Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLODOVA

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI


ADMINISTRATIVE.
DEPARTAMENTUL RELAȚII INTERNAȚIONALE

BAEȘ CORINA

“TIPURILE ȘI STRATEGIILE GLOBALE DE ASIGURARE A


SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE”
REFERAT

Autor: Baeș C.
Conducator științific: Bunsucean T.
dr., lector

CHIȘINĂU, 2019
CUPRINS

1. INTRODUCERE.................................................................................
2. Securitatea internațională.......................................................................
3. Dreptul internațional..............................................................................
4. Cunoașterea principalelor izvoare şi literatura pentru studierea
problemelor securităţii internaţionale....................................................
5. Aprecierea și clasificarea celor mai importante școli din domeniul
securităţii internaţionale.........................................................................
6. Parametrii securităţii internaţionale.......................................................
7. Concluzii generale.................................................................................
8. BIBLIOGRAFIE..................................................................................

2
Introducere în securitatea internaţională

1. definiți noțiunea de „securitate internaţională”;


Securitatea reprezintă, în principiu, acea stare de fapt care pune la adăpost de
orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri
specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa, independenţa, suveranitatea,
integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor fundamentale.
Termenul de securitate este de uz general în relațiile internaționale.
Înainte de apariția preocupărilor economice şi ambientale, din timpul anilor 70,
conceptul de „securitate” era rareori tratat în alți termeni decât cei ai intereselor
politice particulare ale participanţilor şi chiar până la sfârșitul anilor 80 discuția încă
mai avea un puternic accent militar.
Termenul de securitate intră în vocabularul curent al comunității internaționale
după anul 1945 şi se impune la mijlocul anilor 1970. Etimologia noțiunii își are
rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian – 250 d. Hr.
Zeiţa care asigura protecția şi bunăstarea imperiului se numea Securitas ca libertate în
fata amenințărilor.
Securitatea internaţională cuprinde sistemul de relații internaționale, bazate
pe respectul principiilor şi normelor de drept internațional dintre toate națiunile, care
exclude soluția de rezolvare a disputelor şi a diferendelor dintre ele prin forță sau
amenințare.
Studiind securitatea, nu putem observa că, în centrul determinărilor şi
dimensiunilor sale, se situează obiectul, mobilul său. Atunci când obiectul securităţii
este statul, ne referim la securitatea statului, a naţiunii, iar când aceasta priveşte
întregul mediu geopolitic global sau regional ne referim la securitatea internaţională.

3
Ideea de securitate şi-a lărgit sfera de cuprindere. Dacă, în mod tradiţional,
tratatele privind securitatea internaţională şi menţinerea păcii cuprindeau prevederi de
limitare a potenţialului militar, ne utilizarea armamentului de un anumit tip, limitarea
recurgerii la forţă etc., sfârşitul secolului XX aduce un element de noutate în cadrul
conceptului de securitate, şi anume acela al securităţii mediului. Tot în sfera ideii de
securitate internaţională, în ultimul secol, a fost inclusă şi aceea conform căreia
ameninţările la adresa securităţii internaţionale nu au ca sursă numai conflictele
internaţionale, ci şi conflictele interne.
Ideea de securitate este stipulată şi în Carta ONU, prin care se interzice
utilizarea forţei ca modalitate de agresiune împotriva unui stat suveran pentru a se
evita punerea în pericol a securităţii internaţionale .
Totodată, secolul XX pare să fi scos, mai mult decât oricând, în evidenţă
legătura dintre securitatea internaţională şi aspectele economice. Securitatea
internaţională este esenţială pentru asigurarea creşterii şi prosperităţii economice, iar
forţa economică este cheia pentru asigurarea potenţialului militar, văzut ca garanţie a
securităţii.

RĂZBÓI = Conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni,
grupuri umane, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război
civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi puterii, supremației politice într-un stat.
Război mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, numeroase state
ale lumii. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile dintre unele state
(în special dintre SUA și URSS după 1950).
Dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relațiile
între state sau între persoane sau entități de naționalități diferite. Textele definitorii
pentru dreptul internațional sunt tratatele, convențiile și acordurile.

4
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de
principii şi norme juridice create de către state, pe baza acordului lor de voinţă, în
scopul reglementării raporturilor internaţionale[1]. Dreptul internaţional public
reglementează raporturile dintre subiectele sale, în cadrul societăţii internaţionale,
raporturi ce pot viza o multitudine de probleme cu natură diferită: economică, politică,
culturală, militară etc.
Dreptul internaţional al conflictelor armate, cum mai este denumit dreptul
internaţional umanitar, deşi este un corp de reguli juridice cu o istorie recentă, deţine
rădăcini mult mai vechi. Astfel, chiar în trecutul foarte îndepărtat, unii comandanţi
militari ordonau propriilor trupe să cruţe viaţa soldaţilor capturaţi (de pildă, în China
antică), pe cea a femeilor, a copiilor ori a altor persoane care nu au participat la
ostilităţi. De asemenea se proceda la schimbul de prizonieri. Iniţial, astfel de practici
erau lăsate, în întregime, la discreţia învingătorului şi se bazau, mai degrabă, pe
considerente de moralitate şi de umanitate. În timp ele au fost transformate într-un
corp de reguli juridice de sorginte cutumiară, reguli respectate de către părţile într-un
conflict, independent de existenţa unei declaraţii sau a unui acord prealabil între ele.
Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care din
considerente de ordin umanitar caută să limiteze efectele unui conflict armat. Dreptul
internaţional umanitar protejează acele persoane care nu participă sau care nu mai
participă la ostilităţi şi restricţionează mijloacele şi metodele de război. De-a lungul
timpului, regulile referitoare la dreptul conflictelor armate s-au referit în mod special
la aspecte privind protecţia victimelor conflictelor armate şi protecţia bunurilor
culturale în caz de producere a unui conflict armat.
Morala = reprezinta un ansamblu de conceptii si reguli, cu privire la bine si la
rau, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morala sunt creatia societati
sau grupurilor sociale. Morala este un ansamblu de norme izvorate din 1851 si
reprezinta experienta societati pe parcursul dezvoltarii sale, in stransa legatura, tot o

5
data, cu gradul de cultura, civilizatie, avutie si chiar influenta asupra comunitati,
determinand tot o data conceptul despre bine si rau. Normele de morala indica
conduita oamenilor in societate si familie indica consecintele nerespectari acestora si
sanctiunile morale si punitive. Mediul social in speta institutiile grupurile sociale,
familia, reactioneaza la faptele imorale si sunt un reflex al consecintei imoralitati prin
oprobiul public si prin sanctiuni de constrangere fizica. Morala si dreptul au influentat
gandirea in antichitate (Roma si Grecia Antica). Fiind gandiri usor diferite, Grecia
antica nu face o delimitare stricta intre cele doua norme sociale. Roma antica
perfectioneaza sistemul juridic, mai laborios, tinand cont si de de forma de
guvernamant si experienta. In elaborarea doctrinei juridice s-au intampinat greutati in
a delimita dreptul de etic. Astfel dupa unele conceptii cele doua sfere ale dreptului si
moralei ar coincide, sau dreptul; ar avea, radacinile in morala. O alta grupa de autori,
exclud legatura dintre cele doua considerand ca cercetarea dreptului si eleborarea lui,
trebuie ferit de influentele moralei. Trebuie tinut cont ca sfera moralei este mai variata
decat cea a dreptului. Dreptul fiind de sine mult mai pragmatic, avand caracter tehnic
dar cuprinzand aprecieri de ordin moral. Normele morale sunt de regula nescrise si nu
sunt in mod obligatoriu cuprinse in acte. Normele de drept in schimb imbraca forme
oficiale de stat. Normele morale nu sunt acte oficiale ce trebuie respectate si nu sunt
garantate de forta coercitiva a statului ci de factori sociali, opinie publica si gupuri
sociale si se transmite in general prin educatie.

3. Cunoașterea principalelor izvoare şi literatura pentru studierea problemelor


securităţii internaţionale;

În forma generală a înţelegerii moderne, conceptul de securitate internaţională a


fost formulat odată cu crearea ONU. În primul articol al Cartei ONU se defineşte
obiectivul său principal, şi anume „pentru a menţine pacea şi securitatea
internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi
6
înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de
agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a
păcii”.
Larg acceptat, conceptul de „securitate”, a început să fie utilizat frecvent în
Statele Unite la sfârşitul anilor 1940 – începutul anilor 1950, când termenul făcea
referire la sfera civilmilitară
privind strategia de cercetare, tehnologia, controlul armelor în timpul Războiului
Rece, în
care problema confruntărilor militare, în special în noua dimensiune nucleară, a apărut
ca domeniu dominant al relaţiilor internaţionale. Cursurile în domeniul securităţii
internaţionale au devenit o parte integrantă a programelor universitare, iar securitatea
s-a transformat într-un obiect central de studiu, făcând posibilă apariţia unui număr tot
mai mare de centre de cercetare în domeniul securităţii.
În prezent, domeniul de aplicare al securităţii internaţionale şi naţionale este unul
dintre domeniile-cheie ale oricărui stat. Acest lucru, la rândul său, necesită o abordare
conştientă ale problemelor de securitate naţională şi internaţională nu numai de către
profesionişti, ci şi pentru ceilalţi cetăţeni. Din acest motiv problemele de securitate
naţională şi internaţională fac parte din programele instituţiilor de învăţământ
superior, publicaţii, adresate nu numai profesioniştilor, ci şi publicul larg aprecierea și
clasificarea celor mai importante școli din domeniul securităţii internaţionale.
4. Aprecierea și clasificarea celor mai importante școli din domeniul securităţii
internaţionale.

Şcoala de la Copenhaga are ca obiect de studiu securitatea şi implicaţiile sale


asupra vieţii individului. Dacă până la apariţia analizelor Şcolii de la Copenhaga
7
Şcolile tradiţionale studiau în principal securitatea din punct de vedere militar,
noutatea analizei teoriticienilor acestei şcoli a fost tocmai împărţirea analizei pe mai
multe sectoare, numărându-se pe langă sectorul militar şi cel economic, militar, social
şi de mediu. Dimensiunile securităţii tocmai enumerate, se nasc din faptul că indivizii
se găsesc prinşi într-un mediu uman ce generează presiuni sociale, economice sau
politice inevitabile. Aceste dimensiuni operează la nivele diferite: state, grupuri de
indivizi (etnii), regiuni sau contexte globale. Modelul este suplu şi suficient de fin
pentru a include aici chestiuni ignorate prea mult: sărăcia, migraţia, traficul de
persoane, riscurile de mediu, ameninţări economice sau politice.

Prima lucrare ce aparţine teoriticienilor Şcolii de la Copenhaga a fost publicată


în 1983 şi se numeşte The National Security Problem in International Relations, fiind
şi prima publicaţie oficială a şcolii. Culminaţia eforturilor grupului de teoreticieni este
lucrarea din 1998, Security: A new Framework for Analysis, în care autorii reiau
analiza securităţii în termeni militari, societali, economici, de mediu şi politici.

Principalii teoreticieni ai şcolii sunt Barry Buzan, un cercetătăr provenit din


curentul neo-reaismului Ole Waever, un post-structuralist şi Jaap de Wilde,
principalul critic al şcolii fiind Bill McSweeney. Teoriile profesorilor se axează pe
lânga aspectul securităţii analizate separat punându-se accentul pe sectoarele
menţionate mai sus şi pe aspectul securităţii regionale şi a importanţei sale în
stabilitatea mondială sau a securitizării cu referire la obiectul şi strategiile securităţii.
Importanţa şcolii, în ciuda criticilor aduse de-a lungul anilor, este enormă cel mai bun
argument ce susţine această afirmaţie fiind de fapt chiar declaraţia purtătorului de
cuvând al NATO care declara la summit-ul din 1995 că securitatea are 5 dimensiuni:
militară, societală, economică, politică şi de mediu.

1. Dimensiunea militara - Domeniul militar reprezinta unul din cele mai


importante elemente ale securitatii mondiale,iar dezvoltarea tehnologiei militare de

8
dupa a Al Doilea Razboi Mondial, in principal a tehnologiei nucleare a împins statele
sa-si focalizeze atentia asupra securitatii militare si a investitiilor masive în acest sens,
fiind de o importanta primordiala securitatea la nivelindividual dar si regional sau
mondial. Actiunea armata poate distruge în adâncime straturilede interese sociale si
individuale care stau la baza statului si de accea securitatea militara poate fi
considerata principala preocupare a unui stat. Securitatea militara este însa un
pilondestul de complex deoarece si amenintarile militare sunt diversificate privind
jocul la doua nivele al capabilitatilor ofensive si defensive ale statelor si perceptia
statelor relativ la perceptiile fiecaruia. Amenintarile militare se împart în mai multe
categorii ca de exemplu hartuirea vaselor europene de piratii somalezi, ocuparea
teritoriala prin forta, bombardamente, atacuri teroriste etc.

2. Dimensiunea economica - Analiza securității economice pornește de la


premisa că amenințările economice potdeveni cele mai înșelătoare și dificil de
gestionat, condiția actorilor într-o economie de piațăfiind în permanență una de risc
dominată de o competiție agresivă și de nesiguranță. Liberalizarea și democratizarea
economică au determinat modificarea modelului de securitaterealizarea securității find
bazată pe interdependența și cooperarea dintre state. Actualarecensiune mondială
reprezintă principala probleme a dimensiunii securității economicesărăcia persistentă
la nivel global fiind din ce în ce mai evidentă chiar amplificându-se pe zice trece,
având implicații mari asupra securității umane.Dimensiunea economică are în vedere
fundamentarea economică a puterii militare, dar șicomponent pur economică a
securității la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual.

3. Dimensiunea politica - Dimensiunea politică vizează atât relația dintre stat și


cetățenii săi, cât și relațiileinternaționale ale statului respectiv.Poate fi studiată
utilizând doua niveluri, adică cel intern, pentru care buna guvernare sau proasta
guvernare pot fi două constante și cel extern raportatla securitatea internațională sau la
dreptul internațional. Buna guvernare poate însemna și osecuritate sporită a statului
9
respectiv. Proasta guvernare reprezintă lipsa caracteristicilor unei bune guvernări, in
lipsa acestora pot izbucni conflicte violente sau revoluții, fapt ce ar însemna de fapt
instabilitatea organizațională a statului.

4. Dimensiunea sociala - Dimensiunea sociala a securității: securitatea statului


este extrem de importantă, însă nu poatefi realizată fără a avea la bază securitatea
indivizilor.În general amenințările ce se adreseazăsecurității socialea a unui popor
sunt amenințări externe și amenință identitatea națională.Alte influențe ce pot avea
repercursiuni asupra securității sociale ale unuii popor sunt legatede amenințarea
culturii, a religiei din cauza importului de idei venite mai ales din occident.Astfel
amenințările sociale de obicei sunt venite din exterior iar dacă vorbim de
amenințărisociale interne automat se poate afirma despre statul respectiv că este un
stat slab și prostguvernat.

5. Dimensiunea ecologica - Dacă până în ultimii ani, preocupările cu privire la


amenințările ecologice nu au fostînsemnate la nivel mondial, pe zi ce trece se
înmulțesc organizațiile ce luptă pentru măsuri ce trebuie luate în acest sens.
Securitatea mediului este esențială pentru orice altă formă desecuritate, în special
pentru cea națională, deoarece cuprinde dinamica și interconexiuniledintre resursele
naturale, structura socială a statului și motorul economic al stabilității localeși
regionale. Există potrivit specialiștilor 3 tipuri de amenințări ecologice ce pot atenta
laadresa securității unui popor: amenințarea din cauza mediului natural la adresa
civilizațieiumane (cutremure, erupții vulcanice), amenințările cauzate de acțiunea
umană asuprasistemelor naturale sau structurii planetei ( poluarea), amenințări cauzate
de acțiunea umanăce pot produce urmări la nivel global pe termen lung.

Parametrii securităţii internaţionale

10
 
1. Schimbarea mediului securităţii internaţionale;

Mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca


urmare a complexităţii interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor
sociale, economice, politice, militare, demografice şi ecologice din lume, ceea ce face
ca statele să fie interesate de apărarea şi securitatea proprie. Un asemenea exemplu îl
reprezintă globalizarea, un fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, care
generează efecte pozitive dar şi negative, precum ameninţările de securitate.

Deoarece globalizarea, riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor


ţărilor, conducerile acestora caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. O soluţie viabilă
împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În
ceea ce priveşte această integrare, statele adoptă o politică de securitate şi apărare
comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale, participând
fiecare, într-o manieră colectivă[1].

Un exemplu în acest sens este Uniunea Europeană, entitate politico-economică


interguvernamentală internaţională ce dispune de o politică proprie de securitate şi
apărare.

Iniţiat în urma Summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de


dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene a cunoscut în
ultimii ani o evoluţie spectaculoasă, fiind în prezent una dintre cele mai dinamice
zone ale proiectului european.

11
În iunie 1999, Summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele
instituţionale ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare, prin adoptarea cadrului
strategic prin care Uniunea Europeană urma să-şi dezvolte propria componentă de
securitate şi apărare. Prin Politica Europenă de Securitate şi Apărare, UE nu-şi
propune – iar momentan nici nu poate – să se substituie politicii de apărare şi
securitate naţionale, care continuă să existe şi să fie de competenţa fiecărui stat
membru.

Progresele înregistrate au fost cu adevărat spectaculoase atât pe dimensiunea


adaptării arhitecturii instituţionale interne, dar şi în exprimarea concretă a capacităţii
operaţionale a UE.

În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil


global în arhitectura de securitate internaţională, beneficiind de o viziune strategică,
integrată în cadrul propriei Strategii de securitate, cât şi de instrumentele necesare
asumării unui rol operaţional în domeniul managementului crizelor[2].

2. Noile provocări la adresa securităţii internaţionale;

O trăsătură aparte o reprezintă funcţionarea  şi  dezvoltarea instituţiilor  şi 


organizaţiilor  politice, economice  şi  de  securitate  internaţională  a  unor  noi 
tendinţe, cum  ar fi:

a. trecerea  de  la  funcţia  de  apărare colectivă  la  cea  de  securitate  colectivă.
Această  mutaţie  presupune  atât noi  concepte, cât  şi structuri  adecvate;
b. ca atare, NATO se transformă, îşi dezvoltă şi îşi perfecţionează atât strategia de
integrare şi cooperare, cât şi pe aceea de consultare cu Federaţia Rusă şi Ucraina,
concomitent cu asumarea de responsabilităţi dincolo de aria sa de responsabilitate
12
tradiţională, iniţierea şi afirmarea tendinţelor de gestionare a crizelor pe considerente
regionale. Organizaţiile de securitate ONU şi OSCE, încurajează atât preluarea de
mandate pentru rezolvarea unor crize internaţionale de către coaliţii sau organizaţii
regionale, cât şi constituirea unor forţe capabile să îndeplinească astfel de misiuni.
c. remodelarea instituţiilor politice internaţionale şi regionale şi‚   adaptarea lor la
noile provocări geopolitice;
d. manifestarea  tendinţelor  de regionalizare, mai ales că  ONU sau OSCE
încurajează acordarea de mandate unor coaliţii internaţionale sau  organizaţii
regionale pentru  îndeplinirea unor  misiuni  internaţionale;
e. asigurarea transparenţei şi eficienţei decizionale în  instituţiile  internaţionale;
f. accesul la înalta tehnologie, la materiale şi resurse energetice şi, în mod
deosebit, la cele cu un potenţial de risc foarte ridicat a determinat nu numai
amplificarea competiţiei pentru controlul lor, dar şi intensificarea eforturilor de
cooperare internaţională în direcţia dezvoltării unui sistem de gestionare a
fenomenelor, de proliferare şi diseminare a acestora;
g. afirmarea hotărârii guvernelor statelor democratice de a nu mai  avea nici un fel
de relaţii, regimuri sau mişcări politice dictatoriale  sau  teroriste;
h. aplatizarea tot mai mare a distincţiei dintre problemele interne care aparţineau
domeniului suveranităţii fiecărui stat şi problemele externe, determină soluţionarea
acestora într-un cadru internaţional instituţionalizat;
i. relansarea  credibilităţii  şi autorităţii instituţiilor politice  internaţionale;
j. redefinirea rolului politic şi militar al NATO, astfel  încât să fie eliminate
suprapunerile şi contradicţiile cu alte instituţii  internaţionale;
k. definirea luptei împotriva terorismului printr-un document care să stabilească
priorităţile şi instrumentele politice, economice şi militare necesare  limitării şi 
combaterii  acestui fenomen;

13
l. gradul mare de dependenţă faţă de resursele, informaţiile şi tehnologiile din alte
ţări determină reducerea nivelului suveranităţii naţionale. Dependenţa financiară de
relaţiile de parteneriat şi colaborare externă nu permit, uneori, guvernelor să ia decizii
potrivit interesului naţional, ceea ce poate avea repercusiuni negative asupra altor
domenii decât cel economic, cum ar fi identitatea culturală, ţinerea sub control a
elementelor şi grupurilor infracţionale şi mafiote transfrontaliere etc.
m.  asigurarea mobilizării de resurse economice şi financiare pentru sprijinul
statelor aflate  în  regiuni defavorizate;
n. perioadele de destructurare şi restructurare ale actualului sistem internaţional
pot determina apariţia unor crize. Este posibil ca, sub impactul consecinţelor
globalizării şi mai ales a disputelor pentru un loc cât mai avantajos în ierarhia puterii
mondiale, sistemul actual să se deterioreze şi să capete o altă fizionomie, care poate
genera dispute şi crize de natură economică, etnică, religioasă sau naţională. Unele
entităţi statale insuficient structurate, instabile şi neperformante economic, riscă să
eşueze în marea concurenţă mondială.
o. fundamentarea politicii relaţiilor internaţionale pe principiul  multipolarismului
acceptat.

3. Tendinţe şi provocări pentru mediul de securitate

Actualul mediu de securitate este influenţat de schimbările şi transformările


continue generatoare de noi riscuri şi ameninţări. În contextul post-Război Rece,
aceste provocări necesită o redefinire a conceptului de securitate, drept urmare,
viitoarea agendă ar trebui să fie fundamentată pe noi modalităţi de abordare a
riscurilor asimetrice şi neconvenţionale, înglobând noi tipuri de solidaritate
internaţională. Devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate
ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională. Aceasta cuprinde forme
de acţiune conjugată ale statelor care împărtăşesc interese şi valori comune.
14
Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element
definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea comunităţii statelor care
promovează valorile democratice. Deşi riscurile apariţiei unei confruntări militare
majore pe continent s-au diminuat semnificativ, continuă să existe fenomene de
instabilitate şi criză la nivel subregional, precum şi tendinţe de marginalizare sau
izolare a unor state.

O provocare serioasă la adresa sistemului internaţional este reprezentată de


numărul în creştere al societăţilor fragile şi, implicit, de inabilitatea acestora de a
controla evoluţiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm, astfel, la dezvoltarea
unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe
prevenirea conflictelor, creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţilor
civile de management al crizelor.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au evidenţiat faptul că abordarea


securităţii prin prisma factorului militar nu mai este suficientă (ţinând cont de
interdependenţele globale şi de noile riscuri).

Europa politică, al cărei act de naştere îl constituie reuniunea de la Nisa, tinde spre
construirea unei politici externe proprii, pe aceleaşi baze ale promovării democraţiei şi
statului de drept, care reprezintă esenţa Noului Concept Strategic al Alianţei. Efortul
NATO şi UE este direcţionat spre un scop comun, doar modalităţile de acţiune diferă.
Procesele de lărgire ale NATO şi UE, deşi diferite, sunt complementare şi corespund
relaţiei dintre creşterea prosperităţii şi asigurarea stabilităţii şi securităţii pe continent.

15
CONCLUZII GENERALE

Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi întărirea capabilităţilor


europene de management al crizelor nu poate avea decât un impact pozitiv asupra
NATO şi legăturii transatlantice, atâta timp cât vor contribui la întărirea pilonului
european de securitate şi apărare.

România doreşte să contribuie în mod direct la dezvoltarea politicii europene de


securitate şi apărare, atât la nivel politic, cât şi militar. Alături de celelalte state
membre, România contribuie la edificarea politicii europene de securitate, chiar
înainte de a deveni membru a acestei organizaţii.

O Europă unită va reprezenta o singură voce, cea a unui partener euroatlantic, cu


un potenţial economic şi militar pe măsura provocărilor proceselor de globalizare.

16
BIBLIOGRAFIE

1. Crampton, R. J. (1997), Eastern Europe in the twentieth century and after,


Routledge, ISBN 0-415-16422-2
2. Turnock, David (1997), The East European economy in context: communism
and transition, Routledge, ISBN 0-415-08626-4
3. Lavinia Stan, ed., Transitional Justice in Eastern Europe and the Former
Soviet Union: Reckoning with the Communist Past, London: Routledge, 2009.
4. Lavinia Stan and Rodica Milena Zaharia, "Romania's Intelligence Services.
Bridge between the East and the West?", Problems of Post-Communism, vol.
54, no. 1 (January 2007), pp. 3–18.
5. Lavinia Stan and Lucian Turcescu, "The Devil's Confessors: Priests,
Communists, Spies and Informers", East European Politics and Societies, vol.
19, no. 4 (November 2005), pp. 655–685.
6. Lavinia Stan, "Spies, Files and Lies: Explaining the Failure of Access to
Securitate Files", Communist and Post-Communist Studies, vol. 37, no. 3
(September 2004), pp. 341–359.
7. Lavinia Stan, "Moral Cleansing Romanian Style", Problems of Post-
Communism, vol. 49, no. 4 (2002), pp. 52–62.
8. Lavinia Stan, "Access to Securitate Files: The Trials and Tribulations of a
Romanian Law", East European Politics and Society, vol. 16, no. 1 (December
2002), pp. 55–90.

17