Sunteți pe pagina 1din 5

Def actiunilor

Actiunile sunt valori mobiliare primare care reprezintă fracȚiuni egale din capitalul social şi desemnează
raportul juridic dintre deȚinătorul de acȚiuni şi societatea emitentă. Ele atestă dreptul de coproprietate
al deȚinătorului asupra societăȚii emitente5 şi sunt considerate titluri cu venit variabil6 .

Tipuri de societati

Tipul societăȚii emitente (deschisă sau închisă) are multiple influenȚe asupra: lichidităȚii acȚiunilor,
accesului la capital pentru societatea emitentă, informarea acȚionariatului şi confidenȚialitatea datelor,
costul comunicaȚiilor cu acȚionarii şi posibilitatea preluării ostile a societăȚii.

AcȚiunile emise de societăȚile deschise se caracterizează printr-o lichiditate mult mai ridicată
comparativ cu acȚiunile emise de societăȚile închise, deoarece, existenȚa unei pieȚe reglementate şi
organizate de capital facilitează tranzacȚiile de vânzare şi de cumpărare a acestor valori mobilare. O altă
diferenȚă este dată de diversificarea averii proprietarilor. În cazul societăȚilor închise, de regulă,
proprietarii sunt şi manageri, iar valoarea firmei nu se reflectă doar în valoarea acȚiunilor, ci
influenȚează şi salariile primite în calitate de manageri

Tipuri de actiuni

AcȚiunile pot fi clasificate în funcȚie de mai multe criterii: 1) după modul de identificare a proprietarului:
nominative (au înscris numele proprietarului) şi la purtător (deȚinătorul este proprietarul); 2) după
forma în care sunt emise: materializate (pe suport de hârtie) şi dematerializate (înscrisuri în cont). 3)
după drepturile pe care le generează: comune sau ordinare (principalele drepturi oferite fiind dreptul de
vot şi dreptul la dividend) şi preferenȚiale (care oferă dreptul la un dividend prioritar, fără a oferi dreptul
de a participa şi de a vota în Adunarea Generală a AcȚionarilor).

Actiuni preferentiale

Pentru finanȚarea activităȚii economice, firmele pot emite şi acȚiuni preferenȚiale, care sunt privite ca
titluri hibride între acȚiunile comune şi obligaȚiuni. Pentru firma emitentă, argumentele pro-emisiune ar
fi: - câştigurile sunt relativ certe, indiferent de mărimea profitului anual realizat de firmă; - firma îşi
conservă posibilitatea de a contracta în viitor împrumuturi, la costuri relativ reduse, - plata dividendelor
nu se face decât în situaȚia în care firma a înregistrat profit, spre deosebire de obligaȚiuni care presupun
plata unei dobânzi anuale indiferent de situaȚia economică a emitentului.

Divizarea actiunilor

Divizarea acȚiunilor (stock split) se realizează atunci când cursul unei acȚiuni a crescut atât de mult încât
afectează lichiditatea sa. În acest caz, AGA decide divizarea (de exemplu: la doi, la trei) a valorii nominale
a acȚiunii, fapt ce duce la creşterea numărului de acȚiuni. Splitarea se poate exprima în termeni absoluȚi
(de exemplu: 2 pentru 1 sau 2:1) sau în termeni relativi (de genul splitare 100%, adică dintr-o acȚiune se
vor crea două sau splitare 50%, caz în care din două acȚiuni vor apărea trei)18. Splitarea este
considerată un non-eveniment în viaȚa societăȚii (non-event), deoarece nu apar efectele de diluȚie care
să îi defavorizeze pe acȚionari, iar capitalizarea bursieră rămâne constantă, pentru că numărul de
acȚiuni este mai mare dar valoarea nominală s-a redus. Cu toate acestea, operaȚiunea generează
anumite efecte, motiv pentru care a apărut un nouă arie de studiu în cadrul finanȚelor, anumite
rezultate neputând fi explicate pe baza teoriei financiare, ci pe baza behavioral finance

Obligatiuni

Împrumutul obligatar este o modalitate de finanȚare pe termen lung, deosebindu–se de împrumutul


bancar prin existenȚa a numeroşi creditori şi prin faptul că obligaȚiunea este un titlu de creanȚă
negociabil, care poate fi cotat pe o piaȚă secundară, recuperarea fondurilor investite putându-se realiza
înainte de scadenȚă. ObligaȚiunile sunt emise de diferite tipuri de agenȚi economici cum ar fi state
naȚionale, organisme ale administraȚiilor publice locale (municipalităȚi), organisme financiare
internaȚionale (cum ar fi Banca InternaȚională pentru ReconstrucȚie şi Dezvoltare sau Banca Europeană
de InvestiȚii), companii naȚionale sau transnaȚionale.

Elementele imprumuturilor prin obligatiuni

Principalele elemente ale unui împrumut obligatar •

Suma împrumutată şi numărul de obligaȚiuni, în funcȚie de care se determină valoarea nominală a unei
obligaȚiuni. VN = I/N unde I este valoarea împrumutului obligatar; VN - valoarea nominală a unei
obligaȚiuni. N - numărul de obligaȚiuni.

PreȚul de emisiune sau preȚul de vânzare PE = VN – pe unde pe este prima de emisiune şi reprezintă un
cost pentru emitent

• Termenul de rambursare este durata de viaȚă a obligaȚiunilor şi, de regulă, este cuprins între 10 şi 30
de ani

Rata nominală a dobânzii (d) este rata de dobândă aplicată asupra valorii nominale.

Cuponul (dobânda) se calculează în mod diferit în funcȚie de modul de plată al dobânzii.

Modalitatea de garantare a împrumutului obligatar. În funcȚie de bonitatea debitorului, obligaȚiunile


pot fi garantate sau negarantate.

Subordonarea.

Modalitatea de rambursare a creditului


Mecanismul de răscumpărare la opȚiune emitentului îi dă dreptul acestuia de a rambursa împrumutul
obligatar la un anumit preȚ, înainte de scadenȚă, însă într-o anumită perioadă de timp, stabilită conform
prospectului de emisiune.

Tipuri de obligatiuni

După modalitatea de identificare a creditorului există obligaȚiuni nominative (au înscris numele
creditorului) şi obligaȚiuni la purtător (cel care le deȚine este obligatar). După forma în care sunt emise,
pe piaȚă se tranzacȚionează obligaȚiuni materializate (emise pe suport de hârtie) şi obligaȚiuni
dematerializate (înscrisuri în cont).

În funcȚie de tipul emitentului, există obligaȚiuni de stat (emise de administraȚia centrală pentru
finanȚarea deficitului bugetar sau a unor proiecte investiȚionale majore); obligaȚiuni municipale (emise
de administraȚiile locale, dobânzile şi împrumuturile achitându-se fie din impozitele percepute, fie din
veniturile aduse de proiectul finanȚat prin emisiunea de obligaȚiuni), obligaȚiuni corporatiste: emise de
societăȚi pe acȚiuni şi obligaȚiuni emise de diferite organisme financiare internaȚionale cum ar fi Banca
InternaȚională pentru ReconstrucȚie şi Dezvoltare sau Banca Reglementelor InternaȚionale.

După modul de stabilire a dobânzii există obligaȚiuni cu dobândă fixă, obligaȚiuni cu dobândă variabilă
(dobânda obligaȚiunilor se calculează în funcȚie de o rată de referinȚă a dobânzii, de exemplu LIBOR
+2%); obligaȚiuni cu dobândă zero (în acest caz, emitentul nu plăteşte investitorului nici un fel de
dobândă; aceste obligaȚiuni se emit la o valoare mai mică decât valoarea nominală, investitorul
înregistrând un câştig din diferenȚa dintre preȚul de rambursare şi cel de emisiune al obligaȚiunilor) şi
obligaȚiuni cu dobândă indexat

După modul de garantare a împrumutului obligatar: obligaȚiuni garantate prin valori mobiliare (gajarea
valorilor mobiliare urmând a fi operată în registrul de evidenȚă al respectivelor valori mobiliare);
obligaȚiuni garantate cu bunuri imobiliare32 ; obligaȚiuni garantate cu echipamente; obligaȚiuni
asigurate (caz în care plata împrumutului şi a dobânzii aferente e garantată printr-o poliȚă de asigurare)
şi obligaȚiuni negarantate care sunt emise doar pe baza bonităȚii.

De asemeni, urmare a intensificării procesului de inovare financiară care se manifestă mai ales pe
pieȚele dezvoltate de capital, reȚinem şi alte tipuri de obligaȚiuni cum ar fi: • obligaȚiuni speculative33 ;
• obligaȚiuni cu plata amânată a dobânzii; • income bonds; • obligaȚiuni convertibile în acȚiuni; •
obligaȚiunile schimbabile în acȚiuni sau obligaȚiuni; • obligaȚiunile cu bonuri de subscriere sau
warrante. • ObligaȚiuni ipotecare sau garantate ipotecar.

Creditul Bancar

Creditul se bazează pe relaȚia de încredere între părȚile implicate, încredere care în practică se
concretizeză în prezentarea de către debitor a unei anumite bonităȚi şi chiar garanȚii reale sau
personale. Creditul poate fi privit şi ca o expresie a relaȚiilor de schimb, în sensul că o cantitate de
monedă este cedată în schimbul unei promisiuni de plată viitoare. Redistribuirea veniturilor în economie
îmbracă diverse forme. Dacă în cazul taxelor şi impozitelor, redistribuirea veniturilor are un caracter
definitiv, creditul prezintă un caracter temporar. PărȚile implicate, condiȚiile de acordare, cadrul legal şi
instituȚional sunt extrem de diverse, variind de la o Țară la altă. In această diversitate, se pot desprinde
trasaturile (principiile) creditului. 1. Subiectele raportului de credit. Spre deosebire de relatiile
comerciale obişnuite, în care apar doi subiecȚi : vânzător şi cumpărător, creditul aduce doi subiecȚi
speciali :creditorul (cel care acordă creditul) şi debitorul (cel care primeşte creditul). Analiza naturii
participantilor la procesul de creditare, creditorii si debitorii, conturează trei categorii principale de
subiecȚi: companiile, populaȚia şi statul. De regulă, acelaşi agent economic poate fi concomitent debitor
şi creditor, în diferite raporturi de credit. De exemplu, o firmă poate contracta un credit bancar pentru
finanȚarea unui proiect investiȚional şi în acelaşi timp poate acorda un credit furnizor unui partener
externe. 2. Promisiunea de rambursare este un element esenȚial al raportului de credit şi necesită,
adesea, angajarea unei garanȚii. In raporturile de credit, riscurile cel mai frecvent întâlnite sunt: riscurile
de nerambursare şi riscul de imobilizare. Riscul de nerambursare constă în probalitatea întârzierii plăȚii
sau a incapacităȚii de plată, cauzele fiind multiple: dificultăȚi financiare, conjunctura internă şi
intenraȚională defavorabilă, implicarea în proiecte investiȚionale care s-au dovedit ineficiente sau care
se caracterizează prin termene ridicare de recuperate. Riscul de imobilizare survine la banca care nu este
în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor

Leasingul

Leasingul poate fi o formă de comerȚ şi de finanȚare prin locaȚie de către societăȚi financiare
specializate în acest tip de operaȚiuni sau direct de către producătorii unor utilaje, maşini, mijloace de
transport. MotivaȚiile pentru care se recurge la acest tip de operaȚiune rezidă din specificul unor
activităȚi pentru care sunt utilizate activele respective (pe termen scurt sau nerepetabile) sau din faptul
că firma utilizatoare nu dispune de suficiente fonduri pentru a le cumpăra. Leasingul s-a afirmat şi ca o
metodă de privatizare, societăȚile comerciale cu capital majoritar de stat vânzând active (secȚii, clădiri,
ateliere) prin leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Obiectul operaȚiunilor de leasing s-a
extins de la bunurile mobile, caz în care discutăm de leasing mobiliar, şi în sectorul activelor imobiliare,
situaȚie în care vorbim despre leasing imobiliar. Potrivit specialiştilor50, leasingul a fost utilizat pentru
prima dată în SUA, atunci când firma Bell Tellephone a oferit abonaȚilor săi posibilitatea de închiria
aparatele telefonice, în loc să le cumpere. În anii `30 ai secolului al XX-lea, au apărut şi primele forme de
leasing imobiliar. Toate aceste operaȚiuni reprezentau, de fapt, simple locaȚiuni, însă condiȚiile şi scopul
pentru care au fost încheiate contractele de leasing, au făcut posibilă abordarea leasingului sub latura sa
de operaȚiune de credit.

5.2.1 Forfetarea - concept şi caracteristici

Forfetarea constă în transmiterea creanȚelor pe care le are un agent economic (în calitate de vânzător,
furnizor), provenite din operaȚiuni comerciale efectuate pe credit, unei instituȚii financiare specializate
care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadenȚă, de la debitor. Prin
forfetare se realizează finanȚarea agenȚilor economici pe termen scurt şi mediu, creanȚele având
termene între 90 de zile – 1 an, respectiv 1 an –7 ani. OperaȚiunea de forfetare este un proces “prin care
instituȚia finanȚatoare, denumită simplu finanȚator, contra unei taxe de forfetare (calculată pentru
perioada de la data cumpărării până la data scadenȚei acesteia) cumpără fără recurs creanȚe scadente la
termen, încorporate în titluri de credit sau plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie, de la
beneficiarii acestora.”

Deşi este definită uneori şi ca o formă derivată a operaȚiunii de scontare, forfetarea prezintă anumite
caracteristici care o diferenȚiază net de scontare. 1. În timp ce scontarea de derulează pentru perioade
scurte, forfetarea se foloseşte pentru perioade medii şi chiar lungi (până la 10 ani). 2. Scontarea este o
operaȚiune cu recurs asupra creditorului (beneficiarului titlului de credit), precum şi asupra celorlalȚi
obligaȚi cambiali, în timp ce forfetarea este o operaȚiune fără recurs. 3. Titlurile de credit scontate de
băncile comerciale pot face obiectul operaȚiunii de rescontare la banca centrală. 4. OperaȚiunea de
scontare este, de regulă, o operaȚiune de finanȚare a creanȚelor rezultate din tranzacȚii comerciale
interne, în timp ce operaȚiunea de forfetare este o operaȚiune de finanȚare a creanȚelor rezultate din
tranzacȚii comerciale internaȚionale, între parteneri situaȚi în Țări diferite. 5. Scontarea are ca obiect
creanȚele încorporate numai în titluri de credit (cambie şi bilet la ordin), în timp ce forfetarea vizează
atât creanȚele încorporate în titluri de credit, cât şi creanȚele plătibile prin metode de plată asiguratorii
(acreditiv documentar sau scrisoare de garanȚie).

5.3.1. Factoringul – concept şi clasificare Factoringul este o operaȚiune financiar-bancară prin care are
loc o transformarea în lichidităȚi a creanȚelor rezultate în urma livrării bunurilor sau prestării serviciilor.
Dezvoltarea factoringului a fost determinată de extinderea vânzărilor plătibile la un termen de 30-180
de zile de la data livrării mărfurilor. Factoringul este un produs financiar complex, care presupune un
ansamblu de operaȚiuni: creditare, asumarea riscului de neîncasare a creanȚelor, servicii de urmărire şi
încasare a creanȚelor şi de evidenȚă contabilă a acestora. În operaȚiunile de factoring, o parte - factorul
- se obligă să asigure recuperarea creanȚelor aderentului (exportatorului) de la clienȚii săi (importatorii).
Aderentul remite factorului creanȚele sale sub formă de facturi, iar factorul se subrogă în drepturile
aderentului privind încasarea acestor creanȚe. Plata creanȚelor către aderent se face de către factor fie
imediat (factoring clasic), fie la scadenȚă (factoring la scadenȚă). În practică, factorul plăteşte imediat
aderentului, în general, 85% din valoarea facturilor, iar restul la scadenȚă.

Mecanismul factoringului cu plata în avans este prezintă, pe scurt, următoarele etape: 1) încheierea unui
contract comercial (de export); 2) livrarea mărfurilor; 3) cedarea facturilor către factor; 4) plata
contravalorii creanȚelor cedate mai puȚin dobânda si comisionul; 5) plata la scadenȚă a datoriei
debitorului.

Calcularea VAN

se face pe baza fluxurilor financiare actualizate generate de proiectul investiȚional. Principalele


probleme în determinarea VAN sunt: previzionarea fluxurilor financiare (cash-flow) şi stabilirea ratei de
actualizare. Previzionarea fluxurilor financiare se face cu o anumită certitudine doar pentru o perioada
limitata de timp (5-10 ani), perioadă care se numeşte perioadă explicită.