PERIOADA POSTBELICĂ.

Tema şi viziunea despre lume în Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

I. Încadrare în context şi în operă
Nichita Stănescu este unul dintre principalii reprezentanţi ai perioadei postbelice. Alături de Marin Sorescu, acesta este considerat unul dintre liderii
poetici ai generaţiei ’60. Este autorul unui număr mare de volume de poezii, toate cu un imaginar și o conștiință poetică nouă ce reflectă o nevoie de perfecționare
a limbajului poeziei. Consacrarea i-o aduce volumele 11 Elegii, Necuvintele, În dulcele stil clasic, Operele imperfecte sau Noduri şi semne. Leoaică tânără, iubirea
face parte din prima etapă de creaţie, din volumul O viziune a sentimentelor. Universul poetic al volumului se organizează în jurul temei iubirii, care este
concretizată prin motive literare precum: ascensiunea, trezirea, zborul sau lumina. Eul poetic al acestui volum este unul armonios, jubilator. Poezia este pentru
Stănescu un cântec care transformă în orice clipă realitatea. Viziunea asupra sentimentelor însă este una nesentimentală pentru că lipseşte confesiunea, pentru că
se vorbeşte despre iubire fără sentimentalism.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenței la genul liric, specie literară
Poezia Leoaică tânără, iubirea aparţine lirismului subiectiv. Prezenţa eului liric este redată de mărci ale subiectivităţii precum pronumele personal
„mi” sau verbul „am dus”. Ipostaza în care se proiectează eul este cea a îndrăgostitului, a subiectului cognitiv, conştient că participă la un mister cosmic.
b. Argumentarea apartenenței la un curent literar – modernismul (se vor alege 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, Leoaică tânără, iubirea este o poezie neomodernistă deoarece recuperează modelele poetice interbelice: este o poezie de
cunoaştere, ilustrează un eu depersonalizat, se abate de la versificația clasică și foloseşte un limbaj poetic puternic ermetizat. Poezia lui Nichita Stănescu este o
poezie metafizică care celebrează iubirea ca modalitate de cunoaştere a lumii şi a fiinţei. Poetul refuză confesiunea şi atribuie actul spunerii unui eu liric care
comunică impersonal. Ermetizarea limbajului poetic este indicată de prezenţa masivă a metaforelor şi epitetelor metaforice: „leoaică tânără”, „leoaică arămie”.
Modalitatea de combinare a cuvintelor este una nouă, şocantă. Poetul pare a căuta acea „limbă poezească”, care face ca mesajul poetic să devină greu descifrabil.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Tema centrală a textului este iubirea, care se subordonează supratemei întregii poezii (neo)moderniste, cunoaşterea. Este de remarcat însă că acest
sentiment nu este trăit la modul senzorial, prin simțuri, ci în mod lucid. Eul conștientizează în orice clipă faptul că participă la un miracol al existenței umane pe
care încearcă să îl traducă printr-o viziune poetică. Iată de ce iubirea trebuie înțeleasă ca o formă de cunoaștere, ca un sentiment unic, singurul care dă sens
existenței umane. Textul este în fond un imn închinat iubirii, o poezie care celebrează forța iubirii de a transforma atât universul, cât și ființa celui care iubește.
b. Ilustrarea tematicii printr-o secvență reprezentativă:
Prima strofă surprinde clipa întâlnirii cu iubirea. Momentul este redat printr-un scenariu mitic ce face trimitere la un ritual vânătoresc în cadrul
căruia sentimentul este corporalizat ca o felină pentru a i se evidenția latura agresivă, imprevizibilă. Prezența activă, însă, este cea a leoaicei, nu a vânătorului.
Verbele „(mă) pândise”, „a înfipt” sau „a mușcat” definesc iubirea ca o stare de tensiune, ca un sentiment sfâșietor ale cărui efecte sunt resimțite fizic. Mușcătura
ei simbolizează revelația bruscă a iubirii. Adverbul „azi”, pe finalul strofei, întăreşte ideea că eul conştientizează miracolul de a iubi.
A doua strofă se opreşte asupra efectelor pe care întâlnirea cu iubirea le produce asupra eului. Primul efect îl reprezintă mutarea ființei celui care
iubește în centrul universului. Imaginea este redată în text cu ajutorul motivului poetic al cercului: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura/ când
mai larg, când mai aproape”. Aici, eul trăiește un sentiment de împlinire, căci un fluid cosmic se revarsă asupra sa, aşa cum sugerează comparaţia „ca o strângere
de ape”. Al doilea efect pe care îl produce iubirea este acela de înălțare sufletească. Motive poetice precum privirea, auzul exprimă mișcarea ascendentă a
sufletului care se înalță dincolo de curcubeu, sparge limitele cerului și pătrunde în spațiul cosmic acolo unde se sacralizează: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu
tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.” Cântecul ciocârliei din finalul secvenței redă sentimentul de armonie pe care eul poetic îl trăiește.
A treia strofă surprinde transformarea fiinţei celui care iubeşte. Îmbogăţit cu o nouă experienţă, eul se defineşte ca fiinţă metamorfozată, înstrăinată
de sine: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie...”. Noua ipostază în care apare leoaica, evidenţiată de epitetele „trece-
alene”, „leoaică arămie”, „mișcările viclene”, redă o temperare a sentimentului iubirii. Repetiţia lăsată deschisă din finalul poeziei: „încă-o vreme,/ şi-ncă-o
vreme...” pare a sugera faptul că eternitatea nu poate fi cucerită nici prin iubire.
c. Viziunea despre lume
În Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu propune o viziune armonioasă asupra existenţei. Poezia sa pune în centru un eu adolescentin, caracterizat
de o stare de jubilație (energie, avânt) la baza căruia se află iubirea.
IV. Construcţia discursului liric
a. Titlul
Titlul poeziei, reluat în incipit, este realizat prin alăturarea apozițională a două substantive: „leoaică” și „iubirea”. Ca figură de stil, este o metaforă
explicită care pune semnul egalității între iubire și o leoaică tânără. Adjectivul „tânără” evidențiază agresivitatea și prezența dominantă a acestui sentiment care
pune stăpânire pe fiinţa poetului.
b. Compoziția
La nivelul compoziţiei, cele trei strofe, inegale ca întindere, redau trei secvențe poetice ce marchează, pe rând, întâlnirea cu iubirea, efectele pe care
acest sentiment le produce asupra eului și transformarea fiinţei celui care iubeşte. La nivelul prozodiei, Nichita Stănescu îmbină versificaţia tradiţională cu
elemente specifice poeziei moderne, astfel încât poezia să îşi păstreze structura muzicală. Rima variază de la versul liber (în prima strofă) la rimă împerecheată şi
monorimă. Măsura inegală a versurilor, ritmul neunitar, versul alb dau poeziei un caracter modern.
c. Imaginarul poetic
Imaginarul poetic stănescian descrie, în prima strofă, un ritual cinegetic, redat de prezenţa unui câmp lexical al vânătorii: „leoaica”, „a sărit”,
„pândise”, „colţii albi”, „a muşcat”. Etapele inițierii eului poetic în taina iubirii sunt redate cu ajutorul indicilor spaţiali şi temporali care descriu imaginarul
poetic: starea de încordare iniţială („mai demult”), cunoaşterea spontană a iubirii („azi”, „în faţă”), metamorfoza fiinţei poetului („deodată”, „în jurul meu”),
propulsarea spre înalt („în sus”, „lângă ciocârlii”) şi diluarea iubirii („înc-o vreme/ şi-ncă-o vreme”). Sub forța primordială a iubirii, întregul univers se transformă.
Toate elementele universului cunoscut sunt acolo, doar că funcționează după alte proprietăți, după alte legi fizice. Această recombinare a elementelor universului
are ca miză construcția unei viziuni poetice.
d. Motive poetice:
Semnificațiile profunde ale textului sunt structurate în jurul unor motive poetice sugestive. Motivul central al poeziei este leoaica. El este marcat în
text de structurile „leoaică tânără, iubirea” și „leoaică arămie”, metafore-simbol ce redau cele două vârste ale iubirii: momentul descoperirii și temperarea
sentimentului. Ambele realizează o trimitere la un scenariu mitic, de origine cinegetică, cu ajutorul căruia este definită întâlnirea omului cu un sentiment universal,
definitoriu pentru existența umană. Un motiv literar de factură geometrică, adesea întâlnit în poezia stănesciană, este cercul. Acesta este redat în text printr-o
metaforă-simbol care asociază natura cu universul într-o structură ludică, reprezentativă pentru modul nonconformist de a crea poezie al lui Stănescu: „natura/ se
făcu un cerc, de-a-dura”. Prin el se realizează atât o trimitere la sentimentul împlinirii, al armoniei universale pe care îl presupune trăirea iubirii, cât și la ideea că,
prin ea, ființa poetului se mută în centrul universului.
e. Limbajul poetic. Tropi:
Deși debutează cu un scenariu epic, substanța poeziei lui Nichita Stănescu este evident una lirică. Limbajul poetic este caracterizat prin ambiguitate și
expresivitate. Ambiguitatea este exprimată de predominanța unor figuri de stil precum simbolul („cerc”) și metafora („leoaică tânără, iubirea”) al căror efect este
încifrarea mesajului poetic. Aspectul ludic al limbajului face ca poezia să mizeze pe asocieri inedite de cuvinte care urmăresc crearea unei viziuni poetice. Astfel,
poetul alege să traducă un fenomen abstract (iubirea) într-un limbaj preluat din sfera concretului. Expresivitatea este redată de folosirea unei palete largi de figuri
de stil: epitetul „(leoaică) arămie”, comparația „ca o strângere de ape”, repetiția „încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”, enumerația „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la
tâmplă și la bărbie”.
Așadar, în poezia Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu oferă o viziune asupra sentimentului iubirii percepute ca o modalitate de cunoaştere a lumii
şi a propriei fiinţe.