Sunteți pe pagina 1din 2

Text poetic modernist/artă poetică (perioada interbelică)

“Eu nu strivesc corolo de minuni a lumii” de Lucian Blaga

În perioada interbelică, bogată în producții de toate genurile, se observă o puternică oscilație


între tradiționalism și modernism. Cert este faptul că s-a înregistrat o evoluție a literaturii române, o
revigorare neașteptată ce a propulsat cultura noastră în spațiul mai amplu al literaturii europene.

Modernismul este o mișcare culturală și ideatică ce apare în literatura secolului al XX-lea,


caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor principii noi de creație, scriitorii abordând adesea
atitudini anti-clasice, anti-academice, anti-tradiționale și anti-conservatoare.

La noi, acest curent literar a fost inițiat în anul 1919 de către Eugen Lovinescu,a cărui doctrină,
prezentată în cadrul revistei “Sburătorul” și cenaclului cu același nume, pornește de la ideea că există
“un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura
europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului.

În ceea ce privește poezia modernistă, se pot distinge trei scriitori ale căror viziuni despre lume
sunt mai degrabă demne de disociat decât de asociat. Astfel, dacă Tudor Arghezi optează pentru un
modernism eclectic, clasicizat, Ion Barbu pentru modernismul ermetic, întreaga creație a lui Lucian
Blaga reflectă preferința scriitorului pentru un modernism de tip expresionist.

Poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” scris de Lucian Blaga este situat în debutul
volumului “Poemele luminii”, apărut în anul 1919 și, de asemenea, este și artă poetică a lui Blaga, una
dintre cele mai cunoscute ale literaturii noastre.

Poezia aparține modernismului prin influențele expresioniste, intelectualizarea emoției,


noutatea metaforei (metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie) și înnoirea prozodiei (versul liber și
ingambamentul).

Este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară,
despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.

Tema poeziei este de factură filosofică, reprezentând atitudinea poetică în fața marilor taine
ale Universului, conform căreia cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare
afectivă totală.

Titlul include o metaforă revelatorie, “corola de minuni a lumii”, care semnifică idea
cunoașterii luciferice. “Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de
cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.

Cele două domenii majore ale creației lui Lucian Blaga, poezia și filosofia, se întrepătrund într-
o operă de mare profunzime, în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenței și ale
cunoașterii, iar cugetarea filosofiei are, prin bogăția sa metaforică și prin terminologia originală,
amprenta lirismului autorului.

Tocmai această întrepătrundere aplicată operei o transformă într-o adevărată artă poetică,
viziunea poetului-filosof cu privire la rolul său și al artei sale în Univers putând fii observată în
cuprinsul poemului.

La baza operei lui Lucian Blaga stă sistemul filosofic propriu, bazat pe o terminologie și o
interpretare absolut originale, autorul preocupându-se într-un mod aparte de problema cunoașterii.
Sistemul filosofic al acestuia se bazează pe două concepte originale, cunoașterea paradisiacă și
cunoașterea luciferică, pe care autorul le abordează și în poemul în discuție.
Cunoașterea paradisiacă, prin excesul ei de rațional, reduce și chiar anulează accesul la esența
obiectelor, vrând să lumineze misterul, pe care astfel să-l reducă. Pe de altă parte, cunoașterea
luciferică, proprie artistului, nu are ca scop luminarea misterului, ci, dimpotrivă, potențarea lui.

Prima secvență oferă o definiție a creației, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular („Eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea
poetică față de acest mister, exprimată prin verbele la formă negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric
refuză cunoașterea paradisiacă, rațională (“cu mintea”) a misterului, care ar duce, de fapt, la dispariția
acestuia. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creației
blagiene: “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viața, efemeritatea, dar și
frumosul, ochii cunoașterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar și rostirea poetică, iar
mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toți poeții cu misterul datorită
imposibilității de a le cunoaște integral.

În ceea ce privește a doua parte, mai amplă, aceasta este construită pe baza unor relații de
opoziție: eu-alții, “lumina mea”, “lumina altora”. Această opoziție semnifică de fapt antiteza dintre
cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Diferența dintre cele două atitudini poetice
este redată la nivelul textului de către pronumele personal “eu”, adjectivul pronominal posesiv “mea” și
adjectivul nehotărât “altora”. Cele două tipuri de cunoaștere sunt redate prin asocierea acestor
elemente de opoziție cu verbe sugestive care le pun și mai bine în evidență: “Lumina altora/sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporește “a lumii taină/[…] nu micșorează, ci
tremurătoare/ mărește și mai mare taina nopții”.

Compozițional, poezia are trei secvențe marcate, de obicei, prin scrierea cu inițială majusculă a
versurilor. Conținutul poeziei se organizează în jurul a doi termeni: „eu” și „alții”, care devin cuvinte
cheie.

Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere, cu metrică variabilă și cu măsură inegală,
al căror ritm interior redă fluxul ideilor și fantezia sentimentelor. Euforia versurilor sugerează
amplificarea misterului. Este prezentă tehnica ingambamentului, care presupune continuarea unei idei
în versurile următoare, scrisă cu literă mică. („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid”)

Ultima secvență cuprinde motivația cunoașterii de tip luciferic, respectiv iubirea: la baza
demersului cognitiv al artistului stă afectul. Prin iubire, omul poate restabili corespondențe între
Univers și sine, poetul devenind el însuși o formă de manifestare a tainei.

În opinia mea, privită din interior, lirica lui Blaga se dezvăluie ca o constructive armonioasă,
monumentală prin proporții și adâncimea semnificațiilor. Dinamica ei contemplate în profunzime
corespunde celor câteva teme și motive lirice, care sunt, de fapt, obsesiile definitorii ale autorului și
“nervurile” organismului operei sale.

În concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă, pentru că interesul autorului se deplasează de la principiile tehnicii poetice la relația
poet-lume și poet-creație.