PSIHOLOGISMUL LUI GABRIEL TARDE

(Prefaţă la Legile sociale)

Petre Andrei

Dintre sociologii francezi moderni negreşit că alături de Durkheim trebuie pus Gabriel Tarde.
Fiecare dintre aceşti doi cercetători a reprezentat o concepţie specială asupra sociologiei ca
ştiinţă şi asupra faptului social. Ambii au discutat, au polemizat şi au interesat pe sociologii
tuturor neamurilor în discuţia lor. Dacă Durkheim, stăpânit de ideea de a întemeia sociologia
ca ştiinţă riguroasă, a crezut că fenomenele sociale trebuie privite ca lucruri asemena celor
fizice, exterioare cunoştinţei noastre, Tarde a văzut în viaţa socială o manifestare a sufletului
omenesc, în primul rând. Pentru Durkheim societatea e stăpânită de legi naturale, totul se
petrece în ea în mod necesar şi mecanic întocmai ca în domeniul fenomenelor fizice, pentru
Tarde sufletul omului este izvorul oricărei manifestări sociale. De o parte deci o concepţie
mecanicistă a societăţii, de alta o concepţie finalistă.
Este îndeobşte cunoscut marea discuţiune, care continuă încă şi astăzi, în jurul existenţei
sociologiei ca ştiinţă. Curente adverse de filozofi şi sociologi se luptă pentru a lămuri această
problemă, aducând pro sau contra argumente fie pur fiziologice, fie de natură sociologică. Nu
voi aborda aici problema scepticismului şi nici aceea a optimismului sociologic, pentru că ar
depăşi cadrul unei prefeţe consacrată în special operei lui Tarde. În această luptă însă Tarde
apare hotărât ca un partizan al optimismului, căci, pentru dânsul sociologia există ca ştiinţă şi
are un obiect bine determinat.
Pentru Tarde fundamentul sociologiei este psihologia; el pune de la început ca axiomă că viaţa
socială nu poate exista decât în funcţiune de viaţa psihică, că sufletul este esenţialul
fenomenelor sociale. Adoptând ideea fundamentală a lui Lazarus, dar în altă direcţie diriguită,
Tarde crede că nu pot fi explicate faptele sociale decât prin psihologie. Instituţiile, luptele şi
acordurile sociale nu sunt altceva decât idei şi sentimente umane în acţiune. În compania lui
Schmoller1, Wagner2, v. Ihering3, Tarde caută motivarea oricărei acţiuni sociale în procesul

1 G. Schmoller, Volkswirschaftslehre.
2 Wagner, Grundlegung der politischen Oekonomie.
3
R. v. Iherning, Zweck im Recht.

1
psihologic al omului. Forţele fizice, mediul natural, viaţa economică, pentru a determina
acţiuni şi fenomene sociale, trebuie să treacă prin sufletul nostru, să devină mai întâi psihice.
Psihologia este deci baza sociologiei.
Modul în care înţelege Tarde legătura dintre sociologie şi psihologie diferă însă de concepţia
psihologistă a altor sociologi. Lazarus, pentru care psihologia era fundamentul ştiinţelor
sociale, vorbea despre un spirit obiectiv, public, care există ca un element oarecum substanţial
şi permanent în sufletul individual. După Lazarus sociologia trebuie să se ocupe cu modul de
organizare a acestui spirit public şi cu influenţa lui asupra conştiinţei individuale, într-un
cuvânt el confundă sociologia cu psihologia socială. Lăsând la o parte alţi partizani mai
mărunţi ai acestei concepţii, trebuie să amintim totuşi pe De Roberty 3, care derivă chiar
construcţia spiritului individual din viaţa colectivităţii. Nu aceasta este direcţia gândirii lui G.
Tarde, căci el vede în sociologie o psihologie individuală aplicată societăţii şi mai precis o
psihologie intercerebrală sau o interpsihologie4.

Sufletul omenesc poate fi studiat sub diferite aspecte şi în diverse împrejurări. În genere însă
putem cerceta viaţa psihică în înfăţişarea ei extramintală, intramintală şi intermintală.
Extramintale sunt, după Tarde, acele fenomene psihice care se nasc în urma unei sugestii
exterioare unilaterale, sub influenţa acţiunii lumii fizice; intramintale sunt actele sufleteşti
produse prin autosugestie, fenomenele în care factorii exteriori, de orice natură ar fi ei, au
foarte mic rol sau deloc – şi în sfârşit intermintale sunt fenomenele psihice produse sub
influenţa sugestiei spirituale reciproce a indivizilor între dânşii. Primele sunt fenomene legate
de excitaţiuni fizice şi fiziologice, secundele sunt de natură spirituală intimă, iar cel de-al
treilea sunt fenomene în care eul nostru e în contact cu alte euri. Fenomenele acestea
intermintale sunt obiectul de studiu al sociologiei. Purtătorul lor este tot individul. În
deosebire de sociologii citaţi mai înainte, Tarde concepe sociologia în dependenţă de
psihologia individuală, de aceea el încearcă să explice faptele sociale în toată complexitatea
lor prin elemente simple, prin câteva forme de fenomene ale sufletului. Prin urmare, din
punctul de vedere metodologic, Tarde e în vădită contradicţie cu Durkheim, care susţine
categoric că nu se poate explica ceea ce e complex prin ceea ce e simplu, nu se poate explica
societatea prin individ, ci individul prin societate.
Dar cum concepe Tarde faptul social şi legile sale?

3 De Roberty, La sociologie; La sociologie de l’action; Nouveau programme de Sociologie; Sociologie et

Psychologie, în „Les Annales de l’institut international de Sociologie”, tome X, 1904.
4 G. Tarde, La psychologie et la Sociologie, Les Annales de l’Institut..., tome X, 1904.

2
Societatea nu se naşte numai prin gruparea mai multor indivizi laolaltă pe o unitate de spaţiu,
aceasta nu e de ajuns pentru că indivizii sunt foarte diferiţi între dânşii şi sunt diferiţi deoarece
natura este stăpânită de variaţie, de eterogenitate. Pentru a putea vorbi despre societate,
trebuie neapărat să existe între aceşti indivizi o unitate şi o asemănare spirituală, trebuie să fie
o omogenitate psihică, spune Tarde. Această omogenizare a indivizilor o face imitaţia. De
aceea societatea nu poate fi altceva decât o grupare de oameni asemănători din punct de
vedere spiritual, de oameni care se imită. Întreaga sociologie a lui Tarde are ca punct central
această idee de imitaţie, e o sociologie a imitaţiei, care încearcă să construiască viaţa socială
pe baza trebuinţei omeneşti de a imita.
În fond, imitaţia nu e altceva decât forma psihologică socială a unui fenomen sau mai exact a
unei legi universale, legea repetiţiei. În domeniul fenomenelor fizice avem de-a face cu o
reproducere necontenită. Cauzalitatea fizică o concepe Tarde ca o formă a repetiţiei, căci
efectul nu e altceva decât repetiţia cauzei: o undă sonoră dă naştere alteia. „A produce” e tot
una ca „a se reproduce”. În lumea vieţuitoarelor, în biologie, repetiţia mecanică îmbracă
forma eredităţii, a repetiţiei însuşirilor fizice şi spirituale ale părinţilor. În sfârşit, repetiţia în
viaţa psihică şi socială devine imitaţie. Prin imitaţie se socializează ideile, credinţele şi
dorinţele individuale şi se produce unitatea spirituală a tuturor, societatea propriu-zisă. Faptul
social apare astfel ca un raport de imitaţie a indivizilor între dânşii. Mecanismul psihologic al
procesului de imitaţie este sugestia pe care o exercită oamenii unii asupra altora. La început
omul imită în mod inconştient, fără a reflecta, imită pentru a imita sau pentru că vede pe alţii
adoptând forme de viaţă şi idei de ale altora. Mai târziu imitaţia devine reflexivă, teleologică,
deoarece ea se face în mod conştient pentru realizarea unui scop. Se poate însă şi contrariul:
ca o imitaţie făcută odată cu conştiinţa să devină cu vremea inconştientă. Fapt cert este însă că
noi trăim viaţa zilnică sub influenţa sugestiilor de tot felul, pe care le primim de la semeni.
Suntem într-un fel de somn hipnotic şi toate acţiunile, toate raporturile noastre cu alţii sunt
determinate numai de imitaţie. Aproape fără să ne dăm seama adoptăm ideile altora şi lucrăm
ca dânşii.
Moda în îmbrăcăminte, în idei, în preferinţe, este imitaţie. Ross 5 citează numeroase exemple
de imitaţie colectivă, ca mania dansului (la începutul secolului XIV), epidemiile de
convulsiune, şovinismul, etc. Contagiunea imitativă e foarte rapidă; Tarde afirmă că imitaţia
se face în progresie geometrică. Întotdeauna la început o noutate se imită mai greu, căci omul
are în el o mare doză de conservatism, de neîncredere în ceea ce e prea nou; mai în urmă însă
5 Ed. A. Ross, Social Psychology, New York, 1913, B. 121-130.

3
oamenii se imită foarte uşor între ei. În frumoasa lui lucrare Legile imitaţiei, Tarde încearcă să
stabilească legi, bazându-se pe observaţia fenomenului de repetiţie socială 6. Nu voi intra aici
în discuţia acestor legi, pentru că am depăşi spaţiul îngăduit pentru acest cuvânt introductiv.
Materia imitaţiei o alcătuiesc anumite fenomene psihice ale individului, pe care Tarde le
consideră drept elementele fundamentale ale oricărui act şi anume credinţa şi dorinţa.
Credinţa e baza judecăţii, iar dorinţa este impulsiunea necesară actelor politice. În procesul de
imitaţie se pot întâlni însă şi forţe antagoniste care se luptă între ele, disputându-şi câmpul de
imitaţie. De aceea fenomenele trebuie privite şi sub această înfăţişare. Opoziţia este al doilea
aspect sau a doua lege universală, care se impune şi în viaţa socială ca şi în domeniul
fenomenelor fizice şi organice. Opuse sunt toate lucrurile care se pot neutraliza sau echilibra.
Existenţa acestui fenomen al opoziţiei o demonstrează luptele zilnice dintre indivizi şi
popoare, pe toate terenurile. Ce sunt discuţia, concurenţa economică şi războiul decât numai
nişte forme din ce în ce mai accentuate şi mai brutale ale opoziţiei sociale? După cum prin
sugestie noi imităm credinţa şi dorinţa, tot aşa şi aici lupta are loc mai întâi între credinţe şi
dorinţe subiective. La baza opoziţiilor sociale sunt opoziţiile psihologice. Opoziţiei nu-i dă
însă Tarde decât rolul unei faze intermediare în viaţa socială, căci de la opoziţie se trece la
armonizarea contrarelor, la adaptaţie. După duelul logic dintre credinţe şi dorinţe urmează
concilierea lor într-un raţionament sau silogism social, după lupta dintre indivizi urmează
unitatea şi colaborarea lor. Armonizarea ideilor şi sentimentelor e obiectul logicii în genere,
iar adaptarea şi unitatea acţiunilor indivizilor în special constituie obiectul logicii sociale8.
În sistemul celor trei legi stabilite de Tarde: imitaţie, opoziţie, adaptaţie este ceva din
concepţia hegeliană, teză, antiteză, sinteză, e cam aceeaşi afirmare dialectică raţională, sub o
formă diferită şi independent de gândirea speculativă a lui Hegel.
Imitaţia în genere păstrează şi răspândeşte o credinţă sau o dorinţă, ea este un fel de memorie
socială, căci prin ea se generalizează şi se transmit din om în om şi chiar din generaţie în
generaţie, legi şi obiceiuri, concepţii şi creaţiuni. Ca atare imitaţia explică numai reproducerea
necontenită în timp a instituţiilor sociale, nu însă şi trecerea de la o fază la alta, de la o idee
veche la alta nouă. Evoluţia socială este produsul unui alt factor, anume al invenţiunii.
Dinamismul social îl explică Tarde prin această idee de invenţiune. Credinţele şi dorinţele se
pot combina în sufletul individului şi în alt mod decât acela obişnuit, pe care îl observăm
zilnic. În cazul acesta se naşte invenţiunea, care nu e altceva decât o sinteză nouă a unor

6 G. Tarde, Les lois de l’imitation, 1906.

8
G. Tarde, La logique sociale, 1889.

4
elemente vechi, trăite de toţi. Inventatorul se deşteaptă din somnul cvasihipnotic al imitaţiei,
el rupe echilibrul monoton al vieţii de toate zilele, el iese din cadrul social comun, e un
asocial. Treptat, treptat însă creaţiunea lui devine obiect de imitaţie, se socializează prin
adaptarea ei de către ceilalţi oameni. În modul acesta individul creator apare ca singurul şi
adevăratul factor care determină evoluţia socială.
Studiul societăţii din punct de vedere atât de static, cât şi dinamic, înfăţişarea generală a vieţii
sociale sub aspectul imitaţiei, opoziţiei şi al adaptaţiei, e dat în rezumat în lucrarea lui Tarde
Legile sociale, a cărei traducere în limba românească era absolut necesară. Această operă a
marelui sociolog francez e o introducere şi un rezumat în acelaşi timp al frumoaselor sale
lucrări: Legile imitaţiei, Opoziţia universală şi Logica socială. Principiile sociologice expuse
de Tarde pe larg în sus-menţionatele lucrări, le aplică el în toate domeniile vieţii sociale cu o
bogăţie de material şi cu o neîntrecută claritate şi frumuseţea de exprimare.
După cum am arătat şi altundeva, Tarde ia o poziţie contrară mecanicismului, căci el
consideră societatea ca un produs spiritual al imitaţiei, ca o totalitate de fenomene care au o
bază psihologică bine constatată. Societatea nu este un agregat mecanic şi inconştient, ci e
viaţă, finalism. În al doilea rând, Tarde inversează formula spenceriană a evoluţiei, căutând să
facă din ea o lege scoasă în mod empiric din fapte, care au o lege raţională impusă faptelor.
Nu poate fi vorba de un omogen iniţial instabil, ce tinde către o eterogenitate diferenţiată,
definită şi coerentă, ci, spune Tarde, la origine există o eterogenitate instabilă care tinde spre
omogenitate. Toate transformările instituţiilor şi fenomenelor sociale, ale formelor de drept,
ale religiilor, artelor, etc., dovedesc că de la pluralitate haotică se merge treptat spre o armonie
şi omogenizare, datorită procesului de imitaţie. Prin urmare în concepţia lui G. Tarde avem
de-a face cu un sistem de sociologie finalistă, psihologică, în care scopul, ideile şi dorinţele
explică toate fenomenele sociale. În acest sistem se construieşte totul pe baza a două noţiuni
fundamentale: imitaţia şi invenţia.
Concepţia sociologică a lui Tarde e frumoasă şi atrăgătoare, e plină de inspiraţii, care pot duce
la cercetări profunde; ea îmbină poezia şi fantezia cu ştiinţa, dare trebuie să recunoaştem – ea
e susceptibilă de numeroase şi grele critici. Tarde nu a creat o şcoală pentru că i-a lipsit o
metodă riguros ştiinţifică, ci el a rămas un izolat printre gânditori. „...Chiar cei care îl admirau
nu-l urmau. Curentele de gândire în filozofia socială au rămas ceea ce erau înaintea lui.
Marele teoretician al imitaţiei n-a găsit imitatori”, spune R. Worms7 cu drept cuvânt. Filozofia

7 R. Worms, La Philosophie sociale de G. Tarde, în „Revue philosophique”, 1905, B. 155.

5
imitaţiei nu este însă aşa de lipsită de legături cu trecutul, cum crede Worms, care afirmă că
Tarde „datoreşte puţin teoriilor altora” şi că „sistemul său era prea personal...” şi nici aşa de
profund original, cum susţine Ross. Înainte de Tarde cu mult au fost gânditorii care au afirmat
importanţa imitaţiei pentru viaţa socială. Astfel în 1847 dr. Prosper Lucas în lucreartea sa
Traité philosophique et physiologique de l’héredité naturelle dans les états de santé et de
maladie du système nerveux...cercetând problema eredităţii, susţine că viaţa este supusă la
două legi fundamentale: a invenţiunii şi a imitaţiunii. Prima produce diferenţierea, secunda
asemănarea. Lucas scrie aceasta în 1847, iar Tarde începe publicaţiile sale sociolgice de
seamă în 18808. Giddings, de asemenea, relevează asemănarea dintre Tarde şi Bagehot (1874),
care în lucrările sale, Originea naţiunilor şi Fizică şi politică, vorbeşte despre imitaţie ca
despre forţa cea mai importantă pentru geneza societăţii. Mai mult încă, Bagehot specifică şi
faptul că indivizii imită credinţe şi dorinţe, ba chiar aminteşte despre rolul de inventator al
individului. În sfârşit la 1877 Paul Jolly, în lucrarea lui Hygiène morale susţine că istoria
politică a unei naţiuni e adesea numai istoria filozofică a imitaţiei 11. Iată deci o sumă de
înaintaşi, la care se găsesc multe dintre ideile fundamentale din sistemul lui Tarde, şi cu toate
acestea Tarde e acela care pentru întâia oară a îmbinat totul într-o concepţie unitară.
Ingeniozitatea unor idei precum şi forma frumoasă a operei lui Tarde a trezir entuziasm,
făcând pe James să numească Legile imitaţiei o operă genială, dar tot acestea au dat naştere şi
unor critici neîmblânzite. A. Small califică încercarea lui Tarde de a explica toate fenomenele
sociale prin imitaţie drept o impertinenţă9, iar Oppenheimer consideră imitaţia drept
„Missmethode eines Dilettanten”10. Aşa a fost întotdeauna, cele mai opuse păreri s-au
exprimat asupra sistemelor de gândire, care ies din comun. Concepţia lui Tarde e susceptibilă
de critică, metoda pe care o întrebuinţează dânsul poate fi necompletă şi uneori improprie, dar
în nici un caz nu poate fi considerat drept diletant un gânditor de talia lui Tarde.
Ideea fundamentală a lui Tarde, ideea de imitaţie, a fost adoptată şi de alţi sociologi, care s-au
ferit însă de exagerările lui. Astfel Baldwin recunoaşte că dezvoltarea intelectuală şi morală a
individului e datorită imitaţiei altora, dar vede în imitaţie numai o metodă de organizare a
societăţii, nu o forţă socială cu putere absolută. Mai mult încă, Baldwin este înclinat, după
cum just observă Ellwood11, să considere imitaţia ca având un caracter biologic. După dânsul
8 A se vedea Davis Psychological Interpretations of Society, New York, 1909. 11
F. Oppenheimer, Allgemeine Sociologie, I Bd., 2 Hlbbd. 1923, Jena.
9 A. Small, General Sociology, Chicago 1905...”The name which he has given to this universal fact of imitation
– is an impertinence”, Bg.635.
10 F. Oppenheimer, op.cit., p.475.
11 Ch. Ellwood, Sociology in its psychological Aspects, London, 1913.

6
ea ar fi o putere de adaptare la mediu şi de creare a habitudinilor. În genere însă mai toţi
sociologii privesc imitaţia ca un fenomen psihologic şi social. Tarde, filozoful imitaţiei, nu s-a
preocupat mai de aproape de imitaţie ca fapt psihic şi nu a determinat deloc ceea ce este ea: e
oare o impulsiune inconştientă, un instinct sau e ceva intermediar între instinct şi voinţa
conştientă, un reflex ideomotor sau e un act conştient făcut în vedere unui scop? De
asemenea, nu a deosebit diferitele semnificaţii sociale ale imitaţiei. Astfel imitaţia poate fi un
mijloc de uniformizare simpatetică inconştientă – aşa cum se constată la cele mai multe
clanuri primitve – sau ea poate fi o formă a instinctului gregar, o tendinţă de a fi la fel cu
ceilalţi sau, în sfârşit, imitaţia este teleologică, atunci când se face în vederea unui scop
raţional bine determinat. Tarde nu a cercetat mai amănunţit aceste probleme. În afară de
acestea, Tarde a văzut în imitaţie numai o formă de repetiţie, ceea ce nu este exact, deoarece
niciodată imitaţia nu e o copie, ci ea cuprinde şi elemente noi. De altminteri Tarde însuşi
recunoaşte că imitaţia suferă modificări atunci când trece de la un popor la altul. De ce?
Tocmai pentru că fiecare imită o idee, o invenţiune, o dorinţă, aşa cum o vede şi o înţelege
dânsul, fiecare adaugă astfel ceva din sufletul său, din fantezia lui creatoare. Tarde a exagerat
când a făcut din imitaţie singurul element explicativ al vieţii sociale şi singura forţă. Imitaţia
este numai un mod de adaptare psihică şi numai una dintre forţele socializatoare. Pentru
explicarea societăţii trebuie să ţinem seama de toţi factorii care o constituie şi care îi reglează
funcţiunea şi aceştia sunt diferiţi prin natura şi rolul lor. Alături de forţa psihică, de scopurile
umane, stau: mediul fizic, împrejurările istorice, fenomenele economice etc. Toate acestea nu
pot fi neglijate sau reduse numai la imitaţie.
Trecând la o altă idee fundamentală din sistemul lui Tarde constatăm că sociologia sa e bazată
pe o concepţie atomistă a societăţii. După dânsul societatea se reduce la o grupare de indivizi
care se imită între ei, iar evoluţia socială e produsul geniului, al eroului, al inventatorului.
Eroarea lui Tarde constă în faptul că el consideră pe om ca un element care produce
societatea, fără a ţine seamă de caracterele speciale ale societăţii. Tarde a neglijat faptul că
societatea, deşi constă dintr-o totalitate de relaţii interindividuale, are totuşi caractere proprii,
care o fac să apară ca o realitate mai presus de indivizi şi în afară de dânşii. Pe Tarde nu l-a
preocupat obiectivitatea instituţiilor sociale şi nici puterea de constrângere, pe care o pot
exercita ele asupra indivizilor. Aceasta e desigur o mare lipsă a sociologiei lui. Din punct de
vedere ştiinţific, societatea e anterioară indivizilor, deşi indivizii sunt purtătorii şi agenţii
sociali. Noi ne naştem într-un anumit mediu social, găsim anumite forme de viaţă socială
constituite şi intrăm în angrenajul lor chiar fără voia noastră. Societatea persistă şi după

7
dispariţia indivizilor – a căror viaţă e aşa de scurtă – tocmai pentru că relaţiile sociale se
concretizează în instituţii obiective, structurale.
În sfârşit, lăsând la o parte alte probleme mai mici şi unele lipsuri ale sistemului lui Tarde,
suntem datori să reliefăm meritul concepţiei sale, care a pus drept fundament al vieţii sociale
sufletul. Într-adevăr, societatea nu poate fi concepută nici ca un agregat mecanic, nici ca un
organism, căci ea este o unitate teleologică, o comunitate de scop şi ca atare natură ei psihică.
De aceea sociologia, fără a se identifica cu psihologia, nu trebuie să neglijeze deloc metoda
psihologică. De la Grasserie a susţinut, la Congresul internaţional de sociologie din anul 1903,
că sociologia şi psihologia sunt aşa de strâns legate încât greu se pot concepe una fără alta 12.
Într-adevăr, ştiinţele sociale în genere au de-a face cu fenomene în determinarea cărora
sufletul omenesc are un rol de seamă. Fenomenele economice chiar au un adânc substrat
economic, de aceea economiştii ca Schmoller şi Wagner concep economia politică în
funcţiune de psihologie. În sociologie trebuie însă totdeauna să distingem elementele psihice
subiective ale fenomenelor de aceea ce este obiectiv şi oarecum exterior la ele. Ellwood şi
Stoltenberg16 afirmând legătura strânsă a sociologiei cu psihologia fac totuşi deosebire între
sociopsihologie şi psihosociologie. Psihologia are un punct de vedere individual, ea studiază
pe individ, considerându-l drept ceva tipic şi oarecum izolat de mediul social. Psihologia este
însă necompletă dacă face abstracţie de influenţa societăţii, psihologia individuală greşeşte
atunci când atribuie fenomenelor psihice un caracter pur subiectiv, căci acestea au unele
elemente obiective. Astfel, în primul rând, toate fenomenele sufleteşti sunt legate de excitaţii
fizice şi fiziologice, externe sau interne, care apar deseori chiar drept cauze ale lor. În al
doilea rând, foarte multe dintre fenomenele vieţii noastre sufleteşti sunt produse ale relaţiei
noastre cu semenii. Conştiinţa de sine însuşi e produsul comparaţiei, pe care o face omul între
sine şi ceilalţi oameni. Dilthey a susţinut că voinţa devine conştientă atunci când trebuie să se
lupte cu rezistenţa altei voinţe. Eduard Spranger afirmă chiar că subiectul individual de care
se ocupă psihologia nu este ceva izolat de relaţiile obiective, ci el se rezolvă în ele 17.
Sociopsihologia studiază aceste fenomene psihice care se nasc în conştiinţa noastră mai ales
prin relaţiile cu ceilalţi oameni. Psihologia priveşte nu conştinţa individuală în aspectele ei
sociale şi nici modul cum influenţează societatea asupra ei, ci ea cercetează fenomenele de
conştiinţă comune mai multor indivizi. Întreaga cultură umană apare ca un complex de
fenomene psihice – şi cu toate acestea sociologia nu se poate reduce la psihologie.
12 R. de la Grausserie, Des sciences intermédiaires entre la Psychologie et la Sociologie, în „Annales de
l’institut international de Sociologie”, Tome X, 1904, p.139. 16 H. Stoltenberg, Sociopsychologie, Berlin, 1914. 17
Ed. Spranger, Die Lebensformen, 1922.

8
Fenomenele sociale, deşi presupun o conştiinţă, au totuşi un caracter de relativă independenţă
faţă de sufletul individual, şi i se pot impune chiar. Instituţiile create de trebuinţele şi dorinţele
oamenilor devin, cu timpul, ceva exterior individului, constrângător şi nu arareori în conflict
cu voinţa lui. Aceste instituţii şi fenomene sociale sunt produsul unei voinţe sociale,
superioare individului, al unei voinţe totale, care formează esenţa societăţii. Dacă această
voinţă e privită ca un proces subiectiv şi dacă e concepută în dependenţă de indivizi, ea
alcătuieşte obiectul de studiu al psihologiei. Dacă, din contră, considerăm voinţa aceasta ca un
proces obiectiv, independent de indivizi şi o studiem în aspectul ei cauzal (ca efect şi cauză)
atunci ea e obiectul de cercetare al sociologiei.
Psihologia serveşte sociologiei pentru explicarea procesului cauzal subiectiv şi a relaţiilor
dintre indivizi înainte ca acestea să se fi concretizat şi permanentizat în instituţii. Psihologia
devine astfel pentru sociologie o metodă de cercetare şi un punct de vedere. Tarde a dat
psihologiei un prea mare rol şi a identificat-o cu sociologia. Cu toate lipsurile, pe care le poate
observa cercetătorul în studiul concepţiei li Tarde, totuşi el va simţi că se află în faţa unui
gânditor de primul rang, va fi uşor entuziasmat de bogăţia de probleme pe care o pune Tarde
şi va gusta poezia şi idealismul operei acestui sociolog. Tarde este unul dintre acei care au
trezit curiozitatea şi au făcut să se cerceteze mai profund şi mai cu drag domeniul aşa de
complicat al fenomenelor sociale.

P. ANDREI
Profesor la Universitatea din Iaşi

„Cuvânt introductiv” la lucrarea lui Gabriel Tarde Legile sociale, apărută în 1924 în
româneşte în colecţia „Cultura naţională”, Biblioteca socială, îngrijită de Dimitrie Gusti,
traducător M. Hodoş.

9
10