Sunteți pe pagina 1din 2

Frustrarea ca mod de viaţă. Patologizarea relaţiei de cuplu.

Poziţia bărbatului este bulversată în zilele noastre. Femeia preluând multe


din rolurile lui, suferă şi el anumite transformari, de unde frustrările pentru
amândoi şi neînţelegerile.
Fiecare dintre parteneri are tendinţa de a impune celuilalt modelul său, pe
care îl consideră cel mai potrivit, adesea fără a ţine seama de temperamentul,
preferinţele şi aspiraţiile partenerului ceea ce duce la apariţia unor stări de tensiune
emoţional-afectivă şi stări conflictuale în cuplu. Perpetuarea acestor stări
conflictuale duce treptat la agresivitate manifestă sau pasivă. Acutizarea stărilor
conflictuale intramaritale are consecinţe extrem de nefaste în planul psihosomatic
al partenerilor.

În opinia I. Mitrofan, cuplul marital disfuncţional ”are adesea ca punct de


plecare o defectuoasă structurare şi exercitare a rolurilor conjugale.” Astfel,
adaptarea şi exercitarea parţială, inadecvată sau deformată a rolului conjugal
determină perturbări din cele mai grave la nivelul existenţei şi dezvoltării
armonioase a sistemului familial.
Cuplurile familiale moderne, deschise, se caracterizează prin această
”confuzie a statuturilor şi rolurilor” partenerilor. Aceasta generează izolare,
confruntare, o stare de tensiune permanentă, şi conflicte deschise. Confuzia
statuturilor şi incapacitatea de a-şi exercita rolul pentru fiecare din partenerii
cuplului marital creează situaţii de frustrare, datorită cărora fiecare din aceştia va
proiecta asupra celuilalt propriile probleme.
Dintre reacţiile proprii frustrării se citează agresivitatea, care poate fi
orientată asupra obiectului frustrării sau, prin comutare, asupra oricărui alt obiect,
regresiunea la modalităţi inferioare de comportament (primitivizarea), depresia şi
reacţiile de abandon.
            La individul adult, frustrarea se va manifesta de regulă sub forma unei
agresivităţi orientată către sine-însuşi, aşa cum se poate observa destul de frecvent
în cazul ”melancoliei reactive” sau în cazurile de ,”suicid reactiv” (Enăchescu,
2003).
Ceea ce este considerat ca fiind caracteristic frustrării este conştiinţa unei
stări de privaţiune, care va da naştere unei tensiuni emoţionale, unei nevoi de
descărcare, stare explicată uneori prin reaua intenţie a altcuiva, alteori fiind găsită
în propriile incompetenţe sau, alteori, este nedeterminată, subiectul frustrat
neputând-o lega de o cauză adecvată reală. În acest ultim caz, individul aflat în
starea de tensiune caută o pricină, fiind gata să descarce chiar şi în mod neadecvat
starea sa de tensiune, dând naştere la numeroase ocazii de conflicte reale, obiective
cu cei din jur.
Reacţiile de frustrare sunt variabile, ele depinzând de natura agentului
frustrant şi de personalitatea celui supus acţiunii acestui agent. Răspunsul este în
general agresiv. Ostilitatea poate viza obstacolul, se poate deplasa asupra unui
substitut sau vizează propria persoană. În aceste cazuri, agresiunea, total inhibată,
este înlocuită de regresiunea la un stadiu anterior al dezvoltării.
Astfel, conflictul intrafamilial (Enăchescu, 2003) se desfăşoară sub forma
unui scenariu patologic ce conduce la ”nevroză conjugală:” tensiune emoţională
intrafamilială, suprapunerea rolurilor, competiţie, conflict. Această agresivitatea
familială cunoaşte diferite forme de manifestare la nivelul cuplului, determinând
următoarea gamă de tulburări:
a)                      tulburări psihologice – dificultăţi de comunicare, instabilitate
emoţională (iritabilitate, explozii de mânie), insomnii, depresie, anxietate, etc.;
b)                      tulburări somatice şi psihosomatice – boală ulceroasă,
hipertensiune arterială, afecţiuni ginecologice şi de dinamică sexuală, anorexie sau
bulimie, etc.;
c)                      tulburări de comportament social – separarea sau despărţirea
partenerilor, abandon familial, relaţii extraconjugale, conduită de refugiu sau
izolare (alcoolism, toxicomanii), tentative de suicid, etc.
Cuplul familial actual suferă mutaţii profunde, necunoscute până acum în
decursul istoriei sale, de o gravitate severă. Factorii de coeziune a familiei scad,
slăbesc, fiind înlocuiţi rapid cu factori de conflict. Cuplul modern riscă să se
dizolve treptat prin devalorizare, iar frustările cumulate, izvorâte din rutina
maritală, erodează treptat capacitatea de adaptare a cuplului.
Agresiunea intramaritala a partenerilor care poate îmbrăca cele mai diverse
forme, de la cele subtile, de mare finete psihologica, aproape nesesizate de anturaj,
la cele grosiere, periculoase, dureroase.
Evenimentele trăite în cuplu, stările conflictuale, frustrările şi carenţele
afectiv-emoţionale interiorizate de individ, ca o formă specifică a naturii sale,
conturează o personalitate cu manifestări agresive accentuate.. Astfel,
agresivitatea ne apare nu ca o boală psihică, ci ca o tentativă de adaptare la
realitate, dar una eşuată. Privită din acest unghi, agresivitatea depăşeşte cadrul
clinico-nosologic al psihiatriei, înscriindu-se în psihobiografia individului ca
experienţă de viaţă. Eul personal al agresivului îşi modifică aspectul şi felul său de
a fi în raport cu lumea, ”vede”, ”simte” şi ”acţionează” în mod diferit. Pierderea
libertăţii şi a liniştii interioare, sentimentele de izolare şi inferioritate, lipsa
siguranţei şi apăsarea eşecului, duc la incapacitate de angajare în noi situaţii.
Agresivitatea ne apare astfel ca un mod de viaţă, în care se poate observa eşecul
interiorizat al fiinţei umane, ce o domină determinându-i direcţia destinului.
Patologizarea somatică şi substratul psihic agresiv conduc în timp la  patologizarea
relaţiei de cuplu, dar nu în ultimul rând la patologizarea psihosomatică a
partenerilor.  
Soluţii?
Sunt complexe insa ar trebui inceput cu asumarea clara si deschisa a rolurilor
fiecarui partener in cadrul cuplului. Stabilirea unui fel de „fisa a postului”
personalizata pe capacitatile fizice si intelectuale ale fiecaruia. Aceasta ar crea
constientizarea atributiilor si a rolului personal precum si un inceput al increderii
ca celalalt stie ce are de facut.