Szabo Eva-Zsuzsanna

Psihopedagogie speciala anul III

Dizabilitatea ca aspect al diversităţii umane

Înainte să scriu despre dizabilitate ca aspect al diversităţii umane, vreau să

definesc dizabilitatea şi diversitatea.

După cum consider diversitatea merge mână în mână cu acceptarea şi respectul.

Pentru mine cuvântul diversitate înseamnă a recunoaşte, şi a înţelege că fiecare
individ este unic şi diferit. Trebuie să acceptăm ca să fim acceptaţi. Adică, dacă o
persoană ne pare că este altfel, din mai multe puncte de vedere, ca de exemplu,
culoarea pielii, din punctul de vedere al religeiei, sexului, naţionalitaţii, asta
înseamna că şi noi suntem diferiţi pentru cei care par nouă diferiţi.

Dacă ceva este diferit nu înseamnă că este greşit , pentru că în afara unui factor
care îl diferenţiază, poate să aibă numeroase valori pe care ne fac aceleaşi.

Când vine vorba de diversitate, majoritatea oamenilor tind să gândească despre

diferenţe legate de sex, vârstă, religie, şi aşa mai departe. Dar nimeni sau foarte
puţini ne gândim la o dizabilitate care face pe cineva să fie unic, mai mult unic şi
cu atât mai puţin diferit.

Dizabilitatea, pentru mine înseamnă o stare unică, care survine în viaţa unei
persoane în urma unei afectări fizice sau psihice, care determină limitarea unui
sau mai multor abilităţi esenţiale dar nu şi neinlocuite, în ceea ce priveşte
menţinerea calităţi vieţii de zi cu zi.

În primul rând aş dori să abordez dizabilitatea ca şi aspect al diversităţii umane în

ceea ce priveşte educaţia. Copiii cu dizabilitate, sunt unice şi speciale, de aceea ei
au nevoi speciale în cadrul educaţiei, ei învaţă ceea ce învăţ şi alţi copii de vârsta
lor, însă intr-o manieră specială, fapt care poate fi relizat cu ajutorul unui
curriculum adaptat.
Includerea dizabilităţii si a diversităţii în educaţie, nu presupune schimbări şi
adaptări doar la nivelul curricumului şi modului de predare, ci şi la nvelul mediului
şcolar, ca de exemplu accesibilizarea claselor, a holilor, să aibă lift, rampe,
covoare tactile etc.

În al doilea rând când vine vorba despre dizabilitate ca şi aspect al diversităţi

umane, trebuie să vorbim şi despre viaţa culturală. În paragraful de mai sus am
scris despre importanţa accesibilizării şcolilor, ca şi dreptul persoanelor cu
dizabilităţi. Accesibilizarea şcolilor este foarte important pentru a determina o
dezvoltare cât se poate de bună a acestor copiii, însă dacă ei nu primesc şansa de
a continua această dezvoltare în plan profesional, din păcate ei nu beneficiază,
sau beneficiază doar parţial de dreptul lor privind incluziunea socială.

Majoritatea persoanelor cu dizabilităţi nu sunt angajate, şi nu pentru că nu îşi

doresc un loc de muncă şi nici din cauza stării lor de sănătate, ci pentru că
persoanele, văd doar dizabilitatea şi nu abilităţile lor. Decalajul este foarte mare
între cum stau lucrurile teoretic, şi cum sunt ele defapt practic. Dacă este vorba
de angajarea persoanelor cu dizabilităţi, majoritatea prsoanelor este de acord, şi
spun că angajarea lor este foarte importanta. Însă din păcate firmele parcă se
feresc de angajarea persoanelor cu dizabilităţi. Ca diversitatea umană să fie
acceptată, perosanele fără dizabilităţi trebuie să aibă empatie crescută faţă de
aceste persoane, şi noi tindem să avem empatie faţă de cazurile sau situaţiile
acelea, pe care le-am trăit şi noi deja, altfel nu avem cum să înţelegem ce ar
însemna pentru aceste persoane mai unice, să fie cu adevărat incluşi. Faptul
aceasta a fost dovedit de o mamă care are doi băieţi cu sindrom Down, şi a
deschis o cafenea, care angajează doar persoane cu dizabilităţi, unde fiecare
îndeplineşte sarcini conform abilităţilor. Oamenii preferă să viziteze cafeneaua în
fiecare zi, fiindcă, angajaţii de acolo le înveselesc întotdeauna, cu dispoziţia lor
pozitivă.

În concluzie, persoanele cu dizabilităţi fac parte din diversitatea umană la fel ca şi

persoanele de altă religie, sau la fel ca şi noi, fiindcă şi noi suntem diferiţi şi în
acelaşi timp unici pentru acele persoane pe care noi le considerăm ca ar fi diferiţi.