Sunteți pe pagina 1din 8

Curs epidemiologie

EPIDEMIOLOGIE

INFECTIA

• Bolile infecţioase: sunt boli cauzate de microorganisme (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi
etc.)
• Bolile contagioase: sunt acele boli infecţioase care se pot transmite de la om la om sau de la
animale la om.
• Procesul infecţios reprezintă totalitatea reacţiilor locale şi generale, consecinţe ale
interacţiunii dintre agentul patogen şi organismul gazdă, aflat în anumite condiţii de mediu.

Procesul infecţios presupune existenţa următorilor parametri:


• microorganismul patogen= intervine prin patogenitate, virulenţă şi putere de multiplicare.
Acestea depind de o serie de caractere intrinseci: structură chimică, metabolism, bagaj
genetic, număr şi forme de prezentare (spor, chist, forme vegetative)
• macroorganismul receptor (gazda)= este sau nu un receptor adecvat, în raport cu
integritatea barierelor naturale: mucoase, tegument, secreţie sudorală, secreţie sebacee, pH,
capacitatea individuală de răspuns imun, umoral sau celular
• mediul= cuprinde totalitatea condiţiilor de mediu ambiant: temperatură, umiditate, pH,
condiţie socio-economică, aglomeraţie, subalimentaţie, condiţii de igienă şi nivel de
educaţie sanitară.

Modalităţi de evoluţie a unei boli infecţioase

• infecţia inaparentă: decurge asimptomatic, se confirmă prin teste de laborator


• infecţia subclinică: - modificări funcţionale, tisulare şi manifestări clinice foarte reduse.
Ex.: infecţia streptococică subclinică, hepatita virală subclinică. Pacientul poate să nu fie
recunoscut ca bolnav şi este uneori diagnosticat doar în stadiul de complicaţii sau sechele.
• infecţia latentă: este o infecţie inaparentă, dar cu persistenţă îndelungată a agentului
patogen în ţesuturile gazdei. În prezenţa unor factori de mediu favorizanţi, infecţia latentă
poate deveni manifestă clinic. Exemplu: TBC, SIDA, infecţia herpetică.
• infecţia localizată: penetrarea şi multiplicarea germenului are loc în imediata vecinătate a
porţii de intrare. Exemple: rinita virală, furunculoza, abcese.
• infecţia de focar: este o infecţie cronică localizată, care determina efecte la distanţă.
Evoluează pe lungi perioade de latenţă, pe fondul cărora apar acutizări, ca pusee de infecţie
evidentă. Exemplu: reumatismul articular acut. O infecţie de focar traduce un compromis
între statusul răspunsului imun al gazdei şi gradul de virulenţă al microorganismului
patogen.
• infecţia generalizată sau septicemia: implică existenţa focarului primar al infecţiei şi
prezenţa în sânge a germenului sau a toxinelor sale (hemocultură pozitivă)
• infecţia cronică: persistenţa îndelungată a germenului în organism → mai multe recăderi,
cu evoluţie ondulantă. Exemple: dizenteria cronică, metroanexita cronică, hepatita virală
cronică.
• starea de purtător: se evidenţiază prin examene de laborator. Această stare poate fi
consecutivă unei infecţii clinice. Purtătorii constituie rezervorul epidemiologic (sursa de
infecţie) cel mai periculos.

1
Curs epidemiologie

Infecţia clinică tipică are următoarele etape: perioada de incubaţie, perioada pordromală (debutul),
perioada de stare, perioada de convalescenţă (declin) şi eventual perioada sechelară.

• Incubaţia = timpul scurs din momentul pătrunderii germenului în organism şi până la


apariţia primului simptom/semn clinic. Este deci o perioadă asimptomatică, pacientul fiind
de obicei contagios. Incubaţia poate fi scurtă (toxiinfecţia stafilococică) sau lungă (hepatita
virală B şi C).
• Debutul (prodromul) - de obicei nu este caracteristic pentru evoluţia ulterioară a bolii.
Apar primele semne clinice.
• Perioada de stare - sunt prezente simptomele cardinale ale bolii. Exemple: hepatomegalie,
icter, urini hipercrome, febră, erupţie generalizată.
• Convalescenţa: simptomele se atenuează. Poate fi urmată de vindecare, portaj de germeni
sau sechele.
• Perioada sechelară - Majoritatea bolilor infecţioase se vindecă cu „restituţio ad integrum”,
dar sunt posibile sechele. Exemple: infecţia streptococică, hepatita virală,
meningoencefalita.

NOŢIUNI DE EPIDEMIOLOGIE GENERALĂ

Epidemiologia = ştiinţa medicală care se ocupă cu identificarea factorilor de agresiune pentru


sănătate, cu stabilirea mijloacelor şi metodelor de neutralizare a acţiunii lor asupra grupurilor cu risc
crescut, cu depistarea şi lichidarea proceselor epidemiologice, a stărilor de boală şiu cu elaborarea
programelor de protecţie globală a sănătăţii umane.

Procesul de răspândire a bolilor infecţioase are 3 verigi principale (factori epidemiologici


principali):
• sursa de infecţie/ izvorul infecţios
• calea de transmitere
• masa receptivă.

Factori epidemiologici secundari:


• factori naturali: climatici (boli tropicale), geografici (anumite infecţii sunt caracteristice
doar unor zone geografice), meteorologici (iarna-primăvara sunt mai frecvente virozele
respiratorii, oreionul, rujeola; vara sunt mai frecvente toxiinfecţiile alimentare)
• factori socio-economici: condiţiile de viaţă şi muncă, nivelul de educaţie sanitară.
• Procesul epidemiologic poate fi influenţat de mişcări populaţionale, de calamităţi naturale.

Izvorul de infecţie este un organism (uman sau animal) care are capacitatea să găzduiască, să
asigure supravieţuirea, multiplicarea şi diseminarea unui agent patogen. Izvorul de infecţie
poate să prezinte sau nu semne de boală.
Sursa de agenţi patogeni este reprezentată de:
• omul bolnav, convalescent sau purtător de germeni
• animalele purtătoare sau bolnave.

Caracteristicile microorganismului patogen:


• Patogenitatea = proprietatea unui agent patogen de a pătrunde, prolifera şi difuza în
organnismul gazdă
• Virulenţa = gradul de penetrabilitate a microrganismului patogen prin barierele naturale ale
organismului. Gradul de virulenţă al unui microorganism determină intensitatea procesului
infecţios

2
Curs epidemiologie
• toxicogenitatea= proprietatea unui germen de a produce o anumită cantitate de toxină, care
determină distrucţii celulare în organismul gazdă.

Căile de transmitere a infecţiei


• calea aeriană: majoritatea bolilor eruptive, majoritatea infecţiilor virale şi bacteriene ale
aparatului respirator, unele infecţii virale şi bacteriene ale SNC. Calea aeriană reprezintă
sursa cea mai periculoasă de infecţie;
• calea digestivă. De la sursa de infecţie, germenii se răspândesc în mediul înconjurător prin
materiile fecale, urină sau alte produse patologice, putând contamina alimentele, apele;
exemple: hepatita virală A, toxiinfecţii alimentare, antrax digestiv;
• calea sexuală: în bolile venerice;
• calea transcutanată: antrax cutanat, scabia;
• calea parenterală: hepatita virală B, C, infecţia HIV
• calea transplacentară: rubeola, rujeola, HIV, hepatita B.

Poarta de intrare este locul prin care agentul patogen, ajuns la organism pe una din căile de
transmitere, pătrunde în interiorul acesteia şi începe să se multiplice, dând naştere infecţiei.
Există 3 porţi de intrare principale:
• mucoasa respiratorie
• mucoasa digestivă
• tegumentele.

Forme de manifestare a procesului epidemiologic


• Manifestarea sporadică: cazuri izolate necorelate în timp şi spaţiu
• Manifestarea endemică: cazuri relativ frecvente, limitate în spaţiu şi nelimitate în timp.
• Manifestarea epidemică: cazuri numeroase ce apar într-un timp scurt şi într-o zonă
geografică limitată (holeră, febră tifoidă, ciumă);

În raport cu calea şi modul de transmitere a epidemiei, pot apărea:


• epidemii de contact: hepatita virală A
• epidemii hidrice: febra tifoidă
• epidemii alimentare: salmoneloza
• epidemii aerogene: gripa
• epidemii transmise prin vectori: tifos exantematic, malarie.
• Manifestarea pandemică: cazuri foarte numeroase într-o perioadă de timp fără limite
geografice; apare de cele mai multe ori ca o cumulare de epidemii cu caracter extensiv, care
ajunge să intereseze arii largi de pe glob sau chiar continente întregi (variolă, holeră, tifos
exantematic, gripa, HIV).

Există o periodicitate în ceea ce priveşte izbucnirea epidemiilor. Unele epidemii se repetă la 3-4
ani (rujeola, hepatita virală A), altele, influenţate de factori naturali sau socioeconomici, se
repetă la 10-30-50 ani (după cutremure, inundaţii, războaie etc.)

Noţiunile cele mai importante legate de epidemiologia infecţiilor sunt:


 morbiditatea: numărul de îmbolnăviri noi la un număr dat de locuitori (10.000,
100.000);
 incidenţa: numărul de îmbolnăviri noi într-o perioadă dată de timp;
 prevalenţa: număr de infecţii la un moment dat într-o colectivitate;
 mortalitate: numărul deceselor printr-o anumită infecţie raportată la un anumit
număr de locuitori;
 letalitate: numărul de decese raportat la numărul de persoane infectate;
 index de manifestare: numărul de boli clinic aparente raportat la numărul total de
persoane infectate.

3
Curs epidemiologie

INFECŢIA NOSOCOMIALĂ (hospitalism, infecţie intraspitalicească)

este o infecţie pe care o persoană o contractează cursul spitalizării.


Agenţii etiologici fac parte, în general, din flora condiţionat patogenă - “germeni oportunişti”.
Cel mai des sunt implicate bacterii care, în spital, devin multirezistente la antibiotice şi îşi cresc
virulenţa.

Speciile mai frecvent întâlnite sunt: E.coli, Klebsiella, Enterobacter, Pseudomonas aeruginosa,
S.aureus, stafilococi coagulazo negativi etc. Acestea pot produce infecţii urinare, infecţii ale
plăgilor postoperatorii, infecţii ale tractului respirator inferior, septicemii etc.

Sursa de germeni poate fi:


- endogenă, din propria floră,
- exogenă, când provine de la personalul medical sau mediul înconjurător. Este cunoscut portajul
ridicat de S.aureus la personalul din spital.

Infecţiile nosocomiale se pot produce şi ca urmare a unor manevre medicale invazive, cum
sunt: bronhoscopia, cistoscopia, cateterisme, respiraţia asistată etc.
De asemenea, unele soluţii medicamentoase se pot infecta cu germeni multirezistenţi, ca, de
pildă, colirele care se contaminează foarte uşor cu bacil piocianic.

PROFILAXIA BOLILOR INFECŢIOASE

Definiţie:
totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru
menţinerea stării de sănătate a unei populaţii.

• Profilaxia se realizează prin acţiuni de:


- prevenire a bolilor infecţioase= împiedicarea apariţiei bolilor
-combatere a bolilor infecţioase= limitarea extinderii bolilor, atunci când ele apar.

Prevenirea bolilor infecţioase


- măsuri de profilaxie specifică: se realizează prin imunizarea populaţiei cu vaccinuri, acestea
având un rol decisiv în prevenirea bolilor infecţioase
- măsuri generale: au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor socioeconomice, ridicarea nivelului
cultural şi de educaţie sanitară a populaţiei
- măsuri de supraveghere epidemiologică: urmăresc supravegherea şi ţinerea sub control a
factorilor procesului epidemiologic (izvoare de infecţie, căi de transmitere, masa receptivă).

Combaterea bolilor infecţioase. Ancheta epidemiologică.

• Combaterea bolilor infecţioase se realizează prin lupta de focar, care cuprinde totalitatea
acţiunilor care se desfăşoară în focarul de boală transmisibilă şi au ca scop împiedicarea
extinderii acesteia, limitarea şi stingerea focarului, eliminarea potenţialului epidemiologic al
acestuia. Acţiunile de combatere nu au un caracter permanent, ele instituindu-se în
momentul depistării focarului de infecţie şi încetând când focarul a fost stins.
• Ancheta epidemiologică= totalitatea investigaţiilor efectuate în focarul de infecţie, cu
scopul de a descoperi cauzele apariţiei şi răspândirii bolii care a generat focarul respectiv.

4
Curs epidemiologie

Ancheta epidemiologică urmăreşte:


• modul de izolare şi tratamentul efectuat de bolnav pe durata bolii
• diagnosticul definitiv al bolii
• situaţia epidemiologică a bolnavului la externare (purtător sau nu de germeni)
• precizarea căilor de transmitere a bolii respective şi măsurile luate pentru neutralizarea lor
• identificarea contacţilor, supravegherea clinică şi epidemiologică a acestora
• determinarea gradului de receptivitate a populaţiei şi aplicarea unor măsuri profilactice
specifice şi nespecifice
• acţiuni de aducaţie sanitară a populaţiei.

IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ ACTIVĂ ŞI PASIVĂ

A. Imunizarea prin vaccinare

• Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obţinut dintr-un agent patogen specific sau
puternic înrudit cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un răspuns imun
artificial, protector faţă de agresiunea microbiană.

• Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în 1798 de către Edward Jenner

• Bazele ştiinţifice ale profilaxiei în bolile infecţioase au fost puse de Louis Pasteur care a
preparat vaccinul antiholeră a găinilor, anticărbunos şi în 1885 vaccinul antirabic.

• În raport cu starea agenţilor patogeni (modul de preparare) şi natura componentelor


antigenice, vaccinurile se pot clasifica în :
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni vii atenuaţi
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni omorâţi / inactivaţi
 vaccinuri preparate din: a)componente microbiene purificate, b) fracţiuni
sau subunităţi structurale ale microorganismelor
 vaccinuri sintetice
 vaccinuri clonate sau biosintetice obţinute cu ADN-recombinant.

Clasificare
• În raport cu numărul antigenelor înrudite sau diferite în acelaşi preparat, vaccinurile pot fi:

– vaccinuri monovalente care provin de la o singură specie bacteriană sau virală


(toate vaccinurile);

– vaccinuri asociate care reprezintă o asociere a vaccinurilor contra mai multor boli,
asociere care trebuie să asigure eficacitatea fiecăruia dintre vaccinuri, iar reacţiile
adverse să nu fie mai frecvente Şi mai grave decât cele cunoscute pentru fiecare
vaccin în parte. Astfel de vaccinuri sunt, de pildă, vaccinul antidiftero-tetanic
(vaccin bilvalent), diftero-tetano-pertussis (vaccin trivalent), antimeningococic
(tetravalent) etc.Acestea pot fi:
• combinate, realizate cu vaccinuri asociate anterior (prin procesul tehnologic)
sau în momentul folosirii, în aceeaşi seringă, fiind inoculate în acelaşi loc;
• simultane, administrare pe căi variate şi în zone diferite

5
Curs epidemiologie

Indicaţiile de vaccinare
• Sunt generale, selective şi elective.
– vaccinările generale vizează toată populaţia infantilă sau adultă în raport cu un
program de vaccinare stabilit în funcţie de gravitatea şi prevalenţa într-o ţară a
anumitor infecţii.

În România sunt obligatorii:


– vaccinările anti-tetanică, anti-difterică, anti-pertussis (Di-Te-Per),
– anti-tuberculoasă (BCG),
– anti-poliomielitică,
– anti-rujeolică, anti-rubeolică, anti-urliană (ROR, anti-rujeolic
simplu sub 12 l),
– anti-hepatită B.

– vaccinările selective vizează grupe de populaţie cu risc crescut de a contacta o


anumtă infecţie. De exemplu, vaccinările anti-gripală, anti-pneumococică, anti-
meningococică se practică în colectivităţi.

– vaccinările elective vizează pacienţi sau categorii de pacienţi la care anumite infecţii
sunt mai frecvente şi mai grave decât în populaţia generală (vaccinul anti-
pseudomonas la pacienţii arşi, vaccinul anti-gripal la pacienţi cu afecţiuni
respiratorii cronice, la cei cu diabet zaharat).

Calea de administrare a vaccinurilor


• Este în general parenterală, dar această cale nu stimulează producerea de anticorpi IgA
secretori.
• De aceea, când bariera imună a mucoaselor este esenţială pentru o protecţie bună,
vaccinurile atenuate trebuie administrate pe cale orală pentru a stimula producerea de IgA
secretor.

Complicaţiile vaccinărilor
1. boala infecţioasă indusă prin vaccinuri vii la persoane cu deficienţe ale apărării imune. Boala
infecţioasă prin tulpini bacteriene sau virusuri atenuate este foarte rară la persoane sănătoase
datorită controalelor riguroase pe care le impune astăzi avizarea unui vaccin.
2. accidente alergice - se pot datora impurităţilor antigenice provenite din substratul pe care se
cultivă tulpina vaccinantă sau chiar antigenelor vaccinante.

Contraindicaţiile vaccinărilor
– temporare menţionăm sarcina, bolile febrile acute.
– permanente se referă la pacienţii cu imunodeficienţe, la care chiar şi tulpinile
atenuate pot produce infecţia şi la pacienţii hipersensibilizaţi la antigenele
vaccinante.

B. Imunoprofilaxia prin seruri terapeutice

Serurile sunt produse biologice cu un conţinut bogat în anticorpi specifici faţă de unul sau mai
mulţi agenţi patogeni; se folosesc la subiecţii infectaţi cu agentul patogen respectiv.
Serurile conferă imunitate pasivă (fără participarea sistemului celular imunocompetent)

6
Curs epidemiologie
Imunitatea prin transfer de anticorpi este rapidă (deoarece serul conţine anticorpi gata formaţi),
dar de scurtă durată (în medie 10-15 zile pentru serurile heterologe şi 20-30 zile pentru serurile
omologe)

I. Serurile omologe se obţin de la om, fie de la convalescenţi de boli infecţioase şi se numesc


seruri de convalescent, fie de la persoane imunizate activ şi se numesc seruri hiperimune.

Imunoglobulinele/gamaglobuline umane standard - extrase din amestecuri de plasmă (de la


mai mulţi donatori adulţi) – conţin IgG faţă de microorg. care infectează majoritatea populaţiei.

Gamaglobuline umane hiperimune - obţinute din seruri de convalescent sau din serul unor
voluntari umani hiperimunizaţi cu un anumit antigen (prin vaccinare sau administrare de anatoxină)
(de exemplu: imunoglobulină umană specifică antitetanos).

Avantaje - necesită un număr redus de injecţii, aduc un aport mai mare de Ac care se menţin în
organism un timp îndelungat (10-14 săptămâni), se pot administra repetat, fără riscul sensibilizării.

II. Serurile heterologe se obţin pe animale (cal, iepure, oaie) hiperimunizate în mod activ cu
diferite vaccinuri şi antitoxine.

Avantajul acestor seruri este că titrul poate fi precis dozat.

Dezavantaj - pot produce sensibilizarea manifestată prin reacţii foarte grave (anafilactice sau de tip
boala serului). Pentru a evita aceste manifestări de sensibilizare, trebuie testată, înainte de tratament,
reactivitatea fiecărui organism faţă de proteina străină (injecţii intradermice şi apoi subcutanate). În
absenţa reacţiei locale (eritem) se poate administra serul terapeutic. În caz contrar se face
desensibilizarea.
Acest dezavantaj a fost redus prin purificarea şi concentrarea acestori seruri, pentru îndepărtarea
albuminelor responsabile în cea mai mare parte de producerea reacţiilor de sensibilizare.
În prezent, toate serurile heterologe se livrează purificate, concentrate, ceea ce înseamnă că
într-un volum mic şi pentru o cantitate scăzută de proteine se obţine un conţinut crescut de
anticorpi.

Clasificare
• După compoziţie, serurile se clasifică în:
• seruri antibacteriene (ser antimeningococic),
• seruri antitoxice (ser antidifteric, antitetanic, antigangrenos, antibotulinic,
antipiocianic),
• seruri mixte : antibacterian + antitoxic (ser anticărbunos),
• După scop, serurile se clasifică în seruri administrate profilactic (seroprofilaxie) şi seruri
administrate curativ (la copiii contacţi cu un bolnav de difterie se administrează preventiv
ser imun antidifteric. Pentru a obţine însă o imunizare mai puternică şi durabilă,
seroprofilaxia se continuă cu vaccinarea, în cazul de faţă cu anatoxină difterică).

Imunizarea pasivă are caracter de urgenţă în următoarele cazuri:


• protecţia pacienţilor cu a-gamaglobulinemie faţă de infecţiile cu bacterii piogene, sau
cu unele virusuri în condiţii de risc crescut pentru infecţiile respiratorii
• protecţia persoanelor nevaccinate în condiţii de risc crescut pentru tetanos sau pacienţi
cu plăgi traumatice, arsuri, avort septic, gangrenă gazoasă - pacienţi cu plăgi traumatice,
• la contacţi de hepatită virală B după expunerea acută prin contactul mucoaselor cu sânge
HBS +,

7
Curs epidemiologie
• terapia unor toxiinfecţii şi intoxicaţii : difterie, tetanos, botulism, muşcătură de şerpi
veninoşi.