Sunteți pe pagina 1din 3

1

CINE SUNT EU
„Lumină din lumina ta să dai şi nu te vei stinge niciodată!”
Ma doare de fiecare data cand citesc astfel de articole...Padure fara uscaturi nu
exista...si e adevarat ca astfel de lucruri se intampla...dar nu trebuie generalizat! De
cand am terminat liceul pedagogic am lucrat ba in mediul rural, ba la casa de copii, ba
scoala speciala cu copii seropozitivi…asa ca va inchipuiti ce de-a cadouri
substantiale am primit… Ce cadouri sa primesti de la niste amarati care traiesc din
ajutorul social si alocatiile copiilor… Nu mai zic de cate ori le-am cumparat pixuri,
creioane colorate, caiete…Si nu va spun asta ca sa atrag recunostinta cuiva.,
dimpotriva vreau sa atrag atentia si asupra altor categorii de dascali.
Am auzit si eu de cadre didactice care au pretentii de la parinti, dar astfel de
“oameni” nu se pot numi dascali…Întâlnim foarte des expresia “învăţământul este
sector neproductiv”. Adică, în opinia celor mai mulţi, cadrele didactice nu produc
nimic. Dar toţi au trecut mai mult sau mai puţin prin şcoală. Este greu pentru ei să
recunoască meritul cadrelor didactice fără de care ei nu ar putea scrie, citi sau chiar
vorbi.
Îndrăgesc profesia pe care mi-am ales-o, deoarece sunt un om bun şi implicit
generos, iubesc florile, oamenii şi mai ales copiii. Consider meseria de dascăl o artă
cum este muzica, pictura sau poezia. Toate acestea presupun sentimente şi afecţiune.
Copiii sunt ca florile, trebuie să le oferim căldură ca să înflorească, să te poţi bucura
de ele. Cheia succesului în profesia de dascăl, cred cu convingere că, este priceperea
de a te apropia de copii, de a-i face să iubească şcoala, de a-i face să participe cu
plăcere la cursuri.
Cine sunt eu? Sunt „Doamna” a cărei inimă se umple de bucurie, când
pe stradă zâmbetul meu se întretaie cu zâmbetul plin de recunoştinţă al foştilor elevi.
Pentru mine, munca de învăţător nu a fost uşoară. Lucrand cu copii din mediul rural
permanent m-am luptat cu prejudecatile celor din jur.Multi considera ca la tara „ nu se
face carte”.E adevarat ca mediul social nu este acelasi dar si ei sunt tot copii... Cel
care scrie, dacă nu-i place ce a scris rupe hârtia şi o aruncă la coş, dar cel care a greşit
cu un copil, nenoroceşte poate un om care putea deveni foarte folositor societăţii.
Învăţătorul este şi el om şi este supus greşelii. Copilul vede însă în învăţător
perfecţiunea. Munca de învăţător nu se poate încredinţa nici speculanţilor, nici
impostorilor şi nici celor care caută în această preocupare doar o meserie de pe urma
căreia se poate trăi.
2

Ce calităţi m-au ajutat sa-mi pastrez verticalitatea?...


Am alinat durerile cu mângâieri, cu zâmbete, cu note de zece - mă pot numi
medic.
Am ocrotit viaţa elevilor, le-am dirijat mersul printre propoziţii şi fraze, i-am
sfătuit să se oprească la intersecţie, la trecerea de pietoni, dar şi la semnele de
punctuaţie - mă pot numi poliţist.
Am reparat şi încărcat cu cerneală stilourile, le-am ascuţit creioanele, le-am
învelit cărţile şi le-am tras linii la caiete - mă pot numi depanator.
Am susţinut patru-cinci spectacole pe zi, până la epuizare, care nu au fost
răsplătite cu aplauze ci cu o ploaie de întrebări şi răspunsuri la întrebările care încep
cu „de ce” - mă pot numi artistă. Am dat autografe cu cerneală roşie pe caiete,
ascultând inimioarele mici cum băteau şi oftau adânc până la vederea notei sau a
calificativului. Consider că cel mai bun criteriu de evaluare a cadrului didactic îl
constituie, pe lângă rezultatele elevilor săi, şi recunoştinţa pe care aceştia i-o poartă.
Ce răsplată poate fi mai mare ca aceea când un fost elev îţi mulţumeşte pentru
ceea ce l-ai învăţat.Ce poate fi mai frumos pe lume decât să intri în clasă şi să te
aştepte nişte sufleţele de copii, gata sa-ţi împărtăşescă bucuriile sau problemele lor, să
te înconjoare cu dragostea lor pe care ţi-o oferă necondiţionat. De multe ori, ajungeam
la şcoală obosită, tristă din cauza problemelor de zi cu zi, însă, în momentul în care
intram în clasă, toate grijile mele rămâneau la uşa clasei, pentru a putea prelua
problemele copiilor .
După un « Saru’mâna, doamna învăţătoare ! », se strâng toţi în jurul catedrei
pentru a-mi povesti câte ceva foarte important pentru ei, fara a ţine cont de faptul că
mereu îi cert pentru că nu mă lasă nici măcar să-mi trag sufletul.
Urmeaza întrebările de genul : « Ne-aţi adus lucrarile ? », «  Dar când ni le
aduceţi ? », «  Dar rugăciunea nu o spunem ? » şi se face linişte, timp în care
Dumnezeu coboară printre noi pentru o clipă şi cred că după aceea ne priveşte de
sus…
Cam aşa începe o zi din viaţa mea de dascăl şi se termină tot la fel, pentru că la
plecare, deşi mă grăbesc să prind maxi-taxi pentru a ajunge in oras, apare câte un
părinte care nu a putut veni la şedinţa cu părinţii pe care o ţinusem cu câteva zile
înainte.
N-am putut să ţin totuşi sub control lacrimile, când mi s-au citit compuneri de
„Rămas bun, doamnă învăţătoare!” Mi-am condus cu eleganţă clasa, mi-am
3

transformat meseria în profesie de credinţă, am căutat să-mi formez un orizont larg


psiho-pedagogic şi metodic, mi-am cizelat tactul pedagogic, m-am adaptat cu
responsabilitate, rapid şi eficient la schimbările socio-economice şi nu în ultimul rând,
m-am autoperfecţionat continuu în lumina celor mai moderne exigenţe ale ştiinţelor
educaţiei.
„Dacă m-aş naşte de zece ori, tot învăţător m-aş face.”

Sunt un dascăl ... şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.