GEOGRAFIA UMANĂ ȘI ECONOMICĂ A

ROMÂNIEI

SUPORT DE CURS

2020
 1. SPAŢIUL GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI

1.1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ

Considerată noţiune relativă, poziţia geografică are un caracter sintetic deoarece ia în

calcul parametrii calitativi şi cantitativi ai spaţiului. 1 Localizarea geografică este fundamentul pe
care se individualizează trăsăturile fizice, economice, istorice şi culturale care dau specificitate unei
ţări.
Din punct de vedere al poziţiei pe Glob, România este situată la intersecţia paralelei de 45°
latitudine nordică cu meridianul de 25° longitudine estică.
Cele două coordonate matematice se intersectează în apropiere de centrul geometric al ţării,
la 100 km nord-vest de Bucureşti.2
Marcând jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, paralela de 45°N plasează ţara
noastră în zona de climă temperată, cea mai favorabilă din punct de vedere al potenţialului
biogeografic, agricol şi habigen.
Teritoriul României se desfăşoară pe 4°37’59” latitudine care înseamnă 525 km, punctele
extreme fiind în sud oraşul Zimnicea (Teleorman) la 43°37’07”, iar în nord satul Horodiştea (comuna
Păltiniş, judeţul Botoşani) la 48°15’06”N.
Meridianul de 25°E marchează jumătatea distanţei dintre limitele estică şi vestică ale
Europei, respectiv Ekaterinburg (Munţii Ural) şi Lisabona (aproape de Capul Roca).
Pe longitudine, România se extinde pe 9°25’40”, adică pe 743 km, punctele extreme fiind
în vest comuna Beba Veche (judeţul Timiş) la 20°15’44” E, iar în est oraşul Sulina (judeţul Tulcea)
la 29°41’24”E.
În ceea ce priveşte poziţia pe continent, ţara noastră este situată în sud-estul Europei
Centrale, la distanţe cvasi-egale de extremităţile: nordică (Capul Nord, 2800 km), vestică (Capul
Roca, 2700 km) şi estică (Munţii Ural, 2600 km) ale continentului; faţă de cel mai sudic punct
european – Capul Matapan (Tainaron) din Peloponez, ne situăm la 1050 km.
Această aşezare face ca pe teritoriul României să se interfereze mai multe influenţe
climatice şi biopedogeografice. Astfel, în vestul şi centrul ţării se resimt elemente ale climatului
oceanic exprimate, îndeosebi în Câmpia de Vest şi Carpaţii Occidentali, prin precipitaţii mai
bogate. Influenţele estice se manifestă printr-o nuanţă excesivă a climatului din estul şi sud-estul
ţării. Din sudul continentului vin influenţe meditaraneene (subtropicale) care sunt mai pronunţate
în sud-vestul ţării, Meridianul de 25°E marchează jumătatea distanţei dintre limitele estică şi
vestică ale Europei, respectiv Ekaterinburg (Munţii Ural) şi Lisabona (aproape de Capul Roca).
Pe longitudine, România se extinde pe 9°25’40”, adică pe 743 km, punctele extreme fiind
în vest comuna Beba Veche (judeţul Timiş) la 20°15’44” E, iar în est oraşul Sulina (judeţul Tulcea)
la 29°41’24”E.
Această aşezare face ca pe teritoriul României să se interfereze mai multe influenţe
climatice şi biopedogeografice. Astfel, în vestul şi centrul ţării se resimt elemente ale climatului

1
G. Erdeli et al., (1999), Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint, Bucureşti, p. 252
2
*** Anuarul Statistic al României, (20018), I.N.S. Bucureşti, p. 3
oceanic exprimate, îndeosebi în Câmpia de Vest şi Carpaţii Occidentali, prin precipitaţii mai
bogate. Influenţele estice se manifestă printr-o nuanţă excesivă a climatului din estul şi sud-estul
ţării. Din sudul continentului vin influenţe meditaraneene (subtropicale) care sunt mai pronunţate
în sud-vestul ţării,

1.2. PERMANENTA POPULARE A TERITORIULUI ROMÂNESC

Conform părintelui geografiei moderne, Simion Mehedinţi, pământul românesc formează o
unitate în diversitate. Problema unităţii implică şi o mitologie de ordin geografic, (...) o
predestinare geografică, un spaţiu bine definit, jalonat de frontiere evidente (...) .3
Spaţiul geografic românesc, populat din vremuri străbune, se constituie într-o distinctă
„unitate etno-geografică”, unde s-a format poporul român.
Documentele istorice şi vestigiile arheologice confirmă umanizarea spaţiului etnic românesc
(carpato-danubiano-pontic) începând cu paleoliticul.
Spaţiul locuit de români reprezintă „o insulă de latinitate” (romanitate orientală) într-o „mare
slavă” (mase de populaţii slave la est şi la sud), limba română fiind o limbă latină rezultată prin
grefarea latinei peste dacă, influenţa substratului geto-dac manifestându-se mai mult în domeniul
lexicului şi mai puţin în fonetică.
După organizarea teritoriilor locuite de români în state de sine stătătoare cresc posibilităţile
de estimare a populaţiei. Astfel, la începutul secolului al XIII-lea populaţia provinciilor Valahia,
Moldova şi Transilvania era estimată la aproximativ 1,8 – 1,9 milioane de locuitori, cu aşezări
concentrate în aproape toate formele de relief ale teritoriului românesc. 4
În secolele următoare (XIV – XVII) informaţiile privind numărul de locuitori în spaţiul locuit
de români sunt sumare şi inexacte, deşi dezvoltarea economică şi socială a continuat, pe fondul
intensificării legăturilor economice, politice, culturale şi etnice dintre ţările române.
Începând cu secolul al XVIII-lea, informaţiile privind populaţia (numărul de locuitori, etnie,
religie etc.) sunt mai consistente şi mai realiste; cele mai importante surse sunt: conscripţiile fiscale,
confesionale, militare, registre parohiale, hărţi explicative, recensăminte generale ale populaţiei etc.
Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea populaţia în cele
trei principate româneşti era estimată la 4 milioane de locuitori. 5
Datorită extinderii suprafeţei cultivate în zonele de câmpie apar noi aşezări, ceea ce a
determinat şi o creştere a densităţii populaţiei în anumite areale (Câmpia Bărăganului); condiţiile
economico-sociale ale populaţiei româneşti din Transilvania a determinat ca o parte din aceasta să
emigreze spre Ţara Românească şi Moldova, unde viaţa era mai liberă, păstrând însă strânse
legături cu cei de acasă.
Coloana vertebrală a spaţiului geografic românesc, Munţii Carpaţi, prin depresiunile,
pasurile şi trecătorile lor au constituit un „liant” al populaţiei româneşti din provinciile istorice ale
României: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova – argument al vechii şi permanentei populări
a spaţiului geografic românesc.

3
L. Boia, (1997), Istoria şi mitologia în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 148
4
Ibidem 14, p. 27
5
Ibidem 12, p. 28
 2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ A SPAŢIULUI GEOGRAFIC
ROMÂNESC
Conform Dicţionarului de Geografie umană6 (1999), prin organizarea administrativ-
teritorială a unui spaţiu geografic se înţelege „acţiunea complexă de modelare a structurilor
teritoriale prin prevederi constituţionale, în baza unor legi, pentru a delimita unităţi administrativ –
teritoriale, considerate cele mai bune la un moment dat, în vederea punerii în aplicare a normelor
generale privind conducerea unui teritoriu sub aspect economic, financiar, cultural, social, al
ocrotirii sănătăţii etc.
Perioadele istorice parcurse de spaţiul geografic românesc, sunt caracterizate de structuri
administrativ – teritoriale determinate de condiţiile social – economice şi politice; aceste structuri
s-au modificat periodic atât din punct de vedere teritorial cât şi funcţional – organizatoric, într-un
cadru central, aparţinând unui „întreg teritorial şi funcţional şi supunându-se unor reguli şi
îndatoriri centrale”.7.
În prezent,(conform www. insse.ro TEMPO-online) tabloul administrativ-teritorial
românesc este alcătuit din 319 orașe (din care 103 municipii), 2862 comune constituite din 12.959
sate (din care 468 aparțin de municipii și orașe).

3. POPULAȚIA ROMÂNIEI
3.1. DINAMICA GENERALĂ A POPULAŢIEI

Estimarea populaţiei în perioadele premergătoare sec. al XIX-lea s-a bazat pe documente

istorice, înregistrări fiscale (catagrafiile şi circumscripţiile), hărţi vechi şi însemnările unor
călători.8

Fig. nr. 12. Organizarea administrativ-teritorială a României în anul 200635

Astfel, istoricul Ştefan Pascu9 apreciază că, la sfârşitul sec. al XIV-lea, Ţara Românească ar
fi avut 500.000 locuitori, Moldova 400.000 locuitori, iar Transilvania 500.000 locuitori. În anul
1859, populaţia României ar fi fost estimată la aproximativ 10.000.000 locuitori. După 1850, datele
statistice privind populaţia României devin mai exacte datorită efectuării recensămintelor.

Dinamica populaţiei României în perioada 1912 - 2019

Creşterea sau Creşterea sau
Nr. descreşterea descreşterea medie
Anul Populaţia (loc.) Observaţii
crt. totală între două anuală între două
recensăminte recensăminte
1 1910/1912 12.768.399 - - -
2 29 .XII.1930 14.280.729 1.512.330 84.018 -
3 1941 16.126.063 1.845.334 167.758 -
4 25.01.1948 15.872.624 - 253.439 - 36.205 -
5 21.02.1956 17.489.450 1.616.826 202.103 -
6 15.031966 19.103.163 1.613.713 161.371 -
7 5.011977 21.559.910 2.456.747 223.340 -
Perioada
8 1989* 23.151.564 1.646.810 137.234
1977 - 1989
Perioada
9 1990* 23.206.720 55.156 55.156
1989 - 1990
Între
10 7.01.1992 22.794.963 1.235.053 82.337
1977 - 1992
11 2000 22.435.205 - 359.758 - 44.970 1992 - 2000

6
Ibidem 1, p. 223
7
I. Iordan, (2003), România încotro? Regionalizare. Cum? Când?, Ed. CD PRESS, Bucureşti, p. 33
8
Ibidem 6, p. 30
9
Şt. Pascu, (1971), cit. Nimigeanu, Ibidem 6, p. 30
 Între
12 1.03.2002 21.680.974 - 1.113.989 - 111.398
1992 - 2002
13 21.X. 2011 20.121.641 -1.559.333 -173.259 Între 2002-2011
19.414.458
1 ian. 2019*
14 /rezidentă -707.183 Între 2011- 2019

* În anii 1989, 1990, 2000 , 2019 nu au fost recensăminte

De precizat, că între anii 1960- 1990, s-a înregistrat o creștere cu 26%, pe când în
perioada 1990- 2019, evoluția a fost negativă, regresul fiind de 16,8%. Anul 2019 a fost al 27-lea
an consecutiv de declin demografic sever și ireversibil.

3.2. MIȘCAREA NATURALĂ A POPULAŢIEI

3.2.1. NATALITATEA
10
Natalitatea reprezintă frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii sau
subpopulaţii;
În perioada 1930 – 2018 natalitatea a înregistrat o scădere de la 34,1‰ la 9,3‰ .
Astfel, după 1946, indicele general de natalitate a crescut, atingând valoarea de 27,6‰ în
1949, menţinându-se peste 20‰ până în 1959, urmat de o scădere treptată până la prăbuşirea din
1966 când a coborât la 14,3‰.
În perioada 1967 – 1968, sub acţiunea Decretului 770/1966 indicele brut de natalitate a
urcat brusc la 27,4‰ în 1967, respectiv 26,7‰ în 1968 (peste 500.000 de copii născuţi anual).
Datorită condiţiilor social-economice precare, începând cu anul 1969, indicele general de
natalitate are un trend descendent oscilant.
În mediul urban, rata medie a natalității este de 9,1‰, , iar rata medie a natalității rurale
este de 9,6‰, cu variații mari între județe.
Din punct de vedere al situației juridice,în cadrul familiei s-au născut 69,5% din totalul
nou- născuților, cu ponderi mai mari în urban(75,1%)față de rural(62,7%).

3.2.2. FERTILITATEA FEMININĂ GENERALĂ

10
Ibidem 1, p. 204
 Fertilitatea feminină reprezintă un factor demografic determinant asupra natalităţii unei
populaţii. Din analiza datelor statistice constatăm că începând cu anul 1920 fertilitatea feminină a
scăzut continuu în România până în anul 1966. Dacă în anul 1956 rata de fertilitate feminină
generală avea valoarea de 89,9‰, în 1966 a ajuns la 55,7‰ (născuţi vii la 1000 de femei fertile),
105,5‰ în 1967; o valoare mare s-a înregistrat şi în 1968 (102,9‰), scăzând în anul următor până
la 89,6‰.
A urmat evident ca un recul, tendinţa de scădere după o curbă sinusoidală, ajungându-se
în anul 1989 la 66,3‰, iar din 1990 tendinţa a fost de scădere accentuată, în 2011 rata fertilităţii
feminine fiind de 39,5‰ , pentru ca în 2018 să coboare la 38,1‰, cu o mare discrepanţă între
mediul rural (40,5‰)şi urban(36,3‰).
Indicele conjunctural al fertilității este de 1,3 copii/femeie cu diferențe între urban(1,2
copii/femeie) și rural(1,4 copii/femeie).

3.2.3. NUPŢIALITATEA
Conform legislaţiei româneşti, contingentul nupţial cuprinde populaţia feminină în limitele
de vârstă de peste 16 ani şi populaţia masculină de peste 18 ani. Evoluţia numărului de căsătorii
este în strânsă legătură cu efectivele tinere ale populaţiei, cu oscilaţii conjuncturale mai mari sau
mai mici.
Astfel, între anii 1930 – 1940, rata de nupţialitate varia între 8 – 9‰, apropiindu-se de
11‰ în intervalul 1950 – 1960; după o scădere de până la 8‰ în 1967 şi o creştere de până la 9,2‰
în 1977, urmează o altă descreştere de până la 7,7‰ în 1989, valoare ce se menţine şi în 1992; după
acest an, curba descendentă se accentuează, ajungând la 5,8‰ în 2002, 4,9‰ în 2011 și la 6,5‰ în
2018.

3.2.4. DIVORŢIALITATEA
Din 1930 până în 1940, rata generală de divorţialitate a fost subunitară, după acest an a
început să fie supraunitară până în 1966. Valoarea maximă a fost atinsă în 1960 (2,1‰). Este de
notorietate faptul că în 1967, ca urmare a înăspririi condiţiilor de divorţ, prin Decretul 770 din
1966, au fost aprobate numai 48 divorţuri (0,2‰).
După acest an, rata de divorţialitate a crescut treptat, la 0,85‰ (în 1974). Începând cu
1975, valoarea ratei de divorţialitate a fost din nou supraunitară, anul următor marcând al doilea
vârf al acestui fenomen din perioada comunistă (1,68‰), după care evoluţia a fost fluctuantă, dar
cu tendinţa generală descendentă.
În 2018 aceast indicator demografic a fost de 1,39‰, cu variații de 1,58‰ în orașe și
1,14‰ în mediul rural.
Vl. Trebici şi I. Ghinoiu11 consideră că nivelul mult mai scăzut al acestui indice în mediul
rural faţă de cel urban este expresia persistenţei modelului cultural ţărănesc, printre ale cărui
trăsături găsim respectul şi ataşamentul faţă de familie şi condamnarea hotărâtă a divorţului.

3.2.5. MORTALITATEA GENERALĂ A POPULAŢIEI

De-a lungul timpului, în România rata (indicele) de mortalitate generală a înregistrat
scăderi accentuate, evoluând în corelaţie cu schimbările social-economice ale ţării.
Rata mortalităţii a scăzut de la 19,1‰ în 1930, la 12,4‰ în 1950, 8,7‰ în 1960 şi 8,1‰ –
1964.După acest an, are loc o uşoară creştere a ratei mortalităţii generale până în 1969 (10,1‰), iar
în intervalul 1969 - 1979, oscilează între 9,2‰ (1972) şi 9,9‰ (1979). În perioada 1980 – 2018,
valorile acestui indicator demografic între 10‰ și 11,9 ‰.
Rata mortalităţii generale este mai mare la populaţia masculină(12,5‰ față de 11‰ cea
feminină) deoarece bărbaţii prin natura profesiilor şi comportamentului, sunt expuşi mai mult
riscului de deces. De asemenea, rata este mai mare(15,4‰) în rural comparativ cu
urbanul(11,9‰)
Structura pe grupe de vârstă a populaţiei influenţează în mare măsură nivelul mortalităţii.

11
Vl. Trebici, I. Ghinoiu (1986), Demografie şi etnografie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 163
Astfel, 56,6% din totalul deceselor din anul 2018, făceau parte din grupa de vârstă 75 ani și peste.
Principalele cauze de deces au fost:bolile aparatului circulator (57,6%), urmate de
tumori (19,9%) şi în ordine descrescătoare, de bolile aparatului respirator (5,9%), bolile
aparatului digestiv (5,7%), leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe
(3,7%), iar alte boli au reprezentat cauzele de deces pentru 7,2% dintre persoanele decedate.

3.2.6. MORTALITATEA INFANTILĂ

Ca valori, aceasta a avut un trend descendent, reducându-se de la 198,8‰ în 1947, la
74,6‰ în 1960; 31,2‰ în 1977; 26,9 în 1989; 23,3‰ în 1992, 18,6‰ în 2002 şi 5,9 ‰ în 2018.
Pe medii, se observă că în mediul urban, rata mortalităţii infantile este mai scăzută(4,8‰)
decât în mediul rural(7,3‰), aceasta datorându-se şi unei asistenţe medicale mai bune.
Peste 2/3 dintre copiii care au decedat în primul an de viaţă au avut ca principală cauză de
deces afecţiuni a căror origine se află în perioada perinatală , un sfert au decedat din cauza bolilor
aparatului respirator, iar 21,6% din cauza malformațiilor congenitale, deformațiilor și anomaliilor
cromozomiale.

3.2.7. BILANŢUL NATURAL

Bilanţul natural a avut valori diferite de la an la an, de la o localitate la alta, de la mediul
rural la urban, fiind foarte puternic influenţat de natalitate, fertilitate, nupţialitate, divorţialitate,
mortalitate (generală, infantilă), morbiditate, mortinalitate etc.
De-a lungul timpului, bilanţul natural a avut o evoluţie foarte interesantă, după cum urmează:
-1930 – 1947 – valoarea medie a bilanţului natural scade de la 14,8‰ la 1,4‰ – determinată de
consecinţele celui de-al II-lea Război Mondial, la care s-au adăugat starea economico – socială de
după război (foametea, sărăcia etc.);
-1949 – 1955 – valoarea medie a bilanţului natural a crescut de la 14‰ la 15,9‰;
-1956 – 1966 – bilanţul natural scade îngrijorător până la 6‰ (1965), respectiv 6,1‰ (1966);
-1967 – 1969 – sub influenţa decretului, bilanţul natural are o creştere de până la 18,1‰ (1967),
urmat de o scădere de până la 13,2‰ (1969);
-1969 – 1991 – bilanţul natural s-a redus treptat până la 1‰;
-1992 – 2002: – 0,2‰ – 2,7‰ (2002),
- 2011- 2018: constant: - 2,6‰ - 2,6‰ în 2018.

3.2.8. DURATA MEDIE A VIEŢII

Speranţa de viaţă la naştere numită și durata medie a vieții, este un indicator care arată
numărul mediu de ani pe care îi are de trăit un nou născut dacă ar trăi în condiţiile mortalităţii pe
vârste dintr-o perioadă de referinţă. În funcţie de nivelul duratei medii de viaţă se poate stabili şi
starea de sănătate a populaţiei unei ţări.
Este un parametru demografic de legătură între natalitate şi mortalitate privite pe termen
lung. De-a lungul timpului, durata medie a vieţii în România a urmat o curbă, în general,
ascendentă: 40,01 ani/1932; 63,17 ani/1956; 67,33 ani/1968 – 1970; 69,76 ani/1975 – 1977; 69,56
ani/1988 – 1990; 69,78 ani/1990 – 1992; 70,53 ani/1998 – 2000; 71,18 ani/ 2000 – 2002; 72,22 ani/
2009 – 2011 și 75,85 ani în 2018.
În medie, în România, speranţa medie de viaţă în cazul femeilor a fost de 79,38 ani în
2018, pe când în cazul bărbaţilor a fost de 72,37 ani(insse.ro).
Zonele cu cea mai mare longevitate sunt municipiul Bucureşti şi judeţul Vâlcea, urmate de
judeţele Cluj, Braşov şi Sibiu. Pe ultimele locuri privind durata medie de viaţă sunt Satu Mare,
Călăraşi, Giurgiu şi Tulcea.
În ceea ce priveşte dinamica duratei de viaţă, cea mai mare creştere a longevităţii a fost
înregistrată în judeţul Constanţa, respectiv de 11,6 ani din 1990 până în 2018. Locuitorii din
Bucureşti trăiesc cu 10,5 ani mai mult faţă de 1990.
La polul opus, populaţia din Vaslui a înregistrat cea mai slabă evoluţie a speranţei de viaţă
de după 1990, durata medie de viaţă în acest judeţ crescând cu 5,8 ani, urmat de Brăila cu 5,9 ani şi
Buzău cu 6 ani.

Sursa:https://www.mediafax.ro/social/harta-sperantei-de-viata-in-romania
 3.3. MOBILITATEA SPAŢIALĂ A POPULAŢIEI

Mobilitatea spaţială a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu – cu

sau fără schimbarea domiciliului stabil.Migraţia populaţiei, ca deplasare însoţită sau nu de
schimbarea domiciliului poate fi definitivă (când se schimbă domiciliul stabil) sau temporară
(sezonieră şi navetism – când nu se schimbă domiciliul celor care migrează, ci doar timpul afectat
deplasării). Se deosebesc două tipuri de mobilităţi:
 migraţii interne – mişcări ale populaţiei care au loc între graniţele ţării în cadrul
unităţilor administrativ teritoriale;
 migraţii externe sau internaţionale – mişcări ale populaţiei în exteriorul ţării,
însoţite de schimbarea domiciliului.

3.3.1. MIGRAŢIA INTERNĂ
Analizând migraţia internă a populaţiei României de-a lungul timpului constatăm că
aceasta a cunoscut anumite particularităţi, acestea fiind generate de factori sociali, economici,
politici şi nu în ultimul rând instituţionali, cum ar fi:
 migraţiile ardeleneşti – după 1247, populaţia română din Transilvania se deplasa către
ţinuturile sudice, sud-estice şi estice ale ţării 12, când condiţiile de viaţă deveneau de
nesuportat;
 deplasări de populaţie din Banat spre Ţara Românească, după Pacea de la Passarowitz
(1718) şi ocuparea Banatului de către austrieci;
 migraţiile oierilor din sudul Transilvaniei, spre zonele extracarpatice;
 migraţiile generate de colonizări oficiale, cu populaţia alogenă în Banat şi Crişana în
secolul al XVIII-lea;
 migraţiile de populaţie determinate de extinderea culturilor agricole – după 1829, când
Ţările Române au obţinut libertatea comerţului cu cereale;
 migraţii de populaţie între sat şi oraş, între diverse localităţi ale judeţelor şi între
provinciile istorice (creştere permanentă atât în perioada interbelică, precum şi după – sub
impactul industrializării şi urbanizării).

3.3.1.1. Deplasările interne definitive

Migraţia populaţiei de la sat la oraş, în primele decenii din a doua jumătate a secolului al
XX-lea s-a intensificat foarte mult, urmare a cooperativizării agriculturii, industrializării,
expansiunii urbane şi realizării a numeroase construcţii; procesul migrator a fost impulsionat şi de
activităţile neagricole din mediul rural, cum ar fi exploatările forestiere şi, implicit, prelucrarea
lemnului. Mobilitatea teritorială prezintă atât o latură cantitativă (prin numărul de persoane
implicate), cât şi una calitativă prin mobilitatea profesională. Din analiza datelor statistice, având în
vedere locul naşterii fiecărei persoane care îşi are domiciliul stabil, putem face următoarele
periodizări privind deplasările interne:13
a. 1968 – 1977 – numărul persoanelor care au migrat a crescut de la 287.657
persoane la 343.366 persoane (cu 19,4%); în această perioadă iese în evidenţă fenomenul
de deplasare („roire”) a moldovenilor (ca o mişcare exodinamică);
b. 1977 – datele recensământului din acest an arată că 34,8% din populaţia

12
Ibidem 6, p. 70
13
Ibidem 6, p. 74
 României locuia în altă localitate decât cea în care s-a născut; în proporţii variabile
fenomenul acesta a avut loc pe întreg teritoriul României;
c. 1977 – 1982 – continuă fenomenul deplasărilor intensive;
d. 1982 – 1989 – diminuarea deplasărilor interne definitive datorită tendinţei de
stagnare a economiei şi legislaţiei restrictive privind stabilirea domiciliului în oraşele
mari;
e. După 1989 - legislaţia fiind permisivă după 1989, s-a intensificat migraţia inter-
şi intrajudeţeană, doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp (1990 – 1991), după care
fluxurile migratorii au început să scadă; rata migraţiei interne calculată la 1000 locuitori a
cunoscut valori între 10,6‰ în 1990; 11,3‰ în 1991; 12,9‰ în 1992; 14,7‰ în 2002;
14,5‰ în 2011 și 17,4 ‰ în 2018.
În anul 2018, s-a înregistrat un flux migratoriu de 386.274 pers. , ceea ce înseamnă o rată
de 17,4‰.Structura acestui flux migratoriu are următoarea configurație:din rural în urban au plecat
89.990 pers., cu o rată de 7,2 ‰; din urban în urban s-au mutat 113.998 pers(9,1‰),din rural în
rural s-au deplasat 73.131 pers. cu o rată de 7,6‰, iar din urban în rural au plecat 109.155 pers,
prezentând o rată de 11,3‰.

3.3.1.2. Deplasările zilnice (navetismul)

Acestea reprezintă deplasările pentru munca zilnică, alternată între domiciuliu şi locul de
muncă; au căpătat o pondere importantă în cadrul deplasărilor pentru muncă după 1950. Datele
statistice confirmă faptul că în anii ‘70 ai secolului al XX-lea peste 1,1 milioane persoane, din
mediul rural se deplasau zilnic în alte localităţi. La această cifră trebuie să adăugăm şi navetiştii de
la oraş la sat, de la sat la sat, de la oraş la oraş (unde îşi desfăşurau activităţi în domeniul educaţiei,
sănătăţii etc.
Marile oraşe au reprezentat „polii” pentru fluxul migratoriu zilnic; lor li se adaugă zonele
miniere, marile centre industriale rurale şi urbane din zona marilor oraşe precum Craiova (Işalniţa),
Piteşti (Colibaşi, Bradu), Arad (Vladimirescu), Brăila (Chiţcani), Bacău (Letea Veche) etc.
În perioada actuală, intensitatea deplasărilor sezoniere şi navetiste s-a diminuat foarte mult
datorită restructurării economiei, restrângerii sau desfiinţării activităţilor miniere, de construcţii etc.

3.3.2. MIGRAŢIA EXTERNĂ

În secolul al XIX-lea, migraţia externă în România s-a manifestat prin fluxuri relativ reduse
de populaţie, acestea fiind „limitate regional şi în timp”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, 300.000
de locuitori din Transilvania şi Bucovina au emigrat în Canada, S.U.A., Argentina etc., determinaţi
fiind de opresiunea la care era supusă populaţia română din teritoriile aflate sub stăpânirea austro-
ungară. Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată şi ea de un flux de emigrare; numai între
1926 – 1932 au emigrat peste 70.000 persoane.14
Emigrările au continuat şi în perioada postbelică; atât fluxul emigranţilor, cât şi fluxul
repatriaţilor (cei care îşi stabilesc domiciliul în România) prezintă câteva caracteristici:
-a. - între anii 1975 – 1989 au emigrat 362.464 de persoane (48,5% bărbaţi; 51,5% femei); după
naţionalitate, cu valori apropiate au fost fluxurile de germani şi români, urmate de maghiari şi
evrei; cel mai mare număr de emigranţi a fost în perioada 1980 – 1989, când emigrările
legale/ilegale depăşeau 21.000 de persoane/an, maximul fiind în 1989 – 41.363 persoane;

14
Ibidem 14, p. 43
-b. în perioada 1990 – 2000, fluxul de emigranţi a fost de 318.356 persoane; în 1990 fluxul de
emigranţi (96.929 persoane) a fost de 2,3 ori mai mare decât în 1989; a urmat o perioadă de scădere
până la 14.753 persoane în 2000;
-c. intervalul 2001 – 2016, scoate în evidenţă o creștere a intensităţii fluxului de emigrare,de la
9.921 pers. ajungându-se la 22.807emigranți definitivi.
-e. în structura fluxurilor de emigranţi, după naţionalitate în perioada 1975 – 1989, s-au detaşat
germanii (47,7%), urmaţi de români (35,5%), maghiari (10,8%), evrei (4%), alte naţionalităţi (2%);
-g. fluxurile de emigraţie au cuprins toate grupele de vârstă, se detaşează în mod deosebit grupele
26 – 40 ani şi sub 18 ani;
-h. după 1990, putem remarca o creştere a fluxului emigranţilor absolvenţi de învăţământ liceal şi
profesional, numărul celor cu studii superioare având o pondere scăzută; în ultimii ani a crescut
cererea pentru forţa de muncă necalificată sau slab calificată, în mod deosebit pentru domeniul
construcţiilor şi agriculturii, constituind un factor de accelerare a procesului emigraţionist;
În anul 2018, au emigrat definitiv 27.229 cetățeni români avînd următoarele destinații:
Spania(25,4% din totalul emigrărilor), Italia(16,7%), Germania(14,5%), Austria(6,4%),S.U.A.
(4,6%),Canada(4,1%), Fanța(3,9%) etc.
Țara noastră a primit 172.578 imigranți temporari (în anul 2018),în majoritate populație
masculină(56,9%), cei mai mulți venind în orașe(53,4%).
Concomitent au fost înregistrați 65.678 imigranți definitivi, din care 58,9% bărbați; după
țara de proveniență, cei mai mulți(cca.37mii pers.,56,0%)vin din
Rep.Moldova(14,1%),Ucraina(133,8%), Italia(1,6%),Germania(1,2%), SUA(0,9%) ș.a.

3.4. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A POPULAŢIEI

Distribuţia spaţială a populaţiei este o reflectare a potenţialului de habitat al mediului
geografic.
Printre factorii care au determinat repartiţia geografică a populaţiei României amintim:
a) factori social-istorici favorabili aşezării populaţiei în anumite areale (valorificarea unor
resurse naturale, transhumanţa, liberalizarea comerţului pe Dunăre), sau nefavorabili
(invazia popoarelor migratoare, războaiele, epidemiile etc.);
b) factori demografici (dinamica naturală, mobilitatea teritorială);
c) factori tehnologici (infrastructura căilor de comunicaţie, obiective economice de mare
importanţă).

3.4.1. REPARTIŢIA POPULAŢIEI PE ZONE DE ALTITUDINE

Caracteristicile fizico-geografice şi resursele naturale ale marilor unităţi de relief, au permis

populaţiei să-şi extindă habitatul de pe ţărmul Mării Negre până pe culmile Carpaţilor.
Sub forma aşezărilor permanente, populaţia este răspândită de la altitudini de câţiva metri
până la peste 1.500 m, dincolo de care se întâlnesc aşezări temporare cu specific pastoral (stâne)
sau turistic (cabane).
Limita superioară a aşezărilor rurale pe cele trei ramuri carpatice este următoarea:1.360
m, satul Moldova – Suliţa (comuna omonimă din judeţul Suceava, în Obcina Mestecănişului)
pentru Carpaţii Orientali;1.320 m, satul Fundata (comuna omonimă din judeţul Braşov, în culoarul
Bran – Rucăr) pentru Carpaţii Meridionali;1.600 m, satul Tomnatic (comuna Bistra din judeţul
Alba, în Munţii Apuseni) pentru Carpaţii Occidentali; aproape la aceeşi înălţime (1.560 m) şi în
acelaşi areal montan şi judeţ, este satul Petreasa din comuna Horea.
 Limitele extreme pentru aşezările urbane oscilează între 3,5 m pentru Sulina (judeţul
Tulcea) şi 1.060 m pentru Predeal (judeţul Braşov).
De menţionat, sunt două staţiuni turistice care s-au dezvoltat mult în perioada de tranziţie, care
aparţin din punct de vedere administrativ de oraşe şi sunt amplasate la altitudini mari: Păltiniş la
1.450 m (sub administraţia Sibiului) şi Rânca la 1.650 m (este administrată de oraşul Novaci şi
comuna Baia de Fier, judeţul Gorj).
Din punct de vedere al distribuţiei pe altitudine a populaţiei, peste 56% din locuitorii
României trăiesc în zonele de câmpie şi dealuri joase, până la 200 m înălţime. Regiunile colinare,
de podiş cu altitudini de până la 800 m concentrează peste 42% din totalul populaţiei, restul de cca.
2% revenind regiunilor montane.

3.4.2. REPARTIŢIA POPULAŢIEI PE JUDEŢE

Un alt aspect al repartiţiei populaţiei este pus în evidenţă de ponderea populaţiei rezidente a
judeţelor în populaţia totală a României; în 2017(01 iulie) aceste ponderi oscilau între 1,01% (Tulcea-
199.338 loc. ) și 4,03% (Iaşi -790.023 loc.) .
Printre cele mai populate judeţe amintim: Prahova, Cluj, Timiș, Constanţa, Dolj, Suceava,
Bacău, Argeș, Bihor și Brașov(peste 550 mii loc. fiecare).
Concomitent, nouă judeţe (Covasna, Sălaj, Mehedinți, Ialomiţa, Giurgiu, Caraș- Severin,
Bistrița- Năsăud, Călărași, Brăila) reprezentând cca. 12% din populaţia României au sub 300 mii
locuitori.

3.5. DENSITATEA POPULAŢIEI

Referindu-se la densitatea generală (medie) pe teritoriul României, cercetările demografice
apreciază că în Dacia, pe timpul colonizării romane, densitatea ar fi fost de 5 loc./km 2; la jumătatea
secolului al XIX-lea, densitatea ar fi atins valoarea de 31 loc./km 2.15
În timp, densitatea populaţiei, la nivel naţional, a crescut de la 53,8 loc./km 2 în 1912, la
59,9 loc./km2 în 1930. Trendul ascendent s-a manifestat până în 1992, când densitatea populaţiei a
ajuns la 95,7 loc./km2; ulterior a scăzut la 90,9 loc./km 2 în 2002 la 84,4 loc./km 2 în 2011 și 81,4
loc./km2 în 2019.
Între județele cu densități mari menționăm: Ilfov, Prahova, Iași, Dâmbovița, Galați, Cluj,
Brașov(peste 100 loc./km²).

Condițiile fizico-geografice, economice, istorice și demografice au determinat concentrări

mici de populație în următoarele județe:Tulcea,Caraș- Severin, Harghita, Bistrița- Năsăud, Alba,
Arad, Covasna, Sălaj, Hunedoara etc.

3.6. STRUCTURA POPULAŢIEI

Structura (lat. structura) populaţiei reprezintă modul de organizare a populaţiei din punct
de vedere social, economic şi cultural. Caracteristicile geodemografice după care se structurează
populaţia sunt: genul (sexul), vârsta, starea civilă, mediul de rezidenţă, ocupaţia, etnia
(naţionalitatea), limba maternă, religia (confesiunea).

3.6.1. STRUCTURA POPULAŢIEI PE SEXE

Analizând structura pe sexe, în perioada 1930 – 2019, se constată o uşoară dominare a
15
Ibidem 66, p. 101
sexului feminin, urmare a unei valori ridicate a mortalităţii generale masculine. Dacă per total,
femeile sunt majoritare, pe grupe de vârstă apar diferenţieri, în sensul că până la 20 de ani
dominantă este populaţia masculină; după o echilibrare pe sexe până în jurul vârstei de 40 ani,
urmează o feminizare a populaţiei.
Această situaţie este generată de două cauze: ponderea mai mare a populaţiei masculine la
naştere şi supramortalitatea bărbaţilor.
La nivel național, în 2019, ponderea femeilor a fost de 51%, cu un maxim de 53,5% în
București și un minim de 49,7% în județul Vaslui. Față de media națională de 48,8%, populația
masculină este majoritară numai în județele Vaslui(50,3%) și Tulcea(50,1%).

3.6.2. STRUCTURA POPULAŢIEI PE GRUPE DE VÂRSTĂ

Studiul structurii populaţiei pe grupe de vârstă are drept scop cunoaşterea potenţialului
resurselor de muncă, în vederea corelării acestuia cu dezvoltarea economico-socială a unei ţări
Analiza pe grupele mari de vârstă (0 – 14, 15 – 64, 65 şi peste) scoate în evidenţă aspectele
evoluţiei unei populaţii (întinerire, maturizare, îmbătrânire) dar şi pe cele ce vizează resursa forţei
de muncă.
Conform datelor statistice, se constată scăderea ponderii populaţiei tinere de la 33,5% în
1930, la 25,4% în 1977 la 15,9% în 2011 și la 15,7% în 2019.
Concomitent, a crescut ponderea populaţiei vârstnice de la 7,4% în 1930, la 14,4% în
1977 la 16,1% în 2011 și la 18,5% în 2019.

3.6.3. STRUCTURA POPULAŢIEI PE MEDII

Repartiţia populaţiei pe cele două medii ale habitatului – urban şi rural, reprezintă un
criteriu important de diferenţiere a populaţiei; fiecare din cele două medii sunt definite de
caracteristici cum ar fi: numărul de locuitori, densitatea, nivelul de instruire, ocupaţia, structura
socială etc.
Schimbările produse în structura pe medii au fost profunde şi determinate de evoluţiile
economiei şi societăţii româneşti, în ansamblu.
Ponderea populaţiei în mediul urban a crescut de al 16,3% în 1912 la 31,3% în 1956, la
54,3% în 1992, la 54% în 2011 și la 52,5% în 2019.Cele mai urbanizate județe sunt
următoarele:Hunedoara, Brașov, Constanța, Cluj, Sibiu, Brăila, Timiș .
Populația rurală are o pndere de 47,5% din populația României,cu ponderi mari în
județeleDâmbovița, Giurgiu, Teleorman,Neamț ,Vrancea ș.a.

3.6.4. STRUCTURA ECONOMICĂ

Este un indicator social-economic care exprimă distribuţia populaţiei pe activităţi
economice. Din acest punct de vedere, populaţia se împarte în populaţie activă şi populaţie
inactivă.
Populaţia activă, cuprinde la rândul ei două subpopulaţii: populaţia activă ocupată –
împărţită şi grupată pe sectoare social-economice (primar, secundar, terţiar, cuaternar), ramuri şi
subramuri de activitate, ocupaţii, sexe, vârste etc.; populaţie activă neocupată16 – în căutare de
lucru pentru prima dată sau în căutare de lucru, după ce au mai avut un loc de muncă înainte:
16
Ibidem 1, p. 247
şomeri BIM.
Conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii17 (BIM), şomerii sunt persoane cu
vârsta cuprinsă între 15 – 74 ani, care în perioada de referinţă îndeplinesc trei condiţii:
a) nu au loc de muncă şi nu desfăşoară activităţi în scopul obţinerii unor venituri;
b) sunt în căutarea unui loc de muncă, conform celor legale;
c)sunt disponibili să înceapă lucru, dacă şi-ar găsi imediat loc de muncă.
Rata bruta de activitate reprezintă raportul, exprimat procentual, dintre populația activă
civilă si total populatie a țării, valoarea acesteia fiind de 44,8%(în 2018).
Rata de activitate a resurselor de muncă reprezintă raportul, exprimat procentual, dintre
populația activă civilă si resursele de muncă. La nivel național este de 71,1%, cu mari variații
teritoriale, și cu diferențe de gen:74,5% la masculin și 67,4% la feminin.
Rata de ocupare are valori ceva mai reduse, 68,7% este media națională, care prezintă mari
discrepanțe județene și pe genuri :71,9% la bărbați și 65,2% la femei.
Populația activă ocupată este structurată astfel: 48% în sectorul serviciilor, 29,1% în
industrie și 22,9 % în agricultură.
Populaţia inactivă reprezintă acea populaţie care nu desfăşoară o activitate economico-
socială, indiferent de vârstă şi se află în una din următoarele situaţii: elevi, studenţi, pensionari,
persoane casnice, persoane întreţinute de stat sau de alte persoane, persoane care se întreţin din alte
venituri decât cele provenite din muncă (chirii, dobânzi etc.).În 2018 se înregistrau 10,5 mil.
persoane inactive(53,9%), majoritatea fiind femei(58,3%).

3.6.5. STRUCTURA POPULAŢIEI PE RELIGII

Religia (lat. religio, - onis) este definită ca un sistem de credinţe (dogme) şi de practici
(rituri) privind sentimentul divinităţii şi care îi uneşte în aceeaşi comunitate spirituală şi morală pe
cei care aderă la acest sistem. 18
Exprimând acelaşi lucru, religiile, cultele sau confesiunile, reprezintă elementul central al
vieţii spirituale care conferă identitate. În România, sunt recunoscute oficial 17 confesiuni, grupate
în cinci culte religioase: ortodoxă, catolică, protestantă, musulmană şi mozaică.
În anul 2011, structura pe religii a populaţiei avea următoarea configuraţie: 86,5%
ortodocşi; 4,6% romano-catolici; 3,2% reformaţi; 1,9% penticostali; 0,8% greco-catolici;
0,6% baptişti; 0,4% adventişti de ziua a şaptea; 1,8% alte confesiuni; 0,2% atei sau fără
religie.

3.6.6. STRUCTURA ETNICĂ (NAŢIONALĂ) A POPULAŢIEI

Termenul etnic, derivat din etnie (gr. ethnos = popor) se referă, conform Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române19 (1998) la apartenenţa la un popor, la formele de cultură şi de
civilizaţie specifice unui popor.
Dicţionarul de Geografie Umană20 (1999) se arată că etnia reprezintă un grup uman a
cărui unitate comportă raporturi originale de paternitate, care se exprimă printr-o comunitate de
caractere somatice ereditare (rasă), dar este îmbogăţit de aporturile culturale (limbă, credinţă, mod

17
Ibidem 2, 2007, p. 113
18
***Dicţionar Explicativ al Limbii Române, (1998), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 913
19
Ibidem 99, p. 351
20
Ibidem 1, p. 120
de existenţă). Etnia stă la baza formării unui popor sau a unei naţiunii.
În Principiile generale din Constituţia României la art. 1, al. 1 este specificat faptul că
statul român este naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. La art. 3, al. 4 se
menţionează că pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.
Prin stat naţional unitar se înţelege acel stat în care există o singură naţiune, compusă din
membrii etniei majoritare21. Din acest punct de vedere, populaţia României este alcătuită din
români ca naţionalitate/etnie majoritară şi minorităţi naţionale/etnice .
Pornind de la această definiţie, în ţara noastră dintotdeauna românii au reprezentat etnia
majoritară. Din raţiuni politico-economice şi strategice de-a lungul istoriei, pe actualul teritoriu
românesc s-au aşezat temporar sau definitiv, diverse populaţii alogene care au determinat, în timp,
o anumită structură etnică sau naţională a populaţiei .
Astfel, la recensământul din 2011, structura etnică a României se prezenta după cum
urmează: 88,9% (16,8 mil.)români, 6,5% (1,2 mil.)maghiari, 3,3%(620 mii) rromi, 50,9 mii
ucrainieni, 36 mii germani, 27,7 mii turci, 23,5 mii ruși, 20,3 mii tătari ș.m.
În structura etnică a populaţiei României se remarcă cele 19 minorităţi naţionale recenzate
grupat ori separat.
Cea mai numeroasă minoritate naţională din ţara noastră este cea maghiară. Prezenţa
maghiarilor (ungurilor) în Transilvania datează din secolul al IX-lea. Evoluţia numerică a acestei etnii a
fost pozitivă până în 1977, când numărul maghiarilor a crescut de la 1,42 mil. în 1930 la 1,71 mil. în
1977; ulterior se manifestă o tendinţă regresivă, astfel că la ultimul recensământ au fost înregistraţi 1,2
mil. maghiari.
Datele statistice de mai sus includ şi secuii (magh. szekely) care, conform DEX22 (1998)
reprezintă o populaţie de limbă turcică asimilată de triburile maghiare pe care le-a însoţit în
migraţiunea lor spre Europa şi care s-a aşezat alături de populaţia românească în partea de sud-est a
Transilvaniei.
Ţiganii sau rromii (ţig. rom = om)23 sunt urmaşii unei populaţii sud-asiatice migrate din
regiunea Punjab în secolele IX – XIV. Prezenţa lor în ţara noastră este atestată în anul 1385. Este o
minoritate etnică originală prin modul de viaţă (seminomad) şi comportamentul demografic şi
social (valori mari ale natalităţii, fertilităţii şi mortalităţii, nupţialitate precoce şi cu rate înalte,
divorţialitate foarte redusă, nivel de instruire scăzut, infracţionalitate mare).
Minoritatea germană este formată din saşi şi şvabi.
Saşii (magh. szasz) au fost colonizaţi în Transilvania de regalitatea maghiară în a doua
jumătate a secolului al XII-lea şi în cel următor, în scop strategic, de apărare a graniţelor. Veniţi din
Saxonia, Flandra şi Lorena, saşii s-au aşezat în sudul şi în partea central-nordică a Transilvaniei,
unde au construit cetăţile Sighişoara (1191), Sibiu (1192), Cisnădie (1204), Reghin (1228), Braşov
(1234), Bistriţa (1264), Mediaş (1267) etc.
Şvabii (germ. schwabe) au fost colonizaţi succesiv în secolul al XVIII-lea în Banat şi în
nord-vestul Transilvaniei. Provenind îndeosebi din sud-vestul Germaniei (Baden - Württemberg şi
Rhenania – Palatinat), sud-estul Austriei (Stiria) şi estul Slovaciei (zips/spiš – de unde numele
zipseri sau ţipţeri aribuit celor din Maramureş), şvabii au fost aduşi pentru valorificarea resurselor
naturale, popularea unor areale şi apărarea graniţelor imperiului.

21
Ibidem 1, p. 301
22
Ibidem 99, p. 969
23
Ibidem 99, p. 932
 Ucrainenii s-au stabilit în etape şi regiuni diferite ale ţării. Din cauze social-economice şi
politice au venit în secolele XIV – XV în nordul ţării (Maramureş şi Suceava), sfârşitul secolului al
XVIII în Dobrogea şi începutul secolului al XX-lea în Banat.
Ruşii-lipoveni reprezintă un grup etnic emigrat din Rusia în secolul al XVIII-lea, din
motive religioaseMajoritatea etnicilor ruşi-lipoveni (56,6%) trăieşte în mediul rural. În Dobrogea
sunt grupaţi 60,4% din etnie, reprezentând 2,2% din populaţia provinciei.
Turcii (0,1% din populaţia României şi 1,4% din totalul minorităţilor naţionale) sunt
localizaţi preponderent în oraşele Dobrogei (77,6%), provincie în care trăieşte 85,9% din această
minoritate, unde ei deţin 2,2% din populaţia totală. Au o frecvenţă mai mare în judeţele Constanţa
(75,5% din turci şi 3,4% din populaţia judeţului) şi Tulcea (10,4% respectiv 1,3%), la care se
adaugă municipiul Bucureşti care concentrează 7,7% din totalul etniei.
Tătarii (0,1% din populaţia ţării) au aceeaşi arie de răspândire ca turcii, dar concentrarea
lor este mai strictă: 97,1% în judeţul Constanţa (3,3% din populaţia totală), 1,5% în Bucureşti şi
0,7% în Brăila.
Sârbii (0,1% din populaţia României) s-au stabilit succesiv în sud-vestul ţării începând cu
secolul al XIV-lea. Sunt concentraţi în regiunea de dezvoltare Vest (91,4%) respectiv în Banat,
unde frecvenţa lor este de 85,8% iar ponderea în populaţia provinciei este de 1,9%.
Slovacii (17,2 mii) trăiesc mai mult (59,4%) în mediul rural. Au o frecvenţă mai mare în
vestul ţării, în judeţele: Bihor (42,8% din totalul etniei şi 1,2% din populaţia judeţului), Arad
(33,1% respectiv 1,2%), Timiş (11,1%), Sălaj (7,9%) şi Caraş-Severin (2%).
Celelalte minorităţi naţionale sunt mai slab reprezentate numeric (sub 10 mii
persoane).Dintre acestea, bulgarii sunt localizaţi îndeosebi în mediul rural (60,3%) din Timiş
(69,3%), Arad (10,2%), Dâmboviţa (8,2%) şi în Bucureşti (4,6%).
Croaţii sunt grupaţi în mediul rural (87,2%) din Caraş-Severin care concrentrează 92,2%
din totalul etniei. Un alt areal de răspândire a croaţilor este judeţul Timiş cu o pondere de 5,5%.
Grecii s-au stabilit cu preponderenţă (79,6%) în oraşe din judeţele Tulcea (26%),
Constanţa (9,1%), Iaşi (6,9%) şi Brăila (5%). O importantă comunitate (1592 persoane)
reprezentând aproape un sfert din etnie, trăieşte în Bucureşti.
Evreii constituie o minoritate cvasi-urbană (97,3%), prezentă în toate judeţele.
Concentrări mai mari sunt în Bucureşti (42,7%) şi în judeţele: Iaşi (8,2%), Timiş (7,6%), Bistriţa-
Năsăud (4,3%) şi Bihor (3,9%).
Cehii au fost colonizaţi în Banat în prima parte a secolului al XIX-lea. Sunt stabiliţi în
majoritate (62,9%) în judeţul Caraş-Severin, apoi în Mehedinţi (19,5%), Timiş (7,2%) şi Arad
(3,9%). Este o etnie majoritar rurală (78,5%), care s-a concentrat de la începutul colonizării în
câteva localităţi. În prezent există 7 sate cu populaţie cehă compactă: Bigăr, Sfânta Elena, Gârnic,
Şumiţa şi Ravensca în judeţul Caraş-Severin, Eibenthal şi Baia Nouă în Mehedinţi.
Polonezii sunt prezenţi în ţara noastră de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Judeţul Suceava
deţine 73,3% din totalul etniei, urmat de Bucureşti (6,9%) şi Hunedoara (3,6%).
Italienii au fost colonizaţi în secolele XVIII (Banat) şi, mai ales, XIX (sud-vestul
Transilvaniei, Oltenia, Dobrogea) pentru minerit, exploatarea granitului, construcţii şi agricultură.
Aproape jumătate din această etnie se găseşte în Muntenia şi Transilvania, iar dintre judeţe se
remarcă Timiş (8,2%), Arad (7,3%), Dolj (5,7%), Bihor (4,7%) şi Tulcea (4,1% cu localizare
punctuală în comuna Greci).
Chinezii fac parte din „neominorităţile” apărute în perioada de tranziţie. Au fost
recenzaţi în 35 de judeţe şi în Bucureşti la ultimul recensământ. Sunt prezenţi aproape exclusiv în
mediul urban, iar capitala concentrează 90,9% din totalul acestei minorităţi.
Armenii trăiesc preponderent în Bucureşti (45,8%), judeţul Constanţa (23,7%) şi Moldova
(12,3%). Comunitatea armeană este aproape în totalitate urbană.
Ceangăii formează un mic grup etnic (1266 persoane) localizat cu precădere în judeţul
Bacău (62,9%). Mai sunt prezenţi în 32 judeţe (dintre care se remarcă Covasna cu 9,2% din totalul
etniei) şi în Bucureşti. Conform DEX 24(1998), prin ceangău (magh. csáng) se înţelege o populaţie
de grai românesc şi maghiar şi de religie catolică, emigrată de-a lungul timpului din sud-estul
Transilvaniei în Moldova.
În categoria altă etnie au fost incluse acele minorităţi etnice care numărau sub 1.000 pers.
(sub 0,01%): macedoneni-slavi (695 pers.), albanezi (477 pers.), ruteni (257 pers.), caraşoveni (206
per.), sloveni (202 pers.), găgăuzi (43 pers.) ş.a.

4.AȘEZĂRILE UMANE

4.1. AŞEZĂRILE RURALE

4.1.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Referindu-se la noţiunile de sat şi aşezare rurală, Vintilă Mihăilescu25 susţine că nici unul
din aceşti termeni nu este greşit, căci şi sat în sens restrâns, înseamnă tot aşezare; dar aşezarea
rurală este, ca noţiune, mai largă şi mai precisă în acelaşi timp, ea însemnând locul clădit fie sub
forma unei vetre cuprinzătoare – în cazul aglomerărilor de gospodării – fie sub forma unor vetre
restrânse – în cazul gospodăriilor împrăştiate sau a simplelor adăposturi izolate.
În DEX (1998)26, satul este definit ca aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai
mare parte cu agricultura.
În DGU (1999)27 definirea satului este mai completă, acesta fiind o aşezare de tip rural, a
cărei populaţie se ocupă îndeosebi cu agricultura, locuind în gospodării individuale; satul este un
sistem teritorial şi social.
Satul constituie – într-o perspectivă tradiţională potrivit unei concepţii general acceptate –
o comunitate socio – economică relativ autonomă, alcătuită dintr-un conglomerat de gospodării
individuale ţărăneşti şi dintr-o reţea specifică de statusuri şi roluri, legate de muncile agricole şi de
o anumită viaţă politică, morală şi culturală 28.
Reţeaua de habitat rural din ţara noastră este formată din două categorii de aşezări:
 forme de habitat cu locuire permanentă: sate, cătune, crânguri, colonii (etnice,
muncitoreşti), cabane silvice sau turistice, odăile permanent locuite ş.a.
 forme simple de habitat cu locuire sezonieră: stâne, târle, odăile temporare, barăcile
forestiere, conacele, văcăriile etc.
Structura reţelei de aşezări rurale din anul 2019 cuprindea 12.959 sate organizate în
2.862 comune. Regiunile Nord – Est, Sud – Muntenia şi Sud – Vest Oltenia concentrează jumătate
din totalul unităţilor administrative. Repartiţia în profil judeţean a comunelor prezintă contraste
mari. Cele mai multe comune se găsesc în judeţele Dolj şi Olt (104), urmate de Suceava (97), Argeş
24
Ibidem 99, p. 157
25
Ibidem 144, p. 12
26
Ibidem 99, p. 947
27
Ibidem 1, p. 282/283
28
D.S. Luminosu, (1996), Sociologie rurală, Presa Universitară Română, Timişoara, p. 48
(95), Iaşi, Teleorman, Mureş şi Prahova.
Condiţiile geomorfologice şi valorificarea locală a resurselor au făcut ca şi satele să aibă o
distribuţie numerică foarte variată .Astfel, în judeţul Alba există 656 sate, pe când în Ilfov numai 91
de sate. În general, judeţele în care relieful colinar are extindere mare, au şi foarte multe sate: Argeş
(576), Vâlcea (556), Bacău, Buzău, Mureş, Hunedoara, Vaslui, Cluj, Gorj şi Prahova (cu peste 400
sate).
În ceea ce priveşte numărul mediu de sate pe comună la nivel naţional se înregistrează 4,5
sate/comună, la extreme situându-se judeţele Ialomiţa (2,2) şi Alba (9,8). Valori superioare mediei
naţionale au următoarele judeţe: Hunedoara (8,3), Vâlcea (7,1), Gorj (6,7), Buzău (5,8), Bacău
(5,7), Cluj, Mehedinţi, Vaslui (peste 5,5) ş.a.
Din punct de vedere al numărului de sate componente, ierarhizarea comunelor pe primele zece
locuri este următoare: Cornereva (Caraş-Severin) – 40 sate; Vidra – 39 sate; Bistra – 35 sate; Avram
Iancu – 33 sate; Sohodol – 31 sate; Bucium – 30 sate; Lupşa – 23 sate; Mogoş – 21 sate (toate în Alba);
Fârţăteşti (Vâlcea) – 20 sate; Sicheviţa (Caraş-Severin), Vedea (Argeş) şi Zătreni (Vâlcea) – 19 sate.
Aşezările rurale cu potenţial demografic şi economic mare se constituie ca şi comune în a
căror componenţă intră doar un sat. Dintre numeroasele exemple menţionăm: Izvoru (Argeş),
Tudora (Botoşani), Apaţa (Braşov), Padina şi Vâlcelele (Buzău), Ocna de Fier (Caraş-Severin),
Borcea (Călăraşi), Işalniţa (Dolj), Botiza (Maramureş) etc.

4.1.2. EVOLUŢIA ISTORICĂ A AŞEZĂRILOR RURALE

Descoperirile arheologice atestă vechimea habitatului rural, urme ale aşezării omului
preistoric existând încă din paleolitic.
Aşezările omeneşti s-au înmulţit, iar urmele locuitorilor lor au devenit mai numeroase şi
mai variate în neolitic29.
În timpul statului dac, cea mai mare parte din populaţia dacică locuia în sate aşezate, ca şi
mai târziu, pe cursurile de apă şi în locuri mai adăpostite. Casele se făceau, în regiunea de şes, din
nuiele împletite pe pari şi muruite cu pământ. Multe aveau formă de bordeie (...), după cum arată
săpăturile. La munte şi la deal, materielul întrebuinţat era mai ales lemnul, casele se făceau din
bârne încheiate30.
În perioada daco – romană, aşezările rurale erau organizate după modelul roman şi erau
cunoscute sub numele de pagi şi vici.
Pagus, -i, erau comune amplasate pe teritoriul unei colonii. M. Macrea 31 (1969)
menţionează pentru teritoriumul (unitate economică şi administrativă) Ulpiei Traiana, pagus Aquae
(Călan, jud. Hunedoara) şi pagus Miciensis (Veţel, jud. Hunedoara).
Vicus,-i erau comune cu o populaţie eterogenă, formată din „cetăţeni romani, colonişti sau
veterani, dar şi peregrini şi autohtoni”.
O categorie aparte de aşezări din Dacia, ca şi în alte provincii erau cele întemeiate pe lângă
castre, numite canabae32. Cea mai mare parte din aceste locuri de aşezări, „vatre”, au fost preluate
de satele româneşti din perioada Evului Mediu timpuriu33.

29
Ibidem 12, p. 24
30
Ibidem 12, p.70
31
Ibidem 24, p. 145
32
Ibidem 24, p. 147
33
I. Şandru (1978), România. Geografie economică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 333
 Pentru perioada feudală erau specifice satele devălmaşe ale obştii ţărăneşti, în care
locuitorii stăpâneau şi foloseau în comun pământurile din hotarul localităţii. În DGU (1999) 34, satul
devălmaş este definit ca un tip de comunitate teritorială specific pentru societatea medievală
românească, ce cuprindea o asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu aflat în
proprietate comună, în care colectivitatea, ca atare, avea drepturi anterioare şi superioare drepturilor
gospodăriilor componente, drepturi exercitate prin organele de conducere (obşte).
O nouă etapă în evoluţia aşezărilor rurale, este reprezentată de satele moşneneşti (în Ţara
Românească) şi răzeşeşti (magh. részes; în Moldova); acestea erau sate ale ţăranilor liberi,
organizaţi în obşti ce stăpâneau în comun pământul satului de care aparţineau, dar fiecare lot
agricol repartizat era lucrat independent de familie, iar lotul se schimba anual.
Satele de clăcaşi erau sate aservite domnitorilor, boierilor sau mănăstirilor. Populaţia
acestor aşezări era alcătuită din ţărani fără pământ, care erau obligaţi să muncească gratis pentru
stăpânul moşiei.
Odată cu înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, cu creşterea numărului de zile de clacă şi a
birurilor, satele de clăcaşi se „spărgeau”, se depopulau. Ele sunt cunoscute sub denumirea de să(e)
(i)lişti (sl. selište), termen cu dublă semnificaţie: locul pe care era aşezat un sat şi cel de vatră de
sat.
În oiconimia românească, termenul acesta este frecvent întâlnit mai ales pentru aşezări din
sudul şi estul ţării (sub forma simplă, compusă ori cu determinative):
 Sălişte: Băiţa – Hunedoara; Bulzeşti – Dolj; sat/comună (oraş din 2004) – Sibiu;
Săliştioara: Vălişoara, Almaş-Sălişte: Zam – Hunedoara; Panc-Sălişte: Dobra –
Huneadoara, Săliştea Veche: Chinteni – Cluj.
 Seliştea: Mileanca – Botoşani; Isverna – Mehedinţi; Seliştiuţa: Bâcleş – Mehedinţi;
Selişteni: Husnicioara – Mehedinţi; Siliştea Dealului: Filipeştii de Pădure – Prahova.
 Siliştea: Stăuceni – Botoşani; Lucieni şi Runcu – Dâmboviţa; sat/comună şi
Vităneşti – Teleorman; Siliştea Crucii: sat/comună – Dolj; Siliştea-Gumeşti:
sat/comună – Teleorman şi Constanţa; Valea Argovei – Călăraşi; Siliştea Snagovului:
Gruiu - Ilfov.
Opus săliştilor sunt sloboziile, sate înfiinţate sau reînfiinţate de boieri şi mănăstiri, prin
atragerea populaţiei din sălişti sau din alte localităţi, care era scutită de taxe o anumită perioadă.
Procesul de formare a acestui tip de sate s-a derulat pe parcursul mai multor secole (XVI – XIX).
Învelişul toponimic este bogat, numai în nomenclatorul localităţilor din judeţul Iaşi există
şase sate numite Slobozia, aparţinând comunelor Ciurea, Deleni, Schitu-Duca, Sireţel şi Voineşti
(cu o excepţie, toate sunt datate în 1864). În afara municipiului Slobozia, există numeroase alte
exemple de sate, aparţinând oraşelor sau comunelor: Slobozia Nouă: mun. Slobozia – Ialomiţa;
Slobozia: mun. Târgu Jiu – Gorj; Mărgineni-Slobozia: oraş Scorniceşti Olt; Slobozia: sat/comună –
Giurgiu; Broscăuţi şi Păltiniş – Botoşani; Cătina – Buzău; Cornăţelu – Dâmboviţa; Slobozia-
Hăneşti: Hăneşti – Botoşani; Slobozia-Silişcani: Mihălăşeni – Botoşani; Slobozia-Mândră:
sat/comună – Teleorman etc.
Conjuncturi demografice, social – economice, politice şi juridice au favorizat apariţia unor
aşezări rurale. Astfel, în satele libere, din cauza presiunii demografice şi din necesitatea valorificării
mai eficiente a resurselor naturale, a avut loc fenomenul de roire a satelor. Roirea este acea mişcare

34
Ibidem 1, p. 284
spontană de grupuri umane, de amploare mai mare sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul
satului „matcă”, ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi
terenuri agricole ...35
De tip agrar, pastoral sau forestier, roirea a dus prin repetare la extinderea reţelei de aşezări
rurale, fapt pus în evidenţă de oiconime cu anumite determinative ale satelor dublete:
 Balota de Jos / Balota de Sus (Murgaşi – Dolj), Criva de Jos / Criva de Sus (oraş
Piatra Olt – Olt), Măldăreştii de Jos / Măldăreştii de Sus (Măldăreşti – Vâlcea),
Robăneştii de Jos / Robăneştii de Sus (Robăneşti – Dolj), Vicovu de Jos / Vicovu de
Sus (oraş Vicovu de Sus – Suceava), Orzoaia de Jos / Orzoaia de Sus (oraş Urlaţi –
Prahova) etc.;
 Rusova Veche / Rusova Nouă (Berlişte – Caraş-Severin), Rusenii Vechi / Ruseni
Noi (Holboca – Iaşi);
 Aninişu din Vale / Aninişu din Deal (Crasna – Gorj), Cândeşti – Vale/ Cândeştii –
Deal (Cândeşti – Dâmboviţa), Milcovu din Vale / Milcovu din Deal (Milcov – Olt),
Voiteştii din Vale / Voiteştii din Deal (Bălăneşti – Gorj), Schitu din Vale / Schitu din
Deal (Pleşoiu – Olt) ş.a.;
 Coţofenii din Faţă / Coţofenii din Dos (comune omonime – Dolj); Dumitreşti –
Faţă / Dumitreştii de Sus (Dumitreşti – Vrancea)
 Bucinişu Mare / Bucinişu Mic (Bucinişu – Olt), Câinenii Mari / Câinenii Mici
(Câineni – Vâlcea), Padina Mare / Padina Mică (Padina – Mehedinţi), Rotileştii Mari /
Rotileştii Mici (Câmpuri – Vrancea), Roviniţa Mare / Roviniţa Mică (Denta – Timiş)
etc.
Sate dublete s-au format şi ca urmare a migraţiei transcarpatice, apoi a politicii de
colonizare liberă sau de regrupare a populaţiei rurale, fenomene reflectate în oiconime (primul
desemnează satele noi, de colonizare):
 ungureni / pământeni: Biţina – Pământeni / Biţina – Ungureni (Moviliţa –
Ialomiţa); Chiroiu – Pământeni / Chiroiu Satu Nou (Drăgoieşti – Ialomiţa), Drăgăeşti
– Pământeni / Drăgăeşti – Ungureni (Măneşti – Dâmboviţa), Măneciu – Pământeni /
Măneciu – Ungureni (Măneciu – Prahova), Poseşti – Pământeni / Poseşti – Ungureni
(Poseşti – Prahova), Novaci – Pământeni / Novaci – Ungureni (oraş Novaci – Gorj) ş.a.
În secolul al XIX-lea şi în prima parte a celui următor, apar sate de colonizare străină în
Banat (Sfânta Elena, Gărnic, Bigăr, Eibenthal, Şumiţa, Ravenska etc.) şi de împroprietărire
(„categorie specială de colonizare liberă”) în:
 Moldova: Carol I – înglobat în mun. Roman – Neamţ; Cumpărătura – Suceava,
Elisabeta Doamna – Horia – Neamţ; Domniţa Maria – act. Ştefan cel Mare – Bacău,
Principele Mihai – Avrămeni – Botoşani ş.a.;
 Dobrogea: Carmen Sylva – înglobat în oraş Eforie Sud – Constanţa, Lascăr
Catargiu act. Ceatalchioi – Tulcea; Carmen Sylva – Crişan – Tulcea etc.
Perioada comunistă a adus o serie de modificări în configuraţia habitatului rural.
Deportările din Bărăgan de la începutul anilor '50 ai secolului trecut, au avut ca şi consecinţă
apariţia unor localităţi, dintre care amintim: Borcea Nouă (azi Frumuşiţa – sat/comună, jud. Galaţi),

35
Melinda Cândea et al. (2006), Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic, Ed.
Universitară, Bucureşti, p. 116
Dâlga Nouă (Dâlga – sat al comunei Dor Mărunt, jud. Călăraşi), Însurăţeii Noi (Valea
Călmăţuiului – sat al oraşului Însurăţei, jud. Brăila) etc.
Construirea unor obiective hidroenergetice sau deschiderea unor cariere, au impus
comasarea populaţiei şi strămutarea unor sate: Ogradena, Plaviseviţa, Tisoviţa (jud. Mehedinţi),
Cinciş (jud. Hunedoara), Ceauru, Bolboceşti, Poiana (jud. Gorj), Cornetu, Mihăileşti (jud. Giurgiu)
ş.a.
Legea nr. 59/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale,
prevedea desfiinţarea unei treimi din numărul total de sate în scopul:
 restrângerii perimetrului construibil al localităţilor la strictul necesar şi
folosirea optimă a teritoriului acestora;
 transformarea unor localităţi rurale care au perspective de dezvoltare în
centre economice şi sociale cu caracter urban;
 ridicarea întregii activităţi economice, sociale şi culturale a satelor şi
apropierea treptată a condiţiilor de viaţă din sate la cele din oraşe.
Ca urmare a presiunii internaţionale, cu câteva excepţii, prevederile acestui document
legislativ nu au fost puse în practică.
Începând cu anul 1990, satul românesc intră într-o nouă etapă, caracterizată prin două
evoluţii contrare. Pe de o parte, extinderea vetrelor, modernizarea gospodăriilor, îmbunătăţirea
aspectului general (în principal prin apariţia caselor de vacanţă), iar pe de altă parte îmbătrânirea
populaţiei şi deteriorarea habitatului rural.
Diversitatea condiţiilor fizico – geografice şi social – economice şi-a pus amprenta asupra
sistemului de aşezări rurale româneşti. Diferenţierea tipologică a satelor, are la bază o serie de
criterii, mai relevante fiind următoarele: mărimea demografică, morfostructura (formă, structură,
textură) şi funcţiile.

4.1.3. MĂRIMEA DEMOGRAFICĂ A AŞEZĂRILOR RURALE

Dimensiunea demografică a aşezărilor rurale, constituie un criteriu important de analiză a
aspectelor cantitative ale potenţialului de populare a unui teritoriu. Viabilitatea unei aşezări rurale este
evaluată în funcţie de numărul său de locuitori.
Mărimea demografică pune în evidenţă legăturile dintre populaţie şi mediul înconjurător,
dintre resursele naturale şi gradul lor de valorificare, dintre condiţiile social – economice şi
geneza satelor.
Dimensiunea demografică a fost determinată şi de factorii fizico – geografici, între care
potenţialul habigen al reliefului, resursele hidrografice, favorabilitatea climatului şi fertilitatea
solului au avut un rol hotărâtor.
Condiţiile istorice au influenţat evoluţia habitatului rural, atât sub aspectul numărului de
locuitori, cât şi al extinderii teritoriale.
În funcţie de conexiunile dintre aceşti factori, spaţiul rural românesc cuprinde o diversitate
de mărimi demografice, de la câteva persoane până la peste 10 mii locuitori.
Satele mici şi foarte mici (sub 500 locuitori), sunt specifice zonelor montane şi colinare,
având o frecvenţă mai mare în Munţii Apuseni (cca. 90% din satele jud. Alba), depresiunea
Haţegului (cca. 85% din satele jud. Hunedoara), Podişul şi Subcarpaţii Getici, Podişul Mehedinţi,
sud – vestul Podişului Bârlad, Podişul Someşelor ş.a.
 Satele mijlocii (500 – 1500 locuitori) au o pondere mai mare şi sunt mai numeroase în
zonele de podiş din Transilvania, Moldova, Dobrogea, Banat şi Muntenia.
Satele mari şi foarte mari (peste 1.500 locuitori), sunt specifice regiunilor de câmpie şi
celor depresionare. Se caracterizează printr-un potenţial demografic şi economic important, ce le
conferă un anumit statut în plan teritorial.
Fără a fi categorii de localităţi, ci unităţi administrativ – teritoriale, comunele au un rol
important în evaluarea dimensiunii demografice a aşezărilor rurale.
Conform Anuarului Statistic al României(2017), comunele se diferențiază după mărimea
demografică după cum urmează:
-sub 1000 loc.- 98 comune, care concentrează 0,8% din totalul rural
-1000- 1.999 loc. – 621 comune, însumând 9,9% din populația rurală
-2.000- 4.999 loc. – 1660 comune, 54,5% din populația rurală
-5.000 – 9.999 loc. – 440 comune, 29,4 % din totalul rural
-10.000 și peste loc. – 42 comune, 5,4% din populația rurală: Florești(33.202 loc.- pop. după
domiciliu),Baciu(jud. Cluj),Pechea(Galați), Belcești, Ciurea, Holboca, Miroslava(jud. Iași),Chiajna,
Jilava(Ilfov)etc.

4.1.4. MORFOSTRUCTURA AŞEZĂRILOR RURALE

Morfostructura sau fizionomia vetrei este rezultatul unui proces complex şi îndelungat de
interacţiune între populaţie şi mediul geografic. Condiţiile geomorfologice asociate celor social –
economice şi istorice, au generat o anumită formă, textură şi structură a aşezărilor.
Forma (lat. forma) redă înfăţişarea sau aspectul exterior al unei localităţi. Din acest
punct de vedere se disting următoarele tipuri:
a) sate geometrice, au formă pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă, deltoidă;
b) sate poligonale, care pot fi de forma unui poligon regulat (laturile sunt egale şi convexe) sau
neregulat (poligon încrucişat sau concav);
c) sate liniare, dezvoltate în linie dreaptă de-a lungul unei ape curgătoare sau căi de comunicaţie;
prin unirea satelor liniare se formează satele – galerii;
d) sate tentaculare (lat. tentaculum), cu vatra extinsă la confluenţe sau pe văi secundare ori la
intersecţia unor căi de comunicaţie;
e) sate fusiforme (lat. fusus), se dezvoltă în condiţii de restrictivitate a reliefului;
f) sate cu forme neregulate, includ aşezările mici cu forma vetrei greu de definit; satele areolare au
vetrele difuze cu gospodăriile dispersate sub formă difuză.
Textura aşezărilor (lat. textura) redă configuraţia reţelei stradale, respectiv dispunerea
străzilor/uliţelor. În funcţie de tipurile de textură, aşezările rurale se grupează astfel:
a) sate cu textură regulată, sunt construite în secolul al XX -lea şi prezintă o reţea stradală
rectangulară, asociată unei forme poligonal-regulată a vetrei;
b) sate cu textură radiar – concentrică, sunt mai frecvente în zonele de câmpie şi sunt asociate
formelor poligonale ori geometrice a vetrei;
c) sate cu textură liniară, au gospodăriile amplasate de o parte şi de alta a străzii sau numai pe o
parte, rezultând astfel texturi biliniare respectiv monoliniare; în funcţie de caracteristicile
geomorfologice şi hidrografice, dispunerea gospodăriilor poate fi continuă, unitară sau alternativă;
d) sate cu textură divergentă, au aspect radiar, determinat de convergenţa căilor de comunicaţie;
e) sate cu textură complicată, în care trama stradală are aspect neregulat, cu străzi întortocheate;
f) sate fără textură, în care gospodăriile sunt grupate pe cătune.
Albeşti – Muru (com. Albeşti – Paleologu; Liubcova (com. Berzasca; Caraş-Severin)
Prahova), sat cu formă poligonală, structură sat cu formă liniară, structură adunată
adunată, textură relativ regulată cu tendinţă de compactizare, textură
biliniară

Belobreşca (com.Pojejena, Caraş-Severin), Eibenthal (com.Dubova, Mehedinţi),sat

sat cu formă triunghiulară, structură cu formă liniară, structură compactă,
compactă şi textură biliniară textură mono- şi biliniară

Mehedinţa (com. Podenii Noi; Prahova) Pleaşa (com. Bucov; Prahova), sat cu formă
sat de tip stradă, cu formă şi textură poligonală, structură răsfirată, textură
liniară relativ regulată
Zlatiţa (com.Socol, Caraş-Severin), sat cu Valea Sicheviţei (com. Sicheviţa, Caraş
formă poligonală, structură compactă, textură Severin), sat cu structură risipită, fără
regulată textură

Modul de organizare a gospodăriilor în vatră sau raportul de interdependenţă dintre vatră

şi teritoriu se concretizează în structura aşezării. Exprimând intensitatea habitatului, acest criteriu
de diferenţiere a satelor, pune în corelaţie componenta geomorfologică, modul de utilizare a
terenurilor şi consecinţele măsurilor politico – administrative.
Structura şi textura reflectă relaţia directă a vetrei cu funcţia economică a terenurilor din
afara ei (moşia), dar şi modul de organizare a spaţiului de cazare a ruralilor, în raport cu natura
geografică a teritoriului36.
Prima tipologie a satelor româneşti având la bază criteriul structural, a apărut în Harta
principalelor tipuri de aşezări rurale din România (1927), în care V. Mihăilescu deosebeşte: sate
adunate, răsfirate şi risipite.
Satele adunate numite şi concentrate (V. Cucu, Al. Ungureanu, I. Velcea) sau îngrămădite
(Cl. Giurcăneanu, R. Vuia) sunt specifice regiunilor de câmpie. Cu o frecvenţă mult mai mică apar
şi în depresiunile joase intramontane şi submontane. Se caracterizează prin următoarele elemente:
 vatră strict delimitată;
 valori mari ale indicelui de concentrare a clădirilor în vatră:
 dimensiune demografică relativ mare;
 funcţie agricolă predominant cerealier – zootehnică;
 structurare după gruparea clădirilor în două subtipuri: compact (au casele lipite una
de alta – în general satele de colonizare din Banat şi depresiunile Sibiu, Giurgeu, Ciuc)
şi aglomerat (cu gospodării despărţite de grădini de dimensiuni diferite).
Satele risipite sau împrăştiate (Vintilă Mihăilescu) ori dispersate (I. Velcea), se
individualizează prin câteva trăsături:
 localizarea este legată de regiunile montane (Apuseni, Maramureş, Vrancei,
Obcinele Bucovinei, culoarul Bran – Rucăr, Timiş – Cerna, Depresiunea Dornelor ş.a.;
 nu există demarcaţie între vatră şi moşie, ele confundându-se aproape totdeauna;
 grad mare de dispersie în teritoriu;
 distanţa dintre gospodării poate ajunge la 2 km;

36
V. Cucu, I. Băcănaru (1972), Geografia satului românesc, în Sociologie geografică, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, p. 105
  grupările secundare (crângurile) din acest tip de sat, sunt influenţate de prezenţa
izvoarelor de apă şi de uşurinţa căilor de acces de circulaţie; 37
 „crângurile”, „cătunele” sau „trupurile” sunt locuite de familii înrudite;
 legătura între gospodării se realizează prin drumuri neamenajate;
 plafonul altitudinal este mare, satele risipite, putând ajunge la cca. 1.600 m;
 sunt sate mici şi foarte mici;
 potenţial economic redus;
 funcţie agro – pastorală şi turistică.
Satele răsfirate constituie tipul de habitat rural cu cea mai mare frecvenţă, fiind specific
regiunilor colinare. Sunt considerate de unii geografi ca forma tipică pentru satul românesc. 38
Prezintă următoarele caracteristici:
 caracterul intermediar între satele risipite şi cele adunate;
 localizarea este legată de intervalul altitudinal 400 – 800m;
 gospodăriile sunt despărţite prin terenuri cultivate pomi-viticol, prin fâneţe şi foarte
rar, prin suprafeţe forestiere;
 dispunerea liniară sau tentaculară a gospodăriilor;
 conturarea mai evidentă a vetrei;
 potenţial demografic şi economic relativ modest, diferenţiat de la o regiune la alta;
 funcţie agricolă predominant pomi – viticolă şi agro-industrială;
 extensiunea satelor răsfirate (...) merge divergent pe axe radiare în care persistă
fenomenul risipirii, opus aceluia de adunare şi comasare către centru 39;
 o variantă specială este aceea a satului înşirat sau liniar de tip stradă, de pe
grindurile fluviatile ale Deltei Dunării, din lungul văilor, drumurilor sau a liniilor de
contact geomorfologic40/41.

4.1.5. TIPURI FUNCŢIONALE DE AŞEZĂRI RURALE

Prima clasificare a aşezărilor rurale după funcţii a fost realizată de V. Mihăilescu în Harta
principalelor tipuri de aşezări rurale din România (1927) unde identifică:
 satul de gospodării ale crescătorilor de vite de la munte;
 satul funcţiunilor mixte din regiunea de coline;
 satul din regiunea unde predomină agricultura extensivă sau intensivă şi creşterea
raţională a vitelor;
Dacă în această tipologie, funcţia economică nu este criteriul principal, ea fiind derivată
din factorii fizico – geografici, Iulian Rick (1932) introduce pentru prima dată în literatura de
specialitate această funcţie ca indicator de bază în diferenţierea satelor. Astfel, el separă în Câmpia
Moldovei următoarele tipuri de aşezări rurale: agricole, agricole – comerciale şi agricole –
industriale.

37
Ibidem 68, p. 205
38
Ibidem 155, p. 340
39
Ibidem 167, p.106
40
Ibidem 155, p. 340
41
Ibidem 148, p. 55
 Simion Mehedinţi (1932) a împărţit localităţile rurale după felul muncii în: sate de plugari
(cultura cerealelor), sate de podgoreni (viticultură), sate de băiaşi (minerit), sate de lemnari şi sate
de păstori.
În anul 1960, este realizată o tipologie funcţională a satelor, bazată pe utilizarea terenurilor,
repartizarea industriei ş.a. Conform acesteia, aşezările rurale se împart în următoarele tipuri şi
subtipuri:42
I. sate cu funcţii agricole: 1) cerealier; 2) cerealier – zootehnic; 3) cerealier – viticol; 4)
cerealier – pomicol; 5) viti – pomicol; 6) zootehnic – forestier;
II. sate cu activităţi industriale;
III. sate cu funcţii mixte: 1) agricole – transport feroviar; 2) agricole – industriale; 3) agricole –
forestiere.
În funcţie de structura socio – profesională a populaţiei active, corelată cu valoarea producţiei,
poziţia geografică şi volumul fluxului de navetişti, V. Cucu 43 şi G. Erdeli au stabilit patru tipuri
funcţionale cu mai multe subtipuri:
I. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole, în care populaţia agricolă depăşeşte 65% din
populaţia activă, iar valoarea producţiei agricole este de peste 70% din totalul producţiei globale a
aşezărilor respective. Ca subtipuri se disting:
a) agricol: 1) cu profil cerealier; 2) legumicol; 3) viticol (peste 15% din
suprafaţa agricolă este ocupată cu vii); 4) de creştere a animalelor;
b) agricol cu industrie mică şi meşteşugărească;
c) agricol cu rol de cazare a forţei de muncă;
II Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale, în care peste 65% din populaţia activă
lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia globală; după
profilul activităţii industriale se diferenţiază mai multe subtipuri:
a) cu industrie extractivă:
b) cu industrie prelucrătoare;
c) cu industrie extractivă şi prelucrătoare.
III Aşezări rurale cu funcţii mixte, în care activităţile agricole şi neagricole au ponderi aproximativ
egale, între 35% şi 65%; se disting mai multe subtipuri:
a) agro-industriale;
b) agro-forestiere;
c) agro-piscicole;
d) agricole cu activităţi de transport;
e) agro-industriale şi de servicii (peste 15% din populaţia activă lucrează în
sectorul terţiar).
IV Aşezări rurale cu funcţii speciale, cu două subtipuri:
a) cu funcţii turistice (în care peste 25% din populaţia activă este ocupată în
servicii, dar sunt prezente şi funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială); deşi
majoritatea sunt de importanţă regională sau locală, există şi aşezări rurale cu funcţii
turistice de nivel internaţional: Moneasa (jud. Arad), Agapia (jud. Neamţ), Săpânţa
(jud. Maramureş) etc;
b) cu funcţii piscicole şi turistice – specifice Deltei Dunării.
42
Ibidem 155, p. 342
43
Ibidem 68, p. 210/212
 Schimbarea sistemului politic în anul 1989 şi mutaţiile ulterioare din peisajul socio-
economic, s-au reflectat şi în structura funcţională a habitatului rural. În perioada de tranziţie se
constată o reducere a diversităţii tipologiei pe funcţii a satelor şi un grad mai ridicat de
uniformizare funcţională a aşezărilor rurale, satele agricole sporindu-şi substanţial ponderea.

4.1.6. DISPERSIA AŞEZĂRILOR RURALE

Dispersia (lat. dispersio,-onis) aşezărilor rurale exprimă răspândirea, împrăştierea sau
risipirea satelor.
Dispunerea în teritoriu a localităţilor rurale este condiţionată de următorii factori:
caracteristicile geomorfologice şi hidrografice, extinderea terenurilor agricole sau forestiere,
posibilităţile de valorificare a resurselor de sol şi subsol, configuraţia reţelei de transport, gradul de
accesibilitate, existenţa unor mari centre urbane polarizatoare.
În determinarea repartiţiei spaţiale a satelor, un rol important au distanţele dintre localităţi,
aria limitrofă lipsită de aşezări umane şi dimensiunea vetrei.
Ioana Ştefănescu şi Niculina Baranovsky44 (1968) diferenţiază trei categorii de sate:
- sate cu un coeficient de dispersie redus, localizate în regiunile de câmpie şi în depresiunile
subcarpatice cu o structură concentrată: indice 2,5;
- sate cu un coeficient de dispersie mijlociu, situate în regiunile colinare, cu un indice de dispersie
de peste 2,5;
- sate cu un coeficient de dispersie foarte ridicat, în special în regiunea de munte; satele au o structură
risipită, iar indicele de dispersie atinge valori între 5 şi 10.
Nivelul de deservire al localităţilor rurale este în mare măsură dependent de dispersia
acestora. Cu cât distribuţia în teritoriu a satelor componente unei comune este mai mare, cu atât
accesul populaţiei la utilităţile publice este mai redus, efectul fiind cu atât mai mare cu cât
infrastructura de transport este mai precară.

4.2. AŞEZĂRILE URBANE

În Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –

Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi, oraşul este definit ca unitate administrativ – teritorială de bază
alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este
localitate urbană45.

4.2.2. GENEZA ORAŞELOR ŞI ETAPELE FORMĂRII

REŢELEI URBANE
Geneza oraşelor este legată de diversificarea activităţilor economice. Apariţia şi
dezvoltarea meşteşugurilor, transporturilor şi comerţului au favorizat formarea aşezărilor urbane.
În formarea reţelei urbane româneşti se pot identifica 5 perioade: antică, feudală, modernă,
contemporană, de tranziţie.
A. În perioada antică se remarcă oraşele Histria, Tomis şi Callatis, întemeiate de coloniştii
greci, pe ţărmul Mării Negre. Datate în secolele VII-VI î.Hr. aceste „oraşe-cetate” cu funcţii

44
Ioana Ştefănescu, Niculina Baranovsky (1968) cit. I. Şandru (1978), Ibidem 155, p. 337
45
www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28862
comerciale au impulsionat dezvoltarea economico – socială a zonei. Prin Tomis (Constanţa) şi
Callatis (Mangalia) procesul de urbanizare se perpetuează până în prezent.
Pe teritoriul Daciei, existau aşezări cu caracter urban numite dave. Oraşele dacice erau întărite cu
ziduri de piatră în zona montană, iar la şes erau prevăzute cu şanţuri şi cu valuri de pământ întărite
cu palisade46.
Pe harta lui Ptolemeu sunt înscrise 44 dave: Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), Apullum
(Alba-Iulia, jud. Alba), Potaissa (Turda, jud. Cluj), Germisara (Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara),
Azizis (Ezeriş, jud. Caraş-Severin), Bersobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin), Acidava (Enoseşti,
jud. Olt), Napoca, Drobeta, Dierna (Orşova, jud. Mehedinţi), Sucidava (Celei – Corabia, jud.
Olt)etc. Acestea au constituit vetre pe care s-au dezvoltat viitoarele oraşe daco – romane.
În afara davelor, existau forturi, cetăţi propriu-zise reunite în Munţii Şureanu sub forma
unui complex de fortificaţii alcătuit din cetăţile Băniţa, Blidaru, Costeşti, Căpâlna, Tilişca ş.a.
Acestea erau dominate de Sarmizegetusa Regia (Grădiştea din Munţii Orăştiei).
În timpul stăpânirii romane, procesul de urbanizare se extinde. Conform lui M. Macrea
47
(1969) , cel dintâi oraş întemeiat de romani în Dacia a fost Ulpia Traiana Sarmizegetusa (108-110
d. Hr).
În arealele cu schimburi comerciale mai intense, s-au dezvoltat aşezări cu un început de
viaţă urbană, cunoscute sub numele de civitas; corespunzătoare târgurilor din punct de vedere
economic; o civitas avea cetăţeni romani (cives) alături de numeroşi peregrini şi băştinaşi
(incolae)48.
În evoluţia formaţiunilor urbane din Dacia romană sunt de menţionat oraşele cu rang de
municipium şi, superior acestuia, cel de coloniae.
Oraşe cu rang de municipiu au fost: Ampelum (Zlatna, jud. Alba), Porolissum (Moigrad,
jud Sălaj), Jupa (sat aparţinând mun. Caransebeş, jud. Caraş-Severin) etc.
Cu titlu de coloniae au fost investite următoarele oraşe: Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Apullum, Napoca, Drobeta, Potaissa (Turda, jud. Cluj), Romula (Reşca, jud. Olt).
După retragerea aureliană şi în perioada migraţiunii popoarelor, are loc un proces de
involuţie urbană, exprimat prin dispariţia unor oraşe şi prin concentrarea vieţii urbane în târguri.
Întemeiate la convergenţa căilor de comunicaţie, la limita dintre arealele fizico – geografice
diferite, în general în locuri favorabile comerţului, târgurile sunt precursoarele oraşelor feudale.
B. În Evul Mediu are loc o revigorare a fenomenului urban, mai ales după constituirea
statelor feudale româneşti (1330 – Ţara Românească, 1359 – Moldova). Cu etape de progres sau de
declin socio – economic, oraşele feudale s-au dezvoltat sub formă diferită:
 oraşe – cetate (civitas), fortificate, cu largă răspândire în Transilvania: civitas
Morisena (Cenad), civitas Varadium (Oradea), civitas Aradiensis (Arad), civitas Rivuli
Dominarum (Baia Mare), civitas Zatmar (Satu Mare) ş.a;
 oraşe - târg (oppida): Târgovişte, Târgu Mureş, Craiova, Ploieşti, Râmnicu Sărat,
Vaslui, Târgu Frumos, Bârlad, Cotnari, Suceava, Sighetu Marmaţiei, Năsăud, Zalău,
Salonta, Abrud, Târgu Jiu, Filiaşi, Caracal, Vălenii de Munte, Urziceni etc.
 oraşe dublete, situate pe axul marilor artere de circulaţie transcarpatice: Suceava –
Bistriţa, Târgu Trotuş – Târgu Secuiesc, Braşov – Câmpulung, Braşov – Buzău, Râmnicu
46
Ibidem 12, p. 70
47
Ibidem 24, p. 117
48
D. Tudor (1968), Oltenia romană, Ediţia a III-a, Ed. Academiei R. S. România, p. 176
 Vâlcea – Sibiu, Alba Iulia – Arad, Cluj Napoca – Oradea etc 49.
Cele mai vechi oraşe feudale au existat pe ţărmul mării (Mangalia, Constanţa, Cetatea
Albă), pe Dunăre (Vicina – azi Isaccea, Chilia, Brăila, Giurgiu, Severin) şi în Transilvania – unde,
începând din secolul al XIII-lea, la creşterea oraşelor a contribuit activitatea saşilor 50.
Din perioada feudală au fost atestate sub o formă sau alta următoarele oraşe:
 secolul al XI-lea: Cenad (1030), Alba Iulia (1097);
 secolul al XII-lea: Oradea (1113), Arad (1132), Bârlad (1174), Cluj (1183),
Sighişoara (1191), Sibiu (1192);
 secolul al XIII-lea: Cisnădie (1204), Timişoara (1212), Satu Mare (1216), Zalău
(1220), Orăştie (1224), Rodna (1235), Sebeş (1245), Bistriţa (1264), Hunedoara (1265),
Mediaş (1267), Deva (1269), Abrud, Blaj, Braşov (1271), Chilia (1274), Dej (1284),
Bistriţa (1286-1289), Caransebeş (1290), Făgăraş (1291), Turda (1297), Aiud (1299);
 secolul al XIV-lea: Câmpulung, Curtea de Argeş, Sebeş (1300), Haţeg, Lipova
(1315), Carei (1320), Baia de Arieş (1325), Baia Mare, Baia Sprie (1329), Râşnov,
Salonta (1331), Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Huedin, Dumbrăveni (1332), Gheorgheni
(1333), Sighetu Marmaţiei (1334), Siret (1340), Brăila, Slatina (1368), Hârlău (1384),
Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Suceava (1388), Iaşi, Târgu Neamţ, Giurgiu (1390), Roman
(1391), Târgovişte (1394) ş.a.
 secolul al XV-lea: Ocnele Mari (1402), Dorohoi, Târgu Secuiesc (1407), Bacău,
Bârlad, Târgu Trotuş (1408), Cotnari (1411), Târgşor (înglobat Ploieştiului, 1413),
Calafat (1424), Târgu Jiu (1429), Buzău, Gherghiţa (la vest de Mizil), Târgu de Flori (la
confluenţa Ialomiţei cu Dunărea, 1431), Adjud (1433), Tecuci, Vaslui (1435), Botoşani,
Râmnicu Sărat (1439), Târgu Frumos (1448), Bucureşti (1459), Putna (1460), Huşi
(1487) ş.a.
 secolul al XVI-lea: Ploieşti (1507), Olteniţa (1526), Focşani (1559), Caracal
(1587), Urziceni (1596) etc.;
 secolul al XVII-lea51: pe lângă existenţa vechilor oraşe şi târguri, se constată
apariţia în Moldova şi Ţara Românească a unor aşezări orăşeneşti. Ele au la bază de
obicei vechi sate, care se transformă în târguri datorită dezvoltării meşteşugurilor,
prezenţei unei exploatări miniere, drumurilor comerciale pe care formau locuri de popas
şi prezenţei unor formaţiuni militare sau elemente administrative. Sunt de menţionat
următoarele oraşe: Târgu Ocna, Urlaţi, Vălenii de Munte, Câmpina, Baia de Aramă,
Strehaia, Focşani etc.
C. În perioada modernă procesul de urbanizare este lent. În cea mai mare parte a secolului
al XVIII-lea are loc un regres al fenomenului urban, numeroase oraşe ajungând „în stare de
dependenţă feudală”.
Unele oraşe feudale nu mai apar în perioada modernă, aşa cum sunt cele din:
- Moldova: Baia, Târgu Trotuş, Târgu Putnei;
- Ţara Românească: Târgu de Lână, Chilia, Cornăţel, Gherghiţa, Săcuieni, Târguşor, Mavrodin,
Târgu Bengăi, Tismana;

49
Ibidem 150, p. 164/165
50
Ibidem 12, p. 239
51
***(1964), Istoria României, vol.III, Ed. Academiei R. P. Române, p. 67
- Transilvania: Miercurea Sibiului, Zarand, Cenad.
De menţionat, sunt şi oraşele feudale dispărute în perioada următoare: Fălciu, Vama (în
Moldova), Filipeştii de Târg, Cerneţi (Ţara Românească), Şiria, Micia, Baia Sprie (Transilvania).
În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, oraşele şi
târgurile au făcut progrese, cu toate distrugerile suferite în timpul războaielor austro-ruso-turce
desfăşurate pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. (...) După pacea de la Kuciuc – Kainargi
(1774) au apărut noi oraşe şi târguri; în condiţii istorice deosebite de cele existente în perioada
anterioară. Noile aşezări urbane au fost înfiinţate pe moşiile boierilor care obţinuseră din partea
domniei dreptul de a ţine târguri periodice. În 1832 în Ţara Românească erau 35 de târguri şi oraşe,
iar în Moldova 3452.
La mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul era înainte de toate un centru al producţiei
meşteşugăreşti, spre deosebire de târg, a cărui funcţie principală era schimbul de mărfuri. (...) Pe
lângă centrele urbane existente, ... au apărut noi oraşe, unele dintre ele înfiinţate pe locul cetăţilor
turceşti dărâmate în urma desfiinţării fostelor raiale de pe linia Dunării 53.
În această perioadă au fost atestate ca şi oraşe următoarele localităţi: Gura Humorului
(1775), Slănic (1776), Călăraşi (1778), Fălticeni (1779), Odobeşti (1803), Panciu, Moineşti (1820),
Turnu Severin (1833), Alexandria (1834), Corabia (1836), Alexandria (1840), Călăraşi 81852),
Olteniţa (1853), Calafat (1855), Drăgăşani (1862), Feteşti (1864), Sinaia (1880), Corabia (1881),
Urziceni (1894) etc.
În prima jumătate a secolului al XX-lea au primit statutul de oraş 38 de localităţi, din care
amintim: Balş, Băileşti, Călimăneşti ş.a. în Oltenia; Reşiţa, Oraviţa, Lipova în Banat; Blaj, Huedin,
Năsăud în Transilvania; Adjud, Buhuşi, Dărăbani, Solca ş.a. în Moldova; Eforie şi Techirghiol în
Dobrogea; Pucioasa în Muntenia.

D. În perioada 1945 – 1990, reţeaua urbană s-a extins cu 124 de noi oraşe. Unele oraşe
existente în perioada anterioară au regresat, pierzând astfel temporar sau definitiv statutul urban.
Astfel în anul 1956 au fost declarate oraşe un număr de 33 localităţi, majoritatea în Transilvania şi
Banat: Agnita, Borsec, Codlea, Ocna Mureş, Vişeu de Sus, Vaşcău, Anina, Moldova Nouă, Jimbolia
etc.
Din cele 14 oraşe care dispar la recensământul din 1956, 8 nu vor mai figura în reţeaua
urbană: Fălciu (jud. Vaslui), Filipeşti Târg (jud. Prahova), Mihăileni (jud. Botoşani), Ostrov (jud.
Constanţa), Pleniţa (jud,. Dolj), Răcari (jud. Dâmboviţa), Ştefăneşti – Târg (jud. Botoşani) şi Vama
(jud. Suceava).
Prin Legea nr. 3/1960, în reţeaua urbană au intrat 15 localităţi: Bălan, Bicaz, Bocşa, Călan,
Câmpeni, Copşa Mică, Cugir, Ineu, Luduş, Marghita, Motru, Negreşti – Oaş, Oţelu Roşu, Sângeorz
– Băi şi Uricani.
Legea nr. 2 din 1968 dă o nouă configuraţie administrativ – teritorială României şi
completează reţeaua urbană cu 49 oraşe . Alba: Zlatna
În deceniul opt al secolului trecut au fost declarate 24 de oraşe:
 în 1981: Rovinari (jud. Gorj);

52
Ibidem 12, p. 675/676
53
Ibidem 12, p.984.
  în 1989: Mioveni (jud. Argeş), Dărmăneşti (jud. Bacău), Valea lui Mihai (jud.
Bihor), Ianca, Însurăţei (jud. Brăila), Nehoiu, Pogoanele (jud. Buzău), Basarabi (azi
Murfatlar), Negru Vodă, Ovidiu (jud. Constanţa), Budeşti, Fundulea, Lehliu-Gară (jud.
Călăraşi), Bolintin-Vale, Mihăileşti (jud. Giurgiu), Bumbeşti-Jiu (jud. Gorj), Aninoasa
(jud. Hunedoara), Seini (jud. Maramureş), Iernut (jud. Mureş), Piatra Olt, Scorniceşti
(jud. Olt), Avrig, Tălmaciu (jud. Sibiu).
Toate aceste oraşe sunt centre de polarizare locală, în majoritate cu funcţie agroindustrială,
la care se adaugă cea industrială (Aninoasa, Dărmăneşti, Iernut, Mioveni) şi de transport (Lehliu-
Gară, Piatra Olt).
E. În perioada de tranziţie de la economia centralizată la cea de piaţă, procesul de
urbanizare a continuat pe fondul unui regres social-economic, ajungându-se în anul 2019la o rețea
urbană formată din 216 orașe ți 103 minicipii.

4.2.3. TIPOLOGIA URBANĂ

Oraşele se diferenţiază între ele după mai multe criterii, cum ar fi: poziţia geografică,
mărimea demografică, morfostructură, funcţii.
A. O primă clasificare a oraşelor după poziţia geografică a fost realizată de V. Mihăilescu 54
în anul 1940, când diferenţia trei categorii de oraşe: de sub munte, de sub dealuri, de
răspântie. Trei decenii mai târziu, identifică: oraşele de poziţie geografică şi oraşele de
resurse locale.
I. Ianoş (1987)55 localizează oraşele mijlocii şi mari, în trei „centuri”urbane:
1. contactul dintre Carpaţi şi Podişul Transilvaniei: Dej, Cluj-Napoca,
Turda, Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Odorheiu Secuiesc, Bistriţa etc.;
2. contactul dintre munţi sau dealuri cu câmpiile (Banato-Crişană,
Câmpia Română): Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Ploieşti, Buzău,
Bacău, Suceava etc.;
3. centura urbană externă formată din oraşele dunărene şi cele din Podişul
Moldovei (Bârlad, Vaslui, Huşi, Iaşi).
Între aceste centuri urbane se creează câmpuri de influenţă, caracterizate prin tendinţe de
concentrare sau de dispersie a fluxurilor economice, demografice şi social – culturale.
Având în vedere elemente de referinţă ale cadrului natural putem diferenţia următoarele
categorii de oraşe:
a) oraşe litorale: Constanţa, Mangalia, Eforie, Sulina etc;
b) oraşe fluviale: Moldova Nouă, Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Olteniţa, Galaţi,
Tulcea, Cernavodă ş.a.;
c) oraşe interne:
 de câmpie: Satu Mare, Salonta, Băileşti, Slobozia, Iaşi etc;
 de coline: Aleşd, Motru, Curtea de Argeş, Paşcani, Mediaş ş.a.;
 de munte: Anina, Brad, Borsec, Câmpeni, Sinaia, Zlatna etc.;
 de contact geomorfologic: Baia Mare, Buziaş, Cisnădie, Lipova,
Făgăraş, Reghin, Sebiş, Tăşnad ş.a.;
54
V. Mihăilescu (1940) cit. de V. Nimigeanu (1996), Ibidem 66, p. 121
55
Ibidem 186, p. 38
  de-a lungul unei artere hidrografice: 18 pe Dunăre, 12 pe Mureş şi
pe Olt, 8 pe Crişuri, 10 pe Jiu, 7 pe Someşuri şi Prahova etc. 56
B. Mărimea demografică
Numărul de locuitori reprezintă un element de diferenţiere a aşezărilor urbane. În funcţie de
mărimea demografică, oraşele se grupează în patru categorii:
 oraşe mici (sub 20 mii loc.):Lipova(jud. Arad),Corabia(jud. Olt),Covasna,
Tg. Frumos(jud.Iași) etc.
 oraşe mijlocii (20 mii – 100 mii loc.): Caransebeș(jud. Caraș-
Severin),Slatina, Hunedoara, Târgoviște, Bistrița, ș.a.
 oraşe mari (101 mii – 1 mil. loc.): Piatra Neamț, Râmnicu Vâlcea, Bacău,
Pitești, Iași, Timișoara, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Brașov, Ploiești,
Oradea, Brăila etc.
 oraşe foarte mari (peste 1 mil. loc.):București
În Anuarul Statistic al României (2017), orașele se diferențiază după următoarele grupe
de mărime:
- -Sub 3.000 loc.- 6 orașe: Băile Tușnad(1669 loc.), Nucet(2137 loc.),Vașcău, Solca,
Borsec, Băile Govora
- 3.000 - 4.999 loc.- 15 orașe: Baia de Arieș, Berești, Bechet, Dragomirești etc.
- 5.000 - 9.999 loc. – 97 orașe: Bucecea, Răcari, Baraolt etc.
- 10.000 - 19.999 loc. – 94 orașe: Târgu Frumos, Corabia, Sovata, Covasna etc.
- 20.000 - 49.999 loc. – 62 orașe: Caransebeș, Huși, Tg. Secuiesc, Carei, Câmpina,
Voluntari, Lugoj ș.a.
- 50.000 - 99,999: 21 orașe- Bistrița, Hunedoara,Târgoviște etc.
- 100.000 – 199.999: 14 orașe – Baia Mare, Piatra Neamț, Suceava, Drobeta Tr. Severin ,
Tg. Mureș, Buzău, Arad, Suceava etc.
- 200.000 – 999.999: 10 orașe - Iași, Timișoara, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Brașov,
Ploiești, Oradea, Brăila
- 1.000.000 și peste: 1 oraș – București.

b 3-ss57
C. Morfostructura oraşelor
Caracteristicile cadrului natural şi perioada apariţiei oraşelor sunt elementele principale
care le determină morfostructura. Din acest punct de vedere în România se întâlnesc mai multe
tipuri de oraşe:
1) oraşe stradă sau liniare:
 se extind în lungime de-a lungul unei căi de comunicaţie sau artere hidrografice;
 se dezvoltă pe una sau mai multe axe paralele din care se desprind perpendicular
străzi mai mici;
 sunt caracteristice oraşelor mici şi mijlocii;
 ex.: Bereşti, Nucet, Paşcani, Târgu Bujor, Vaşcău ş.a.;
 în cazul oraşelor liniare dispuse pe o singură axă într-un spaţiu depresionar,
vorbim de câmpulunguri: Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Moldova

56
Ibidem 7, p.154.
 Nouă, Oraviţa etc.
2) oraşe radiar-concentrice:
 se dezvoltă în jurul unui centru spre care converg străzile;
 sunt specifice perioadei feudale;
 ex.: Bucureşti, Brăila, Botoşani, Caracal, Giurgiu, Slobozia, Târgu Secuiesc etc.
3) oraşe rectangulare:
 se caracterizează prin întretăierea străzilor în unghiuri drepte;
 au apărut în perioada daco – romană, dar se regăsesc în perimetre mai puţin sau
mai mult extinse şi la alte categorii genetice de oraşe;
 ex.: Cluj – Napoca, Drobeta – Turnu Severin, Galaţi, Olteniţa, Vaslui, Oneşti,
Suceava, Săveni etc.
4) oraşe polinucleare – au ca particularitate mai multe nuclee apărute odată cu oraşul; Timişoara
este exemplul clasic pentru această categorie morfostructurală.
D. Funcţiile urbane
V. Nimigeanu (2001)58 identifică patru tipuri şi zece subtipuri de oraşe:
1) industriale, diferenţiate în: specializate industrial (Fieni, Azuga); industriale şi de servicii (Iaşi,
Bacău); industriale agricole (Ianca);
2) de servicii, cu subtipurile: specializate în servicii; servicii – agricole (Vânju Mare, Negru Vodă),
servicii – industriale (Băile Tuşnad, Predeal);
3) agricole, cu subtipurile: agricole specializate; agricole – industriale (Mihăileşti), agricole şi de
servicii (Însurăţei);
4) mixte (Dărăbani, Solca, Târgu Bujor, Fundulea).
Analizând dinamica funcţiilor urbane, I. Ianoş (2004)59 ajunge la următoarele concluzii:
- funcţia industrială (în a cărei analiză a folosit ca indicator principal numărul de salariaţi) a avut o
dinamică regresivă evidentă dar şi o structurare calitativă, care are în vedere scăderea drastică a
locului ocupat de activităţile industriale energofage şi creşterea celor performante în definirea
acesteia.
- funcţia politico – administrativă reprezintă una dintre cele mai importante în dezvoltarea şi
evoluţia oraşelor; restructurarea economică a afectat în primul rând reşedinţele de judeţ care au
primit acest statut în anul 1968, fără ca înainte să fi deţinut funcţii regionale; localizarea unor
activităţi de coordonare a procesului de dezvoltare regională în anumite centre urbane pot
determina un reviriment economic.
- funcţia culturală şi de învăţământ a fost evaluată prin prisma ponderii populaţiei ocupate în
activităţile de învăţământ şi culturale şi prin schimbările în ierarhia centrelor în ultimii 15 ani;
dincolo de caracterul său difuz, această funcţie reprezintă unul din cele mai evidente elemente
generatoare de relaţii între aşezări; concentrarea instituţiilor de învăţământ şi de cultură în
reşedinţele de judeţ a determinat perturbări ale ierarhiei oraşelor din punct de vedere al populaţiei
active ocupate în acest sector.
- pe fondul regresului funcţiei balneoclimaterice a unor oraşe (Băile Herculane, Sinaia, Vatra
Dornei ş.a.) s-a conturat o funcţie specială legată de frecvenţa organizării unor manifestări
ştiinţifice de interes naţional şi internaţional.

57
Violette Rey et al (2006), Atlasul României, Ed. RAO, Bucureşti, p. 75
58
Ibidem 6, p. 64
59
I. Ianoş, (2004), Dinamica urbană, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 38/43
- funcţia comercială (evaluată prin nivelul dotărilor şi al populaţiei ocupate în această ramură
economică) este concentrată în marile oraşe unde au apărut reţele de supermarketuri.
- funcţiile de transporturi, sanitare, religioase ş.a consolidează potenţialul oraşelor de a coordona
spaţii proporţionale cu importanţa unor asemenea activităţi, cu puterea complexă, dar diferenţiată a
fiecărui centru urban.
Schimbarea sistemului politic în decembrie 1989 a determinat o multitudine de
transformări sociale şi economice în cadrul sistemelor de aşezări rurale şi urbane din ţara noastră.

4.2.4 IERARHIA URBANĂ

Sistemul de subordonare a aşezărilor urbane poartă denumirea de ierarhie urbană. În
Dicţionarul de Geografie Umană (1999) 60, această expresie este definită ca ierarhie stabilită la nivel
urban, conform relaţiei rang – talie, determinată în conformitate cu Legea lui Zipf („talia urmează
rangul”).
Conform Legii nr 351/2001, rangul este expresia importanţei actuale şi de perspectivă imediată
a unei localităţi în cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural
etc., în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl implică în
alocarea de resurse. Această importanţă trebuie să îşi găsească corespondentul şi în nivelul de
modernizare.
Ierarhizările mai vechi aveau la bază unul din criteriile următoare: poziţia geografică, dimensiunea
demografică, funcţiile etc.
61
Ierarhia oraşelor se face pe criterii administrativ – teritoriale şi funcţionale.
Din punct de vedere al influenţei administrative pe care o exercită în teritoriu, oraşele se
ierarhizează pe două trepte: municipiile şi oraşele.
Municipiile (lat. municipium) sunt oraşe care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa
economică, social – politică şi cultural – ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în
aceste direcţii62.Numărul municipiilor a crescut de la 47 în 1977 la 56 în 1992, 97 în 2002 până la
103 în 2014, ceea ce înseamnă o creştere de 2,2 ori. Dacă la primul recensământ al perioadei
analizate în majoritatea judeţelor exista câtre un municipiu (iar în Bistriţa-Năsăud, Covasna, Olt şi
Sălaj nu apărea această categorie urbană) în anul 2011, se înregistrau până la 7 municipii pe judeţ.
Conform legislaţiei în vigoare, totalitatea oraşelor a căror existenţă şi dezvoltare sunt
caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico – administrativ, socio
– cultural, economic etc), formează o reţea urbană. Sistemul urban este constituit din oraşe învecinate
între care se stabilesc relaţii de cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi
de protecţie a mediului, echipare tehnico – edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.
Ierarhizarea funcţională63 presupune clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de
importanţa în reţea şi de rolul teritorial al oraşelor asigurându-se un sistem de servire a populaţiei
eficient din punct de vedere economic şi social şi o dezvoltare echilibrată a localităţilor în teritoriu.
Potrivit legii menţionate, ierarhizarea aşezărilor urbane pe ranguri este următoarea:
a) rangul O – capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la
nivel european; 11 localităţi urbane;

60
Ibidem 1, p. 257
61
Ibidem 206, p. 54
 c) rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi; 81 aşezări urbane;
d) rangul III – oraşe; 172 localităţi urbane.
Principalele elemente care definesc localităţile urbane de rangurile 0 şi I sunt:
- situare geostrategică de interes internaţional ca centre de dezvoltare şi atractivitate, localizate în
lungul axelor majore de comunicaţie de importanţă europeană;
- minimum 200 mii locuitori;
- accesibilitate directă la reţeaua majoră de căi de comunicaţii pan-europene şi la cea de
comunicaţii naţionale;
- bază economică la înalt nivel tehnologic şi flexibilă (sector secundar, servicii productive, social –
culturale şi de natură informatică);
- cele 11 localităţi de rangul I sunt: Bacău, Braşov, Brăila, Galaţi, Cluj-Napoca, Constanţa,
Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Timişoara; exceptând Brăila care are statut de sistem urban, toate
celelalte sunt municipii reşedinţă de judeţ.
Localităţile urbane de rangul II sunt diferenţiate în două categorii:
1) municipii reşedinţă de judeţ, caracterizate prin:
 între 50 mii – 200 mii locuitori;
 zona de influenţă: 200 mii – 500 mii persoane;
 raza de servire: 60 – 80 km;
 acces direct la cel puţin două sisteme majore de căi de comunicaţie;
 capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi al serviciilor
cu rază de servire prioritar judeţeană.
2) alte municipii, care se definesc prin:
 25 mii – 70 mii locuitori;
 zona de influenţă: 30 mii – 100 mii persoane;
 rază de servire: cca. 20 km;
 capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi terţiar,
eventual şi din agricultură.
Localităţile urbane de rangul III au următoarele elemente definitorii:
 între 5 mii – 30 mii locuitori;
 zona de influenţă: 5 mii – 40 mii persoane;
 raza de servire: 10 – 20 km;
 acces direct la drum naţional sau judeţean;
 capacităţi de producţie din domeniul secundar, terţiar şi primar.
Mutaţiile apărute în perioada de tranziţie, în toate domeniile social-economice, şi-au pus
amprenta şi asupra aşezărilor umane. Revitalizarea habitatului uman românesc se poate realiza prin
dezvoltarea economiei, în special a agriculturii, întreprinderilor industriale mici şi mijlocii,
infrastructurii de transport, turismului ş.a.

62
Ibidem 193, p. 1
63
Ibidem 193, p. 2
Economia oricărei țări este compusă din următoarele ramuri:
1. Agricultura
2. Industria
3. Transporturile și căile de comunicație
4. Turismul
5. Comerțul și relațiile economice internaționale

I. AGRICULTURA

Agricultura (lat. agricultura) este o ramură a producţiei materiale care are ca obiect cultura
plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor
materii prime; totalitatea lucrărilor şi a metodelor întrebuinţate în acest scop (DEX, 1998,
p. 21).
Prin tradiţie, agricultura este o ramură de bază a economiei naţionale, fapt relevat de
ponderea populaţiei ocupate şi de participarea sa la formarea Produsului intern brut (P.I.B.).
În ceea ce priveşte ponderea populaţiei active ocupate în activităţi agricole, aceasta a fost
regresivă până în anul 1990. În perioada de tranziţie de la economia centralizată spre cea de
piaţă, populaţia ocupată în activităţi agricole a avut ponderi oscilante: 28,6% în 1990 –
32,1% în 1992 – 33,6% în 1995 – 44,4% în 2000 -36,2% în 2002, 29,7% în 2006 și 20,8%
în 2016, valori foarte mari comparativ cu ţări dezvoltate din Europa (1,2% în Luxemburg;
1,3% în Marea Britanie, 2% în Belgia şi Suedia etc.).
Aportul agriculturii la formarea P.I.B.-ului a scăzut de la 18,9% în 1990 la 15% în 2002,
9% în 2006, 4,2% în 2015 și 3,9% în 2016. Este o valoarea mică faţă de situaţia din
Albania (23%) sau Republica Moldova (17%) şi destul de mare în raport cu Belgia,
Elveţia, Germania, Marea Britanie şi Suedia unde contribuţia acestei activităţi economice
la realizarea P.I.B.-ului este de numai 1%.
Deşi agricultura ar trebui să aibă un rol hotărâtor în aprovizionarea populaţiei cu produse
agroalimentare, aportul acesteia este în perioada actuală mai mult decât modest, dacă se are
în vedere că în ultimii ani cca. 30% din consumul alimentar al populaţiei s-a acoperit din
import. După calculele specialiştilor ar rezulta că agricultura României, în condiţiile
modernizării acesteia şi alinierii la structurile vest-europene, ar putea să asigure hrana
pentru o populaţie de 50 – 60 milioane de persoane (...). (M. Bulgaru, Mariana Clipcea,
2004, p. 135)

1. PREMISELE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII

La baza dezvoltării agriculturii stau factori naturali, economico-tehnologici, istorici,

politici şi sociali.
A. Relieful, clima şi solurile constituie principalele elemente ale cadrului natural care
condiţionează practicarea unei agriculturi diversificate.
Prin caracteristicile sale – varietate, proporţionalitate, concentricitate şi simetrie – relieful
asigură suportul geoecologic pentru „o economie agricolă variată”.
Câmpiile şi luncile care deţin 33% din suprafaţa ţării, se caracterizează prin relief neted,
uşor de lucrat, molisoluri şi soluri aluviale, bogate în humus şi întinse terenuri arabile, ceea
ce le determină utilizarea preponderent cerealieră şi legumicolă. Cultura plantelor tehnice
şi creşterea intensivă a animalelor se asociază principalei folosinţe.
Dealurile şi podişurile care se suprapun peste 36% din teritoriul României, prezintă
condiţii geomorfologice mai diverse, cu relief mai accidentat, pante mai mari (care îi
conferă vulnerabilitate la eroziune), înveliş edafic complex (argiluvisoluri, cambisoluri,
spodosoluri). Terenurile agricole sunt favorabile viticulturii, pomiculturii şi creşterii
animalelor.
Munţii deţin 31% din suprafaţa ţării, dar relieful înalt, cu pante accentuate, cu soluri subţiri
şi sărace în humus asociate cu un climat restrictiv şi cu suprafeţe mari (cca. 1/5 din
teritoriul naţional) de păşuni şi fâneţe imprimă o utilizare predominant zootehnică. În
arealele depresionare şi pe versanţii cu expunere sudică şi estică se cultivă o gamă restrânsă
de plante.
Pe fondul climatului temperat continental de tranziţie, relieful a introdus o varietate de condiţii
climatice care influenţează agricultura. Regimul termic, hidric şi eolian se constituie ca
elemente favorabile activităţilor agricole pe cea mai mare parte a teritoriului ţării, diversitatea
climatică determinând varietatea peisajelor agricole.
Învelişul de soluri este structurat pe numeroase tipuri (39) şi subtipuri (480), ceea ce face
ca diversitatea edafică să se manifeste diferit în capacitatea bioproductivă şi în cerinţele
ecologice.
Pentru reducerea suprafeţelor de teren afectate de factori naturali şi social-economici sunt
necesare lucrări de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii) prin care să
se refacă fertilitatea solului concomitent cu programe de optimizare a factorilor de producţie.
B. Între factorii economico-tehnologici de creştere a producţiei agricole menţionăm:
mecanizarea, chimizarea şi irigaţiile.
Mecanizarea lucrărilor agricole măreşte randamentul cu peste 35%. Dezvoltarea industriei
constructoare de maşini a dus la diversificarea utilajului agricol. Prin realizarea
cultivatoarelor şi semănătorilor mecanice, a combinelor autopropulsate, a maşinilor de
stropit, prăfuit şi de împrăştiat îngrăşăminte chimice, a utilajelor de recoltat şi balotat furaje
s-au redus perioadele de efectuare a muncilor agricole şi a crescut calitatea acestora.
Între anii 1938 – 2018, parcul de tractoare s-a mărit de peste 50 ori, numărul tractoarelor
agricole fizice ajungând de la 4.049 la peste 215 mii.
Consumul de îngrăşăminte chimice a avut o evoluţie lentă până în anii ’70 ai secolului
trecut. După o perioadă în care chimizarea a fost puternică, a urmat o scădere accentuată a
consumului de fertilizatori artificiali.
Îngrăşămintele azotoase au cea mai mare pondere în consumul de fertilizatori. Intrate în uz
în anul 1955, au fost produse la Bacău, Roznov, Işalniţa, Târgu Mureş, Făgăraş, Turnu
Măgurele, Vladimirescu (jud. Arad). Îngrăşămintele fosfatice produse la Năvodari, Valea
Călugărească, Turnu Măgurele ş.a. au reprezentat între 30 – 45% din consumul de
îngrăşăminte chimice. Începând cu anul 1970 în agricultură s-au folosit şi îngrăşăminte
potasice, dar ponderea lor a fost întotdeauna sub 10%. În perioada de tranziţie consumul
acestei grupe de îngrăşăminte a înregistrat cel mai semnificativ regres.
În ultimele două decenii, consumul de îngrăşăminte chimice exprimat în cantitatea medie
de substanţă activă administrată terenurilor arabile a scăzut de 3,2 ori şi de 2,8 ori în cazul
suprafeţelor agricole.Utilizarea erbicidelor, fungicidelor, insecticidelor, pesticidelor ş.a. s-a
redus considerabil.
Pentru asigurarea necesarului hidric al solurilor au fost amenajate suprafeţe cu
infrastructură de irigaţii. Eficienţa irigaţiilor este dependentă de volumul şi repartiţia
resurselor de apă şi de variabilitatea sezonieră şi anuală a precipitaţiilor.
Terenurile care necesită irigaţii se extind pe o suprafaţă de cca 5,3 mil.ha (36% din
suprafaţa agricolă a ţării) şi sunt repartizate astfel: Câmpia Română (3.090 mii ha), Lunca
Dunării (415 mii ha), Câmpia Banato-Crişană (650 mii ha), Podişul Dobrogei (405 mii ha),
Podişul Moldovei (265 mii ha), Podişul Transilvaniei (100 mii ha) etc. (Geografia
României, vol. II, 1984, p. 323)
Suprafeţele amenajate pentru irigaţii s-au extins de la 15.400 ha în 1938 la aproape 200 mii
ha în 1960 şi la 3,2 mil. ha în 1989. Din cele 375 sisteme mari de irigaţii, cele mai
complexe erau organizate în regiunile cele mai vulnerabile din punct de vedere climatic –
Podişul Dobrogei şi Câmpia Română – sursa principală de alimentare cu apă fiind
Dunărea.
Începând cu anul 1990, acest domeniu patrimonial al agriculturii a fost distrus
aproape integral, în 2016 suprafaţa agricolă amenajată cu infrastructură de irigaţii în
funcţiune fiind de 152,9 mii ha.
Ponderea suprafeţelor efectiv irigate din totalul amenajat a scăzut de la 82,4% în
anul 1989 la 6,3% în 1990, după care evoluţia a fost oscilantă, dar cu tendinţă
regresivă(4,9% în 2016)
C. Factorii istorici și politici. Bazele agriculturii româneşti au fost puse la sfârşitul
secolului al XIX-lea, odată cu reforma agrară din anul 1864 şi cu legile din anii 1866 –
1903.
Reforma agrară din anul 1918, cea mai amplă din întreaga Europă în perioada respectivă a
produs mutaţii semnificative în structura proprietăţii agrare (...), a crescut ponderea
suprafeţelor proprietăţilor mici de la 43,8% la 73,7% în timp ce suprafaţa aferentă
latifundiilor scade de la 40,3% la 10,3%. (I. Dona, 2000, p. 55)
Dintre actele legislative care au marcat această ramură economică menţionăm:
Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii (martie 1937);
Legea nr. 187 privind înfăptuirea reformei agrare (martie 1945);
Decretul nr. 133 privind cadrul juridic al colectivizării (aprilie 1949);
Legea nr. 15 privind transformarea unităţilor agricole de stat în societăţi comerciale şi regii
autonome (august 1990);
Legea fondului funciar nr. 18/1991 (acordă dreptul de proprietate la 10 ha/gospodărie);
Legea nr. 83/1993 privind acordarea de credite cu dobândă subvenţionată;
Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 (consfinţea
dreptul la 50 ha/persoană deposedată);
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului la proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere.
D. Factorii sociali. Forţa de muncă este o resursă economică, în timp ce munca este un
factor primar, originar de producţie (I.P. Otiman, 2000, p. 68). Structurarea forţei de muncă
pe activităţi ale economiei naţionale este dependentă de tipul de economie şi de gradul său
de dezvoltare. Influenţată direct de factorii naturali, economici, social – politici şi istorici,
agricultura angrenează un număr variabil de populaţie în funcţie de nivelul de dezvoltare
tehnico-economică a ţării.
Mutaţiile apărute în agricultură s-au reflectat în dinamica şi structura forţei de muncă din
această activitate economică. Din punct de vedere cantitativ, populaţia activă ocupată în
agricultură s-a redus treptat, de la 76,7% în 1930 la 20,8% în 2016, ceea ce înseamnă o
scădere cu 72,9%(3,7 ori).
În funcţie de statutul profesional, populaţia ocupată în agricultură avea în 2016,
următoarea structură:
• 49,0% lucrător pe cont propriu
• 43,2,% lucrător familial neremunerat
• 7,2% salariat
• 0,6% patron

2. STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA FONDULUI FUNCIAR

Fondul funciar reprezintă totalitatea terenurilor, indiferent de destinaţie, de titlul pe

baza căruia sunt deţinute de domeniul public sau privat din care fac parte. (Anuarul
Statistic al României, 2017, p. 501)
Pana la finalizarea actiunii de cadastrare a tarii, de catre Agentia Nationala de
Cadastru si Publicitate Imobiliara, seriile de date sunt blocate la nivelul anului 2014. 
• După modul de folosinţă, fondul funciar are următoarea structură (în anul 2014):
1. suprafaţă agricolă: 14,6 mil. ha (61,4% din suprafaţa ţării), din care:
• a. arabil: 9,4 mil. ha (64,2%);
• b. păşuni: 3,3 mil. ha (22,4%);
• c. fâneţe: 1,6 mil. ha (10,6%);
• d. vii şi pepiniere viticole: 209 mii ha (1,4%);
• e. livezi şi pepiniere pomicole: 197 mii ha (1,3%).
2.terenuri neagricole totale:9,2 mil. ha(38,6%)
• - păduri şi terenuri cu vegetaţie forestieră: 6,7 mil. ha(28,2% din suprafața țării),
din care:- păduri: 6,3 mil. ha (26,3%).
 • - ape şi bălţi: 831 ha (3,5%);
• - construcţii: 758 mii ha (3,2%);
• - căi de comunicație şi căi ferate: 390 mii (1,6%);
• - terenuri degradate și neproductive:495 mii ha(2,1%)
• - alte suprafeţe:-

Structura modului de utilizare a terenurilor a evoluat în funcţie de situaţia social-politică şi

economică a ţării.
Suprafaţa agricolă are o distribuţie spaţială neuniformă pe formele majore de relief,
regiuni de dezvoltare şi judeţe.
Cea mai mare parte a terenurilor agricole sunt concentrate în câmpii, care deţin aproape
66% din totalul acestei categorii funciare. În plan regional, ponderea acestor terenuri
ajunge la peste 90% în Câmpia Burnasului, peste 80% în Câmpia Boianului sau între 70 –
90% în Podişul Dobrogei de Sud. Dealurile şi podişurile dispun de suprafeţe agricole mai
mici reprezentând cca. 20% din terenul agricol al ţării, restul fiind localizat în arealele
montane.
Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră însumează 6,7 mil. ha, ceea ce înseamnă
28,2% din suprafaţa României. Repartiţia la nivelul regiunilor de dezvoltare oscilează între
14,2% (Bucureşti – Ilfov) – 16,1% (Sud-Est) şi 36,7% (Centru). Contrastele sunt mai
accentuate în plan judeţean, la extreme fiind Călăraşi cu numai 22 mii ha (4,3% din
suprafaţa judeţului) respectiv, Suceava cu peste 453 mii ha (53,0%). Fondul forestier
depăşeşte jumătate din teritoriul judeţelor Hunedoara (51,8%) şi Vâlcea (50,5%); are
ponderi însemnate în Gorj (49%), Caraş-Severin (48,3%), Maramureş (45,9%), Covasna,
Neamţ, Bacău şi Argeş (peste 40%). Ponderi de sub 10% se înregistrează în unele judeţe
din sudul şi sud-estul ţării, aşa cum sunt: Teleorman (5,1%), Constanţa (5,6%), Brăila şi
Ialomiţa (5,9%), Galaţi (9,8%).
Apele şi bălţile care reprezintă 3,5% din suprafaţa ţării au o repartiție neuniformă la nivel
regional, ponderea cea mai mare fiind în regiunea de dezvoltare Sud – Est (12,8%),
datorită judeţelor Tulcea (40,3% din teritoriul judeţului), Brăila (6,9%), Constanţa (6,4%)
şi Galaţi (3%).

3. CULTURA PLANTELOR

DINAMICA ŞI STRUCTURA SUPRAFEŢEI CULTIVATE

Dinamica suprafeţei cultivate a fost influenţată de factorii social – politici, economici şi,
mai puţin, naturali. Între anii 1938 – 2016, terenurile cultivate s-au redus cu 10,7%,
diminuarea fiind mai accentuată în perioada de tranziţie datorită costurilor mari pe care le
implică lucrările agricole(regresie de 11,0%) .
 CULTURA CEREALELOR
Condiţiile geoecologice ale ţării noastre permit cultura următoarelor cereale pentru boabe:
grâu, secară, orz şi orzoaică, ovăz, porumb, sorg, orez.Acestea sunt folosite pentru hrana
omului şi animalelor, precum şi ca materie primă pentru industria alimentară.
Suprafaţă cultivată cu cereale a scăzut de la 8,1 mil. ha în 1938 la 6 mil. ha în 1989 şi la
5,3 mil. ha în 2018.În perioada de tranziţie cultura cerealelor pentru boabe s-a redus cu
16,1% scăderile cele mai pronunţate înregistrându-se la secară, sorg şi orez.
Cultura grâului
Grâul (Triticum spelta) este cea mai importantă cereală, urme arheologice ale culturii sale
datând din perioada neolitică.
În funcţie de utilizatori şi de adaptabilitatea plantelor la condiţiile ecologice, se cultivă
grâul comun şi grâul durum cu varietăţi de toamnă şi de primăvară.
Cultura grâului comun este cea mai extinsă(2,1mil. ha); începând din sudul până în nordul
ţării se cultivă îndeosebi soiuri de toamnă (foarte diferite ca producţie, calitate de
panificaţie, precocitate): Fundulea, Şimnic, Albota, Lovrin, Turda, Rapid, Suceava etc.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt: Câmpia Timişului, Aradului, Olteniei, Vlăsiei,
Jijiei ş.a.
Grâul durum (arnăut) se foloseşte în industria alimentară pentru fabricarea pastelor
făinoase. Se cultivă soiuri de toamnă (Pandur, Topaz etc.) şi de primăvară (Durom,
Speranţa ş.a.) pe mici suprafeţe în Oltenia şi Banat.
Cultura orzului
Orzul (Hordeum vulgare) este folosit pentru furajarea animalelor, la fabricarea berii şi în
alimentaţia omului (sub formă de arpacaş, făină sau surogat de cafea).
Este o cereală care se caracterizează prin precocitate, adaptabilitate mare la condiţiile de
mediu, stabilitate a producţiei şi existenţa a două varietăţi de plantă (în funcţie de numărul
rândurilor de boabe):
 orzul comun (Hordeum vulgare hexastichon) cu şase rânduri de boabe;
 orzoaica (Hordeum vulgare distichon) cu două rânduri de boabe.
Zonele foarte favorabile acestor cereale sunt sudul şi estul Câmpiei Române,
Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, sud-estul Dobrogei.
Cultura ovăzului
Ovăzul (Avena sativa) este o cereală utilizată în furajarea animalelor (hrana de bază a
cabalinelor) sub formă de boabe, nutreţ verde sau de borceag. Prelucrat industrial sub formă de
fulgi, griş sau făină, ovăzul este o sursă importantă de hrană pentru om datorită marii valori
nutritive. Nu necesită condiţii ecologice deosebite, el cultivându-se cu precădere în zonele mai
umede şi cu soluri mai puţin fertile. Transilvania, nordul Moldovei, Dealurile şi Câmpia de
Vest sunt cele mai favorabile zone de cultură. Soiurile cu cea mai mare frecvenţă sunt: Solidar,
Florina, Hermes ş.a.
Cultura ovăzului s-a restrâns cu 68,3% între anii 1938 – 2016, datorită scăderii
efectivului de cabaline şi extinderii suprafeţelor ocupate cu plante de nutreţ.
Cultura porumbului
Porumbul (Zea mays) este cereala cu cea mai extinsă arie de cultură(2,4 mil ha), producţie
şi productivitate. Acest fapt este determinat de foarte diversificata sa întrebuinţare:
furajarea animalelor, materie primă în industriile alimentară (amidon, făină, glucoză, ulei,
zahăr – izomeroză) şi chimică (spirt, dextrină, pectină).
Porumbul se cultivă în ţara noastră din secolul al XVII-lea, iniţial în zonele de câmpie, de
unde s-a extins datorită cerinţelor ecologice relativ modeste. Are rezistenţă mare la secetă
(exceptând perioada de formare a boabelor), dar are cerinţe ridicate faţă de temperatură. Se
cultivă pe un înveliş edafic foarte variat, solurile profunde cu textură mijlocie fiind cele
mai favorabile. Cea mai mare parte a Câmpiei de Vest şi sudul Câmpiei Române sunt
zonele foarte favorabile pentru cultura porumbului. Câmpiile Moldovei, Someşului,
Vingăi, Lugojului şi Gătaiei ca şi partea centrală a Câmpiei Române fac parte din zona
favorabilă I. Foarte aproape ca nivel de favorabilitate sunt Podişul Dobrogei, Câmpia
Transilvaniei, Podişul Târnavelor şi cea mai mare parte a Podişului Moldovei.
Cultura orezului
Orezul (Oryza sativa) este „pâinea” populaţiei din sudul şi estul Asiei, aria sa de cultură
fiind cuprinsă între 37˚ latitudine sudică şi 47˚ latitudine nordică.
Este o cereală care are o dublă importanţă:
a) economică:
 alimentaţia omului;
 materie primă pentru industria alimentară;
 furajarea animalelor.
b) ecologică: valorifică terenurile care nu se pretează altor culturi.
Cultura orezului a fost introdusă în ţara noastră de italieni în anul 1786. Ei au organizat
prima orezărie în lunca Bârzavei, la Topolia-Banloc din judeţul Timiş.
Este o cereală cu cerinţe ecologice mari legate de temperatură, irigaţii, fertilitate şi
permeabilitatea solului, condiţii pe care le găseşte în sudul ţării, în Banat şi în Delta
Dunării.

CULTURA LEGUMINOASELOR PENTRU BOABE

Cultura leguminoaselor pentru boabe se practică din timpuri istorice, fasolea şi mazărea
constituind elemente importante ale alimentaţiei umane.
Pe lângă cantitatea substanţelor proteice, se remarcă şi calitatea aminoacizilor esenţiali pe
care îi conţin boabele acestor plante. Se folosesc şi în furajarea animalelor, dar au şi
importanţă edafică prin faptul că îmbogăţesc solul cu azot organic (prin fixarea azotului
atmosferic şi prin folosirea „unor leguminoase ca îngrăşământ verde”.

CULTURA PLANTELOR INDUSTRIALE

Plantele tehnice sau industriale formează o categorie vegetală importantă în a cărei
componenţă intră următoarele grupe:
  plante textile: inul pentru fibră, cânepa pentru fibră;
 plante uleioase: floarea soarelui, rapiţa, soia boabe, inul pentru ulei ş.a.;
 alte plante industriale: sfecla de zahăr, tutunul, plantele medicinale şi
aromatice.
CULTURA LEGUMELOR
Legumicultura (lat. legumen = vegetale folosite în alimentaţia omului) este una dintre cele
mai importante componente ale producţiei vegetale, având ca elemente definitorii marea
varietate a plantelor cultivate şi un dinamism continuu, generat de creşterea consumului şi
evoluţia ştiinţei şi tehnologiei.
Cultura plantelor legumicole are o dublă importanţă: alimentară şi economică. Datorită
compoziţiei lor chimice complexe, legumele au o valoare alimentară, energetică şi
nutritivă ridicată, exprimată de numeroși specialişti (H. Butnariu et al., 1993, p. 9; Drăghici
Elena, 2000, p.5; Ruxandra Ciofu et al., 2003, p.14)
Cadrul ecologic al ţării noastre a permis practicarea legumiculturii din cele mai vechi
timpuri, în prezent cultivându-se cca. 60 de specii de plante legumicole.

CULTURA CARTOFULUI
Originar din America de Sud (Peru şi Bolivia), cartoful (Solanum tuberosum) a fost adus în
Europa în anul 1534 (Le Petit Larousse, 1993, p. 802) dar a fost introdus în cultură pentru
alimentaţie mai târziu.
Primele informaţii legate de cultivarea în scop ornamental şi folosirea sa alimentară
datează din a doua jumătate a sec. al XVI-lea în Spania, apoi în Portugalia, Italia ş.a.
Prezenţa acestei plante pe teritoriul românesc a fost consemnată începând cu „14 martie
1769, când autorităţile Guberniatului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei – Sibiu,
dădeau o circulară privind cultura cartofului, pentru a trece la extinderea culturii merelor
de pământ”.
Local, se folosesc diverse denumiri pentru cartof, cum ar fi: „crumpi”, „pere de pământ”,
„picioci” etc.
Cartoful este o solanaceae de la care se utilizează tulpinile subterane numite tuberculi. Are
cerinţe mari faţă de afânarea şi textura solului, preferându-le pe cele mijlocii, structurate,
afânate, permeabile şi bogate în elemente nutritive. Avantajul acestei plante este că în
condiţiile unui climat puţin pretenţios realizează producţii mari pe suprafeţe relativ mici şi
de a fi bogat în glucide, proteine şi o combinaţie de aminoacizi adaptată nevoilor umane.
Considerat „a doua pâine a omenirii” cartoful este una dintre cele mai valoroase plante de
cultură, fiind important atât în alimentaţia oamenilor, hrana animalelor, cât şi ca materie
primă pentru industrie.
Este unul dintre cele mai comune alimente, folosit pe scară largă datorită valorii sale
nutritive. Conţinutul bogat în glucide, proteine, aminoacizi, vitamine (îndeosebi B-uri şi C),
potasiu etc., face din cartof un component de bază al alimentaţiei umane. De altfel, între
produsele agroalimentare destinate hranei zilnice a populaţiei, cartoful se situează imediat
după pâine. Datorită faptului că şi pe plan mondial este unul dintre cele mai comune
alimente, la iniţiativa ONU şi FAO, anul 2008, a fost declarat „Anul internaţional al
cartofului”. În acelaşi context, este de menţionat că în ţara noastră sunt organizate manifestări
etno-culturale tradiţionale, cum ar fi „Festivalul cartofului” de la Râşca (jud. Cluj) şi „Zilele
cartofului” de la Şinteu (jud. Arad), ambele organizate anual, în luna octombrie.
Tuberculii şi vrejii constituie un furaj valoros pentru unele animale, în special, pentru
porcine şi bovine.
Importanţa industrială a cartofului este dată de folosirea lui ca materie primă pentru
producerea spirtului, amidonului, glucozei, dextrinei (se obţine prin degradarea
amidonului).
Fiind o plantă sensibilă la stresul termohidric şi la condiţiile edafice, se cultivă, în special,
în depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali, în Podişul Sucevei şi sudul
Transilvaniei – ca zone tradiţionale de cultură.Se cultivă pe o suprafață de cca.227 mii ha.

CULTURA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie (lat. vitea = vitis) este cultivată din cele mai vechi timpuri, fapt atestat de primele
cosoare dacice descoperite în Moldova, Transilvania (la Alba Iulia, pe Târnave) şi în Oltenia,
datate secolul al V î.Hr. Ulterior, viticultura se extinde, astfel că în secolele II-I î.Hr. vinul
constituia principalul articol de schimb cu popoarele vecine (V. Cotea et al., 1996, p.10).
Cucerirea romană a însemnat un salt calitativ în viticultură prin introducerea unor soiuri,
mijloace şi metode mai eficiente. În Evul Mediu, cultura viţei de vie se practica în toate
provinciile româneşti, aşa cum reiese din scrierile lui N. Olahus în Transilvania (1536),
Stolnicu Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir în Ţara Românească şi Moldova (I. Şandru, 1978,
p.233). De asemenea, erau statornicite sortimente de soiuri proprii fiecărei podgorii din care
se obţineau vinuri care aveau calităţi specifice (V. Cotea et al., 1996, p.10). În perioada
următoare, patrimoniul viticol se extinde până la sfârşitul secolului al XIX-lea (1884) când
este atacat de filoxeră, insectă care decimează toate plantaţiile cu excepţia celor de pe
nisipuri.
Reconstrucţia viilor s-a făcut pe baza hibrizilor direct producători şi a altoiurilor, ceea ce a
dus la mozaicarea culturilor. Hibrizii direct producători nu au cerinţe geoecologice mari,
sunt soiuri rezistente, dar slab productive. Viţele altoite s-au obţinut atât prin pepinierele de
la Strehaia (Mehedinţi), Ţintea (Prahova), Baraţca (Arad) etc., cât şi din import (îndeosebi
din Franţa). Folosirea viţelor indigene şi a celor altoite (nobile) a dus la diversificarea
soiurilor, la creşterea şi ameliorarea producţiei şi calităţii vinurilor.
Viticultura şi pomicultura sunt singurele sectoare care pun în valoare cele 1mil. ha de
terenuri în pantă şi cele 500 mii ha de nisipuri din România.
Viţa de vie este o plantă termofilă, subtropicală, destul de pretenţioasă la condiţiile
pedoclimatice, în România cultivându-se la limita nordică a extensiunii continentale, între
44ºN (Ostrov şi Corabia) şi 48ºN (Halmeu) (V. Nimigeanu, 2001, p.116).
În România există 37 podgorii, 172 centre viticole şi un număr şi mai mare de plaiuri. Din
cele 172 centre viticole, 127 se află în interiorul podgoriilor, iar 45 există ca centre viticole
independente. La rândul lor, toate aceste unităţi naturale se grupează în opt mari regiuni
viticole, la definirea cărora sunt luate în consideraţie criterii ecogeografice, coroborate cu
aspecte tradiţionale legate de provinciile istorice ale ţării noastre (V. Cotea et al., 2000,
p.243).
În prezent,suprafața viilor pe rod este de 177.497 ha , cu peste 46 mii ha mai mică față de
anul 1990, ceea ce înseamnă o reducere cu 20,6%.
Zonele viticole corespund unor suprafeţe de dimensiuni variabile în care producţia prezintă
trăsături comune. Podgoriile se suprapun unor spaţii mai reduse şi sunt definite din punct
de vedere legislativ ca „unităţi teritoriale naturale şi tradiţionale, care se caracterizează prin
condiţii relativ asemănătoare privind factorii ecologici, direcţiile de producţie, soiurile
cultivate şi tehnologiile aplicate, care conduc la obţinerea unor producţii asemănătoare”.
Centrul viticol are o suprafaţă mică şi condiţii geoecologice proprii care conferă caracter de
specificitate producţiei. Se poate constitui în interiorul sau independent de o podgorie.
Cele mai importante podgorii sunt:
-Panciu și Odobeşti (judeţul Vrancea),
- Iveşti și Nicoreşti (județul Galaţi),
-cele din Depresiunea Colinară a Transilvaniei( Târnavelor,Alba Iulia – Aiud , Lechinţa
(judeţul Bistriţa Năsăud);.
- Aradului (judeţul Arad),
-Recaş-Giarmata și Buziaș(judeţul Timiş).
- Sadova - Corabia (judeţele Dolj şi Olt)
- Segarcea și Calafat(judeţul Dolj)
- Podgoria Dacilor și Severinului(judeţul Mehedinţi)
- Drăgăşani - Sâmbureşti (judeţele Vâlcea şi Olt)
- Dealu Mare (judeţele Buzău şi Prahova)
- Murfatlar și Ostrov(judeţul Constanţa
- Niculiţel (judeţul Tulcea)
În afara centrelor incluse podgoriilor, există şi centre viticole dispersate, care produc vinuri
superioare sau de consum curent şi struguri de masă: Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin),
Dej (jud. Cluj), Halmeu (jud. Satu Mare), Seini (jud. Maramureş), Mangalia şi Hârşova
(jud. Constanţa), Feteşti (jud. Ialomiţa), Furculeşti, Zimnicea, Mavrodin (jud. Teleorman),
Târgu Jiu (jud. Gorj) etc.
În ceea ce priveşte producţia, în intervalul 1938-2018 ,aceasta a fost oscilantă, cu un
maxim în 1982 de 2,2 mil. tone și cu numai 1,1 mil tone în 2018.

POMICULTURA

Pomicultura (lat. pomus,-i = arbore fructifer; cultura,-ae = îngrijire, cultivare) este o

activitate productivă tradiţională, ea fiind importantă atât din punct de vedere alimentar,
economic cât şi ecologic.
Datorită compoziţiei lor chimice complexe, bogate în glucide, vitamine, elemente minerale,
celuloză, acizi organici etc., fructele au o valoare energetică şi nutritivă ridicată, ceea ce le
face indispensabile într-o alimentaţie echilibrată. Lemnul de nuc şi cireş este foarte valoros
în industria mobilei. Importanţa ecologică se exprimă prin rolul antierozional şi climatic.
Vechimea pomiculturii este atestată şi prin numeroase toponime, unele datând din sec.
XIV-XV, aşa cum este cazul satului doljean Păru, menţionat într-un document din anul
1495. Oiconime care se referă la pomicultură au o arie largă de răspândire, fiind întâlnite în
majoritatea judeţelor : Afiniş, Aluniş, Aluneţel, Cireşeni, Cireşul, Cozia (turc. koz = nuc),
Cruşovăţ, Cruşeţ (slav. hruska = păr), Geoagiu (magh. diod = nuc), Livada, Livadia,
Livezi, Livezile, Livezeni, Măru Roşu, Malnaş (magh. malna = zmeur), Mereni, Merişoara,
Nucet, Nucşoara, Peri, Periş, Perişor, Pruni, Prunet, Prunaru, Prunişor, Poiana Mărului,
Poiana Părului, Slimnic, Slivuţa (slav. sliva = prun), Vişina etc.
Condiţiile geoecologice ale ţării noastre sunt favorabile unei game variate de pomi şi
arbuşti fructiferi specifici climatului temperat, dar şi celui subtropical.
În perioada 1938-2018, patrimoniul pomicol şi-a redus suprafaţa de la 247 mii ha (1,04%
din teritoriul naţional) la 137 mii ha(0,58%). Evoluţia a fost fluctuantă, constant ascendentă
între deceniile cinci şi şapte când a atins maximul de 413,8 mii ha (1,8%), urmată de o
descreştere continuă până la o înjumătăţire la sfârşitul intervalului analizat.
Analiza datelor statistice conduce la identificarea a două etape distincte în evoluţia
pomiculturii. În primul rând este perioada postbelică şi îndeosebi cea începând cu mijlocul
anilor ‘50, când încep preocupările pentru dezvoltarea pomiculturii constând în: extinderea
suprafeţei livezilor, crearea de pepiniere şi modernizarea celor vechi, zonarea şi
microzonarea teritorială a speciilor pomicole, înfiinţarea staţiunilor de cercetare pentru
crearea de soiuri valoroase, introducerea de noi metode agrotehnice, folosirea forţei de
muncă specializată, importarea de soiuri de mare productivitate, valorificarea cât mai
complexă a fructelor pe piaţa internă şi externă, extinderea industrializării fructelor.
A doua etapă este marcată de modificările structurale care au avut loc începând cu anul
1990, ca urmare a trecerii proprietăţii de stat şi cooperatiste în proprietatea privată. Marile
ferme pomicole (cu suprafeţe de câteva sute de hectare) au fost fărâmiţate, prin retrocedare,
în parcele de mici dimensiuni (0,3-2,0 ha/ proprietar). Datorită faptului că noii proprietari
nu au dispus de tehnica necesară, de mijloacele financiare sau nu au avut interes pentru
îngrijirea livezilor, majoritatea plantaţiilor au fost abandonate, defrişate şi foarte puţine au
beneficiat de lucrări de întreţinere, suprafaţa totală aferentă pomiculturii diminuându-
se cu 40,5% în 2018 faţă de 1990, iar numărul pomilor fructiferi s-a redus cu 36,5%
în același interval de timp.
Pomii din livezile româneşti sunt îmbătrâniţi, ritmul de regenerare prin plantări fiind,
practic, foarte redus. Pomicultura românească este mult îndepărtată de standardele
europene: numărul de exploataţii viabile, ferme specializate de cca. 10-20 ha, sunt practic
inexistente; sistemele de cultură sunt încă extensive, de exemplu la măr, densităţile la
hectar sunt 800 -1.200 pomi faţă de 2.500 -3.500 în plantaţiile apusene. (I. Isac, 2007, p.
27)
.
4.CREŞTEREA ANIMALELOR

CREŞTEREA BOVINELOR
Ramură de bază a zootehniei, creşterea bovinelor (lat. „bos, bovis” = bou; „bovinus” =
bovine) ocupă un loc prioritar în producţia agricolă animalieră (reprezintă 15,4% din
efectivul de animale). Pe lângă carne și lapte,acestea furnizează şi produse secundare cum
ar fi: piei (peste 80% din total), îngrăşăminte organice (care îmbunătăţesc fertilitatea
solului şi măresc producţia cu până la 30%), energie neconvenţională (exprimată prin forţa
de tracţiune) şi subproduse de abator (materiale cornoase, sânge etc.).
Factorii naturali – îndeosebi condiţiile climatice şi edafice (care determină cantitatea şi
calitatea bazei furajere), la care se adaugă şi cei social-economici şi tehnologici
influenţează această activitate economică.
Analiza dinamicii efectivelor de bovine în perioada 1938-2018, relevă următoarele aspecte:
 scăderea cu 43,9 % a şeptelului bovin în 2018 (1,9 mil. capete) faţă de 1938
(3,7mil. capete);
 dinamică ascendentă până în anul 1984, când se atinge maximul de 7 mil. capete;
 reducere constantă până în 1989 (6.146 mii capete) şi mult mai accelerată
începând cu anul 2000 (2.870 mii capete).

CREŞTEREA PORCINELOR
Creşterea porcinelor are o importanţă economică deosebită deoarece ea furnizează o parte
din hrana populaţiei şi materie primă pentru industria uşoară şi alimentară. Porcinele
asigură 45% din producţia totală de carne destinată consumului intern existând şi unele
disponibilităţi pentru export. Datorită conţinutului ridicat de proteine şi lipide, carnea are o
mare valoare nutritivă, fiind consumată atât în stare proaspătă, cât şi conservată. Procentul
mare de grăsimi şi mai redus de apă, conferă cărnii de porc importante însuşiri de
conservare în privinţa varietăţilor, gustului şi perioadei de conservare.
Existenţa unei baze furajere sigure şi diversă, corelată cu cerinţele mari de consum ale
populaţiei, reprezintă condiţii deosebite care au favorizat dezvoltarea acestui sector
zootehnic(3,9 mil. capete).
CREŞTEREA OVINELOR
Ovinele (Ovis aries) au o importanţă economică şi socială deosebită. Ele furnizează
produse alimentare de bază şi materii prime pentru industria alimentară, pielăriei, blănăriei,
textilă. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ natural valoros, îndeosebi în zonele colinare
şi montane unde, prin „târlire”, se fertilizează suprafeţe mari de păşune.
Creşterea ovinelor este condiţionată de baza furajeră, în principal de păşuni. În trecut,
această activitate se caracteriza prin „extensivitate, creşterea de rase primitive puţin
ameliorate, practicarea exclusivă a transhumanţei, fenomen ce s-a menţinut până în 1949,
când se pun bazele creşterii semiintensive şi intensive a ovinelor” (V. Creţa et al., 1995,
p.213). În 2018, efectivul ovin era estimat la 10,1 mil. capete.

CREŞTEREA CAPRINELOR
Creşterea caprinelor este o activitate economică practicată din cele mai vechi timpuri, în
special în zonele colinare si montane, unde această specie deosebit de mobilă valorifică
păşunile din locuri inaccesibile altor animale. Importanţa economică a caprinelor este dată
de lapte, carne, piei şi producţia piloasă (din lână, păr, puf se confecţionează funii, preşuri
ş.a.)
În evoluţia numerică a caprinelor din perioada 1938 - 2018 ,observăm un trend general
ascendent până în anii ’70 ai secolului trecut, apoi o diminuare a efectivelor sub nivelul
celor de la începutul intervalului analizat (347 mii în 1981 faţă de 364 mii în 1938); după o
triplare în mai puţin de un deceniu (1078 mii în 1989) urmează un regres accentuat spre
anul 2000, când s-au înregistrat 538 mii capete. În ultimii ani se manifestă o tendinţă
constant pozitivă, generată de cerinţele tot mai mari ale pieţei pentru produsele lactate(1,5
mil.capete în anul 2018).

CREŞTEREA CABALINELOR
Creşterea cabalinelor (lat. caballinus = cabaline) este una dintre cel mai vechi activităţi
umane, dată fiind importanţa calului în transporturi, lucrări agricole, agrement şi sport. În
plus, sunt de menţionat produsele secundare obţinute: gunoiul de grajd (îngrăşământ
valoros îndeosebi în legumicultură), pielea (materie primă pentru încălţăminte,
marochinărie, harnaşamente etc.) şi părul (arcuşuri de vioară, perii ş.a.).
Analiza efectivului de cabaline în perioada 1938-2018 ,evidenţiază o dinamică
descendentă, dacă avem în vedere că de la cca. 1,6 mil. capete în 1938, s-a ajuns la cca.448
mii capete în 2018. Această diminuare este urmarea dezvoltării industriei, care a dus la
mecanizarea agriculturii şi la dezvoltarea mijloacelor de transport. Tendinţa regresivă a fost
întreruptă la începutul anilor '80 ai secolului trecut, din cauza crizei petrolului care a
determinat o oarecare revenire la folosirea atelajelor în agricultură. O regresie modestă s-a
manifestat în primii ani ai deceniului următor şi începând cu anul 2003.

CREŞTEREA PĂSĂRILOR
Avicultura (avis = pasăre) sau creşterea păsărilor este o activitate social-economică
practicată din cele mai vechi timpuri, ea furnizând hrană omului, materie primă pentru
industria alimentară, tăbăcariei, farmaceutică ş.a. Faţă de alte specii, păsările pot să asigure
într-un timp mult mai scurt o producţie mult mai mare de carne.
Dinamica efectivelor de păsări în perioada 1938-2018 ,evidenţiază următoarele aspecte:
 creşterea de 2,3 ori a numărului de păsări în anul 2018 faţă de 1938;
 reducerea cu 36% a efectivelor în 1950 faţă de anul de referinţă
precedent, datorită războiului şi secetei din 1946;
  evoluţie ascendentă până în 1989, când s-a atins maximul (de cca.
cinci ori mai mult decât în 1938); dezvoltarea deosebită a acestui domeniu este
legată de practicarea pe scară largă a aviculturii de tip industrial, performantă,
în ferme şi combinate (primele complexe de păsări au apărut în 1961, ulterior
numărul lor a crescut, majoritatea înscriindu-se în limitele Câmpiei Române şi
Câmpiei de Vest);
 producţia avicolă de tip industrial se obţine în judeţele: Bacău,
Bihor, Braşov, Brăila, Caraş-Severin, Cluj, Constanţa, Dâmboviţa, Galaţi,
Giurgiu, etc.

CREŞTEREA ALBINELOR
Apicultura (lat. apis = albină; colere = a cultiva, a creşte) este o activitate productivă
tradiţională, ea fiind importantă atât din punct de vedere economic, cât şi ecologic (pentru
polenizare).
Vechimea albinăritului este atestată şi prin numeroase toponime - oiconime care se referă
la activităţi apicole, răspândite în majoritatea judeţelor: Albina: Argeş, Brăila, Constanţa,
Mehedinţi, Timiş, Vâlcea etc.;Prisaca (simplu sau cu derivate): Argeş, Dolj, Suceava ş.a.;
Prisaca Dornei (Suceava), Dealul Prisăcii (Galaţi) ş.a.;Stupina (simplu sau cu derivate):
Arad, Buzău, Gorj, Vâlcea, Vrancea etc.; Măgura Stupinelor (Teleorman), Dealul
Stupinelor (Gorj), Stupca (Suceava), Stupini (Bistriţa-Năsăud);Teasc: Dolj, Caraş-
Severin;Ştiubei (Buzău); Ştiubereni (Botoşani); Culmea Mierii (Gorj);Pădurea Cerii (Satu
Mare) etc.
 Practicarea apiculturii este condiţionată de flora meliferă spontană şi cultivată;
aceasta are un potenţial poleno-nectanifer ridicat şi asigură albinelor hrană din
aprilie până în octombrie
Repartiţia geografică a bazei melifere este legată de condiţiile geoecologice în general, de
cele climatice şi floristice în special. Cu cât varietatea florei este mai mare, cu atât fondul
apicol este mai bogat. Sud-vestul ţării şi regiunile extracarpatice prezintă cele mai mari
resurse melifere.
În dinamica efectivului şi densităţii albinelor, ca şi a producţiei de miere se remarcă
ultimele trei decenii ale secolului trecut cu valorile cele mai ridicate.La nivelul anului 2018
erau peste 1,6 mil. familii de albine

CREŞTEREA VIERMILOR DE MĂTASE

Sericicultura (lat. sericus = mătase, colere = a cultiva, a creşte) este o activitate economică
ce constă în creşterea, ameliorarea viermilor de mătase şi în prelucrarea primară a
gogoşilor pe care aceştia le produc. Dacă în China, primele informaţii în acest domeniu
datează din anul 2697 î.Hr., iar „Drumul mătăsii” (între Changan/Xian – Asia Centrală şi
de Vest – ţărmul estic al Mării Mediterane) a fost folosit peste 300 ani, în ţara noastră
vechimea sericiculturii este mult mai redusă. După unele surse „a fost introdusă în
Moldova şi Ţara Românească în sec. al XVII-lea de către turci” (I.Popovici, Maria Mihail,
1980, p.189). În Cronologia Banatului (2004, p.18) se menţionează că „generalul Mercy,
şeful Administraţiei Imperiale a Banatului a încercat în 1719 plantarea de duzi în districtele
Timişoara şi Ciacova (...), iar în 1724 la Timişoara se înfiinţează prima manufactură de
mătase”.
Până în 1990, sericicultura era parte importantă a zootehniei, fapt evidenţiat de statutul de
fondator al Comisiei Sericicole Internaţionale (cu sediul la Lyon) pe care îl deţinea
România şi de situarea ei pe locul doi în Europa şi şase în lume în producţia de gogoşi de
mătase.
Practicarea sericiculturii a fost legată de prezenţa duzilor alb şi negru (Morus alba, M.
nigra), condiţii prielnice acestui arbore existând în Banat, Oltenia, Muntenia şi sudul
Moldovei; cele mai mari plantaţii de dud erau în judeţele Timiş, Dolj, Buzău, Arad, Caraş-
Severin, Călăraşi.
PESCUITUL ŞI PISCICULTURA

Pescuitul este una din ocupaţiile cele mai vechi ale oamenilor. Legislaţia defineşte
pescuitul ca totalitatea activităţilor de utilizare a resurselor piscicole din mediile marine sau
de apă dulce, desfăşurate în scopul colectării peştelui, crustaceelor, moluştelor, sau a altor
vieţuitoare acvatice.
Acvacultura reprezintă ansamblul de procedee şi tehnici, având ca scop reproducerea,
ameliorarea şi creşterea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice.
Piscicultura este o ramură a acvaculturii care se desfăşoară în amenajări piscicole în scopul
reproducerii, refurajării, creşterii şi recoltării peştelui destinat consumului, repopulării sau
pescuitului recreativ-sportiv.
Conform legislaţiei în vigoare, bazine piscicole naturale sunt considerate următoarele
(Monitorul Oficial nr. 627/2003):
a) Dunărea teritorială, Delta şi Lunca inundabilă a Dunării;
b) Complexul lagunar Razim-Sinoe şi lacurile litorale;
c) Râurile de munte, colinare şi de şes şi zonele lor inundabile;
d) Bălţile şi lacurile naturale;
e) Lacurile de acumulare cu zonele lor inundabile la viituri în care se practică
pescuitul;
f) Reţeaua de canale magistrale din sistemele hidroameliorative de navigaţie şi
hidroenergetice;
g) Limita apelor teritoriale şi zona economică exclusivă a Mării Negre.
Bazinele piscicole amenajate sunt reprezentate prin:
a. heleşteele,
b. iazurile cu zonele lor inundabile,
c. păstrăvăriile,
d. vivierele flotabile,
e. staţiile de reproducere artificială,
f. instalaţiile pentru creşterea superintensivă,
g. lacurile de acumulare în care se practică acvacultura.
Conform Strategiei Naționale a Sectorului Pescăresc pentru perioada 2014-2020,
patrimoniul de interes pescăresc al României, constituit din suprafeţe acoperite
permanent sau temporar cu ape, este apreciat ca având o întindere de aproape
500.000 ha la care se adaugă, 66.000 km ape curgătoare din zona de şes, colinară şi
de munte şi 25.000 km2 ape marine din Zona Economică Exclusivă la Marea
Neagră. Suprafeţele de ape din domeniul public sunt reprezentate de: 300.000 ha
lacuri naturale şi bălţi, 98.000 ha lacuri de acumulare şi poldere, 47.000 km râuri
din zona de şes şi colinară, 19.000 km râuri din zona montană, 1.075 km fluviul
Dunărea.(http://www.madr.ro/ro/programare-2014-2020-pop.html)
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

II. INDUSTRIA

Conform Dicționarului explicativ al limbii române(1998, p.488), industria este o

ramură a producției materiale și a economiei naționale, în cadrul căreia au loc, pe
scară largă,activitățile de exploatare a bunurilor naturale și de transformare a
acestora, precum și a altora, în mijloace de producție și în bunuri de consum.
În funcție de domeniile de activitate, industria se subdivide în:
a -industria extractivă
b - industria prelucrătoare
În raport de activitățile economice,industria cuprinde :
1. Industria grea, formată din ramurile următoare:energetică,
metalurgică, chimică, materialelor de construcție, exploatarea și
prelucrarea lemnului
2. Industria bunurilor de consum, care cuprinde:
a-industria ușoară(textilă și confecții; pielăriei, blănăriei și încălțămintei)
b-industria alimentară
Industria energetică
După cel de-al doilea război mondial, România a acordat un rol prioritar dezvoltării
industriei energetice, aceasta devenind astfel domeniul fundamental al întregii
economii naţionale româneşti. Energetica participă în mod direct atât la dezvoltarea
economică de ansamblu, cât şi la asigurarea unui grad înalt de civilizaţie materială
şi culturală.
Folosirea forţei hidraulice în România are tradiţii vechi. Din secolul al XVIII-lea,
forţa hidraulică capătă întrebuinţări industriale, culminând cu construcţia de
complexe hidroenergetice. Cele mai multe construcţii ce figurează astăzi pe harta
economică a ţării au la bază proiecte vechi, întocmite în primele decenii ale
secolului al XX-lea.
O analiză ştiinţifică asupra potenţialului hidraulic al râurilor interioare, relevă că
acestea au un debit variabil, scăzut mai ales în sezonul cald. Ca urmare, construcţia
de sisteme hidroenergetice necesită echiparea cu bazine şi lacuri de acumulare
mari, costisitoare şi greu de întreţinut, situaţii ce ridică considerabil preţul energiei
produse.
Extracţia cărbunelui are în România o veche tradiţie. Primele exploatări industriale
(deşi rudimentare) sunt cunoscute din anul 1790 în Banat (Anina, Doman, Secu), la
Comăneşti (1835) în jud. Bacău, la Codlea în jud. Braşov (1830) şi la Baraolt în

53
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

jud.Covasna (1830-1839). După anul 1840 sunt cunoscute exploatările din bazinul
Petroşani, remarcându-se cele de la Petrila, Vulcan şi Lonea (1868), Aninoasa
(1890), Lupeni (1892). Bazinul Almaşului este cunoscut din anul 1878. În
Muntenia, extracţia lignitului a început după anul 1878, la Schitu Goleşti (1891),
Şotânga şi Doiceşti .
Geografia actuală a industriei cărbunelui în România evidenţiază câteva exploatări
carbonifere, îndeosebi pentru huilă, cărbune brun şi lignit.
Calitatea cărbunilor din depresiunea Petroşani creşte spre bază şi de la est la vest.
Câmpurile miniere din vest (ex. Lupeni, Uricani, Vulcan, Paroşeni, etc.) conţin
huilă cocsificabilă, în schimb cele din est (ex. Lonea, Petrila, Aninoasa, Livezeni,
Dâlja) conţin huilă necocsificabilă. A doua zonă huiliferă (huilă de calitate
superioară) o constituie Munţii Banatului. Aici sunt cunoscute exploatările de la
Anina, Doman, Secu, Lupac, Bigăr, Cozla (judeţul Caraş-Severin), precum şi Baia
Nouă (judeţul Mehedinţi). Producţia din această zonă s-a menţinut relativ scăzută,
datorită condiţiilor grele de exploatare. Zăcămintele de huilă din zona Munţilor
Banatului (Reşiţa – Moldova Nouă) sunt fie de vârstă carboniferă (la Lupac şi Baia
Nouă), fie de vârstă liasică (Doman, Anina, Bigăr, Cozla).
Tot în Munţii Banatului sunt cunoscute şi importante rezerve de şisturi
bituminoase, de vârstă liasică.
Cărbunele brun este cunoscut în bazinele: Ţebea, Mesteacăn (judeţul Hunedoara)
şi Almaşului (Ticu, Tămaşa, Lupoaia, Surduc şi Cristolţel – judeţul Sălaj).
Exploatarea lignitului este cunoscută îndeosebi într-o serie de zone ale ţării,
precum:
-bazinul carbonifer Rovinari-Tismana care alimentează termocentralele Rovinari,
Turceni şi Târgu Jiu;
-bazinul carbonifer Motru cu predominarea exploatării în subteran (o parte din
zăcământul de la Lupoaia se exploatează în carieră – “la zi”); cărbunele energetic
din bazinul Motrului alimentează centrala electrică şi de termoficare Işalniţa – Cra-
iova şi, în parte, centrala termoelectrică Turceni, iar de curând şi centralele Craiova
II şi Drobeta –Turnu Severin;
-bazinul carbonifer Valea Jilţului care alimentează în parte termocentrala
Turceni;
-bazinul Horezu-Sud valorificat în principal pentru aprovizionarea centralei
electrice de termoficare Râmnicu Vâlcea;

54
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

-bazinul Munteniei Centrale, situat între văile Argeşului şi Buzăului, cunoscut

prin exploatările de la Schitu Goleşti – Câmpulung (judeţul Argeş), Ceptura şi
Filipeştii de Pădure (judeţul Prahova), Doiceşti (judeţul Dâmboviţa).
-bazinul Crişanei situat între Crişul Repede şi Crasna;
-bazinul Baraolt (judeţul Covasna) cunoscut prin exploatarea lignitului în mine şi
cariere.
Zonele de exploatare a cărbunelui se disting deja prin metamorfozări uneori de
neimaginat ale teritoriului, generând un nou tip de relief – relieful antropic. Evident
că asemenea metamorfoze influenţează aspectele fundamentale ale calităţii vieţii în
zonele respective, creează echilibre şi dezechilibre cu efecte imprevizibile.
Folosirea ţiţeiului are în România o existenţă străveche, fiind atestată
documentar încă din secolele XV-XVIII atât într-o serie de acte domneşti (danii ale
unor sate cu gropi de ţiţei către mănăstiri, zapise etc.), cât şi prin însemnările unor
călători străini sau operele istorice ale lui Dimitrie Cantemir.
Exploatarea şi prelucrarea industrială a petrolului a început la mijlocul secolului
al XIX-lea, România apărea în statistica mondială, ca prima ţară din lume cu
producţie de ţiţei. În această perioadă (în anii 1857-1858) s-a construit o rafinărie
de ţiţei (la Râfov, lângă Ploieşti), iar mai târziu (1866) o sondă mecanică la
Mosoare (judeţul Bacău). Bucureşti a fost primul oraş din lume iluminat cu
kerosen. O primă distilărie rudimentară de ţiţei (numită găzărie) apăruse încă din
anul 1840 la Lucăceşti. România a jucat un rol prioritar şi în alte domenii ale
utilizării hidrocarburilor.
Sunt cunoscute mai multe zone de exploatare a petrolului:
- Subcarpaţii Moldovei ce prezintă exploatări mai importante la Moineşti,
Balcani, Tazlău, Zemeş, Modarzău, Teţcani, Solonţ, Pârjol, Mărgineni,
Bereşti-Tazlău.
- Subcarpaţii dintre Valea Râmnicului Sărat şi Valea Dâmboviţei sunt
consideraţi cei mai bogaţi în resurse de petrol, acumulările fiind legate de
structurile diapire.
- Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Jiu şi Podişul Getic
- Câmpia Română deţine acumulări de hidrocarburi cantonate în formaţiuni
mezozoice şi neogene
- Platforma continentală a Mării Negre constituie o zonă petroliferă de
perspectivă prin foraje cu platformele: “Gloria”, “Orizont”, “Furtuna”,
“Prometeu”, “Atlas” ş.a. Bogată în resurse de petrol este zona Insula
Şerpilor.

În cadrul gazelor naturale, gazul metan ocupă un loc prioritar. Materie primă
valoroasă şi combustibil ideal, indispensabil în anumite procese tehnologice, gazul
metan constituie una dintre bogăţiile naturale cele mai importante ale României
care se distinge atât prin cantitatea rezervelor, cât mai ales prin calitate. Astfel, în
sedimentele miocene din Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei s-au format
zăcăminte de gaz care conţin metan în proporţie de 98-99%; gazul metan din

55
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

această zonă fiind considerat unul dintre cele mai pure din lume, ceea ce îl face apt
pentru chimizare, fără o prelucrare prealabilă
Cele mai importante rezerve de gaze naturale se află în Depresiunea intracarpatică
a Transilvaniei, unde sunt concentrate în peste 20 de domuri şi brachianticlinale,
având un conţinut de 99% metan.
În România se evidenţiază câteva areale de exploatare a gazelor naturale:
- Zona intracarpatică a Transilvaniei. Gazele naturale prezente în
formaţiunile mio-pliocene sunt dispuse în partea centrală a depresiunii, în
structuri reprezentate prin domuri, cu strate larg boltite şi neafectate de falii,
exploatarea făcându-se de la adâncimi ce nu depăşesc 1000-1200 m.
- Zăcămintele de gaze naturale din exteriorul coroanei carpatice.
Gazele asociate petrolului se extrag din zona centrelor petrolifere la: Boldeşti-
Scăieni, Buştenari, Băicoi (jud. Prahova), Ţicleni, Bustuchin (jud. Gorj) şi la
Moineşti (jud. Bacău).
Metalurgia cuprinde:
1- exploatarea minereurilor feroase și prelucrarea lor(siderurgia);
2- exploatarea minereurilor neferoase și prelucrarea lor(metalurgia
neferoaselor);
3- ind. constructoare de mașini și prelucrării metalelor.
Un loc important în cadrul industriei de extracţie şi de prelucrare a metalelor o are
siderurgia, ramură importantă a economiei naţionale. Industria siderurgică, în
general, are o veche tradiţie în peisajul geografic şi economic al României.
Mărturiile arheologice atestă faptul că, încă din secolele IX-VIII î.Hr., în spaţiul
carpato-dunăreano-pontic are loc trecerea de la uneltele şi armele din bronz, la
uneltele şi armele din fier, obţinute în cuptoare şi ateliere. În anii 80 î.Hr., Dacia era
cunoscută prin bogăţia în fier, fiind atestate cuptoare ca cele de la Grădiştea
Muncelului (judeţul Hunedoara), Cireşu (judeţul Mehedinţi), Mădăraş, Cozieni,
Dobişeni (judeţul Harghita) ş.a.
Resursele de minereuri de fier de pe teritoriul ţării noastre sunt caracterizate în
general, printr-un conţinut metalic relativ scăzut (respectiv 20–40%), ceea ce
implică aplicarea unei tehnologii speciale de înnobilare.
În afara zonelor tradiţionale (Ocna de Fier, Lueta)sunt de reţinut şi zăcămintele de
minereuri de fier din dealurile Clujului (la Căpuşu Mic pe Valea Căpuşului,
singurul zăcământ de limonit şi siderit oolitic în formaţiuni sedimentare) şi din
Dobrogea de Nord şi Centrală (la Iulia şi Palazu Mare).
Zăcămintele de mangan – importante surse de materie primă utilizate în producţia
oţelurilor speciale – au o mare extindere în zona cristalină a Carpaţilor Orientali
(zona bazinului Bistriţa). Concentraţii însemnate de minereu de mangan se cunosc,
în special, în zona Iacobeni – Cârlibaba, Ciocăneşti, Şaru-Dornei, Vatra Dornei ş.a.
Combinate siderurgice funcționale:Cost Târgoviște-Mechel;Ductil Steel
Oțelu Roșu-.;Tenaris Călărași-Tenaris Silcotub;Sidex Galați- Mital; Siderurgica
Hunedoara-parțial Mittal;C.S. Reșița- doar oțelăria electrircă;ISCT Câmpia Turzii,
fără oțelărie, doar secția de trefilare, proprietar Mechel; Petrotub Roman-
Mittal;Laminorul Brăila-prelucrare produs finit-Mechel; Ductil Steel Buzău-

56
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

prelucrare-MECHEL; Mittal Iași-țevi;TMK Artrom Slatina-țevi; Laminorul

Focșani; Zimtub Zimnicea;au fost închise definitiv: Victoria –Călan și parțial
Hunedoara, Călărași , Câmpia Turzii.
Pământul României de astăzi înscria în timpul Daciei primele exploatări de aur pe
continentul european, în zone ca Zlatna, Abrud, Roşia Montană în Munţii Apuseni.
Dintre metalele colorate reţin atenţia minereurile complexe care reprezintă o
asociere de minereuri, în special sulfuri de pirite, calcopirită, blendă, galenă care
conţin Cu, Pb şi Zn. Există mai multe regiuni de extracţie a acestora: grupa
munţilor Gutâi – Oaş, zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali, Munţii
Poiana Ruscă, Munţii Banatului şi Munţii Metaliferi. Exploatările cele mai
importante sunt în Carpaţii Orientali, respectiv în munţii vulcanici ai grupei nordice
la Cavnic, Baia Sprie, Nistru, Ilba, Băiuţ, Şuior, Herja, Tarna Mare (depresiunea
Oaş), în Munţii Maramureşului (în zona cristalino-mezozoică) la Baia Borşa,
Burloaia şi Toroioaga, în Munţii Bistriţei (exploatările de pirite şi calcopirite) la
Fundu Moldovei şi Leşu etc.
A doua zonă importantă de minereuri neferoase se află în Carpaţii Occidentali.
Munţii Banatului se evidenţiază prin exploatările de la Moldova Nouă şi Sasca
Montană (pirită, calcopirită şi blendă).
Plumbul, solicitat de industria modernă (pentru conducte de apă, plăci de
acumulatori, foi subţiri ş.a.), se extrage din minereurile complexe din zona Baia
Mare (Baia Sprie şi Herja), Munţii Poiana Ruscă (Ruşchiţa – plumb fără sulf
utilizat în producţia de acumulatori) şi din Munţii Apuseni (Baia de Arieş).
Zincul, folosit pe scară largă la fabricarea tablei inoxidabile (zincate), a electrozilor,
precum şi a altor piese şi utilaje ori obiecte de uz casnic, se găseşte alături de
plumb sub formă de galenă şi blendă. Zincul se extrage din minereurile de la
Nistru, Cavnic, Băiuţ şi Ilba, din zona Baia Mare, de la Tarna Mare, în Ţara
Oaşului, Valea Vinului în zona Radna, Muncelu Mic şi Boiţa din zona Haţegului
(Masivul Poiana Ruscă).
Aluminiul are o răspândire foarte mare în scoarţa terestră şi se obţine prin
prelucrarea bauxitei. Este un metal uşor, cu mare conductibilitate electrică şi
termică, care poate fi laminat sub formă de fire, foi subţiri, tablă iar prin aliere cu
cupru, magneziu etc. se obţine duraluminiu cu largă utilizare (cabluri electrice, la
fabricarea avioanelor, la abrazivi, obiecte de uz casnic etc.).
Zăcămintele auro-argintifere asociate de cele mai multe ori cu sulfurile
polimetalice (cupru, plumb, fier), se concentrează în munţii Oaş, Gutâi şi Apuseni.
În zona Baia Mare (Săsar, Valea Roşie, Baia Sprie, Şuior) zăcămintele auro-
argintifere sunt asociate andezitelor cuarţifere sarmaţiene şi ponţiene. Zăcămintele
auro-argintifere din Munţii Apuseni (partea centrală a Metaliferilor), spre deosebire
de cele din zona Baia Mare, sunt legate nu numai de andezite ci de la dacite şi
riolite de vârstă tortoniană şi sarmaţiană. Alături de aurul nativ din Apuseni apar şi
sulfuri polimetalice aurifere. Din această categorie fac parte zăcămintele din zonele
Barza, Musariu, Bucium, Săcărâmb, Roşia Montană ş.a.

57
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Metalele rare apar în zonele cu sulfuri polimetalice, în formaţiunile şisturilor

cristaline sau chiar în formaţiuni calcaroase. Dintre acestea amintim: magneziu,
cinabru, bismut, arseniu, wolfram, seleniu, stibiu.
Uraniul se găseşte mai ales în Munţii Apuseni, în zona oraşului Ştei, ca şi în Munţii
Banatului şi Munţii Orăştiei, reprezentând o importantă resursă pentru energetica
viitorului.
Mercurul se obţine din cinabru, minereu ce se află la Izvorul Ampoiului
(Depresiunea Zlatna din Munţii Apuseni). Mineralizaţii de mercur se mai află la
Băile Sântimbru şi Mădăraş în Munţii Harghitei, ca şi în zona Baia Mare.
Industria chimică folosește o gamă variată de materii prime, de origine animală,
vegetală, minerală.Pe baza acestora se obțin : produse cloro-sodice(sodă caustică,
sodă calcinată, acid clorhidric)în uzinele de la Govora, Borzeşti, Râmnicu-Vâlcea,
Ocna Mureş, Turda, Târnăveni etc.
Combinate de îngrăşăminte chimice şi/sau acid sulfuric au funcționat la Craiova,
Târgu Mureş, Slobozia, Turnu Măgurele, Năvodari, Făgăraş etc.
Industria petrochimică s-a dezvoltat în cadrul aceloraşi platforme industriale cu
rafinăriile de ţiţei sau în centre care oferă condiţii avantajoase pentru transportul
materiilor prime.
Industria materialelor de construcție.România dispune de o bogată bază de
materii prime, rezultată din marea varietate a structurii geologice. Un loc important
îl deţin rocile de origine eruptivă cum sunt: granitul, diabazele, gabroul, bazaltul şi
andezitul.
Granitul, rocă dură, este folosit îndeosebi la pavaje. Cele mai însemnate exploatări
sunt: în nordul Dobrogei (în structurile hercinice) la Măcin, Iacobdeal (cea mai
mare carieră din ţară), în Munţii Zarandului la Zam, Savârşin.
Bazaltul, de culoare neagră-cenuşie, rezistent, utilizat la pavaje sau prelucrat prin
topire (ţevi de bazalt) este exploatat la Racoş (judeţul Braşov), Topliţa (Munţii
Călimani, judeţul Harghita), Braniştea (Munţii Metaliferi, judeţul Hunedoara),
Lucareţ, Sanoviţa (Dealurile Lipovei, judeţul Timiş).
Andezitul, folosit tot pentru pavaje, se exploatează din Munţii Oaş-Gutâi (la nord
de Baia Mare), din Munţii Călimani-Harghita (Bixad, Malnaş), pe cursul superior
al Crişului Alb (Hălmaciu).
Rocile de origine sedimentară sunt variate ca aspect, mod de întrebuinţare etc.
Unele sunt mai dure (calcarele, gresiile), altele mai moi (argilele, marnele, gipsul)
sau sunt formate din fragmente necimentate (nisipuri, pietrişuri). Mai des folosite
sunt calcarele, gresiile, argilele, pietrişurile şi nisipurile.
Calcarul este o rocă compactă cu utilizări multiple, fie direct, fie mai ales ca
materie primă de bază în fabricarea cimentului şi varului. Calcarele se exploatează
în Dobrogea (Mahmudia, Topalu, Basarabi), în Carpaţii Orientali (Bicaz), în sud-
estul Podişului Transilvaniei (Hoghiz), în Carpaţii Meridionali (Bârseşti -judeţul
Gorj), în Munţii Apuseni (Turda, Sănduleşti ).
Din grupa mineralelor argiloase fine face parte caolinul şi este întrebuinţat la
fabricarea porţelanului, ceramicii şi faianţei. Se exploatează din Depresiunea

58
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Transilvaniei (zona Cluj-Napoca – Aghireş), din Munţii Apuseni pe Crişul Alb şi

din Banat.
Gresiile se utilizează în construcţii pentru pavaje şi se exploatează îndeosebi din
flişul Carpaţilor Orientali la Pojorâta şi Păltinoasa (judeţul Suceava), Tarcău
(judeţul Neamţ), Siriu (judeţul Buzău) şi în Depresiunea Braşov la Teliu (judeţul
Braşov).
Creta se exploatează la Basarabi (judeţul Constanţa).
Travertinul, rocă sedimentară (tuf vulcanic resedimentat), este utilizat în construcţii
monumentale, la placarea clădirilor, a staţiilor de metrou etc. Se exploatează la
Borsec (judeţul Harghita) cu nuanţe mai roşcate şi la Banpotoc (judeţul Hunedoara)
cu nuanţe gri. Este solicitat la export datorită coloritului atrăgător.
Pietrişul şi nisipul se folosesc în industria prefabricatelor din beton, precum şi în
construcţiile cele mai diferite. Exploatarea se face în balastiere, iar cele mai mari
fiind la: Doaga şi Răcăciuni pe Siret, la Ioneşti pe Argeş, Stoeneşti şi Slatina pe Olt
etc.
Dintre rocile metamorfice, frecvent utilizate în construcţii, sunt marmura şi
calcarele policrome (rezultate din transformarea rocilor sedimentare sau
magmatice coborâte la adâncimi cu temperaturi şi presiuni mari).
Marmura, rocă mult apreciată, este folosită pentru diferite ornamentaţii, construcţii
de monumente etc. După caracteristicile calcarelor după care provine şi gradul de
metamorfism, există mai multe varietăţi de marmură (roşie, roz, albă etc.).În
Munţii Poiana Ruscă se găsesc cele mai însemnate cariere de marmură la Ruşchiţa,
de culoare alb sau roz, iar la Alun (judeţul Hunedoara) şi Căprioara (judeţul Arad)
se exploatează cele de culoare albă şi gălbuie. În Munţii Codru-Moma, calcare
policrome şi marmură se află la Moneasa şi Vaşcău. Cariere de marmură mai sunt:
în Carpaţii Orientali (Cormaia, Lăzarea), în Depresiunea Făgăraşului (Porumbacu),
în vestul Munţilor Dognecea (Bocşa), în defileul Oltului (Râul Vadului). Marmura
este un articol solicitat la export, datorită însuşirilor sale.
Şisturile cristaline constituie o rocă frecventă în zonele muntoase carpatice. Se
exploatează, îndeosebi, cele cu un metamorfism ridicat în Munţii Zarandului, în
Munţii Plopişului.
Industria de exploatare și prelucrare a lemnului se remarcă prin mai multe
subramuri dintre care mai importantă este industria cherestelei. Cele mai multe
fabrici de cherestea sunt localizate în Carpaţii Orientali şi Subcarpaţii Moldovei la
Gura Humorului, Vatra Dornei, Vişeu de Sus, Prundu Bârgăului, Borşa, Piatra
Neamţ, Gheorgheni, Covasna, Nehoiu (pe valea Buzăului) ş.a. În celelalte ramuri
carpatice astfel de unităţi au o densitate mai mică, cunoscute fiind cele de la Brezoi
din Carpaţii Meridionali şi Huedin din Carpaţii Occidentali.

Industria bunurilor de consum

Industria ușoară(textilă și confecții; pielăriei, blănăriei și încălțămintei)s-a restrâns
datorită importurilor masive de produse ieftine provenind îndeosebi din China și
Turcia.

59
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Industria lânii este legată de regiunile de creştere tradiţională a ovinelor

(Carpaţii Meridionali şi grupa sudică a Carpaţilor Orientali). Sunt cunoscute două
zone tradiţionale Braşov (cu centrele Braşov, Prejmer, Săcele, Covasna, Ghimbav,
Lunca Calnicului) şi Sibiu (cu centrele Sibiu, Cisnădie, Orlat, Sălişte). Materia
primă o reprezintă, în primul rând, lâna fină şi semifină, obţinută de la oile
merinos. Lâna obţinută din creşterea ovinelor în Dobrogea se prelucra la Constanţa,
iar cea din Câmpia Banatului la Timişoara. Alte centre reprezentative de prelucrare
a lânii erau: Bucureşti, Buhuşi, Azuga, Alba Iulia, Ploieşti, Bistriţa, Miercurea Ciuc
(lână pieptănată). Între produsele acestei subramuri se remarcă şi covoarele pluşate
(Beclean, Alba Iulia, Siret).
Prelucrarea primară a inului şi cânepii este legată de regiunile de cultură ale
acestor plante. Astfel, fibrele se obţin în topitorii de in şi cânepă în Podişul
Moldovei, în Transilvania, în Câmpia Română, în Câmpia de Vest. Prelucrarea
inului şi cânepii se realizează în filaturi şi în întreprinderile integrate de filaturi şi
ţesătorii.
Industria alimentară valorifică baza de materii prime agricole – cereale, plante
tehnice, legume şi zarzavaturi, fructe, produse animale, peşte, vânat etc.
Industria morăritului şi panificaţiei foloseşte ca materii prime produsele cerealiere,
de aceea întreprinderile sunt localizate, în special, în zonele agricole, precum şi în
marile centre de consum. Pentru producţia de paste făinoase şi biscuiţi sunt cunos-
cute îndeosebi oraşele: Constanţa, Iaşi, Timişoara, Bucureşti, Brăila, Sibiu şi Cluj-
Napoca.
Cele mai vechi fabrici de zahăr sunt la Sascut, Chitila, Bod, Târgu Mureş, Roman,
Arad, Timişoara.
Industria uleiurilor vegetale se sprijină, în general, pe seminţele de floarea-
soarelui, plantă uleioasă mult răspândită în zonele de sud şi est ale ţării. În cantităţi
mai mici se folosesc seminţele de soia, precum şi cele de in, din care se obţin
uleiuri industriale. Principalele fabrici sunt amplasate la Iaşi, Galaţi, Buzău,
Slobozia, Urziceni, Constanţa, Bucureşti( Bragadiru), Oradea etc.
Fabricile de produse lactate sunt amplasate în marile centre de consum. La
Remetea (lângă Topliţa), Câmpulung Moldovenesc, Constanţa, Cluj-Napoca,
Botoşani, Sf. Gheorghe, funcţionează importante fabrici de lapte praf. Alte unităţi
mari de produse lactate mai sunt la Vatra Dornei, Roman, Reghin, Sighişoara,
Baraolt, Câmpulung.
Utilizând materii prime indigene (orzul în special), industria berii s-a dezvoltat în
centrele Bucureşti, Azuga, Târgu Mureş, Oradea, Timişoara (cele mai vechi) apoi
în Constanţa, Piteşti, Brăila, Bacău, Iaşi, Suceava, Satu Mare, Galaţi, Arad, Reghin,
Miercurea Ciuc ş.a.
Industria tutunului şi a ţigaretelor era prezentă în numeroase centre: Bucureşti,
Cluj-Napoca, Iaşi, Târgu Jiu, Sf. Gheorghe, Arad, Urziceni, Râmnicu Sărat ș.a.

III. CĂILE DE COMUNICAŢIE ŞI TRANSPORTURILE

60
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

CONSIDERAŢII GENERALE
Căile de comunicaţie (lat. callis; communicatio, - onis) reprezintă totalitatea
mijloacelor tehnice de transmitere a informaţiilor (D.E.X., 1998, p. 205). În Le
Petit Larousse (1993, p. 249) acestea sunt definite ca un ansamblu de mijloace şi
tehnici care permit legături între persoane, locuri şi lucruri.
Transporturile (lat. transportare) formează o ramură a economiei naţionale care
cuprinde totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene şi navale care asigură circulaţia
bunurilor şi a persoanelor (D.E.X., 1998, p. 1105). Prin transporturi se înţelege aea
ramură a economiei naţionale al cărui obiect îl constituie deplasarea călătorilor şi a
mărfurilor, realizarea legăturilor între toate celelalte ramuri economice,
interconectarea judeţelor şi localităţilor ţării şi dezvoltarea legăturilor economice şi
sociale cu diferite ţări (D.G.U., 1999, p. 327).
În funcţie de mediul în care se desfăşoară, căile de comunicaţie şi transporturile se
grupează astfel:

a. terestre - rutiere - transport urban - cu tramvaie

- feroviare de călători - cu autobuze şi microbuze
- cu troleibuze
- cu metroul
b. navale - fluviale
- maritime
c. aeriene
d. speciale - prin conducte
- pe cablu
- transportul energiei electrice
- poşta şi telecomunicaţiile:
* telefon, telegraf, fax, radio, televiziune, internet ş.a.

Importanţa transporturilor (...) decurge din faptul că fără acest sector nu se poate
desfăşura cooperarea economică între ramurile producţiei materiale, intensificarea
legăturilor interregionale, în aprovizionarea cu materii prime şi materiale,
deplasările pentru muncă, activitatea turistică ş.a., ele având un rol hotărâtor şi în
diviziunea internaţională a muncii, în comerţul exterior. (Pop, 1984, p. 5)

61
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

TRANSPORTURILE RUTIERE
Căile de comunicaţie rutiere sunt complementare celor feroviare, cu care deseori au
traseu comun, având însă avantajul de a ajunge în zone greu accesibile.
Reţeaua rutieră actuală s-a constituit în timp, sub influenţa unor factori naturali,
social-politici, istorici, tehnico-ştiinţifici şi economici.
Conform Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, în anul 2016 lungimea
totală a reţelei drumurilor publice a fost de 86.234 km, din care 17.740 km
drumuri naţionale (inclusiv autostrăzi şi drumuri europene),35.085 km drumuri
judeţene şi 33.409 km drumuri comunale. Din punct de vedere al gradului de
modernizare, reţeaua rutieră publică deţine 36.689 km drumuri modernizate(din
care 823 km autostrăzi) şi 21.298 km cu îmbrăcăminţi uşoare rutiere. Se adaugă
28.247 km de drumuri pietruite şi de pământ.
- autostrăzile cuprind următoarele secţiuni: A1: Bucureşti – Piteşti (95,8 km); A2:
Feteşti – Cernavodă (17,5 km) şi Bucureşti – Drajna (97,3 km)ș.a.(Fig.1,2).

Fig.1.Autostrăzi în diferite stadii de realizare(www.130 km.ro)

62
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Fig. 2. Autostrăzi și drumuri naționale(www.mt.gov.ro)

Conform Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, teritoriul României este

străbătut de următoarele drumuri europene(Fig. 3):
 drumuri principale (clasa A)
 E 60: Brest (E50) – Nantes – Tours – Orléans – Auxerre – Beaune –
Dôle – Mulhouse – Basel – Zürich – St. Gallen – Bregenz – Innsbruck –
Rosenheim – Salzburg – Sattledt – Linz – Viena – Györ – Budapesta –
Oradea – Cluj-Napoca – Braşov – Bucureşti – Constanţa // Poti –
Samtredia – Chasuri – Tbilisi – Gandza – Jevlach – Baku // Turkmenbasi
– Kyzyl – Arvat – Aschabad – Tedzen – Mary – Chardzu – Buchara –
Karsi – Guzar – Termez – Dusanbe – Dzirgatal – Sary Tas – Irkestam –
(China);
 E 70: La Coruña (E01) – Gijon – Torrelavega – Santander – Bayonne –
Bordeaux – Brive la Gaillarde – Clermont Ferrand – St. Etienne – Givors
– Chambery – Frejus – Torino – Piacenza – Brescia – Veneţia – Trieste –
Ljubljana – Zagreb – Belgrad – Pancevo – Vrsač – Timişoara – Craiova

63
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

– Caracal – Alexandria – Bucureşti – Ruse – Varna // Samsun – Ordu –

Trabzon – Batumi – Poti (E60);
 E 85: Klaipeda (E272) – Vilnius – Lida – Slonim – Kobryn – Kovel –
Luck – Dubno – Ternapol – Bacău – Bucureşti – Veliko Târnovo – Stara
Zagora – Haskovo – Svilengrad – Orestiada – Alexandroupoli (E90);
 E 58: Viena (E49, E59, E60) – Bratislava – Kosice – Uzgorod –
Mukaceve – Baia Mare – Dej – Suceava – Iaşi – Sculeni – Chişinău –
Odessa – Mikolaiv – Herson – Mariupol – Taganrog – Rostovna Donu
(E50, E115);
 E 68: Szeged (E75) – Arad – Deva – Sebeş – Sibiu – Braşov (E60,
E574);
 E 79: Miskolc (E71) – Debrecen – Oradea – Brad – Deva – Petroşani –
Craiova – Vidin – Botevgrad – Sofia – Serres – Thessalnoki (E86, E90);
 E 81: Mukaceve (E50) – Halmeu – Satu Mare – Cluj-Napoca – Sebeş –
Sibiu – Râmnicu Vâlcea – Piteşti – Bucureşti (E60, E70, E85);
 E 87: Odessa (E58, E95, E581) – Izmail – Reni – Galaţi – Tulcea –
Constanţa – Varna – Burgas – Babaeski – Havsa – Kesan // Canakkale –
Edremit – Bergama – Izmir – Aydin – Denizli – Antalya.

64
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Fig. 3. Reţeaua rutieră (după: Cuguat – TIGRIS Iaşi, 2006, cit. Violette Rey et al,
2006, p. 105)

 drumuri secundare (clasa B)

 E 574: Bacău (E85) – Oneşti – Braşov – Piteşti – Craiova (E70, E79);
 E 576: Cluj-Napoca (E60, E81) – Dej (E58);
 E 577: Slobozia (E60) – Brăila – Galaţi – Comrat – Chişinău –
Kirovohrad – Kremencuk – Poltava (E40);
 E 578: Saratel – Reghin – Topliţa – Gheorgheni – Miercurea Ciuc –
Sfântu Gheorghe – Chichis (E574);
 E 581: Mărăşeşti (E85) – Tecuci – Chişinău – Tiraspol – Odessa (E87, E95);
 E 583: Roman (E85) – Iaşi – Bălţi – Edinet – Vinnycja – Zitomir (E40)
 E 584: (Ucraina, Moldova) – Galaţi – Slobozia;

65
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

 E 671: Satu Mare (E81) – Oradea – Arad – Timişoara (E70);

 E 673: Lugoj (E70) – Ilia (E68);
 E 675: Constanţa (E60, E87) – Negru Vodă (Bulgaria);
 E 771: Drobeta Turnu Severin (E70) – Negotin – Zajecar – Niš (E75, E80).
Joncţiunea reţelei rutiere din ţara noastră cu cele ale statelor vecine, se realizează
prin următoarele puncte de trecere frontieră: Porţile de Fier I (jud. Mehedinţi),
Naidăş (jud. Caraş-Severin), Moraviţa şi Jimbolia (jud. Timiş) – spre Serbia;
Nădlac, Iratoşu, Vărşand (comuna Pilu) – jud. Arad, Borş, Valea lui Mihai (jud.
Bihor) – spre Ungaria; Halmeu (jud. Satu Mare), Siret (jud. Suceava), spre
Ucraina; Sculeni (jud. Iaşi), Albiţa, Fălciu (jud. Vaslui) – spre Moldova; Vama
Veche, Negru Vodă, Ostrov (jud. Constanţa), Giurgiu (jud. Giurgiu) – spre
Bulgaria.

Coridoarele pan-europene reprezintă un sistem de drumuri din Europa Centrală și

de Est. Au fost stabilite la Conferința a II-a pan-europeană privind transportul din
Creta, în martie 1994( completări la Conferința a III-a din Helsinki, în 1997).
Astfel, independent de poziția fizico-geografică a drumurilor care fac parte din
această structură, ele se mai numesc coridoare cretane sau helsinkeze.(Fig. 4,5).

66
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Fig.4. Coridoarele paneuropene

Fig.5. Coridoarele paneuropene în România

67
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

TRANSPORTURILE FEROVIARE

Capacitatea, siguranţa şi viteza sunt atribute care conferă importanţă acestui tip de
transport în sistemul naţional de transporturi.
Reţeaua feroviară a început să se contureze în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Primele căi ferate au fost construite în Banat şi Crişana:
1856: Oraviţa – Baziaş (62,5 km) „linie a cărbunelui” pentru transportul huilei din
bazinul Aninei spre Dunăre;
1857: Timişoara – Jimbolia (39 km) pentru legături externe;
1858: Timişoara – Stamora Moraviţa (56 km), Oradea – Borş (10 km), Arad –
Curtici (17 km) ca linii ferate de frontieră.
În prezent(2016), liniile de cale ferată în exploatare însumează o lungime de
10.765 km, din care 4029 km (37,4%)sunt electrificate.
Din punct de vedere al ecartamentului, rețeaua feroviară este structurată astfel:
- 10.627 km (98,7%)linii cu ecartament normal,
- 134 km(1,3%) linii cu ecartament larg,
- 4 km linii cu ecartament îngust.
Reţeaua feroviară este axată pe opt magistrale al căror punct de pornire este
capitala şi care sunt dispuse radiar spre graniţele ţării (Fig. 6):
1. Bucureşti – Timişoara – 533 km (Videle – Roşiori de Vede –
Caracal – Craiova – Filiaşi – Strehaia – Drobeta Turnu Severin –
Orşova – Caransebeş – Lugoj – Timişoara; există varianta prin Titu –
Piteşti – Slatina – Balş – Craiova) cu puncte de frontieră la Jimbolia
(572 km) şi Stamora Moraviţa (589 km).
2. Bucureşti – Arad – Curtici: 637 km (Ploieşti – Sinaia – Braşov –
Făgăraş – Podu Olt – Sibiu – Vinţu de Jos – Deva – Ilia – Radna –
Arad);
3. Bucureşti – Oradea – Episcopia Bihorului: 654 km (Ploieşti -
Braşov – Sighişoara – Copşa Mică – Blaj – Teiuş – Războieni – Câmpia
Turzii – Cluj Napoca – Hedin – Oradea;

68
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Fig. nr.6. Reţeaua feroviară şi traficul feroviar în anul 2000

(după Rey et al., 2006, p. 103)

4. București- Satu Mare – Halmeu: 684 km (Ploieşti – Braşov –

Sfântu Gheorghe – Tuşnad – Ciceu – Gheorgheni – Deda – Beclean –
Dej – Jibou – Baia Mare – Satu Mare);
5. Bucureşti – Vicşani: 488 km (Ploieşti – Mizil – Buzău – Râmnicu
Sărat – Focşani – Mărăşeşti – Adjud – Bacău – Roman – Paşcani –
Vereşti – Suceava – Dorneşti);
6. Bucureşti – Iaşi – Ungheni: 482 km (Ploieşti – Buzău – Mărăşeşti
– Tecuci – Bârlad – Crasna – Vaslui – Buhăeşti – Iaşi);
7. Bucureşti – Galaţi: 229 km (Urziceni – Făurei – Brăila);

69
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

8. Bucureşti – Constanţa – Mangalia: 268 km (Lehliu Gară –

Ciulniţa – Feteşti – Cernavodă – Medgidia – Constanţa).
Dispunerea formelor de relief a imprimat reţelei feroviare o anumită configuraţie,
dispusă pe două inele, cu linii de legătură care îi conferă un caracter unitar.
Din liniile magistrale şi cele transcarpatice se desprind altele secundare care ajung
în toate regiunile ţării. O serie din acestea se intersectează în noduri feroviare cum
ar fi: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Timişoara, Oradea, Arad, Roşiori de Vede,
Făurei, Simeria, Mărăşeşti, Paşcani, Caransebeş, Piteşti, Ciceu, Teiuş, Filiaşi ş.a.
Reţeaua feroviară românească este conectată la cea europeană(Fig.7) prin
următoarele puncte de frontieră: Jimbolia şi Stamora Moraviţa (jud. Timiş, spre
Serbia) Curtici, Vladimirescu (jud. Arad), Episcopia Bihor, Salonta, Valea lui
Mihai (jud. Bihor), Carei (jud. Satu Mare spre Ungaria), Halmeu (jud. Satu Mare),
Câmpulung la Tisa, Valea Vişeului (jud. Maramureş), Vicşani (jud. Suceava, spre
Ucraina), Ungheni (jud. Iaşi, spre Moldova), Giurgiu (jud. Giurgiu), Calafat (jud.
Dolj, prin ferry-boat), Negru Vodă (jud. Constanţa, spre Bulgaria).

70
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Fig.7. Căile feroviare române în reţeaua feroviară europeană

(după Rey et al., 2006, p. 30)

TRANSPORTURILE NAVALE
Utilizarea apelor ca mediu de desfăşurare a transportului şi comunicaţiilor, datează
din cele mai vechi timpuri.
Localizarea României în spaţiul carpato-danubiano-pontic a favorizat dezvoltarea
transporturilor navale şi a schimburilor comerciale încă dinaintea erei noastre.
Reţeaua de căi navigabile se situează în întregime în partea de sud şi sud -est a
României cu o densitate de 6,5 km/1000 km 2; lungimea reţelei este de 1.779 km, din
care: 1.075 km Dunărea navigabilă internaţională, 524 km braţele navigabile ale
Dunării şi 190 km căi navigabile artificiale (canalele Dunăre - Marea Neagră-64

71
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

km, Poarta Albă – Midia- Năvodari- 28 km, Bega-40 km,lacurile de acumulare

Bicaz-30 km și Vidraru- 18 km); în reţeaua de căi navigabile interioare şi Marea
Neagră sunt integrate 35 porturi din care 3 porturi maritime, 6 porturi fluvio-
maritime şi 26 porturi fluviale (http://www.mt.ro).

TRANSPORTURILE FLUVIALE
Posibilităţi de efectuare a traficului fluvial există pe Dunăre, canalul
Dunăre-Marea Neagră, canalul Bega, pe Olt (aval de Slatina), Prut (până la
Drânceni, jud. Vaslui), lacul de acumulare Izvorul Muntelui (jud. Neamţ).
Denumită „regele râurilor europene”, „diagonală a Europei” sau „a opta mare a
Europei”, Dunărea este cea mai importantă cale de comunicaţie navală a ţării
noastre. Din lungimea totală de 2.857 km, România are acces direct la 1.075 km
reprezentând 37,6% din cursul navigabil al fluviului (care începe la Ulm în landul
Baden-Württenberg).
Canalul Dunăre-Marea Neagră, deschis navigaţiei în 1984, se desfăşoară
între Cernavodă şi Constanţa pe o lungime de 64,5 km; lăţimea oscilează între 70-
90 m, iar adâncimea este de 7,5 m. Canalul scurtează distanţa dintre fluviu şi mare
cu 380Km şi permite navigaţia în dublu sens. Cernavodă, Medgidia şi Murfatlar
(Basarabi) sunt porturile nou construite. Derivaţia Poarta Albă-Midia Năvodari
inaugurată în anul 1987, leagă canalul principal de portul maritim Midia. Prin darea
în folosinţă a canalului Europei (Dunăre-Main-Rhin) în 1993, s-a creat o cale
directă de legătură între Marea Neagră şi Marea Nordului.
Canalul Bega datează din secolul al XVIII-lea şi are 40 km în România şi
74 km în Serbia. Pentru reducerea vitezei şi asigurarea adâncimii necesare
navigaţiei, s-au construit barajele de la Timişoara, Sânmihaiu Român şi Sânmihaiu
German. Prin ecluze se asigură un pescaj de 1,3 - 1,5 m. În trecut se transportau
cereale, plante tehnice, legume, animale ş.a., în prezent este folosit în turism pentru
agrement. Timişoara este cel mai important port de pe canalul Bega.
Ca element de bază al infrastructurii de transport naval, porturile s-au
dezvoltat încă din perioada antică şi au căpătat o importanţă mai mare începând cu
secolul al XIX-lea. Faţă de anii '70-'80, în ultimele două decenii activitatea portuară
a regresat odată cu declinul navigaţiei.
În primul deceniu al secolului al XX-lea pe sectorul Drobeta Turnu Severin-
Galaţi, funcţionau porturi la: Cetate, Calafat, Bechet, Corabia, Turnu Măgurele,
Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă etc. (Gr.P. Popp, 1984, p.112)

72
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Porturile Galaţi, Brăila, Tulcea, Medgidia, Cernavodă, Sulina au funcţie fluvio-

maritimă, iar dintre cele fluviale, cu importanţă mai mare sunt: Giurgiu, Drobeta
Turnu Severin, Orşova.

TRANSPORTURILE MARITIME

Deschiderea de 245 km la Marea Neagră şi poziţia geografică a ţării noastre sunt

factorii principali care au favorizat dezvoltarea acestui tip de transport.
Traficul de mărfuri şi pasageri a fost redus până la începutul deceniului şapte al
secolului trecut. În 1989 s-a înregistrat maximul volumului de mărfuri transportate
de 35,9 mil. t, ceea ce reprezintă o creştere de 2,7 ori faţă de 1938 şi de 199 ori faţă
de 1950. Perioada de tranziţie se caracterizează printr-o reducere continuă şi foarte
accentuată în ultimul deceniu, reducerea pe întreaga perioadă fiind de peste 358 ori.
Transportul de pasageri s-a practicat până în anul 1976 pe ruta Sulina-
Constanţa. În prezent se practică transportul de agrement în sezonul estival.
Flota maritimă a evoluat de la 10 nave (32 mii tdw) în 1960 la 200 nave (3 mil.
tdw) în 1980 (Nimigeanu, 2001, p.213). Producţia românească de nave a oscilat
între un maxim de 33 nave în 2001 şi un minim de 2 nave în 1960. În structura
flotei actuale se regăsesc 35 nave de transport mărfuri cu o capacitate de 146 mii
tdw, din care peste 51% sunt nave pentru mărfuri generale, petroliere şi
mineraliere.

TRANSPORTURILE AERIENE

Transporturile aeriene sunt considerate cea mai modernă, rapidă, sigură şi comodă
formă de deplasare în teritoriu a persoanelor şi de circulaţie a mărfurilor.
Istoria aeronauticii româneşti este marcată de numeroase repere, printre care
amintim:
 1906 – Traian Vuia a realizat primul zbor din lume cu un aparat cu
mijloace proprii la bord;
 1909 – Aurel Vlaicu a efectuat primul zbor din lume cu un planor
fără motor, construit de el;
 1910 – Aurel Vlaicu a zburat cu primul avion militar conceput şi
73
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

realizat în ţară;
o Henri Coandă a creat primul avion cu reacţie din lume;
o George Valentin Bibescu a realizat primul zbor internaţional
românesc pe traseul Bucureşti – Giurgiu – Ruse;
 1911 – Tache Brumărescu a efectuat primul zbor din lume cu un
avion cu decolare verticală;
Rapiditatea, adaptabilitatea, accesibilitatea, confortul şi siguranţa, reprezintă o parte din
elementele definitorii care au contribuit la dezvoltarea transportului aerian.
Dinamica traficului aerian de pasageri (cu curse de linie sau charter) a avut o
evoluţie pozitivă în perioada 1938-1989, când numărul pasagerilor a crescut de la
12 mii persoane la 3369 mii persoane.(Tabel. Nr. 1).Dacă în primele decenii ale
intervalului analizat creşterea a fost foarte lentă, în ultima decadă s-a înregistrat o
evoluţie rapidă de la 1,9 milioane la 3,4 milioane călători, însemnând un spor de
peste 80%.

Tabel nr.1. Evoluţia traficului de pasageri şi mărfuri între anii 1938 – 1989
Anul 1938 1950 1960 1970 1980 1989
Nr. pasageri (mii pers.) 12 39 198 849 1871 3369
Parcursul pasagerilor transportaţi (mil.per./km) 3 14 86 994 2790 3842
Mărfuri transportate (mii tone) < 0,1 3 3 18 33 51
Parcursul mărfurilor (mil. t/km) < 0,1 1 2 35 75 78
Sursa: Anuarul Statistic al României 1981 – p. 476/477, 1994 – p. 577; 583., C.N.S., I.N.S.,
Bucureşti

Începând cu anul 1990, evoluţia transportului de călători a fost oscilantă, cu scăderi

bruşte (cu 46,6% la mijlocul deceniului nouă) sau cu creşteri uşoare, în ultimii ani
tendinţa fiind ascendentă. În anul 2018,transportul aerian comercial a înregistrat
21,8 mil.pasageri și 48,5 mii t mărfuri și poștă.
Aeroporturile reprezintă un alt element de bază al infrastructurii de transport
aerian. Reţeaua naţională este formată din 17 aeroporturi situate în Bucureşti,
Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi, Oradea, Arad, Satu Mare, Baia Mare,
Târgu Mureş, Sibiu, Suceava, Bacău, Tulcea, Craiova, Caransebeş(în conservare).

TRANSPORTURILE SPECIALE
Această categorie economică ocupă un loc aparte în sistemul naţional de transport,
datorită varietăţii mijloacelor de realizare a transporturilor şi comunicaţiilor, ca şi
vechimii foarte diferite cu care acestea au intrat în circuitul naţional (de exemplu

74
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

apeductele şi internetul).
Transporturile speciale se realizează prin conducte, cablu, bandă, linii de înaltă
tensiune, telecomunicaţii.
Transporturile prin conducte
Transporturile prin conducte asigură aprovizionarea cu apă, petrol, gaze naturale,
saramură şi produse chimice, în funcţie de care se operază cu următorii termeni:
apeducte, petroducte, gazoducte, saleducte şi chimioducte.
Apeductele (lat. „aquaeductus” = după apă; DEX., 1998, p.51) sunt cunoscute pe
teritoriul ţării încă din Antichitate. În timp, reţeaua instalaţiilor şi construcţiilor
pentru transportul apei s-a extins, căpătând noi dimensiuni în perioada
contemporană, când necesităţile de consum ale populaţiei, industriei, agriculturii
ş.a. au crescut accelerat.
Conductele de petrol (petroductele) transportă ţiţeiul şi produsele petroliere din
arealele de exploatare spre rafinării respectiv, spre porturile Constanţa şi Giurgiu.
Formarea reţelei de petroducte a început în anul 1919, odată cu darea în folosinţă a
conductei ce unea zona petroliferă prahoveană de Constanţa. Explorarea şi
exploatarea petrolului în Podişul şi Subcarpaţii Getici, Câmpia Română, Câmpia de
Vest ş.a. au impus construirea de noi conducte care converg spre Ploieşti, Piteşti,
Oneşti şi Dărmăneşti.
Gazoductele transportă gaz metan sau gaze asociate din zonele de extracţie spre
cele de consum. Primele conducte pentru transport gaze naturale la distanţe mai
mari s-au construit în Transilvania. Cea mai densă reţea de distribuire a gazului
metan este organizată în Depresiunea Transilvaniei, de unde pornesc, radiar,
conductele magistrale spre regiunile extracarpatice.
Saleductele sunt conducte care transportă saramura (sarea dizolvată în apă) din
zona de exploatare a sării spre centrele de fabricare a produselor clorosodice.
Saramura rezultă din dizolvarea în strat şi extracţia sării în soluţie (I. Şandru, 1978,
p. 142).
În transporturile prin conducte, saleductele au o pondere redusă, dată fiind
lungimea şi numărul lor: Târgu Ocna – Borzeşti (jud. Bacău), Ocnele Mari –
Govora (jud. Vâlcea), Praid (jud. Harghita) – Târnăveni (jud. Mureş) şi în arealul
Ocna – Mureş (jud. Alba).
Chimioductele transportă produse chimice finite de la locul de fabricare spre cel de
depozitare, sau semiproduse între două centre care colaborează în procesul
tehnologic. Astfel de conducte există între combinatele chimice de la Piteşti şi
75
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Râmnicu Vâlcea, sau de la combinatul petrochimic „Solventul” din Timişoara spre

Pancevo (Serbia).

Transporturile pe cablu
Transporturile pe cablu se practică în zonele turistice montane, cu scopul de a
facilita accesul turiştilor în areale pitoreşti, dificil de urcat(funicularul, telefericul,
telescaunl și telegondola). Lungimea totală a traseelor deservite de mijloace de
transport pe cablu, a ajuns la peste 50 km, impunându-se Poiana Braşov cu 10,5
km, Buşteni cu 8,3 km, Sinaia cu 7,4 km, Predeal cu peste 4,7 km, Bâlea cu peste
3,6 km, Vatra Dornei şi Borşa cu peste 3,5km.

Transporturile pe bandă
 Transporturile pe bandă se practică în zonele de exploatare şi de
valorificare imediată a unor materii prime şi care impun „un transport
continuu şi mai ieftin
Astfel de instalaţii se găsesc în: bazinul Motru-Rovinari (pentru alimentarea cu
lignit a termocentralelor Turceni şi Rogojelu), Moldova Nouă (pentru transportul
banatitelor spre Flotaţia II), nordul Munţilor Pădurea Craiului (pentru a transporta
calcarul din locul de exploatare – Hotar, la combinatul de la Chistag), Galaţi
(pentru aprovizionarea cu materii prime din import a combinatului siderurgic) etc.

TRANSPORTUL ENERGIEI ELECRICE

Energia electrică se transportă la distanţe mari prin linii de înaltă tensiune. Acestea se
constituie într-un sistem de reţele la tensiuni diferite: 110 KV, 220 KV, 400 KV şi 750
KV. Transportul se face prin linii aeriene şi prin cabluri subterane (în oraşe).

POŞTA ŞI TELECOMUNICAŢIILE
Pe teritoriul ţării noastre poşta a funcţionat încă din Antichitatea daco-romană.
Legătura dintre regiunile provinciei Dacia se realiza pe văile Oltului, Jiului, Cernei,
Timişului, Argeşului, Prahovei etc.
Dezvoltarea social-economică din perioada următoare a impus continuarea
activităţii poştei şi adaptarea acesteia la cerinţele publice.
În perioada actuală, poşta este inclusă în sistemul informaţional, modernizându-se atât
ca organizare, cât şi ca dotare. Este un sector important şi, împreună cu
telecomunicaţiile, sunt considerate ca un sector al economiei naţionale.

76
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Serviciile poştale sunt complexe, fiecare având un anumit specific. Ele nu se exclud
ci, dimpotrivă, se completează, fiind supuse unor măsuri de organizare care să se
reflecte în reducerea timpilor care îi separă pe expeditori de destinatari.
Telecomunicaţiile reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice prin care se asigură
transmiterea la distanţă a informaţiilor. În reţeaua de telecomunicaţii sunt incluse
reţeaua de telefonie, mijloacele de radiocomunicaţii şi internetul.
De la apariţia primului circuit telefonic în ţara noastră (în 1884), până în prezent,
telefonia a evoluat foarte mult atât în ceea ce priveşte reţeaua telefonică (telefon,
telegraf, fax, telex), telefonia mobilă, cât şi numărul abonamentelor.
Principalul operator de telefonie fixă este TELECOM,iar la cea mobilă operează:
Orange, Vodafone, Cosmote, RDS&RDC etc.
Mijloacele de radiocomunicaţii intrate în funcţiune în 1924 – radiofonia respectiv,
1956 – televiziunea, s-au dezvoltat accelerat în perioada de tranziţie atât în
domeniul public cât şi privat.
Mijloacele de radiocomunicaţii intrate în funcţiune în 1924 – radiofonia respectiv,
1956 – televiziunea, s-au dezvoltat accelerat în perioada de tranziţie atât în
domeniul public cât şi privat.

IV. TURISMUL
A.Definire
Turismul este o activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea
pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor regiuni pitorești sau interesante
dintr-un anumit punct de vedere (DEX, 1998).
Turismul a devenit o activitate de mare importanță socială și economică, dar și
politică, atât pe plan național cât și internațional, reprezentînd o dominantă a
timpului liber și , prin caracterul său internațional , un pașaport al păcii și
prieteniei(Iordan, 2006).
Turismul grupează ansamblul activităților de producție și consum, generate de
deplasările de o noapte sau mai multe , de la domiciliul obișnuit , motivul fiind
plăcerea, afacerile , sănătatea (tratament termal, talasoterapie) sau participarea la o
reuniune profesională, sportivă, sau religioasă etc.(Michaud, 1983).

B.Taxonomia turistică : în funcție de bogăția , varietatea , complexitatea , gradul

de valorificare, specialiștii din domeniu au identificat următoarea regionare
turistică:
1) – obiectiv turistic ; 2) – centru t.; 3)- comple xt.; 4) – areal t.; 5) - regiune t.

C.Potențialul turistic natural

77
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Cadrul natural are o structură geografică și peisagistică deosebită.

- Carpații prezintă o mare atracție în domeniul schiabil : Bucegi, Parâng,
Muntele Mic, Semenic, Postăvarul, Retezat, Rodnei, Vlădeasa etc.- unde
sezonul de schi este mare
- Crestele și vârfurile alpine , verticalitatea pereților stâncoși oferă și un
important domeniu pentru alpinism, cele mai importante centre alpine fiind
la Bușteni, Brașov, Sibiu (cu importanță internațională); dintre cele 325
trasee se remarcă cele din masivele Piatra Craiului, Retezat, Apuseni,
Făgăraș, Cheile Bicazului.
- Potențialul speologic este relevat de cele peste 10.900 peșteri (locul 3 în
Europa) ,printre care :Topolnița, Cetățile Ponorului, P.Urșilor, Polovragi,
Meziad, Cuciulat ș.a.
- Resursele hidrografice sunt reprezentate, îndeosebi, prin lacurile cu origine
diferită:
o glaciară: Bucura și Zănoaga(în Retezart), Capra și Bâlea Lac
(Făgăraș), Câlcescu și Roșiile (Părâng), Lala și Buhăescu (Rodna)
o vulcanice: Sfânta Ana ( masivul Ciomatul-Harghita)
o baraj natural: Lacu Roșu ( pe Bicaz)
o sărate: Sovata, Ocna Sibiului, Slănic Prahova etc.
o antropice: Porțile de Fier, Vidraru (pe Argeș), Vidra (pe Lotru),
Izvorul Muntelui ( pe Bicaz)
o litorale:Techirghiol, Mamaia, Nuntași, Razelm-Sinoe.a.
- Resursele climatice favorizează climatoterapia
- Resursele biogeografice au potențial turistic pus în evidență prin: specii
declarate monument al naturii sau rezervații științifice – făgetele seculare
din Semenic, codrii de la Slătioara, pădurile Ciornuleasa, Comana și
Frasinu din Câmpia Română, poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului,
rezervațiile de laur de la Zimbru, de mesteacăn arctic de la Bârzava, de
garofiță de Piatra Craiului, de liliac de la Nadanova (Mehedinți); vegetația
submediteraneană din Defileul Dunării și Valea Cernei ; fauna prezintă
interes turistic prin valoarea sa cinegetică sau estetică; fondul cinegetic este
cunoscut și pe plan extern prin verietate , densitate și valoarea trofeelor
premiate la expoziții internaționale; animalele de interes vânătoresc se
concentrează în Călimani-Harghita, Rodna- Maramureș, Ceahlău-Bistrița –
Tarcău, bălțile și Delta Dunării; fauna ihtiologică constituie o componentă
principală a potențialului natural turistic
-
D.Potențialul turistic antropic

Patrimoniul spiritual, arhitectonic și cultural este variat și bogat.Componentele

antropice ale turismului se caracterizează prin: unicitate, dimensiune, inedit și
vechime.

78
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Din punct de vedere legislativ (Legea nr.41/1995), patrimoniul cultural-istoric

cuprinde următoarele categorii de obiective:
- monumente și situri arheologice: Valea Dârjovului, Cucuteni, Hamangia,
Histria, Apahida, Blidaru, Orșova, Moigrad, Mahmudia etc. În patrimoniul
mondial UNESCO, sunt incluse fortărețele dacice din Munții Orăștiei:
Sarmizegetusa Regia, Grădiștea , Costești – Cetățuia, Costești-Blidaru,
Luncani- Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna.
- monumente și ansambluri de arhitectură:
o – religioasă: biserici ortodoxe ( B. Patriarhiei Române), reformate,
unitariene, greco- catolice, biserici de piatră (Densuș, Clopotiva),
biserici cu zid – fortificate ( Cisnădioara, Viscri, Biertan), biserici
din lemn (Ieud, Bârsana , Șoimuș), catedrale ( din București, Cluj
-Napoca, Timișoara , Alba Iulia), mănăstiri (Voroneț, Moldovița,
Sucevița, Cozia, Curtea de Argeș, Tismana, Horezu, Polovragi,
Snagov etc.)
o – civilă: a )- castele și palate (Peleș, Bran, Corvineștilor; palatul
Cotroceni, Mitropoliei, Mogoșoaia, Telefoanelor, Parlamentului; b)
– muzee ( 571 de unități formează o rețea complexă) de mai multe
tipuri: de istorie, etnografie, artă, arheologie, științele naturii, știință
și tehnică, numismatice ,case memoriale etc.
- rezervații de arhitectură și urbanism : se referă ,îndeosebi, la vechile
centre istorice prezente în orașe și în unele așezări rurale : Cetatea
Brașovului, Biserica Neagră, Piața Sfatului, Biserica romano-catolică, Casa
Negustorilor – din Brașov; Piața Mare, Turnul Sfatului, Muzeul Brukental,
Biserica Evanghelică, Biserica Catolică, Pasajul Scărilor, Zidul Cetății – din
Sibiu; marile orașe medievale dispun de astfel de obiective turistice
- monumente de artă plastică și comemorative : cinstesc evenimente și
personalități intrate în istorie : ansambluri monumentale / grupuri statuare -
Moisei, Carei, Bobâlna, Tresnea, Oarba de Mureș, Monumentul Aviatorilor;
statui :statuile ecvestre ale lui Mihai Viteazu (din Craiova și Alba Iulia) ,
Avram Iancu (Câmpeni), Ștefan cel Mare (Iași), Ion Dragalina (Caransebeș)
etc. monument e de for public –,,Aerului’’, ,,Lupoaica
Romei’’, ,,Eroilor Francezi’’, ,,Eroilor din 1016- 1018’’, ,,Km 0’’ etc.
- monumente tehnice : sunt realizări de tip industrial și tehnic : poduri de
lemn și metalice, vechi instalații de morărit, turbine energetice, mijloace de
transport, amenajări hidrotehnice; în general , puține, sunt concentrate în
centre cu vechi tradiții industriale; printre cele mai cunoscute , pot fi
menționate : Podul Prieteniei (Giurgiu – Ruse), Podul lui A.Saligny
(Cernavodă), Complexul hidroenergetic Porțile de Fier I,
Transfăgărășanlu, metroul, viaductele ș.a.
- locuri istorice : spații cu semnificație istorică (unde s-au desfășurat
momente importante din istoria națională - bătălii, proclamații, adunări
populare, întruniri politice) și cimitire militare : Călugăreni, Izlaz, Milcov,

79
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Câmpia Libertății de la Blaj, Podul Înalt, Podul de la Stănilești, Bobâlna,

Rovine, Posada, Șelimbăr, Padeș etc.
- parcuri și grădini: situate în intravilan sau în extravilanul marilor orașe :
Herăstrău, Cișmigiu (București), Copou (Iași), Parcul Trandafirilor
(Timișoara), Trivale (Pitești); parcuri dendrologice : Macea și Gurahonț
(jud. Arad), Doftana, Fântânele, Hemeiuș (jud. Bacău), Simeria
(Hunedoara),Văleni (jud.Neamț) etc.
Manifestările folclorice ,datinile , obiceiurile, portul popular, satele turistice,
reprezintă alte elemente care întregesc patrimoniul turistic național.

E.Regiuni și centre turistice

I. Carpații Orientali: M.Maramureșului – valea Vaserului; M. Rodnei și complexul

Borșa din Depresiunea Maramureșului; M. Gutâi – Creasta Cocoșului; M. Ceahlău
– Toaca, Sfinxul, Căciula Dorobanțului, cascada Duruitoarea, rezervația Polița cu
crini; M. Rarău – Pietrele Doamnei; M. Hășmaș - Piatra Singuratică; M .Harghita –
Platoul Șoimilor; M. Ciucaș -Tigăile, Sfinxul; M. Postăvaru și Piatra Mare cu
Poiana Brașov; Stațiuni balneoclimaterice: Borsec, Vatra Dornei , Băile Tușnad,
Balvanyos, Covasna, Lacu Roșu, Jigodin Băi, Slănic Moldova, Sovata etc.
II. Carpații Meridionali : V. Prahovei – Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia, Poiana
Țapului; M .Bucegi – Babele, Sfinxul; V.Ialomiței – Pucioasa, Pietroșița
(etnografie) ,carstul ialomițean; Culoarul Bran –Rucăr – agoturism, Bran –sat
turistic, stațiune climatică, peștera Dâmbovicioarei; M. Făgăraș -Vidraru,
Transfăgărășanu - Defileul Oltului; M. Parîng –Transalpina -Defileul Jiului -
Retezat – Godeanu - Depresiunea Petroșani - M. Cernei - M. Mehedinți
III.Carpații Occidentali : Defileul Dunării; M .Banatului - Cheile Nerei –
Beușnița, Carașului, Minișului, Izbucul Călugări, Reșița - Anina –Oravița; M.
Apuseni – Cetățile Ponorului, Peșterile Urșilor, Meziad, Scărișoara ș.a., Cheile
Someșului Cald, Bulzului și aleTurzii, M .Găina - Târgul de Fete /20 iulie,
Detunatele;Stațiunile balneoclimaterice – Stâna de Vale, Moneasa, Geoagiu, Vața
de Jos
IV.Dobrogea : Delta Dunării; cetățile antice Enisala, Histria, Tomis, Callatis;
Tropheum Traiani de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi; M.
Măcinului; Stațiunile balneoclimaterice – Mangalia, Mamaia, Eforie, Costinești,
Năvodari, Techirghiol; Portul Constanța – podul de la Agigea - canalul Dunăre-
Marea Neagră
V.Bucureștiul și zona adiacentă : Curtea Veche; Mănăstirile Radu Vodă,
Plumbuita, Cernica; Complexul Patriarhiei și bisericile Colțea, Antim, Crețulescu
Stavropoleos; Palatele Cotroceni, Mogoșoaia, Ghica –Tei, Poștelor, Republicii,
Poporului (cea mai mare construcție din Europa și a doua din lume); Cercul
Militar, Arcul de Triumf, Muzeul Satului ș.a.
În afara acestor regiuni, există numeroase alte centre turistice dispersate.

80
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

România are o mare diversitate de resurse naturale care formează o mare parte
din produsul turistic „de bază”:
- litoralul Mării Negre
- Dunărea şi râurile interioare
- Carpaţii
- Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
- 13 parcuri naţionale şi 13 rezervaţii naturale ce acoperă 7% din suprafaţa
ţării
- mare biodiversitate cu multe specii de floră şi faună unice în Europa
- România are cea mai bogată varietate de specii de mamifere mari din Europa şi
este un culoar major pentru migraţia păsărilor
-România rămâne în general o ţară preponderent agricolă cu numeroase sate şi cu
un peisaj rural atrăgător, ce oferă posibilităţi excelente pentru turismul rural.
-O treime din izvoarele naturale din Europa sunt localizate în România.
- 117 localităţi cu diferiţi factori terapeutici – apă, nămol, gaze etc. – ce reprezintă
baza de resurse pentru numeroase staţiuni din ţară.
- 29 de staţiuni desemnate ca staţiuni de importanţă naţională şi alte 32 de
importanţă locală. Acestea reprezintă o resursă majoră pentru turismul de odihnă şi
tratament, precum şi pentru tratamentele medicale.
- Litoralul românesc se întinde pe 245 km de la Delta Dunării în nord până la
graniţa cu Bulgaria şi prezintă întinderi mari de plajă cu staţiuni turistice şi porturi
importante. Aproape jumătate din numărul de locuri de cazare din ţară se află pe
litoral.
-patrimoniul cultural religios prezintă o importanţă aparte.
-30 de monumente incluse în lista Patrimoniului Mondial UNESCO printre care
bisericile din lemn din Maramureş, bisericile pictate din Moldova şi cetăţile
dacice din Munţii Orăştie.
 - reţea de oraşe ce cuprinde numeroase monumente arhitecturale cu câteva centre
istorice bine conservate.
- peste 6.600 monumente de importanţă naţională şi peste 670 de muzee. Există o
cultură populară puternică şi numeroase evenimente şi festivaluri tradiţionale.
 -artele vizuale sunt puternic reprezentate şi la standarde internaţionale.
-146 de locaţii principale ce oferă anual peste 17.000 spectacole.
 
Puncte forte ale Romaniei ca destinatie turistică
A. Geografie şi mediu
• Biodiversitatea Deltei Dunării (Rezervaţie a Biosferei, aflată în
Patrimoniul Mondial al UNESCO)
81
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

• Diversitatea parcurilor naţionale şi a ariilor naturale protejate – 7%

din suprafaţa ţării – cu păduri, lacuri şi râuri nepoluate
• Litoralul şi plajele Mării Negre
• Munţii Carpaţi
• Fluviul Dunărea
• Număr mare de peşteri
• Diversitatea florei şi faunei, din care numeroase specii unice sau cu
cea mai mare densitate din Europa, în special carnivore mari
• 35% din izvoarele de ape minerale din Europa şi de mofete, care
oferă o gamă largă de tratamente balneare
• Climat temperat continental
• Condiţii naturale bune pentru activităţi de turism – schi, drumeţii
montane,
• hipism, ciclism, sporturi nautice etc

B. Cultură şi patrimoniu cultural

• Diversitatea obiectivelor de patrimoniu – mănăstiri, şantiere
arheologice, aşezări fortificate etc, inclusiv 7 obiective/areale care se află în
patrimoniul mondial al UNESCO
• Cetăţi medievale
• Aşezări rurale în care se poate experimenta stilul de viaţă tradiţional
• Muzee – pe diverse tematici
• Spectacole muzical-artistice de talie mondială – atât clasice, cât şi
moderne
• O gamă largă de festivaluri de tradiţii şi folclor
• Legende – Dracula etc.
• Sibiu – Capitala Culturală a Europei în 2007
 
ƒ C. Infrastructură, transport şi comunicaţii
• O reţea bună de aeroporturi
• O reţea feroviară mare – a patra ca mărime din Europa
• Reţea de drumuri amplă, cu numeroase puncte de trecere a frontierei
• Companii de transport aerian cu o reţea amplă de destinaţii şi
prezenţa a numeroşi alţi transportatori
• Autocare de înaltă calitate pentru transportul interurban şi alte
mijloace de transport prin tur-operatori
• Un sistem de transport fluvial bine pus la punct
• Reţele de telecomunicaţii bine dezvoltate – telefon, radio, GSM,
satelit
• Furnizarea energiei electrice pentru 95% din ţară
D. Resurse umane
• O ţară cu oameni primitori şi cu ospitalitate tradiţională

82
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

• Populaţie tânără cu abilităţi lingvistice, ce oferă un potenţial pentru

resursele umane din turism
• A fost înfiinţat Centrul Naţional pentru Educaţie Turistică care
monitorizează pregătirea profesională din industria hotelieră
• Cursuri de turism asigurate de către numeroase instituţii de educaţie
auxiliare
• Numeroşi tour-operatori calificaţi şi experimentaţi

E. Cadrul legal şi organizarea

• Sistemul de autorizare a activităţii turistice şi a furnizorilor de
servicii turistice este funcţional, însă este supus presiunilor
• Cadru juridic solid pentru gestionarea ariilor protejate (parcuri
naţionale, rezervaţii ale biosferei) şi pentru protecţia mediului
• Specialişti ai Autorităţii Naţionale pentru Turism cu o bogată
experienţă, cu rol de coordonare în dezvoltarea turismului

F. Marketing şi Promovare
• Sector dinamic al operatorilor din turism
• Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Turism (INCDT)
• Reţea de birouri de promovare şi informare turistică ale Autorităţii
Naţionale pentru Turism în străinătate
• Program amplu de promovare a turismului în străinătate –
publicitate, târguri, mass-media şi vizite ale operatorilor de turism
• Mărcile de turism existente – Dracula şi Transilvania
 
ƒ G. Altele
• Interesul crescut al investitorilor străini în dezvoltarea turismului

Punctele slabe ale Romaniei ca destinatie turistică

A. Geografie şi mediu
• Poluarea industrială
• Unităţi industriale dezafectate şi poluante cu un impact vizual
negativ
• Puncte de colectare şi reciclare a deşeurilor slab răspândite sau
insuficiente
• Poluarea Dunării, a Mării Negre şi a râurilor

83
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

• Eroziunea şi poluarea plajelor

• Schimbarea climei reprezintă o ameninţare la adresa staţiunilor
montane de schi
• O slabă implementare a legislaţiei de mediu ca urmare a lipsei
resurselor umane şi materiale
• Densitatea excesivă a unităţilor turistice în anumite zone
• Utilizarea abuzivă a bazei forestiere
•  Acces limitat pentru persoanele cu dizabilităţi la numeroase hoteluri şi
puncte de atracţie turistică
• Lipsa sistemelor de canalizare şi de alimentare cu apă, în special în zonele
rurale
• Folosirea slabă a surselor de energie alternativă
• Numeroase unităţi de cazare necesită modernizare
• Facilităţi de campare adesea de slabă calitate
• Dotări depăşite în numeroase staţiuni balneare
• Lipsa parcărilor şi a grupurilor sanitare în numeroase obiective turistice
• Reţea redusă şi incorect răspândită a centrelor de informare turistică
• Rute de transport aerian naţional şi orare de zbor necoordonate
• Slabe facilităţi de transport terestru la aeroporturile regionale
• Lipsa unui centru internaţional de conferinţe special destinat acestui scop

B. Resurse umane
• Conştientizarea slabă a importanţei turismului pentru economie
• Lipsa şcolilor hoteliere
• Salarii mici şi condiţii de muncă grele, care stimulează migraţia
forţei de muncă din industria hotelieră
• Pregătirea profesională din sectorul hotelier nu corespunde întocmai
nevoilor angajatorilor
• Lipsa cursurilor de pregătire profesională în teritoriu
• Migraţia forţei de muncă din industria hotelieră
• Educaţia insuficientă în şcoli în domeniul turismului şi protecţiei
mediului
• Slaba conştientizare a oportunităţilor şi a potenţialului de dezvoltare
a carierei în industria turismului

C. Cadrul legal şi organizarea

• Normele de acordare a autorizărilor în turism necesită o revizuire
pentru a satisface cerinţele curente ale pieţei
• Lipsa structurilor instituţionale de dezvoltare regională a turismului
• Lipsa planurilor de dezvoltare turistică integrată a
oraşelor/staţiunilor
• Lipsa stimulentelor şi a mecanismelor de sprijin pentru investitori

84
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

• Nesoluţionarea problemelor juridice privind proprietatea asupra

terenurilor şi a proprietăţilor imobiliare care limitează dezvoltarea
• Consultarea la nivel inter-guvernamental înaintea elaborării noilor
legi este slabă
• Implementarea legislaţiei curente este adesea inadecvată – este
necesară stabilirea de priorităţi
• Trebuie să se stabilească prioritatea de circulaţie pe anumite drumuri

D. Marketing şi Promovare
• Lipsa unei imagini puternice, pozitive a României în străinătate ca
destinaţie turistică
• Lipsa unui plan de marketing oficial al destinaţiilor turistice la nivel
naţional
• Cercetarea insuficientă a pieţei
• Număr insuficient al personalului din birourile Autorităţii Naţionale
pentru
• Turism din străinătate, fapt ce limitează pătrunderea pe piaţă
• Reţea necoordonată de centre de informare turistică în România care
să
• ofere servicii la diferite niveluri
• Insuficienta utilizare a mijloacelor informatice şi a internetului
pentru informare, marketing şi rezervare
• Colaborare redusă a sectorului public/privat pe probleme de
marketing
 
ƒ E. Altele
• Sezon turistic scurt al staţiunilor de pe litoral şi al staţiunilor pentru
practicarea sporturilor de iarnă

 
I.Structuri de primire turistică
cu funcțiuni de cazare turistică(2018)
TOTAL: 8453, din care:
-hoteluri- 1616
- moteluri- 231
- hosteluri- 319
- Vile turistice- 695
- Cabane turistice- 231
- Hanuri- 4
- Bungalouri- 533
- sate de vacanță- 10
- campinguri- 58
85
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

- popasuri turistice- 47
- căsuțe turistice-73
- tabere de elevi și preșcolari- 59
- pensiuni turistice- 1709
- pensiuni agroturistice- 2821
- spații de cazare pe nave fluviale și maritime- 27

II.Capacitatea de cazare turistică(2018)

TOTAL: 353.835 locuri, din care:
-hoteluri- 195.457
- hosteluri- 14.247
- moteluri- 8886
- vile turistice- 16.555
- cabane turistice- 6384
- sate de vacanță- 493
- tabere de elevi și preșcolari- 6704
- pensiuni turistice- 35.823
- pensiuni agroturistice- 48.574 etc.

III.Circulatia turistica(2017)

• Sosiri ale turiștilor în structuri de primire turistică(2017): 12.143.346

persoane;
• Înnoptări în structuri de primire turistică(2017): 27.092.523;
• Indicele de utilizare a capacității de cazare turistică în funcțiune(2017):
30,9%;
• Sosiri ale vizitatorilor străini în România(2017):10.926 mii persoane, din
care din:Moldova(2052 mii pers.), Bulgaria(1603 mii pers.),Ungaria(1454
mii pers.),Ucraina(1208 mii pers.), Serbia(507 mii pers.),Germania(479 mii
pers.), Italia(460 mii pers.) etc.;
 Plecări ale vizitatorilor români în străinătate:635.816 pers., în
principal în :Grecia(peste 136 mii pers., Bulgaria(cca. 128 mii
pers.),Turcia(cca. 115 mii pers.),Italia(cca. 40 mii pers.)etc.

V. COMERȚUL ȘI RELAȚIILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Considerații generale

86
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Comerțul(commercium) este acea ramură economică în cadrul căreia se desfășoară

circulația mărfurilor. Poate fi definit și ca un schimb de produse prin cumpărarea și
vânzarea lor (D.E.X.,1998,p.201).
Conform Le Petit Larousse(1993,p .248), comerțul este o activitate care constă în
cumpărarea,vânzarea,schimbul de mărfuri, produse combustibile și valori, cărora li
se adaugă serviciile de piață.
Principala funcție socială a comerțului este aprovizionarea populației cu
mărfuri,activitatea comercială fiind o continuare nemijlocită a activității de
producție (Pop,1984,p.168).
În funcție de limitele teritoriale între care se desfîșoară circulația mărfurilor și
serviciilor,această activitate economică poate fi divizată în două ramuri:
a)comerțul interior;
b)comerțul exterior.
Volumul, structura,repartiția teritorială și intensitatea schimburilor de produse și
servicii prin operațiunile de cumpărare/vânzare depind de nivelul de dezvoltare al
celorlalte activități economice,fiind un barometru al stării acestora.
1.Comerțul interior
Activitatea comercială este influențată de mai mulți factori,printre care
menționăm:potențialul financiar al populației,atitudinea față de shopping,evoluția
prețurilor,diversitatea serviciilor de piață etc.
În circulația măfurilor se disting două forme de comerț:cu amănuntul și cu ridicata.
Comerțul cu amănuntul reprezintă activitatea de vânzare a mărfurilor către
consumatorii finali,în general în cantități mici și în starea în care ele au fost
cumpărate,precum și vînzările prin magazinele proprii ale întreprinderilor
producătoare de bunuri;se desfășosră prin magazine
specializate/nespecializate,corespondență,standuri în piețe,chioșcuri,alte forme de
comerț (Anuarul statistic al României,2008,p.806).
Rețeaua unităților cu activitate de comerț cu amănuntul a evoluat diferit de
la o perioadă la alta,cu tendință generală ascendentă în ultimele două decenii.
Densitatea medie este de o unitate comercială la 149 locuitori.

87
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

Dacă în perioada istorică anterioară exista o specializare a unităților comerciale cu

amănuntul,în prezent se constată o structurare mai puțin evidentă a acestora și
extinderea rețelei de supermarcheturi/centre comerciale.
Comerțul cu ridicata cuprinde activitățile de vânzare a mărfurilor(fără ca acestea
să sufere transformări esențiale față de starea în care ele au fost cumpărate) în
cantități mari ,de către comercianți cu amănuntul,utilizatori industriali și comerciali
etc.
Comerțul cu ridicata vizează următoarele categorii:- produse agicole brute și
animale vii;- produse alimentare,băuturi și tutun;-bunuri de consum
nealimentare;produse intermediare neagricole și deșeuri;mașini,echipamente și
furnituri etc.
Înregistrări statistice apropiate realității apar începând cu anul 1992, volumul
vânzărilor cu ridicata crescând atât în sectorul de stat cât,mai ales, în cel particular.
2.Comerțul exterior
Relațiile economice externe al țării noastre și participarea sa la schimbul
internațional de valori,reprezintă un segment economic important. Acesta reflectă
nivelul de dezvoltare al economiei naționale și locul pe care îl ocupă România în
context mondial.
Comerțul exterior al unei țări ne va da oglinda cea mai sigură a stării sale
economice(Xenopol,1881,cit.de Botez, 2000, p.13).
I.Șandru(1978,p.283)definea comerțul exterior ca formă de valorificare a
excedentelor de produse pe piețele altor state.
Comerțul exterior vizează importul și exportul de mărfuri,schimbul de
mărfuri,prestările de servicii,proiectarea și executarea de lucrări, asistența sau
colaborarea tehnică,vânzarea/cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de
invenții și reexportul.
Valoarea mărfurilor tranzacționate este dată de prețurile F.O.B. (la frontiera țării
exportatoare) la exporturi și C.I.F. (la frontiera țării importatoare) la importuri.
România a fost dintotdeauna partener recunoscut în relaţiile de schimburi
economice.În ultimii ani, s-a constatat o fluctuaţie nefavorabilă a economiei

88
 Geografia populaţiei şi aşezărilor umane din România

naţionale , datorită în bună măsură subaprecierii producţiei naţionale. În acest fel,

valoarea schimburilor economice internaționale a scăzut simţitor.
La export predomină: materiale textile şi articole (articole şi accesorii de
îmbrăcăminte), metale comune şi articole din acestea (fontă, fier şi oţel), produse
chimice (îngrăşăminte), produse minerale (combustibili şi uleiuri minerale, materii
bituminoase, ceruri minerale).
La import predomină: produse minerale (combustibili), maşini şi aparate,
echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginea
(reactoare nucleare, boilere, maşini şi dispozitive mecanice), produse alimentare,
băuturi şi tutun, produse chimice.

Pentru impulsionarea comerțului au fost organizate zonele libere.

Conform legislației, prin zonă liberă se înţelege un perimetru bine delimitat al
teritoriului naţional, în interiorul căruia se desfăşoară activităţi complexe de
prelucrare, depozitare şi comercializare, în principiu pe terţe pieţe, stimulate de
accesul mărfurilor în regimul liberalizat pe baza unor reglementări stabilite prin
legi sau alte acte normative. În cadrul zonei libere nu se aplică restricţiile tarifare şi
netarifare ale regimului vamal obişnuit, ceea ce conferă elementul de atracţie
pentru diverse societăţi comerciale din ţară şi străinătate.

Încă din secolul al XIX-lea se introduce pe teritoriul ţării, după Pacea de la

Adrianopole (1829), regimul de porto-franco (1834) asemuit zonelor libere actuale.
Acest regim se instalase numai în următoarele porturi de la Dunărea maritimă:
Brăila în perioada 1836-1883 şi 1930-1940 (cu regim restrâns); Galaţi în perioada
1836-1883; Tulcea în perioada 1880-1881; Sulina 1870-1939.

În prezent, în România există şase zone libere.

- Constanţa-Sud , cu trei incinte, însumând o suprafaţă de 134,6 ha;
- Sulina dispune de o suprafaţă de 100,9 ha
- Galaţi -are o suprafaţă de 137 ha;
- Brăila are o suprafaţă de 65,1 ha;
- Giurgiu are o suprafaţă de 153,6 ha
- Basarabi dispune de o suprafaţă de 11,4 ha, ca sucursală a Zonei Libere
Constanţa
Există studii care au evidenţiat oportunitatea înfiinţării şi altor zone libere: Zona
Liberă Timişoara (cca. 15 ha), Zona Liberă Moldova Nouă-Caraş Severin
(prevăzută a fi organizată pe Ostrovul Mare, pe o suprafaţă de cca. 100 ha), Zona
Liberă Curtici-Arad (la 22 km vest de oraş şi o suprafaţă de 75 ha), Zona Liberă
Oradea (în vecinătatea punctului de frontieră Episcopia Bihorului), Zona Liberă
Satu Mare (la sud-vest de oraşul omonim), Zona Liberă Cristeşti-Iaşi (la 15 km de
municipiul Iaşi şi o suprafaţă de cca. 70 ha), Zonele Libere Medgidia şi Cernavodă
(constituite ca filiale ale Zonei Libere Constanţa Sud).

89