Sunteți pe pagina 1din 8

Tehnici de comunicare, asigurarea confidentialitatii,

respectarea demnitatii.
În demersul nostru, o serie de termeni prezintă o importanță deosebită așa că trebuie stabilit
sensul lor clar, așa cum acesta este înțeles în limba română, dar și cum este stabilit de lege.

Cuvântul confidențial dă caracterul secret al informației, aceasta putându-se comunica doar în


taină. Protecția datelor cu caracter confidențial este un drept fundamental consacrat prin Tratatul
de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în art. 8, care prevede că
orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Aceste date
trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei
interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevaăzut de lege. Orice persoană are dreptul de
acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obtține rectificarea acestora.

Viața privată este caracterizată prin intimitate, particularitate și individualitate. Convenția


europeană a drepturilor omului prevede, în art. 8, dreptul la respectarea vieții private și de familie
al oricărei persoane și interzice amestecul autorităților publice în exercitarea acestui drept, în
afara cazurilor în care acest amestec ar fi prevăzut de lege și ar constitui, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a
drepturilor și a libertăților altora. Viața privată a devenit, dacă nu o valoare, cel puțin o
caracteristică a civilizației contemporane. Într-o societate democratică, fiecare persoană are două
vieți: viața sa publică și viața sa privată. Dreptul la respectarea vieții private aparține
patrimoniului moral al persoanei fizice și constituie o prelungire a personalității acesteia.

Sănătatea este starea bună a unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod
normal și regulat. Dreptul la ocrotirea sănătății este consacrat în Capitolul II - Drepturile și
libertățile fundamentale din Constituția României, în art. 34 care prevede că dreptul la ocrotirea
sănătății este garantat, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății
publice.

Pacientul este persoana bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu
acesta. Acest termen este definit și în Legea 46/2003 privind drepturile pacientului, unde prin
pacient se înțelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate. Așadar,
sensul juridic al termenului de pacient este unul mai amplu, fiind considerate pacienți și
persoanele sănătoase care se află în raport cu furnizorii de servicii de sănătate.

În Codul civil, art. 70-77 reglementează respectul vieții private și al demnității persoanei umane.
Așa cum am arătat anterior, dreptul la viață privată se bucură de protecșie din partea
reglementărilor constituționale și a Convenției europene a drepturilor omului. Potrivit art. 71 al
Codului civil, noțiunea de viață privată înglobează viața familială și conjugală, viața cotidiană
dusă în domiciliu, domiciliul însuși, viața intimă și amoroasă sau sentimentală, relațiile de
prietenie, aspectul privat al muncii profesionale, starea sănătății, precum și modul și locul
înmormântării. În opinia profesorului Eugen Chelaru, acestui drept îi corespunde o obligație,
care le incumbă autorităților, dar și particularilor, de a se abține de la orice imixtiune în viața
intimă, personală sau de familie. Art. 74 enumeră o serie de fapte care pot fi considerate delicte
civile prin care se încalcă drepturile reglementate de art. 71. Între acestea se regăsește difuzarea
de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență
medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte,
inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este
decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite.

Dat fiind faptul că respectul vieții private și demnității persoanei nu este un drept nelimitat,
legiuitorul a reglementat o serie de limite ale acestuia în art. 75 al Codului civil. Profesorul
Chelaru apreciază că limitările sunt restrângeri ale câmpului de aplicare al dreptului, în anumite
situații titularul fiind obligat să suporte fapte care, în condiții normale ar constitui atingeri ale
acestor drepturi. În primul rând, este stabilit regimul juridic al limitărilor care pot fi stabilite de
autorități, care pot fi impuse numai în condițiile permise de lege, pactele și convențiile
internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În al doilea rând,
limitele pot decurge din exercitarea drepturilor similare ale celorlalți membri ai societății,
deoarece prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor
altuia. Pe de altă parte, importante sunt limitările pe care persoana însăși le stabilește prin
consimțământ, care poate fi exprimat în scris sau prezumat.

În completarea dispozițiilor din pactele și convențiile internaționale, din Constituție și din Codul
civil, dispozițiile din legile speciale conturează un cadru tot mai clar al dreptului la viață privată
și confidențialitatea informațiilor. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de
interes public dispune în sensul că unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre
persoane și autoritățile publice este accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de
interes public, care privesc activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau
instituții publice. Legea prezintă o enumerare a informațiilor de interes public de a căror
comunicare sunt ținute autoritățile publice și modul în care se realizează accesul la aceste
informații, însă a fost necesară realizarea unei distincții, pentru a fi stabilită clar întinderea
cadrului informațiilor de interes public, printr-o serie de excepții. Anumite categorii de informații
sunt protejate de persoanele și autoritățile publice care le dețin, precum și de instituții publice
abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor. Un astfel de regim îl au informațiile cu
privire la datele personale, cu sensul de orice informație privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă. Informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de
interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice.
Autoritățile publice pot transfera informațiile publice de interes personal între ele, doar în
temeiul unei obligații legale ori cu acordul prealabil, în scris, al persoanei care are acces la acele
informații.

În domeniul sănătății, prin Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății a fost
înființat Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic
în domeniul sănătății, instituție publică de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Sănătății Publice, care are o gamă largă de atribuții, între care cea de a elabora,
pentru activitatea de sănătate, sistemul de evidență primară, evidență tehnică ajutătoare și dările
de seamă statistice departamentale și cea de a stabili metodologia culegerii, înregistrării,
centralizării și perfecționării datelor.

Potrivit Legii 46 din 2003 privind drepturile pacientului, toate informațiile privind starea
pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, pronosticul, tratamentul, datele personale
sunt confidențiale, chiar și după decesul acestuia. Pacientul este singurul care are dreptul la acces
nelimitat la datele sale personale. Ordinul 386 din 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a
Legii drepturilor pacienților nr. 46 din 2003, al Ministerului Sănătății dispune, în completarea
legii, că unitățile trebuie să asigure accesul neîngrădit al pacienților la datele medicale personale.
Aceste informații cu caracter confidențial, protejate de persoanele și instituțiile publice care le
dețin, pot fi furnizate altor persoane interesate numai în cazul în care pacientul își dă
consimțământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres. Potrivit Normelor de aplicare, în
situațiile în care sunt solicitate date cu caracter confidențial, unităților le revine obligația de a
asigura respectarea cadrului legal în materie privind furnizarea acestora. Excepție de la regula
acordării consimțământului apare în cazul în care informațiile sunt necesare altor furnizori de
servicii medicale acreditați, implicați în tratamentul pacientului, când existența consimțământului
explicit nu este obligatorie, conform legii. Este reglementată existența unor parteneriate între
unitățile medicale publice și nepublice, spitalicești și ambulatorii în scopul asigurării continuității
îngrijirilor acordate pacienților și a serviciilor comunitare necesare după externare.

În plus, legea interzice orice amestec în viața privată, familială a pacientului în lipsa
consimțământului acestuia și când această imixtiune nu este realizată pentru a se stabili
diagnosticul, pentru tratamentul pacientului sau pentru o mai bună îngrijire acordată acestuia.
Cazurile pacienților care reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică sunt
exceptate de la această regulă. Este permisă în mod expres de lege, de exemplu, fotografierea sau
filmarea pacienților în unitățile medicale, fără consimțământul acestora, în cazurile în care
imaginile sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului, tratamentului sau pentru evitarea
suspectării unei culpe medicale.

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare. Sediul materiei
în ceea ce privește drepturile pacientului îl reprezintă Legea 46 din 21 ianuarie 2003, conform
căreia pacientul are o serie de drepturi complexe, între care dreptul la informația medicală,
dreptul de a-și da consimțământul cu privire la intervenția medicală, dreptul la confidențialitatea
informațiilor și viața privată, drepturi în domeniul reproducerii, drepturi la tratament și îngrijiri
medicale. Facem cuvenita precizare că problema respectării drepturilor pacientului se bucură de
o protecție legală importantă, în sensul că legiuitorul a simțit nevoia să sancționeze disciplinar,
contravențional sau penal nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidențialității
datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale
pacientului. Totodată, este reglementată obligația unităților sanitare de a da publicității, anual,
rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care sunt comparate situațiile din diferite
regiuni ale țării, sau situația existentă cu una optimă.

Din perspectiva demersului nostru științific, interesează analiza asupra drepturilor pacientului la
confidențialitatea informațiilor și viața sa privată.

Din experiența acumulată în perioada acordării consultanței și reprezentării juridice într-o unitate
spitalicească, a reieșit că factorii de decizie din conducere s-au confruntat cu o serie de probleme
interpretabile în ceea ce privește punerea în practică și respectarea acestui drept al pacientului,
mai ales în situația în care informațiile respective erau solicitate de aparținători. Termenul de
aparținător este des întâlnit în domeniul sănătății, astfel încât apare în Legea 95 din 2006 privind
reforma în domeniul sănătății sau în Ordinul 50 din 2003 cu privire la metodologia de trimitere a
unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, noțiunii dându-i-se sensul de aparținător
- soț/soție, rudă de gradul IV sau reprezentant legal. Acest termen este diferit de cel de tutore
legal, prevăzut de Codul civil, ca fiind persoana desemnată prin decizia autorității tutelare să
reprezinte interesele superioare ale unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție, dar și
de cel de reprezentant legal ca persoană care prin lege are dreptul și îndatorirea de a reprezenta
persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu (minorul pâna la vârsta de 14 ani și interzisul
judecătoresc), atunci când încheie acte civile sau în procesul penal. Tutorele legal poate fi
desemnat de părinții minorului prin act unilateral, contract de mandat sau prin testament,
respectiv numit de către instanța de tutelă, în lipsa unui tutore desemnat de părinți. Prin
reprezentant legal persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu pot sta în
judecată.Reprezentanții legali ai persoanelor fizice pot fi părinții și tutorele. Deși art. 80 alin. (2)
din Codul de procedură civilă face referire exclusiv la persoanele fizice, în opinia profesorului
Gabriel Boroi, reprezentarea legală intervine și în cazul persoanelor juridice. Cei trei termeni
sunt, undeva înrudiți, însă aparținătorul nu poate fi asimilat tutorelui sau reprezentantului legal și
nu se poate considera că include cele două categorii, așa cum nu se poate stabili cu certitudine
care este întinderea drepturilor aparținătorilor, aceștia fiind, practic, însoțitorii pacienților în
unitățile spitalicești, pentru perioada când aceștia au nevoie de tratament medical.
Din practica avocațială și analiza aspectelor privind respectarea dreptului pacientului la
confidențialitatea informațiilor și viața sa privată, au rezultat următoarele situații:

I. Regula este că toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor,


diagnosticul, prognosticul, tratamentul și datele personale sunt confidențiale, chiar și după
decesul acestuia.

II. Excepțiile de la regula mai sus menționată apar:

1. În cazul în care pacientul își dă consimțământul explicit ca datele sale personale, informații
confidențiale, să fie furnizate către alte persoane interesate, însă numai în limitele care reies din
consimțământul exprimat de pacient;

2. Dacă legea o cere în mod expres, chiar dacă pacientul nu consimte;

3. Dacă informațiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale, acreditați, implicați în
tratamentul pacientului, când acordarea consimțământului nu mai este o obligație;

4. Dacă imixtiunea în viața privată, familială a pacientului influențează pozitiv diagnosticul,


tratamentul ori îngrijirile acordate și există consimțământul pacientului în acest sens. În cazurile
în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică este înlăturată cerința
existenței consimțământului.

Aceste excepții de la regulă au o deosebită importanță în practica unităților medicale, așa că se


impune analiza individuală a fiecăreia.

În ceea ce privește consimțământul explicit al pacientului, o chestiune care poate crea discuții
este cea legată de caracterul explicit al exprimării consimțământului. În opinia noastră, noțiunea
de explicit are un înțeles general, dar și unul juridic, specific. Sub aspectul înțelesului general,
domestic, termenul explicit este definit ca limpede, deslușit, lămurit, clar, fără dubiu sau echivoc.
Apreciem că sub aspect juridic, termenul de explicit ar trebui înțeles, pentru ca esența sa (fără
dubiu sau echivoc) și dorința legiuitorului să fie respectate, sub forma unor declarații autentice
date în fața unor persoane cu autoritate, precum notarul, sau cel puțin atestate de un avocat.
Totuși, acordarea consimțământului explicit pentru furnizarea informațiilor cu caracter
confidențial ar putea avea loc și prin intermediul unui formular tipizat, însă acesta ar trebui să
conțină o serie de caracteristici în lipsa cărora s-ar putea ridica eventuale probleme în ceea ce
privește condițiile în care a fost exprimată voința pacientului și limitele acordării
consimțământului.
Din practica avocațială și din studiul amănunțit al cazurilor în care legea dispune, în mod expres,
ca informațiile confidențiale să fie furnizate, am reușit să restrângem aceste cazuri la
următoarele:
a) Conform Codului de procedură penală, în respectarea principiilor aflării adevărului (art. 5 din
Cod pr. pen.) și al obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale (art. 7 din Cod
pr. pen.), în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea
unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că înscrisurile conținând informațiile cu caracter
confidențial privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul sau datele personale ale acestuia, chiar și după decesul pacientului, pot servi ca
mijloace de probă într-un proces penal, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate
dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află aceste înscrisuri să le prezinte și să
le predea, sub luare de dovadă. Așa cum este definită de Codul de procedură penală în art. 97,
proba este orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluționare a unei cauze penale și care contribuie la aflarea adevărului în procesul
penal. Este foarte posibil ca din datele personale ale pacienților să rezulte probe care să
influențeze cauzele penale în care pacientul, medicul currant sau unitatea spitalicească în calitate
de parte responsabilă civilmente să fie participanți. Art. 65 alin. (2) din Codul de procedură
penală din 1968 prevedea expres obligația oricărei persoane care deține vreun mijloc de probă, să
le înfățișeze, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată. În noua
reglementare, deși nu e preluată expresia, aceeași obligație reiese din formularea art. 169 și art.
170, cu titlu marginal ,,Ridicarea de obiecte și înscrisuri”, respectiv ,,Predarea obiectelor,
înscrisurilor sau datelor informatice”. O altă modalitate prin care se pot ridica aceste înscrisuri
medicale în situația în care ele nu sunt predate de bună voie este cea percheziției asupra căreia nu
înțelegem să ne oprim.

Codul de procedură penală prevede posibilitatea organului de urmărire penală sau instanței de
judecată, în aceleași condiții de bănuială rezonabilă, să dispună și comunicarea datelor
informatice, stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice, de
către persoana fizică sau juridică de pe teritoriul României care le are în posesie sau sub
controlul său.

Potrivit Legii 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările
ulterioare, unitățile care asigură asistență medicală profilactică și curativă au obligația asigurării
condițiilor de mobilitate a informației medicale în format electronic, prin utilizarea sistemului
dosarului electronic de sănătate al pacientului. Modalitatea de utilizare și completare a dosarului
electronic de sănătate al pacientului este stabilită prin Hotărârea 34 din 2015 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind modalitatea de utilizare și completare a dosarului electronic de
sănătate a pacientului. Potrivit acestei hotărâri, datele și informațiile din dosarul electronic de
sănătate sunt structurate în două module, unul de urgență, accesibil tuturor medicilor numai în
vederea realizării actului medical, fără a fi necesar acordul pacientului și module privind istoricul
pacientului, antecedentele declarate ale acestuia, documentele medicale și datele personale ale
pacientului, care sunt accesibile medicilor numai cu acordul pacientului. Legea permite în mod
expres utilizarea datelor și informațiilor depersonalizate cuprinse în dosarul electronic de
sănătate, de către Casa națională de asigurări de sănătate și Ministerul Sănătății, în vederea
realizării de analize și evaluări statistice proprii, cu respectarea garanțiilor prevăzute în Legea
677 din 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și
libera circulație a acestor date, actualizată. Decesul pacientului presupune respectarea
confidențialității în continuare, iar dosarul electronic de sănătate se arhivează pentru o perioada
de timp în care datele pot fi folosite în formă depersonalizată, cu excepția situaților în care în
lege sunt dispoziții contrare.

b) În cazul accidentelor de muncă, Legea 346 din 2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă și boli profesionale, republicată, prevede în art. 65 obligația personalului de prevenire a
accidentelor de muncă și a bolilor profesionale de a păstra confidențialitatea datelor medicale ale
angajaților. Cu toate acestea, art. 51 prevede că, dacă în urma controalelor medicale periodice
personalul din structurile de medicina muncii, care asigură servicii medicale angajatorului,
constată că există riscul unei îmbolnăviri profesionale, acesta are obligația de a semnala de
îndată cazul angajatorului, pentru ca acesta să adopte măsuri în vederea prevenirii îmbolnăvirii
angajaților. Codul deontologic al medicilor din România prevede obligația medicilor de a păstra
secretul profesional, însă, ca și în cazul de față, interesul societății întotdeauna primează față de
interesul personal și, în consecință, medicii sunt obligați, dimpotrivă, să depună diligențele
necesare pentru a înlătura orice risc care apare în societate, chiar dacă aceasta ar presupune
destăinuirea secretului.

c) În cazul societăților de asigurare și reasigurare, Legea 136 din 1995 privind asigurările și
reasigurările prevede, în art. 69, dreptul acestora de a cere actele și datele cu privire la cauzele și
împrejurările producerii riscurilor asigurate, prin intermediul unei cereri, organelor de poliție,
unităților de pompieri și celorlalte autorități publice competente să constate și să cerceteze
accidentele de autovehicule sau alte evenimente. De exemplu, în cazul asigurării obligatorii
pentru malpraxis medical, în temeiul legii, societatea asiguratoare are dreptul de a i se permite
accesul la toate actele și datele confidențiale care au legătură cu împrejurările producerii actului
medical, cât și cu întinderea pagubelor provocate.

d) În temeiul Ordinului nr. 213 din 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale
pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002
privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, Casa teritorială de pensii și
Casa națională de asigurări de sănătate, care decontează cheltuielile pentru serviciile medicale,
au dreptul de verificare a documentelor justificative și de monitorizare a tratamentului pentru a
despăgubi persoanele asigurate care au suferit accidente de muncă sau boli profesionale.

e) Hotărârea de Guvern nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a


prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 prevede, la art. 113 alin. (1),
obligația unității sanitare care acordă asistență medicală de urgență persoanei care a suferit un
accident în timpul în care se afla în îndeplinirea unei atribuții de serviciu, să se pronunțe în scris
cu privire la diagnosticul provizoriu al pacientului. Mai mult, art. 113 alin. (3) și (4)
reglementează situația în care persoana accidentată a decedat, când inspectoratul teritorial de
muncă solicită unității medico-legale competente un raport preliminar din care să reiasă faptul că
decesul a fost sau nu urmarea unei vătămări violente.

f) Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății conferă, prin art. 450 alin. (2),
comisiilor de disciplină și persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare de către
biroul consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului
Medicilor din România, dreptul de a li se asigura accesul la documente medicale și la orice alte
date și informații necesare soluționării cauzei, chiar dacă acestea sunt confidențiale.

g) Prin Ordinul nr. 1134/C/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale se prevede, în art. 5, obligația
medicilor legiști de a păstra secretul de serviciu și de a asigura protecția informațiilor, în
conformitate cu normele deontologiei profesionale. În art. 10 din normele procedurale, este
prevăzută obligația medicilor legiști de a lua în considerare certificatele, referatele medicale și
fișele de observație clinică emise de unități sanitare ale Ministerului Sănătății sau acreditate de
acesta, în efectuarea actelor medico-legale, iar, potrivit art. 25, în cazul în care instituțiile
sanitare refuză nejustificat punerea la dispoziție a informațiilor solicitate sau examinarea
nemijlocită a persoanei, instituțiile de medicină legală comunică organului judiciar care a dispus
efectuarea expertizei punerea în imposibilitate de efectuare a lucrării solicitate.

Dreptul la confidențialitate și viața privată a pacienților se bucură de o amplă și complexă


reglementare în legislația națională fiind într-o continuă evoluție și schimbare, iar legiuitorul
român încearcă să apropie statutul național al confidențialității informației de cel european. Cu
toate acestea în multitudinea de reglementări se ascund o serie de neclarități.

Bibliografie:
1. Convenția europeană a Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 și 14

2. Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003

3. Codul de procedură penală, Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicat în
Monitorul Oficial al României nr. 486 din 15 iulie 2010

4. Codul civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată în Monitorul Oficial al
României nr. 505 din 15 iulie 2011

5. Codul de procedură civilă, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată
în Monitorul Oficial al României nr. 545 din 3 august 2012

6. Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial nr.
372 din 28 aprilie 2006, așa cum a fost actualizată prin O.U.G. nr. 72/2006 - pentru modificarea
și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și pentru abrogarea unor
dispoziții din alte acte normative în domeniul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 803 din 25 septembrie 2006

7. Legea 46/2003 privind drepturile pacientului, publicată în Monitorul Oficial al României,


Partea I nr. 70 din 03 februarie 2003

8. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în
Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001

9. Legii 46 din 2003 privind drepturile pacientului, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 03
februarie 2003

10. Legea 677 din 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal și libera circulație a acestor date, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 12
decembrie 2001

11. Legea 346 din 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 722 din 12 noiembrie 2009
12. Legea 136 din 1995 privind asigurările și reasigurările, publicată în Monitorul Oficial nr. 303
din 30 decembrie 1995

13. Codul deontologic al medicilor din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 298 din 7 mai
2012

14. Hotărârea de Guvern nr. 34 din 2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
modalitatea de utilizare și completare a dosarului electronic de sănătate a pacientului, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2015

15. Hotărârea de Guvern nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, publicat în Monitorul Oficial nr.
882 din 30 octombrie 2006

16. Ordinul 50 din 2003 cu privire la metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru
tratament în străinătate, publicat în Monitorul Oficial nr. 76 din 29 ianuarie 2004;

17. Ordinul nr. 1134/C/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, publicat în Monitorul Oficial nr. 459
din 19 septembrie 2000

18. Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, București,
2012

19. Baias Flavius, Chelaru Eugen și alții, Noul Cod civil - Comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, București, 2012

20. Bîrsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului - Comentariu pe articole, ediția a
2 a, Editura C.H.Beck, București, 2010

21. Boroi Gabriel și alții, Noul Cod de procedură civilă - Comentariu pe articole, Vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2013

22. Ciobanu Viorel și alții, Drept procesual civil.Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial,
Editura Național, București, 2013

23. Munteanu Cornelia, Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod
Civil, Editura Hamangiu, București, 2011