Seminarul Teologic Ortodox „Sf.

Grigorie Teologul ’’ Craiova

OMUL
FIINȚĂ SPIRITUALĂ ÎN TRUP

Coordonator: Absolvent:
Pr.Prof.Dr. Sperlea Cristin-Alexandru Dabu Ioan-Ciprian

-Craiova-
2016
1
 Cuprins

Capitolul I Chip şi asemănare – dinamica cuvintelor

Capitolul II Chip si asemănare la Sfinţii Părinţi
1. Omul stăpân
2. Omul fiinţă liberă
3. Omul fiinţă spirituală cugetătoare
Capitolul III Persoană
1. Distincţie între persoană şi natură
2. Persoană şi semeni
3. Persoana umană în relaţia cu Dumnezeu
4. Raportul cu Arhetipul
Capitolul IV Asemănarea
Capitolul V Chip şi asemănare în doctrina romano-catolică
Capitolul VI Chip şi asemănare la protestanţi

Introducere

Căutăm mereu calea adevărată pentru soluţionarea acestor probleme

fundamentale ale gândirii umane: adevăr şi realitate, natura spaţiului şi a templului,
materie şi energie, originea şi natura vieţii, originea şi natura sufletului, problema
liberului arbitru, a valorilor, a originilor şi viitorului speciei umane.
Toate aceste întrebări au rolul de a-l conduce pe om la cunoaştere căci: “Nimic
nu-i mai preţios decât cunoaşterea: cunoaşterea este lumina sufletului raţional.
Contrariul ei ignoranţa este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi
lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor, lipsite de
raţiuni” Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Actul cunoaşterii –semn al aristrocaţiei
2
umane este în acelaşi timp o consumare şi o depăşire a realului, un asalt în sine şi prin
aceasta către supranatural.
Cunoaşterea nu trebuie însă să posede un caracter autonom deoarece “limitele
speculaţiei omului de ştiinţă monetiste nu depăşesc metapsihologia, metalogica,
limbajul mişcându-se între intuiţie şi metodă nedepăşind utilul, comodul şi gratuitul
existând un singur mod de acces la adevăr revelaţia” Petre Ţuţea. “Ţara Dumnezeule,
fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre
nicăieri. Adevărul nu se caută ci se primeşte pentru că omul la scara lui ca şi natura ,
nu sunt surse ale adevărului ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu. Acolo
unde nu are revelaţia, adică unde Dumnezeu nu-ţi acordă favoarea de a şti cine eşti şi
în ce scop eşti nu vei afla niciodată” Petre Ţuţea.
Printre revelaţie – acţiunea directă a divinităţii asupra subiectului gânditor –
omul a putut ajunge la cunoaşterea propriei valori “aceea de a fi creat după “chipul lui
Dumnezeu” în vederea ajungerii la “asemănarea cu Acesta prin har”.
Microcosmos – manifestare prin natură a lumii sensibile prin corp “raţiune
plasticizată” şi inteligentă prin suflet omul spune Sfântul Grigore de Nyssa nu
datorează importanţa sa acestei numiri ci faptul de a fi creat după chipul lui
Dumnezeu. Acest privilegiu al omului îl obligă la actualizarea chipului, chip
indefinibil datorită Creatorului său ce-i serveşte drept model.
Crearea omului “după chipul lui Dumnezeu reprezintă în istoria umanităţii cea
mai înaltă perspectivă ce i s-a oferit vreodată. Chipul nu obligă la cunoaştere în
vederea progresului spre “resemnare” – scopul omului.
Prin cunoaşterea calităţii de chip al omului vom observa având ca suport
revelaţia divină, aristrocaţia umană şi demnitatea acesteia chemată să ajungă
Dumnezeu prin har la asemănarea cu Dumnezeu prin actualizarea chipului.

Capitolul I
CHIP SI ASEMĂNARE LA SFINŢII PĂRINŢI

“Căci chipul e chip numai câtă vreme nu-i lipseşte nici o însuşire din câte se pot
atribui originalului, iar în clipa în care dimpotrivă se îndepărtează de original din acel
moment el nu mai este chip. Dacă aşadar una din caracteristicile privitoare la Fiinţa
dumnezeiască este aceea de a nu putea fi înţeleasă cu mintea atunci neapărat că şi în
această privinţă chipul trebuie să fie asemănător modelului. Căci dacă firea acestui
chip ar putea fi cuprinsă de minte pe când dimpotrivă modelul sau prototipul ar
rămâne cu mult mai presus de puterea noastră de cunoaştere, atunci contradicţia dintre
însuşire ar fi o mărturie limpede că ele nu se aseamănă. Dacă însă firea cugetului
3
nostru întrece puterea noastră de cunoaştere întrucât el e tocmai chipul Celui ce ne-a
zidit, urmează că el are deplina asemănare cu Cel desăvârşit, neputinţa de a-l cunoaşte
fiind şi ea o mărturie sigură că fiinţa dumnezeirii este de nepătruns.1
Din analogia făcută de Sf. Grigore de Nyssa deducem incapacitatea noastră de a
defini noţiunea de “chip” de a găsi termenul ce ar putea numi semnificaţia şi
corespondenţa a ceea ce reprezintă chipul li Dumnezeu în om. Subiectul este ed
haustiv nimeni nu şi-a rugat vreodată dreptul de a fi spus că el a dat o definiţie
completă a chipului lui Dumnezeu din om. Înscrierile Sfinţilor Părinţi noţiunea de
chip cunoaşte o mare bogăţie de sensuri ce nu se exclud reciproc şi care vin să ateste
nemărginirea numelui chip. Referindu-se la diferitele sensuri pe care “chipul” îl ia în
scrierile Sfinţilor Părinţi V. Lossky făcând o sinteză a acestora spune că: “uneori se
atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului,
superiorităţii sale în lumea sensibilă, alteori se vrea închipuit în partea sa
duhovnicească, în suflet sau în partea principală, conducătoare a fiinţei sale, în minte
în facilităţile superioare ca inteligenţa raţiunea sau în libertatea proprie omului,
facilitatea de a se determina din interior în virtutea căreia omul este adevăratul
principiu al actelor sale. Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate
a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemărginirea lui sau cu facultatea de a-l cunoaşte pe
Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la Dumnezeu cu
satisfacerea Duhului Sfânt din suflet”.2 Tot V. Lossly aminteşte despre dublul aspect
al chipului înscrierile Sf. Macarie Egipteanul şi de participarea trupului la “chip”
aspect întâlnit în operele Sfântului Irineu, Sf. Grigore de Nyssa şi ale Sfântului
Grigorie Palama
Plecând de la exegeza textelor scripturistice Sfinţii Părinţi au arătat
superioritatea omului prin raportarea sa la celelalte creaturi terestre Superioritate dată
de poziţia verticală a omului, omul fiinţă ce contemplă cerul, superioritate ca urmare a
actului creaţiei, prin implicarea directă a lui Dumnezeu şi Sfatul persoanelor
Treimice, precum şi prin limbajul articulat şi superioritatea facilităţilor sufletului
uman faţă de cel animal căci “Sângele este sufletul oricărui animal” sufletul animal
fiind pământesc nu cunoaşte nemurirea şi “nu are darul vorbirii”3.

1.Omul stăpân
“Şi a zis Dumnezeu să face om după chipul nostru şi după asemănare fi să
stăpânească peste mări şi păsările cerului şi peste toate târâtoarele care se târăsc pe
pământ”. Plecând de la acest citat biblic Sfântul Ioan Gură de Aur, reduce noţiunea de
chip doar la calitatea de stăpân al omului asupra întregii creaturi pământene. “Deci

1
Sf. Grigore de Nyssa,partea a doua trad de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae în PSB 30, Editura I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1998, p.34
2
Vladimir Lossly, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad de Pr. Vasile Răducă, Editura
Bonifaciu, 1998, p. 102
3
Sf. Vasile cel Mare, Omiliii la Henamerom, trad de Pr. D. Fecioru în PSB 17, Editua I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 172
4
prin cuvântul “chip” trebuie înţeles “stăpânire” şi nimic altceva, că Dumnezeu l-a
creat pe om ca să fie stăpân peste toate cele de pe pământ, şi nimic nu este pe pământ
mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui” 4 referindu-se la o predică
anterioară acelaşi Sfânt Părinte spune” Aţi aflat atunci ce înţeles cuvântul chip, că el
nu înseamnă asemănarea omului Cu Dumnezeu după fiinţă, ci asemănarea cu El în ce
priveşte stăpânirea, nu în ce priveşte chipul formei ci în ce priveşte stăpânirea de
aceea a şi adaptat “să stăpânească…”. Comentând pasajul scriptic în care se descrie
venirea tuturor animalelor terestre la Adam pentru a le pune fiecăreia un nume
”propriu şi potrivit”. Sf. Ioan Ihristostom aminteşte din nou calitatea de “stăpân” ce-i
corespunde “chipului” “Gândeşte-te cât de mare îi era înţelepciunea lui Adam ca să
poate pune nume … într-un cuvânt tuturor animalelor… Ai văzut putere desăvârşită?
Ai văzut autoritate de stăpân? Pe lângă toate celălalt gândeşte şi la aceea că au venit la
Adam cu toată supunerea, ca la un stăpân… Şi omul nu s-a temut de nici una din ele”.
În Omilia a XXI-a Facere Sf. Ioan Gură de Aur insistă încă o dată pe calitatea de
stăpânitor al chipului. ”În ziua în care l-a făcut pe Adam; după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut pe el”. Aceste cuvinte sunt în loc de: “l-a pus stăpân pe toate cele văzute”; că
acest lucru înseamnă: “după chipul lui Dumnezeu. După chipul lui Dumnezeu în ce
priveşte conducerea, în ce priveşte stăpânirea. După cum Dumnezeul universului are
stăpânire peste toate cele văzute şi cele nevăzute, fiind creatorul tuturor tot aşa a voit
Dumnezeu ca şi această fiinţă cugetătoare pe care a creat-o, să aibă stăpânire peste
toate cele văzute”5. Această calitate de stăpân al omului asupra întregii creaţii este
prezenţă şi în scrierile Sf. Grigore de Nyssa astfel el spune: “Încă nu-şi făcuse apariţia
între vieţuitoarele lumii acea falnică şi graţioasă fiinţă care e omul. Căci nu era firesc
să apară stăpânul înainte de supuşi ci întâi trebuia pregătită împărăţia şi abia după
aceea urma să aibă loc primirea sumarului – după ce aminteşte minunăţiile cu care a
fost împodobit palatul pentru a-l putea primi pe “suveran” Sf. Grigore continuă - …
abia atunci a rânduit Dumnezeu să vină omul pe lume, mai întâi ca privitor al atâtor
minunăţii, iar în al doilea rând ca stăpân al lor, pentru ca folosindu-le să –şi dea seama
cine este Cel ce i le-a dăruit iar prin frumuseţea şi măreţia întregii acestei privelişti să
fie îndrumat a păşi pe urmele puterii cele nenumite şi nedescrise care i le-a făcut. Iată
de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urma
ca un dispreţuit, ci ca unul care în clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii
săi”6Amintind de unele însuşiri de care se bucură omul .Sf. Grigore spune că virtuţile
sunt acelea ce caracterizează cel mai bine calitatea de rege al omului, apoi spune că
“Dealtfel şi faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpâneşte peste toate
făpturile nu vrea să însemneze altceva decât că de la început firea omului a fost
destinată s fie regină”. Prin analogia dintre un rege şi partritul acestuia Sf. Grigore
arată legătura dintre om şi Dumnezeu. “… tot aşa şi firea omenească, a fost creată să
4
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri partea întâi. Omilii la facere, , trad Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 107
5
Ibidem, p. 246
6
Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri partea a doua – Scrieri ***1*** dogmatico-psalmice şi morale, trad.
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M. al B.O.R., p. 20-21, colecţia PSB 30, Bucureşti1999,
p. 22
5
aibă rol de conducător peste altele pentru că se aseamănă cu împăratul tuturor
făpturilor, fiind astfel ca un tablou viu, dar care are comun cu modulul său veşnic atât
vrednicia cât şi numele”
Această calitate a omului de stăpân asupra creaţiei implică şi responsabilitatea
omului neavând dreptul să se comporte ca un tiran. Astăzi datorită unei proaste uzări a
forţei sale împotriva creaţiei se observă o creaţie a naturii împotriva omului.
Dispariţia speciilor faunei şi florei şi distrugerea habitatelor naturale, au efect nociv şi
asupra omului.
2. Libertatea
Libertatea umană a constituit şi continuă să o facă în istoria umană un subiect
ce a determinat numeroase dispute. Liberul arbitru a fost pe rând contestat şi aprobat.
Libertatea a fost contestată prin raportarea la Creator a Cărui libertate absolută ar
anula-o pe cea umană ce a determinat şi apariţia conceptului de predestinaţie în
protestanţi şi prin observarea interfecţiunii naturii umane prin apariţia
determinismului. Fără îndoială relaţia dintre ordinea comună şi libertatea personală
va rămâne pentru totdeauna problema esenţială a vieţii noastre.
Prezenta libertăţii absolute devine poate conduce la o negare a libertăţii umane
sau a divinităţii. “Dacă Dumnezeu există libertatea omului nu mai există, omul este un
sclav. Dar omul poate şi trebuie să fie liber deci Dumnezeu nu există.” 7acelaşi mod de
a privi lucrurile îl întâlnim şi la Emil Cioran “Atâta vreme cât există ne asimilăm lui
nu existăm, iar când i ne opunem n-are rost să mai existăm”8 Toate acestea provin
poate dintr-o prea mare dragoste de viaţă căci spune A. Camus “nu poţi iubi viaţa fără
să fi deznădăjduit în faţa vieţii’’. “Una din primele caracteristici ale libertăţii este
aceea de a fi nelimitată .. fiecare limitare a libertăţii, oricât de mică ar fi, este resimţită
ca o ofensă adusă persoanei. Omul doreşte să aleagă în mod liber fie cp e vorba de
bine sau de rău”. Alegerea răului poate conduce omul la ablaţiune la dispariţie” nu
una totală. Ca urmare a acestui fapt suntem forţaţi să impunem limite libertăţii pentru
a nu produce o diminuare a persoanei.
Creat “după chipul” lui Dumnezeu omul este o fiinţă liberă, căci dacă
Dumnezeu nu l-ar fi creat pe om liber, S-ar fi negat pe Sine ca libertate absolută. Dacă
omul nu ar fi creat liber atunci acesta ar fi disculpat de răul săvârşit, iadul şi raiul fiind
în acest caz lipsite de sine. Omul este însă liber având posibilitatea să o leagă: binele
şi răul această formă a libertăţii fiind cel mai simplu mode de a rezolva problema
libertăţii. “Iată ţi-am pus înainte binecuvântarea şi blestemul… moartea şi viaţa, alege
deci viaţa” Omul trebuie să aleagă viaţa pe Dumnezeu aducându-şi aminte că “acolo
unde este Dumnezeu e prezentă şi libertatea.
LA Sf. Ioan Ihrisastom libertatea e un dat al puterii voluţionale a sufletului “-Ce
înseamnă “sufletul viu” – “Înseamnă lucrător .. care urmează voinţa lui”. În concepţia
Sf. Clement Alexandrinul libertatea este strâns legată de redempţiune. Voinţa
7
Botun , apud. Tomas Spidlit în Spiritualitatea Răsăritului Creştin, trad. Maria Cornelia Ică jr,
Editura Deisis Sibiu, 2002, p. 36
8
Emil Cioran, Lacrimi şi Sfinţi
6
persoanei umane anulează orice determinism acesta fiind superioară celorlalte
facilităţi raţionale. Libertatea reprezintă pentru Sf. Clement cea mai înaltă distincţie ea
stabilind legătura cu Dumnezeu. “Cuvântul “dacă voieşti” i-a arătat dumnezeieşte
liberul arbitru. Căci al omului era să aleagă, liber fiind iar al lui Dumnezeu să dea ca
un stăpân. Dă celor ce voiesc şi stăruiesc şi cer pentru ca astfel mântuirea să fie
lucrarea lor proprie. Căci Dumnezeu nu constrânge îi e urâtă forţa ci arată cale celor
ce caută, dă celor ce cer, deschid celor ce bat. Dacă voieşti, dacă voieşti cu adevărat şi
nu te îndoieşti, sileşte-te să obţii ce-ţi lipseşte”9
Comentând modul în care Sf. Maxim Mărturisitorul vede libertatea V. Lossky
spune: …”după Sf. Maxim această libertate de alegere este deja o nedesăvârşire o
mărginire a adevăratei libertăţi. O fire desăvârşită n-are nevoie să aleagă pentru că ea
cunoaşte în chip firesc binele, libertatea sa este întemeiată pe această cunoaştere.
Liberul nostru arbitru dăinuieşte nedesăvârşirea firii omeneşti căzute, pierderea
asemănării cu Dumnezeu…ceea ce este înapoi chipul lui Dumnezeu este târât în
prăpastie, rămânând totuşi liber să aleagă să se întoarcă din nou spre Dumnezeu.
Pentru Sf. Maxim moartea este o cauză a libertăţii noastre de care omul a uzat greşit.
Rolul este mişcarea funcţiunilor sufleteşti spre altceva decât ţinta finală, în baza unei
gândiri greşite”10. Sf. Maxim consideră că supunerea este metoda prin care “vrăşmaşul
cel de pe urmă care va birui este moartea” (1 Cor., 15,26). “Aceasta pentru că voinţa
noastră de a fi stăpân pe noi înşine adică libertatea prin care făcându-şi moartea
intrarea în noi a întărit asupra noastră stăpânirea stricăciunii, a cedat lor cu totul lui
Dumnezeu”11 comentând versul” Căci nu mai trăise eu, ci Hristos trăieşte în mine
(Gal 2,20) Sf. Maxim afirmă: “Dar să nu ne vadă tulbure ceea ce am spus eu căci nu
spun că se va produce o suprimare a libertăţii, ci mai degrabă întărirea ei în fixitate şi
neclinitirea cea după fire sau o cedare liberă că de unde eram existenţă, de acolo să
dorim a primi şi a ne mişca” interpretând acest pasaj Părintele Dumitru Stăniloaie
spune. “Libertatea ne dată ca să alegem ceea ce promovează firea noastră ceea ce e
conform ei. Ceea ce promovează cu adevărat firea noastră e acordarea ei cu
Dumnezeu, arhetipul ei, şi cu voia lui Dumnezeu, care urmăreşte împlinirea conformă
cu raţiunea după care a fost creată şi ajungerea ei la veşnica durată fericire. Astfel a
voi ceea ce voieşte Dumnezeu pentru noi înseamnă a ne voi pe noi înşine a voi
conform cu firea noastră, a voi întărirea firii noastre în vederea eternităţii ei fericite în
Dumnezeu nelucrând contrar ei nelucrând la slujire şi coruperea ei. Libertatea
adevărată constă în a deschide acţiunii definită dătătoare a lui Dumnezeu în om.
Libertatea se manifestă în mişcare. Deci precum libertatea poate să vrea binele sau
răul propriu fiinţei, aşa mişcarea poate să ne ducă fie la unirea cu Dumnezeu ca
veşnică existenţă fericită fie la coruperea şi moartea fiinţei şi la încetarea mişcării ba
chiar la robirea libertăţii. Libertatea este un prerogativ al persoanei şi la Sf. Ioan
9
Clement Alexandrinul, apud. Pr magistrand Marin M. Branişte în S.T. seria II, noiembrie-
decembrie, anul N 1958
10
Sf. Maxim Mărturisitorul., apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie în PSD 80, editura IBM al BOR,
Bucureşti, 1983, p. 75
11
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. De Pr. Prof. Dumtiru Stăniloae în PSD 80, editura IBM
al BOR, Bucureşti, 1983, p. 75
7
Damaschin ea fiind cea care alege. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire, fire de păcat,
iar prin voinţă liber. Spun fără de păcat nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui căci
numai Dumnezeirea este incapabilă de păcat ci pentru că nu are în firea sa facultatea
de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei, libertatea este parte a chipului căci :
spune acelaşi Sf. Părinte” Aceasta numim chip dumnezeiesc, căci cuvintele “după
chip” indică raţiunea şi liberul arbitru”. Sfântul Ioan Damaschim demonstra existenţa
liberului arbitru prin negarea noţiunii determinante ale lucrurilor el respinge
implicarea lui Dumnezeu cu excepţie a sorţii a naturii a sporului sau a întâmplării.
Plecând de la existenţa acţiunii umane şi a facultăţii deliberatoare Sf. Ioan Damaschin
va confirma existenţa libertăţii “Rămâne deci ca omul care acţionează şi lucrează să
fie principiul faptelor sale şi să aibă liberul arbitru. Mai mult dacă omul cu nici un
chip nu este principiul acţiunilor sale este zadarnic să aibă facultatea de a delibera.
Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice
deliberare se face în vederea acţiunii”12.
Sf. Grigore de Nyssa consideră libertatea ca fiind o podoabă a “chipului”, “Căci
pe de o parte sufletul lui îi spune chemarea lui împărătească că îi spune că el trebuie
să se ridice mai mult asupra (principilor/minciunilor de toate zilele, iar pe de altă parte
el are o superioritate vizibilă prin libertatea sa mângâietoarea potrivit căreia el se
poate hotărî şi conduce singur în mod liber după voia sa” 13”Cel ce a creat pe om cu
scopul să guste din toate (nu putea/darurile Lui, desigur că nu-l putea lipsi de tot ce
era mi scump de a fi independent şi liber”. Pr. V. Răducă vorbim despre libertatea la
Sf. Grigore de Nyssa spune despre aceasta că este ontologică şi rezultantă mai multor
virtuţi, libertatea fiind o facultate a persoanei. Virtuţile ce contribuie la libertatea
persoanei sunt: “nepătimirea, libertatea de gândire şi cuvânt şi libertatea de alegere şi
cea ontologică”14Toate acestea fac din om o fiinţă liberă .
(nepătimirea) “Ea este un fel de prezenţă în om a revărsării nepătimirii divine.
Omul neîmpătimit este cu adevărat oglindă în care se oglindeşte dumnezeirea. Dacă la
Dumnezeu nepătimirea este dinamismul curat al persoanei absolute, la om ea trebuie
să exprime acelaşi lucru, dar la nivel creat anume, mişcarea sufletului în direcţia
firească a naturii sale adică spre modelul său” 15 pe care trebuie să îl reflecte “ Razele
acestei virtuţi adevărate şi dumnezeieşti, reflectându-se în viaţa curăţită prin
împărţirea care se revarsă din ea, nu face nivelul pe cel nevăzut de înţeles pe cel
inaccesibil, zugrăvind soarele în inimile noastre”.
Libertatea este privită de către unii teologi moderni ca fiind “riscul asumat de
către Dumnezeu” O Clement “ Pe culmea atotputernicie creatoare căci numai Iubirea
dătătoare de viaţă poate face viu şi liber – se înscrie astfel riscul. Atotputernicia (este
iată) se împlineşte limitându-se. În actul creator însuţi. Dumnezeu se limitează într-un
fel se retrage pentru a da omului spaţiul libertăţii. Culmea atotputerniciei tăinuieşte

12
Sf. Ioan Damaschin, op. cit, p. 87
13
Sf. Grigor de Nyssa, Scrieri exegetice, trad. Pr.Prof. dr. Teodor Bodogae, Editura IBM al BOR în
PSB30, Bucureşti, 1998
14
Vasile răduca, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, Editura IBM al BOR, Bucureşti1990, p. 141
15
Ibidem p. 142
8
astfel o neputinţă paradoxală. Şi aceasta este posibilă deoarece culmea atotputerniciei
este iubirea iar Dumnezeu poate totul mai puţin să-l constrângă pe om să-l iubească.
Iubirea luzi Dumnezeu este spaţiul libertăţii mele”16N. Lossky vede libertatea umană
ca pe capacitatea omului de a respinge pe Dumnezeu şi ca expresie a măreţiei. “Acest
fiinţe (oamenii) pot decide însă şi împotriva lui Dumnezeu. Oare aceasta nu
presupune riscul de a fi vedea creaţia distrusă? Acest risc este necesar s-a spunem,
trebuie, în mod paradoxal, să se manifest chiar în culmea atotputerniciei. Creaţia
pentru a înnoi cu adevărat creează “un altul adică o fiinţă personală capabilă de a-l
respinge pe Cel Care a creat-o. Persoana este cea mai înaltă creaţia a lui Dumnezeu,
doar pentru faptul că Dumnezeu îi dă puterea de a iubi şi prin urmare de a respinge.
Dumnezeu riscă neîncetat prăbuşirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea
să poată fi cea mai înaltă”17

3. Omul fiinţă spirituală cugetătoare

Omul apare ultimul în creaţie cu o natură ce înglobează în ea spirit şi materie –

spirit nu în formă absolută căci numai Dumnezeu e spirit absolut în definitiv prin
raportarea la Dumnezeu toate sunt materie. “În sfârşit la urmă de tot apare omul sud
întreitul lui context ca o unire sublimă i sinteză fericită dintre substanţa dotată cu
putere de cugetare i elementul sensibil al firi. Acest lucru îl deducem din cele spuse
de Apostol în epistola către Efeseni (1 Tesal 5,23cărora le doreşte să li se “sfinţească
în întregime, fără de prihană, trupul sufletul i duhul şi să se păzească întru venirea
Domnului Iisus Hristos prin trup, înţelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea
afectivă şi prin duh pe cea cugetătoare.
Despre suflet Chr. Tommars spune că este unul din termeni a cărui explicare şi
înţelegere este dintre cea mai dificilă atât în Sfânta scriptură cât şi în literatura
creştină datorită bogăţiei sale de sensuri. “Sufletul spune Sf. Ioan Damaschin – este
substanţa vie simplă necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti,
nemuritoare raţională, spirituală, fără de formă. Se serveşte de un corp organic şi ţi dă
acestuia puterea de viaţă de creştere, de simetrie şi de naşte. Nu are un spirit deosebit
de el ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup,
aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber voliţionar, activ schimbător adică
schimbător prin voinţă pentru că este zidit. PE toate acestea le-o primit în chip natural
prin harul celui care l-a creat prin care a primit şi există părea cum şi de a exista prin
fire în acest chip”18. Într-un mod asemănător se exprimă şi Sf. Grigorie de Nyssa:
“Sufletul este o natură creată, natură vie şi inteligibilă, care transmite prin sine
trupului organic şi palpabil puterea virtuală şi a organelor de simţ, atâta vreme cât
natura trupului s-a arătat vrednică de aceasta”.
16
Oliver Clement, Întrebări asupra omului, trad.. Iosif Pop şi Pr. Ciprian Spon, Alba Iulia, 1997
17
Vladimir Losskz, Introducere în teologia Ortodoxă, trad. Lidia şi Remus Rus, Editura
ecnciclopedică, Bucureşti, 1993
18
Sf. Ioan Damaschi, op. cit, pp. 71
9
 Pentru Sf. Grigorie de Nyssa nu doar sufletul este chip al lui Dumnezeu ci şi
trupul; astfel el spune:” După chipul Său l-a făcut Dumnezeu pe om, ceea ce e la fel
ca şi cum ar fi spus că firea omenească a fost făcută părtaşă la toate bunătăţile” 19 se
poate observa că Sfântul Părinte nu atribuie calitatea de cheie sufletului singur, ci
întregii fiinţe umane – trup şi suflet acelaşi lucru îl afirmă şi Sf. Grigorie Palama Căci
nu numai sufletul este, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu
împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu” Şi Sf. Irineu consideră omul ca
chip în întreaga sa fiinţă chip aparţinând omului desăvârşit “omul desăvârşit este acela
care deţine Duhul lui Dumnezeu se arată fără vină în suflet în Trup, adică cel care
păstrează credinţa în Dumnezeu şi dreptatea faţă de aproapele”. Sufletul omului cu
toate calităţile pe care le posedă prin bunătatea lui Dumnezeu nu este o parte din
Dumnezeu aşa cum cred unii ce pleacă de la “suflarea de viaţă” din Dumnezeu o dă
omului. Sf. Ioan Gură de Aur pune apariţia sufletului în crearea omului după crearea
trupului “-Ce înseamnă “ a suflat suflare de viaţă?” – Dumnezeu a voit şi a poruncit
ca trup creat de el să aibă putere de viaţă, care s-a făcut în el suflet viu, adică activ,
care poate prin mişcarea mădularelor să-şi arate măiestria sa. Tot aşa şi la crearea
omului, mai întâi i-a făcut trupul şi apoi sufletul”20.
Contrar acestei opinii avem scrierile Sf. Maxim mărturisitorul care spune “legat
de suflet şi trup cp: “trupul şi sufletul sunt părţi ale omului şi părţile au cu necesitare o
referire una la alta pentru că ele constituie întregul ce le caracterizează, iar cele
referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna şi oriunde au venit la existenţa
deodată constituind ca părţi prin întâlnirea lor specia întreagă şi nefiind despărţire
între ele decât prin cugetarea spre cunoaştere a ceea ce este după fiinţa fiecăruia – e cu
neputinţă ca sufletul şi trupul, ca părţi ale omului să se anticipeze sau să-şi urmeze
pentru cp altfel numită raţiune a uneia la alta va dispărea” 21Despre suflarea de viaţp
Alexandros Talomiros spune:” Suflarea de viaţă pe care Dumnezeu a suflat în faţa
omului era aceiaşi energie a Duhului lui Sfânt care a vitalizat ele în prima zi a creaţiei
…Suflarea de viaţă de care vorbeşte aici Sfânta Scriptură nu este suflarea unei vieţi
vremelnice ci suflarea unei vieţi adevărate şi veşnice . Suflarea de viaţă pe care
Dumnezeu a insuflat-o în faţa omului nu a dat omului un suflet, ci a făcut din suflet,
adică din viaţa lui un suflet viu. Din energia Duhului lui Sfânt pe care Dumnezeu a
suflat-p în faţa lui, omul a dobândit Viaţă adevărată, un suflet viu, o existenţă
veşnică”.Referitor la faptul de a fi “parte” din Dumnezeu Sf. Maxim Mărturisitorul
spune :”Deci suntem şi ni se zice “parte “ a lui Dumnezeu, pentru faptul că raţiunile
existenţei noastre preexistă în Dumnezeu”22
Legată d suflet indisolubil se găseşte calitatea de cugetător a fiinţei umane. Dea
lungul timpului, omul a recunoscut importanţa cunoaşterii” nimeni nu-i mai preţios
decât cunoaşterea, cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei ignoranţa
este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric tot aşa şi lipsa cunoaşterii este

19
Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri partea a II-a, p. 49
20
Sf.Ioan Gură de Aur, op. cit. P. 151
21
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Trad. Prof. Dumitru Stăniloaie, p. 98
22
Sf.MaximMărturisitorul, Ambigua, p. 85
10
lipsa raţiunii. Ignoranţa este nota specifică fiinţelor lipsite de raţiune” 23a recunoaşte
faptul că” Ştiu că nu ştiu nimic” şi şi-a impus singur limite le cunoaşterii. “Odată
pentru totdeauna există multe lucruri pe care refuz să le ştiu. Înţelepciunea pune şi
limitele cunoaşterii”.
“Deci după cum sufletul îşi regăseşte desăvârşirea în faptul că e inteligent şi e
dotat cu putere de judecată” 24”Omul e obligat să se cunoască şi să cunoască. Corp,
suflet, spirit, gândire, instincte, sentimente, idei, pasiuni, interese, idealuri, judecăţi,
virtuţi, nişe, univers, moral şi fizic şi câte altele nu trebuie transformate în modele
comode, căci în cest caz judecăm pe loc”25”Microcosmosul psihic este mai greu de
cunoscut, de cucerit şi de condus decât universul fizic. Omul este o individualitate, o
umanitate, nerepetată şi inimitabilă”.Aducerea sa în existenţa nu coincide cu fiinţa
căci “cea dintâi arată când, unde şi în spre ce este un lucru, a doua arată că este, ce
este şi cum este” amândouă sunt puse în valoare de persoana umană, persoana ce va
face subiectul următorului capitol.

Capitolul III PERSOANA

1. DISTINCŢIE ÎNTRE NATURĂ ŞI PERSOANĂ

Calitatea de persană nu se atribuie decât fiinţelor înzestrate cu raţiune, nu se

poate vorbi despre persoane în cadrul lumii animale. Persoana umană, e un mister de
neatins e exprimarea fiinţei noastre. “Fiinţele personale constituie culmea creaţiei
deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere şi prin har. Persoana este cea
mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu pentru faptul că Dumnezeu îi dă putinţă de a iubi
lui prin urmare de a respinge. Omul este o fiinţă personală a lui Dumnezeu şi nu o
natură oarbă’’, “Persoana este un absolut pe care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu o
poate asuma şi transforma” Plecând de la etimologia cuvântului C. Zonnaros defineşte
persoana ca fiind o “realitate amorfică acea a raportării. Caracterul amorfic e indicat
în principal de folosire iniţială a termenului. Persoana şi defineşte ca rapoartare şi ca
relaţie şi definirea o raportare şi o relaţieAceastă putere de alteritate a fost dată omului
de către Dumnezeu: “ Omul a fost înzestrat de Dumenzeu cu darul de a fi persoană
personalitate, adică de a exista în acelaşi mod în care există şi Dumnezeu”. Dumnezeu
este Dumnezeu pentru că este Persoană, adică pentru că existenţa lui Dumnezeu nu
depinde de nimic nici măcar de Fiinţa sau Noţiunea Sa. Dumnezeu ca Persoană, adică
în mod liber, constituie Fiinţa sau Natura Sa şi nu Fiinţa sau Natura fac Obligatorie
Existenţa Sa” Acest raport între fiinţă şi persoană se găseşte şi la om sub raportul
manifestării fiinţei prin intermediul persoane însă la om natura este un dat şi nu o
manifestare a persoanei. U. Losky face deosebire şi între ipostasa şi persoană (nu este
singurul). Într-un anumit sens însă individ şi persoană au un înţeles contrar individul
23
Sf. Iustin Martirul şi Filozoful apud I.G. Coman**6**de literatură şi filosofie patristică
24
Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri partea a II-a, p. 45
25
Petre Ţuţea, Psihophias Perennis, Editura Icar, Bucureşti, 1993,p.127
11
exprimând un oarecare amestec al persoanei cu elemente care tinde firea obştească –
persoana înseamnă dimpotrivă ceea ce deosebeşte de fire” Pentru a arăta diferenţa
dintre natură şi persoană voi recurge la operele câtorva Teologi moderni care s-a u
ocupat de acest subiect: “Substanţa şi persoana comportă diferenţa care există
întregeneral şi particular, de exemplu “situaţia în care se află o fiinţă vie faţă de un
om”26 Dacă “ genta este un lucru care mişcă în sine şi nu are nevoie de altul pentru
existenţa sa” ea se manifestă prin intermediul persoanei – O persoană este cea care
prin raţiunile propriile sale fapte şi calităţi ne înfăţişează o personalitate distinctă şi
aparte faţă de cele de aceiaşi natură cu a sa. Persoana este aceea care prin raţiunea
actelor sare proprii şi a calităţii personale ne înfăţişează un chip care este aparte de cel
al celor având aceiaşi natură cu a sa precum Gavril ... şi Paul” 27, “Persoana nu e o
matură … libertatea raţionalitatea, nemurirea, capacitatea de a primi energia Duhului
Sfânt posibilitatea creativităţii şi cele asemănătoare. Acestea nu sunt caracteristicile
unei maturi, ci ale unei persoane”, ”Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu
nu este deci o parte din firea noastră ci persoana care cuprinde în ea firea”, “Ideea de
persoană implică libertatea de fire persoana este liberă de firea sa nu este
determinantă de ea. Firea este conţinutul persoanei, persoana este existenţa firii”.
Tomas Spidlik făcând comparaţie între “Boetiu şi urmaşi săi” şi gânditorii ruşi spune
despre cei din urmă că în gândirea lor “Prioritatea absolută este dată aici persoanei nu
ea este cea care se realizează într-o natură determinantă” 28 şi nu persoana creată “
natură privilegiată” ca la primii “Natura este prima denumire a fiinţei…Orice
persoană reprezintă posibilitatea manifestării universale a logosului Fiinţei” Persoana
Adică chipul lui Dumenzeu în omeste libertatea omului faţă de propria sa natură
“Faptul de a fi eliberat de necesitatea şi de a nu supus stăpânirii naturii ca capabil de a
hotărî liber” (Sf. Grigore de Nyssa) Persoana este amoforică spune Yannoras, există
ca element al alteraţiei e comunicabilă şi transmite se manifestă există prin ceilalţi şi
pentru ceilalţi are nevoie de comunicare pentru că omul este “fiinţă socială”

2. Persoana şi semenii

Omul e comunicare, are nevoie de alţi oameni pentru a trăi. Se spune că

indiferenţa ucide „acest fapt la remarcat şi Netzasche când a spus „Şi nu faţă de cel pe
care-l detestăm, suntem cel mai nedrepţi, ci faţă de cel care ne este indiferent”. Fără
comunicare omul se anulează ca persoană tinde către o diminuare a fiinţei sale.
26
Sf. Vasile cel mare apud Iheoreteos Nafpottos în Persoana în Tradiţia Ortodoxă, trad Prof. Paul
Bălan, Editura Bunavestire, Bacău, 2000
27
Idem, p. 70
28
Tomas Spildlik, op. cit., p. 30
12
Manifestarea e cea care îl aduce la existenţa pe om. Solitudinea „represiunea în
memori” nu va putea niciodată să-l facă pe om fericit. „Viaţa spirituală a celui ce are
pe Dumnezeu şi semenii săi...sporeşte mereu”29.Părintele Stăniloaie vorbeşte despre
transcederea (persoanei).
Persoanele umane reprezintă o altă lume. „Fiecare suflet are o lume a lui.
Pentru fiecare sufletul celuilalt e o lume transedentă”(l. Blaga).
Setea de cunoaştere a omului e impreţuită de semenii săi, semeni ce-i
îmbogăţesc cunoaşterea relevându-i noi valori asupra propriei persoane şi asupra
lumii. Omul se foloseşte de nume pentru a se defini pe sunt şi pe alţii însă fără ca
numele să epuizeze omul ca fiinţă – numele se găseşte doar ca mijloc de recunoaştere,
distrugere faţă de un altul. Cunoaşterea se realizează la nivelul personal. „..eu sunt
subiect şi primul obiect al cunoaşterii şi toate le cunosc prin mine” Eu sunt cel ce
raţionează şi prelucrează informaţia reunită de la un alt cu alt ce prin adunarea de
lumină, eul devine şi iradiant, doar dacă există un altul „Iar dacă nu eşti tu şi el, nu pot
aduna lumină, n-am cei ce comunic, şi nu ştiu de adunarea şi de răspândirea ei de
către tine şi de către el adică de ceilalţi” Ceilalţi sunt pentru mine centre şi periferii
„Eu ştiu că nu mă realizez decât răspunzând solicitărilor conştiente ale lor şi nevoii
mele de a mă comunica lor”. Ea vrea să le influenţeze şi pe acelea ca să se dezvolte în
sensul adevărat”30
„Pentru Maxim a şi pentru Nemesius din Emesa, omul micro-cosmos este
chemat să fie şi meditator. El trebuie să face ceva mai mult decât să reflecte pur şi
simplu structura universului. Sarcina lui este de a conduce multiplicitatea şi dualitatea
acestuia din urmă spre unirea finală, a ceastă unire nu implică însă schimbarea
naturilor sau speciilor diferenţiate, ci mai degrabă desăvârşirea lor”31Această mediere
s-a realizat Tatăl prin Iisus Hristros, însă fiecare om trebuie să lucreze la dualizarea
universului, desăvârşire care nu se poate realiza fără Dumnezeu.

3. Persoana umană în relaţia cu Dumnezeu

Omul nu se poate mulţumi să rămână în relaţii cu realităţi finite, clare nevoie de

relaţie ci realitatea infinită în care se include în acelaşi timp noutatea continuă. Care
nu se identifică numai cu interesul mereu noi, al omului, ci şi cu interesul mereu nou

29
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor, p. 12
30
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în Ortodoxia,
Anul XXV, nr. iulie spetembrie, 1973, Bucureşti
31
Lars Ihundlurg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul trad. De Prof. I. Remus
Rus,Editura IBM al BOR Bucureşti, 1999
13
al persoanelor, faţă de el”32Omul animal care a primit poruncă să devină dumnezeu
este într-o continuă legătură cu Creatorul său: prin energiile cu ajutorul cărora
Dumnezeu menţine totul în existenţă: „Fiindcă nu ajunge Bunătăţii să se mişte prin
autocomplare. Ei. Ci trebuia ca binele să se reverse şi să fie răspândească pentru ca să
fie mai mult celor cărora să le facă bine” Sf. Grigore Teologul 33 Dumnezeu ne-a creat
ca parteneri de dialog din dragoste pentru a ne bucura de darurile Sale. Dacă omul îşi
câştigă libertatea doar atunci când voinţa se este conformă cu chipul şi tinde spre
Dumnezeu despre nemurire omul trebuie să ştie că ea se realizează tot prin perioada
prorocilor şi culminând cu Întrupare lui Iisus Hristos – a doua Persoană a Sfintei
Treimi, omul n-a avut nici un moment existenţial fără Dumnezeu căci în fond „Nu
există decât Dumnezeu şi cu mine” E. Cioran. Imposibilitatea Omuluis-L cunoaşte pe
Dumnezeu este înlăturarea de calitatea personală a Dumnezeului cretin – străin de
termenul finitate despre care Pr. D. Stăniloae spune că-i lipseşte personalitatea. Omul,
prin capacităţile sale intelectuale este incapabil să-l cunoască pe Dumnezeu –
incognos în ceea ce priveşte Fiinţa Sa pentru aceasta este nevoie de a serie mare a tot
ceea ce înseamnă cu o curăţire de patimi o rugăciune intensă prin care mintea noastră
(sufletul mintal) să fie scos afară din el şi să primească cunoaşterea din partea lui
Dumnezeu. ”Această cunoaştere poate di directă după Sf. Grigorie Palama – „este
posibilă deoarece omul întrucât nu este fiinţa autonomă, ci chip al lui Dumnezeu,
„Deschis spre înălţime – dispune de însuşirea firească de a transcede pe sine şi de
a atinge dumnezeiescu. Aceasta însuşire nu este dor intelectuală; ea implică
purificarea întregii fiinţe detaşare excetică şi progres moral.” Este imposibil să-l
posedăm pe Dumenzeu în noi sau să-l trăim pe Dumnezeu în pluritate, sau să
fim uniţi cu lumina cea neamestecată, dacă nu ne curăţim prin virtute dacă nu
ieşim în afară , sau mai degrabă mai presus de noi(Sf. Grigorie Palama )”
În relaţia omului cu Dumnezeu harul este deasemenea un factor ce-l
conduce pe primul la îndumnezeirea căci harul care este parte din natura lui îl
face pe om deplin” Harul divin mântuitor este energia puterea sau lucrarea
dumnezeiască necreat, care izvorăşte din Fiinţa divină a celor trei ipostasuri,
fiind nedespărţită de Acesta şi care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra
oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţii lor”34. „Omul e în genere o unitate
personală şi în acelaşi timp nespus de complexă. Omul este o unitate
omnilaterală de competenţe contreastante în continuă întărire dar care o poate
deveni o unitate de contrarii. Unitatea persoanei umane şi în acelaşi timp
complexitatea ei se arată în faptul că un sine unitar se manifestă într-o
multiplicare nesfârşită de gânduri de simţire de acte, prin care vrea să ajungă la
exprimarea sa integrală, dar niciodată nu ajunge la capăt. El tinde spre aceasta,
spre o plinitudine, dar vede că nu este în puterea lui să ajungă prin sine la ea, că
32
Pr. Prof. Dumtiru Stăniloaie, Teologia Dogmatică, p. 270
33
Sf. Grigorie Teologul, apud. Sf.Maxim Mărturisitorul,Ambigua, p. 249
34
Pr. Prof. Isidor Todoran, Arh prof, dr, Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă Manual pentru
Seminarile Teologie, Editura Renaşterea, Cluj, 2000
14
pentru ai are nevoie de tot ce există şi de Absolutul de care depinde toate” 35.
Omul estre după cuvintele Sf. Vasile cel Mare special pentru sufletul său se
deosebeşte de cel al animalelor prin faptul că este cugetător. Omul este
cuvântător deoarece „Cuvântul dumnezeiesc ş-ia impregnat chiar prun creaţie
chipul Său în om, ca Cuvânt în acţiune. Cuvânt cuvântător aici şi-a suflat grăirea
în om, pentru că acesta, pe de o parte să grăiască şi el altuia în numele
Domnului şi pentru ca să poate auzi spiritual” cu „Cuvântul” omul are o relaţie
specială.

4. Raportul cu Arhetipul

„Punctul de plecare şi centrul teologiei CHIPULUI” ESTE PENTRU

Părinţi învăţătura Sf. Paul. Este un dat hermeneutic al ştiinţei biblice actuale
faptul că pentru Panol „chip al lui Dumnezeu I-a zi „Să facem om? Cine altul
decât Îngerul de mare Sf. Sfetnic minunat. Domn puternic, Cel de o fiinţă cu
Tatăl, prin care s-a adus toate la fiinţa? Lui I-a spus: „ Să facem om după chipul
nostru şi dup asemănare”36”Să facem om! Ascultă, tu care lupţi împotriva lui
Hristos ascultă că Dumnezeu vorbeşte cu Cel Care a luat aparte cu el la facerea
lumii, cu Cel prin care a făcut şi veacurile”. Care ţine pe toate cu cuvântul
puterii Sale. Cui îi spune Dumnezei: „După chipul nostru) Cui altcuiva decât
„Celui Care este strălucirea sclavei şi chipul ipostasului. Care este chipul
Dumnezeiescului celui nevăzut”? Deci propriei Sale icoane vii Celui Care a
spus: „Eu şi tatăl una suntem şi „Cel Care M-a văzut pe Mine a văzut pe
Tatăl”37Şi la Clement Alexandrinul omul este legat de Hristos căci „Scopul
nostru este asemănarea pe cât cu putinţă cu Logosul cel drept şi restabilirea în
desăvârşita împlinire prin Fiul38Din iubire faţă de oameni Dumnezeu Care este
bun, mai bine zis, izvorul a toată bunătatea. Iar cel bun nu pizmuieşte pe mine.
De aceea, nepizmuind existenţa primăverii, a făcut (toate cele ce suport) din cele
ce nu sunt, prin Cuvântul Său. Domnul nostru Iisus Hristos, Dintre ele înainte de
toate S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ Căci ştiind că datorită
faptului că e făcut nu se poate menţine pururea le-a dăruit lor ceva mai mult
adică nu i-a (Uitat, creat, pe oameni pur şi simplu, ci i-a făcut după chipul Lui,
împărtăşindu-le şi din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de
umbre ale Cuvântului şi fiind cuvântători să se poată menţine în fericire. După
chipul tatălui Iisus Hristos face mijlocirea spre cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi de
ce i-ar mai fi făcut Dumnezeu pe aceştia dacă n-ar fi voit să fie cunoscut de ei?
35
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Chipul nemuritor, p. 37
36
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p. 101
37
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Yhenameron, p. 179
38
Clement Alexandrinu, apud Marin M. Branişte
15
Deci ca să nu se întâmple aceasta. Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul
Domnului nostru Iisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea ca, printr-
un astfel de har, cunoscând chipul. Adică pe Cuvântul Tatălui să poată să
dobândească prin El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască
viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită”39
Fiinţa umană poate fi numită nu numai „după chipul lui Dumnezeu ci şi
„chip al lui Dumnezeu. Expresia „după chipul lui Dumnezeu arată fiinţa umană
având pe Fiul Absolut ca chipul de model al Tatălui, Expresia „chipul lui
Dumnezeu” arată acel lucru dar şi mai mult în relief ceea ce are fiinţa umană
comun cu Fiul mai ales după întrupare: relaţia filială cu Tatăl absolut Dacă n-ar
fi existat Fiul etern în cer „ca chip al Tatălui” n-ar fi fost creată după chipul lui
Dumnezeu, nu s-ar fi întrupat omul m-ar fi realizat însuşirea de a fi după chipul
lui Dumnezeu în mod deplin şi într-un anumit sens ”chipul lui Dumnezeu” 40.
Iisus Hristos este cel care a realizat scopul pe care omul îl are de
îndeplinit. El a dat putere omului de vieţuire unind în Persoana Sa toate
medierile pe care omul le avea de făcut El e „Calea Adevărului şi Viaţa” şi fără
de le nu putem realiza nimic. Venind în maxima apropiere de noi el a făcut
posibilă îndeumnezeirea noastră căci: „Dumnezeu sa făcut om pentru că omul
să-şi facă dumnezeu”.

Capitolul IV
ASEMĂNAREA
Plecând de la chip omul trebuie printr-o alegere personală să ajungă la
asemănare. La aceasta cei mai mulţi Sfinţi Părinţi spun că se poate ajunge prin calea
virtuţii căci după cum „Dup chipul înseamnă, aşadar mintea şi liberul arbitru, iar
„după asemănarea” asemănarea în virtute pe cât e cu putinţă. Această dorinţă se face
pornind de la chip deoarece „Tendinţa după chipul lui e aceea de a se actualiza în
asemănare cu Dumnezeu ca virtute”41 Despre asemănarea datorată virtuţilor vorbesc şi
alţii” Sf. Părinţi astfel Sf. Grigorie de Nyssa spune: „curăţirea, nepătimirea, fericirea,
înstrăinare de orice rău şi multe altele de acest fel sunt cele prin care se exprimă
asemănarea omului cu Dumnezeu Sf. Grigorie de Nyssa spune că „Firea omenească a
fost făcută părtaşă la toate bunătăţile” şi ca o asemănare a noastră cu Arhetipul se va
face cu ajutorul bunurilor inserate de Dumnezeu în chipul său ”Tot raiul de bunătăţi,
orice virtute, toată înţelepciunea şi tot ceea ce se poate concepte ca mai bun.
Frumuseţea chipului nu constă într-anumite celor ci în locul acestora condiţie la
puritate de nepătimirea la fericire la înstrăinarea de orice rău şi la toate celălalte prin

39
Ibidem, p. 105
40
Pr. Prof. D. Stăniloae, în Ortodoxia – Chipul lui..., p. 353-359
41
Pr. Magistrand Ioan Turciu Conceptul de chip şi implicaţiile lui soteriologice în Ortodoxia, anul
XI, nr. 3, iulie septembrie, 1958, Editura IBM al BOR
16
care se configurează în oameni asemănarea cu Dumnezeu” 42. Folosirea puterilor
naturale pe calea virtuţii este prezentă şi la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Căci trebuia
ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui prin aceea că vrem prin împărtăşire
trăsăturile exacte ale bunătăţii Lui şi a plănuit înainte de veacuri să fim în El”, E tot
aşa spune Sf. Ioan Ihrisistom cuvântul „asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât
cât ne stă în putinţa noastră omenească, asemenea lui în ce priveşte bunătatea,
blândeţea, virtutea”43.
Pentru Sf. Atanasie cel Mare asemănarea se raportează la cugetarea lui
Dumnezeu – „Omul ...pentru asemănarea lui cu Cel ce este .. ar fi putut-o păstra în
gândirea la El”44 Pentru Clement Alexandrinul asemănarea cu Dumnezeu cu
realizarea prin libertate „Cuvântul „dacă voieşti” ia arătat dumnezeieşti liberul
arbitru... Dă celor ce voiesc şi stăruiesc şi cer, pentru ca astfel mântuirea să fie
lucrarea proprie lor”45 şi har „a mântui pe cei ce voiesc e har”46.

Capitolul V
"Chip" şi "asemănare" în doctrina romano – catolică

Omul a fost creat „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.Asemănarea este

tot un proces dinamic cerut de chip „Chipul fundamentat obiectiv, prin însăşi structura
sa dinamică cere asemănarea subiectivă personală. Germenele „ a fi fost creat după
chip – duce la aceasta deschidere „A exista după chip” asemănarea ca proces dinamic
este remarcat şi e Sf. Grigore Palama „ În fiinţa noastră după chip, omul este superior
îngerilor, ar prin asemănare le este inferior, pentru că este nestatornic”.Asemănarea
presupune o evoluţie continuă are Dumnezeu căci mântuirea nu e un proces static cine
nu urcă coboară – este concluzia Sfinţilor Părinţi Actualizarea chipului cu un
prerogativ al fiinţei umane este legat de persoană prin care omul îşi manifestă întreaga
fiinţă direcţionând-o spre Dumnezeu sau împotriva lui conducându-l pe om către
mântuire sau diminuarea personală către incapacitatea de a se bucura de aducerea sa
la existenţă.

42
Idem. Trad V. Răducă, op. Cit, p. 122
43
Sf. Ioan Ihrisostom , op. Cit., p. 72
44
Sf. Atanasie cel Mare, op. Cit, p. 94
45
Clement Alexandrinul aud M. Branişte, op. Cit., p. 594
46
Ibidem p. 596
17
 CHIP ŞI ASEMĂNARE ÎN BISERICA
ROMANO-CATOLICĂ

Pornind de la calitatea omului de a fi creat „după chipul lui Dumnezeu doctrina

romano-catolică ca şi cea ortodoxă a încercat să ofere explicaţii suficiente legate de
originea, scopul, natura, poziţia şi omul omului în univers „Esenţa antropologiei
paradisiace a romano-catolismului o constituie faptul că Dumnezeu l-a creat pe o
după chipul său şi le-a statornicit în prietenia sa Făptură spirituală omul nu poate
trăim această prieteni decât sub forma supunerii de lumină faţă de Dumnezeu.
Dreptatea fiind templul care reglementează raportul omului cu Creatorul. Dreptatea
fiind privită ca fiind o sfinţenie adonomă a omului şi nu un act dinamic de
comunicare, de iubire dintre om şi Dumnezeu. Libertatea fiind reglementată pentru ca
omul să ajungă la sfinţenie. Un factor important ce asigură omului farul de sfinţenie îl
constituie harul un dat supranatural, extrinsec fiinţei umane un dat supranatural
extrinsec fiinţei umane fără acesta omul era în paradis prin fire – „după chipul”
Creatorului, După chipul „lui Dumnezeu omul definea calitatea de stăpân asupra
pământului Această suveranitate a omului asupra creaţiei terestre se datorează
Creatorului.
Raţionalitatea este de asemenea calitate a chipului deoarece „Ceea ce dă
superioritate omului este că Dumnezeu l-a creat după chipul Său, dându-i un suflet
raţional care-l ridică deasupra animalelor47 această raţionalitate a omului îl face să fie
după chipul lui Dumnezeu „Creaturile inteligente, având în ele o trăsătură de
asemenea cu inteligenţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt singurele la propriu
vorbind alcătuite după chipul său”48 Întunericul reprezintă sediul chipului deoarece
acesta ca parte mobilă, oferă dominaţie asupra creaturilor. Fer. Augustin face
deosebire şi între „chipul originii – capacitatea sufletului de a-L simţi şi caută pe
Dumnezeu şi chipul în împlinirii care este posesia lui Dumnezeu sau comunitatea cu
El în vedere”. Calitatea de chip poate fi atribuită doar omului ca fiinţă inteligentă
căci: în toate creaturile trebuie o anumită asemănare cu Dumnezeu, totuşi numai în
creatura inteligentă poate fi numită chip”. Trupul participă la calitatea de chip doar
într-un mod indirect, sufletul fiind sediul chipului, asemănarea fiind doar un apanos al
spiritului, omul poartă asemănarea divină în el nu pentru că şi în măsura în care este
un corp ci pentru că şi în măsura în care este spirit”. O altă trăsătură a chipului o
constituie liberul arbitru sau capacitatea de autodeterminare cu care Dumnezeu a
înzestrat fiinţa umană. Eliberarea prin Hristos de păcat, lege şi moarte este o
descărcare de jurisdisme iar libertatea faţă de moarte se înţelege ca suprimarea atât cât
este posibil a fricii de moarte. În ultimul timp calitatea de chip trece de la natura
raţională sau puterea dominatoare, voinţa sau libertatea la faptul că omul a fost creat
ca parte de dialog a lui Dumnezeu prin urmare el este o fiinţă în relaţie cu Dumnezeu
47
Toma D’Aquno apud pr. Dr. Cristian Popescu, chip şi asemănare
48
Idem
18
legat în profunzimea sa cu Dumnezeu afirmându-se astfel capacitatea ontologică a
omului de a răspunde Creatorului capacitate existentă şi în omul păcătos. Cu toate
acestea se mai face totuşi diferenţa între „Chipul natural” şi „ chipul supranatural”.
Astfel prin „chipul natural” se înţelege putinţa naturală de a da răspuns apelului divin,
în timp ce „chipul supranatural” reprezintă orientarea omului natural spre omului
Dumnezeu şi spre asemănarea graţiei. Asemănarea îndoctrina romano-catolică este
legată de har „chipul supranatural fiind harul înţeles ca asemănare. Prin acesta omul
capătă calitatea de sfinţenie. Asemănarea pare astfel redusă doar la o manifestare a
omului în vederea unei perfecţionări în vederea unei fericiri egoiste şi nu o comuniune
de iubire ca în Teologia ortodoxă. Prin naţionalizarea excesiv doctrina romano-
catolică a ridicat un zid insurmontal între om şi Dumnezeu. Sensul creat de
Dumnezeu după chipul său ajunge la Dumnezeu prin har mai mult decât printr-o
putere voluţionară proprie persoanei umane fapt ce a creat în catolicism o răcire a
relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, omul fiind văzut ca o creatură rece în legăturile sale
cu Dumnezeu.

Capitolul IV
Chipul şi asemănarea la protestanţi

Ca reacţie la perspectiva doctrinei romano-catolice ce atribuie omului o

perfectabilitate prin har protectantismul atribuie omului primordial o perfecţiune
ontologică fiinţială. Încercând să argumenteze căderea protopărinţilor protestanţilor
nu au remarcat faptul că probleme reală o constituie ideea de perfecţiune statică şi
impersonală şi au fost trecerea de la perfecţiunea prin har la aceea existentă prin fire.
Acest lucru a dus la considerarea omului ca fiind alcătuit încă de la început „după
chip şi asemănare” atribuindu-i astfel omului perfecţiunea fiinţială prin confundarea
acestora contrar doctrinei romano-catolice care separă cumplit chipul de asemănare.
Pentru protestanţi dispare astfel teoria despre natural şi supranatural omul cunoscând
un om prin creaţie natural. „Chipul şi asemănarea” devin calificative ale vieţii umane
ce nu cunoaşte un adaos haric primul terme caracterizând perfecţiunea antologică, iar
al doilea perfecţiunea morală. „Afirmaţiile despre natura omului existente în
catolicism au puţin întors în teologia protestantă important fiind dacă el îşi primeşte
viaţa din mâna lui Dumnezeu sau dacă el se menţine într-un mode oarecare în
autonomia sa”49Astăzi teologii protestanţi încearcă o reconciliere între har şi fire
plecând de la starea paradisiacă „Iurgin Moltamannn vorbeşte despre o dimensiune
teologică a omului adică de o prezenţă a lui Dumnezeu în om şi de o dinamică a
chipului El presupune traducerea lui „după chip” cu „să fie chip” Dumnezeul e
prezent în om pentru ca omul să devină asemenea lui în relaţie cu el „Chipul”
înseamnă că omul îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ. Această relaţie defineşte
49
Drd. Ştefan Buchiu, Concepţia despre om şi mântuire în Confesiunie Augustină, în S.T. seria a
II.a, anul XXXVI, nr. 5-6, mai iunie 1984
19
firea umană şi nu unele caracteristici sau alte care disting fiinţele umane de celelalte
făpturi”50 „Asemănarea cu Dumnezeu nu se rezumă la relaţia cu Acesta, ea implică şi
o transcindere personală către ceilalţi oameni precum şi relaţia omului cu restul
creaţiei „asemănarea cu Dumnezeu nu poate fi trăită (realizată) în izolare. Poate fi
trăită doar comuniunea umană (...) ( pentru că numai ) relaţia socială deschisă între
oameni e forma vieţii care îi corespunde lui Dumnezeu”. ”Acelaşi teolog protestant dă
numele de chip întregii persoane umane „ întreaga persoană omenească, nu doar
sufletul său; adevărata comunitate umană, nu doar individul; omenirea care se
dezvoltă împreună cu natura, nu doar fiinţele umane în confruntarea lor cu natura -
acestea sunt chipul lui Dumnezeu” Unii teologi au privit asemănarea cu Dumnezeu şi
ca un aspect ce implică fizicalitate. Acordin to rome interpreters human being in their
upreight stature have a phzsical resemblance to God Some passags of the Bibnle are
strikinatig anthropomorphi in their depiction of Goof Howerer with its more
characteristic emphasis little suport tu the nation of a psihsical ressemblance. Between
God and humanitz and ndeed explicitlz forbids the marking af ali images ......51
Ca şi în catolicism protestanţii, exagerează o anumită parte ore care omul
ajunge la asemănare astfel îi consideră fiinţa umană ca fiind perfectă prin creaţie
(acest lucru nu explică căderea omului) obţinând astfel o creatură autonomă ce nu mai
are nevoie de Dumnezeu îndepărtându-l pe acesta din viaţa umană.

Concluzii

Omul cunoaşte în religia creştină cea mai înaltă creaţie aceea de a fi creat după
chipul lui Dumnezeu ce tinde către asemănarea cu Acesta Privit sub diferite forme
omul perfect este fie prin lucrarea harului fapt susţinut de doctrina romano-catolică fie
prin firea sa ca în teologia protestantă aceste moduri de vedere conduc la o
perfectabilitate umană datorată în primul caz lui Dumnezeu iar în cel de-al doilea
omului. Teologia ortodoxă emiţând aceste extreme vorbeşte despre o asemănare ce
implică o conlucrare a omului prin exprimarea voinţei libere de a se îndrept spre
Dumnezeu şi o apropiere a lui Dumnezeu către om pentru ca acesta din urmă să
devină Dumnezeu. Conformarea voinţei omeneşti cu ceea ce este specific firii sale îl
conduce pe cel ce uzează de darurile oferite de Dumnezeu la asemănări. Incognocibil
în ceea ce priveşte esenţa chipului lui Dumnezeu în el, omul rămâne un mister pentru
el însuşi, un mister ce poartă înşişi în el nostalgia paradisului pierdut „Regresia în
memorie” fiind pentru E. Cioran dar şi pentru L. Blaga o confundare în amintirea pe
care omul o are cu privire la fericirea iniţial paradisiacă. Dacă pentru unii păcatul
original reprezintă o manifestare a umanului, o afirmare a ceea ce este omenesc Che.
Vlădulescu o câştigare a umanităţii starea paradisiacă fiind subumană pentru alţii Sf.
50
Ibidem, p. 96
51
Daniel I. Migliore, Faith Sceking Undirstanding, p. 121
20
Maxim Mărturisitorul această posibilitate a alegerii reprezintă un indiciu al
perfecţiunii. Autonomia omului nu-l va conduce pe acesta niciodată la cunoaştere a
adevărului: „omul la scara lui ca şi natura nefiind duse ale adevărului”. P. Ţuţea ci
doar la o depărtare a sa faţă de sine. Adevărul nu poate fi cunoscut decât prin relaţie
pe care am primit-o în mode deplin prin Iisus Hristos arhetipul nostru. Care vine să
restaureze firea umană oferindu-se pe Sine jertfă şi model de urmat în vederea
ajungerii la asemănarea cu El. Dacă chipul din om şi recapătă strălucirea prin Iisus
Hristos asemănarea este un proces continuu, dinamic ce nu cunoaşte la un moment dat
creun punct static. Împlinirea omului se realizează prin mişcarea către Cel ce este
„Calea Adevărului şi Viaţa”

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1976

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere în PSB 21 trad de Pr. D. Fecioru,
Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1987
3. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ambigua, în PSB 80,trad de Pr. De.
Stăniloaie Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1983
4. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, în PSB 15,
trad de Pr Prof. D. Stăniloae, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1987
5. Sfântul Grigore de Nyssa, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale,
trad Pr. Prof. dr. Teodor Bodogade, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1989 în
PSB 30
6. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Ihenomerom, în PSB 17, trad de Pr. d.
Fecioru
7. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad de D. Fecioru, Editura Scripta,
Bucureşti 1993
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura
IBM al BOR, Bucureşti, 1996
9. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiovam 1987
10.Idem, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura IBM al BOR,
Bucureşti, 19 Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992

21