3. Devianţă şi delincvenţă: precizări conceptuale.

4. Clasificarea devianţei şi delincvenţei.

5. Comportamente deviante.

Referințe bibliografice:
1. Isac, O. Sociologia devianței. Chișinău, ed. Tipografia central, 2004
2. Banciu, D., Radulescu, S.V. Introducere în sociologia delincvenței
juvenile. București, 1990
3. Ogien, A. Sociologia devianței. Iași, 2002
4. Preda V. Delincvența juvenilă (o abordare multidisciplinară). Cluj-
Napoca, 1998
5. Rădulescu, S.V. Anomie, devianță și patologie socială. Timișoara, 1996

Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană, noţiunea de devianţă

desemnează, în înţelesul său cel mai general, îndepărtarea, abaterea sau
nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale. În acest sens, o
serie de autori consideră devianța ca fiind alcătuită din acele comportamente, care
violează normele (scrise sau nescrise) ale societăţii sau ale unui grup social. Deci,
un comportament deviant este un comportament “atipic”, care se opune celui
convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice
„deviere” de conduită care are un caracter patologic şi reprezintă o abatere de la
normele sociale.
În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă
acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui
grup sau ale unei colectivităţi complexe, considerându-se, în mod nejustificat, că
aceste aşteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în
societate. În limba română, ca şi în cea franceză, termenul de devianţă este preluat
din limba engleză, în care deviance are înţelesul de „abatere de la normele
acceptate”. Originea cuvântului o găsim în limba latină, în care verbul deviare
însemna „abatere de la drum” (via – cale, drum).

1
 Conceptul de devianţă poate fi definit ca un comportament uman individual sau
colectiv care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un
sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general-acceptate de un
grup social relativ stabil şi de durată.
În literatura de specialitate există numeroase criterii de definire a devianţei,
dintre care cele mai frecvente sunt următoarele:
1. Criteriul statistic, conform căruia devianţa este o abatere semnificativă de la
media comportamentelor celorlalţi membri ai grupului sau ai societăţii. Pentru
A.Quetelet, de exemplu, comportamentul normal este acele care se încadrează în
imaginea-tip a omului mediu. Omul mediu reprezintă atât o medie statistică a
comportamentelor celorlalţi, cât şi o normă socială care trebuie realizată de
indivizi.
2. Criteriul normativ, conform căruia devianţa reprezintă o încălcare a
normelor sociale, care sunt standardele principale de adecvare a conduitei la
cerinţele sociale. În raport cu acest criteriu, devianţa nu este o proprietate
intrinsecă a comportamentului indivizilor care se abat de la exigenţele normative,
ci o caracteristică atribuită acestora chiar de către normele sociale care stabilesc
ceea ce este dezirabil sau indezirabil, licit sau ilicit, normal sau deviant.
3. Criteriul magnitudinii şi al gravităţii actului deviant, conform căruia sunt
apreciate ca fiind deviante numai acele acte, care se abat în mod semnificativ de la
aşteptările celorlalţi şi al căror grad de periculozitate solicită intervenţia agenţiilor
de control social (poliţia, justiţia sau instituţiile corecţionale). În acest sens,
devianţa este o conduită pe care membrii unei societăţi o consideră atât de
periculoasă, încât elaborează sancţiuni speciale împotriva ei, mergând până la
excluderea devianţilor din cadrul grupului din care fac parte. Astfel, pedeapsa
capitală aplicată ucigaşilor în serie este un exemplu sugestiv din acest punct de
vedere. În mod evident, nu toate actele deviante sunt considerate periculoase.
Nonconformismul manifestat în îmbrăcăminte sau în conduită este o formă de
devianţă “neutră”, deoarece nu provoacă reacţiile ostile determinate, de exemplu,
de un act de viol. Însă în toate societăţile, omorul sau incestul sunt apreciate ca
2
acte deviante grave, care trebuie obligatoriu pedepsite, pentru că pun în primejdie
supravieţuirea colectivităţii.
4. Criteriul medical, conform căruia indivizii devianţi sunt acele persoane
care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta
normele sociale. Această incapacitate îl determină pe individ să recurgă la
devianţă, ca la un anume gen de “alegere forţată” impusă de o anumită deficienţă
structurală cu caracter medical. Bolnavii psihici (în special psihoticii sau
psihopaţii) sunt, de pildă, acei indivizi care nu au capacitatea de a distinge între
bine şi rău, între ceea ce este moral şi imoral.
În acest sens, sociologul american T.Parsons aprecia că boala este singura
formă de “devianţă legitimă”, deoarece individul bolnav este incapabil să-şi
exercite rolurile sociale normale. În concepţia lui, boala este o formă de devianţă
tolerată, caracterizată de trei componente principale: pasivitate, alienare şi
dependenţă. Rolul de bolnav implică patru exigenţe specifice:
1) scutirea de îndeplinire a obligaţiilor sociale normale;
2) scutirea de responsabilitate pentru propria condiţie de bolnav;
3) acceptarea ideii că acest rol este indezirabil (implicit, acceptarea ideii că
simularea trebuie respinsă);
4) obligaţia bolnavului de a solicita ajutor competent din partea medicului şi de a
coopera la procesul de vindecare.
5. Criteriul reacţiei sociale consideră că devianţa depinde de punctul de vedere
al publicului care o defineşte şi care utilizează diverse definiţii în caracterizarea
unui act ca fiind deviant sau nu. Ca urmare, devianţa nu este o stare, ci un proces
definiţional de-a lungul căruia membrii unui grup social:
 interpretează un comportament ca fiind deviant;
 definesc persoanele care se comportă diferit de altele ca fiind deviante;
 le acordă acestor persoane un tratament aparte rezervat numai devianţilor.
Astfel, putem conchide că devianţa este ansamblul conduitelor şi ale stărilor pe
care membrii unui grup le consideră drept neconforme cu aşteptările, normele sau

3
cu valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi
sancţiuni.
Devianţa constituie un fenomen întâlnit în toate societăţile, fiind generată şi
condiţionată de o multitudine de factori şi cauze generale şi specifice, obiective şi
subiective, sociale şi individuale. După cum a fost menţionat anterior, noţiunea de
devianţă presupune existenţa unui univers normativ care este arareori un ansamblu
omogen şi uşor de identificat. Dacă anumite norme sunt necontestate, altele sunt
acceptate de unii şi recuzate de alţii. În sfârşit, grupul de referinţă este adesea
dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan
mai multor unităţi sociale cu norme foarte diferite. Deci, se poate afirma că
relativitatea normelor antrenează o relativitate a devianţei. Când afirmăm că
devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri foarte diferite:
1. Un act va fi condamnat, dacă are loc într-o anumită situaţie şi nu va fi
condamnat în alte împrejurări. Spre exemplu, un act sexual efectuat între un
bărbat şi o femeie va părea perfect normal, dacă are loc în intimitatea unei
camere şi cu consimţământul femeii. Acelaşi act va fi judecat ca indecent, dacă
are loc în plină zi, într-un parc public, iar dacă femeia nu consimte, bărbatul
riscă să fie urmărit pentru viol.
2. Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statusul sau rolul social al autorului
său. A omorî este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în
război.
3. Devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este
condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte
sau în alte vremuri. Drogurile, aflate astăzi în afara legii, au fost acceptate în
alte timpuri. Arabii au tolerat consumul de haşiş timp de secole. În secolul al
XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită ca medicament
pentru efectele sale psihoactive. Atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut
puternice fluctuaţii. Cu două secole în urmă, mai multe ţări, printre care şi
Rusia, aveau legi foarte dure ce vizau reprimarea tabagismului. Ulterior,
atitudinea faţă de tabagism a devenit foarte tolerantă.
4
 Deşi există puncte de vedere diferite, majoritatea specialiştilor apreciază că
devianţa include ansamblul comportamentelor care violează normele şi valorile
recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacţie socială din
partea instituţiilor, instanţelor şi agenţilor de control social, impunând adoptarea
unor sancţiuni sociale faţă de indivizii devianţi. Prin urmare, extensia, intensitatea
şi gravitatea devianţei sociale depind de reacţia publică faţă de diferite abateri şi
încălcări. În consecinţă, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul
de elaborare a normelor şi a regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea
reacţiei sociale faţă de violarea acestora.
Devianța este o problemă socială care afectează ordinea și exigențele
conformismului social, punând în pericol valorile ocrotite de lege, manifestându-se
prin diverse forme: criminalitate, delincvență, violență, narcomanie, alcoolism,
pornografie, prostitutie, homosexualism, invaliditate, suicid, tulburarile si bolile
psihice.
În fazele de debut ale cercetărilor sociologice în domeniul devianţei sociale s-a
făcut o primă clasificare a actelor şi a faptelor deviante în şapte categorii
(M.Cusson):
2) Infracţiunile şi delictele. Încă în secolul al XIX-lea, sociologii au analizat
statisticile criminalităţii, realizându-se studii referitoare îndeosebi la omucideri,
furt, infractori recidivişti, bande de tineri delincvenţi, infracţiuni ale „gulerelor
albe” şi altele;
3) Sinuciderea, care după apariţia celebrului studiu al lui E.Durkheim, a devenit o
temă importantă a sociologiei devianţei;
4) Consumul de droguri şi lumea toxicomanilor îi interesează pe sociologi care au
studiat aspectele sociale ale consumului de marijuană, haşiş, opiacee, cocaină,
alcool etc.;
5) Transgresiunile sexuale şi mai ales prostituţia, homosexualitatea şi pornografia
au fost obiectul unor cercetări, toate fiind cuprinse în capitolul distinct al
devianţei sexuale;

5
6) Devianţele religioase, ce constau în crezuri şi sectarism religios, cauzatoare de
violenţe extreme, cu mii şi mii de victime nevinovate;
7) Bolile mintale au fost analizate din punctul de vedere al legăturilor cu
comportamentele antisociale, deviante;
8) Handicapurile fizice au fost cercetate de unii sociologi, încercându-se stabilirea
unor legături cauzale între comportamentul deviant şi relaţiile tensionate care
pot fi observate în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde,
nevăzătoare, obeze, handicapate etc..
Această tipologizare a categoriilor de devianţă a fost ulterior dezvoltată de
R.K.Merton, S. Moscovici, și alții, care au scos în evidenţă o altă clasificare a
devianţei, în funcţie de caracterul voluntar sau involuntar al comportamentelor.
Conform acestei clasificări distingem patru categorii de devianţi:
1. Devianţi subculturali, denumiţi de către Merton - nonconformiști, iar de către
Moscovici - minorităţi active. Aceştia contestă legitimitatea normelor prin
încălcarea lor şi promovarea altor norme şi valori proprii, militând totodată
pentru aplicarea acestora. Din asemenea categorie fac parte, mai ales, teroriştii,
disidenţii şi membrii sectelor religioase, care, pentru a implementa propriile
norme, deviante de la cele unanim acceptate, recurg la acte şi fapte de o
gravitate şi o cruzime deosebită. Grav este că asemenea subculturi sau
minorităţi active atrag numeroşi adepţi din rândul minorilor şi al tinerilor,
cărora le insuflă fanatism ieşit din comun, cu urmări nefaste pentru ei şi pentru
colectivitatea în care acţionează;
2. Transgresorii - persoane deviante care violează în mod deliberat normele
instituite de societate. Ei recunosc validitatea normelor pe care le încalcă, însă
acţionează nu din principii, după cum procedează devianţii subculturali, ci din
interes, oportunism sau lăsându-se pradă pasiunilor. Marea majoritate a
delincvenţilor, de la tâlhari la hoţi şi escroci, fac parte din această categorie a
devianţilor care încalcă cel mai des normele de comportament, fără a le nega
însă legitimitatea;

6
3. Indivizii cu tulburări de comportament. Aici pătrundem într-o zonă
intermediară, unde caracterul voluntar al actului comportamental nu este clar
acceptat, nici exclus. În această categorie întră persoanele cu tulburări de
caracter, nevroticii, sociopaţii, indivizii cu tulburări mintale, alcoolicii şi
toxicomanii, care în anumite faze ale stării lor îşi coordonează tot mai greu
voinţa, iar caracterul voluntar al faptelor lor este redus, dar nu exclus;
4. Handicapaţii. La această categorie, în care sociologii includ persoanele cu
deficiențe de auz, văz, locomotorii, debilii şi bolnavii mintal, ale căror stări
provin dintr-o leziune organică, trebuie să precizăm că avem rezerve în a o
menţine în cadrul unei clasificări sociologice a devianţilor. Considerăm că doar
un număr infirm de handicapaţi fac parte din masa devianţilor, iar atunci când
apar asemenea cazuri, pot fi clasificate, fără teamă de a greşi, în categoria
indivizilor cu tulburări de comportament.
Abordările diferite ale comportamentului deviant au condus la o paletă largă de
criterii de clasificare a devianţei, cele mai frecvente fiind:
1. Natura devianţei:
 devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale unui act deviant
(inovaţia, invenţia);
 devianţa negativă îndreptată contra valorilor unui grup social (infracţiunile).
2. Forma de manifestare a devianţei:
 devianţa “deschisă” – identificată de agenţiile de control social;
 devianţa “ascunsă”, care caracterizează cel mai des “patologiile sexuale” sau
actele de corupţie.
3. Tipul de devianţă:
 devianţa penală (delictele);
 devianţa sexuală (delictele sexuale);
 devianţa politică (terorismul);
 devianţa religioasă (fanatismul);
 devianţa autoagresivă (suicid, consumul de droguri);

7
 devianţa familială (maltratarea).
4. Caracterul individual sau de grup al devianţei. Spre deosebire de devianţa
strict “individuală”, cea de “grup” implică socializarea în cadrul unor subculturi
deviante, la baza cărora stau anumite norme, valori şi stiluri de viaţă (cazul
organizaţiilor criminale, al reţelei prostituţiei şi vânzării de droguri).
5. Caracterul “normal” sau “patologic” al actului de devianţă comis.
Devianţa aşa-zis “normală” este considerată de cea mai mare parte a membrilor
grupului social sau ai societăţii ca o practică firească, deoarece este manifestată sau
practicată de largi segmente de populaţie (fumatul, consumul de alcool,
sexualitatea premaritală). Actele deviante sunt considerate ca atare, mai ales când
nu intră în conflict cu morala publică.
Spre deosebire de devianţa normală, devianţa patologică intră în conflict cu
morala publică şi cu normele sociale, ameninţând stabilitatea şi securitatea socială
a grupurilor. Din această categorie face parte delincvenţa (devianță socială penală
– totalitatea delictelor și crimelor, incluzând înțelesul atât de criminalitate, cât și
contravențiile, dar și unele acte de încălcare morală), care implică reacţii puternice
de control social.
Paralel cu această clasificare, alţi autori concluzionează că devianţa se poate
manifesta într-una dintre următoarele forme de comportament individual sau de
grup:
 Devianţa morală, care se manifestă sub forma uneia sau a mai multor încălcări
(abateri) ale normelor morale, acceptate de o anumită colectivitate, pornind de
la normele societăţii globale până la regulile deontologice ale unei anumite
profesii. În această categorie intră toate persoanele care săvârşesc fapte imorale
care nu au un caracter penal datorită pericolului lor social redus;
 Devianţa funcţională, care constă în abaterile de la normele şi standardele de
specialitate ale exercitării unei anumite ocupaţii sau profesii. Este vorba despre
norme de competenţă, adică de norme tehnice în sensul originar. Altfel spus,
devianţa funcţională este o abatere de la regulile care privesc realizarea unui
anumit rezultat şi care provoacă o disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii
8
 respective. Această formă de devianţă poate consta în abateri disciplinare sau în
manifestări de incompetenţă sau incapacitate în exercitarea unei ocupaţii,
îndeletniciri sau profesii;
 Devianţa penală, care cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală
săvârşite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite
caracteristici de vârstă, starea mintală a autorilor sau a eventualilor participanţi
constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a
responsabilităţii penale a făptuitorilor. În această categorie sunt încadrate toate
persoanele şi acţiunile sau inacţiunile descrise de legea penală, care constituie o
tulburare a ordinii de drept, şi anume:
- criminalitatea adulţilor, deci a persoanelor care au depăşit vârsta minorităţii
civile, săvârşind fapte ce întrunesc elementele constitutive ale unei
infracţiuni, în speţă „infractorii”;
- delincvenţa juvenilă, deci a minorilor între 14 şi 18 ani care au săvârşit cu
discernământ o faptă ce întruneşte elementele constitutive ale unei
infracţiuni, în speţă „delincvenţii minori”;
Aceste două categorii alcătuiesc „starea infracţională”, ca ansamblul faptelor
penale şi al infractorilor la o anumită dată sau interval de timp şi intr-un anumit loc
(localitate, zonă geografică sau teritorial-administrativă).
 Devianţa minorilor cu tulburări de comportament, alcătuită din totalitatea
faptelor sociale săvârşite de minori care, din cauza vârstei, nu răspund penal sau
care au comis fapte fără discernământ. Faţă de aceştia se pot lua numai măsuri
de ocrotire;
 Devianţa alienaţilor mintal, care cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea
penală, săvârşite de către persoanele iresponsabile datorită unei stări patologice
care le afectează grav discernământul. Ei nu sunt consideraţi infractori,
deoarece fapta lor este comisă fără vinovăţie, deci fără unul dintre elementele
constitutive ale unei infracţiuni. Asemenea cazuri nu pot fi încadrate într-una
dintre formele de devianţă, deoarece au o cauzalitate atipică şi asocială, care nu
poate face obiectul unei analize sociologice.
9
 O altă distincţie în cadrul devianţei este cea operată de E.Lemert: devianţa
primară şi cea secundară. Autorul pune în discuţie problema devianţei pornind de
la faptul că aproape orice persoană transgresează, din când în când, normele
sociale, dar aceasta are un caracter temporar şi irepetabil. În atare caz, avem de-a
face cu devianţa primară, persoana rămânând acceptată din punct de vedere social,
dar al cărei mod de viaţă este departe de a fi dominat de un model deviant. Cei din
jur ignoră frecvent acest tip de devianţă şi nu etichetează individul drept deviant.
De exemplu, cel care bea prea mult la o petrecere este etichetat de devianţă
primară. Actele de devianţă primară care se repetă şi devin prin această
repetitivitate vizibile, trec în categoria devianţei secundare. Caracterizându-se prin
comportamente deviante, individul va fi identificat, în mod public, ca deviant. În
continuare, modelând conduita sa, el acceptă devianţa ca rol, fapt ce comportă
consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de sine. .
Astfel, am ajuns la concluzia că în orice societate comportamentul deviant
acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la comportamentul „excentric”,
definit prin gesturi „insolite”, până la comportamente disfuncţionale, aberante şi
delincvente, înscrise în aria patologiei sociale.
În conceptia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme
principale: inovatia, ritualismul, marginalizarea si rebeliunea.
Inovația, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situația în care individul
acceptă scopurile culturale standard, dar nu și mijloacele standard (promovate de
societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci, când ne
folosim de informații "confidențiale" (obținute pe cai oculte) pentru a obține profit
în afaceri.
Ritualismul se referă la situațiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu
înteleg scopurile sociale, dar care actionează totuși în conformitate cu cerințele
societății: este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a
formularelor, decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este
vorba despre respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor, în
detrimentul scopurilor.
10
 Marginalizarea definește situația în care individul a abandonat atât scopurile,
cât si mijloacele standard. El elimină contradicția dintre atingerea scopurilor și
lipsa mijloacelor, respingându-le și pe unele și pe celelalte, retrăgându-se din
mecanismul social și abandonând societatea. Acesta este cazul cerșetorilor,
alcoolicilor, drogaților, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o formă de alienare
pasivă.
Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana,
nereușind să accepte scopurile și mijloacele sociale, le înlocuiește cu alte scopuri și
mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluționarului,
protestatarului etc.
În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa are gradul cel mai
ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori
sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează
comportamentele indivizilor.
Fenomenul delincvent prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de
săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de către diferiţi
indivizi. Pe baza acestor criterii, literatura de specialitate face distincţie între
următoarele categorii de delincvenţă:
a) delincvenţa reală săvârşită ca atare în realitate, denumită adeseori “cifra
neagră” a delincvenţei, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale care avut
loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită reprezentată de acea parte a faptelor antisociale
săvârşite care a fost identificată de către organele de control social;
c) delincvenţa judecată reprezintă acea parte din delincvenţa “descoperită” care
ajunge să fie judecată.
La prima vedere delincvenţa apare ca fenomen juridic, dar prin determinările
sale profunde, prin consecinţele induse ea reprezintă un fenomen social, deoarece
abaterile şi încălcările legii lezează cele mai importante valori şi relaţii sociale.
Anume prin încălcarea acestora, delincvenţa dobândeşte un caracter antisocial.

11
 Comportamentul delincvent este definit, din punctul de vedere juridic, prin
luarea în considerare a unor trăsături specifice:
 caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegal prin care
sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
 caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o anumită persoană care
acţionează deliberat, conştient şi responsabil;
 incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.
Circumscrierea delictului prin implicarea trăsăturilor menţionate duce la
distingerea unor dimensiuni ale delincvenţei din punct de vedere juridic:
 violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive împotriva
celor care o încalcă;
 manifestarea unui comportament contrar codurilor morale (formale sau
neformale, implicite sau explicite) ale grupului;
 săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri
sociale.
În opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent are următoarele
dimensiuni:
 prezintă consecinţe antisociale prin faptul că prejudiciază interesele întregii
societăţi;
 face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
 conţine o intenţie antisocială deliberată, urmând un scop distructiv;
 cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
 fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Analiza juridico-penală a delincvenţei, întregită cu cea sociologică şi
psihologică, concură la identificarea şi explicarea contextului sociocultural şi
individual care a generat această formă de devianţă socială. Amploarea şi
intensitatea fenomenului de delincvenţă socială obligă la luarea în considerare a
întregului complex de determinante, dintre care cele mai importante sunt:
 dimensiunea statistică de evidenţiere evolutivă în timp şi spaţiu a fenomenului de

12
 delincvenţă, precum şi de corelare a acestora cu o serie de indicatori sociali;
 dimensiunea juridică care evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte
antisociale, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
 dimensiunea sociologică are în centrul abordării identificarea, explicarea şi
prevenirea socială a delictelor în raport cu multiplele fenomene de inadaptare,
dezorganizare şi devianţă existente în societate;
 dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente, motivaţia
comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă;
 dimensiunea economică subliniază aşa-zisul cost al delictului prin evidenţierea
consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere
material;
 dimensiunea prospectivă angajează viziunea evoluţiei în viitor a delincvenţei,
precum şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi.
Toate aceste dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de
delincvenţă, ceea ce face extrem de dificilă abordarea şi studierea ansamblului de
delicte produse într-o societate.
Etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând
în jurul întrebărilor fundamentale:
- Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?
- Cum pot fi prevenite asemenea acte?
- Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întrebări s-au divizat în trei direcţii:
I. Prima susţine că la baza comportamentului delincvent stă structura
biologică şi personalitatea individului.
Această direcţie implică următoarele:
 punctul de vedere biologic-constituţional, potrivit căruia factorii biologici şi
genetici au o contribuţie hotărâtoare în geneza delincvenţei,

13
  orientarea neuro-psihică consideră că actele criminale sunt săvârşite
preponderent de către personalităţi patologice;
 orientarea psiho-individuală consideră că caracteristicile personalităţii
generează frustrări şi agresivitate;
 orientarea psihosocială susţine că individul nu se naşte criminal, ci este
socializat negativ.
II. A doua direcţie consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de
neintegrare socială, generând un conflict dintre idealurile individului şi ofertele
sociale. În cadrul acestei direcţii se pot distinge următoarele orientări:
 statistico–normativă, care vizează variaţiile ce se înregistrează în rata
delincvenţei;
 macrosocială, care urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca
determinante ale actelor de delincvenţă.
III. A treia direcţie este concretizată în teoria cauzalităţii multiple, care
susţine că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală da natură internă
(biologică şi psihologică) şi externă (economică, socială, culturală) aflate în relaţii
de reciprocitate.

14