PERIOADA INTERBELICĂ. Construcția personajului Felix Sima.

Relația cu Otilia
I. Încadrare în context şi în operă
G. Călinescu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu
sau Mihail Sadoveanu. Se impune în literatura română, în primul rând, ca istoric și critic literar, dar și ca prozator, prin
romanele Enigma Otiliei sau Bietul Ioanide. Formarea sa ca scriitor se produce în jurul cercului literar Sburătorul, sub îndrumarea
lui Eugen Lovinescu. Prin romanul Enigma Otiliei, Călinescu impune în literatura română formula romanului obiectiv, de
factură balzaciană. Felix Sima este personajul principal al romanului Enigma Otiliei, un personaj modern care redă imaginea
intelectualului în devenire. Totodată, acestuia i se acordă și rolul de personaj-reflector, deoarece, adesea, naratorul preia punctul
de vedere al tânărului. Prin el, G. Călinescu tematizează voința individului de a se opune valorilor sociale și de a-și asuma
propria formare.
Fundamentală, în definirea personajului Felix Sima, este relația cu Otilia, personaj feminin devenit un simbol al
misterului feminin. Venit în casa unchiului său pentru a urma medicina, Felix descoperă că Otilia a rămas orfană de mică și că
este crescută de tatăl său vitreg, moș Costache, iar Pascalopol îi este protector. Este urâtă de membrii familiei Tulea, fiind
considerată o rivală la averea lui moș Costache, în cazul unei adopții. Între Felix şi Otilia se clădește treptat o relație de prietenie și
atașament. Deși nu există o evoluție morală a eroinei, Otilia împărtășește cu Felix atât statutul social de orfan, cât și o aceeași
eleganță și sensibilitate.

II. Dimensiunea socială şi morală

Din punct de vedere social, incipitul romanului îl prezintă pe Felix în ipostaza de străin. Orfan de ambii părinți, acesta se
află în custodia unchiului său, Costache Giurgiuveanu, și vine în București, pentru a se forma ca medic. Ipostaza de străin devine
prilej pentru Felix de a observa dedesubturile relațiilor dintre membrii familiei Giurgiuveanu. Treptat, tânărul descoperă o lume
urâtă, în care fiecare individ își urmărește interesul și în care căsătoria a devenit un mijloc de parvenire, iar solidaritatea de sânge
între membrii aceleiași familii a dispărut. Astfel, între individ și lumea în care trăiește există o evidentă tensiune. Acesta rezistă
presiunilor care vin din partea socialului, fiind, la rândul său, un inadaptat.
Din punct de vedere moral, Felix Sima este un personaj surprins în plin proces de maturizare. De-a lungul
romanului, Felix evoluează de la tânărul visător din partea de început a operei la omul preocupat de propria formare și, în
final, la omul matur. Cumva, evoluția tânărului este determinată de cele două decizii ale Otiliei de a pleca, împreună cu
Pascalopol, la Paris. Ele dau naștere unor crize interioare care duc, în cele din urmă, la maturizarea eroului. Conflictul care se dă
în sufletul său, acela între dorința de a urma o carieră în medicină și dragostea pentru Otilia, reprezintă un punct de plecare către
nevoia tânărului de a-şi sonda sufletul, de a se cunoaște pe sine și lumea în care trăiește: „dăduse cu prea mult orgoliu atenţie
numai pregătirii tehnice. Nu-şi cercetase sufletul, nu-şi pusese probleme, fusese un animal ambiţios. Viaţa avea aspecte multiple şi
era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om îşi avea iertarea lui.”

III. Evidențierea trăsăturilor personajului (vor fi alese 2 trăsături)

Începutul romanului îl prezintă pe Felix în ipostaza de tânăr visător, reflexiv. Eroul pătrunde într-o lume necunoscută,
agresivă, care ține să-i amintească faptul că este un orfan. Deși pare a fi ușor derutat, eleganța, sinceritatea, exuberanța îl
depărtează de lumea pe care treptat începe să o cunoască. Nutrește o iubire sinceră pentru Otilia, fiind atras de grația fetei, de
amestecul ei de copilărie și maturitate. Nu îi poate împărtăși sentimentele, deoarece familiaritatea acesteia îl inhibă: „Să-i spună
Otiliei în față c-o iubește, Felix nu putea. Otilia era familiară, liberă în mișcări, şi ceea ce cu altă fată trebuia câștigat după
îndelungi tactici, cu ea se câștiga dintr-o dată. Asta dezorienta pe Felix.” Triunghiul amoros este completat de Pascalopol, care
trăiește revelațiile unei iubiri târzii pentru Otilia. Gelos, Felix îi cere fetei să nu îl mai primească pe moșier. Observând însă
schimbarea radicală a Otiliei, Felix admite că a greșit. „Confruntarea” cu Pascalopol îi dezvăluie tânărului motivele pentru care o
căsătorie ar fi o nebunie: nu se cunosc îndeajuns, iar Otilia e un spirit liber, care are nevoie de libertatea pe care i-o acordă banii
moșierului.
Un prim pas în evoluția personajului se produce odată cu plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, plecare ce nu îl face pe
Felix să abdice, ci se folosește de acest prilej de a începe un lung drum al formării. Astfel, tânărul își construiește un cod
comportamental care pune în centru voința. O secvență ilustrativă în acest sens este decizia Otiliei de a-l părăsi definitiv pe
Felix. Episodul acesta are în roman o semnificație aparte, deoarece coagulează întreaga problematică a operei: adună la un loc
temele majore ale romanului, explică natura complicată a relației dintre Felix și Otilia și confirmă statutul de bildungsroman al
operei. Otilia meditează la relația ei cu tânărul Felix și înțelege cauzele care ar putea-o condamna la eșec. Cu toate că sunt uniți de
o iubire sinceră, de exuberanța unei vârste (cea a adolescenței), dar și de faptul că reușesc să își păstreze eleganța (în ciuda
presiunilor venite din partea socialului), statutul social neclar al celor doi (acela de orfani) le pune iubirea sub semnul întrebării.
Este vorba mai întâi despre o nepotrivire de caracter surprinsă în text cu ajutorul antitezei: Otilia este un spirit liber, o răsfățată,
o copilăroasă, pe când în Felix simte deja bărbatul angajat, responsabil de mai târziu: „dar ținuta îndârjită a acestuia în viață o
înfricoșa. Deși tânăr, Felix avea priviri prea bărbătești.” O sperie faptul că nu-i va putea fi tânărului o „tovarășă eroică”, metaforă
care face referire la statutul de soție capabilă să împărtășească alături de soț greutățile vieții. Mai mult, fata înțelege că Felix însuși
ar fi suferit dacă, în clipele de încercare pentru familie, Otilia nu i-ar fi alături: „ știa, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi
suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă, statornică.” O altă cauză care ar putea duce la destrămarea relației ar fi dorința
tânărului de a se realiza. Otilia înțelege forte bine motivațiile din spatele tânărului de a se forma: faptul că a crescut de unul
singur (fiind dat adesea deoparte), teama de uniformizare, de eșec, dar și dragostea pentru Otilia care i-a dovedit de mai multe ori
că se află în căutarea unui om matur, realizat, independent. Acestea sunt principalele motive care îl determină pe Felix să se
angajeze pe un lung drum al formării care presupune atât realizare profesională, cât și desăvârșire spirituală: „Nu pot suferi ideea
de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.” De aceea, la baza formării sale,
Felix așază voința, dublată de autocontrol și eleganță: „Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge
în frunte, numai prin voință, este aceea științifică. Dacă aș voi să fiu poet, poate n-aș putea, dar mare medic știu sigur că pot
deveni, vreau neapărat să devin.” Astfel, întrucât își exprimă credința în valorile individului, Felix poate fi privit ca un intelectual
în formare.
Finalul romanului ne prezintă, după trecerea anilor, un Felix matur, împlinit spiritual și profesional. O secvență
ilustrativă în acest sens este reîntâlnirea lui Felix cu Pascalopol, episod care subordonează tema iubirii și întreaga problematică
a romanului temei destinului. După o perioadă lungă de timp, existența personajelor pe care Felix le cunoscuse în adolescență se
reconfigurează: Stănică divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, familia Tulea s-a destrămat, iar Otilia a divorțat de
Pascalopol și s-a recăsătorit în Argentina. Felix însuși apare acum un om schimbat: e matur, lucid, stăpân pe sine, împlinit pe plan
profesional. Același destin face ca Felix, ajuns între timp profesor universitar și doctor de renume, să îl reîntâlnească pe
Pascalopol într-un tren. În fotografia pe care o primește de la moșier, Felix încearcă să regăsească misterul Otiliei. Totul, însă, se
pierduse. O Otilie trecută prin viață îi devine acum străină, total depărtată de imaginea fetei pe care o cunoscuse în tinerețe.
Eleganța, exuberanța, spiritul liber, întregul farmec al fetei dispăruseră total: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia,
nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”. Epitetele pe care le folosesc, pe rând, Felix („ nu era fata
nebunatică”) și moșierul („o fată delicioasă, dar ciudată”) pentru a o descrie susțin faptul că fata a rămas pentru ambii bărbați o
enigmă. Cumva, constată bărbatul cu luciditate, misterul feminin al Otiliei era, în aceeași măsură, un mister al vârstei. Comparând
imaginea Otiliei dintr-o fotografie mai veche cu cea de la Pascalopol, Felix constată că timpul a șters totul. Ideea este marcată în
text de interogația retorică care face o trimitere subtilă la motivul literar al trecerii ireversibile a timpului: „Ce deosebire! Unde era
Otilia de altădată?”. Utilizarea stilului indirect liber dă finalului romanului un puternic aer meditativ, o reflecție asupra efectului
pe care timpul îl produce asupra destinelor umane, căci întreaga existență este așezată sub semnul enigmei: „Nu numai Otilia era o
enigmă, ci și destinul însuși.” Astfel, sensul pe care romanul îl transmite este că, într-o lume urâtă, supusă degradării, dragostea nu
poate găsi condițiile necesare pentru a se dezvolta.

IV. Tehnici de construcție a personajului

În construcția personajului Felix Sima, G. Călinescu îmbină tehnici specifice romanului realist (de factură balzaciană) cu
tehnici ale romanului modern. Intrarea personajului în scenă este însoțită de creionarea, în manieră balzaciană, a unui portret
fizic, redat de către narator prin caracterizare directă: „Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veșmânt militar, iar
gulerul tare şi foarte înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Fața îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape
feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”
În conturarea portretului moral, autorul folosește adesea autocaracterizarea: „Nu-şi cercetase sufletul, nu-şi pusese
probleme, fusese un animal ambițios.” Dorința de autocunoaștere, fundamentală în procesul de formare a eroului, este dublată de
autor de tehnici specifice romanului modern. Una dintre ele este analiza psihologică, prin care Felix își sondează în
permanență interioritatea, analizându-se atent: „M-am analizat şi eu adesea și pot să-ţi spun că n-aș putea suferi să fiu al doilea,
într-o categorie de oameni.”. O altă tehnică modernă o reprezintă pluriperspectivismul. Conform acesteia, imaginea lui Felix este
creionată în mod diferit de diverse personaje. Felix este un „băiat cuminte” pentru Otilia, un „tânăr de ispravă, frumos, inteligent”
pentru Pascalopol, un „băiat de viață” pentru Stănică Raţiu, dar şi un „nostim băiat” pentru Georgeta.
Romanul lui G. Călinescu pune în centru un conflict exterior, organizat în jurul moștenirii averii lui moș Costache
Giurgiuveanu, care este râvnită atât de familia Aglaei, sora acestuia, cât şi de avocatul Stănică Rațiu. Acesta este principalul motiv
care complică situația orfanilor cărții: Otilia și Felix. Întrucât se teme de revolta surorii sale, moș Costache întârzie înfierea Otiliei,
care, pentru că are nevoie de un punct de sprijin, îl ține aproape pe Pascalopol, cu toate că îl iubește pe Felix. Apoi, tot din
zgârcenie ține banii în casă, lucru pe care Stănică îl descoperă, ușurându-i misiunea de a-l jefui, lucru care îi și aduce moartea.
Odată trecută averea în mâinile Aglaei și a lui Stănică, familia Giurgiuveanu se destramă. De aceea, sensul romanului merge către
ideea că toate acele destine urmărite de-a lungul paginilor romanului se află acolo, în casa Antim, unite doar de interese care țin de
averea lui moș Costache. Odată risipită aceasta, destinele se risipesc.
Alături de acest conflict exterior care ilustrează urâtul existenței umane, romanul oferă și o soluție de rezistență: procesul
de formare a tânărului Felix Sima. Deși este locuitorul unei lumi rapace, care se conduce doar după interese, tânărul reușește să-și
păstreze eleganța, sensibilitatea, sinceritatea, calități care îl transformă într-un intelectual în formare. Ca bildungsroman, opera se
organizează și în jurul unui conflict interior, care se dă în sufletul personajului Felix, între rațiune (dorința de a se forma și de a
urma o carieră în medicină) și pasiune (dragostea pentru Otilia). Acesta are ca punct de plecare nevoia tânărului de a-și sonda
sufletul, de a se cunoaște pe sine și lumea în care trăiește: „dăduse cu prea mult orgoliu atenție numai pregătirii tehnice. Nu-și
cercetase sufletul, nu-și pusese probleme, fusese un animal ambițios.” Acesta este și motivul pentru care Otilia îl părăsește, fata
înțelegând că decizia imatură de a forma un cuplu l-ar fi împiedicat să se realizeze, iar iubirea lor s-ar fi diluat.

Aşadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, G. Călinescu așază față în față credința în valorile individului, care
ghidează destinul lui Felix, și presiunea pe care materialismul societății burgheze o face asupra sa.