PERIOADA INTERBELICĂ. Caracterizarea personajului Ştefan Gheorghidiu.

Relația cu Ela
I. Încadrare în context şi în operă
Camil Petrescu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu sau George Călinescu. Se impune în literatura română ca prozator, prin romanele Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război şi Patul lui Procust, dar și ca dramaturg, prin dramele Suflete tari sau Jocul ielelor. Formarea sa ca scriitor se
produce în jurul cercului literar Sburătorul, sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu. Totodată, Camil Petrescu este unul dintre
teoreticienii romanului românesc modern.
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Evenimentele sunt relatate din punctul său de vedere, acesta fiind prezentat în roman într-o triplă ipostază: de personaj, narator
și autor al jurnalului de campanie care inserează, cu ajutorul tehnicii memoriei involuntare, experiența iubirii în interiorul acelei
a războiului. Perspectiva sa asupra evenimentelor este, însă, una limitată și necreditabilă, căci realitatea e adesea deformată de
gelozia, narcisismul, firea orgolioasă sau suferința protagonistului. Prin el, Camil Petrescu tematizează drama intelectualului
aflat în conflict cu lumea și cu sinele său profund.
Fundamentală, în definirea identității personajului Ştefan Gheorghidiu, este relaţia cu soţia sa, Ela, personajul
secundar al romanului, care cunoaște o evoluție radicală. Atracția către lumea mondenă stă la baza conflictului dintre ea și Ştefan,
astfel încât Ela devine un simbol al degradării ființei care își asumă valorile sociale. Imediat după primirea moștenirii, aceasta
se schimbă, adaptându-se rapid la noua lume pe care o ia în posesie, lucru constatat imediat de soțul ei: „Moștenirea trezise în
femeia mea porniri care dormeau latent, din strămoși, în ea.” Onestitatea ei este adesea pusă sub semnul întrebării de către un soț
hiperlucid, care trăiește adevărate crize de gelozie. Interesul pentru afaceri, gustul pentru aventuri mondene, relaţia cu Gregoriade,
toate dau naștere unor suspiciuni care macină echilibrul interior al lui Gheorghidiu.

II. Dimensiunea socială și morală

Din punct de vedere social, prin valorile pe care le cultivă, Gheorghidiu reflectă imaginea intelectualului. Formația sa
de student la filozofie, morala radicală, tendința de a prețui viața doar ca experiență de cunoaștere sunt trăsăturile care stau la baza
dorinței de a se prezenta ca individ ale cărui valori se opun celor ale societății. Odată cu primirea moștenirii, între individ și lume
se instalează un puternic conflict. Implicarea în viața mondenă, în urma obținerii unei moșteniri neașteptate de la unchiul Tache,
devine prilej de a descoperi o lume rapace, populată de politicieni corupți, milionari analfabeți sau personaje mondene sterile.
Participă la spectacolul acestei lumi mondene cu detașare, mai mult forțat de insistențele Elei, însă devine un observator lucid al
ei. Participarea la război în prima linie, ca sublocotenent al armatei române, îl pune în fața unei noi experiențe care îl vindecă de
iubirea pentru Ela eșuată în gelozie, dar, în același timp, îi oferă o nouă oportunitate de a-și verifica sinele său profund.
Din punct de vedere moral, Ștefan este un inadaptat. Valorile după care își ghidează existența se regăsesc formulate de
doctrina autenticității: sinceritatea, simplitatea, moralitatea radicală, căutarea adevărului, setea de cunoaștere, intelectualismul. De
aceea, Gheorghidiu se află în căutarea unor experiențe tari capabile să îi reveleze adevărul despre sine sau despre ceilalți. Astfel,
romanul lui Petrescu se organizează în jurul unui personaj obsedat de ideea (auto)cunoașterii. Avem astfel ocazia de a pătrunde în
sufletul unui personaj hiperlucid, care se analizează cu atenție şi care caută răspunsuri la întrebările care îl frământă, certitudini în
funcție de care să-şi conducă existenta. Psihologia geloziei, surprinsă cu o atât de mare finețe în roman, ne arată un sine devastat,
dar şi o plăcere a autotorturării care îl individualizează pe Ştefan Gheorghidiu.

III. Evidențierea trăsăturilor personajului

Pe parcursul operei, asistăm la o evoluție a personajului de la ipostaza omului sfâșiat interior de o criză de gelozie la
ipostaza omului detașat şi indiferent care, în urma unei alte experiențe-limită (războiul), își regăsește echilibrul interior.
Începutul poveștii de dragoste ne arată un Gheorghidiu idealist care crede în ideea de iubire absolută. Studenți săraci, cei doi se
căsătoresc din dragoste. La baza relaţiei lor inițiale se află însă venerația pe care i-o arată Ela, una dintre cele mai frumoase
studente, admiraţie ce stârnește orgoliul şi narcisismul protagonistului. Concepţia sa radicală asupra iubirii este împărtășită la
popota ofițerilor: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt”.
Următorul pas al relaţiei celor doi, care intervine odată cu primirea moștenirii de la unchiul Tache, ne arată un
Gheorghidiu suferind de gelozie şi o Ela, din ce în ce mai atrasă de lumea mondenă care abia li se deschide. O secvență
semnificativă în acest sens este excursia la Odobești. Adept al credinței în valorile individului, Gheorghidiu se opune lumii noi în
care pătrunde după primirea moștenirii de la unchiul Tache. Mai mult, protagonistul constată alunecarea soției sale către valorile
sociale întruchipate de lumea mondenă pe care domnul G. și Anișoara o reprezintă. De altfel, episodul acesta acutizează ruptura
dintre cele două lumi, fiind implicit momentul care marchează începutul destrămării relației dintre Ștefan și Ela (a iluziei legăturii
unice dintre soț și soție), transformarea iubirii în gelozie și eșecul unei posibilități de verificare a sinelui profund, căci iubirea nu îi
mai oferă protagonistului oportunitatea autocunoașterii, ci devine cauza majoră a înstrăinării de sine. Pentru Gheorghidiu, șocul
intervine în momentul în care descoperă că soția sa fusese în două rânduri cauza rearanjării tuturor participanților la excursie în
mașini, întrucât și-l dorea alături pe domnul G. Apoi, ușurința cu care cei doi își impun dorințele în fața celorlalți, faptul că
dispăreau singuri și se lăsau așteptați, împărtășirea mâncării și a băuturii cu un necunoscut practic îl fac pe Gheorghidiu să
descopere vulgaritatea Elei, înstrăinarea de o femeie pe care nu o mai recunoaște: „Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream
acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar”. Treptat, asistăm la instalarea unei
stări de criză interioară, întrucât Ștefan pune la îndoială însăși onestitatea Elei. În fața ridicolului momentului, Gheorghidiu
trăiește stări complexe: gelozie, suferință, dezamăgire, deprimare, revoltă. Fire analitică, dar și hipersensibilă, protagonistul își
radiografiază atent interioritatea, reușind să-și surprindă, prin autocaracterizare, trăirile. Sfâșierea interioară a personajului este
redată prin metafore sugestive, care surprind destrămarea treptată a echilibrului interior al personajului: „Era un fel de oficializare
a situației, care îmi înnegrea sufletul”.
După război, Ştefan se întoarce de pe front un om detașat, vindecat de iubirea devenită o experienţă derizorie. Îmbogățit
cu o nouă cunoaştere a lumii, Gheorghidiu găsește în sine puterea de a se desprinde de calvarul iubirii. O secvență semnificativă
este reîntoarcerea din război din finalul romanului. Înapoiat în București, după zilele de spital, Gheorghidiu se întoarce acasă
schimbat, arătând că a reușit să treacă peste obsesia iubirii. Comportamentul său ne arată un om interiorizat: comunică puțin, evită
întâlnirile cu rudele și intimitățile cu soția de care pare a se fi înstrăinat. În toate gesturile sale se simte o oboseală, absența voinței
de a relua firul întrerupt și mai ales dorința de a termina totul: „Fraze goale de conținut, stupidități fără legături de rudenie cu
realitatea”. Ruptura, criza de comunicare ce pare a se fi instalat între el și soția sa este decisivă. Această schimbare de atitudine
este redată în text de propoziții scurte, folosirea frecventă a suspensiei, limitarea descrierii, plictiseala din vocea naratorului-
personaj: „Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspirația nefericită să facă singură demersurile îmbrățișării....” Ela
i se pare acum o ființă banală, vorbăria acesteia îl obosește, ca și cum sensul existenței alături de ea s-ar fi diluat: „Vorbește mult,
platitudini încălecate, asociate la întâmplare”. Pentru o clipă, este tentat din nou de obsesia obținerii unei certitudini referitoare la
onestitatea soției. Războiul însă pare a-l fi vindecat, idee redată prin autocaracterizare, cu ajutorul a două epitete sugestive: „Dar
nu, sunt obosit și mi-e indiferent (chiar dacă e nevinovată).” De aceea, citește cu nepăsare biletul care îi confirmă suspiciunile.
Zâmbetul cu care îi prezintă Elei scrisoarea arată că a depășit obsesia. După care, printr-un gest surprinzător, incapabil să mai
suporte banalitatea situației, îi cere soției sale divorțul. Are însă un moment de luciditate în care întrevede cât de aproape a fost de
nebunie, de catastrofă, de ridicol: „Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta... că aș fi fost închis din cauza ei,
pentru crimă.” Apoi, printr-un gest care semnifică despărțirea definitivă de trecut, îi lasă Elei totul.

IV. Tehnici de construcție a personajului

În construcția personajului, Camil Petrescu utilizează tehnici narative specifice romanului subiectiv. Nevoia
personajului de a se autoanaliza, firea sa hiperlucidă este redată cu ajutorul tehnicii analizei psihologice, important mijloc de
caracterizare directă. Tehnica oglinzilor paralele evidențiază firea suspicioasă a protagonistului şi nevoia de a căuta certitudini,
multiplicarea perspectivelor asupra sinelui şi asupra adevărului despre Ela: „Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care
am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, și
poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după
patru ore de drum cu automobilul..”
O altă importantă sursă de caracterizare este reprezentat de limbajul personajului, unul complex, care încearcă să
surprindă în formule concentrate adevăruri despre sine. Utilizarea frecventă a metaforei („haosul de gânduri”, „dizolvat ca
personalitate”) sau a comparației („În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav”), gustul pentru detaliu marcat
de epitete sugestive (uimire dureroasă”) sau fraza arborescentă dezvăluie psihologia complexă a protagonistului. În schimb,
interogațiile retorice („Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate?”)
surprind cu acuratețe momentele îndelungate de tortură interioară.
Adesea, prin intermediul autocaracterizării, este redată suferința protagonistului, care este consumat de calvarul unei
iubiri căzute în gelozie: „Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă voi avea cumva
puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface.” În fond, aici trebuie să vedem
dovada existenței unei obsesii a autocunoașterii, obsesie care implică și o doză de masochism, căci personajul nu-și poate nega
plăcerea sondării propriei interiorități, în ciuda accentuării suferinței.
Romanul se organizează în jurul unui puternic conflict interior care se dă în sufletul lui Ştefan Gheorghidiu, între
rațiune (obsesia protagonistului pentru autoanaliză, firea sa lucidă) și pasiune (dragostea pentru Ela, transformată în gelozie). La
baza sa se află o criză de valori, căci iubirea își pierde statutul de valoare absolută, locul său fiind luat de experiența războiului.
Devorat de incertitudini, sfâșiat interior de suferință, înstrăinat de sine, Gheorghidiu renunță la iubirea care nu îi mai poate spune
adevărul despre sine sau despre ceilalți. Își recucerește echilibrul interior în final, atunci când, întors din război cu un eu lărgit,
vindecat de obsesia iubirii, îi lasă Elei tot trecutul. Totodată, romanul ilustrează şi un conflict exterior, specific romanului
modernist, care așază în opoziție eul şi lumea exterioară pe care Gheorghidiu o descoperă după primirea moștenirii (o lume
modernă, populată de politicieni corupți, de milionari analfabeți şi de personaje mondene sterile). Drama pe care o trăiește
protagonistul pornește și de la constatarea alunecării soției sale către valorile sociale întruchipate în roman de unchiul Tache, Nae
Gheorghidiu, Lumânăraru, domnul G. sau Anișoara. Acestora Gheorghidiu le opune un alt set de valori, credința în valorile
individului (redate de doctrina autenticității): sinceritatea, simplitatea, moralitatea radicală, căutarea adevărului, setea de
cunoaștere, intelectualismul.
Aşadar, Camil Petrescu tematizează, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, drama
intelectualului aflat în conflict cu lumea şi cu sinele său profund.