PERIOADA POSTBELICĂ.

Tema şi viziunea despre lume în Moromeţii de Marin Preda

I. Încadrare în context şi în operă
Marin Preda este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei postbelice. Se impune în literatura română ca prozator, prin
romanele Moromeţii, Viaţa ca o pradă sau Cel mai iubit dintre pământeni. Proza sa se remarcă prin vocația realistă, prin preocuparea pentru om
ca ființă socială sau prin omniprezența temei istoriei. Personajele sale sunt niște indivizi neadaptați, singuratici, care duc o pseudoviaţă socială şi
care, deși încearcă să reziste, cad în capcana istoriei. Romanul Moromeţii este primul roman al lui Preda, scris în două volume, apărute la o
distanţă de 12 ani (1955 – 1967), cu o tehnică narativă și cu doi protagonişti diferiţi: Ilie Moromete în primul volum şi Niculae Moromete în cel
de-al doilea. Este un roman de factură rurală care tematizează drama prăbușirii satului tradițional.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenței la genul epic, specia literară romanul obiectiv
Ca formulă epică, Moromeţii este un roman modern, obiectiv prin focalizarea pe acțiune, narațiunea liniară, ordonată cronologic,
prezenta unui narator impersonal, care păstrează o distanta fată de lume și care refuză să judece evenimentele din punct de vedere moral.
Narațiunea este una minimală, o atenție aparte acordându-se limbajului personajelor, relațiilor dintre ele. Astfel, sensurile romanului se nasc din
construcție.
b. Argumentarea apartenenţei la un curent literar – realismul
Din punct de vedere estetic, scrierea lui Preda este un roman neorealist. Neorealismul este un curent literar care se dezvoltă după cel
de-al Doilea Război Mondial și care readuce în prim-plan interesul pentru om ca ființă socială al cărui destin este legat de contextul istoric. Este
caracterizat prin intenția de a reflecta veridic şi fidel realitatea în întreaga ei complexitate, interesul pentru tipologie şi pentru observație
socială și un stil sobru, impersonal. Principiile realismului de factură istorică sunt ilustrate de prezența temei sociale şi de încercarea autorului de
a reconstitui imaginea satului românesc surprins într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Totodată, P reda reuşeşte
să creeze prin Ilie Moromete, care reprezintă tipul ţăranului reflexiv, atât un personaj tipic, reprezentativ pentru o anumită categorie socială, cât
şi un personaj care reuşeşte să se individualizeze prin firea contemplativă sau inteligenţa speculativă.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Universul ficțional al romanului se definește la îmbinarea temei existenței sociale cu tema familiei și cu cea a crizei de comunicare.
Acestea se subordonează supratemei timpului deoarece romanul lui Preda explorează relația care se stabilește între individ și istorie. Primul
volum este mai ales romanul dezbinării unei familii şi al destrămării satului tradițional românesc în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
b. Ilustrarea tematicii printr-o secvență relevantă
Ilustrativă pentru felul în care se reflectă în text tema familiei este secvența cinei. Apelând la tehnica detaliului semnificativ, Preda
reușește să evidențieze atât relațiile tensionate dintre membrii familiei Moromete, cât și existența unui conflict incipient între tată și fii.
Numeroasa familie a lui Ilie Moromete este una hibridă și cu interese divergente. Așezarea în jurul mesei sugerează prezența unei tensiuni
mocnite între membrii familiei Moromete. Cei trei băieți din prima căsătorie stau lângă ușă ca și când ar fi gata de plecare, Catrina stă lângă
sobă, ținându-i aproape pe ceilalți copii, imagine sugestivă a unei grupări în tabere adverse. Situarea lui Ilie Moromete deasupra tuturor, pe
pragul celei de-a doua odăi, fără a fi înghesuit, simbolizează libertatea și autoritatea de care încă se mai bucură tatăl: „ Locul lui era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare”. Niculae, în schimb, nu își găsește locul, semn că nevoile sale sunt lăsate deoparte
deocamdată. Gesturile pe care le fac fiii cei mari între ei arată că sunt înțeleși și că nutresc o ură comună față de întreaga familie, dar mai ales
față de tatăl lor. Cei trei doresc să își convingă tatăl să dea drumul lui Achim cu oile la București, urmând ca banii din vânzarea lor, spun aceștia,
să fie trimiși acasă. Intenția lor însă este alta. De altfel, limbajul personajelor trădează vrajba existentă între cele două tabere. Răspunsurile
sfidătoare ale lui Paraschiv și Achim față de dojenile Catrinei, exprimate prin interogații retorice, insinuează prezența unei amenințări pe care
doar Ilie o poate controla: „Tu de ce nu faci?”, „De ce colțat?!”. Tonul amenințător al lui Ilie, care pune capăt discuțiilor, arată faptul că unitatea
familiei are la bază autoritatea tatălui, pe care toate personajele o respectă: „Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniștit, dar în glas cu
fire de amenințare”. Urmărind comportamentul și reacțiile personajelor, autorul ne ajută să intuim cauzele care vor duce la destrămarea familiei
Moromete: lipsa comunicării, interesele divergente, dar și amenințarea fiilor învrăjbiți.
Un alt episod ilustrativ pentru felul în care se reflectă în text tema familiei este secvența tăierii salcâmului care reprezintă un simbol
al stabilității, al unității familiei. Detaliile prin care este descris salcâmul îl așază în centrul existenței familiei Moromete, arborele sacru care redă
imaginea axului lumii: „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau
mija, alegându-l ca loc de întâlnire.” Episodul are semnificații multiple, întrucât scoate în evidență începutul unei desacralizări a satului
tradițional, instalarea unei crize de comunicare, dar și destrămarea familiei Moromete sub presiunea amenințărilor istorice. Observăm, mai întâi,
faptul că tăierea salcâmului se petrece duminică dimineața, atunci când Catrina este plecată la biserică, iar toți membrii familiei dorm. Dintre toți
băieții, Ilie îl alege pe Nilă să îl ajute, întrucât el este cel mai slab de înger dintre copii. Vorbim apoi și despre existența unei crize de comunicare
pentru că tăierea salcâmului se produce fără consultarea celorlalți membri. Mai mult, tatăl își ironizează fiul atunci când fiul pune prea multe
întrebări: „Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înțelegi? Așa, ca să se mire proștii!”, iar reacția tuturor față de gestul tatălui
este de stupoare, venindu-le greu să-i înțeleagă decizia. Intenția sa este însă de a menține familia departe de amenințările lumii exterioare, pentru
că din banii obținuți de la Bălosu pentru salcâm Ilie plătește o parte din fonciire. Așadar, tăierea salcâmului anticipă oarecum destrămarea
familiei și implicit prăbușirea satului tradițional, pierderea autorității paterne. Odată distrus acest arbore sacru, haosul începe să se instaleze în
familia Moromete, criza de comunicare dintre membrii săi acutizându-se.
c. Viziunea despre lume
Preda propune, în romanul Moromeții, o viziune neorealistă asupra existenței. Această viziune are la bază relația omului cu timpul.
Odată cu familia Moromete, satul tradițional se destramă sub presiunea realităților istorice vizibile în conflictul dintre generații, în atracția
copiilor față de mirajul orașului sau în amenințările multiple care planează asupra familiei: banca, fonciirea, mentalitatea comercială, revolta
fiilor împotriva autorității paterne. Timpul întinde omului o capcană, iar efectele acestuia sunt conștientizate de Ilie Moromete care trăiește o
dramă a însingurării. Deși la început timpul pare a fi prezentat în latura sa nesfârșit răbdătoare, evoluția familiei Moromete lasă să se întrevadă
instalarea treptată a neliniștii. Momentele de insomnie ale eroului se datorează amenințărilor pe care realitățile istorice (o lume în schimbare) le
exercită asupra familiei sale.
d. Prezentarea unei secvențe relevante pentru tema și viziunea despre lume din textul narativ studiat
Această viziune asupra existenței este ilustrată, de exemplu, de secvența însingurării. Odată cu aflarea veștii că fiii săi sunt înțeleși
între ei și vor să fugă de acasă, echilibrul sufletesc al lui Ilie Moromete începe să se destrame, acesta devenind treptat o palidă amintire a sinelui
său învingător. Secvența se constituie într-un prilej de meditație asupra existenței umane în relația ei cu timpul și cu istoria și evidențiază firea
reflexivă a personajului, amploarea dramei pe care o trăiește. Înțelegem abia acum faptul că Ilie a dus întotdeauna o pseudoviață socială, că firea
sa comunicativă, dispoziția de a conversa erau doar niște măști care ascundeau adevărata sa fire, aceea de inadaptat, idee redată, în acest
fragment, de comportamentul său: ocolește oamenii, trece pe lângă ei fără să le răspundă la salut sau la întrebări, refuză compania mai vechilor
săi amici strânși din nou în poiana fierăriei lui Iocan. Nevoia sa de a medita, de a-și regăsi liniștea interioară îl fac să hoinărească, să caute
locurile ferite de lume. Acolo, departe de umanitate, Moromete devine exponentul unei categorii sociale (țăranul ancorat încă în mentalitatea
interbelică) aflate pe cale de dispariție: „doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit”. Gesturile simbolice prin care este descris
personajul definesc un om singur, teribil de singur: „își luă capul în mâini. Era cu desăvârșire singur”. Singur constată că o filozofie de viață
construită pe conceptul de liniște, pe încrederea în puterea minții de a depăși orice amenințare nu a fost nimic altceva decât o iluzie, că istoria i-a
întins o capcană și că existența umană nu poate trece peste legile implacabile ale timpului: „Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse
— timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană”. Construit ca personaj-
reflector, caracterizat de o extraordinară putere de pătrundere, care îi permite să perceapă imaginea de ansamblu care guvernează existența
umană, Moromete conștientizează faptul că un spirit al veacului îi învrăjbise copiii, iar ruptura de ei este iremediabilă: „iar lumea, trăind în
orbire și nepăsare, îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui”. Folosind tehnica monologului interior, dublată de interogații retorice
multiple, autorul evidențiază sfârșirea interioară a personajului, drama absolută pe care o trăiește. În fond, firea sa lucidă îl transformă în
martorul unei lumi aflate la apus, fiind nevoit să asiste la destrămarea lumii pe care o cunoscuse: „S-au luat după lume, nu s-au luat după mine!
Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?!”. Cu un ultim gest de demnitate, Moromete găsește resursele
interioare necesare pentru a trece peste această dramă, asumându-și prăbușirea lumii.
IV. Construcția discursului narativ
a. Compoziția romanului. Relația incipit-final:
Structurat în două volume, romanul Moromeții pune în centru două personaje diferite: Ilie Moromete, respectiv Niculae Moromete.
Primul volum este organizat în trei părți a căror acțiune se desfășoară în ritmuri diferite. Ritmul lent al primei părți este înlocuit de un ritm din
ce în ce mai alert care evidențiază presiunile pe care realitățile istorice le pun asupra omului. Structura simetrică a romanului este redată de
actualizarea temei timpului în incipitul și finalul romanului: „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare
că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari”, „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război
mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” În felul acesta, întreaga problematică a romanului este supusă supratemei timpului, relației care se
stabilește între individ și istorie. Opera este structurată pe două planuri narative. Primul plan este dedicat destinului familiei Moromete, iar al
doilea destinului individual care pune în centru drama însingurării pe care o trăiește Ilie Moromete. Pe lângă accelerarea ritmului narațiunii,
romanul utilizează și tehnica decupajului, focalizându-se asupra unor scene simbolice din viața familiei Moromete: cina, tăierea salcâmului,
întâlnirile din poiana fierăriei lui Iocan, fonciirea sau secerișul.
b. Naratorul. Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea se desfășoară la persoana a III-a. Evenimentele sunt relatate de un narator
omniscient, care adoptă o atitudine impersonală, detașată. Omnisciența naratorului este adesea întreruptă de intervențiile unui personaj-
reflector, Ilie Moromete, personaj înzestrat cu luciditate și cu spirit reflexiv, al cărui rol este acela de a conștientiza presiunile pe care lumea
exterioară le pune asupra țăranului și satului tradițional: „Moromete însă era departe de a fi rupt de lume și venise aici tocmai pentru că se simțea
îngropat în ea până la gât și vroia să scape. Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse (...), iar lumea, trăind în orbire și nepăsare, îi
sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui.” Folosind stilul indirect liber, naratorul pătrunde adesea în sufletul protagonistului, prezentând
lumea din punctul său de vedere, din perspectiva unui martor al prăbușirii unei lumi: „Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea
lui era egală și dacă o dată te ocrotea fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea speranțele clădite peste legea lui?”
c. Repere spațio-temporale:
Acțiunea romanului Moromeții este plasată într-un sat dunărean, Siliștea-Gumești, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea
Război Mondial, de la începutul verii până toamna târziu. Prima parte ține de sâmbătă seara până duminică noaptea când Polina fuge cu Birică.
A doua parte se derulează pe parcursul a două săptămâni, iar a treia parte ține de la seceriș până toamna târziu, încheindu-se cu fuga lui Nilă și
Paraschiv la București. Această accelerare a ritmului narațiunii evidențiază nu doar amenințările care planează din ce în ce mai acut asupra
destinului familiei, ci și capcana pe care timpul i-o întinde protagonistului. Treptat, Moromete pierde controlul asupra familiei, ajungând ca în
final să trăiască o dramă a însingurării care este, în același timp, o dramă a satului tradițional. Aceasta va deveni mai evidentă în a doilea volum,
atunci când transformările sociale schimbă radical fața satului dunărean.
d. Conflictul:
Acțiunea romanului se organizează în jurul unui conflict exterior principal, un conflict între generații, acela dintre tatăl Moromete și
cei trei fii din prima căsătorie. Ei își disprețuiesc tatăl pentru că îi lipsește o mentalitate pragmatică și nu știe să exploateze bunurile muncite,
precum vecinul Bălosu, considerând că le-a fost exploatată munca fără a se alege cu ceva. Între cele două părți există tensiuni puternice,
amenințări mocnite, care vor izbucni abia pe final. Conflictul este alimentat de Guica, cea care își urăște fratele pentru că s-a recăsătorit după
moartea primei soții și nu a mai luat-o lângă el. Împreună, cei trei urzesc un plan care să ducă la destrămarea familiei. Punctul culminant al
desfășurării sale îl reprezintă revolta fiilor față de autoritatea tatălui, moment în care Moromete înțelege că ruptura față de copii e definitivă, căci
istoria i-a învrăjbit împotriva sa. Conflictul se încheie cu fuga lui Paraschiv și a lui Nilă la București cu caii familiei.
Un rol aparte îl ocupă în roman conflictul interior care macină sufletul lui Ilie Moromete. El se manifestă printr-o serie de neliniști și
are ca sursă refuzul personajului de a se adapta la lumea în care trăiește. Acesta se dă între iluzia cu care trăiește personajul la începutul
romanului (că are totul sub control, că va păstra familia unită și că va reuși prin firea sa reflexivă să învingă capcana timpului) și firea sa de
inadaptat, de om singur care îl transformă în final într-un învins. După ce află de la Scămosu că fiii săi sunt vorbiți între ei și vor să fugă de
acasă, Moromete înțelege că în tot acest timp istoria i-a întins o capcană și că este condamnat la a tăi cu luciditate, ca un martor final, prăbușirea
lumii în care a crescut. Finalul romanului aduce la suprafață acea față ascunsă a lui Moromete pe care Din Vasilescu o modelase într-o figurină
de lut la una din întâlnirile din poiana fierăriei lui Iocan: „Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe
prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind.”
e. Personajele:
La nivelul construcției personajelor, romanul poate citit ca o reacție la adresa lui Ion al lui Liviu Rebreanu, forțând cititorul să se
elibereze de o prejudecată care pune semnul egalității între țăran și instinctualitate. Prin Ilie Moromete, Marin Preda dă naștere unui personaj
unic în istoria literaturii române, căruia îi acordă și rolul de personaj-reflector, de martor lucid al unei civilizații care se apropie de apus. Deși
este construit după estetica realismului, ceea ce face din el exponentul unei întregi categorii de țărani, el reușește să se individualizeze printr-un
spirit reflexiv, prin inteligență speculativă, spirit de observație și o foarte rară putere de pătrundere. Astfel, acesta reprezintă tipul țăranului
reflexiv dotat cu inteligență ascuțită și cu un dor nestins de a contempla și de a înțelege lumea în care trăiește.
f. Construcția subiectului:
Primul volum pune în centru destinul familiei lui Ilie Moromete. Familia sa numeroasă este măcinată de conflicte mocnite care ies la
iveală treptat. Cei trei băieți mai mari din prima căsătorie a lui Moromete (Paraschiv, Nilă și Achim), deși fuseseră crescuți de mama lor vitregă,
Catrina, o urăsc pe aceasta şi pe copiii făcuți cu Moromete (Tita Ilinca şi Niculae). Nemulțumirile lor sunt alimentate permanent de către sora
mai mare a lui Ilie, Guica, care pune la cale împreună cu cei trei băieți un plan distructiv. Aceștia plănuiesc să fugă la București cu oile şi cu caii
familiei. Pentru a plăti datoriile la bancă și fonciirea, Moromete acceptă, la rugămințile lui Achim, ca acesta să plece la Bucureşti cu oile pentru a
trimite bani familiei. Acesta însă nu se va mai întoarce. Mai mult, Paraschiv şi Nilă vor fugi şi ei, luând caii şi o parte din zestrea fetelor.
Moromete este astfel obligat să vândă din pământ pentru a-și cumpăra alți cai și a plăti fonciirea, datoria lui Aristide, primarul satului, şi taxele
de şcolarizare ale lui Niculae.
Aşadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, Preda ilustrează, în romanul Moromeţii, felul cum destinul omului social este
decis de schimbările care se produc la nivel istoric.