FILUM MYCOPHYTA (CIUPERCILE)

Ciupercile sunt organisme eucariote, unicelulare sau pluricelulare, microscopice

sau macroscopice. Corpul este alcatuit din celule multinucleate, numite hife, care
formeaza un miceliu. De asemenea, ele prezinta un perete celular de natura
chitinoasa, sau (rar) celuzoica, in citoplasma existand glicogen si picaturi de ulei.
Ciupercile nu au clorofila, din aceasta rezultand o nutritie heterotrofa, fie
saprofita, fie parazita.

Mânătarcă(numită ‘hrib’ sau ‘pitarcă’)

 Boletus edulis este o ciupercă superioară tipică. Este

alctăuită dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă. Sub
această pălărie, lamele roz sau inchise la culoare sunt
dispuse in raze. Piciorul si pălăria constituie un intreg,
carpoforul, care este partea vizibila a ciupercii. In
afara de acesta, ciuperca desfăşoara sub pământ o
reţea de filamente subţiri si fragile-miceliul.

Miceliul joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol si din resturi vegetale apa si
alimentele de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format
din hife, nişte structuri delicate cu pereti subţiri, care conţin protoplasma. Hifele
cresc foarte repede in lemn, sol sau in orice suprafată care asigură hrana
ciupercilor.

MODUL DE HRĂNIRE

Deoarece ciupercile nu au clorofila in componenţa lor, ele nu işi pot produce propria
hrana. Din aceasta cauza ele se hrănesc cu ceea ce se numeste hrană organică,
adică hrana ce a fost preparată in prealabil de o plantă sau un animal viu. Ciupercile
folosesc enzime pentru a transforma hrana intr-un lichid. Nutrientii lichizi sunt
apoi absorbiti in ciuperca si folositi pentru a furniza energie. Cipercile saprofite
sunt cele care traiesc pe plante si animale moarte. Ciupercile parazite sunt cele
care se hranesc folosind plante sau animale vii, ca Plasmopara viticola, care atacă
via.
 Mana viţei de vie

Plasmopara viticola, agentul cauzal al mucegaiului de

viță-de-vie, este un oomicet heterotallic care se
învârte sub formă de opoare în gunoiul frunzelor și în
sol. Primăvara, oosporenii germinează pentru a produce
macrosporangia, care în condiții umede eliberează
zoospore. Zoosporesele sunt stropite de ploaie în
baldachin, unde înoată și se infectează prin stomate.
După 7-10 zile, leziuni galbene apar pe frunziș. În timpul vremii favorabile, leziunile
sporulează și apar noi infecții secundare.

MODUL DE REPRODUCERE

Buretele de câmp este un bun exempu pentru întelegerea reproducerii ciupercilor

superioare, sau bazidomicete. Ciupercile prezintă alternanta de generaţii:
gametofitică şi sporofitică, din care predominş faza diploidş, adica generaţia
sporofitica. Carpoforul ciupercilor(piciorul si pălăria) constituie un fel de fruct;
lamelele pălăriei produc nenumărate celule microscopice, sporii, granule foarte fine,
invizibile pentru ochiul liber. Aceşti spori se desprind de pălărie, cad pe sol,
germinează si produc un nou miceliu.

Acesta creşte puţin câte putin; se asociaza cu un alt miceliu si formeaza un nou
carpofor, adica o noua ciuperca. Miceliul ciupercilor poate trăi si se poate dezvolta
timp îndelungat, atingând uneori o mărime exagerată. Ciupercile inferioare, care nu
au carpofor, îşi au sporii direct pe miceliu.

Buretele de câmp

Agaricus arvensis  numit în popor ciupercă de

câmp , șampinionul oilor, ciupercă de
braniște sau ciuperca calului(câteodată
confundat cu Agaricus campestris=ciupercă de
bălegar), este o specie saprofită de ciuperca
comestibile din încrengătura Basidiomycota, în
familia Agaricaceae și de genul Agaricus. Buretele se poate găsi
în România, Basarabia și Bucovina de Nord la marginea de păduri, în zone cu iarbă
unde de obicei pasc ierbivori, dar de asemenea prin poieni de conifere, mai rar în
păduri pe lângă pini, brazi și molizi, crescând solitar sau în grupuri mici, de la câmpie
până la munte, din (mai) iunie până în octombrie.

IMPORTANŢĂ

Multe ciuperci au un rol benefic in natură. Pentru a se dezvolta, ele absorb

substanţele nutritive din frunzele moarte si resturile lemnoase adunate pe sol;
astfel, ele contribuie la descompunerea si dezagregarea acestor elemente vegetale
care, fără acţiunea ciupercilor, ar acoperi rapid pădurile. Alte specii (hribi, amanite
sau vinecioare) formeaza micorize, pe rădăcinile arborilor din păduri (pini, stejari,
castani). Datorită acestora, arborii absorb mai usor substanţele necesare pentru
creştere şi, în schimb, ciupercile beneficiază de adăpost şi de hrană. Dimpotrivă,
alte ciuperci sunt dăunătoare: ele sunt parazite. Este cazul manei sau tăciunelui,
tipuri inferioare de ciuperci care pot distruge câmpuri întregi de grâu sau porumb.
Alte ciuperci parazitează omul, producând maladii numite micoze.

Amanita verna  

Amanita verna este împreună cu gemenele

ei Amanita virosa și Amanita phalloides una din
cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute.
Această specie este numită în popor burete
primăvăratic sau burete de primăvară. Ea
coabitează, fiind un simbiont
micoriza (formează micorize pe rădăcinile
arborilor) și se poate găsi
în România, Basarabia și Bucovina de Nord din
mai până în septembrie mai ales în păduri de foioase sub stejari, fagi, castani, prin
tufișuri, chiar și în livezi și parcuri, crescând preferat pe soluri calcaroase.

Toxicitate: Amanita verna menține aproximativ zece toxine diferite, din otrava

non-letală muscarina foarte puțin, în schimb cantități foarte mari de veninuri mult
mai periculoase, fiindcă cu efect mortal, ca de exemplu falloidine (între
ele faloidina, falacidina și falisina), amanitine α, β, γ, δ, ε precum aminopectide.

Simptomele otrăvirii sunt identice, amatoxina atacă ficatul, iar simptomele apar
abia după 6-24 ore de la consumare, prima dată doar cu niște crampe și diaree
puternice, ce durează 2-3 zile, iar în a treia zi semnele par să dispară ceea ce duce
la gândul revenirii victimei, dar este doar liniștea dinaintea ultimului val care în cele
mai multe cazuri este fatală. Se consideră că pentru o persoană sănătoasă, matură,
doza letală este undeva la 30 g din această ciupercă, dar ea va diferi mult pentru
copii, vârstnici, bolnavi. Așadar ar trebui să fim foarte atenți la aceste specii de
ciuperci.

Amanita muscaria

Muscariţa o ciupercă otrăvitoare care mai este

cunoscută sub următoarele denumiri: buretele
muştelor, buretele pestriţ, muscarina,
buretele şerpesc, buretele gâzelor, pălăria
şarpelui. Face parte din familia Amanitaceae
genul Amanita. Muscăriţa este originară din
emisfera nordică dar în prezent această
ciupercă este prezentă în toată lumea.

Habitat: muscariţa creşte în general în păduri

de conifere dar şi în păduri de foioase. Speciile de arbori de foiose agreate de
muscariţă sunt stejarii, carpenul, fagu, paltinul iar dintre răşinoase brarul, molidul
şi pinul. Muscariţa trăieşte în simbioză cu rădăcinile arborilor din pădure cu care
formează micorize. Arealul ciuperci este de la câmpie şi până la munte, apare în
iunie şi ţine până în octombrie vârful de recoltă este în luna august-septembrie.
Creşte solitar sau în grupuri mici.
Pălăria: pălăria ciupercii este de un roşu aprins cu puncte albe, diametrul pălăriei
este cuprins între 8-20 cm. La început pălăria este globuloasă apoi ia forma unui
clopot iar odată cu maturizarea aceasta se aplatizează. Cuticula este lucioasă,
lipicioasă.
Toxicitate: Muscariţa este cunoscută pentru proprietăţile sale halucinogene şi
psihoactive. Simtomele principale ale intoxicaţiei cu muscariţa sunt: transpiraţie
puternică, greaţă, delir, extaz, convulsii, diaree, vomă,  furie, senzaţii puternice de
râs, somnolenţă, ameţeală sau chiar pierderea vederii. Semnele otrăvirii apar mult
mai repede decât la alte ciuperci în medie 1 sau 2 ore de la consum