Ponson Du Terrail - 03 Intrigile Lui Rocambole

— O fiică a Spaniei —
1
— Ponson du Terrail —
Partea a 1-a – O fiică a Spaniei
Capitolul I
Bricul francez de comerţ „La Mouette”, care făcea cursa între

Liverpoll şi le Hâvre, mergea cu o viteză de două noduri pe oră.
― Timp frumos!... Vânt bun!... murmură căpitanul cu
mulţumire, plimbându-se pe puntea vasului şi trimiţând spre
cer rotocoale albastre de fum din pipă. Dacă timpul se menţine
tot aşa încă douăsprezece ore, mâine dimineaţă intrăm în portul
Le Hâvre, pe care „La Mouette” nu l-a mai văzut de patru ani.
― Adevărat, căpitane, n-aţi văzut Franţa de patru ani?
Întrebarea fusese pusă de un călător care se plimba de
asemenea în lung şi în lat pe punte, dar în sens invers, găsindu-
se astfel faţă în faţă cu căpitanul şi auzindu-l.
― No sir, răspunse căpitanul.
Cu toate că întrebarea îi fusese adresată în franţuzeşte,
căpitanul era îndreptăţit să răspundă în englezeşte, judecând
după înfăţişarea călătorului.
Era un tânăr de talie mijlocie, cam de douăzeci şi şase sau
douăzeci şi opt de ani, blond, cu figură plăcută, distinsă, dar
umbrită de acea răceală caracteristică englezilor.
Îmbrăcămintea îi era de asemenea cea a unui englez:
pantalon cu pătrate mari, cenuşii şi negre, larg, pardesiu
ecosez, cu buzunare adânci, şapcă ascuţită, cu panglici lungi ce
atârnau pe umeri. O geantă de voiaj îi atârna într-o parte,
geantă în care erau amestecate în dezordine un dicţionar
englez-francez, un ochean, o tabacheră şi o sticluţă plină de
rom. Pe, deasupra mai avea, ţinut pe braţ, un şal mare, nelipsit
oricărui călător englez.
― Oh!... zise el cu un accent uşor, care îi trăda originea
britanică, dar într-o franceză cât se poate de corectă, puteţi să-
mi vorbiţi franţuzeşte, căpitane. Eu stau la Paris, în fiecare
iarnă.
Căpitanul se înclină.
― Veniţi fără îndoială, continuă tânărul englez, din Australia
sau din America de Sud?!
― Vin din China, sir.
― Şi sunteţi din portul Le Hâvre?
― Din Ingouville.
― Şi credeţi că mâine dimineaţă intrăm în port?
2
― Afară de vreo nenorocire... sau de vreo furtună...

Şi căpitanul se uită cu ocheanul, rând pe rând, în cele patru
puncte cardinale.
― Cerul este destul de senin, zise el; am să predau comanda
ajutorului şi am să mă duc să mă culc. E şase. Noaptea trecută
am fost de serviciu şi nu mai pot de somn. Bună seara, sir
Arthur.
― Bună seara, căpitane.
Comandantul vasului şi tânărul pe care îl numise sir Arthur
se despărţiră salutându-se.
Cel dintâi predă comanda ajutorului său, iar celălalt rămase
pe punte rezemat gânditor de parapet.
„Pe cinstea mea!... murmură el, uitându-se cu privirea
arzătoare spre sud, unde luna lumina în toată strălucirea ei, nu
sunt nici sentimental, nici poetic şi mi-a fost totdeauna silă de
cei care caută durerile exilului şi farmecele patriei depărtate şi
dorite, şi cu toate acestea inima mea bate cu putere la gândul
că mâine voi fi la Le Hâvre. Ce nebunie!... Auzi, să-mi bată
inima ca unui adevărat gentleman englez, care se interesează de
cursele din Epsom, de romanele lui Dickens sau mai ştiu eu de
ce?... Nu... inima mea nu bate din cauza aceasta... ea bate
pentru că mâine dimineaţă voi fi în Le Hâvre, pentru că de la Le
Hâvre nu sunt decât cinci ore până la Paris”.
Şi sir Arthur pronunţă cuvântul acesta cu emoţia unui copil
care pronunţă numele mamei sale.
„O! Parisul!... continuă el, oraşul îndrăzneţilor, oraşul celor
tari, oraşul visătorilor şi al soldaţilor!... Parisul! patria tuturor
acelora care au în inimă o scânteie de voinţă şi în creier o urmă
de geniu.
Am respirat timp de patru ani aerul ceţos al Londrei, cu a lui
umezeală bolnăvicioasă, şi timp de patru ani, în orice clipă, era
suficient să închid ochii pentru a revedea, ca într-un vis, acel
Paris nocturn, strălucitor, cu echipajele şi caii lui, cu femeile lui
elegante şi frumoase, ca şi cum acela ar fi fost începutul şi
sfârşitul pământului”.
Sir Arthur suspină. Apoi îşi continuă monologul.
„Da, am stat patru ani la Londra, cultivându-mi virtutea ca
un cetăţean oarecare ce cultivă un ghiveci cu flori, trăind
modest din venitul meu de zece mii de livre pe an, neavând
măcar un cal cu care să ies la plimbare, prânzind în oraş,
ducându-mă seara să iau un pahar cu ceai pe la negustori,
3
negustori care mă găseau bun de ginere pentru fiicele lor... Încă

un an, şi sir Arthur, gentlemanul anglo-indian, s-ar fi însurat
de-a binelea cu miss Anne Perkins sau cu văduva aceea care
avea dreptul la cetăţenie, amestecându-se în toate întrunirile,
ţinând discursuri pretutindeni şi care era pe punctul de a
deveni vicepreşedinta unei societăţi oarecare”.
Din fericire, sir Arthur şi-a adus aminte că odinioară s-a
numit vicontele de Cambolh, apoi marchizul don Inigo de los
Montes, că a fost preşedintele „Clubului Valeţilor de Cupă” şi că
nenorocitul său maestru, sir Williams, i-a proorocit un viitor
strălucit.
Şi Rocambole, căci el era, părăsi puntea şi coborî în cabină.
„Nu este destul, zise el închizându-se în cabină, să spun într-
o bună dimineaţă: eu nu sunt făcut să trăiesc dintr-un venit de
zece mii de franci pe an, ca orice om de treabă; ambiţiei mele
nesfârşite îi trebuie scena vastă a Parisului, îi trebuie cai de
rasă, amante blonde şi un mic palat. Am nevoie să ştiu ce
trebuie să fac pentru a avea toate acestea şi tocmai din cauza
aceasta prevăd pierderea onorabilului meu profesor, sir
Williams”.
Rocambole găsi de cuviinţă să suspine uşor, ca şi cum ar fi
ţinut o cuvântare funebră la adresa lui sir Williams care, fără
îndoială, era de mult pus la frigare şi mâncat de sălbaticii din
Australia. Apoi, se aşeză în faţa singurei mese din cabină, pe
care erau risipite diferite hârtii, printre care şi un carnet ale
cărui file erau acoperite cu însemnări.
Luă carnetul, îl deschise şi păru că se concentrează cu toată
atenţia şi toată inteligenţa pentru a descifra şi înţelege sensul
acelei slove fine şi înghesuite, cu care erau acoperite paginile şi
care era un amestec neînţeles de cifre şi litere.
Carnetul era cel pe care Rocambole îl găsise în dosul unui
vechi portret de familie, în castelul de Kergaz, în ajunul plecării
sale.
„Să-l ia dracu pe sir Williams, cu scrisul lui hieroglific,
murmură el după câteva minute. De patru ani caut cheia
acestor semne şi nu reuşesc cu nici un preţ. Trebuie să deduc
de aici... vai!... că sir Williams avea două feluri de semne: unul
pe care m-a învăţat şi pe mine şi altul, probabil, pe care nu-l
ştia decât el. Carnetul acesta, în ale cărui pagini zace geniul
bietului meu maestru, este plin de documente preţioase, de
indicaţii excelente. În el se află punctele de plecare a cel puţin
4
douăzeci de afaceri. Din nenorocire, îmi lipseşte tocmai cheia

misterului. Sunt în situaţia unui om căruia îi spui: ‹‹Este la
Londra, într-o casă, la primul etaj, într-o odaie care dă spre
stradă, un cufăr plin cu aur. Du-te de-l caută; dacă îl găseşti
este ăl tău››. Din nenorocire, nu i se spune nici numele străzii,
nici numărul casei... Ah! Ah!... sir Williams era un om
prevăzător... pentru fapte avea un caiet, iar pentru nume şi
pentru date altul. Aşa, iată că citesc: ‹‹La Paris, în strada...››
Numele străzii, se întrerupse el, este scris cu altfel de caractere,
că nu înţeleg nimic...”
Şi Rocambole continuă:
‹‹În strada aceea locuiesc marchizul şi marchiza de T ― Încă un
nume indescifrabil! ― împreună cu fiica lor. Marchizul are şaizeci
de ani, iar marchiza cincizeci. Fata are şaptesprezece ani. Averea
lor aduce un venit de o sută de mii de livre pe an.
Marchizul are un fiu care trebuie să aibă aproape douăzeci şi
patru de ani. Băiatul acesta s-a îmbarcat la vârsta de zece ani pe
un vapor englez al Companiei Indiilor. De atunci nu l-a mai văzut
nimeni. A murit sau trăieşte. Marchiza nu ştie nimic. Doar
bărbatul ei ştie de soarta bietului copil, dar ţine lucrul acesta
secret, pe care îl va duce cu el în mormânt împreună cu motivul
pentru care îşi sileşte singurul moştenitor să ducă viaţa grea şi
mizerabilă de matelot pe un vas comercial.
Familia aceasta stă retrasă, neprimind şi nevăzând pe nimeni.
Marchizul este morocănos şi tăcut, iar soţia lui este zbuciumată
de dorinţa arzătoare şi de speranţa de a-şi revedea într-o zi
copilul.
Dacă acest copil ar reapărea, la moartea tatălui său ar
moşteni un venit anual de şaizeci şi cinci de mii de livre, căci în
familia marchizului copiii de sex bărbătesc au o parte mai mare
din venit. Prin urmare, s-ar putea...››
Aici textul era din nou cifrat, de neînţeles pentru posesorul
carnetului.
Rocambole îl aruncă descurajat:
„Să fie afurisit sir Williams!... exclamă. Ştiu că este o
marchiză care îşi aşteaptă copilul care nu mai vine; că marchiza
aceasta are o fată şi un venit de o sută de mii de livre. Dar nu
ştiu nici numele marchizei, nici unde stă, nici ce afacere aş
putea face cu ea. Ba nu!... se întrerupse Rocambole, de ştiut aş
şti ce să fac: să mă dau drept fiul marchizei. Dar cum o
cheamă, unde locuieşte, cum îl cheamă pe acest copil, care fără
5
îndoială este mort? Din nenorocire nu ştiu nimic din toate

acestea, şi sir Williams a dus cu el secretul în Australia.”
Rocambole se rezemă gânditor de marginea ferestrei.
„Bietul sir Williams, îşi zise el, genial, dar ghinionist!... avea
inspiraţii frumoase, dar nu avea noroc!... Găsea totdeauna calea
cea bună, dar nu reuşea niciodată!... Ah!... dacă aş avea şi eu
geniul său!...”
Rocambole, care tocmai îşi încheiase monologul printr-un
nou suspin, fu deşteptat din reveria sa de un zgomot neaşteptat
care se auzi pe sală.
― Să iasă toată lumea pe punte!... se auzi vocea poruncitoare
şi aspră a căpitanului.
„Ce-o fi asta? îşi zise Rocambole. Nu sunt nici zece minute de
când căpitanul s-a dus să se culce şi iată-l sculat, chemându-şi
echipajul... ce înseamnă asta?...”
Rocambole ieşi din cabină şi urcă pe punte.
Căpitanul era acolo şi dădea ordine, mateloţii strângeau
pânzele, iar pasagerii păreau speriaţi.
Cu toate acestea, marea era liniştită, cerul senin, timpul
admirabil... cel puţin aşa ar fi crezut un om neobişnuit cu
marea.
Cel dintâi om pe care îl întâlni Rocambole şi căruia îi ceru
explicaţii fu un tânăr blond, înalt şi slab, înfăşurat într-o manta
largă de cauciuc şi purtând pe cap o şapcă cu o tresă de argint,
singurul lucru care arăta că este un ofiţer de marină.
Tânărul acesta avea, în mijlocul tuturor celorlalte feţe
consternate, o figură liniştită şi surâzătoare şi se uita cu
binoclul la orizont cu nepăsarea unui adevărat marinar.
― Mă iartă, domnule, îi zise Rocambole, aţi putea să-mi
spuneţi ce înseamnă toate lucrurile acestea? Pentru ce am fost
chemaţi pe punte, pentru ce se strâng pânzele... şi ce pericol ne
ameninţă, că toţi oamenii aceia ― şi arătă cu mâna vreo
doisprezece călători ― au nişte mutre de condamnaţi duşi la
spânzurătoare?
Rocambole întrebase în englezeşte.
― Pentru că o să avem furtună, domnule, răspunse tânărul
în aceeaşi limbă.
― Cum se poate dar nu este nici un nor pe cer...
― Pentru dumneavoastră, adevărat că nu este nici un nor,
dar pentru noi, care suntem învăţaţi cu marea... Vedeţi, uitaţi-
vă cu ocheanul meu...
6
Rocambole luă ocheanul.

― Vedeţi, acolo departe, la răsărit, un punct mic cenuşiu care
seamănă cu o pânză?
― Da, zise Rocambole.
― Ei bine, peste un ceas, acel noruleţ va acoperi tot cerul şi
va preface noaptea aceasta frumoasă într-o noapte întunecoasă
şi teribilă. Norul acela va vărsa tunete şi trăznete, iar marea
aceasta liniştită acum ca un lac, va deveni deodată furioasă.
Valurile vor fi acoperite cu spumă, iar nava noastră va juca în
vârful lor ca o coajă de nucă şi n-ar trebui decât o bucăţică de
pânză pe catarg, un fleac pentru a ne duce la fund.
Tânărul ofiţer vorbea cu hotărârea şi cu sângele rece ale unui
marinar încercat.
― Cum, domnule, zise Rocambole, se poate ca un fleac de nor
ca acesta să vă prezică toate acestea?
― Domnule, zise tânărul surâzând, eu sunt marinar şi
marinarii cunosc atât de bine cerul, încât rareori se înşeală...
― Aşadar, o să avem furtună...
― Grozavă, domnule.
― Şi există vreun pericol?
― Poate...
― Drace!... zise Rocambole, căruia, oricât era el de curajos,
nu-i surâdea deloc ideea să se arunce în valuri...
― Domnule, continuă marinarul cu un surâs plin de
melancolie, noi, oamenii mării, suntem atât de obişnuiţi cu
ideea de a ne pierde viaţa, încât privim adesea lucrurile în
negru. Se poate foarte bine ca eu să exagerez pericolul. De altfel,
căpitanul acestei nave, pe care eu nu sunt decât pasager, îşi
cunoaşte bine meseria şi echipajul este bun... Şi pe urmă,
termină el întinzând mâna spre cer, Dumnezeu este bun şi
mare şi cu o singură adiere de vânt poate să risipească
furtuna...
― Ah!... zise Rocambole, dumneavoastră nu sunteţi decât
pasager la bord?
― Da, sunt sublocotenent pe un vas al Companiei Indiilor.
Răspunsul acesta îl făcu pe Rocambole să tresară,
aducându-şi aminte de notiţele din carnetul lui sir Williams.
― Şi vă duceţi la Le Hâvre?
― Domnule, răspunse tânărul, mă duc la Paris, unde cred că
mă aşteaptă încă o mamă şi o soră pe care nu le-am văzut de
optsprezece ani; din ziua, termină el cu o emoţie subită, când
7
m-am îmbarcat ca elev, la vârsta de zece ani, pe o navă a

Companiei Indiilor.
La aceste din urmă cuvinte Rocambole uită de apropiata
furtună şi de perspectiva unui naufragiu, uită de universul
întreg pentru a privi cu lăcomie la omul care era în faţa lui.
Poate că niciodată, ― de când se ştia viaţa lui fusese bogată în
peripeţii ― Rocambole nu simţise o emoţie ca aceea pe care o
simţi când auzi ultimele cuvinte ale tânărului marinar. În
momentul acela i se păru că viitorul, care până atunci era
învăluit de întuneric, se lumină şi cuvântul enigmatic al acestui
viitor trebuia să iasă de pe buzele tânărului necunoscut, pe care
întâmplarea i-l scosese în cale.
― Ah! îi zise el cu o voce prin care, în orice altă împrejurare,
interlocutorul ar fi observat brusca schimbare, sunteţi francez,
domnule?
― Da, zise tânărul făcând semn din cap şi începu să surâdă.
Înţeleg că vă miră să vedeţi un francez în serviciul Companiei
Indiilor, dar la mijloc sunt secretele de familie, care nu-mi
aparţin în întregime.
Rocambole răspunse printr-un gest îndoielnic care părea că
arată, în acelaşi timp, curiozitatea şi dorinţa de a rămâne în
limitele discreţiei.
Tânărul marinar îl salută cu politeţe şi luându-i ocheanul din
mână îi spuse:
― Vă părăsesc un moment pentru a mă duce să iau din
cabină nişte hârtii pe care ţin să le scap din naufragiu, mai
mult decât orice altceva. Sunt închise într-o cutie de metal, aşa
că nu este nici un pericol de a fi distruse dacă mă arunc în apă
cu ele.
Rocambole îi răspunse la salut şi-l lăsă să se depărteze. Dar
din momentul acela eroul nostru nu mai avu decât un singur
gând, decât un singur scop: să se apropie cu orice preţ de
marinar, să-i câştige încrederea, să-i smulgă secretul şi poate...
Ultimul cuvânt al proiectelor lui Rocambole era atât de vag,
atât de întunecos, încât nu putu să-l formuleze, dar îşi aduse
aminte de sir Williams, de acel liniştit şi nemilos sir Williams,
care odinioară îi spusese de atâtea ori: „Viaţa este un câmp de
luptă, unde, pentru a triumfa, este nevoie să faci câteva victime,
lucru cu care un om inteligent se consolează întotdeauna,
gândindu-se că populaţia globului e mult mai numeroasă decât
ar trebui să fie”.
8
Rocambole se plimbă timp de o oră pe puntea navei,

nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui:
― Francez, murmură el, în serviciul Companiei Indiilor...
plecat din Paris acum optsprezece ani... îmbarcat ca elev!...
Sigur că acesta este fiul marchizei, de care sir Williams vorbeşte
în carnetul său.
Şi Rocambole, mistuit de un gând arzător şi întunecos, nici
nu băgă de seamă apropierea nenorocirii prevăzută de tânărul
marinar.
Într-adevăr, acel punct cenuşiu, acel noruleţ, care nu se
putea vedea decât cu ajutorul ocheanului, se mărise cu
repeziciune. Mai întâi se prelungise pe orizontală, ca o fâşie,
apoi, treptat, se întinse peste întregul cer, în mijlocul căruia
luna răspândise până atunci o lumină vie. Din marginile acelei
fâşii, care cu fiecare minut creşteau, se desprinseră alţi nori, de
culoare arămie, cu formele întortocheate. Şi deodată luna
dispăru... În acelaşi timp vântul se ridică deasupra valurilor,
slab la început, puternic în urmă, trecând printre catarge şi
făcându-le să trosnească.
― Pe toţi dracii, murmură atunci un matelot, mi se pare că o
să avem de lucru!
Exclamaţia aceasta îl smulse pe Rocambole din visurile în
care era adâncit.
El văzu atunci că furtuna se apropia şi recunoscu că
pasagerii aveau dreptate să fie speriaţi.
Acelei nopţi luminoase, înstelate, în care lumina lunii făcea
să poţi vedea ca ziua de pe puntea vaporului toate manevrele, îi
urmă întunericul. În mijlocul acestui întuneric risipit pe ici pe
colo de felinarul de la pupa sau de alte lanterne de pe vapor, se
auzeau vocea stridentă şi poruncitoare a căpitanului, care
stătea neclintit la postul său, gemetele câtorva femei cuprinse
de frică, şi, dominând acele zgomote, grozava furie a uraganului
care se ridica din depărtare şi alerga gălăgios şi sinistru pe
vârful valurilor, care începuseră să se acopere cu spumă.
„Drace! se gândi Rocambole, mi se pare că n-o să ajungem
mâine dimineaţă la Le Hâvre.”
― Să ne rugăm lui Dumnezeu, domnule, se auzi o voce, ca
mâine dimineaţă să mai fim încă pe lumea aceasta.
Rocambole se întoarse. Tânărul marinar din Compania
Indiilor era în spatele său. Se dezbrăcase de mantaua de
marinar, având drept îmbrăcăminte, pentru orice împrejurare, o
9
cămaşă de lână, un pantalon de pânză şi şapca de ofiţer.

La gât avea atârnată o cutie rotundă de metal. Mijlocul îi era
încins cu un brâu de piele, din care se vedeau ieşind mânerele
strălucitoare a două pistoale, precum şi mânerul unui pumnal
indian.
― Iată costumul de mare, zise el. Dacă trebuie să mă arunc
în apă, sunt sigur că bagajul meu n-o să mă încurce deloc.
― Totuşi, răspunse Rocambole, cred că aţi luat de prisos
măsurile acestea. Nu suntem atât de aproape de naufragiu
precum credeţi!
― Uitaţi că suntem în canalul Mânecii, la o depărtare de zece
leghe poate de coastă şi că furia vântului poate să ne arunce pe
vreo stâncă, de care să se sfărâme nava. Uitaţi cu ce
repeziciune, cu toate că pânzele sunt strânse, aleargă de la nord
spre sud? Ascultaţi-l pe căpitan, care este un marinar încercat,
ascultaţi aceste manevre extreme, care anunţă pericolul ajuns
la maximă intensitate.
Imediat ce marinarul termină de vorbit, se auzi ordinul:
„Tăiaţi catargul cel mare”. Şi, catargul, sub loviturile de topor,
căzu de-a lungul navei cu un zgomot lugubru.
Aproape în acelaşi moment, marinarul care era de cart strigă
disperat: „Pământul! Pământul!”
Rocambole nu mai stătu pe gânduri...
Capitolul II
După cum am spus, când Rocambole văzu că nava urma în

mod fatal să se izbească de coastă, nu stătu nici un moment la
îndoială. Îşi lăsă tânărul tovarăş, părăsi puntea răsturnând
totul în drumul său, şi coborî în cabină spărgând uşa pentru a
ajunge mai repede. Îşi luă lucrurile de valoare pe care le poseda.
Mai întâi, preţiosul carnet al lui sir Williams, apoi portofelul cu
titluri de rentă şi, în sfârşit, punga pe care şi-o agăţă de brâu.
Apoi se dezbrăcă de o parte din haine rămânând doar în
cămaşă şi se întoarse pe punte... Nu voia să-l piardă din vedere
pe tânărul marinar din Compania Indiilor.
Neorânduiala, zgomotul, frica ajunseseră, pe punte, la
paroxism. Căpitanul însuşi începuse să-şi piardă cumpătul.
Împinsă cu o repeziciune pe care nimeni nu o mai putea
stăpâni, nava alerga pe vârful valurilor, ca un cal speriat, lăsat
10
în voia lui.
Rocambole se întoarse lângă tânărul marinar.
― S-a isprăvit, zise acesta.
― Ce vreţi să spuneţi?
― Că peste o oră, poate chiar mai puţin, nava va fi zdrobită.
Şi întinse mâna spre sud, unde un colţ de cer era mai puţin
întunecat.
― Uitaţi-vă, zise el, acolo este pământul, la două leghe sau
trei leghe. Nici un fel de manevră nu va mai putea opri, de aici
înainte, înaintarea navei, şi coasta aceea spre care suntem
târâţi este presărată la suprafaţa mării cu vârfuri de stânci, de
care ne vom zdrobi cu siguranţă.
Tânărul marinar nu apucă să termine... O izbitură
înspăimântătoare se produse, urmată de un nesfârşit strigăt de
disperare şi de frică. Nava se ciocnise de stâncă.
― La apă! La apă!
― Şalupele în mare!
Cele două strigăte se auziră imediat, dar Rocambole şi
tovarăşul său se aruncaseră deja în apă şi înotau unul lângă
altul.
„Vom scăpa împreună, sau vom pieri împreună”, se gândi
Rocambole, care era un înotător încercat, nu-mi las eu aşa uşor
marchizul...
Înotară astfel timp de o oră, luptându-se cu valurile în
mijlocul unui întuneric adânc, auzind continuu strigătele de
disperare ale echipajului şi ale călătorilor, care părăseau nava
unul câte unul.
În sfârşit, oricât era de bun înotător, Rocambole simţi că
puterile îi slăbesc.
― Aţi obosit? îi strigă tânărul marinar, simţind că înoată mai
încet.
― Da, zise Rocambole.
― Curaj! Mai faceţi un efort, nu suntem decât la câţiva zeci
de metri de o masă mare neagră, pe care o văd apărând şi
dispărând la suprafaţa valurilor.
― Am ajuns la uscat? întrebă Rocambole, pe care puterile îl
părăseau din ce în ce mai mult.
― Nu, este o stâncă pe care vom putea să ne odihnim puţin.
Pe când marinarul vorbea astfel, Rocambole îşi zicea:
„Haide! Haide!, nu trebuie să te laşi doborât de oboseală.
Gândeşte-te că poţi face altceva mai bun decât să te duci la
11
fund... Ai putea deveni marchiz...”

Gândul acesta îi dădu putere să mai înoate câteva minute,
dar efortul acesta fu cel din urmă. Cu toată energia sa morală,
simţi membrele înţepenindu-i pe rând, apoi ochii i se închiseră.
Scoase în ţipăt şi începu să se afunde sub un val, când,
tânărul marinar, care era încă în putere, şi auzise strigătul său
disperat, se repezi şi îl apucă de păr.
Rocambole leşinase...
*
* *
Când îşi reveni, privirea îi fu izbită de lumina arzătoare a

soarelui. Întunericului îi urmase lumina; uraganului liniştea...
Nu se mai lupta cu moartea, nu mai încerca să scape de
adâncimea fără sfârşit a oceanului. Era culcat pe nisip şi,
ridicându-se cu greutate, văzu că se găseşte pe o stâncă, în
plină mare şi... singur!
Cum ajunsese acolo, nu ştia. Dar, în sfârşit, îşi aminti...
...Îşi aduse aminte că, timp de mai multe ore, luptase cu
energie contra morţii, înotând alături de tânărul ofiţer de
marină; apoi că puterile îi slăbiseră puţin câte puţin, sfârşind
prin a-l părăsi; că se crezuse mort, că dăduse un ultim ţipăt, că
închisese ochii şi îşi simţise capul lunecând sub un val, pe când
îşi pierdea cunoştinţa.
Din momentul acela, Rocambole nu-şi mai amintea nimic,
afară de faptul că fusese tras de păr cu violenţă. Atât.
Cu toate acestea, el înţelese totul imediat. Tovarăşul său de
nenorocire, înotător mai încercat decât el, îl scăpase şi-l
adusese pe stânca aceea.
Dar ce se întâmplase cu acesta? Îşi continuase drumul spre
uscat? Rocambole se temu de lucrul acesta pentru un moment,
dar nu pentru că îi era frică de a fi rămas singur pe stâncă în
mijlocul oceanului, ci pentru că o dată cu viaţa, îi reveniseră
instinctele ambiţioase şi crude.
Scăpat de la moarte ca prin minune, Rocambole începu din
nou să se legene pe aripile visului său de mărire şi visul acesta
se rezema tocmai pe omul care-l scăpase de la moarte.
Dispariţia tânărului marinar însemna pentru Rocambole
pierderea firului conducător care trebuia să-i deschidă uşile
lumii pariziene.
12
El se ridică cu greutate, căci era zdrobit de oboseală şi lovit

de stâncile printre care fusese târât de salvatorul său. Dar,
odată ridicat în picioare, el putu să meargă pentru a recunoaşte
locul unde se găsea.
Stânca avea o circumferinţă de un sfert de leghe şi era la
mică depărtare de uscat, care se zărea la orizont ca o fâşie
îngustă. Stânca era lipsită de orice fel de verdeaţă şi marginile îi
erau pline de cochilii.
Câteva păsări de mare se roteau deasupra ei în azurul imens
al cerului.
Rocambole făcu înconjurul stâncii, văzu cu disperare că era
pustie şi tocmai îşi zicea că tovarăşul de nenorocire poate că
ajunsese la uscat, când vederea unui obiect strălucind în razele
soarelui îi smulse un strigăt de surprindere şi de bucurie. Era
un tub de metal, acela în care, fără îndoială, tânărul ofiţer din
Compania Indiilor îşi închisese hârtiile. Alături de tub,
Rocambole zări mai multe obiecte lăsate, de asemenea, pe nisip.
Erau pistoalele pe care marinarul le avea la brâu în momentul
când se aruncase în apă şi însuşi brâul. În mod sigur tovarăşul
lui nu se putea lipsi de toate acestea şi Rocambole începu din
nou să spere că ofiţerul nu părăsise stânca şi că poate dormea
în vreo scobitură a ei.
Atunci îşi continuă cercetările.
Deodată, un zgomot străin zgomotului mării ajunse până la
el, slab la început, apoi mai lămurit.
Era o voce care striga ajutor.
Rocambole se îndreptă în direcţia de unde venea acea voce şi
zări un fel de groapă, din fundul căreia ieşeau vaietele pe care le
auzise.
Tânărul marinar căzuse acolo şi Rocambole, înaintând până
la marginea gropii, îl zări la o adâncime de opt picioare, într-o
gaură rotundă cu pereţii drepţi şi lipsiţi de orice proeminenţe.
― Ah! strigă tânărul, văzându-l pe Rocambole apărând la
marginea acelui abis, m-aţi auzit în sfârşit?
― Da, salvatorule, răspunse el, şi la rândul meu voi încerca
să...
Şi se întrerupse pentru a examina cu băgare de seamă locul
unde se găsea naufragiatul.
După cum am spus, era una din acele cavităţi pe care marea
le scobeşte uneori în stâncile pe care le izbeşte veşnic cu
valurile sale. Gura strâmtă a acestei găuri era acoperită cu
13
puţin muşchi, şi marinarul căzuse într-însa pe când voia să

facă ocolul stâncii, pentru a vedea dacă la orizont nu se arată
vreo navă.
Apoi, cum groapa era scobită în formă de pâlnie cu gura în
jos, prin urmare mai largă la fund decât la suprafaţă, tânărul
încercase în zadar să iasă, dar nu izbutise decât să-şi julească
genunchii, degetele şi unghiile pe piatra lustruită.
― Nu cumva norocul ţine cu mine? se gândi Rocambole.
― Azi dimineaţă am văzut trecând o navă, îi zise tovarăşul
său. Dormeaţi zdrobit şi mă culcasem şi eu lângă
dumneavoastră. Atunci am început să alerg dând din mâini şi
strigând ajutor. În graba mea de a ajunge în partea cealaltă a
acestei stânci pe care nava tocmai o ocolea, am făcut un pas
greşit şi am căzut în groapă, unde cu siguranţă aş fi murit de
foame dacă nu m-aţi fi auzit...
― Din fericire, zise Rocambole, sunt aici... dar, adăugă el,
cum să vă scot de acolo?... Dacă aş sări şi eu înăuntru, n-am
mai putea ieşi de acolo nici unul, nici altul, şi mi-e teamă că
sunt prea slab încă pentru a putea să mă aplec, să vă întind
mâna şi să vă trag până sus.
― La douăzeci de paşi de locul unde v-am lăsat noaptea
trecută, răspunse tânărul, veţi găsi pistoalele mele şi alături de
ele brâul şi tubul meu cu hârtii.
Brâul este din păr de capră tibetană. Are o lungime de opt
picioare şi mă înfăşuram de cinci ori în el. Este solid şi nu se va
rupe.
― Mă duc să-l caut, zise Rocambole, prin creierul căruia
trecu atunci un gând infernal.
― Îmi veţi arunca un capăt, termină tânărul marinar, iar
capătul celălalt veţi căuta să-l legaţi bine de ceva solid din
afară.
― Da... da... alerg să-l aduc...
Şi Rocambole dispăru. Eroul nostru se lăuda pretinzând că
aleargă. El era prea slăbit şi prea sleit de puteri pentru a face
aceasta, dar se îndreptă cât putu de repede spre locul arătat de
marinar, şi unde, într-adevăr, găsi obiectele de care vorbise
acesta. Pe drum, Rocambole îşi făcu următoarea socoteală:
„Dacă nu-l scot eu de acolo, singur n-are să iasă niciodată.
Iată o stâncă unde, cu siguranţă, bărcile de pescari nu vin decât
foarte rar. Dacă m-aş simţi destul de tare, n-aş avea decât să
mă arunc în apă şi să ajung la uscat cu hârtiile din tub şi în
14
cazul acesta aş putea foarte bine ca în douăzeci şi patru de ore

să fiu marchiz, un marchiz adevărat, cu acte în regulă şi cu un
venit anual de şaptezeci şi cinci de mii de livre... Şi la urma
urmelor, nu eu l-am aruncat pe tânărul acesta în groapă. Şi nu
pot fi deloc obligat să-l scot eu din ea... Pe de altă parte, eu
însumi sunt atât de slab încât voi leşina din nou în timp ce voi
căuta brâul...”
„Haide, îşi zise Rocambole, nu mai umbla cu mofturi, şi
pentru că ţi se oferă ocazia de a deveni un adevărat marchiz,
foloseşte-te de ea fără nici o remuşcare. Este foarte adevărat că
nenorocitul acesta m-a scăpat de la moarte şi că dacă n-ar fi
fost el, până acum aş fi fost deja hrană pentru peşti, că în locul
meu un filantrop şi-ar da toată silinţa pentru a-şi scăpa
salvatorul... Dar eu sunt încredinţat că providenţa a avut
planurile ei secrete când a trimis acest tânăr să mă scape. Fără
îndoială a vrut să facă din el un martir.”
După această reflecţie nelegiuită, Rocambole se întinse pe
nisip, alături de obiectele pe care tânărul marinar le aruncase
un moment, pentru a putea să alerge mai repede. Apoi luă
tubul de metal, îl deschise, scoase hârtiile ce erau înăuntru şi
începu să le examineze în linişte, una câte una. Cea dintâi care
îi atrase atenţia fu o diplomă de sublocotenent de marină în
serviciul Companiei Indiilor, pe numele Albert-Frédéric-Honoré
de Chamery, născut la Paris, pe 25 iulie 18..., în vârstă de 28
ani.
― Foarte bine, se gândi Rocambole după ce citi diploma, ştiu
acuma că mă cheamă de Chamery şi că am servit în Compania
Indiilor. Să vedem ce mai aflăm.
O scrisoare ale cărei caractere erau subţiri, prelungi, arătând
că este o scrisoare de femeie, atrase imediat atenţia lui
Rocambole. Scrisoarea începea astfel: ‹‹Scumpul meu fiu...›› Şi
era iscălită: ‹‹Marchiza de Chamery.››
„Pe cinstea mea! murmură îndrăzneţul aventurier, sir
Williams nu s-a înşelat în carnetul său. Mama este cu adevărat
marchiză”.
Şi citi în josul iscăliturii:
‹‹Strada Vaneau, 27, la palatul meu.››
„Sir Williams, continuă el, şi-a dat osteneala degeaba să scrie
numele şi numerele într-un cod necunoscut”.
Şi Rocambole începu să citească scrisoarea mamei către fiul
său:
15
‹‹Scumpul meu copil, zicea marchiza de Chamery către tânărul

sublocotenent de marină, sunt şaisprezece ani de când mi-ai
fost răpit şi de-abia ieri, la patul de moarte al tatălui tău, am
aflat ce s-a întâmplat cu tine. Marchizul de Chamery a murit
noaptea aceasta, rugându-mă să te caut în lumea întreagă, eu,
care te credeam mort şi îmi plângeam copilul de şaisprezece ani.
Scrisoarea aceasta o trimit Amiralităţii engleze, cu speranţa că
mai curând sau mai târziu va cădea în mâinile tale şi că te vei
grăbi să vii pentru a te arunca în braţele mamei şi surorii tale,
după dorinţa tatălui tău, care în ultimele sale momente s-a căit
de asprimea lui nedreaptă. De-abia în acel moment suprem al
morţii, scumpul meu copil, am putut, în sfârşit, înţelege purtarea
neînţeleasă a tatălui tău. De şaisprezece ani marchizul de
Chamery locuia într-o mansardă din palatul nostru, niciodată nu
vorbea cu mine şi îmi plătea o pensie anuală de o sută de
ludovici.
Nici lacrimile, nici rugăciunile mele nu l-au putut hotărî să-mi
spună cauza acestui ţel de viaţă neînţeleasă. N-a vrut să-mi
spună nimic până în ultimul moment.
Timp de şaisprezece ani, marchizul de Chamery şi cu mine am
fost soţii cei mai fericiţi în faţa lumii, dar în intimitate n-am
schimbat niciodată un cuvânt între noi. Niciodată el n-a sărutat
fruntea surorii tale.
Multă vreme l-am crezut nebun. De-abia ieri am aflat secretul
acestui oribil mister.
Secretul acesta, scumpul meu copil, iată-l. Acum treizeci de
ani, marchizul de Chamery, tatăl tău, n-avea altă avere decât un
venit de o mie de scuzi şi epoleţi de colonel. El se înrudea cu mine
de departe. Eu eram de asemenea săracă, dar ne-am iubit şi m-a
luat de soţie. Tu ai fost primul fruct al iubirii noastre. Aveai cinci
ani când situaţia tatălui tău s-a schimbat pe neaşteptate.
Marchizul de Chamery, vărul său, cel mai bătrân din familie şi
cel mai bogat, având un venit anual de o sută de mii de livre, a
fost omorât într-un duel. Marchizul Hector de Chamery avea
treizeci de ani, o fire neastâmpărată, stăpânitoare, nerăbdătoare.
Capul îi era plin de acele principii uşoare ale secolului nostru şi
se sinchisea foarte puţin de cinstea şi de virtutea femeilor.
Marchizul era neînsurat şi locuia împreună cu mama lui.
Doamna de Chamery locuia vara într-un castel situat în
împrejurimile localităţii Blois.
16
După câţiva ani de la căsătoria noastră şi cu câteva luni

înainte de moartea marchizului de Chamery, tatăl tău, trebuind
să plece cu o expediţie în Algeria şi nevoind să mă lase singură,
m-a încredinţat marchizei de Chamery, ruda sa.
Prin urmare, am stat în castelul marchizei o bună parte din
vară şi toată toamna anului 1830. Hector de Chamery fu cuprins
faţă de mine de o pasiune pe cât de violentă pe atât de vinovată
şi numai iubirea nemărginită pe care o jurasem tatălui tău m-a
putut face să pot înfrunta nenumăratele avansuri ale
marchizului. Din fericire, scumpul meu fiu, tatăl tău se
reîntorsese. Revoluţia din iulie nu-i mai permitea să rămână în
serviciu. El îşi dădu demisia şi rămase credincios drapelului
pentru care luptase. Sosi într-o seară la castel şi îmi zise
îmbrăţişându-mă:
― Scumpa mea soţie, noi suntem săraci, prea săraci chiar, dar
cu toate acestea trebuie să dăm copilul nostru la învăţătură. Cred
că nu vei roşi dacă îţi voi spune că am primit un post într-o
companie. Am fost numit supraveghetor al unor mine
considerabile pe care le va exploata o societate, în Vosgi...
― Voi merge unde vei vrea, răspunsei cu bucurie.
A doua zi chiar părăseam castelul, spre marea părere de rău a
marchizului Hector de Chamery. După trei luni, pe când tatăl tău
şi cu mine ne instalam într-un orăşel din Vosgi, marchizul avu o
ceartă pe bulevard, se bătu şi fu rănit, iar după opt zile de
suferinţe muri.
Dar avu timpul să-şi facă testamentul, şi prin testamentul
acela îl institui pe tatăl tău legatar universal, în paguba unei
surori vitrege, de a cărei existenţă noi nu ştiam şi de care trebuie
să-ţi vorbesc pentru ca să poţi înţelege purtarea mizerabil de rea
a bătrânei marchize de Chamery.
Doamna de Chamery, rămasă văduvă la vârsta de douăzeci şi
şapte de ani, nu s-a mai măritat, căci o clauză din testamentul
răposatului ei soţ o lipsea în cazul acesta de tutelă şi nu mai
putea nici să beneficieze de jumătate din averea fiului său.
Dar marchiza comisese o greşeală. O fetiţă drăguţă, crescută
până atunci pe ascuns, fu adusă la castel sub cuvânt că era
copilul unei rude îndepărtate şi marchiza începu să arate că o
iubeşte nespus de mult, înconjurând-o cu atenţii ca o mamă, pe
când tânărul Hector de Chamery îl ura de moarte pe acest copil
al ruşinii.
Aşadar marchizul Hector de Chamery, lăsând pe tatăl tău
17
legatar universal al averii, făcu să se nască în sufletul mamei

sale o ură adâncă împotriva noastră.
Acum înţelegi, dragul meu copil, răzbunarea crudă a acestei
femei.
Fatalitatea a vrut, ca după trei luni de la moartea marchizului,
să dau naştere surorii tale.
După cinci ani ― tu aveai atunci zece ani ― marchiza muri şi
ea în castelul său din Blois.
Tatăl tău, devenit marchiz de Chamery, plecă imediat pentru a
îngriji de înmormântare şi a intra în stăpânirea acelei părţi din
avere pe care i-o lăsase Hector de Chamery...››
― Drace!... murmură Rocambole, întrerupându-se din citirea

scrisorii, iată o istorie cât se poate de interesantă... Şi continuă
să citească...
Capitolul III
‹‹Scumpul meu copil, urma marchiza, tatăl tău lipsea de opt

zile din Paris, când, într-o seară, ai fost răpit. Cum?... De către
cine?... Lucrul acesta a fost multă vreme pentru mine un mister,
şi multă vreme te-am crezut mort. Aveai atunci zece ani, voiai să
fii tratat ca un băiat mare şi, pentru a satisface capriciile tale, te
lăsam să te culci singur în odaia ta, care era situată la parterul
palatului.
Într-o dimineaţă, servitorul care era însărcinat să te trezească
în fiecare zi la ora cinci, când intră în camera ta, o găsi goală.
Patul era desfăcut, lucru care dovedea că te culcaseşi într-însul.
La început s-a crezut că eşti în grădină, dar încercările de a te
găsi au rămas zadarnice. În zadar ai fost căutat pretutindeni prin
castel.
În durerea mea nemărginită m-am adresat prefectului de
poliţie. S-a răscolit tot Parisul pentru a te găsi; dar nimeni nu a
putut face lumină asupra acestei misterioase dispariţii. I-am scris
tatălui tău pentru a-i anunţa această nenorocire grozavă. Tatăl
tău îmi răspunse printr-o scrisoare al cărei înţeles îndoielnic mă
înspăimântă.
În scrisoarea aceea tatăl tău părea că nu este mişcat de
monstruozitatea faptului.
După o lună se întoarse. Atunci am băgat de seama cu groază
18
că părul îi albise şi am atribuit această schimbare durerii

părintelui care îşi plânge copilul pierdut.
Din ziua aceea, scumpul meu copil, începe viaţa aceea tăcută,
ascunsă, plină de mistere şi de teroare pe care a dus-o tatăl tău
faţă de sora ta şi de mine.
De atunci, el nu mi-a mai spus un singur cuvânt, n-a sărutat-o
o singură dată pe sora ta şi n-a mai pronunţat măcar o dată
numele tău. Şaisprezece ani a trăit astfel.
Pe la începutul săptămânii trecute, sănătatea sa, deja
zdruncinată, începu să ne neliniştească. A doua zi căzu la pat
pentru a nu se mai ridica şi ne interzise să mai intrăm în camera
lui. Dar ieri dimineaţă, preotul Saint-Thomas d’Aquin, care
veghea lângă el, reuşi să-l convingă să mă cheme lângă el.
― Marthe, îmi zise atunci tatăl tău, la ceasul din urmă, te-am
iertat...
― M-ai iertat!... strigai eu. Dar ce greşeală am făcut?
Era atâta uimire, atâta spaimă în vocea mea, încât tatăl tău fu
mişcat şi murmură:
― O! Doamne!... Doamne!... Dacă marchiza m-a minţit!?
Întinse atunci mâna lui slabă şi scoase de sub pernă o
scrisoare îngălbenită pe care mi-o dădu. Scrisoarea aceea, dragul
meu copil, era din partea bătrânei marchize de Chamery, şi o
dăduse soţului meu, cu două zile înainte de a muri în castelul ei
din Blois.
lată ce spunea scrisoarea aceea:
Dragă vere,
Hector te-a instituit legatarul său universal şi, în naivitatea
dumitale de om cinstit, vei găsi foarte firesc lucrul ca ramura mai
tânără a familiei de Chamery să moştenească ramura mai veche,
care se stinge.
Dar nu acesta a fost motivul care l-a călăuzit pe răposatul meu
fiu să facă testamentul aşa cum l-a făcut. El, de fapt, nu a vrut
să lase averea surorii sale Andréea, acea fetiţă care astăzi are
cincisprezece ani, pe care o cresc ca pe o rudă îndepărtată, şi
care în realitate este fata mea. Sunt încredinţată, dragă vere, că
vei face ceva pentru copilul acesta, căruia nu-i las, vai decât
economiile mele, şi cred că vei face lucrul acesta mai cu seamă
când vei şti că Hector a iubit-o pe doamna de Chamery, şi că nu
dumitale ţi-a lăsat venitul acela de o sută de mii de livre, ci fiicei
sale.
19
Marchiza de Chamery
Înţelegi, copilul meu, ce efect năprasnic a produs scrisoarea

aceasta asupra sufletului tatălui tău. Din momentul acela am
devenit în ochii lui o femeie care şi-a călcat în picioare toate
îndatoririle. Sora ta n-a mai fost pentru el decât copilul crimei.
Naşterea ei, din nenorocire, se potrivea cu şederea mea la acea
femeie, care a vrut, înainte de a muri, să mă necinstească. O!
înţelegi că în momentul când am aflat de scrisoarea aceasta,
când în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, l-am rugat pe
Dumnezeu să dea acelui nenorocit bolnav o rază de credinţă, să-l
facă să moară crezând în nevinovăţia mea...
Dumnezeu, fără îndoială, m-a ascultat, căci a dat vocii mele,
gestului, privirii mele o aşa expresivitate încât tatăl tău nu se mai
îndoi deloc.
― Ah! iartă-mă, murmură el.
Şi, pe când îi luam mâinile şi i le sărutam, el îmi zise:
― Nu-ţi mai plânge copilul, el nu este mort. Eu l-am îndepărtat,
căci voiam ― te rog, iartă-mă, fiindcă te credeam vinovată ―
voiam ca el să nu afle niciodată de crima mamei sale şi în acelaşi
timp să nu se poată atinge niciodată de acea avere, care în ochii
mei provenea dintr-un izvor ruşinos.
Atunci tatăl tău îmi dădu câteva amănunte asupra modului în
care pătrunsese noaptea în palat, pe când eu îl credeam încă în
castelul din Blois şi cum, ajutat de un bătrân servitor credincios,
ţi-a poruncit să te scoli şi să-l urmezi la Le Hâvre, unde s-a
îmbarcat cu tine pentru a te duce în Anglia.
Acum, dragul meu copil, îţi scriu ca să te rog să te întorci...
Sunt sigură că eşti un ofiţer frumos, că te crezi orfan şi fără
avere... Oh! întoarce-te, copilul meu, întoarce-te la mama ta care
te-a plâns timp de şaisprezece ani, te aşteaptă cu braţele
deschise.››
Aici se termina scrisoarea marchizei de Chamery.

Rocambole o puse alături de diploma tânărului marchiz
Albert-Frédéric-Honoré de Chamery şi începu să citească altă
hârtie.
Aceasta era scrisă de ofiţer şi avea forma unui caiet de opt
sau zece foi, acoperite cu o slovă înghesuită şi cât se poate de
citeaţă.
Pe prima pagină se afla următoarea dată:
20
‹‹Bombay, 18 Martie››
Şi mai jos:
‹‹Jurnal de bord››
Textul începea astfel:
‹‹Peste o oră vom pleca şi nava la bordul căreia sunt un simplu

călător îşi va întinde pânzele spre Europa.
Drumul pe care îl vom face va ţine cinci luni. Pentru întâia oară
în viaţa mea trândăvesc pe bord. Mi-am dat demisia din funcţia
de ofiţer de marină în Compania Indiilor, în ziua când am aflat că
am o mamă şi o soră. Primirea acelei scrisori, care a venit să-mi
anunţe o viaţă cu totul nouă, pare că a redeşteptat în mine cele
mai depărtate amintiri din copilărie.
*
* *
În plină mare, 20 Martie,

Trebuie să fi avut atunci zece ani. Locuiam într-un palat mare,
care avea o grădină cu arbori stufoşi.
Dormeam la parterul palatului, într-o odăiţă care dădea spre
grădină. Grădina avea o portiţă care dădea în strada Lille.
Într-o noapte, dormeam adânc când am fost deşteptat de o
mână care mă zgudui de umăr. Deschisei ochii şi recunoscui pe
tatăl meu!...
Tatăl meu lipsea din Paris de câteva zile şi mama îmi spusese
că nu se va întoarce decât săptămâna următoare.
Prin urmare, am fost foarte mirat să-l revăd în picioare, la
căpătâiul patului meu.
Dar, ceea ce mă izbi şi mai mult fu tristeţea adâncă pe care o
văzui pe faţa lui.
Era galben şi posomorât, el, care surâdea cu atâta bunătate,
şi văzui că este îmbrăcat în negru.
Îşi duse un deget la buze pentru a-mi arăta că trebuie să tac şi
îmi zise încet:
― Îmbracă-te.
La spatele lui stătea un servitor bătrân pe care-l aveam, un
soldat, care îmi dădea lecţii de călărie.
Ca şi tatăl meu, omul acesta era trist şi posomorât.
21
M-am supus şi cum nu mergeam destul de repede, pentru că

eram amorţit de somn, bătrânul Antoine mă ajută şi mă înfăşură
în mantaua lui.
Atunci, tata mă luă de mână...
― Vino, îmi zise el.
Şi mă scoase din cameră printr-o uşă care da în grădină.
Apoi se întoarse spre Antoine:
― Îţi aduci aminte ce ţi-am spus?
― Da, domnule, răspunse Antoine.
Traversarăm grădina şi ajunsesem la portiţa care dădea în
strada Lille. Acolo, tatăl meu scoase o cheie şi deschise poarta.
Eu eram cuprins de uimire şi de frică. Nu ştiam unde mă ducea şi
îl întrebai:
― Dar unde mergem, tată?
― Să ne plimbăm, îmi răspunse el.
― Fără mama?
La cuvântul acesta îl văzui îngălbenind.
― Da, îmi zise el cu bruscheţe.
Apoi adăugă:
― Tu nu mai ai mamă!...
În timp ce căutam să-mi explic aceste cuvinte ciudate, mă
scoase din grădină, a cărei poartă bătrânul Antoine, care rămase
înăuntru, o închise cu grijă în urma noastră.
În stradă, la câţiva paşi, ne aştepta o digilenţă. Tatăl meu mă
urcă în ea, se urcă şi el lângă mine, şi strigă vizitiului:
― Haide!
Digilenţa ieşi din Paris în goana cailor, merse toată noaptea şi
jumătate din ziua următoare, se opri aproape un ceas la un han
unde mâncarăm ceva, plecarăm din nou şi spre seară ajunserăm
într-un oraş, pe coasta mării, înconjurat de o mulţime de nave.
― Suntem în Le Havre, îmi zise atunci tata.
Am tras la un hotel din port.
A doua zi, pe când dormeam încă, tata ieşi în oraş. După două
ore se întoarse urmat de un om îmbrăcat într-o haină roşie. Era
un ofiţer din marina engleză.
Atunci tata mă luă pe genunchi şi îmi zise:
― Copilul meu, ţi s-a spus că eşti bogat, dar nu este adevărat.
Eşti sărac şi trebuie să porţi cu mândrie numele pe care ţi l-am
lăsat. Te încredinţez acestui domn, care va face din tine un om,
un ofiţer curajos şi demn ca şi dânsul. Ai să pleci cu el.
― Dar mama! strigai eu.
22
― Mama ta a murit, îmi zise el furios.
*
* *
A doua zi am fost îmbrăcat în uniformă ca elev de marină.
*
* *
Prima notă a călătoriei tânărului marchiz Albert-Frédéric-

Honoré de Chamery se oprea aici.
Rocambole îşi întrerupse lectura.
„Deocamdată, îşi zise el, acestea sunt documente mai mult
decât suficiente pentru a stabili că marchiza din notiţele lui sir
Williams şi marchiza de Chamery sunt una şi aceeaşi persoană.
Prin urmare acesta este fiul destinat a avea cele şaptezeci şi
cinci de mii de livre venit. Dar, mi se pare, termină Rocambole,
că fiul acesta se găseşte, pe moment într-o groapă de unde nu
va putea să iasă decât cu voia şi cu ajutorul meu. Dar problema
este că eu nu sunt un om milos!...”
El îşi aruncă atunci privirea spre mare, cercetând rând pe
rând cele patru puncte cardinale. Marea se liniştise, cerul era
senin, iar la orizont nu se vedea nici o pânză.
„Este mai mult ca sigur, îşi zise Rocambole, că în starea de
slăbiciune în care se găseşte acest nenorocit marchiz de
Chamery, dacă nu vine cineva în ajutorul lui, peste câteva ore
va muri. Nu văd nici o barcă, nici o navă care să se apropie de
modestul nostru loc de scăpare, şi este foarte posibil ca în locul
acesta să nu acosteze vreo navă de pescari decât în caz de
furtună. Ori timpul este superb. Prin urmare, cine ştie când sau
poate chiar niciodată, vreun marinar care s-ar plimba pe aici să
găsească corpul bietului marchiz... Aşadar, lucrul acesta mă
scuteşte de a comite o faptă rea, adică de a omorî pe bietul
marchiz de Chamery, a cărui viaţă mi se pare nefolositoare”.
Rocambole puse atunci la loc toate hârtiile tânărului marinar
în tubul de metal, îl agăţă la brâu împreună cu pistoalele şi cu
brâul acela pe care nenorocitul îl crezuse că va putea fi
instrumentul său de salvare. Apoi se urcă pe o stâncă aplecată
spre mare.
23
La două leghe, la orizont, se vedea desluşit pământul Franţei.

„Am de făcut un drum bun, murmură Rocambole, dar de
data aceasta îmi voi aminti de Bougival şi de moara din Laarly.
Pe de altă parte, când te numeşti marchizul de Chamery, ofiţer
de marină în serviciul Companiei Indiilor, trebuie să fii bun
înotător...”
Şi Rocambole se aruncă în mare cu îndrăzneala unui om care
se duce să caute un titlu şi un venit anual de şaptezeci şi cinci
de mii de livre.
Capitolul IV
Într-o zi de lăsata secului, la Paris, pe la orele trei sau patru

după amiază, mulţimea se strânsese pe bulevardul Saint-
Martin, dar nu pentru a se uita cum trec trăsurile pline cu
oameni mascaţi, după cum s-ar crede, ci pentru a urmări cu o
deosebită atenţie mişcările câtorva saltimbanci, stabiliţi,
împreună cu barăcile lor, pe un loc viran situat între strada
Château d’Eau şi strada Temple.
Pe locul acela, vreo zece barăci îşi disputau între ele favoarea
mulţimii. Una, mai cu seamă, părea că face vecinilor ei o
concurenţă zdrobitoare. Amatorii urcau cele cinci trepte ale
scării din afară şi dispăreau doi câte doi, uneori câte patru, şi
aproape fără întrerupere, după perdeaua care bineînţeles
ascundea atâtea mistere pentru cei care nu aveau cincisprezece
bani pentru a intra înăuntru. Era o baracă mare, vopsită în
galben şi verde, în faţa căreia o fată tânără, îmbrăcată într-un
tricou roşu şi într-o fustă de catifea, juca cu castaniete, în
ritmul unor tobe şi îşi întrerupea câteodată jocul şi cântecul
pentru a striga mulţimii următorul anunţ curios:
― Intraţi, doamnelor şi domnilor, pentru a-l vedea pe
O’Penny, marele şef indian tatuat, căruia duşmanii i-au tăiat
limba şi i-au scos ochii. Intraţi domnilor şi doamnelor! Numai
cincisprezece bani! Frumos de văzut!
Fata îşi relua dansul, mai făcea câteva figuri uimitoare şi
continua în termenii următori:
― Intraţi, doamnelor şi domnilor! O’Penny este un sălbatic
din Australia, a cărei poveste vă voi spune-o în ritmul muzicii
din ţara lui.
Atunci fata smulgea daireaua din mâna saltimbancului
24
îmbrăcat în galben şi verde, care până atunci o acompaniase,

apoi plimbându-şi degetele pe tobă, cânta, sau mai bine zis
declama, următoarele cuvinte bizare:
― O’Penny este un şef mare, îndrăzneţ în luptă, înţelept şi
prevăzător ca Şarpele Albastru, strămoşul său. O’Penny s-a dus
luna trecută cu barca împreună cu treizeci din războinicii săi în
insula Nan-Kiva, unde sta duşmanul său de moarte, Marele-
Vultur. Dar nu pe regatul lui Nan-Kiva voia să pună mâna
O’Penny, nici pe lanţul cu mărgăritare pe care Marele-Vultur îl
purta la gâtul său...
Aici tânăra se întrerupea şi începea din nou să zică, dansând:
― Intraţi, doamnelor şi domnilor! intraţi înăuntru pentru a
auzi de la însuşi O’Penny sfârşitul istoriei sale!...
Şi mulţimea intra şi ieşea după un sfert de oră, foarte
încredinţată că văzuse un şef sălbatic, din rasa australiană.
Printre spectatorii care stăteau afară şi aşteptau să le vină
rândul înăuntru era şi un tânăr foarte bine îmbrăcat,
înmănuşat, cu o ţigară scumpă în gură, care se uita la tânăra
saltimbancă, pe care o găsea drăguţă şi al cărei discurs îl
asculta cu atenţie.
Apoi, când fata anunţă că urmarea povestirii şefului
australian O’Penny nu va fi spusă decât înăuntru, tânărul se
hotărî, urcă cele cinci trepte şi aruncă cinci franci în pălăria
omului care îndeplinea la uşă funcţia de controlor.
― Să vă dau restul, domnule, zise acesta.
Dar tânărul intră înăuntru prefăcându-se că n-aude.
Baraca forma o sală mare amenajată cu bănci; în mijlocul ei
se lăsase un spaţiu liber împrejmuit de o balustradă. Spectatorii
puteau înainta numai până acolo.
În mijlocul locului acela era un scaun împodobit cu catifea
veche, roasă şi cu nişte fluturi de aramă, care de la o depărtare
de numai trei paşi scânteiau ca nişte fluturi de aur. Pe scaunul
acela, mai bine zis pe tronul acela improvizat, stătea O’Penny,
cu capul împopoţonat cu pene de cocoş şi de papagali, strânse
în formă de diademă, îmbrăcat într-un fel de costum indian
galben, cu picioarele şi cu pieptul gol, iar de umeri îi atârnau
caraghios un arc şi o tolbă.
Un strigăt de oroare scăpa de obicei din gura fiecărui
spectator la vederea figurii şefului australian; atât era de hidos
şi de înspăimântător... Închipuiţi-vă o figură acoperită cu
tatuaje albastre, roşii, verzi, vinete, nişte ochi pe jumătate
25
închişi, cu pleoapele umflate, dedesubtul cărora părea că

ţâşneşte o umbră de vedere, o gură a cărei buză superioară era
găurită de la baza nasului în mod vertical şi împodobită cu un
inel de aramă. De asemenea, inele îi atârnau de nas şi de
urechi. O’Penny stătea nemişcat, având înfăţişarea unui om
căruia toate lucrurile îi sunt indiferente şi care nici nu ştie
măcar că este obiectul unei atenţii generale. În spatele lui,
stăpânul barăcii, continua povestea tocmai de la punctul de
unde o lăsase fata şi explica publicului cum O’Penny,
îndrăgostindu-se de nevasta Marelui-Vultur, încercase să i-o
răpească. Dar Marele-Vultur îl prinsese, îi tăiase limba şi îi
scosese un ochi, iar cu celălalt mai vedea puţin, doar cât îi
trebuia ca să vadă pe unde merge şi în sfârşit, cum O’Penny
fusese vândut unui căpitan englez, care îl adusese în Europa.
Tânărul îmbrăcat elegant care se lăsase sedus de cuvintele
fetei pentru a intra înăuntru, simţi şi el, ca toată lumea, acea
repulsie pentru O’Penny, dar începu să se uite la el cu o
deosebită atenţie.
Părea că încerca să restabilească pe acea figură pocită
trăsăturile pe care le avusese înainte şeful australian.
Examenul ţinu mai mult de un ceas. Se părea că aşteaptă ca
şeful să facă vreo mişcare sau să spună vreun cuvânt.
Dar O’Penny rămânea nemişcat.
În sfârşit, elegantul tânăr, care nici nu băgase de seamă că
spectatorii se schimbaseră unii după alţii şi că proprietarul
australianului debita pentru a douăzecea oară aceeaşi poveste,
făcu un semn saltimbancului pentru a-i atrage atenţia.
Saltimbancul, care era foarte puţin obişnuit să vadă în
publicul său oameni atât de eleganţi, se opri deodată, privi pe
tânăr cu un fel de orgoliu amestecat cu recunoştinţă, şi îi zise la
întâmplare:
― La ordinele dumneavoastră, domnule conte.
― Nu sunt conte, răspunse tânărul cu glas tare. Vreau să-ţi
pun o întrebare...
Vorbind astfel, privirea lui nu se dezlipea de pe figura şefului
australian, şi i se păru că pe când vorbea, figura acestuia
tresări uşor.
― Vă ascult, domnule...
Saltimbancul nu îndrăzni să meargă mai departe, cu toate că
era încredinţat că spectatorul său trebuie să aibă un titlu.
― Sunt marchiz, zise cu simplitate tânărul îmbrăcat elegant.
26
― Vă ascult, domnule marchiz, răspunse saltimbancul.

― Şeful dumitale sălbatic pricepe limbile europene?
― Pricepe englezeşte.
― Foarte bine.
Şi tânărul, sinchisindu-se foarte puţin de mişcarea de
curiozitate pe care o produsese în jurul său printre spectatorii
prezenţi, se adresă în englezeşte şefului australian:
― Senior O’Penny, îi zise el, binevoiţi să-mi spuneţi la bordul
cărei nave aţi venit în Europa? Aţi venit pe „Foulton”, pe
„Persévérance” sau pe „Fowler”?
La acest din urmă cuvânt, O’Penny tresări, făcu o mişcare
bruscă pe tronul său, iar saltimbancul strigă:
― Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că O’Penny pricepe
englezeşte, şi că dacă ar fi avut limbă ar fi răspuns domnului
marchiz.
Dar domnul marchiz nu auzi exclamaţia saltimbancului, căci
plecase din baracă.
Ajuns afară, se aplecă la urechea tinerei care continuă să
poftească spectatorii înăuntru şi îi zise:
― Fetiţo, vrei să câştigi zece ludovici?
― O! da, domnule, zise ea uimită. Ce trebuie să fac?
― Unde stai?
― Acolo, domnule. Eu sunt nevasta paiaţei, răspunse ea
arătând cu degetul spre baracă. Noi îl păzim noaptea pe
O’Penny, căci stăpânul doarme în oraş.
― La ce oră închideţi?
― La miezul nopţii.
― Foarte bine. Dacă pe la ora două dimineaţa aş bate la uşa
voastră, tu sau bărbatul tău mi-aţi deschide?
― Da, răspunse femeia mirată.
Tânărul aruncă un ludovic în daireaua fetei şi intră în
mulţime.
Fata, uitându-şi pentru un moment rolul, îl văzu traversând
trotuarul şi urcându-se într-o trăsură elegantă, trasă de un
frumos cal englezesc, care era păzit de un valet înalt, îmbrăcat
într-o livrea albastră.
― Ce ţi-e şi cu tinerii ăştia de familie! strigă din mulţime o
femeie grasă, cam trecută. Mai mare ruşinea să corupă astfel
fetele de faţă cu toată lumea!
― Tacă-ţi fleanca, babo, răspunse paiaţa, din vârful scării
unde era cocoţat... întrerupi spectacolul... Să înceapă muzica,
27
haide!...
Şi bărbatul luă daireaua din mâna soţiei sale, care începu să-
şi continue, liniştită, obişnuitul său discurs.
*
* *
Pe la ora două dimineaţa, cu toate că balurile mascate de la

Gaité şi de la Ambigu erau în toi, bulevardul era aproape pustiu
prin locul acela unde, în timpul zilei, barăcile saltimbancilor
atrăseseră mulţimea.
Un cupeu se opri tocmai în faţa barăcii unde era cazat
O’Penny. Un tânăr, înfăşurat într-o manta, cu barba ascunsă în
legătura de la gât, coborî din trăsură şi se duse de-a dreptul la
baracă.
Aceasta era închisă în toate părţile, dar printre crăpăturile
scândurilor se vedea lumină. Tânărul urcă cele cinci trepte şi
bătu uşor la uşă.
― Cine este acolo? întrebă din interior tânăra şi drăguţa
saltimbancă.
― Cel pe care-l aştepţi, răspunse tânărul.
Uşa se deschise şi tânărul intră.
Sala de spectacol fusese transformată în dormitor...
Tânărul o văzu pe saltimbancă stând turceşte pe un fel de
cutie care avea aerul să fie patul conjugal al paiaţei şi al tinerei
şi seducătoarei sale neveste. Puţin mai departe, într-un colţ, îl
zări pe şeful australian O’Penny dormind pe nişte paie,
acoperite cu o zdreanţă murdară.
Paiaţa nu era acolo.
― Bărbatul meu s-a dus să-l însoţească pe patron care a băut
cam mult, zise saltimbanca liniştită.
― Draga mea, îi zise tânărul închizând uşa, dă-mi voie mai
întâi să-ţi spun că, cu toate că eşti foarte drăguţă, n-am venit
aici ca să-ţi spun lucrul acesta.
Saltimbanca făcu o mutră surprinsă. Tânărul scoase din
buzunar zece ludovici şi-i înşiră pe masă cu îndemânarea unui
jucător de cărţi experimentat.
― Mai întâi, uite ce ţi-am promis, zise el, şi acum să stăm de
vorbă. Aş vrea să-mi spui ceva despre sălbaticul vostru.
― A! domnule, zise saltimbanca, din ce în ce mai surprinsă
de întorsătura pe care o lua întâlnirea, nu ştiu despre
28
haimanaua asta nici o iotă mai mult decât m-aţi auzit spunând
publicului. Eu şi Fanfreluche nu suntem de mult în serviciul
domnului Bobino.
― Cine este Fanfreluche şi cine este domnul Bobino? întrebă
tânărul, nepăsător.
― Fanfreluche este paiaţa... bărbatul meu.
― Dar Bobino?
― Patronul...
― Minunat...
― Fanfreluche şi cu mine făceam acrobaţii şi mergeam pe
sârmă. Dar meseria asta nu prea aducea parale şi de multe ori
dormeam nemâncaţi. Într-o zi, acum trei luni, am întâlnit la
Boulogne pe domnul Bobino, care se întorcea de la Londra cu
sălbaticul său şi ne-a luat cu el. El ne dă la fiecare câte
douăzeci de franci pe lună şi mâncare.
― Puţin, zise tânărul. Aşadar, nu ştii de unde a fost
cumpărat sălbaticul acesta?
― Mi se pare că din Londra. Domnul Bobino este un om care
nu vorbeşte mai deloc...
― Ascultă, dacă ţi-ar da cineva o mie de franci pentru a lăsa
să fie furat sălbaticul, ai primi?
― O mie de franci? strigă saltimbanca zăpăcită, ah!... sunt
sigură că pentru suma asta Fanfreluche vi l-ar da şi pe domnul
Bobino cu baraca lui cu tot.
― Atunci, continuă tânărul, scoţând din portofel două bilete
de câte cinci sute de franci, mă duc să-l scol pe Fanfreluche şi
să-l rog să vină cu mine...
― Dar, domnule, strigă fata în culmea bucuriei şi a uimirii, ce
vreţi să faceţi cu sălbaticul acesta?... Nu aveţi aerul să fiţi
proprietarul unei barăci de circ.
― Te înşeli, răspunse tânărul, eu sunt directorul circului
imperial din Petersburg.
Şi se îndreptă spre colţul unde dormea şeful sălbatic.
― Ascultă, zise el întorcându-se spre saltimbancă, ştii
englezeşte?
― Nu, domnule.
Îl bătu pe O’Penny pe urmă şi acesta se deşteptă.
― Marchizul de Chamery, zise el, doreşte să prezinte omagiile
sale respectuoase nenorocosului baron sir Williams.
La auzul acestui nume, O’Penny sări de pe paie ca şi cum ar
fi fost zguduit de curent electric. Figura şi înfăţişarea lui
29
O’Penny căpătară ceva înfiorător. La auzul acelei voci, a acelui

nume, care, fără îndoială, de multă vreme nu răsunase în
urechile lui, presupusul şef australian încercă o emoţie teribilă,
cum rar se întâlneşte.
Încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată din gât decât un
fel de urlet.
Ochiul cu care mai vedea puţin îşi concentră toate forţele şi
încercă să zărească pe cel care îl trezise astfel.
― Hai, moşule, zise marchizul de Chamery, stai colea cum se
cade, văd că mă recunoşti... Aşadar, putem să vorbim în largul
nostru...
Şi-l sili pe sălbatic să se reaşeze pe paie. După aceasta, cel
care se intitulase marchizul de Chamery, se întoarse lângă
saltimbancă.
Aceasta, pe lângă faptul că era uimită, înmărmuri şi mai
mult văzând emoţia şefului australian la auzul vocii tânărului
marchiz.
― Fetiţo, îi zise el, mi-ai spus că nu ştii englezeşte?
― Nu ştiu, domnule.
― Crezi în ceva?
― Cred în Dumnezeu.
― Ei bine, ridică mâna şi jură-mi că ai spus adevărul.
― Jur!... zise saltimbanca atât de sincer, încât era peste
putinţă să nu fie crezută.
― Nici bărbatul tău nu se va pune în calea mea?
― Nici el...
Marchizul de Chamery reveni lângă şeful australian şi îi zise
tot în englezeşte:
― Linişteşte-te, moşule, eu sunt prietenul tău şi văd bine că
l-ai recunoscut pe micul tău Rocambole, pe acela care îţi zicea
„unchiule”. Şi, pentru că ţi-au tăiat limba, am să întreb şi să
răspund tot eu pentru tine.
Sălbaticul continua să se agite pe grămada lui de paie, dar
figura lui oribilă părea că ia treptat o expresie de bucurie
ascunsă.
Marchizul continuă:
― Te-am plâns timp de cinci ani, moşule, şi mi-am închipuit,
pe cinstea mea, că sălbaticii te-au pus la frigare... Dar văd că ei
s-au mulţumit să te tatueze, operaţie, care alături de aceea la
care te-a supus frumoasa Baccarat...
Marchizul tăcu şi aşteptă să vadă ce efect produc cuvintele
30
lui asupra omului tatuat.

Acesta începu să tremure şi din gâtul lui ieşi un urlet de
furie.
― Bine!... foarte bine... murmură tânărul, văd că nu ţi-ai
pierdut memoria şi că a mai rămas în tine ceva din sir
Williams... Foarte bine! Foarte bine!...
Şi-l bătu pe umeri pe O’Penny.
― Adevărat este, „unchiule”, continuă el, că nu mai eşti
seducătorul viconte Andréa şi nici frumosul baron sir Williams,
după care se înnebuneau femeile.
Sălbaticii şi Baccarat te-au desfigurat atât de bine, încât a
trebuit să vin eu să te recunosc. A!... curioasă drăcie a mai fost
şi asta şi, pe cinstea mea, fără să vreau, mă face să mă gândesc
la Providenţă, de care ne băteam atât de mult joc altădată.
Marchizul de Chamery, sau mai bine zis Rocambole, căci el
era, se aşeză prieteneşte alături de O’Penny şi continuă:
― Închipuieşte-ţi că azi am trecut pe aici cu trăsura, uitându-
mă în dreapta şi în stânga. O fetişcană drăguţă, foarte drăguţă,
zău!... aceea care te păzeşte, mi-a făcut cu ochiul. Tu ştii că din
fire sunt cam ştrengar...
Şi Rocambole sublinie cuvântul acesta clipind din ochi.
― M-am apropiat, continuă el. Frumuşica povestea istoria ta,
aşa după cum o învăţase. Povestea ei m-a făcut curios. Atunci
m-am hotărât să văd şi eu cum arată sălbaticii aceia australieni
care mi l-au mâncat fript pe unchiul sir Williams. Am intrat... şi
te-am recunoscut.
Rocambole îl bătu din nou pe umeri, prieteneşte pe şeful
australian.
― Înţelegi foarte bine că atunci mi-am zis că marchizul de
Chamery nu-şi poate lăsa unchiul în starea asta, nu-l poate
lăsa astfel pe binefăcătorul său, pe omul căruia îi datorează
totul. Situaţia în care te găsesc este prea mizerabilă pentru
tine...
Numele Chamery părea că redeşteaptă în memoria omului
tatuat o amintire pe jumătate ştearsă.
Rocambole îi înţelese gândul.
― A!... zise el, te miră faptul că mă vezi marchiz, de
Chamery... Numele ăsta îţi este foarte bine cunoscut, nu-i aşa?
Era scris în carnetul tău...
Şi la aceste vorbe, sălbaticul tresări din nou.
― Lasă, că o să-ţi istorisesc toate astea, moşule. Deocamdată,
31
însă, să fim serioşi şi să ne grăbim...

O’Penny continua să se uite la Rocambole cu ochiul său pe
jumătate stins...
― Ascultă, continuă acesta, cred că nu ţii prea mult să rămâi
aici?...
Sălbaticul dădu negativ din cap, pe faţă citindu-i-se
suferinţele oribile pe care le îndurase în tovărăşia
saltimbancilor.
― Vrei să vii cu mine?... Te voi îngriji cât se poate de bine...
Sălbaticul aprobă făcând un semn cu capul.
― Atunci, să plecăm cât mai repede, căci se poate întâmpla
să se întoarcă stăpânul tău şi trebuie să mai stăm de vorbă şi
cu el.
Şi Rocambole, adresându-se saltimbancei, zise:
― Ai să-mi vinzi o manta, fetiţo?
Şi îi aruncă pe masă încă un ludovic.
― Mantaua lui Fanfreluche, domnule, dar, după cum vedeţi,
nu este chiar nou-nouţă...
― N-are nimic! răspunse Rocambole... La război, ca la
război...
Şi-l înfăşură pe O’Penny care se supuse ca un copil. Apoi,
luând dintr-un colţ podoaba de pene a nenorocitului, i-o puse
pe cap cu grija unei cameriste care se sileşte să-şi pieptene bine
stăpâna.
― Astăzi este lăsata secului, moşule, continuă el în
englezeşte, aşa că poţi să ieşi în costumul acesta. Poţi fi luat
drept californianul de la balul Operei.
Atunci, pretinsul marchiz de Chamery răsuci între degete
cele două hârtii de câte cinci sute de franci şi le întinse soţiei
nelegitime a paiaţei Fanfreluche.
― Adio, mititico, îi zise el, dacă ne vom mai întâlni vreodată,
să ştii că am să reînnoiesc cu plăcere cunoştinţa cu tine...
Saltimbanca deschise uşa barăcii.
― Haide, vino, unchiule, zise Rocambole, luându-l pe
O’Penny de braţ. Îl scoase din baracă, traversă trotuarul şi îl
duse la cupeu.
Vizitiul se dădu jos de pe capră, deschise uşa de la trăsură şi
întrebă:
― Unde merge domnul marchiz?
― În strada Suresnes, răspunse Rocambole.
Cupeul porni...
32
Capitolul V
O dată urcat în cupeu alături de sălbatic, Rocambole

continuă astfel convorbirea:
― Acum, moşule, putem vorbi în linişte. Suntem singuri. Ţi-
am spus, nu-i aşa, că acum sunt marchizul de Chamery.
Un sunet nearticulat, care putea fi luat drept un da, fu
răspunsul nenorocitului mutilat.
― O!... continuă Rocambole, povestea este cam lungă.
Închipuieşte-ţi mai întâi, că filantropul tău frate, contele de
Kergaz...
O’Penny sări în sus pe pernele din cupeu.
― Foarte frumos, zise Rocambole, văd că te-ai întors din ţările
australiene tot cu mica ta ură împotriva contelui. Tot mai eşti
puţin sir Williams pe care l-am cunoscut... Foarte frumos...
Şi falsul marchiz de Chamery continuă:
― Aşadar, află că de Kergaz, cu care m-am bătut în duel, la o
oră după ce te-am părăsit, cunoştea tot atât de bine ca şi mine
acea faimoasă lovitură de sabie, dovadă că m-a culcat la
pământ şi că era cât pe ce s-o păţesc, tocmai pe când
domnişoara Baccarat te opera şi pe tine. Dar domnul de Kergaz
face lucrurile cu socoteală. După ce aproape m-a dat gata, a
simţit nevoia să mă îngrijească. Am stat o lună la Kergaz, în
tovărăşia unui medic foarte de ispravă, care m-a pus din nou pe
picioare. Când eram în stare să plec, mi-am adus aminte că tu
aveai nişte carnete în care însemnai lucruri interesante. Am
răscolit prin tot castelul şi le-am găsit... Înţelegi? Or, tocmai în
carnetele acestea se afla sâmburele afacerii Chamery. M-a mai
ajutat puţin întâmplarea, m-am ajutat şi eu şi iată-mă marchiz
de Chamery.
Atunci Rocambole povesti tovarăşului său lucrurile pe care
noi le ştim deja, adică întâlnirea lui pe bordul vaporului „La
Mouette” cu adevăratul marchiz Albert-Frédéric-Honoré de
Chamery, ofiţerul de marină din serviciul Companiei Indiilor.
Povesti apoi naufragiul, şederea lor pe insulă şi cele ce mai
urmaseră.
― Înţelegi bine, scumpe unchi, că nu era uşor lucru să te dai
drept marchiz de Chamery, arătând pur şi simplu hârtiile de
identitate. Marchizul îşi petrecuse tinereţea în Indii, unde nu
33
fusesem niciodată. Pe de altă parte, el era marinar. Prin urmare,

trebuia să mă pun şi eu la curent cu problemele de marină. Or,
cum pe lângă hârtiile marchizului de Chamery, pe care mă
feream să le arăt, aveam în perfectă regulă şi hârtiile lui sir
Arthur, m-am prezentat cu acestea la autoritatea maritimă din
Fecamp şi a doua zi chiar, am plecat în Anglia. La Londra am
dat peste un sergent care servise în Indii şi care îşi căuta
serviciu, pentru că îşi dăduse demisia din armată. L-am luat în
serviciul meu în calitate de secretar.
Omul acesta cunoştea India pe de rost. Din Londra plecarăm
la Plymouth. Acolo, am făcut cunoştinţă cu o mulţime de
marinari, ofiţeri sau mateloţi. Am cumpărat cărţi, am urmat, ca
simplu amator cursurile şcolii „Midshipman” şi după şase luni,
educaţia mea era completă şi cunoşteam Indiile foarte bine.
Atunci, i-am dat drumul secretarului meu, mi-am vopsit
puţin faţa pentru a arăta că mă pârlise soarele tropical din
Indii, şi dezbrăcându-mă de hainele cele vechi, adică de numele
de sir Arthur, m-am reîntors mai întâi la Londra. Aici,
Amiralitatea îmi viză fără nici o greutate hârtiile de marchiz de
Chamery, după care mă îmbarcai pentru Franţa.
Rocambole ajunsese aici cu povestirea când cupeul se opri.
O’Penny şi însoţitorul său ajunseseră în strada Suresnes.
Rocambole coborî primul şi întinse mâna omului tatuat:
― Te conduc în casă la mine, îi zise el, tu ştii bine că domnul
marchiz de Chamery locuieşte în palatul său din strada
Verneuil, dar mai are o căsuţă „incognito”, unde îşi primeşte
prietenii...
Şi Rocambole sună la uşa unei case cu înfăţişarea frumoasă.
Uşa se deschise.
Pretinsul marchiz îl împinse pe sălbatic în vestibul, a cărui
lumină fusese stinsă, răspunse portarului, care întreba pe
întuneric cine este: „Eu sunt, domnul Frédéric”; îl conduse de
O’Penny în apartamentul său, pe care îl mobilase luxos, şi unde
lăsa totdeauna un camerist care, ca şi portarul, nu-l numea
altfel decât domnul Frédéric.
Cameristul deşteptat de zgomotul soneriei se retrase uimit şi
aproape înspăimântat la vederea oribilei figuri a lui O’Penny.
Dar Rocambole îi zise pe un ton scurt şi poruncitor:
― Dă fuga la doctorul Albot, care stă la zece paşi de aici, în
strada Miromesnil. Scoală-l şi spune-i să vină încoace...
― Da, domnule, răspunse valetul, care ieşi, urcă în cupeul
34
stăpânului său şi alergă la doctor.

În timpul acesta, Rocambole introduse pe O’Penny în camera
sa de culcare, unde ardea un foc bun.
― Ascultă moşule, îi zise el făcându-l să şadă într-un fotoliu,
trebuie să-ţi fie foame şi sete, fiindcă de mult n-ai mai mâncat
cum trebuie. Să-ţi dau o bucăţică de pateu şi un pahar de vin.
Asta o să-ţi aducă aminte de timpurile noastre bune de la
„Clubul Valeţilor de Cupă”, atunci când veneai la micul tău
Rocambole, ca să te dregi, fiindcă mâncaseşi fasole cu ulei, la
masa lui de Kergaz.
Şi Rocambole se duse în sufragerie, de unde se întoarse după
câteva minute, aducând o masă gata pusă, pe care o aşeză în
faţa omului tatuat.
― Bietul de tine!... continuă el aşezându-se alături de
O’Penny, vezi atât de prost, încât va trebui să te servesc ca pe
un copil...
Şi pe când şeful australian întindea mâinile spre mâncare cu
o lăcomie de fiară sălbatică, Rocambole adăugă:
― Am trimis să-l cheme pe medicul meu. O să-i povestesc o
istorie oarecare şi o să te las pe mâna lui. Bineînţeles, că nu o
să te facă din nou băiat frumos, dar poate că va putea face să-ţi
dispară toate tatuajele astea de pe tine... În orice caz, tot va fi
ceva... şi vei deveni un om, pe care explozia unei mine sau a
unui cazan cu aburi l-a adus în starea aceasta...
Abia termină vorba şi Rocambole auzi deschizându-se uşa
din afară a apartamentului său. Era cameristul care se întorcea
urmat de doctor.
― Stai aici, unchiule, zise Rocambole; mă duc să-l previn pe
doctor de spectacolul puţin plăcut al figurii tale.
Îl lăsă pe O’Penny, care continua să mănânce cu lăcomie, şi
trecu în salon unde îl aştepta doctorul Albot.
Doctorul era un mulatru, născut în Guadelupa, care, după ce
îşi exercitase meseria multă vreme în Brazilia şi în Paraguay,
venise să-şi încerce norocul la Paris, dându-şi drept specialitate,
vindecarea tuturor bolilor dobândite în ţările calde.
Şi reuşise.
― Bună dimineaţa, doctore, îi zise Rocambole. Vă rog să mă
iertaţi că v-am sculat din somn...
― Ba deloc, domnule marchiz, răspunse mulatrul cu un
accent plin de respect, tocmai mă întorceam acasă când m-am
întâlnit cu valetul dumneavoastră.
35
― Doctore, continuă Rocambole, aveţi vreun leac sigur

împotriva tatuajelor...
― Ce vreţi să spuneţi domnule?... întrebă doctorul.
― M-am exprimat greşit, voiam să spun: credeţi că tatuajele
se pot şterge?
― Depinde... Tatuajele făcute cu culori din arborii din
Australia se şterg cu ajutorul unor reactivi...
― A! Credeţi?
― Am vindecat acum câtva timp un matelot englez care
fusese făcut prizonier de un trib sălbatic din Oceania.
― Ei bine!... zise pretinsul Frédéric, tocmai pentru un caz la
fel v-am chemat. Închipuiţi-vă că am dat peste un matelot care
a servit în India sub ordinele mele şi care, îmbarcându-se însă
la bordul unei nave, a fost, ca şi matelotul dumneavoastră,
făcut prizonier de către sălbatici, care l-au tatuat şi l-au
mutilat.
Şi Rocambole trecu cu doctorul în dormitor.
Înainte de a merge mai departe şi a asista la consultaţia
medicului mulatru, să ne întoarcem cu trei luni în urmă pentru
a face cunoştinţă cu noile personaje care vor apărea în cursul
acestei povestiri...
*
* *
Într-o frumoasă după-amiază de februarie, într-o joi,

Champs-Élysées era înţesată de numeroase echipaje. Soarele
era blând ca de primăvară, aerul dulce, cerul senin, iar arborii
începuseră să înmugurească. S-ar fi zis că este în luna mai. Pe
la ora două, trăsurile, landourile, docarele, se mişcau unele
venind, altele ducându-se. În mijlocul şirului de trăsuri
mergeau călăreţi salutând în treacăt femeile. Pe alee mergea
mulţimea modestă a pietonilor, îndreptându-se spre Arcul de
Triumf, mulţime care admira sau critica eleganţa cutărei
trăsuri, rasa cutărui cal, îndrăzneala ori stângăcia cutărui
cavaler. Lumea se mângâia de sărăcia sa, găsind câte un mic
cusur bogăţiei vecinului.
Printre toate aceste echipaje era unul care stârnea
murmurele de admiraţie şi de respect ale mulţimii.
Călătorii salutau, iar doamnele se înclinau din interiorul
trăsurilor lor deschise.
36
Echipajul acesta era de culoare albastră ca cerul, cu

garnitură albă şi tras de patru cai roibi, de toată frumuseţea.
La spatele echipajului stăteau în picioare doi lachei îmbrăcaţi
în negru. În trăsură erau două doamne îmbrăcate în doliu, dar
nu în acel doliu riguros şi întunecat al primelor zile de durere,
ci în doliul de societate, care nu exclude nici plimbarea, nici
concertul, şi care abia interzice balul.
Una din aceste două femei putea să aibă aproape cincizeci de
ani, era foarte palidă şi pe figura ei suferindă părea că se citesc
urmele unei boli ascunse.
Cealaltă era tânără, cam de vreo nouăsprezece sau douăzeci
de ani.
La Paris, chiar, unde orice s-ar zice, frumuseţi se găsesc pe
toate străzile, la Paris, singurul oraş din lume unde femei
frumoase sunt cu miile, nimeni n-ar fi îndrăznit totuşi să viseze
un chip, cu trăsături mai corecte şi cu frumuseţea mai
desăvârşită ca acela al acestei tinere.
Era domnişoara Blanche de Chamery. Blondă, cu ochi de un
albastru închis avea acea privire adâncă şi blândă a femeilor
orientale, trăsături de tip grec şi tenul alb-rozaliu ca cel al unei
englezoaice.
Blanche de Chamery avea una din acele talii mijlocii,
elegantă şi mlădioasă care părea a fi podoaba exclusivă a
tinerelor fete indiene. Pe figura ei frumoasă se citea un fel de
melancolie gravă, dar nu tristă. Blanche de Chamery trebuia să
fie una din acele femei care privesc viaţa din partea ei cea mai
solemnă şi mai serioasă.
În momentul când trăsura doamnelor de Chamery ocolea
rondul pentru a se întoarce, trecu pe lângă ele un landou
frumos.
În landoul acesta se afla o femeie blondă, îmbrăcată într-o
frumoasă rochie de mătase albastru deschis, pe care era
aruncat, cu o artă studiată un caşmir de Tibet, pentru care, vai!
atâtea femei decad şi regretă că nu pot face şi mai mult.
Domnişoara de Chamery era blondă ca madona lui Rafael,
doamna din landou era blondă ca zeiţa Junona: avea acel blond
sălbatic, aproape roşu, care nu se întâlneşte decât în frumoasa
Scoţie...
Blanche de Chamery era frumuseţea castă, asupra căreia
privirile se opreau respectuoase şi admirative. Cealaltă, din
contră, avea acea frumuseţe provocatoare, acea privire
37
melancolică plină de promisiune, acea înfăţişare care parcă

dădea voie tuturor să o admire.
Câţi ani avea? Douăzeci şi cinci, treizeci? nimeni n-ar fi putut
spune.
În momentul când landoul trecu pe lângă trăsura marchizei,
femeia aceea aruncă o privire provocatoare doamnei şi
domnişoarei de Chamery.
Marchiza şi fiica sa trecură înainte fără să pară a se uita la
tânăra blondă din landou.
― O! murmură ea, muşcându-şi buzele cu ciudă, le fac eu să
se uite în ochii mei!...
Tocmai în momentul când cele două trăsuri trecură una pe
lângă alta, doi tineri călăreţi se opriră aproape în acelaşi timp.
Unul mergea în susul şoselei, celălalt venea din jos.
Primul schimbase o privire şi un salut cu doamna din
landou... Cel de-al doilea se uită lung la Blanche de Chamery.
Primul călăreţ se mulţumise să salute, ducându-şi vârful
degetelor la pălărie; celălalt salutase până la pământ.
Tinerii, care se opriră la o depărtare de câţiva paşi unul de
altul, se priviră şi se recunoscură, imediat ce trăsura şi landoul
se depărtară.
― Aha!... zise primul călăreţ, tu eşti Fabien?
― Bună ziua Roland, răspunse cel de-al doilea, care păru că
nu-i prea convine această întâlnire.
Cel care fusese numit Roland se apropie imediat de el şi îl
întrebă:
― Vii de la pădure?
― Da...
― Te întorci acasă?...
― Nu ştiu... aş vrea să mă mai plimb puţin... timpul este
admirabil.
― Aşa este, zise Roland, apoi dacă mai stai pe aici poţi să...
― Să ce? întrebă vicontele Fabien d’Asmolles.
― Asta e!... răspunse Roland, să urmăreşti trăsura aceea
albastră, cu care se plimbă fata aceea răpitoare, pe care ai
salutat-o până la pământ.
― Dragă Roland de Clayet, zise vicontele Fabien cu răceală,
doamnele pe care le-am salutat sunt marchiza de Chamery şi
fiica ei, şi surâsul care flutură pe buzele tale şi care nu este la
locul lui, n-are absolut nici o explicaţie...
― Ştii că eşti nostim, Fabien, de ce iei lucrurile astfel? Nu
38
cumva eşti logodnicul domnişoarei de Chamery?

― Nu, zise tânărul cu tristeţe.
Şi-l salută pe Roland vrând să se depărteze. Dar acesta îl
reţinu.
― Doar un cuvânt, îi zise el.
Vicontele se opri.
― Ai băgat de seamă landoul acela cu caii suri?
― În care era o doamnă pe care ai salutat-o cu mâna?
― Tocmai...
― Şi?...
― O cunoşti pe doamna aceea?
― Da, zise tânărul făcând semn din cap.
― Şi pe ea o cheamă tot domnişoara de Chamery, vară cu
domnişoara Blanche...
La aceste cuvinte, vicontele Fabien d’Asmolles îngălbeni iar
ochii îi scânteiară. Îl apucă de braţ pe Roland de Clayet şi îi
zise:
― Dragă Roland, spune-mi numaidecât dacă este adevărat ce
ai spus. Spune-mi adevărul cum îl spune un mic gentilom
provincial care vine pentru întâia oară la Paris şi căruia i se dau
curtezanele drept ducese. Spune-mi totul şi dacă vei fi sincer, te
voi ierta!...
Vicontele Fabien pronunţă cuvintele acestea cu un accent
revoltat, dar în acelaşi timp ironic, care produse asupra lui
Roland o impresie curioasă.
Acesta tăcu.
― Ei bine!... continuă Fabien, nu vrei să vorbeşti?
― Dragă domnule Fabien, răspunse în cele din urmă tânărul
luat atât de repede, îţi voi răspunde după cum îmi ceri: doamna
pe care am salutat-o este domnişoara de Chamery, sora
răposatului marchiz Hector de Chamery şi a fost lăsată fără
avere de un oarecare conte de Chamery.
― Destul!... zise Fabien cu o linişte mai înspăimântătoare
decât iritarea pe care o avusese cu un moment înainte.
Apoi adăugă:
― Dragă Roland, am vorbit lucruri care sunt mai mult decât
suficiente pentru a ne face să ne duelăm...
― Cum vrei, răspunse Roland cu mândrie.
― Cu toate acestea, continuă Fabien, pentru că sunt cu şapte
ani mai bătrân decât tine, şi fiindcă mi-ai fost recomandat de
bătrânul tău unchi, cavalerul, nu voi apela la măsura aceasta
39
supărătoare decât după ce voi încerca toate mijloacele de a ne

putea înţelege şi după ce îţi voi spune că pretinsa ta domnişoară
de Chamery este o şarlatancă...
Cuvântul acesta îl făcu pe Roland să se îngălbenească.
― Viconte Fabien, zise el, insulţi o femeie, eşti un laş!...
Vicontele Fabien se înroşi de furie şi se clătină în şa.
― Bine, zise el!... Te voi ucide!... Pe mâine!...
― Mă întorc acasă, zise Roland, şi îţi aştept martorii.
― Încă o vorbă!... îi strigă Fabien în momentul când Roland
vru să se depărteze.
― Ce mai e?
― M-ai insultat şi mă cunoşti destul de bine pentru a înţelege
că orice s-ar întâmpla de aici înainte, trebuie să ne batem. Dar,
pentru că eşti un om de onoare, pentru că am fost prieteni şi
vecini sunt sigur că nu vei refuza să mai stai de vorbă cu mine
încă zece minute.
― La ce bun?
― Trage calul lângă al meu şi să mergem încet pe şosea.
Ascultă-mă...
În vocea vicontelui Fabien era un accent atât de autoritar,
încât tânărul Roland se simţi stăpânit fără voia lui.
El se supuse, îşi trase calul alături de al vicontelui şi îi zise:
― Domnule, vă rog să mă credeţi că dacă vă ascult, fac lucrul
acesta din simplă politeţe...
― Acum nu mai este vorba de noi... răspunse vicontele.
― Dar de cine?
― De o familie cu a cărei onoare se joacă o femeie asupra
căreia vreau să vă deschid ochii.
― Domnule, răspunse Roland, v-am făgăduit că o să vă
ascult. Vorbiţi, dar fiţi sigur de convingerile mele care sunt şi
vor rămâne nestrămutate.
― Fie, dar ascultaţi-mă...
Şi pe când se îndreptau la pas spre bariera Etoile, vicontele
Fabien începu:
Capitolul VI
― Familia mea este legată de familia de Chamery şi vă dau

cuvântul meu de onoare, că tot ce vă voi spune este curatul
adevăr.
40
― Să vedem!... zise Roland cu un aer important.

― Răposatul marchiz de Chamery, după care doamnele pe
care le-am salutat poartă încă doliu, l-a moştenit pe vărul său,
marchizul de Chamery, care a fost omorât într-un duel, acum
optsprezece ani...
― Ştiu asta, zise Roland.
― Dar ascultaţi, îl întrerupse Fabien cu un accent uşor de
batjocură, cam ce vârstă aţi da acestei domnişoare de Chamery,
cum îi ziceţi?
― Are douăzeci şi cinci de ani şi nu-i ascunde...
Fabien surâse.
― Şi ziceţi că ea este sora marchizului Hector?
― Am dovada...
― Că este fiica marchizului de Chamery, tatăl lui Hector?
― Fireşte...
― Dar, dragă Roland, marchizul a murit în 1816, şi astăzi
suntem în 1851. Prin urmare, domnişoara de Chamery trebuie
să aibă cel puţin 36 ani...
― Nu se poate!... marchizul a murit mai târziu...
― Mă iartă, îmi aduc foarte bine aminte, datele sunt exacte.
Dar nu te supăra, nu supăra mai cu seamă amorul tău propriu,
căci ştiu că o iubeşti cu pasiune pe pretinsa ta domnişoară de
Chamery, şi...
― Viconte Fabien, îl întrerupse Roland furios, te rog să nu
mai întrebuinţezi cuvântul acesta PRETINSA. Am văzut
scrisorile răposatei marchize de Chamery adresate fiicei sale
Andréea şi o dată ce le-am văzut, înţelegi că nu îmi pot schimba
părerile.
― Dragă, răspunse Fabien, domnişoara Andréea este într-
adevăr fiica marchizei de Chamery, mama lui Hector...
― Atunci?...
― Dar, termină Fabien, ea este copilul unui oarecare domn
Brunot, avocat din Blois, de care se îndrăgostise marchiza, în
timpul văduviei sale.
Roland scăpă un ţipăt de surprindere.
― Domnişoara Andréea Brunot, continuă Fabien batjocoritor,
a fost crescută de mama sa ca orfană, şi multă vreme n-a avut
cu ce trăi decât mulţumită contelui de Chamery, vărul şi
moştenitorul marchizului Hector, care i-a constituit o rentă
viageră de douăsprezece mii de livre pe an, ceea ce marchizul
Hector n-a crezut de cuviinţă să facă. Este adevărat, continuă
41
Fabien d’Asmolles, pe când tânărul său însoţitor părea că este

prada unei vii agitaţii, este adevărat că o dată mama sa moartă,
domnişoara Andréea şi-a luat în mod neruşinat un nume care
nu-i aparţine, un nume pe care nu i l-a lăsat nici tatăl său, nici
mama sa, şi că părându-i-se că această uzurpare nu este de
ajuns, a târât în noroi numele pe care şi l-a luat...
― Domnule, exclamă Roland scos din fire...
― Stai!... zise Fabien cu răceală, lasă-mă să termin; să mă
omori mâine dimineaţă dacă vrei, dar astăzi ascultă-mă... Repet
şi susţin: pretinsa domnişoară de Chamery este una din acele
femei pentru care toate uşile caselor cinstite trebuie să rămână
închise, şi în casa căreia noi putem intra cu pintenii la cizme şi
cu ţigara în gură. O iubeşti pe domnişoara Andréea Brunot,
dragul meu, şi îmi pare foarte rău că îţi deziluzionez astfel
iubirea. Dar asta e!... Pentru ce femeia aceasta a îndrăznit să se
uite într-un mod atât de provocator la marchiza de Chamery şi
la fiica ei?
La aceste din urmă cuvinte tânărul Roland de Clayet îşi opri
brusc calul:
― Viconte Fabien, zise el, te-am ascultat cu răbdare până
acum, dar n-aş putea să te mai ascult multă vreme... Adio... Ne
întâlnim mâine dimineaţă!... Şi vrând nevrând va trebui să-mi
dai dreptate...
― Îţi dau tot ce vrei, numai virtutea domnişoarei Brunot, nu,
răspunse Fabien pe un ton batjocoritor.
El dădu pinteni calului, salută pe Roland şi plecă în galop.
Roland, rămas pradă unei surescitări intense, coborî
şoseaua, traversă piaţa Concorde, apucă pe strada Saint-
Florentin şi intră în casa cu numărul 18.
― Domnişoara de Chamery este acasă? o întrebă el pe
servitoare.
― Da, domnule, i se răspunse.
Tânărul lăsă frâul, descălecă, şi urcă la primul etaj unde
locuia singură domnişoara de Chamery.
Roland de Clayet intră înăuntru cu un aer ştrengăresc, ca la
el acasă, îl trase de ureche pe valetul care îi deschise uşa, şi o
apucă de bărbie pe camerista drăguţă care stătea în pragul
salonului.
― Spune-i stăpânei tale că am venit, zise el. Mi s-a zis că este
acasă...
― Domnişoara nu poate să primească, răspunse camerista...
42
― Ce? zise tânărul uimit.

― Afară doar dacă domnul nu vrea să aştepte.
Tânărul încruntă din sprâncene fără voia lui.
― Este cineva înăuntru?
― Da, domnule.
― Du-i cartea mea de vizită!
Roland era încredinţat că anunţându-se, domnişoara de
Chamery îl va primi imediat.
Camerista luă cartea de vizită şi intră înăuntru, pe când
Roland se plimba prin salon în lung şi în lat. După câtva timp,
servitoarea se întoarse.
― Domnişoara nu poate să vă primească în momentul acesta,
zise ea cu răceală... Dacă vreţi să treceţi pe aici pe la orele opt, o
puteţi găsi pe domnişoara singură.
Tânărul făcu un gest de mânie şi de nerăbdare...
― E prima oară când nu mă primeşte Andréea, murmură el...
Şi plecă furios, încălecă şi se întoarse acasă în strada
Provence nr. 5, unde ocupa un apartament. Roland se închise
în fumoar şi începu să se gândească:
„O! femeile!...” îşi zise el cu acel accent disperat al tinerilor de
douăzeci şi trei de ani, care cred că totul este pierdut, chiar
onoarea, în ziua când o ştrengăriţă oarecare pe care o iubesc,
găseşte de cuviinţă să-şi schimbe felul pieptănăturii, fără să
ceară şi părerea lor.
Roland de Clayet era un tânăr orfan, cu un venit de vreo
douăzeci de mii de livre anual, neavând altă rudă decât pe un
unchi bătrân, cavalerul de Clayet, care îi va mai lăsa şi el un
venit de nouă sau zece mii de livre.
Roland intrase de timpuriu în viaţa pariziană şi dacă n-ar fi
fost prea uşuratic ar fi putut să câştige o oarecare experienţă.
Dar el era unul din acei tineri nebunatici care se încred prea
mult în inima, în imaginaţia şi în vanitatea lor şi ceea ce este şi
mai rău este faptul că ei cred că au în suflet o rază din
înţelepciunea divină. Roland, de cinci ani de când îşi luase
majoratul, iubise la nebunie tocmai pe acele femei care îl
înşelaseră mai mult, şi în sufletul lui pătrunsese credinţa
nebunatică a tinerilor, care o socotesc cea mai virtuoasă femeie
tocmai pe cea care s-a compromis cel mai mult în ochii lor.
Roland se întâlnise într-o zi cu domnişoara de Chamery într-
o societate îndoielnică. Se îndrăgostise de ea şi îi propusese să o
ia în căsătorie.
43
Trecuseră trei luni de atunci.

În timpul acestor trei luni, Andréea jucase cu el toate
comediile.
Câteodată, mişcată de această iubire, ea care afirmase încă
din copilărie că nu poate suferi căsătoria, era pe punctul să
cedeze şi să-l primească de bărbat. Dar de cele mai multe ori,
însă, îi zicea:
― Eşti nebun, dragul meu... sunt prea bătrână... în curând
voi împlini douăzeci şi cinci de ani...
În timpul acestor trei luni, Roland se îndepărtase, puţin câte
puţin, de obiceiurile şi de prietenii săi, pentru a se ocupa numai
de domnişoara Andréea de Chamery, a cărei viaţă independentă
şi excentrică nu o bănuia.
Andréea îşi dădea aere de artistă şi pe motivul acesta primea
în casă la ea scriitori, pictori şi artişti de la teatru. Pe
deasupra... mai făcea şi versuri.
Andréea de Chamery era o FEMEIE în toată puterea
cuvântului. În ochii lui Roland Clayet însă ea era virtutea
personificată. El se ducea deseori la ea acasă, la orice oră din zi,
dimineaţa sau seara, şi pentru prima oară i se întâmpla ca ea
să îi refuze vizita. Roland crezu că înnebuneşte.
Şi cum îndrăgostiţii suferă de boala scrisului, el luă condeiul
şi scrise următorul bilet, pe care îl lipi în grabă şi îl duse
valetului cu ordin de a-l duce imediat în strada Saint-Florentin.
Iată ce scrisese:
„Erai acasă... Şi n-ai vrut să mă primeşti. M-am întors la mine,

zdrobit de durere, fără să ştiu motivul pentru care te-ai purtat
atât de aspru cu mine, tremurând de teama de a nu mai fi iubit şi
văzând toate lucrurile în negru.
O!... sufletul meu suferă toate chinurile infernului!... sufăr
îngrozitor!...
Te rog în genunchi, spune-mi un cuvânt, un singur cuvânt, te
rog, te implor!... Ce s-a întâmplat?... Aştept...
Roland”
Şi pe când valetul ducea scrisoarea, eroul nostru aştepta

răspunsul, pradă unei nelinişti îngrozitoare.
Timp de o jumătate de oră, cât lipsi servitorul Roland nu se
gândi decât la ea. Îşi aminti că a doua zi dimineaţă trebuia să se
dueleze cu unul din cei mai buni prieteni ai săi, vicontele
44
Fabien d’Asmolles, care îi servise de ghid în viaţa pariziană. Şi

fără voie îşi aduse aminte de vorbele batjocoritoare ale lui
Fabien cu privire la aceea pe care o numise pretinsa
domnişoară de Chamery. Oricât era de nestrămutată credinţa
pe care o avea Roland în virtutea Andréei, nu se putu opri să nu
se îndoiască întrucâtva de purtarea ei.
Bănuiala aceasta creştea din ce în ce mai mult, cu cât se
gândea la inexplicabila purtare a domnişoarei de Chamery, de a
nu-l primi la ea. Ea care îl primea în toate zilele, la orice oră,
nu-l primea tocmai la ora patru după amiază, oră la care toată
lumea primeşte.
Din fericire pentru imaginaţia lui bolnavă, valetul se întoarse
aducând un bileţel din partea domnişoarei Andréea, bileţel care
produse asupra bănuielilor lui Roland efectul soarelui care
răsare, răspândind ceaţa care acoperă vârful colinelor.
Domnişoara Andréea de Chamery îi scria că sosirea neaşteptată
la ea a baronului de Chamery, o rudă a ei din provincie, o
împiedicase să-l primească pe el, pe Roland. Dar că, pentru a-l
despăgubi de supărarea pe care i-o produsese fără voia ei, îl
invită în aceeaşi seară chiar, să vină la ea pentru a bea
împreună o cană de ceai, ceaiul împăcării.
Era ora cinci. Prin urmare mai avea de aşteptat încă trei ore.
Se ştie însă că, pentru îndrăgostiţi, o oră de aşteptare este la
fel de lungă ca un secol.
Roland se întrebă ce ar putea face pentru a trece mai repede
cele trei ore.
Îşi aduse aminte de cearta pe care o avusese cu Fabien şi se
gândi că trebuie să-şi găsească martori. Se duse la club, în
strada Regală, unde şi prânzi. După masă trecu în sala de joc,
unde se întâlni cu mai mulţi tineri care jucau cărţi.
― Salut!... îi zise unul dintre ei lăsând să-i cadă pe piept
monoclul pe care îl ţinea la ochi. Ce mai faci, Roland?
― Bună seara Octave, bună seara Edmond, zise Roland, am
treabă cu voi...
― Cu noi?...
― Cu amândoi...
― E! e!... zise Octav cu un accent uşor de batjocură, nu
cumva vrei să te baţi?
― Tocmai...
― Când?
― Mâine dimineaţă.
45
― Cu cine?
― Cu Fabien d’Asmolles.
― Ce vorbeşti?... Ştii că e curios?
― Crezi?
― Sigur. Fabien era prieten cu tine.
― Era, dar nu mai este.
Tânărul pe care îl chema Octav se ridică cu gravitate şi puse
mâna pe umărul lui Roland:
― Dragul meu, îi zise el, pentru că ne faci onoarea de a te
încrede în prietenia noastră, alegându-ne ca martori, trebuie să
ne spui şi motivul pentru care vrei să te baţi...
― Cum?...
― Datoria martorilor este foarte serioasă. Noi nu te vom lăsa
să te baţi, decât atunci când vom şti...
― Dragii mei prieteni, răspunse Roland cu răceală, scoţându-
şi ceasornicul din buzunar, este şase şi jumătate... mai pot sta
cu voi încă o oră. Vreţi să facem o partidă de whist? Acesta este
singurul mijloc prin care pot răspunde la întrebările voastre...
― Ciudat mijloc...
― Mă bat mâine dimineaţă cu Fabien d’Asmolles, prietenul
meu, dar nici el, nici eu, nu putem spune motivul pentru care
ne batem... Vreţi să-mi fiţi martori fără să ştiţi pentru ce ne
batem?
― O! O! murmură Octave, mi se pare că ghicesc. Trebuie să
fie la mijloc o femeie...
― Poate. Aşadar, primiţi?
― Sigur!...
― Atunci, veniţi mâine dimineaţă la mine, la ora şase...
― Vom veni.
Roland ceru un condei şi-i scrise lui Fabien:
„Domnule,
Astă-seară nu sunt acasă, prin urmare nu pot primi martorii
dumneavoastră. Dar, dacă vrei, ne putem întâlni mâine
dimineaţă la ora şapte, în pădure, în dosul pavilionului
d’Armenonville,
Al dumneavoastră,
Roland de Clayet”
Pe la ora şapte, Roland plecă de la club şi se întoarse acasă

pentru a se îmbrăca.
46
Acolo găsi o scrisoare ce-i venise din provincie, datată din

Besançon. Scrisoarea aceasta îi fusese trimisă de unchiul său,
bătrânul cavaler de Clayet.
„Nepoate, îi scria cavalerul, îmi ceri consimţământul pentru a

face o căsătorie, care, după scrisoarea ta, mi se pare convenabilă
din toate punctele de vedere, afară de unul: vârsta fetei cu care
vrei să te însori. Bagă de seamă! Trebuie să căutăm totdeauna o
fată cu cel puţin zece ani mai tânără decât noi.
Dar, lăsând la o parte aceasta, nu văd pentru ce n-aş
încuviinţa alegerea pe care ai făcut-o.
Familia Chamery este de viţă nobilă şi venitul anual de
douăzeci de mii de livre face numele şi mai nobil încă...”
Roland nu vru să citească mai departe. Şi cu inima plină de

bucurie se îmbrăcă şi alergă în strada Saint-Florentin.
Andréea îl aştepta.
Frumoasa blondă era culcată pe o canapea în faţa sobei, într-
un budoar cum n-ar putea visa mai frumos o femeie. Ţinea în
mână o carte de Lamartine. În privirea şi în atitudinea ei era o
umbră de melancolie.
Ea întinse mâna tânărului, care se aruncă în genunchi la
picioarele ei şi îi zise...
― Te rog, te rog... citeşte scrisoarea aceasta... mă vei mai
refuza şi acum?
Şi îi întinse scrisoarea pe care i-o trimisese unchiul său,
cavalerul.
Andréea luă scrisoarea şi o citi cu gravitate de la început
până la sfârşit.
― Eşti nebun!... zise ea în cele din urmă.
― Nebun?
― Fireşte... pentru ce ai scris cavalerului de Clayet?...
― Pentru că trebuia...
― Trebuia mai întâi să mă întrebi pe mine. Ţi-am dat eu voie?
― A!... strigă Roland, nu mă mai iubeşti... Chiar ieri...
― Ieri nu mai este azi, zise domnişoara de Chamery cu o
cochetărie infernală. Şi apoi, vreau să mă mai gândesc... Lasă-
mi o săptămână şi jură-mi...
― Ce să jur?
― Că de astăzi până în opt zile n-ai să mă mai întrebi, n-ai
să-mi ceri să-ţi spun ce hotărâre am luat. Vino în toate zilele să
47
mă vezi, dar nu-mi vorbi nimic de căsătorie. Poate că astfel vei

câştiga.
Andréea însoţi aceste din urmă cuvinte cu o privire şi un
surâs care părea că este plin de promisiuni.
― Fie!... zise el.
Şi se ţinu de cuvânt. În timpul acelei seri se îmbătă de vocea,
de surâsul şi de spiritul acelei femei, care poseda, de altfel,
secretul miraculos al seducţiei.
Sună ora unsprezece.
Roland se sculă.
Deodată îşi aduse aminte de cuvintele lui Fabien şi împins de
un fel de curiozitate, zise Andréei:
― Apropo, cunoşti pe prietenul meu Fabien d’Asmolles. Aş
vrea să...
Şi el se uită cercetător în ochii Andréei. Aceasta rămase
nemişcată.
― Păzeşte-te de omul acesta, îi zise. Domnul Fabien
d’Asmolles este un om pe care nu-l primesc în casă la mine. El
m-a urmărit timp de doi ani cu iubirea lui prostească şi văzând
că nu reuşeşte a început să mă calomnieze pretutindeni...
Adio...
Şi domnişoara de Chamery îşi luă rămas bun de la Roland
fără să spună mai mult.
Roland se întoarse acasă zicându-şi:
„Mâine îl voi omorî pe Fabien. Trebuie!...”
Capitolul VII
Roland de Clayet se întoarse acasă pradă unei surescitări

nervoase, care avea două cauze diferite: mai întâi iubirea pentru
pretinsa domnişoară de Chamery şi apoi supărarea pe care o
produsese asupra lui purtarea vicontelui Fabien d’Asmolles.
În ochii lui Roland, vicontele nu era nici mai mult nici mai
puţin, mai cu seamă după cele ce îi spusese domnişoara de
Chamery, decât un om nesincer şi invidios, care se răzbuna
prin calomnii murdare. Şi cum Roland credea în ea, se întoarse
acasă jurându-şi să-l ucidă pe calomniatorul îngerului pe care-l
iubea. Femeia iubită, oricum ar fi, este un înger.
Când ai douăzeci şi trei de ani şi a doua zi te aşteaptă un
duel, simţi nevoia să dormi... Roland era curajos. El se aruncă
48
în pat, adormi şi nu se deşteptă decât a doua zi dimineaţă, când

veni valetul să-l scoale.
După o oră sosiră şi martorii.
Cei doi tineri, foarte mândri că fuseseră socotiţi în rândul
oamenilor care pot figura ca martori într-un duel, se
îmbrăcaseră în nişte haine anume făcute pentru astfel de
împrejurări şi îşi luaseră un aer grav, care îi făcea mai mult
caraghioşi decât serioşi.
Roland stătea pe un divan şi îi aştepta. Cum el era cu trei ani
mai mare decât martorii săi, arăta mai puţin ridicol şi
îmbrăcămintea lui era mai puţin pretenţioasă.
― Dragă amice, zise Octave intrând, după cum vezi, suntem
punctuali ca nişte ceasornice...
― Ca nişte ceasornice care merg bine, răspunse Roland
râzând.
― Mai avem încă douăzeci de minute, răspunse al doilea
tânăr.
― Dar trebuie să ajungem noi cei dintâi pe teren...
― Fie!... să plecăm.
Roland spusese să i se pună caii la docarul de patru
persoane.
Spadele fură băgate în cutia de sub capra vizitiului.
Se urcară cu toţii în trăsură.
― Dragul meu, zise Octave luând hăţurile din mâinile lui
Roland, când urmează să te baţi, trebuie să ai nervii liniştiţi şi
să nu-ţi oboseşti mâinile. Lasă-mă să mân eu caii.
― Cum vrei... răspunse Roland.
Şi plecară.
Întâlnirea era în pădure, în dosul pavilionului d’Armenonville.
Docarul ieşi din Paris prin poarta Maillot la ora şapte fără un
sfert şi Roland fu cel dintâi pe teren.
Cei trei tineri ca nişte oameni cunoscători, dar care nu dau
lucrurilor decât importanţa lor reală, se lungiră pe iarbă şi
aşteptară, vorbind de vreme, de curse, de operă şi, în sfârşit, de
venirea lui Fabien d’Asmolles.
Când sună ora şapte şi cum pe şoseaua care duce la poarta
Maillot nu se vedea nici o trăsură, Roland încruntă din
sprâncene.
În acelaşi timp tânărul Octave exclamă făcând pe grozavul.
― Vicontele mi se pare cam uşuratic. Îşi bate joc de noi!...
― Ne face să aşteptăm, adăugă tânărul Edmond, completând
49
gândul tovarăşului său.

― Probabil că ceasurile voastre merg înainte, murmură
Roland.
Aşteptară astfel cam douăzeci de minute. Începuseră să facă
fel de fel de reflecţii asupra curajului lui Fabien d’Asmolles, care
de altfel trecea drept un om foarte curajos, când în sfârşit se
zări pe şosea o trăsură închisă, din care Roland de Clayet îl
văzu, coborând pe vicontele Fabien şi doi ofiţeri.
― Hm!... murmură micul Octave, nu cumva vicontele îşi râde
de noi?
― Pentru ce? întrebă Roland.
― Mai întâi ne-a făcut să-l aşteptăm douăzeci de minute,
observă Edmond.
― Şi apoi ne aduce doi ofiţeri, ca şi cum ar vrea să ne arate
că i-a fost teamă că afacerea n-ar fi putut să meargă fără ei...
― Sigur!... zise micul Edmond furios, şi cu noi duelurile pot fi
tot atât de serioase ca şi cu ofiţerii.
Vicontele Fabien se apropie de cei trei tineri şi îi ascultă.
― Daţi-mi voie, domnilor, zise el, să vă recomand pe verii mei,
contele şi vicontele d’Oisy.
Cei doi locotenenţi salutară pe martorii lui Roland şi Fabien
se retrase. Apoi unul dintre ei se apropie de Roland şi îi zise:
― Cu toate că obiceiul nu este astfel, se pare, domnule, că
împrejurări importante îl silesc pe domnul Fabien d’Asmolles să
vă ceară o scurtă întrevedere înainte de a vă bate.
Pe buzele lui Roland flutură un surâs ironic.
Ofiţerul înţelese surâsul acela.
― Oh!... fiţi sigur, zise el, că Fabien se bate totdeauna când
este insultat, dar mi se pare că este vorba de unchiul
dumneavoastră...
― Fie! zise Roland.
Ofiţerul făcu semn vicontelui.
Acesta vorbea cu cei doi tineri. La semnul ofiţerului se
apropie de Roland, îl luă de braţ şi îl trase la o parte, spre
marea mirare a tânărului Octave, care zise în batjocură celuilalt
ofiţer:
― Asta e nostim!... Şi mi se pare că rolul meu şi al prietenului
meu devine caraghios... Nu cumva aceşti domni vor acum să se
strângă în braţe?
― Domnule, răspunse ofiţerul cu o politeţe perfectă, aveţi
răbdare, se vor bate!... Pe de altă parte, înainte de a vă arăta
50
astfel nemulţumirea, binevoiţi, vă rog, să vă amintiţi că nu

sunteţi aici decât simplu martor, şi dacă viaţa tânărului pe care
îl asistaţi vă stă în spinare, politeţea cere să vă ascundeţi cel
puţin gândurile...
Şi ofiţerul îi întoarse spatele.
Iată convorbirea dintre vicontele Fabien d’Asmolles şi vechiul
său prieten, Roland de Clayet.
― Domnule, zise vicontele luându-şi adversarul de braţ, gest
ce îl scandalizase în ultimul grad pe tânărul Octave, nu este în
obiceiul meu să întârzii când este vorba de un duel. Din contră,
în cele mai multe cazuri, eu sunt cel dintâi care ajung la locul
de întâlnire, dar dacă v-am făcut astăzi să aşteptaţi, a fost din
cauza dumneavoastră.
― A mea?
― A dumneavoastră.
― Cum aşa?
― Ascultaţi-mă, zise Fabien cu mândrie, aveţi un unchi,
cavalerul de Clayet. Unchiul dumneavoastră este amicul tatălui
meu. Chiar dumneavoastră când aţi venit la Paris acum cinci
ani, aţi venit la mine cu o scrisoare de recomandare din partea
lui.
― Să terminăm, domnule, murmură Roland ironic.
― Mă iertaţi, zise Fabien, trebuie să mă ascultaţi până la
sfârşit. Azi dimineaţă, tocmai când voiam să vin încoace, mi s-a
dat o scrisoare din partea lui.
Roland făcu un gest de uimire.
― Scrisoarea aceasta, continuă Fabien, a venit ieri, şi
cameristul meu a pus-o pe masă în salon. Astă noapte m-am
întors târziu acasă şi m-am culcat fără să-l întreb pe servitor
dacă am vreo scrisoare.
― Domnule, întrerupse Roland pe un ton obraznic, cred că
unchiul meu nu v-a scris un volum întreg, ca să pierdeţi
douăzeci de minute cu citirea lui...
― Nu, domnule, dar a trebuit să-i răspund.
― Unchiului meu?
― Da, domnule. Se poate întâmpla să mă omorâţi...
― Nădăjduiesc...
― Dar nu tot asta este şi părerea mea, răspunse vicontele cu
un accent dispreţuitor. În sfârşit, este mai bine să prevedem
totul.
― Fie! Şi?
51
― Şi, cum acesta mi-a făcut cinstea de a-mi scrie tocmai

despre dumneavoastră...
― Despre mine?
― Da. Iată scrisoarea lui.
Şi Fabien întinse lui Roland o scrisoare în care acesta citi:
„Scumpul meu Fabien, zicea cavalerul, fiindcă am lăsat în

paza ta pe zăpăcitul meu nepot, m-am hotărât să-ţi scriu în mod
confidenţial pentru a-ţi cere un sfat.
Roland îmi scrie că vrea să se însoare. El zice că iubeşte şi
vrea să o ia de soţie pe domnişoara de Chamery.
Chamery este o familie bună. Roland spune că fata are un
venit de douăzeci de mii de livre. Dar Roland este tânăr, se
entuziasmează uşor, şi cu toate că îi dau consimţământul meu,
de care la nevoie s-ar putea lipsi, îţi scriu şi te rog să mă linişteşti
răspunzându-mi în câteva rânduri despre acest lucru.
Îţi strâng mâna,
Cavalerul de Clayet.”
― Domnule viconte d’Asmolles, zise Roland de Clayet după ce

citi scrisoarea, mi se pare curios unchiul acesta care crede că
noi nu putem să ne facem treburile fără sprijinul
dumneavoastră.
― Poate că aveţi dreptate, domnule, răspunse Fabien, dar din
moment ce unchiul dumneavoastră a crezut de cuviinţă să-mi
ceară sfatul, am crezut şi eu de cuviinţă că trebuie să îi
răspund.
― A!...
― Iată o copie după scrisoarea mea...
Fabien îi întinse lui Roland o a doua scrisoare.
„Domnule,
Nu am decât foarte puţin timp la dispoziţie şi sunt silit să vă
răspund pe scurt.
Domnişoara de Chamery, cu care vrea să se însoare domnul
Roland de Clayet, se numeşte de fapt domnişoara Brunot şi este
o femeie care nu poate fi luată de soţie. Subliniez cuvintele
acestea.
― Ieri am încercat să-i arăt lui Roland lucrul acesta, dar el mi-a
căutat ceartă, m-a insultat şi în momentul acesta sunt pe punctul
de a pleca la pădure, unde vom continua, cu armele în mână,
52
convorbirea noastră de ieri. În starea în care a ajuns inima

bietului băiat, orice morală este de prisos şi am să-i fac un
serviciu dându-i o lovitură bună de sabie, care să-l ţină la pat cel
puţin şase săptămâni. Timpul acesta cred că vă ajunge pentru a-l
aduce la idei mai sănătoase asupra însurătorii şi asupra
aventurierelor care îşi iau nume pompoase.
Dacă din nenorocire se va întâmpla altfel, nu-l vom putea
împiedica nici dumneata, nici eu, de a se căsători cu domnişoara
Andréea Brunot.
Îţi strâng mâna,
Vicontele Fabien d’Asmolles”
Roland de Clayet se făcu galben de mânie citind scrisoarea

aceasta. În cele din urmă o întinse lui Fabien.
― Domnule, îi zise el, scrisoarea această vă va costa viaţa...
― Nu cred... zise Fabien liniştit.
― Veţi muri, termină Roland beat de furie, cum mor
calomniatorii. Dacă femeia aceea nobilă pe care o insulţi fără
jenă ar fi ascultat propunerile dumitale de dragoste... dacă te-ar
fi ascultat... dacă ţi-ar fi cedat...
― Bun!... zise Fabien întorcând spatele lui Roland, mi se pare
că domnişoara Brunot a prevăzut lovitura.
Şi se apropie de martorii lui Roland.
― Vă rog să mă iertaţi, domnilor, le zise el, domnul de Clayet
şi cu mine suntem la ordinele dumneavoastră.
― În sfârşit!... zise Octave, care ţinea cu orice preţ să fie
obraznic, nu v-aţi grăbit deloc, domnule. Credeam că nu se mai
isprăveşte o dată!...
― Domnule, îi zise Fabien, ridicând uşor din umeri, ce vârstă
ai?
― Douăzeci de ani...
― Eşti prea copil şi ar fi trebuit să vii însoţit de doică. Copiii
de seama dumitale nu trebuie să iasă singuri din Paris!...
Şi Fabien îi întoarse spatele, îşi scoase haina şi luă spada din
mâinile unuia din martorii săi.
Roland, beat de furie, făcu la fel.
― Haideţi, domnilor!... zise unul dintre ofiţeri.
Cei doi adversari încrucişară spadele.
Roland, stăpânit de furie, se aruncă orbeşte asupra vicontelui
şi îl atacă. Dar Fabien era liniştit, rece, stăpân pe sine. Pe buze
îi flutura un surâs batjocoritor.
53
Spada lui Roland întâlnea pretutindeni spada vicontelui.

― Dragul meu, îi zise acesta, prea te grăbeşti... furia te
orbeşte... te lupţi rău... mai rău ca de obicei... Dacă mai
continui aşa... te omori singur... şi eu nu vreau asta...
Roland răspunse printr-un strigăt de furie.
― Vezi, continuă Fabien, care para loviturile cu îndemânare,
dacă n-ar fi la mijloc afurisita aceea de însurătoare, m-aş
mulţumi să te înţep puţin la braţ... şi am termina treaba... dar
în situaţia de faţă... trebuie să procedez mai serios.
În momentul când pronunţă cuvintele acestea, Roland se
descoperi. Fabien întinse braţul.
Străpuns în umăr, Roland scoase un ţipăt, scăpă spada din
mână şi căzu.
― Lovitura asta, zise vicontele Fabien cu răceală, înfigându-şi
spada în pământ şi aplecându-se spre adversar pentru a-l
ridica, am învăţat-o de la un maestru de arme italian. Este o
lovitură foarte frumoasă. Nu omoară niciodată: peste două luni
eşti din nou în picioare...
Martorii se grăbiră ca şi Fabien să-l ajute pe Roland.
Rănitul leşinase. Fu transportat în trăsură, pe când unul din
martori plecă în docar la Ternes în căutarea unui chirurg.
Medicul se uită la rană şi răspunse că viaţa lui Roland nu
este în primejdie.
― Va trebui să stea în pat cam două luni, zise el.
― Tinere, spuse atunci Fabien, salutând pe martorul lui
Roland care fusese obraznic cu el, vezi că n-ai pierdut nimic
dacă te-am sfătuit să aştepţi. Mărturiseşte că răbdarea este o
virtute.
Şi îi întoarse spatele, lăsându-l puţin zăpăcit de această
ironie neaşteptată.
*
* *
După opt ore, Roland de Clayet se deşteptă în patul său,

cuprins de friguri uşoare, dar păstrându-şi prezenţa de spirit. El
primi un bileţel roz, parfumat.
Scrisul prelung şi subţire, plicul cu blazon, culoarea îl făcură
să tresară de bucurie şi uită aproape cu desăvârşire durerea pe
care i-o pricinuia rana. Era de la ea.
― Cine ştie!... poate că aflase că se bătuse pentru ea...
54
Foarte emoţionat, rupse plicul şi citi:
Domnule,
Am aflat că azi dimineaţă v-aţi bătut în duel cu domnul Fabien
d’Asmolles. În urma convorbirii pe care am avut-o ieri, nu mă
îndoiesc deloc asupra motivului care a pricinuit această întâlnire
supărătoare.
Când veţi fi cu mintea mai coaptă, domnule, veţi înţelege că cel
mai bun mijloc de a compromite o femeie, este să se erijeze
cineva în apărătorul ei, şi fiindcă mă găsesc acum cât se poate
de compromisă din cauza nebuniilor dumneavoastră, vă rog să-
mi permiteţi, ca odată cu condoleanţele mele, să vă anunţ că plec
din Paris chiar astăzi.
A dumneavoastră
Andréea de Chamery”
Pentru a explica scrisoarea aceasta, care a fost pe punctul de

a-l ucide pe îndrăgostitul Roland de Clayet, trebuie să
pătrundem mai adânc în viaţa intimă a acestei femei care se
autonumise cu neruşinare domnişoara de Chamery.
Capitolul VIII
În dimineaţa zilei când Fabien d’Asmolles şi Roland de Clayet

îşi dădeau întâlnire pentru a doua zi în pădure, un om mic,
pântecos, chel, purtând ochelari albaştri, îmbrăcat în negru,
sub braţ cu o mapă mare de piele şi având înfăţişarea unui om
de afaceri, coborî dintr-un cupeu de piaţă în faţa casei cu nr. 18
din strada Saint-Florentin.
În poartă, rezemat de coada măturii, stătea portarul cu un
aer foarte important.
Când văzu că omul care cobora din cupeu vrea să intre în
curte, îl privi mai întâi cu un aer curios, apoi cu dispreţ,
întrebându-se, fără îndoială, la care din nobilii săi locatari
putea veni un om aşa de pocit. Acesta se uită la portar pe
deasupra ochelarilor:
― Domnişoara de Chamery este acasă? întrebă el.
― Da, domnule.
Şi portarul salută tot atât de respectuos, după cum un
moment înainte îl privise cu un aer aproape obraznic.
55
― La ce etaj?
― La primul, uşa din dreapta.
Omul urcă treptele şi apăsă pe butonul de cristal al soneriei.
Scara bine îngrijită, uşile largi şi ornamentate, în pragul
cărora se oprise vizitiul, înfăţişarea frumoasă a casei, totul,
părea a anunţa că cea care se numeşte domnişoara de Chamery
era într-o situaţie, dacă nu foarte bună, cel puţin
îndestulătoare.
Un valet, încălţat cu cizme cu carâmbii întorşi, şi îmbrăcat cu
o vestă roşie, veni să deschidă şi, ca şi portarul, se uită lung la
omul îmbrăcat în negru.
― Domnişoara de Chamery! repetă acesta pe un ton hotărât...
― Domnişoara nu poate să primească, întoarceţi-vă pe la trei.
Domnişoara nu se scoală niciodată înainte de douăsprezece.
― Mă iartă, răspunse vizitatorul pe un ton autoritar, te rog să
duci domnişoarei cartea mea de vizită şi vei vedea că voi fi
primit numaidecât.
Valetul se uită lung la el încă o dată.
― Nu cumva sunteţi domnul Rossignol? întrebă el.
― Tocmai.
― Atunci intraţi. Domnişoara mi-a dat ordine speciale pentru
dumneavoastră.
Valetul îl introduse pe domnul Rossignol în salon, ridică o
draperie şi dispăru.
După un moment, omul de afaceri ― căci asta era ― auzi
deschizându-se o uşă alăturată şi o voce care zicea:
― Justine, adu-mi pelerina şi spune-i domnului Rossignol să
intre.
După alte două minute, o fată tânără şi drăguţă ridică
draperia după care dispăruse valetul, făcu un semn domnului
Rossignol care se ridică, şi îl introduse în camera de culcare,
mobilată cu un lux delicat, în fundul căreia omul de afaceri zări
pe domnişoara de Chamery, în pat.
Ea îi arătă cu mâna un fotoliu.
După ce domnul Rossignol se aşeză, cu acea nepăsare a
oamenilor care îşi întrebuinţează timpul pentru tot felul de
tertipuri, ea le făcu semn Justinei şi valetului să iasă.
― Nu sunt acasă, zise ea.
― Pentru nimeni? întrebă Justine.
― Pentru nimeni din lume.
― Nici chiar pentru domnul baron?
56
― Dacă vine, roagă-l să aştepte.

Camerista şi valetul ieşiră.
― Acum putem sta de vorbă, domnule Rossignol, zise
domnişoara de Chamery.
Omul de afaceri se înclină.
― După scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, zise el, pare a fi
vorba de lucruri grave.
Şi se aşeză mai comod în fotoliu.
― Domnule Rossignol, dumneavoastră sunteţi directorul unei
agenţii care cumpără poliţele ce nu se plătesc, procesele
pierdute sau părăsite etc., nu este aşa?
― Mai exact, continuă domnul Rossignol, prefăcându-se că
nu-l supără tonul ironic cu care îi definise domnişoara de
Chamery profesiunea, sunt directorul SOCIETĂŢII MUTUALE ŞI
JURIDICE DE ASIGURARE ÎMPOTRIVA CREANŢELOR ÎN
NEREGULĂ. El pronunţă cuvintele acestea cu o anumită
îngâmfare.
― Eu nu discut înţelesul cuvintelor, zise domnişoara de
Chamery, şi nu pentru asta v-am chemat aici...
― Ieri mi-aţi făcut onoarea de a-mi scrie, spunându-mi să vin
astăzi aici, între ora nouă şi zece, pentru a-mi vorbi de o afacere
importantă.
― V-am chemat pe dumneavoastră, n-am chemat Societatea.
― Pe mine?
― Domnule Rossignol, zise cu răceală domnişoara de
Chamery, sunteţi din Blois, nu este aşa?
Domnul Rossignol tresări.
― Aţi fost primul secretar al domnului Corbon, notarul
familiei de Chamery.
― Da, domnişoară, răspunse domnul Rossignol încurcat.
― Şi din cauza unei mici sume de bani, aţi fost, mi se pare,
concediat tocmai în anul când a murit marchiza de Chamery?
― Mama dumneavoastră, răspunse domnul Rossignol cu
îndrăzneală.
― Tocmai.
Şi domnişoara de Chamery îl privi cu răceală pe omul de
afaceri.
― Din Blois, continuă ea, aţi venit la Paris, unde aţi încercat
toate meseriile, câteodată v-aţi schimbat şi numele şi aţi şi fost
condamnat după câte îmi aduc aminte...
― Domnişoară...
57
― Dar cum sunteţi un om inteligent, aţi reuşit să scăpaţi din

încurcătură şi domnul Rossignol de astăzi, care altădată se
chema Jules Maloiss, trece în ochii justiţiei drept un om cum
nu se poate mai de treabă, ba ceva mai mult, un om renumit
pentru dibăcia cu care descurcă afacerile cele mai încurcate şi
cele mai spinoase.
Domnul de Rossignol o ascultase liniştit pe domnişoara de
Chamery. Când aceasta termină, zise:
― Domnişoară, pentru că mă cunoaşteţi atât de bine, daţi-mi
voie să vă dovedesc că ştiu şi eu ceva despre existenţa
dumneavoastră.
― Spuneţi, zise ea cu nepăsare.
― Sunteţi fiica din flori a domnului Brunot, avocat şi a
doamnei de Chamery, care era văduvă de şase ani când v-aţi
născut dumneavoastră.
― Apoi?
― Aţi fost crescută în castelul din Blois, la început ca orfană.
În sfârşit marchizul Hector de Chamery s-a învoit cu mama lui
să vă numească fiica ei.
― Bun! Apoi?
― Când a murit marchizul, averea lui a trecut vărului său,
contele de Chamery... Marchizul Hector vă dezmoştenise...
― Adevărat.
― Când a murit marchiza, mama dumneavoastră, n-aţi
moştenit de la ea decât suma de 150.000 mii de franci, rodul
economiilor, precum şi diamantele sale. Dar contele de Chamery
v-a asigurat intrând în posesia moştenirii şi devenind marchiz, o
pensie pe viaţă de 12.000 livre.
― Sunteţi bine informat, domnule Rossignol.
― Aşteptaţi, zise el cu obrăznicie, mai ştiu şi altele...
― Ce anume?
― Ştiu că dumneavoastră n-aveţi dreptul să purtaţi numele
de Chamery, nume care nu vă aparţine. Dumneavoastră vă
bucuraţi de un venit de 19.000 livre şi după moartea mamei
dumneavoastră ― aveaţi atunci cincisprezece ani ― aţi fi putut
foarte bine să vă găsiţi un bărbat după plac... Dar v-a plăcut să
duceţi o viaţă cam aventuroasă...
― Onorabile domnule Rossignol, îl întrerupse domnişoara de
Chamery, mi se pare că purtarea mea nu vă priveşte de fel...
― Nu vă supăraţi, spun lucrurile acestea pentru a vă dovedi
că vă cunosc trecutul tot atât de bine după cum îl cunoaşteţi
58
dumneavoastră pe al meu, atâta tot...

― Atunci, zise domnişoara de Chamery, dacă aşa este, văd că
ne putem înţelege de minune.
― Sunt la ordinele dumneavoastră.
― Vreţi să câştigaţi 20.000 de franci?
― Auzi întrebare! Ce trebuie să fac?
― Mai întâi să ascultaţi povestea pe care vă voi spune-o.
― Vă ascult, domnişoară.
Şi tânăra continuă:
― Marchizul de Chamery, tatăl fratelui meu Hector şi
bărbatul mamei mele, îşi cheltuise averea încă dinainte de
Revoluţie. După ce s-a întors în Franţa l-a moştenit pe unchiul
său, cavalerul de Chamery, fost ofiţer de marină, care făcuse
avere în Indii, de la 1760 până la 1790, pe lângă regele Lahorei.
― Ştiam asta, zise domnul Rossignol.
― Ascultaţi... Reîntors în Franţa la începutul imperiului,
cavalerul de Chamery răscumpără toate pământurile care
aparţinuseră familiei sale, reconstituie averea teritorială a
familiei şi moare după doi ani, lăsând toată averea aceasta
nepotului său printr-un testament olograf, conceput astfel:
„Institui ca legatar universal pe nepotul meu Antoine-Joseph-

Ferdinand, marchiz de Chamery. Ţin ca averea mea să rămână
în mâna celui mai bătrân membru al familiei de Chamery. Cu
toate acestea, dacă se va întâmpla ca nepotul meu să moară,
fără să aibă un moştenitor de sex bărbătesc, sau dacă copiii lui
vor muri fără să aibă moştenitori, averea aceasta va fi moştenită
de cei mai tineri din familie, reprezentaţi astăzi prin contele de
Chamery.”
Tânăra se întrerupse.
― Domnul marchiz de Chamery, zise ea, a transcris averea
marchizului Hector care, credincios testamentului unchiului
său, a lăsat-o la rândul său contelui de Chamery, vărul său.
Dar testamentul cavalerului mai avea un paragraf:
„Dacă se va întâmpla ca avere mea să rămână celor tineri din

familia de Chamery şi dacă şi aceasta se va stinge sau nu va fi
reprezentată decât prin copii de sex feminin, voinţa mea formală
este ca averea să fie trecută la rude mai îndepărtate, care poartă
numele Chamery-Chameroy. Înrudirea noastră cu familia
59
Chameroy datează din timpul lui François I şi a fost totdeauna

recunoscută de aceste două familii”.
― O! O!... curios testament!... zise domnul Rossignol. Unde

este testamentul acesta?
― La mine.
― A!...
― L-am găsit la moartea mamei mele printre hârtiile ei.
― Da, zise domnul Rossignol, nu prea văd ce aţi putea face
cu el.
― Aşteptaţi...
Şi domnişoara de Chamery începu să surâdă.
― Ultimul marchiz de Chamery, zise ea, avea un băiat de zece
ani când a murit mama.
― Băiatul acesta a dispărut, ştiu...
― A murit...
― Nu s-a putut dovedi niciodată moartea lui.
― Tocmai dovada aceasta ne trebuie, maestre Rossignol, sau
cel puţin ne trebuie un extract mortuar în regulă. Societatea
dumneavoastră care se ocupă de atâtea lucruri trebuie să aibă
un birou special, aşa cred, care să se ocupe cu fabricarea
actelor de deces...
― Voi căuta să-mi procur unul, domnişoară, dar...
― Ascultaţi!... În lumea asta nu mai este decât un singur
Chamery-Chameroy.
― A!... este unul...
― Unul singur.
― Şi?
― Şi!... vreau ca în cincisprezece zile el să fie bărbatul meu.
Maestrul Rossignol sări de pe scaun.
― Acum înţeleg, zise el. Apoi rămase gânditor.
― Este mai mult ca sigur, continuă el după un moment de
tăcere, că, dacă se poate dovedi în faţa tribunalului că tânărul
Chamery, fratele domnişoarei Blanche de Chamery şi fiul
marchizei, este mort cu adevărat...
― Asta este treaba dumneavoastră. Douăzeci de mii de franci
nu se pot câştiga stând...
― Adevărat, domnişoară...
― Prin urmare, continuă domnişoara de Chamery, peste opt
zile te aştept cu extractul acela mortuar...
― Îl veţi avea... Numai, îmi veţi permite să vă cer o mică
60
arvună...
― Cât îţi trebuie?
― Vreo şapte-opt mii de franci... îndrăzni Rossignol cu
jumătate de voce.
Tânăra sună. Apăru Justine.
Domnişoara de Chamery îi întinse o cheie, îi arătă cu mâna
un dulap, şi-i zise:
― Dă-mi portofelul roşu, care este în cutia din dreapta.
După ce i-l aduse, scoase din el zece hârtii de câte o mie de
franci şi le întinse lui Rossignol.
Acesta, după ce se grăbi să vâre biletele în buzunar, se ridică.
― Peste opt zile, zise el, voi veni din nou.
-― Condu-l pe domnul zise tânăra Justinei.
Pe când omul de afaceri şi camerista ieşeau pe o uşă, valetul
băgă capul pe alta.
― Intră! zise stăpâna sa. Ce este?
― A venit domnul baron şi aşteaptă să-l primiţi.
― Să intre.
Şi domnişoara de Chamery ascunse cu grijă portofelul sub
pernă.
După câteva secunde, valetul îl introduse pe personajul pe
care îl numise baron. Acesta era un om de cincizeci şi opt de
ani, dar care nu părea să aibă mai mult de patruzeci. De altfel,
era un bărbat frumos, îmbrăcat elegant, care ştia cum să se
poarte şi se cunoştea că este un gentilom.
― Bună ziua, zise el luând mâna fetei şi sărutând-o, ce mai
faci?
― Fac ce face o femeie care a visat un vis urât pe care îl vei
numi straniu. Stai colea, să-ţi spun visul.
Capitolul IX
Baronul de B..., acest personaj pe care l-am văzut intrând cu

atâta familiaritate la ora zece dimineaţa, la o femeie care zicea
că se numeşte domnişoara de Chamery, trecea faţă de lumea
care voia să-l creadă drept o rudă, un tutore al Andréei, căreia îi
purta un interes cu adevărat părintesc...
Faţă de lume, Andréea îi zicea DRAGĂ UNCHIULE, dar între
cei patru pereţi ai camerei de culcare, lucrurile se schimbau.
Domnişoara Brunot, după cum spusese cu câteva momente
61
înainte Rossignol, avea un venit anual de 19.000 livre. Dar

putea să ajungă oare suma aceasta unei femei care ţinea trei cai
în grajd, care plătea o chirie de două mii de franci şi care
cheltuia alţi cincisprezece mii numai pe toalete?
Andréei îi plăceau tablourile şi sculpturile de preţ, petrecea
vara la Bade şi juca la cărţi ca cel mai pasionat jucător. Aşa că
una peste alta, ea îl costa pe baron în fiecare an 60 până la 80
mii franci.
Pe de altă parte, baronul, ca un gentleman perfect ce era, nu
o întreba niciodată ce face cu banii lui, nu venea la Andréea
decât dimineaţa, îi dădea o libertate desăvârşită şi nu venea
niciodată la acele întâlniri ALE ARTIŞTILOR care îl zăpăciseră
pe bietul Roland de Clayet.
Baronul se aşeză la căpătâiul patului ei şi îi zise:
― Doamne, ce vis aşa de grozav ai avut?
― Am visat că mă măritam, răspunse ea.
Pe buzele baronului flutură un surâs batjocoritor.
― Adevărat, curios vis zise el.
― Nu este aşa?
― Fireşte!...
― Atât numai, că eu nu sunt o femeie care să mă las sedusă
de gustul măritişului.
― Tu poate că te vei lăsa, dar... ceilalţi nu cred...
― Care ceilalţi?
― Bărbaţii...
Şi baronul surâse încă o dată cu obrăznicie.
― Când eşti femeie frumoasă, nu te vaiţi de bărbaţi...
― De frumoasă, eşti frumoasă...
― Şi când ai un venit de 19.000 livre...
― Pe care le-ai mâncat...
― Se poate...
― Ascultă dragă, visul tău nu este serios şi e mai bine pentru
tine să nu te măriţi şi să te mulţumeşti cu iubirea mea.
― Dragă baroane, zise cu răceală domnişoara de Chamery,
iartă-mă dacă am ocolit puţin pentru a te pune la curent cu
situaţia: n-am visat că mă mărit, adevărul este că m-am hotărât
să mă mărit...
― Dragă, stai niţel, să ne înţelegem, o întrerupse baronul.
Vorbeşti serios?
― Foarte serios.
― Te măriţi?
62
― Mă mărit.
― Când?
― Peste cincisprezece zile... Cât se va putea mai curând.
― Se poate să ştiu şi eu cu cine?
― Deocamdată, nu.
― Oh!... nu te întreb cum îl cheamă, vreau să ştiu numai ce
situaţie are.
― Are douăzeci de ani, este un băiat frumos şi poartă, ca şi
tine, titlul de baron.
― Autentic?...
― Dovedit prin acte...
― E sărac?
― Ruinat.
― Atunci, draga mea, răspunse baronul, dă-mi voie să-ţi
spun un singur cuvânt.
― Spune!
― Afacerea pe care vrei s-o faci este proastă. Gândeşte-te: să
fii baron şi să trăieşti în doi cu un venit de 19.000 livre, este
sărăcie curată.
― Sărăcia este o virtute, baroane.
Baronul se ridică şi se duse să-şi ia pălăria şi bastonul pe
care le pusese pe canapea.
― Adio, zise el. Din moment ce vorbeşti astfel fără să râzi,
înseamnă că eşti hotărâtă. În curând te voi vedea stăpâna casei.
Adio, baroană.
― Adio, zise ea.
El îi sărută mâna şi făcu un pas spre uşă.
― Apropo, zise ea, să nu uiţi că în faţa lumii ai trecut
totdeauna drept vărul mamei mele.
― Voi continua să fiu. Atât numai, zise el pe un ton cât se
poate de nepăsător, că astă seară plec într-o călătorie lungă,
care mă va lipsi de plăcerea de a asista la cununia ta.
Baronul salută şi ieşi.
„În sfârşit!... murmură tânăra văzându-se singură, în
sfârşit!...” Ea sună şi veni Justine.
― A!... Dumnezeule!... doamnă, zise servitoarea, nu cumva
NE-AM certat cu DOMNUL?
― Nu.
― Era palid ca un mort.
„Nu are nimic, se gândi domnişoara de Chamery, este
supărat. Nu este palid fiindcă inima lui suferă. Baronul este
63
vanitos, egoist şi mă despart de el fără nici remuşcare...”

Domnişoara de Chamery ceru să fie îmbrăcată. Îşi puse o
rochie de dimineaţă simplă şi elegantă, ordonă să i se înhame
caii la cupeu şi plecă singură.
Era ora unsprezece.
Domnişoara de Chamery spusese vizitiului să o ducă în
strada Saint-Lazare şi se opri la colţul străzii Trois Fréres.
Trecând pe lângă portar îi spuse că se duce să o caute pe
doamna de Saint-Alphonse.
Doamna de Saint-Alphonse, acea brună drăguţă şi durdulie,
care era cam coaptă încă din timpul când Baccarat se servise de
ea pentru a-l atrage în cursă la Saint-Maurice pe falsul brazilian
don Inigo de los Montes, trecuse de mult de treizeci de ani.
Cu toate acestea, cum prinţul rus, amicul contelui Artoff, îi
rămăsese credincios, cum în ciuda anilor era încă frumoasă, în
perioada în care o regăsim, doamna de Saint-Alphonse continua
să fie o femeie la modă.
Domnişoara de Chamery intră la doamna de Saint-Alphonse
cu siguranţa unui om al casei, fără să se anunţe, mulţumindu-
se să o întrebe pe cameristă dacă stăpâna sa s-a sculat şi se
duse de-a dreptul în camera ei de culcare.
Doamna de Saint-Alphonse era încă în pat.
― Bună ziua, draga mea, zise Andréea aruncându-şi pe o
canapea manşonul şi mănuşile, ce mai faci?
― Dar tu? o întrebă doamna de Saint-Alphonse.
Ele îşi strânseră mâinile.
Sigur că, dacă Roland de Clayet ar fi văzut-o pe cumintea
domnişoară de Chamery intrând la o femeie ca doamna de
Saint-Alphonse, şi-ar fi pierdut toate iluziile privind virtutea ei
şi nu l-ar mai fi blestemat şi înjurat pe amicul său, vicontele
Fabien d’Asmolles.
― Eşti singură, aştepţi pe cineva? întrebă Andréea.
― O! fii liniştită, răspunse doamna de Saint-Alphonse, am
spus să nu primească pe nimeni, aşa că nu vei fi văzută la mine
tu, o femeie care în curând vei fi baroană adevărată.
― Eşti sigură că voi fi?
― Auzi întrebare!
― Îţi pun întrebarea asta, fiindcă tocmai am terminat cu
baronul meu...
― Te-ai cam grăbit, dar nu face nimic.
― Ceva mai mult, i-am vorbit de viitorul meu bărbat ca şi
64
cum l-aş fi văzut. I-am spus că este frumos.

― Chiar este. Are mutră de haimana, dar este drăguţ.
― Şi eşti sigură că va primi?
― Oamenii care se îneacă se agaţă de mâna care li se întinde.
Bietul baron de Chamery nu mai ştie unde îi este capul. Îl
aştept, peste zece minute trebuie să vină. Când vei auzi
clopoţelul să treci în cabinetul meu de toaletă, de unde vei
putea să-l vezi fără să fii văzută... Dar ia spune-mi, dacă te-ai
despărţit de baron, ce ai de gând să faci cu Roland?
― Oh!... cât despre ăla, răspunse Andréea, este lucru uşor.
― Era destul să primeşti şi Roland s-ar fi însurat cu tine.
― Ştiu, şi acum trei zile mă gândeam chiar serios, la lucrul
acesta.
― Are un venit de douăzeci de mii de livre anual. Şi la
moartea unchiului său mai moşteneşte treizeci de mii.
Andréea dădu din cap afirmativ.
― Nu înţeleg, continuă doamna de Saint-Alphonse, pentru ce
nu vrei să-l iei pe el.
― Draga mea, zise domnişoara de Chamery, de trei luni l-am
făcut pe Roland să nădăjduiască, puţin câte puţin, că într-o zi
va fi bărbatul meu. Aveam atunci planurile mele. Însă, din ziua
în care mi-ai vorbit de baronul de Chameroy, spunându-mi că
este ruinat şi ameninţat să fie arestat din cauza unor datorii, că
şi-a pierdut reputaţia din cauza viciului, mi-am jurat să fac din
el bărbatul meu.
― Ciudat gust!
― Am planurile mele, murmură Andréea care, cum se vede,
nu considerase necesar să o iniţieze şi pe doamna de Saint-
Alphonse în misterele testamentului.
Convorbirea celor două femei fu întreruptă de sunetul
clopoţelului din sală.
― Iute!... zise doamna de Saint-Alphonse, făcând semn
Andréei, ia-ţi manşonul şi treci dincolo...
Şi arătă cu mâna cabinetul de toaletă.
Andréea se furişă, trase uşa după ea şi se aşeză într-un
fotoliu alături de uşa aceasta.
Din locul acela, după cum spusese doamna de Saint-
Alphonse, putea să vadă şi să audă totul.
După un minut, fu introdus personajul anunţat sub numele
de baronul de Chameroy. Acesta era un om cam de vreo
douăzeci şi opt-treizeci de ani, cu înfăţişarea elegantă, cu figura
65
frumoasă, cu toate că era brăzdată de cutele oboselii din cauza

vieţii de petreceri şi de neodihnă pe care o dusese.
Baronul era îmbrăcat cu o eleganţă care nu putea ascunde
sărăcia în care se afla. Hainele lui fuseseră bune odată, dar
acum începuseră să se lustruiască pe la coate, iar pălăria
începuse să se roadă pe la margini.
Andréea, care îl examina din ascunzătoarea ei cu o
curiozitate vie, observă cu toate acestea că avea cămaşa de o
albeaţă strălucitoare, iar ghetele îi erau de o eleganţă cu
adevărat aristocratică.
Fără îndoială, aceasta era ultima cochetărie a acelui gentilom
care nu mai avea din ce trăi.
― Bună ziua, Edgard, îi zise doamna de Saint-Alphonse
întinzându-i mâna şi primindu-l cu acel surâs care trăda
relaţiile intime pe care le avuseseră altă dată.
― Bună ziua, Anaïs, răspunse el. Ce mai faci?...
― Bine, stai colea lângă mine, avem mult de vorbit.
Baronul se aşeză.
― Dragă Anaïs, zise el, scrisoarea ta m-a cam surprins. Nu
eram deloc dispus să ies azi din casă şi mai cu seamă pentru a-
mi revedea prietenii de odinioară. Dar în sfârşit, scrisoarea ta
era atât de presantă... Ai nevoie de mine?
― Da, zise doamna de Saint-Alphonse, făcând semn cu capul.
― Apropo, continuă baronul surâzând, dacă este vorba să-mi
ceri bani, n-ai nimerit-o. Sunt ruinat.
― Ştiu.
― A! Ştii asta?
Ea îl apucă de mână cu acea bunătate proprie creaturilor
nebunatice de felul ei.
― Dragul meu, zise ea, ştiu tot atât de bine sau poate mai
bine decât tine halul în care ai ajuns. De trei zile te urmăresc, te
spionez, ca un agent de poliţie.
Domnul de Chameroy făcu un gest de surprindere.
― Ascultă, Edgard, continuă ea, ţi s-au refuzat până acum
poliţe în valoare de zece mii de franci, lucru pentru care, astă
seară sau mâine vei fi arestat.
― Aşa este, murmură tânărul suspinând.
― În opt ani ai mâncat, ca pe nimic, o jumătate de milion. Nu
mai ai nici un petec de pământ şi ceea ce este şi mai rău, ieri, la
ora unsprezece de dimineaţă ai jucat la cărţi ultimul ludovic pe
care îl aveai în buzunar. Şi ai pierdut, pe cuvânt, 1.500 de
66
franci.
Baronul îngălbeni.
― Acum şase luni, continuă doamna de Saint-Alphonse, când
mai îţi rămăsese ceva din averea pe care ai avut-o, prietenii tăi
s-ar fi grăbit, care mai de care, să-ţi dea şi zece mii de franci,
dacă aveai nevoie. Astăzi însă, poţi răscoli Parisul în lung şi în
lat şi te asigur eu că n-ai să găseşti nici o sută.
― Vai!... aşa este, murmură domnul de Chameroy cu tristeţe.
― Eu te cunosc, continuă doamna de Saint-Alphonse, dacă
nu vei putea să-ţi plăteşti astă seară datoriile, sunt sigură că îţi
vei zbura creierii.
― Tocmai la lucrul acesta m-am gândit şi eu.
― Ai fi făcut mai bine să te gândeşti la mine, vechea ta
prietenă, care şi ea ţi-a mâncat o bună parte din avere.
― Draga mea, răspunse domnul de Chameroy, am decăzut
mai jos decât crezi, dar...
― Haide!... nu umbla cu mofturi, să nu crezi că te-am chemat
pentru a-ţi împrumuta cei 1.500 de franci de care ai nevoie.
― Pentru ce, atunci?
― Vreau să te scap, vreau să-ţi ofer un venit anual de
nouăsprezece mii de livre şi o femeie de treizeci de ani, cât se
poate de drăguţă.
Domnul de Chameroy sări în sus uimit.
― Înţeleg, zise el în cele din urmă, lăsându-şi capul în jos.
― Bineînţeles, dragul meu, că este câte ceva de zis, nu
asupra averii, care provine din izvor bun, ci asupra femeii
însăşi.
― O cunoşti? întrebă baronul pe un ton ciudat...
― Da.
― Drace!... murmură gentilomul, asta mă face să mă
gândesc...
― Nu este timp de gândit. Trebuie să spui da sau nu. Dacă
zici da, vei sta la masă cu mine şi pe la ora unu după amiază
vom merge împreună la Bois de Boulogne. Acolo ne vom întâlni
cu viitoarea ta soţie şi o vei putea vedea. Pe la ora patru te vei
prezenta la ea şi peste cincisprezece zile veţi fi cununaţi. Dacă
zici nu...
― Draga mea, zise domnul de Chameroy, în situaţia în care
sunt între sinucidere şi dezonoare, pe de o parte, şi căsătorie,
care poate fi şi una şi alta, pe de altă parte, nu-ţi pot face decât
o singură rugăminte.
67
― Care?
― Să mergi cu mine la Bois de Boulogne, să-mi arăţi femeia
în chestiune, să-mi povesteşti viaţa ei în două cuvinte şi îţi voi
da răspunsul. Dacă primesc, mă voi duce de-a dreptul la ea.
Dacă nu primesc, mă voi întoarce acasă şi îmi voi zbura
creierii...
― Pe cuvântul tău?
― Pe cuvântul meu de gentilom, singurul lucru pe care nu l-
am înjosit până acum. Cât priveşte datoria pe care am făcut-o la
cărţi...
― O! zise doamna de Saint-Alphonse surâzând, nu te mai
gândi la lucru acesta. Azi dimineaţă am trimis valetul la
debitorul tău şi a plătit-o...
Domnul de Chameroy se simţi un moment emoţionat:
― Femeile tot mai sunt bune de ceva!... murmură el.
― Asta e!... zise doamna de Saint-Alphonse, nu poţi lăsa un
amic să-şi zboare creierii, mai cu seamă când i-ai mâncat o
bună parte din avere. Acum, du-te în salon, aprindeţi o ţigară şi
trimite-mi camerista, fiindcă vreau să mă îmbrac.
Domnul de Chameroy ieşi.
Doamna de Saint-Alphonse o chemă imediat pe Andréea.
― Ei bine? zise ea.
― Îmi place, zise Andréea. I-a mai rămas o urmă de mândrie,
cum îmi place, dar care mă sperie în acelaşi timp...
― De ce?
― Poate că nu va primi?
― Draga mea, zise doamna de Saint-Alphonse, eşti frumoasă,
poţi zăpăci minţile altora mai fericiţi decât el şi apoi, un om care
n-are altă scăpare decât aceea de a-şi zbura creierii, fii sigură că
va închide ochii asupra trecutului pentru a se uita mai liniştit
în viitor.
― Acum plec, zise Andréea. La ora două sunt la Bois de
Boulogne…
*
* *
Şi plecă. La ora două landoul ei se încrucişa cu trăsura

doamnei de Saint-Alphonse, şi domnul de Chameroy, uimit de
frumuseţea Andréei zise însoţitoarei sale:
― Nu îmi mai spune nimic... nu vreau să ştiu nimic... O
68
iau!...
Capitolul X
Să facem acum cunoştinţă mai îndeaproape cu vicontele

Fabien d’Asmolles.
Fabien avea treizeci de ani. Era un om de talie mijlocie, cu
figura frumoasă, melancolică şi plină de nobleţe, căreia nasul
drept, ochii mari negri şi barba castanie îi dădeau o expresie de
îndrăzneală şi de voinţă.
Fabien era unul din acei oameni care devin bărbaţi înainte de
vreme, din cauza singurătăţii. Rămas orfan la vârsta de
şaisprezece ani, stăpân pe o avere frumoasă, scăpase de gustul
trândăviei şi al risipei, gust propriu tinerilor de seama lui,
mulţumită pasiunii ce avea pentru studiu şi pentru călătorii.
Fabien avea un venit anual de şaizeci de mii de livre. Locuia
în strada Verneuil, alături de palatul familiei de Chamery, într-
un pavilion drăguţ situat în fundul grădinii. Pavilionul acesta
era proprietatea unui gentilom care nu mai venise la Paris din
1830, locuind la moşie şi era lăsat în îngrijirea unui elveţian
bătrân, care avea libertatea să-l închirieze, împreună cu grădina
şi cu grajdurile.
Grădina era mare, plantată cu arbori bătrâni şi plăcea
nespus de mult domnului d’Asmolles.
Pavilionul se compunea din parter, unde era salonul, sala de
baie, cabinetul de fumat şi cabinetul de lucru şi din etajul de
sus, unde Fabien îşi făcuse odaia de culcare, atelierul de
pictură ― căci avea talent ― şi sala de scrimă.
Fabien pleca dis-de-dimineaţă călare şi cobora strada
Verneuil la pas. După ce ieşea din strada aceasta dădea drumul
calului. Când se reîntorcea, venea în goana calului până la
colţul străzii şi acolo, deodată, îşi încetinea din nou mersul.
Oamenii care, la Paris mai cu seamă, se ocupă de toate şi
caută pentru fiecare întâmplare o cauză anume, băgaseră de
seamă manevra aceasta şi îşi băteau capul în zadar să şi-o
explice.
Cu toate acestea, un actor bătrân, care locuia la etajul al
treilea al unei case şi care îşi petrecea trei părţi din zi fumând la
fereastră, reuşi să pătrundă misterul. El băgă de seamă că
tânărul călăreţ mergea cât se poate de aproape de trotuarul din
69
stânga şi, odată ajuns cam la mijlocul străzii, în faţa unui palat
frumos, îşi ridica puţin capul şi îşi îndrepta privirea spre una
din ferestrele de la primul etaj. Gestul era atât de rapid, atât de
discret, încât persoanele din palatul acela n-ar fi avut de ce să
se supere. Pentru bătrânul comedian misterul se explica. Fără
îndoială, în dosul perdelelor de la fereastra spre care se uita de
obicei vicontele Fabien d’Asmolles, trebuia să fie o femeie pe
care o iubea. Palatul acela era al marchizei de Chamery.
De câte ori trecea prin faţa acelei case simţea că inima îi bate
cu putere. De un an, Fabien aştepta vinerile cu un fel de
nerăbdare, dar în acelaşi timp cu un fel de tristeţe.
Vinerea era ziua când doamnele de Chamery primeau vizitele
prietenilor casei. Şi Fabien se număra printre aceştia.
Răposatul, viconte d’Asmolles, tatăl său, servise în armată
împreună cu domnul de Chamery şi la venirea lui în Paris
fusese primit de conte ca şi cum ar fi fost propriul său fiu.
Când Fabien veni pentru prima oară la Paris, Blanche era
încă un copil... avea doar şapte sau opt ani.
Când se întorsese din călătoriile sale însă, copilul devenise o
fată melancolică şi încântătoare, având o frumuseţe tristă în
faţa căreia toţi se plecau cu respect. Pe vremea aceea, Fabien,
cu toate că avea douăzeci şi cinci de ani, nu luă în seamă
frumuseţea fetei.
Tutorele său, care continuase să-i gireze averea pe timpul cât
călătorise, veni în cele din urmă să-i predea socotelile şi să-l
pună în posesie.
Zăpăcit puţin de independenţa sa, de viaţa nouă pe care
trebuia s-o ducă, de grija de a-şi aranja casa şi grajdurile,
ocupat, în sfârşit, de câteva amoruri uşuratice, în primii trei ani
ai şederii lui la Paris nu se prea gândi la palatul familiei de
Chamery.
Într-o seară însă, fu foarte uimit de a se simţi tulburat de
privirea dulce şi îngerească a domnişoarei de Chamery, şi
atunci, fără să-şi mărturisească motivul, se mută în pavilionul
acela, situat în fundul unei grădini vecine cu grădina palatului
marchizei.
După o lună Fabien o iubea pe Blanche... Dar el avea despre
iubire şi despre căsătorie anumite concepţii cam bizare la prima
vedere, dar, cu toate acestea, pline de înţelepciune.
În ziua când observă că o iubeşte pe domnişoara de
Chamery, aceasta avea optsprezece ani. El avea douăzeci şi
70
nouă.
Oricare altul în locul lui şi-ar fi zis:
„Sunt tânăr, nobil, simpatic, bogat şi stăpân pe viitorul meu.
Mă duc să cer mâna domnişoarei Blanche, sunt sigur că o voi
obţine...”
Fabien se gândi însă cu totul altfel.
„Sunt sigur, îşi zise el, că domnul de Chamery nu-mi va
refuza mâna fiicei sale şi Blanche, ca o fată ascultătoare mă va
lua de bărbat. Dar eu nu vreau doar atât. Eu vreau ca Blanche
să mă şi iubească... Numai dacă mă va iubi o voi lua. Dacă nu
voi putea să găsesc calea care duce la inima ei, voi căuta să-mi
înăbuş iubirea în adâncul inimii.”
Urmând raţionamentul acesta cavaleresc, Fabien aşteptă.
Vizitele lui, însă, la castelul de Chamery, deveniseră mai dese.
Câteodată i se părea că Blanche se roşeşte când îl vede.
Dacă ar mai fi trecut câteva zile, Fabien ar fi încercat poate
să-i facă vreo mărturisire.
El ar fi luat-o pe Blanche de mână şi i-ar fi zis: „Credeţi că
pot fi omul care să vă facă fericită, omul care să-şi petreacă
viaţa în genunchi la picioarele dumneavoastră, fără altă grijă
decât de a vă face cea mai fericită dintre femei?... Dacă da, mă
duc la tatăl dumneavoastră pentru a-l ruga să mă facă fiul său.”
Dar o întâmplare neprevăzută îi răsturnă planurile şi îi zdrobi
speranţele fără milă. Într-o zi, pe când voia să intre în palatul
familiei de Chamery, Fabien se întâlni cu marchizul. Femeile
ieşiseră, marchizul era singur.
Fabien cunoştea destul de bine ciudăţeniile şi moravurile
marchizului, cu toate că nici marchiza nici fiica sa nu îi
spuseseră vreodată măcar un singur cuvânt despre acestea. El
observase că de multe ori domnul de Chamery era posomorât,
că nu venea în salon decât foarte rar şi că îi plăcea să stea
singur, retras şi trist. Dar el nu putea bănui că marchizul nu
mai vorbise nici măcar o singură dată cu soţia lui, timp de
optsprezece ani, că în tot timpul acesta nu-şi sărutase măcar o
singură dată fiica.
În ziua aceea, pe când urca scara de marmura a palatului cu
familiaritatea unui obişnuit al casei, se întâlni cu marchizul.
― Bună ziua Fabien, dragul meu, îi zise marchizul cu o
emoţie neobişnuită, îmi pare foarte bine că te văd, cu atât mai
mult...
El se opri, părând că stă la îndoială. Fabien se uită la el cu
71
mirare.
― Cu atât mai mult, continuă marchizul făcând un efort, cu
cât de câteva zile mă gândesc să-ţi vorbesc de lucruri foarte
serioase.
Marchizul îl conduse pe Fabien în palat, intră cu el într-un
salonaş, închise uşile cu un aer misterios şi îi zise:
― Dragă Fabien, eşti fiul celui mai bun prieten al meu, şi te
iubesc ca pe copilul meu. Mă crezi?...
― Vă cred, răspunse Fabien, citind în ochii domnului de
Chamery o afecţiune aproape părintească.
― Ei bine, continuă marchizul, dacă crezi în iubirea mea, îmi
închipui că nu te îndoieşti de faptul că îţi vreau binele.
― Nu, răspunse Fabien mişcat.
― Ascultă, continuă marchizul, mi se pare mie sau o iubeşti
pe Blanche?
― O iubesc, murmură Fabien, tresărind de speranţă.
― Ei bine!... dragul meu copil, zise domnul de Chamery cu
tristeţe, trebuie să renunţi la iubirea aceasta.
Fabien tresări uimit.
― Îţi cer, în numele tatălui tău care a murit, în numele iubirii
pe care ţi-o port, în numele cinstei de familie, cinste pe care
trebuie să o continui, îţi cer, termină marchizul, cuvântul de
onoare că dacă se va întâmpla ca eu să mor, tu nu o vei cere de
la mama ei... căci, zise el cu un fel de ironie, pentru că Blanche
de Chamery este fiica mea, ea nu se va putea mărita fără
consimţământul meu şi dacă ar vrea să se mărite cu tine, aş
refuza să-i dau acest consimţământ.
Fabien asculta înmărmurit.
― Dragul meu, termină domnul de Chamery, motivul
refuzului meu este un secret între Dumnezeu şi mine. Nu
încerca să-l pătrunzi.
Vicontele d’Asmolles părăsi disperat palatul familiei de
Chamery. A doua zi plecă în Italia, unde stătu un an, fiind
hotărât să uite iubirea de care era cuprins. Dar se întoarse mai
îndrăgostit de cum plecase.
În timpul acesta domnul de Chamery murise.
Fabien făcuse jurământul pe care marchizul i-l ceruse. Dar,
dacă renunţase la mâna Blanchei, nu însemna că renunţase şi
la plăcerea de a o vedea. El veni la palat a doua zi după sosirea
din Italia şi le găsi pe mamă şi pe fiică în doliu.
Marchizul murise de trei luni. Văzându-l pe Fabien, Blanche
72
se făcu palidă ca o statuie de marmură şi Fabien, văzând-o

pălind, înţelese că tot mai era iubit.
Un moment, bietul tânăr ― credincios jurământului pe care îl
făcuse ― se gândi să plece din nou din Paris, să lipsească timp
îndelungat şi să nu se întoarcă decât în ziua când va afla că
Blanche s-a măritat. Dar fu reţinut de un gând nobil şi
cavaleresc.
„Am jurat marchizului, îşi zise el, că nu voi cere niciodată
mâna Blanchei, dar jurământul acesta nu mă împiedică să fiu
pentru ea ca un frate. Moartea marchizului de Chamery le-a
lăsat pe aceste două femei fără protector şi vreau ca protectorul
acesta să fiu eu, să ţin locul acelui fiu dispărut de atâţia ani.”
Blanche şi marchiza nu vorbiseră lui Fabien nimic despre
destăinuirile pe care le făcuse marchizul pe patul de moarte,
destăinuiri privitoare la acel fiu care multă vreme fusese crezut
mort.
Prin urmare, Fabien rămase în Paris.
Dar pentru a stinge din inima Blanchei acea iubire pe care o
simţea din zi în zi mărindu-se, Fabien se depărta de ea puţin
câte puţin. El nu mai veni în toate zilele, ca altădată, şi Blanche
jignită de această rezervă subită, nu încercă nici un mijloc de a-
l reţine lângă ea.
În cele din urmă, vizitele lui fură reduse la una pe
săptămână, vinerea şi atunci alegea ora când erau mai mulţi
musafiri.
Dar, în fiecare zi, la orice oră, Fabien veghea asupra Blanchei
şi asupra mamei ei. În fiecare zi, de câte ori trecea prin faţa
palatului, Fabien arunca o privire tristă spre ferestre. În fiecare
seară, plimbându-se prin grădina care înconjura pavilionul său,
trăgea cu urechea sub ferestrele Blanchei pentru a-i auzi vocea.
Se înţelege acum pentru ce la întrebarea lui Roland de Clayet:
„Eşti logodit cu domnişoara de Chamery?” Fabien a răspuns
negativ, suspinând adânc.
Se înţelege de asemenea ce eroare fatală îl făcuse pe
marchizul de Chamery să se poarte astfel.
Mai întâi, bătrânul, convins de vinovăţia soţiei sale, în urma
scrisorii pe care o primise de la mama marchizului Hector,
nutrise timp de optsprezece ani o ură atât de adâncă împotriva
aceleia pe care o considera copilul crimei, încât se indignă peste
măsură la gândul unei uniri posibile între ea şi scumpul său
Fabien, pe care îl iubea ca pe copilul său.
73
Şi apoi, un gând nedrept fără îndoială, dar mai puţin egoist,

mai puţin personal decât celelalte, contribuise şi el la hotărârea
pe care o luase: „Mama Blanchei m-a făcut cel mai nenorocit
dintre oameni, îşi zise el şi Fabien ar putea avea aceeaşi soartă
ca mine...”
Aşadar, singura cauză a despărţirii celor doi tineri a fost
orbirea marchizului.
Fabien credea că obstacolul din calea lui este de neînvins
când, se întâmplă un eveniment neaşteptat, eveniment care veni
să înlăture acest obstacol şi să-l anunţe pe tânăr că domnul de
Chamery, pe patul de moarte, îl dezlegase de jurământ şi îi
permitea să se însoare cu Blanche.
Evenimentul acesta se întâmpla tocmai în ziua când Fabien
se bătu în duel cu tânărul şi nebunaticul său amic Roland de
Clayet.
Fabien se întorsese acasă după ce primise din partea
medicului pe care îl chemase în grabă asigurarea că rana lui
Roland era lipsită de gravitate.
Vicontele fu foarte uimit când ajunse acasă şi văzu un
servitor al doamnei de Chamery ieşindu-i grăbit înainte.
― Ah! domnule viconte, îi zise omul. Veniţi! Veniţi repede!...
Fabien tresări.
― Dumnezeule!... zise el, ce s-a întâmplat?
― Doamna marchiză stă la patul domnişoarei Blanche, care
se simte foarte rău de azi dimineaţă şi, de o oră...
Fabien nu ascultă mai departe. Se repezi într-un suflet la
palatul de Chamery, urcă în fugă scările şi se îndreptă spre
apartamentul doamnei de Chamery. O găsi pe marchiză în
pragul uşii.
Ea scoase un strigăt de bucurie, apoi îi aţinu calea.
― Nu intra! zise ea, nu intra!...
― Dumnezeule!... strigă Fabien cu fruntea acoperită de o
paloare mortală, ce s-a întâmplat?...
― Nimic, îi zise marchiza. Blanche este puţin bolnavă... Acum
îi este mai bine... mult mai bine, Du-te de mă aşteaptă în
salon... vin şi eu numaidecât.
Fabien nu înţelesese decât că Blanche era bolnavă, în pericol
de moarte poate. El se stăpâni cu greu să nu o dea cu forţa la o
parte pe doamna de Chamery şi să intre în camera fetei. Dar
cum putea să facă lucrul acesta faţă de mama care, cu ochii
plini de lacrimi, păzea uşa fiicei sale? El îşi plecă fruntea şi se
74
duse să aştepte în salon, pradă unei nelinişti îngrozitoare.

După cinci minute doamna de Chamery veni la el. Fabien era
stăpânit de un tremur convulsiv, care o izbi pe marchiză.
― Ah!... nenorocitule, îi zise ea, vrei deci s-o omori?
― Eu!... exclamă Fabien neîndrăznind să caute a ghici
înţelesul cuvintelor marchizei.
― Dumneata! zise marchiza. Azi dimineaţă nu te-ai bătut în
duel?
― Doamnă...
― O! zise doamna de Chamery, femeia unui militar şi a unui
gentilom înţelege lucrurile acestea, şi eu nu te învinuiesc că te-
ai bătut... dar Blanche a aflat că te vei bate, chiar azi dimineaţă,
în momentul când plecai de acasă împreună cu martorii
dumitale...
Fabien făcu un gest de uimire.
― Dumneata ştii foarte bine că ferestrele de la odaia ei dau în
grădina dumitale şi că pe deasupra zidului care înconjoară
grădina se poate vedea o parte din aleea care duce la pavilion.
― Şi? murmură bietul Fabien pierdut.
― Şi azi dimineaţă, biata copilă, s-a sculat devreme de tot,
din cauza unei groaznice dureri de cap. A deschis fereastra şi s-
a aplecat spre grădină pentru a respira aerul curat. Tocmai în
momentul acela traversai grădina împreună cu doi domni.
Ţinuta acelor domni şi o pereche de săbii pe care le ţineau sub
braţ au făcut-o să ghicească imediat despre ce este vorba. A
priceput că te duceai să te baţi... Din camera mea, care este
situată dedesubtul camerei ei, am auzit un zgomot surd care m-
a făcut să sar din pat numaidecât. Mi-a fost frică şi am sunat.
Camerista veni imediat şi îi spusei să urce la Blanche. După un
moment am auzit-o ţipând după ajutor. Înspăimântată am
urcat şi am găsit-o pe biata mea fată leşinată, cu dinţii strânşi,
cu mâinile crispate, întinsă pe parchet. Era de o paliditate
înfricoşătoare şi un moment am crezut că este moartă. Doctorul
o readuse în simţiri. Ea a deschis ochii, m-a recunoscut şi a
izbucnit în lacrimi. Apoi fu cuprinsă de delir şi abia atunci am
putut ghici cauza leşinului ei... A pronunţat numele dumitale, a
vorbit de săbii, de martori de duel...
Doamna de Chamery se opri şi se uită la tânărul din faţa ei.
Fabien, slăbit, abia se mai putea ţine pe picioare.
― Ah!... zise ea în cele din urmă, dar nu înţelegi că Blanche te
iubeşte, te iubeşte de trei ani şi că indiferenţa dumitale
75
prefăcută o omoară?
Vicontele dădu un ţipăt surd, se agăţă de un scaun pentru a
nu cădea şi murmură:
― Oh!... jurământul!... jurământul!...
― Dar, continuă doamna de Chamery şi dumneata o iubeşti,
Fabien, şi dumneata o iubeşti!... Oh!... nu încerca să mă înşeli.
Inima şi ochii unei mame nu pot fi înşelate. Nu eşti palid şi
tremuri în momentul acesta? Fabien, prietenul meu, copilul
meu! strigă pe un ton rugător biata femeie, care fără îndoială, în
fiecare zi îşi vedea fata plângând şi cunoştea cauza acestei
dureri. Fabien, vrei să o omori pe biata mea Blanche?
Era atâta disperare şi atâta nobleţe în acelaşi timp în glasul
acelei mame care îşi oferea fata omului pe care aceasta îl iubea
şi pentru care murea încetul cu încetul, încât Fabien căzu în
genunchi.
― Doamnă! doamnă, murmură el, ascultaţi-mă. Cu toate că
mi-am jurat să îngrop secretul în ungherul cel mai adânc al
inimii mele şi că niciodată nu va ieşi de pe buzele mele un
cuvânt care să-l poată trăda...
― Un secret? murmură marchiza.
― Doamnă, zise Fabien cu vocea întretăiată de plâns, o
iubesc pe Blanche, dar ea nu va fi niciodată soţia mea.
― Dar de ce? pentru ce, întrebă biata mamă disperată.
― Pentru că am jurat lucrul acesta marchizului de Chamery,
soţul dumneavoastră.
Şi cum doamna de Chamery părea că nu înţelege, Fabien îi
povesti ceea ce se petrecuse între el şi marchiz, îi spuse de
jurământul pe care acesta i-l ceruse fără a-i spune însă motivul
secret pentru care îi pretinsese jurământul.
Dar când el termină zicând:
― Vedeţi bine, doamnă, că nu eu vă omor copilul, ci voinţa
tatălui său...
Doamna de Chamery scoase un ţipăt de bucurie.
― Ah! zise ea, nu ştii, dragul meu, nu ştii că domnul de
Chamery şi-a schimbat voinţa pe patul de moarte... nu ştii...
Oh! Dumnezeule! se întrerupse marchiza izbucnind în lacrimi,
trebuie să-ţi spun totul.
Atunci, nobila femeie îl trase pe Fabien lângă ea şi îi povesti
cei optsprezece ani de suferinţe secrete petrecuţi lângă acel
bătrân tăcut care părea că trăieşte cu moartea în inimă. Îi
povesti de asemenea scena ultimă a acelei vieţi tulburate,
76
precum şi cuvintele scăpate de pe buzele bătrânului în ceasul

din urmă.
Abia atunci Fabien înţelese că domnul de Chamery n-a vrut
ca el să se însoare cu Blanche pentru că o considera ca şi cum
n-ar fi fost copilul lui... El înţelese, de asemenea, că marchizul,
recunoscându-şi greşeala, îl dezlegase de jurământ.
Când marchiza termină, Fabien îi luă mâna şi i-o sărută cu
respect.
― Mamă, zise el cu simplitate, vrei să mergem să vedem cum
îi mai este Blanchei?
― Vino, îi zise marchiza.
Când intrară în dormitor fata, căreia i se spusese că Fabien
se întorsese acasă sănătos, era mai liniştită şi când îi văzu le
surâse.
Marchiza făcu semn servitorilor să iasă afară, apoi o luă pe
Blanche de mână şi îi zise:
― Copila mea, ai dreptul să fii supărată pe Fabien; dar te
asigur că el merită iertarea ta şi i-am acordat mâna ta pe care
mi-a cerut-o adineauri.
Domnişoara de Chamery dădu un ţipăt şi crezu că leşină din
nou.
Dar Fabien o luă în braţe şi îi zise:
― Blanche, iubita mea, nu ai simţit că eu te-am iubit
totdeauna şi că viaţa mea întreagă îţi aparţine?
Să lăsăm pentru un moment palatul familiei de Chamery şi
să mergem în strada Saint-Florentin.
Capitolul XI
Se ştie că domnul Roland de Clayet se bătuse în mod

cavaleresc pentru frumoasa Andréea Brunot, zisă Chamery,
tocmai în ziua când aceasta se dusese mai întâi la doamna de
Saint-Alphonse, unde ascunsă în cabinetul de toaletă putuse
să-l vadă pe baronul Chameroy, apoi se dusese la pădure, la
Bois, unde trebuia să-l întâlnească pe viitorul ei soţ.
Se ştie, de asemenea, că trăsura doamnei de Saint-Alphonse
se încrucişase pe Champs-Élysées cu trăsura Andréei. Se mai
ştie că frumuseţea domnişoarei Brunot de Chamery învinsese
ultimele scrupule ale gentilomului ruinat şi că acesta spusese
doamnei de Saint-Alphonse:
77
― Nu vreau să ştiu de nimic, nu-mi mai spune nimic; O IAU!

Andréea, după o privire rapidă pe care o schimbase cu
doamna de Saint-Alphonse, se întoarse de-a dreptul acasă,
pentru a aştepta vizita baronului.
Apoi, ca femeie experimentată cum era, îmbrăcă o altă rochie,
un neglijeu admirabil cu care trebuia să ia cu asalt inima
baronului.
Acesta fu de o punctualitate militărească. Veni la ora trei fix
şi fu introdus de valet în budoarul domnişoarei de Chamery.
Răsturnată într-un fotoliu lângă sobă, Andréea îl primi
surâzând i îi arătă cu mâna un alt fotoliu în faţa ei.
Baronul era fermecat de frumuseţea acelei femei, frumuseţe
care, din cauza penumbrei din odaie, apărea în toată
splendoarea ei. El îi sărută mâna şi se aşeză.
Apoi, după un moment de tăcere, domnişoara de Chamery
deschise vorba.
― Domnule baron, zise ea, suntem singuri şi ştim, eu pentru
ce aţi venit şi dumneavoastră ce trebuie să îmi spuneţi, prin
urmare putem trece peste orice fel de introducere.
Baronul se înclină.
― Aţi venit pentru a-mi cere mâna. Eu sunt hotărâtă dinainte
să v-o acord.
Baronul făcu un semn uşor din cap.
― Iertaţi-mă, zise ea, dacă intru de-a dreptul în fondul
problemei. Eraţi pe punctul de a vă zbura creierii şi aţi preferat
să vă însuraţi cu mine şi cu cele 19.000 franci venit pe care îi
am.
― Doamnă, zise baronul roşindu-se, aţi fi spus adevărul
acum o oră, că mă însor pentru venitul de 19.000 franci pe care
îl aveţi. Acum însă mă însor cu dumneavoastră pentru că
sunteţi atât de frumoasă, încât sunt sigur că peste câteva zile vă
voi iubi ca un nebun.
― Fie! zise Andréea surâzând. Acum trebuie să ştiţi şi
dumneavoastră pentru ce am ţinut şi ţin să vă iau de bărbat.
Gentilomul, jignit, simţi o urmă de mândrie, şi îşi manifestă
protestul printr-un surâs batjocoritor.
Dar surâsul acesta nu o supără pe domnişoara de Chamery.
Ea se mulţumi să se uite lung în ochii lui şi să zică:
― Vă înşelaţi!
Şi cum aceste două cuvinte păreau că îl uimesc, ea încercă
să-i demonstreze că îi înţelesese gândul exprimat printr-un
78
surâs, şi îi zise:
― Este în Paris un tânăr de douăzeci şi trei de ani care poartă
un nume fără nici o pată şi care azi dimineaţă s-a bătut pentru
mine. Tânărul acesta are un venit anual de treizeci de mii de
livre. Vă rog să vă gândiţi bine, domnule baron, că numele
acestui tânăr este tot atât de valoros ca şi al dumneavoastră, şi
că dacă vreau să vă iau de bărbat, fac lucrul acesta din motive
mult mai serioase decât acelea care le împing pe unele femei să
facă pasul acesta, pentru că au un colţ întunecos în viaţa lor.
Baronul se înclină şi făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să
zică: „Atunci explicaţi-vă, pentru că eu nu mai înţeleg nimic”.
Andréea surâse din nou.
― Domnule baron, zise ea, numele dumneavoastră este
pentru mine ca un fel de răzbunare. Pe mama mea o chema
marchiza de Chamery şi dacă mă mărit cu dumneavoastră,
înseamnă că intru pe amândouă uşile în familia care m-a
renegat.
― Înţeleg, murmură domnul de Chameroy muşcându-şi
buzele.
― Aşteptaţi...
― Ce mai este?
― Staţi să vedeţi...
Şi Andréea deschise cutia biroului de lângă ea, din care
scoase o hârtie îngălbenită, dar întreagă.
― Vă credeţi ruinat? zise ea.
― Chiar sunt.
― Vă înşelaţi.
― Uitaţi-vă, zise ea, priviţi bine hârtia aceasta. Este un
testament. Testamentul acesta, care poate fi contestat de altfel
şi care vă va face bogat, cu un venit de o sută de mii de livre,
poate da naştere unui proces.
― Ce spuneţi? strigă baronul întinzând repede mâna spre
testament.
Dar ea îl opri cu un gest imperativ.
― O! zise ea, vă rog nu-l atingeţi! Mai degrabă îl arunc în foc
şi nu mă mai mărit cu dumneavoastră.
Şi pentru a da mai multă crezare vorbelor ei, Andréea întinse
testamentul deasupra focului, gata să-i dea drumul, în cazul că
baronul ar fi vrut să i-l smulgă din mână.
Domnul de Chameroy înţelese că domnişoara Brunot nu îşi
79
dezvăluie secretele aşa cu una cu două.

― Acum, zise ea, dacă vreţi să stabilim condiţiile.
― Sunt la ordinele dumneavoastră, zise baronul.
― Testamentul acesta, continuă Andréea, nu este cunoscut
de nimeni altcineva decât de mine. Pot foarte bine să-l distrug,
fără ca cineva din lume să fi bănuit măcar existenţa lui. Prin
urmare, cu toate că vă priveşte direct pe dumneavoastră,
deocamdată el este în proprietatea mea.
― Ei bine, ce cereţi de la mine?
― Mâna şi numele dumneavoastră.
― Ne-am înţeles, primesc.
― Foarte bine.
Şi Andréea, cât se poate de liniştită, puse testamentul la loc,
închizând cutia biroului cu cheia.
― Acum, domnule baron, zise ea, când vom fi căsătoriţi, în
ziua când ne vom întoarce de la biserică, eu fiind baroana de
Chamery-Chameroy, atunci veţi afla cuprinsul acestui
testament. Dar, vă rog să vă aduceţi aminte, continuă Andréea
cu un surâs, care îl făcu pe baron să înţeleagă cu ce fel de
femeie are de-a face, că testamentul va fi distrus în ziua când
veţi renunţa să mă luaţi de soţie sau veţi încerca să mi-l luaţi cu
forţa.
― N-aveţi nici o teamă, răspunse domnul de Chameroy,
luând mâna Andréei şi sărutând-o, eu vreau să vă iau de soţie
şi peste cincisprezece zile veţi fi baroană.
„Între noi amândouă acum, mândră marchiză de Chamery,
murmură Andréea cu un accent de bucurie sălbatică. Se
apropie ziua când te voi goni din palatul în care stai!...”
*
* *
Trecuseră cincisprezece zile de când Fabien d’Asmolles aflase

că marchizul de Chamery îl dezlegase pe patul de moarte de
jurământul pe care i-l făcuse şi că îi era îngăduit să se însoare
cu Blanche. Aceste cincisprezece zile trecură liniştite, ca o lună
de miere. Ei se înţeleseseră să aştepte un an, după care urmau
să se căsătorească.
Au trecut unsprezece luni.
Dar, vai! în tot timpul acesta, biata marchiză suspinase
gândindu-se la copilul acela aşteptat de atâta vreme şi care nu
80
mai apărea, cu toate că trecuseră unsprezece luni de când

fusese chemat.
Într-adevăr, a doua zi după înmormântarea marchizului de
Chamery, marchiza scrisese fiului său, adresând scrisoarea
Amiralităţii engleze. Scrisoarea trebuia să fi plecat cu poşta de
India, care, după cum se ştie, face drumul într-o lună.
Admiţând că tânărul ofiţer nu putuse pleca numaidecât şi că
mai zăbovise în Indii încă două luni, trebuia să se îmbarce după
patru luni de la moartea tatălui său şi prin urmare trebuia să
fie în călătorie de şapte luni.
Cu toate acestea, doamna de Chamery nu primise nici o ştire
de la el.
De altfel, biata femeie era atât de obişnuită cu ideea că fiul ei
era mort, încât abia îi venea să creadă acum, că el trăieşte. De
asemenea, atât ea, cât şi fiica sa păstraseră cea mai adâncă
tăcere asupra dezvăluirilor marchizului.
Pentru întreg Parisul, tânărul trecea drept mort.
Se înţelege cât de greu îi venea marchizei să divulge, chiar
prietenilor ei cei mai intimi, secretul pe care domnul de
Chamery îl păstrase cu atâta sfinţenie timp de optsprezece ani.
Pentru a divulga secretul acesta, trebuia să explice bănuielile
nedrepte ale defunctului ei soţ, purtarea infamă a bătrânei
marchize de Chamery şi să intre într-o mulţime de amănunte
care îi jigneau mândria.
Sigur Fabien fusese iniţiat în misterele acestea în ziua când
se hotărâse să nu mai spună nimănui nimic până la sosirea
marinarului. Ei hotărâseră să făurească o mică poveste care să
fie crezută de lume, un fel de istorie a unui copil zvăpăiat şi
nebunatic, care fugind din casa părintească şi fiind întâlnit de
nişte saltimbanci, fusese vândut unor marinari englezi, care îl
luaseră şi făcuseră din el un marinar.
Se înţelege aşadar că tânărul Albert-Honoré de Chamery fiind
mort pentru Parisul întreg, domnişoara Andréea Brunot se
gândise că este momentul să scoată la iveală şi să profite de
testamentul cavalerului de Chamery, măritându-se cu baronul
de Chameroy.
Or, în timp ce căsătoria Blanchei cu Fabien fusese hotărâtă,
biata mamă, care asigurase fericirea unuia dintre copiii ei,
începu să se gândească la celălalt copil, după care suspinase
atâta timp.
Marchizul, înainte de a muri, o încredinţase că în fiecare an
81
primea de la Compania Indiilor, prin Amiralitatea engleză, ştiri

despre fiul său.
Ultima ştire o primise cu trei luni înainte de a muri.
Prin urmare, dacă se întâmplase vreo nenorocire tânărului
Albert-Frédéric-Honoré de Chamery, nenorocirea aceasta nu
putuse să aibă loc decât în ultimele cincisprezece sau
optsprezece luni.
Fabien o sfătuise pe marchiză să scrie din nou dar nu lui
Frédéric, ci secretarului Amiralităţii, la Londra. Răspunsul
trebuia să sosească peste zece sau douăsprezece zile. Aceste
zile, Fabien le petrecu în întregime la palatul familiei de
Chamery, alături de logodnica lui şi de marchiză, care după
cum se ştie, suferea de multă vreme de o boală de inimă. Se
părea că starea marchizei se înrăutăţise din ziua când avusese
loc duelul şi Blanchei i se făcuse rău.
Doctorul casei îi spuse într-o seară lui Fabien:
― Doamna de Chamery este bolnavă, mai bolnavă decât pare.
O emoţie prea vie, ştirea unei catastrofe neprevăzute ar fi de
ajuns pentru a o omori.
Cu toate acestea, domnul d’Asmolles, după cele opt zile în
timpul cărora nu plecase de acasă decât pentru a se duce la
palatul familiei de Chamery, începu să se gândească la
prietenul său Roland de Clayet.
„Trebuie să aflu cum îi mai este bietului băiat”, îşi zise el.
Ceru voie Blanchei pentru câteva ore, luă o trăsură şi se duse
în strada Provence.
Roland, după cum spusese medicul, era mult mai bine, cel
puţin din punct de vedere fizic.
Fabien îl găsi culcat într-un fotoliu, alături de sobă.
― Scumpe adversar, îi zise Fabien intrând, să nu te mire
vizita mea. Ştii ce cere politeţea după un duel.
Fabien se aştepta la o primire rece, dar Roland îi întinse
mâna cu vioiciune.
― Amice, îi zise el, am fost nebun, prost şi ingrat: Dumnezeu
mă pedepseşte cu cruzime. Vrei să mă ierţi tu, cel puţin?
Fabien surâse:
― Te-ai şi vindecat? întrebă el.
― Da, răspunse Roland.
Şi-i întinse lui Fabien un bilet.
Era scrisoarea Andréei, pe care o primise după opt ore de la
duelul pe care îl avusese cu Fabien.
82
― Vezi, zise vicontele, că am făcut bine că te-am trântit la pat

pentru câteva zile.
― Crezi?
― Sigur! Dacă m-ai fi omorât, lucrurile s-ar fi petrecut cu
totul altfel.
― Cum? zise Roland surprins.
― Andréea, continuă Fabien, ar fi venit la tine imediat şi ţi-ar
fi spus: „Dovada de iubire pe care mi-ai dat-o, nu-mi permite
să-ţi refuz mâna.”
Roland dădu din cap.
― Aşteaptă, zise Fabien, neînţelegând semnul acesta negativ.
Ai fost rănit şi faţa lucrurilor s-a schimbat. Andréea, ca o
diplomată fină, aşteaptă să te faci bine. Ea este încredinţată că
scrisoarea aceasta ţi-a mărit iubirea şi aşteaptă să-i faci o vizită
imediat după însănătoşire. Ea te vede deja la picioarele ei,
implorându-i iertare şi rugând-o să-ţi acorde mâna.
― Te înşeli, întrerupse Roland.
― Asta e!...
― Citeşte!...
Şi Roland arătă spre o măsuţă din apropiere.
― Citeşte invitaţia asta, zise el.
Fabien luă scrisoarea, o citi şi rămase înmărmurit. Ea era
tipărită şi concepută în termenii următori:
„Domnul baron de Chameroy are oroarea de a vă face

cunoscută căsătoria sa cu domnişoara Andréea Brunot de
Chamery şi vă roagă să binevoiţi a asista la ceremonia
religioasă, care va avea loc în ziua de...”
Şi urma data când trebuia să aibă loc căsătoria.

Andréea lucrase repede. Căsătoria ei fusese celebrată chiar în
dimineaţa aceea.
Fabien rămase înmărmurit.
― Nu se poate, zise el după un moment de tăcere, în toate
acestea trebuie să fie ceva dubios.
― Ce? întrebă Roland.
― I-ai cerut Andréei în mod serios, să se mărite cu tine?
― Da.
― Şi te-a refuzat?
― Aproape. În ajunul duelului nostru mi-a cerut opt zile
pentru a se gândi.
83
― Curios...
― De ce?
― Pentru că tu eşti un om de onoare, de familie, bogat, cu
viitor, un om cum nici nu putea o femeie ca Andréea să viseze...
― Poate...
― Însă, continuă Fabien, ceea ce nu înţeleg şi care trebuie să
ascundă vreo infamie din partea ei, este alegerea pe care a
făcut-o în persoana acestui baron de Chameroy.
Fabien se reîntoarse la palatul familiei de Chamery cât se
poate de neliniştit. Ca de obicei, fu oprit la masă.
― A venit doctorul, îi zise Blanche, şi a găsit-o pe mama cam
bolnavă. I-a recomandat odihnă... acum doarme.
― Aşa? zise Fabien neliniştit.
― Dar ea ţine cu orice preţ să fie trează la ora mesei şi i-am
promis că o voi aştepta. Abia termină vorbele acestea şi doamna
de Chamery apăru în pragul uşii.
Fabien îi sărută mâna.
― Cum îi mai este prietenului tău, Fabien?
― Mult mai bine, foarte bine chiar, răspunse acesta, şi se
aşeză la masă.
După ce stătu un moment pe gânduri, marchiza continuă:
― Astăzi sunt zece zile de când am trimis scrisoarea la
Londra.
― Mâine, răspunse Fabien, trebuie să primim răspunsul de la
Amiralitate.
― Nu ştiu, murmură marchiza, dar am nişte presimţiri rele.
― O! mamă, zise Blanche pe un ton dojenitor.
― Draga mea, murmură marchiza, dacă i s-o fi întâmplat vreo
nenorocire!
― Doamnă, zise Fabien, nu vă mai faceţi astfel de gânduri.
― Se poate ca un naufragiu......
― Oh! zise Fabien surâzând, marinarii nu naufragiază
niciodată în ultima lor călătorie... şi călătoria de acum a lui
Albert este ultima, nu-i aşa?
― Desigur! zise Blanche. Când îl vom avea lângă noi pe fratele
acesta scump, nu-l vom mai lăsa să plece...
― Cred şi eu, murmură vicontele. Şi apoi, se poate ca un
membru din familia Chamery să servească Anglia?
Şi cei doi tineri începură să făurească planuri atât de
frumoase privind întoarcerea tânărului marchiz de Chamery,
încât marchiza nu se putu împiedica să surâdă şi să simtă în
84
inimă o scânteie de speranţă.

După ce terminară cu masa, Fabien găsi că este momentul
să-i spună şi marchizei de căsătoria Andréei. El aşteptă pentru
aceasta ca Blanche să iasă din sufragerie şi să treacă în
salonaş, unde în fiecare seara cânta la pian.
― Doamnă, zise Fabien marchizei, astăzi am aflat un lucru
extraordinar.
Marchiza păru mirată.
― Nenorocita aceea, căreia îi daţi în fiecare an o pensie...
― Andréea? întrebă marchiza.
― Da.
― Poate că vrei să-mi spui de vreo nouă infamie pe care a
făcut-o? întrebă doamna de Chamery cu tristeţe şi cu dispreţ.
― Andréea s-a măritat, zise Fabien.
― S-a măritat!
Şi, după un moment de uimire, doamna de Chamery adăugă
― Dar cine a putut-o lua pe această nenorocită copilă?
― Un om cu onoarea compromisă, răspunse Fabien. Domnul
baron de Chamery-Chameroy s-a însurat chiar azi dimineaţă cu
domnişoara Andréea Brunot.
Marchiza ridică ochii spre cer cu o expresie de durere.
― Dumnezeule! zise ea, cum degenerează familiile. Un
Chamery-Chameroy, ultima noastră rudă, să se însoare cu o
astfel de femeie!...
― Doamnă, continuă Fabien, ştiţi foarte bine că întunericul
fuge de lumină, că noroiul insultă azurul cerului şi că fiinţa
aceasta, încărcată de binefacerile dumneavoastră...
― Ştiu că ea ne urăşte cu toată ura pe care viciul poate să îl
aibă împotriva virtuţii... Trebuie să fie fericită că a găsit în
sfârşit un om care să-i dea numele pe care l-a furat...
Doamna de Chamery fu întreruptă de un servitor care intră
aducând o carte de vizită.
― Persoana aceasta, zise valetul, cere să fie primită
numaidecât.
Marchiza luă cartea de vizită şi citi:
ROSSIGNOL - AVOCAT
― Nu-l cunosc, zise ea, dar oricum, lasă-l să intre.
Fabien vru să se retragă.
― Stai, dragul meu, îi zise marchiza, doar eşti deja copilul
meu!... şi nu am secrete faţă de tine!...
După un moment, intră domnul Rossignol, acel personaj,
85
dizgraţios pe care l-am mai văzut o dată la Andréea.
Capitolul XII
Mulţumită acontului pe care i-l dăduse domnişoara Brunot,

domnul Rossignol putuse să-şi schimbe cu desăvârşire
îmbrăcămintea. În locul hainei soioase şi pălăriei cu marginile
roase, avea acum o haină nouă, cămaşă curată, ghete de lac şi
pantaloni de caşmir croiţi admirabil. Avea aerul unui avocat
serios, care câştigă o sută de mii de franci anual, de pe urma
proceselor.
Omul legii purta sub braţ, ca de obicei, mapa sa mare de
piele, era înmănuşat şi se sprijinea într-un baston cu mânerul
de aur. În dosul ochelarilor, ochii lui mici scânteiau de o
bucurie răutăcioasă. O salută pe marchiză cu un gest
prietenesc, gest care era cât pe ce să facă pe Fabien să-l arunce
pe fereastră
„Ce-o fi vrând pocitania asta?” se gândi vicontele.
― Doamna marchiză de Chamery? întrebă domnul Rossignol.
― Eu sunt, răspunse marchiza, făcându-i semn să şadă. Cu
ce vă pot servi? continuă ea pe un ton politicos.
― Doamnă marchiză, răspunse pungaşul, eu sunt avocatul
domnului baron de Chameroy, vărul dumneavoastră şi al
doamnei baroane de Chamery-Chameroy, vara
dumneavoastră...
El apăsă pe aceste din urmă cuvinte cu obrăznicie.
― Continuaţi domnule, zise marchiza cu mândrie.
― Înainte de a începe un proces, în care cu siguranţă v-aţi
pierde întreaga avere, domnul baron de Chamery-Chameroy,
clientul meu, a crezut de cuviinţă să caute a se înţelege mai
întâi cu dumneavoastră.
„Un proces... o înţelegere... averea mea?” murmură doamna
de Chamery în culmea uimirii. Şi întorcându-se spre Fabien:
― Mi se pare, zise ea, că omul acesta este nebun.
― Mă iertaţi, rânji domnul Rossignol cu obrăznicie, dar vă voi
dovedi imediat contrariul.
Fabien abia se putu stăpâni să nu sară de gâtul domnului
Rossignol şi să-l dea în primire lacheilor.
― Da, doamnă, continuă omul de afaceri, răsfăţându-se în
fotoliul său, în timp ce doamna de Chamery îl privea
86
înmărmurită, dacă începem procesul, pierdeţi şi pierderea

acestui proces înseamnă ruina completă, absolută a
domnişoarei Blanche.
― Domnule, îl întrerupse marchiza cu demnitate, nici un
străin până acum n-a îndrăznit să pronunţe, în faţa mea,
numele de botez al fiicei mele.
― Mă iertaţi, răspunse Rossignol, voiam să zic domnişoara de
Chamery, dar asta n-are a face, veţi vedea.
Fabien, care până atunci stătuse mut şi nemişcat, îşi pierdu
răbdarea. El se apropie de Rossignol şi îl măsură de sus până
jos.
― Domnule, îi zise el pe un ton poruncitor, te rog să vorbeşti
mai lămurit şi mai cu seamă mai respectuos.
Domnul Rossignol susţinu privirea furioasă a lui Fabien.
― Mă iertaţi, zise el, dar nu vă cunosc, şi nu
dumneavoastră...
― Obraznicule!...
― Domnule, răspunse Rossignol fără să-şi piardă cumpătul,
n-am onoarea de a vă cunoaşte.
― Aşteaptă, răspunse Fabien, îţi spun eu imediat cine sunt!
― Cine? întrebă mizerabilul cu ironie, în timp ce doamna de
Chamery rămăsese împietrită văzând atâta îndrăzneală.
― Sunt vicontele Fabien d’Asmolles, peste o lună mă voi
cununa cu domnişoara Blanche de Chamery şi o să te arunc
imediat pe fereastră, răspunse Fabien.
― Aruncaţi-mă, zise Rossignol liniştit, dar vă veţi ruina
logodnica...
Şi omul acesta avea în vorbele lui atâta convingere, atâta
siguranţă, încât Fabien tresări şi îşi stăpâni imediat mânia.
― Vorbeşte, zise el, te ascult...
― Aşa, zise omul legii, aşa mai înţeleg şi eu. Acum putem sta
de vorbă.
Oricât de mare era dezgustul pe care îl inspira omul acesta,
marchiza şi Fabien se hotărâră să-l asculte.
― Doamnă marchiză, continuă atunci Rossignol, domnul
baron de Chamery-Chameroy s-a însurat azi de dimineaţă cu
vara dumneavoastră...
― Mă iartă, domnule, răspunse doamna de Chamery cu
demnitate, eu n-am cunoscut niciodată rudenia care pretindeţi
că este între domnişoara Andréea Brunot şi mine.
― Fie şi aşa, zise Rossignol. Asta nu are nimic a face cu
87
problema. Aşadar, azi dimineaţă, baronul s-a însurat cu

domnişoara de Chamery...
― Domnişoara Brunot, îl corectă marchiza...
― Fie şi Brunot. Domnişoara Andréea Brunot a adus ca
zestre un venit de nouăsprezece mii de livre şi un testament.
― Un testament?
― Un testament al cavalerului de Chamery, unchiul
marchizului Hector de Chamery, pe care l-aţi moştenit
dumneavoastră. Iată copia acestui testament.
Atunci, pe când uimirea marchizei şi a lui Fabien creştea din
ce în ce, Rossignol scoase din mapă un teanc de hârtii, luă
dintre ele copia testamentului şi o citi cu voce tare.
Doamna de Chamery nu ştiuse de existenţa acestui
testament. Până la un anumit punct ea putea să creadă că este
fals. În al doilea rând, ştia că fiul ei trăieşte şi prin urmare,
existenţa acestuia anula acest testament oricât ar fi fost de
valoros.
Cu toate acestea, citirea lui făcu o astfel de impresie asupra
marchizei, încât fu pe punctul să leşine. Fabien o sprijini.
― Prin urmare, continuă Rossignol, grăbit să ajungă la
concluzie, fără să ia în seamă slăbiciunea marchizei, prin
urmare, domnul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery fiind
mort...
Cuvintele acestea produseră un efect puternic asupra
marchizei.
― Mort! exclamă ea, pretindeţi că este mort?
Ea se ridică cu ochii în flăcări, cu buzele crispate, şi se uită
la omul acela ca şi cum ar fi fost ucigaşul fiului ei.
― Cine v-a spus asta? De unde ştiţi?
― Asta este! răspunse Rossignol mai sfios şi găsind că este
prudent să nu meargă mai departe, se ştie lucrul acesta de
optsprezece ani... dacă nu mă înşel...
La aceste din urmă cuvinte, un strigăt de bucurie scăpă din
pieptul marchizei, şi recăzu zdrobită, dar triumfătoare, în
braţele lui Fabien.
― Ah! zise ea acestuia, dă-l afară, Fabien, te rog, dă-l afară...
Nu ştie că fiul meu nu este mort, că fiul meu trăieşte şi că îl
aşteptăm să vină dintr-un moment într-altul.
„Biata femeie! murmură Rossignol, crezând că marchiza este
cuprinsă de un acces de nebunie, durerea îi zăpăceşte minţile”
În momentul acela uşa se deschise şi intră Blanche de
88
Chamery.
― Mamă! mamă! zise ea, a venit o scrisoare din Londra, o
scrisoare cu ştampila Amiralităţii.
Cuvintele acestea dădură marchizei o nouă energie.
Se ridică din nou, aruncă trimisului domnişoarei Andréea
Brunot o privire dispreţuitoare şi triumfătoare şi îi zise:
― Vedeţi!... vedeţi!... asta este o veste de la fiul meu... veţi
vedea bine că nu este mort...
Ea luă scrisoarea pe care i-o adusese Blanche.
― Dumnezeule!... Dumnezeule!... murmură ea, nu îndrăznesc
să o desfac!....
Fabien îi luă scrisoarea din mână şi o deschise. Era semnată
de un comisar al Amiralităţii. Îşi aruncă repede privirea pe ea şi
fruntea, la început încreţită de grijă, se însenină imediat.
― Albert a ajuns la Londra! zise el.
Cuvintele acestea smulseră un ţipăt de bucurie de pe buzele
marchizei şi ale Blanchei. În acelaşi timp domnul Rossignol se
simţi foarte jenat. Un moment se gândi chiar s-o şteargă pe uşă
fără să fie băgat în seamă. Dar Fabien, care îi înţelese intenţia,
văzându-l că se scoală, îl opri cu o privire.
― Te rog, aşteaptă, îi zise el, domnul baron de Chamery-
Chameroy nu trebuie să ştie şi el, din moment ce este clientul
dumitale, ce are de făcut?
Scrisoarea trimisă de Amiralitate şi în care Fabien nu văzuse
altceva decât că Albert ajunsese la Londra, era concepută în
termenii următori:
„Doamnă marchiză,
Fiind însărcinat de lordul*** de a căuta în arhivele şi în
corespondenţa Amiralităţii informaţiile pe care i le cereţi cu privire
la fiul dumneavoastră, mă grăbesc să vă răspund.
Domnul marchiz Albert-Frédéric-Honoré de Chamery a
demisionat din postul său de sublocotenent de marină în serviciul
Companiei Indiilor, în ziua de 8 aprilie, anul trecut.
Demisia, adresată Consiliului Amiralităţii, i-a fost primită.
Primirea demisiei a fost comunicată domnului de Chamery,
care a plecat imediat spre Europa, la bordul unei nave de comerţ.
Domnul de Chamery a ajuns la Londra în ziua de 5 noiembrie în
acelaşi an şi, după cum reiese din registrele noastre, s-a
prezentat în aceeaşi zi la Amiralitate, unde i s-au vizat hârtiile.”
89
― Dumnezeule! întrerupse marchiza, la 5 noiembrie!... şi

acum suntem în februarie! în patru luni n-a ajuns de la Londra
la Paris?!
― Curios, aşa este, murmură Fabien. Şi continuă să citească.
„Domnul de Chamery trebuie să se fi îmbarcat la bordul navei

franceze LA MOUETTE.”
― LA MOUETTE? zise Rossignol, bricul LA MOUETTE?

― Da, răspunse Fabien, şi ce-i cu asta?
― Dar atunci, strigă Rossignol cu o bucurie obraznică şi
sălbatică, dacă s-a îmbarcat pe LA MOUETTE, fiul
dumneavoastră este mort... LA MOUETTE s-a prăpădit de-a
binelea acum trei luni, pe când făcea cursa de la Liverpool la Le
Havre.
Doamna de Chamery scoase un ţipăt şi căzu fără cunoştinţă
în braţele fiicei sale.
Mizerabilul o lovise de moarte.
Ceea ce se petrecu atunci este greu de descris.
De o parte era Blanche de Chamery, pierdută, susţinându-şi
mama, strigând după ajutor şi trăgând cu putere cordonul
soneriei. De altă parte Fabien d’Asmolles se repezise asupra lui
Rossignol şi-l apucă de gât.
― Ah! mizerabile! strigă el cu furie, mizerabile! ai omorât-o pe
doamna de Chamery, vei fi spânzurat! Asasinule!
― Lasă-mă! urlă Rossignol... susţin ce am spus. „La Mouette”
s-a prăpădit de-a binelea... nimeni n-a scăpat, înţelegi?
nimeni... Şi clientul meu, domnul baron de Chamery va câştiga
procesul. Atunci o să mai auzi de mine...
Rossignol n-apucă să termine.
La chemarea Blanchei, sosiră mai mulţi servitori. Fabien îl
lăsă pe mâna lor pe intrigant, care se zbătea şi urla.
― Daţi-l afară, porunci el, daţi-l afară şi snopiţi-l în bătaie!...
Omorâţi-l, căci a omorât-o pe stăpâna voastră!
Doi lachei se repeziră asupra lui Rossignol, îl apucară în
braţe şi-i astupară gura pentru a-i înăbuşi ţipetele. Tocmai
voiau să-l târască afară şi să execute ordinul lui Fabien, în timp
ce alţi servitori se grăbeau să-o readucă la viaţă pe doamna de
Chamery, care leşinase, când apăru în pragul uşii un nou
personaj.
Era un tânăr cam de vreo douăzeci şi opt de ani, înalt, slab,
90
cu părul blond şi cu obrazul ars de soarele tropicelor. Purta

uniforma ofiţerilor de marină englezi şi, cu toată tulburarea
extraordinară a lui Fabien şi a Blanchei, la vederea acelei
uniforme, amândoi scoaseră o exclamaţie de surprindere şi de
bucurie, dar şi de nelinişte în acelaşi timp.
Nu cumva acesta era omul a cărui moarte o anunţase
Rossignol cu un moment înainte şi care apărea acum ca o
fantomă, ca şi cum ar fi vrut să dezmintă spusele acestuia?
Tânărul se opri grav în pragul uşii şi se uită la Rossignol.
― Omul acesta, zise el, pretinde că toţi călătorii de pe bordul
navei „La Mouette” sunt morţi?
― Da... toţi... bolborosi Rossignol cu vocea stinsă.
― Afară de mine, Albert-Frédéric-Honoré de Chamery,
răspunse tânărul.
Două strigăte de bucurie şi o exclamaţie de furie şi de frică se
auziră în acelaşi timp.
Fabien şi Blanche se repeziră spre tânărul marinar. Rossignol
vru să fugă.
― Chamery!... frate!... zise atunci Fabien d’Asmolles, omul
acesta a omorât-o pe mama ta.
Marinarul se repezi în odaia vecină, unde Blanche intrase
înaintea lui.
― Mamă! Mamă! murmură el. Doamna de Chamery era tot
leşinată.
Se trimise după un doctor.
Doctorul veni numaidecât, îi dădu îngrijirile trebuincioase şi
o readuse în simţiri.
Dar, după cum spusese Fabien, Rossignol lovise de moarte
pe această femeie cu organismul bolnav şi plăpând.
Marchiza, revenindu-şi, îşi plimbă privirea rătăcită în jurul ei,
o privire strălucitoare din cauza frigurilor şi a delirului şi nu o
recunoscu nici pe Blanche, nici pe Fabien, nici pe fiul ei, plin de
viaţă şi de tinereţe, pentru care murea. Ea se uită la ei râzând şi
fu cuprinsă de delir, care ţinu mai multe ore, apoi căzu într-un
fel de toropeală şi de nesimţire, care nu-i permise să-şi
recunoască fiul...
― Doamna marchiză, zise medicul, nu va mai apuca ziua de
mâine.
Pe la ora trei dimineaţă, doamna de Chamery îşi dădu
sfârşitul fără să-şi poată recăpăta cunoştinţa şi fără să-l poată
binecuvânta pe Fabien, pe fiica sa şi pe tânărul marinar, care
91
plângea îngenuncheat la picioarele patului ei.

După patruzeci şi opt de ore, doi oameni, tăcuţi şi gravi,
ţinându-se de mână, se reîntorceau pe jos de la cimitir, unde o
conduseseră pe doamna de Chamery la ultimul ei lăcaş, în
cavoul familiei.
Aceştia erau vicontele Fabien d’Asmolles şi acel tânăr care
venise tocmai la timp pentru a prinde ultima suflare a aceleia
care zicea el că îi este mamă.
Ei merseră astfel până pe strada Verneuil. Ajunşi aici,
marinarul se uită lung la Fabien.
― Amice, frate, căci frate îmi vei fi Fabien, zise el cu voce
prietenoasă, tu vei căuta să o faci fericită pe iubita noastră
Blanche?
― Oh! da, murmură Fabien mişcat.
― Ei bine! continuă marinarul... vino cu mine: mi-a rămas o
ultimă datorie de împlinit.
Fabien tresări.
― Există un om, continuă el, un gentilom fără onoare, care,
nemulţumit că şi-a pângărit numele cu o prostituată, s-a
declarat şi el duşman familiei noastre. Omul acesta ne-a omorât
mama.
― Adevărat, zise Fabien.
― Pe omul acesta, trebuie să-l ucid...
― Cum vrei!... răspunse vicontele cu simplitate.
Şi amândoi se duseră în strada Saint-Florentin, unde
baronul de Chamery-Chameroy îi întâlnise, după căsătoria sa,
în apartamentul luxos al Andréei Brunot.
Capitolul XIII
După cum bănuiţi, omul care a apărut în palatul familiei de

Chamery în momentul când Rossignol striga că toţi călătorii de
pe „La Mouette” au pierit, omul acela care se recomandase
Albert de Chamery, care izbucnise în lacrimi în momentul când
închisese ochii marchiza, omul acela, pe care Fabien, la cimitir,
fusese silit să-l sprijine, pentru a nu se prăbuşi din cauza
durerii, în sfârşit omul care voia să-l ucidă pe baronul de
Chamery-Chameroy, nu era altul decât Rocambole.
Niciodată un pungaş nu intrase într-o familie în împrejurări
mai dramatice, mai sfâşietoare şi în condiţii mai bune. El venise
92
tocmai în momentul când pretinsa lui mamă era pe punctul de

a-şi da sfârşitul şi dăduse dovezi de cea mai adâncă şi de cea
mai sinceră disperare.
Când adevăratul Albert de Chamery dispăruse de acasă,
Blanche, sora lui, era încă în faşă. La palat nu mai rămăsese
nici un servitor de pe timpul când el dispăruse. În sfârşit,
marchiza murise fără să-şi poată recăpăta cunoştinţa. Cât
despre Fabien, după cum se ştie, el nu venise la Paris decât de
vreo doisprezece sau treisprezece ani.
Şi apoi, cine ar fi putut bănui că el nu este adevăratul
marchiz de Chamery din moment ce avea toate actele acestuia?
De altfel, elevul lui sir Williams devenise, în ceea ce priveşte
înfăţişarea, un gentleman desăvârşit. Cel care se numise, rând
pe rând, vicontele de Cambolh, marchizul don Inigo de los
Montes şi Arthur Rocambole, gentilom anglo-indian, sfârşise
prin a dobândi obiceiuri şi apucături cu adevărat aristocratice şi
oricine s-ar fi înşelat văzându-l.
Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Fabien.
Pe de altă parte, vicontele d’Asmolles, preocupat fiind de
durerea Blanchei de Chamery, durere pe care o simţea şi el, nu
se îndoi o singură clipă că acesta este adevăratul marchiz de
Chamery.
Rocambole găsi o explicaţie foarte simplă pentru a justifica de
ce, scăpat ca prin minune din catastrofa de pe „La Mouette” nu
putuse veni la Paris decât după trei luni.
În momentul când vasul fusese ameninţat de dezastru ― iar
el, ca marinar, văzuse lucrul acesta din vreme ― se aruncase în
mare. Dar locul dezastrului era departe de coastă, şi oricât de
bun înotător era el, sfârşise prin a se agăţa de o scândură
sfărâmată din vapor, tocmai în momentul când un val enorm îl
acoperise. Din momentul acela, el pretinse că şi-a pierdut
cunoştinţa şi nu şi-a revenit în simţire decât după multă vreme.
Se regăsise la bordul unei nave necunoscute, care, probabil, îl
scăpase tocmai în momentul când era pe punctul de a fi înghiţit
pentru totdeauna de valuri. Nava era daneză şi făcea cursa spre
America, iar în momentul când îşi revenise în simţiri, zicea el,
trecuseră de capul Finistra şi, cu toate rugăminţile lui,
căpitanul nu voise să se întoarcă pentru a-l lăsa pe uscat.
Aşadar, fusese silit să meargă în America, de unde se
reîntorcea.
Toate acestea erau credibile, nimeni nebănuind un neadevăr
93
în spusele lui şi durerea nemărginită ce o manifesta pentru

pierderea marchizei sfârşi prin a face să fie crezut cu
desăvârşire.
Pretinsul marchiz de Chamery, căruia îi vom da de mai multe
ori de aici înainte numele acesta, se prezentă cu Fabien în
strada Saint-Florentin, la domnul baron de Chamery-Chameroy.
Tinerii soţi îşi începuseră existenţa conjugală rău. De două
zile, domnişoara Andréea Brunot de Chamery se căia amarnic
că se măritase cu baronul de Chamery-Chameroy, un stricat
îngropat în datorii, de la care nu se mai putea spera nimic, din
moment ce ― aşa după cum venise să spună, stâlcit în bătaie
domnul Rossignol ― tânărul marchiz de Chamery trăia.
Servitorii Andréei nu-l cunoşteau pe Fabien şi cu atât mai
puţin pe Rocambole. Unul din ei îi introduseră în salon,
spunându-le că domnul şi doamna baroană sunt acasă.
Domnul baron de Chamery, care era în camera soţiei sale,
veni numaidecât şi cum dădu cu ochii de Fabien îl recunoscu,
fiindcă altădată se întâlnise de multe ori cu el şi ştia că este
logodnicul Blanchei de Chamery.
Baronul ghici pentru ce venise Fabien, dar acesta îl salută în
tăcere şi-l lăsă să vorbească pe viitorul său cumnat.
Rocambole făcu un pas spre baron.
― Domnul de Chameroy? întrebă el.
-― Eu sunt, răspunse baronul.
― Marchizul Albert de Chamery, se recomandă Rocambole.
Baronul salută fără să răspundă.
Rocambole îl măsură de sus până jos, ca un adevărat senior.
― Cred că bănuiţi motivul venirii noastre aici, zise el.
― Domnule...
Rocambole continuă cu o voce gravă, nobilă şi mâhnită în
acelaşi timp:
― Sunt patruzeci şi opt de ore de când m-am întors în casa
părintească, din care am lipsit optsprezece ani. Aici mi-am găsit
mama bolnavă de moarte, din cauza unui mizerabil, care zicea
că este trimis de nu ştiu care femeie pierdută şi uzurpatoare de
nume...
― Domnule!... exclamă baronul.
― Ascultaţi!... răspunse Rocambole poruncitor. Am zis O
FEMEIE PIERDUTĂ ŞI UZURPATOARE DE NUME care în
vederea unei speculaţii ruşinoase, bazată pe probabilitatea
morţii mele, a fost luată în căsătorie de unul din acei oameni
94
degeneraţi...
― Destul, domnule, zise baronul, căruia i se urcase sângele
în obraz, vă înţeleg şi sunt la ordinele dumneavoastră.
― Cred şi eu!...
― Ne vom întâlni, unde veţi voi.
― Ba nu, răspunse pretinsul marchiz de Chamery, trebuie să
ne batem imediat.
― Fie, domnule!... Cu ce armă doriţi?
― Cu oricare; cu spada dacă vreţi!
Fabien se îndreptă spre uşă. Rocambole îl urmă şi tocmai
voia să iasă împreună cu ei şi domnul de Chameroy, când uşa
se deschise şi apăru în prag baroana Andréea de Chamery-
Chameroy. Ca şi bărbatul ei, la vederea lui Fabien înţelese
imediat despre ce este vorba. Vicontele d’Asmolles o măsură cu
o privire plină de dispreţ.
― Daţi-ne voie să ieşim, doamnă, îi zise el încet, poate că
peste o oră veţi fi văduvă şi atunci veţi putea să vă măritaţi cu
Roland de Clayet.
Şi trecu mândru prin faţa acelei femei pe care o făcuse să-şi
plece fruntea.
― Domnilor, zise baronul de Chameroy ajungând în curte,
dar eu nu am martori.
― Domnule, răspunse Rocambole, să facem câţiva paşi în
stradă şi sigur vom găsi pe cineva care să vă poată servi ca
martor.
― Fie, zise baronul.
Rocambole avea dreptate.
Pe când el şi cu Fabien se urcau în trăsura de piaţă cu care
veniseră mergând să cumpere două spade, baronul de
Chameroy plecă pe jos şi se întâlni după câtva timp cu un
tânăr, cunoştinţă a sa, căruia îi spuse că fusese grav insultat şi
că adversarul său ţinea să se bată imediat.
― Foarte bine!... îi răspunse tânărul, sunt la dispoziţia ta.
― Domnii aceia mi-au dat întâlnire peste o oră lângă
Castellane. Tot ei aduc şi săbiile.
― Să mergem atunci, zise tânărul urcându-se cu domnul de
Chameroy într-o trăsură care tocmai trecea în momentul acela.
În mai puţin de o oră ajunseră la locul de întâlnire. Fabien şi
Rocambole, aşteptau. Fabien prevăzuse cazul în care tânărul
său amic putea să fie rănit şi arătând baronului o pereche de
pistoale îi zise:
95
― Domnule, să ştiţi că, dacă va fi nevoie, voi continua eu

duelul...
― În cazul acesta, răspunse baronul cu obrăznicie, veţi apăra
zestrea viitoarei dumneavoastră soţii.
― Domnule, zise vicontele fără să-şi piardă cumpătul, averea
domnişoarei de Chamery este păzită de justiţia acestei ţări, în
care nu s-a întâmplat niciodată ca un om îngropat în datorii, un
nemernic, să ruineze o familie cinstită
Şi Fabien, după ce spuse cuvintele acestea, îi întoarse
spatele. Apoi se apropie de tânărul cu care venise baronul şi
începu să vorbească cu el despre problemele care îi priveau ca
martori.
Condiţiile luptei se aranjau totdeauna uşor. Cei doi adversari
se dezbrăcară şi începură lupta.
„Pe cinstea mea!... se gândi Rocambole, aducându-şi aminte
de numeroasele lui dueluri, nu m-am bătut niciodată pentru o
cauză atât de nobilă... Oh!... sir Williams, dacă m-ai vedea
trăgând spada pentru a răzbuna pe nobila mea mamă, marchiza
de Chamery!...”
Şi laşul marchiz, aducându-şi aminte de acea faimoasă
lovitură de maestru, îşi atacă adversarul cu sânge rece şi cu
băgare de seamă, ca un luptător încercat ce era.
Dar nici domnul de Chameroy nu era un adversar de
dispreţuit. El învăţase la vechea şcoală de scrimă franceză, îşi
ţinea corpul întins, lovea drept, nu devia şi nu greşea niciodată.
Din nefericire, în momentul acela el era în inferioritate morală
faţă de adversarul său şi pe deasupra mai era şi cât se poate de
iritat. Adversarul său îl costa un venit de 75.000 franci rentă şi
omul acela îl tratase ca pe cel din urmă dintre mizerabili. În al
doilea rând, adversarul voia să-şi răzbune mama, ceea ce era de
ajuns pentru a tulbura sufletul şi stilul de luptă al baronului de
Chameroy.
Din contră Rocambole, banditul îndrăzneţ, fără lege şi fără
credinţă, omul care, o dată intrat în pielea marchizului de
Chamery, se hotărâse să-şi joace rolul în consecinţă, începu
lupta cu sângele rece al unui duelist de profesie.
„Cine se va mai îndoi vreodată, îşi zise el, că nu sunt
marchizul de Chamery, după ce-l voi omorî pe omul care a ucis-
o pe pretinsa mea mamă?”
Gândul acesta fu de-ajuns pentru a asigura elevului lui sir
Williams o mare superioritate morală. Lupta fu înverşunată dar
96
scurtă. Domnul de Chameroy se apără cu toată energia unui

om care se simte condamnat şi îşi răni de două ori adversarul.
În cele din urmă însă, acesta, căruia sângele îi curgea de la
umăr şi de la şold, făcu uz de faimoasa lui lovitură de maestru,
atacă şi-l lovi pe baron culcându-l la pământ.
„Mi se pare că l-am dat gata!’” se gândi Rocambole şi
continuă cu glas tare:
― Mama este răzbunată!...
Rănile falsului marchiz erau uşoare. Cu toate acestea el fu
silit să se reazeme de braţul lui Fabien pentru a se întoarce la
trăsură, pe când tânărul martor al baronului, ajutat de
gardienii din pădure, care alergară imediat, îl transportară în
trăsura cu care venise, pe baronul de Chameroy, care respira
încă, dar a cărui stare era cât se poate de gravă.
*
* *
După două zile, un mic ziar publica la rubrica „Întâmplări din

Paris” următoarele:
„Un duel al cărui motiv misterios şi ale cărui urmări dramatice
preocupă în cel mai înalt grad curiozitatea publică, a avut loc
alaltăieri, la ora patru, în Bois de Boulogne, între doi tineri din
înalta aristocraţie.
Domnul marchiz de C. şi domnul baron de C-C..., o rudă a sa
îndepărtată s-au bătut cu spada. Marchizul de C... a fost rănit la
umăr şi la şold, dar rănile sale nu prezintă nici o gravitate...
Domnul baron de C-C... a primit, din contră, o lovituri de sabie,
care îi lasă puţină speranţă de a scăpa. Baronul era căsătorit de
numai trei zile. Se pare că această căsătorie a fost una din
cauzele funestului duel. Domnul de C-C... se căsătorise cu una
din acele femei uşoare, a căror frumuseţe şi spirit pervers le fac
cu atât mai periculoase.”
Ziarul făcea apoi o dizertaţie lungă asupra moralei, povestea
în mod foarte vag istoria cu testamentul şi sfârşea astfel:
„Domnul marchiz de C... este chiar copilul care dispăruse
acum optsprezece ani şi pe care familia lui îl căutase zadarnic.
Tânărul marchiz de C..., care s-a reîntors în Paris povesteşte
astfel, după cum ni se spune, misterioasa lui dispariţie.
El fugise de acasă pentru a scăpa de o pedeapsă pe care
trebuia să i-o dea profesorul său şi rătăcindu-se prin Paris ajunse
97
la marginea Senei până la staţia de vaporaşe care în timpul

acela făcea drumul de la Paris la Le Havre.
Copilul, luându-se după lumea care se grăbea să se urce pe
vapor, fără să ştie nici ce face, nici unde se duce, se pomeni în Le
Havre. Pe drum fu întrebat cum îl cheamă, dar din mândrie nu îşi
spusese numele. Căpitanul vaporului se hotărî atunci să-l dea pe
mâna unui comisar de poliţie, dar copilul reuşi şi de data aceasta
să scape. Rătăci o bună parte din noapte prin port, fu întâlnit de
nişte mateloţi englezi, care îl luară cu ei şi îl îmbarcară ca elev de
marină.
Copilul reuşi să facă faţă vieţii pe mare şi acum trei zile se
întorsese ofiţer de marină şi posesor al unor certificate pline de
laude. Din nefericire, îşi găsi mama pe patul de moarte.
Doamna marchiză de C... a murit din cauza spaimei cauzate
de ameninţările baronului C-C... şi ale soţiei sale, care sperau,
prin moartea probabilă a tânărului marchiz de C..., îndeplinirea
unor speranţe pe care tribunalele, în cele din urmă, trebuiau să le
recunoască!”
Aceasta era povestirea care aţâţa curiozitatea publică.
Pretinsul marchiz de Chamery, care din cauza rănilor pe care
le primise trebuia să stea în pat câteva zile, deveni omul zilei.
Toată lumea venea să se anunţe la palatul Chamery.
Când vicontele Fabien d’Asmolles ieşi, pentru întâia pară, la
braţ cu viitorul său cumnat, care era încă slab, fură primiţi cu
ovaţii.
În împrejurările acestea dramatice, mişcătoare, sosise la
Paris îndrăzneţul elev al lui sir Williams, sub numele şi cu
hârtiile nenorocitului marchiz de Chamery.
După trei luni se întâlni cu sir Williams în baraca
saltimbancilor de pe bulevardul Temple, cu un sir Williams
schimonosit, arătat publicului sub înfăţişarea lui O’Penny.
Ce se petrecuse cu noul marchiz în timpul acestor trei luni?
Ce vis ambiţios îşi mai făurise omul acesta care reuşise să-şi
creeze o familie, un nume şi un venit de 75.000 franci, pentru a
mai avea nevoie, de inteligenţa perversă a lui sir Williams?
Lucrul acesta îl vom afla imediat, din propria lui gură,
regăsindu-l în strada Suresnes, în acel salonaş, unde-l
condusese pe sir Williams şi unde îl trimisese pe doctorul
mulatru care vindeca bolile contractate în ţările calde.
Fiului adoptiv al văduvei Fipart nu-i ajungea să fie marchiz,
bogat, înconjurat de o familie nobilă: el voia mai mult încă!
98
Capitolul XIV
Rocambole îl duse pe doctorul mulatru în salonaş, unde

O’Penny stătea la masă şi mânca cu o lăcomie sălbatică.
La vederea sălbaticului, doctorul se dădu înapoi fără voie.
Figura lui sir Williams era atât de hidoasă, încât se speriase şi
doctorul, după cum se speriase şi publicul şi după cum se
speriase însuşi Rocambole. O’Penny păru că nu bagă de seamă
că a intrat un străin în odaie şi continuă să mănânce.
― Uitaţi-vă la nenorocitul acesta doctore, zise pretinsul
marchiz de Chamery.
După ce îi trecu primul moment de repulsie, mulatrul se
apropie de O’Penny, luă o lumânare şi se uită bine la figura lui
oribilă.
O’Penny nici nu clipi.
― Ei bine? întrebă Rocambole.
― Ei bine, răspunse în cele din urmă mulatrul, mi se pare că
văd un lucru foarte curios.
― Şi anume?...
― Că nenorocitul acesta a fost victima tuturor acestor
mutilări şi tatuaje în două feluri diferite.
― Credeţi?... întrebă cu naivitate tânărul marchiz de
Chamery...
― Mai întâi, continuă medicul, figura a suferit arsuri adânci,
nişte arsuri care nu pot fi produse decât prin detunătura unei
arme încărcate cu praf de puşcă.
― Curios... sălbaticii cunosc şi ei armele de foc? întrebă
Rocambole cu o naivitate de copil.
― Unii din ei le cunosc, răspunse mulatrul.
― Aşadar, a fost ars...
― Mai întâi. Pe urmă, însă, după multă vreme, poate la un
interval de şase luni, a fost tatuat.
― Asta este şi mai curios.
― Într-adevăr, căci sălbaticii încep totdeauna prin a-şi tatua
prizonierii. Şi nu-mi pot explica asta decât într-un singur fel.
― Anume?
― Sunt aproape sigur că omul acesta, mutilat astfel...
― Este şi mut, observă Rocambole.
― Omul acesta, ars şi mutilat astfel, trebuie să fi fost victima
99
unei răzbunări.
― Credeţi?
― Este posibil ca pe urmă să fi fost părăsit pe coasta
Australiei şi sălbaticii au dat peste el.
Spusele doctorului îl neliniştiră pe Rocambole. „Doctorul
acesta are darul să ghicească multe, se gândi el, să fiu cu
băgare de seamă”.
Şi zise cu glas tare:
― Ceea ce îmi spuneţi, doctore, îmi aminteşte un fapt, căruia
la început nu i-am dat nici o importanţă...
― Aşa? zise doctorul punând lumânarea pe masă şi
aşezându-se în faţa lui O’Penny. Ascult.
― Omul acesta, care la început a fost şef cârmaci pe vaporul
meu, marinar excelent de altfel, îşi atrăsese ura echipajului din
cauza severităţii lui extreme.
Rocambole se întrerupse şi se uită la omul tatuat. O’Penny
mânca şi părea că nu aude nimic din cele ce se vorbea în jurul
său. Dar Rocambole îl cunoştea prea bine pe sir Williams
pentru a se încrede în figura lui liniştită. Din contră, el fu foarte
mulţumit văzând că sir Williams nu îşi pierduse inteligenţa,
după cum se temuse la început. El continuă:
― Mateloţii pe care îi aveam pe bordul vasului erau în
majoritate indigeni şi îi juraseră răzbunare. Una din acelea pe
care nu le poate domoli nimic în lume, o răzbunare care nu
poate lua naştere decât în marile Indii. Pe omul acesta îl
cheamă Walter Bright. El ştia de ura echipajului, dar ca bun
marinar englez ce era, încredinţat fiind că disciplina şi respectul
datorat superiorului trebuie să înăbuşe orice alt sentiment, nu o
luă în seamă...
― Şi credeţi, observă mulatrul, că arsurile acestea?...
― Aşteptaţi doctore, Walter Bright îşi făcuse stagiul şi era
liber să părăsească marina când dorea. Într-o zi el veni în
cabina mea, la bordul unui vas pe care îl comandam şi pe care
el era şef de echipaj şi îmi aduse demisia. I se oferise
comandamentul unei joncii1 chineze şi o sumă foarte frumoasă
pentru a-i conduce pe emigranţi în California. Tocmai fuseseră
descoperite atunci minele din California şi popoarele asiatice
emigrau pe capete înspre acea parte. Demisia lui Walter Bright
fu primită şi el plecă. În ajunul plecării joncii chineze din port,
1
Mică ambarcațiune rudimentară cu pânze, folosită în bazinul de vest
al Oceanului Pacific. [cuvânt de origine malaieză].
100
mai mulţi din mateloţii noştri indigeni dezertaseră şi aflarăm că

ei fuseseră cumpăraţi de armatorul chinez.
― Ah! zise doctorul, care ascultase cu multă luare aminte
micul roman, improvizat de Rocambole, acum ghicesc ce s-a
întâmplat. În largul mării echipajul s-a revoltat şi Walter Bright
a fost desfigurat, mutilat şi la urmă părăsit pe o insulă
oarecare.
― Tocmai lucrul acesta mi-l închipui şi eu. În momentul
acela, O’Penny, care până atunci stătuse nemişcat, se întoarse
şi se uită curios, cu urma de ochi ce-i mai rămăsese, la doctor şi
la Rocambole.
― Aşteptaţi, zise acesta, o să-i vorbesc în englezeşte, căci nu
ştie nici o boabă franţuzeşte...
Şi, în englezeşte, Rocambole îl întrebă pe Walter Bright dacă
fusese mutilat de echipajul său revoltat.
Pretinsul sălbatic păru că ascultă cu mare atenţie ca şi cum
vocea i-ar fi amintit lucruri pe jumătate şterse din memorie.
Apoi, deodată, dădu repede din cap în semn afirmativ.
― Vedeţi? zise doctorul încântat de propria lui perspicacitate.
― Ei bine, zise Rocambole, fiindcă suntem acum aproape
lămuriţi asupra faptelor, să ne întoarcem la consultaţie.
― Mă iertaţi, zise doctorul, încă o întrebare, vă rog.
― Spuneţi.
― Unde l-aţi găsit pe omul acesta?
― L-am găsit astă seară, din întâmplare, într-o baracă de
saltimbanci.
― Şi l-aţi recunoscut?
― Da.
― Cu toate acestea probabil că nu mai seamănă deloc cu ce a
fost înainte.
― Aşa este... dar vedeţi cicatricea aceasta pe care o are sub
pectoralul drept?
― Este o lovitură de sabie, răspunse doctorul.
― După asta l-am recunoscut şi mă văd silit să vă povestesc
acum o altă istorie, adăugă Rocambole.
― Ce istorie? întrebă doctorul mulatru.
― Walter Bright mi-a salvat viaţa. El a primit lovitura aceasta
de sabie pentru mine. Pe atunci eram simplu aspirant de
marină. Într-o seară mă certasem într-o cârciumă din Calcuta
cu unul din camarazii mei. Rivalul meu era beat, iar eu nu eram
decât puţin ameţit. După obiceiul englez, am vrut să boxez cu
101
el, dar rivalul meu scoase sabia şi se repezi asupra mea. În

momentul însă când voia să mă străpungă, un om se repezi
între noi şi căzu aproape imediat, izbit în piept de lovitura de
sabie care îmi era destinată. Omul acesta era Walter Bright.
― Ah! înţeleg acum, zise doctorul.
― Bietul băiat, de viaţa căruia am fost multă vreme îngrijorat,
continuă Rocambole, îşi câştigase, prin urmare, dreptul veşnic
la recunoştinţa mea. După cum vedeţi mi-am permis să-mi
manifest această recunoştinţă. Astă seară îmbrăcămintea şi
sluţenia lui oribilă mi-au atras atenţia. Apoi vederea cicatricei
m-a făcut să tresar şi mi-a venit ideea să mă apropii de el şi să-i
spun la ureche:
― Nu eşti cumva Walter Bright? Atunci fiindcă el îşi
manifesta o emoţie vie, nu m-am mai îndoit şi, cu câţiva
ludovici, l-am răscumpărat de la saltimbanci şi l-am adus aici,
gândindu-mă la dumneavoastră şi la ştiinţa pe care o aveţi...
Doctorul se înclină.
― Şi m-am gândit că dumneavoastră, dacă nu-l veţi putea
vindeca, veţi reuşi cel puţin să-i mai micşoraţi sluţenia, scumpe
doctore, că averea mea îmi permite să-i pot face un viitor
acestui nenorocit, dacă vom reuşi să-l scăpăm de aceste tatuaje
oribile.
Doctorul luă din nou lumânarea, îl puse de O’Penny să se
scoale în picioare şi îi examina încă o dată figura hidoasă.
― Astea sunt tatuajele australienilor, zise el.
― Se pot şterge?...
― Aşa cred.
― Dar arsurile?
― Ah!... asta este altceva. Nici nu trebuie să ne gândim.
― Dar... ochii?
― Unul este stins cu desăvârşire, celălalt este foarte grav
bolnav. Dar, zise doctorul, ridicându-se, voi mai veni şi mâine
dimineaţă, pe la ora zece. Pentru a mă putea pronunţa, trebuie
să văd rănile încă o dată, ziua.
― Fie, atunci pe mâine, la zece.
Rocambole îl conduse pe mulatru şi se întoarse imediat lângă
O’Penny.
― Moşule, îi zise el bătându-l pe umeri, o să încercăm să-ţi
facem o altă mutră. Nu-ţi promit că te vom face din nou băiat
frumos, ca să mai nădăjduieşti a place cumnatei tale, contesei
Jeanne de Kergaz, dar vom face şi noi ce vom putea.
102
Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs oribil.

― Aha! zise Rocambole, am pronunţat numele care va avea
totdeauna efect asupra ta. Foarte bine... vom căuta să facem
ceva pentru tine... Pentru moment însă, continuă el, înţelegi
foarte bine că marchizul de Chamery nu poate sta o noapte
întreagă în oraş, fără să se întoarcă acasă. Dragul meu, acum
am o soră, un cumnat, am o situaţie în lume şi trebuie, prin
urmare, să fiu băiat de treabă.
Rocambole sună. Apăru un valet.
― Să-l dezbraci pe nenorocitul acesta. Mult de lucru n-o să
ai, zise Rocambole râzând, arătând valetului creasta de pene şi
pantalonii roşii care erau întreaga toaletă a lui O’Penny. Să-l
culci în patul meu şi să ai grijă de el cât se poate de bine, până
mă voi întoarce.
― Foarte bine, domnule, zise valetul înclinându-se cu
respectul unui servitor bine plătit.
― Să cauţi în garderoba pe care o am aici, adăugă tânărul,
nişte haine care să-i vină bine şi să-l îmbraci frumos mâine
dimineaţă, înainte de a veni doctorul.
După ce spuse toate acestea, Rocambole îşi luă paltonul şi
plecă.
Urcându-se în cupeu, ordonă vizitiului:
― Acasă!
Cupeul plecă cu repeziciunea fulgerului şi ajunse imediat în
strada Verneuil.
Ambele laturi ale porţii fură deschise înaintea lui. Portarul
ieşi imediat din gheretă şi veni să-şi salute stăpânul.
Rocambole coborî alene din trăsură, ca un om care nu este
obişnuit să meargă pe jos.
Portarul înmână stăpânului său o scrisoare pe care o primise
în seara aceea. Marchizul o deschise şi citi:
„Ducele şi ducesa de Sallandrera roagă pe domnul marchiz de

Chamery să le facă onoarea de a lua prânzul la ei, miercuri,
săptămâna aceasta.”
„Ehei! murmură Rocambole, mi se pare că afacerile mele

merg bine pe acolo... voi merge!...”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A doua zi, când marchizul de Chamery se duse în strada
103
Suresnes unde-l lăsase pe sir Williams, îl găsi pe acesta

înfăşurat într-un halat mare, pe cap cu o căciuliţă de catifea şi
în mâinile doctorului mulatru care continua să-l examineze cu o
atenţie foarte mare.
― Acum, zise el, sunt aproape sigur că pot face să dispară
tatuajele.
Şi ducându-l pe Rocambole într-o odaie vecină îi zise încet...
― Îmi iau răspunderea de a face omului acestuia o figură
urâtă, dar nu hidoasă, ale cărui urme de răni se pot atribui
unui accident oarecare, dar mă tem că tratamentul la care îl voi
supune să nu-l orbească de tot.
― Drace! murmură marchizul.
Şi, lăsându-l pe doctor, se întoarse în odaia în care era sir
Williams şi îi zise în englezeşte, punând înaintea lui un condei,
hârtie şi cerneală:
― Mai poţi scrie?
Sir Williams luă condeiul şi scrise cu litere tremurătoare, dar
citeţe următoarele cuvinte:
„Îmi aduc aminte totul şi vreau să mă răzbun.”
― Bine, zise Rocambole. Acum, fiindcă acesta va fi, vai!
singurul mijloc prin care ne vom putea înţelege şi pentru că,
vreodată, se va putea întâmpla să avem nevoie să ne înţelegem
pe întuneric, încearcă să scrii închizând şi ochiul cu care vezi.
Sir Williams scrise din nou:
„Chiar dacă aş fi orb cu desăvârşire, scrise el, îmi voi
recunoaşte duşmanii doar atingându-i.”
Şi Rocambole se întoarse la doctor:
― Nu-i nimic, îi zise el, îl puteţi trata cum veţi voi; n-are
nevoie să vadă...
*
* *
După o lună de la scena de mai sus, îl găsim din nou pe

Rocambole şi pe sir Williams în micul apartament din strada
Suresnes.
Era mai mult ca sigur că drăguţa saltimbancă din bulevardul
Temple, bărbatul ei şi domnul Bobino stăpânul lor nu l-ar mai fi
recunoscut pe fostul lor pensionar, O’Penny.
O’Penny, sau mai bine zis sir Williams, era transformat cu
desăvârşire. Mai întâi, în locul acelui costum compus din
104
pantalonii roşii şi din penaj, purta un palton gros, vătuit cu o

panglică verzuie la butonieră, care putea fi luată drept o
decoraţie străină oarecare.
Îmbrăcămintea aceasta era completată de un pantalon
cenuşiu, de pantofi de casă verzi şi de o căciuliţă da catifea,
cusută cu fir de aur.
Doctorul mulatru se ţinuse de cuvânt. El făcuse să dispară şi
ultimele urme de tatuaje, dar nu este mai puţin adevărat că sir
Williams plătise aceasta cu preţul ochiului care îi mai rămăsese.
Sir Williams era orb. Atât numai că pierderea şi a acelui ochi,
care dădea fizionomiei sale atât de respingătoare mai înainte,
un aer viclean, contribuise întrucâtva la a da figurii sale o
expresie mai omenească.
Îmbrăcat astfel, sir Williams, avea aerul unei biete victime a
geniului industrial modern. Arsurile care îi brăzdau obrazul îi
dădeau înfăţişarea unui mecanic desfigurat în urma exploziei
unui cazan, a unui artilerist ars de o rachetă, sau a unui miner
accidentat în mină.
În dimineaţa aceea, căci era aproape ora nouă, alături de el
stătea vechiul lui elev, Rocambole.
Sir Williams se afla tolănit într-un fotoliu, alături de sobă.
Rocambole, în halat şi el, era întins pe un divan şi se uita la
fostul său profesor în ale răului.
― Ei bine, unchiule, zise el, adevărat că este supărător lucru
că dobitocul acela de doctor te-a lăsat orb, dar dacă ai putea să
te vezi, ai fi de acord că acum eşti cu mult mai bine ca înainte.
Ai o figură respectabilă şi în lume am spus o poveste plină de
eroism care va face să fii considerat ca un martir.
Cuvintele acestea făcură să fluture pe buzele orbului unul
din acele surâsuri amare şi batjocoritoare, al căror secret îl
poseda numai sir Williams de odinioară, surâs care arăta că, în
mijlocul acelui dezastru fizic şi moral, inteligenţa perversă a
acestui om supravieţuise.
― Căci, continuă Rocambole, acum când eşti restabilit, te voi
scoate din nou în lume, care de cincisprezece zile nu se ocupă
decât de tine. Te asigur că vei fi omul zilei. Am vorbit de tine ca
de un erou din poveste. Ai omorât sute de tigri, sălbaticii ţi-au
tăiat limba şi ţi-ai făcut să sară în aer bastimentul pentru a nu
cădea în mâna piraţilor. Compania Indiilor te-a decorat. Faţă de
sora mea, frumoasa şi curata Blanche de Chamery, pentru
Fabien, tu eşti omul căruia îi datorez viaţa. Prin urmare, ai să
105
trăieşti în palatul meu fără să fii supărat de nimeni, cu singura

condiţie să mă sfătuieşti ce trebuie să fac de aici înainte.
Orbul aprobă din cap.
― Pe cinstea mea, continuă Rocambole, nu ştiu dacă şi tu
gândeşti la fel ca mine, dar dacă aş fi fost în locul tău, mi-aş fi
zis: „Eu am fost frumosul sir Williams, seducătorul viconte
Andréa, am văzut atâtea femei căzând în genunchi la picioarele
mele, am fost temut, iubit, linguşit. Am învins. Într-o bună zi, o
femeie mi-a tăiat limba, m-a desfigurat şi a făcut din mine
obiect de milă şi de oroare. Un prost, un om de nimic,
gândindu-se la ce a fost, n-ar cere altceva decât să moară. Dar
eu vreau să trăiesc!... Şi vreau să trăiesc pentru a mă răzbuna”.
― Şi, se întrerupse Rocambole, eu care am noroc, să ştii că
am să te răzbun, unchiule. „Apoi, continuă el, vreau să trăiesc,
pentru că am alături de mine un om care este cum am fost eu,
tânăr, frumos, îndrăzneţ, fără prejudecăţi şi fără Dumnezeu, un
om în care mă voi reîncarna, suferind pentru eşecurile lui,
bucurându-mă pentru succesele lui, părându-mi-se că este al
meu, prin gând şi prin simţire, tot ceea ce, în urma sfaturile
mele, şi-ar putea procura: bani, iubire, onoruri...”
„Da... da... aşa este!” parcă exprima figura lui sir Williams,
printr-o mimică vie, însoţită de acel surâs crud, singurul lucru
care mai semăna cu el, cu sir Williams de altădată.
Rocambole continuă:
― Ah! vezi că te-am ghicit! În ziua când te-am întâlnit, sub
înfăţişarea lui O’Penny, am sperat că n-a dispărut totul din tine,
n-am stat la gânduri un singur moment pentru a te scoate din
poziţia mizerabilă în care te găseai şi în care, desigur, te-ai fi
prăpădit iute-iute, dacă n-aş fi fost eu.
Pe buzele orbului flutură un nou surâs. Surâsul acesta era
enigmatic şi putea fi luat în acelaşi timp şi ca o expresie de
recunoştinţă şi ca o ironie.
― Cu toate acestea, zise Rocambole, dând surâsului cea din
urmă semnificaţie, bagă de seamă, dragă unchiule, că dacă
Rocambole nu şi-a făcut decât datoria scoţându-l din mizerie pe
scumpul lui profesor, pe sir Williams, marchizului de Chamery,
care este bogat, care are o poziţie admirabilă în societate şi care
poate face dintr-o zi într-alta o partidă strălucită, nu i-ar
conveni deloc să se lase a fi recunoscut de vechiul său prieten.
Nenorocirile îi fac pe oameni răi. În locul meu, un dobitoc şi-ar
fi zis: sir Williams mă va trăda, dacă nu pentru altceva cel puţin
106
pentru a se consola de nenorocul lui. Eu, din contră, mi-am zis:

sir Williams n-a avut noroc, dar el este un geniu scânteietor, o
ACADEMIE de inteligenţă, care arareori se vede. Eu am pus
piciorul în prag, dar dacă l-aş avea la spatele meu pe sir
Williams, care să mă sfătuiască ce trebuie să fac, simt că voi fi
în stare să am totul. Să ajung ambasador, ministru, rege
chiar...
Aceste din urmă cuvinte îl făcură pe sir Williams să tresară şi
să se agite în fotoliul său cu un aer satisfăcut.
― Înţelegi dar, dragă unchiule, că n-am stat pe gânduri un
singur moment, pentru a te lua alături de mine. Eu îţi voi
povesti afacerile mele şi tu mă vei sfătui. Deocamdată, dă-mi
voie să te fac părtaş al unei idei frumoase, care până acum a
stat la baza purtării mele.
― Care? păru că zice figura lui sir Williams.
― Cred că aceasta este o ideea nouă, zise Rocambole cu
modestie. Ascultă-mă bine.
Şi tânărul marchiz se întinse pe divan.
― Până acum, zise el, cred că n-am reuşit, tu şi eu în
afacerile noastre, pentru că ne-am luat după proverbul acela
idiot care zice: „Pentru a face ciorbă de iepure, îţi trebuie
iepurele”.
Orbul surâse.
― Proverbul acesta nu este adevărat din toate punctele de
vedere, continuă Rocambole, şi ca să te convingi, n-ai decât să
te gândeşti la birturile, care vând porţia de mâncare cu 20 de
bani şi îţi dau carne de oaie în loc de carne de căprioară.
Domnul de Sartines, prefectul, a fost cel dintâi care s-a gândit
să-şi recruteze agenţii dintre puşcăriaşi. Şi avea dreptate.
Întrebuinţa răul în serviciul binelui. Noi am făcut contrariul.
Ne-am servit de o mulţime de pungaşi pentru a ne ajunge
scopul şi lucrul acesta ne-a pierdut.
Ideea mea este acum următoarea: „Cel mai bun mijloc pentru
a face rău, este să-l faci cu ajutorul oamenilor de bine.” Ei!... ce
zici?
Sir Williams aprobă din cap.
― Prin urmare, de patru luni de când am intrat în pielea de
marchiz şi mă simt foarte bine în ea, m-am înconjurat de
oameni a căror virtute este ireproşabilă.
Sora mea este un înger, cumnatul meu este un gentilom şi
mi-am făcut câţiva prieteni din societatea cea mai înaltă. Şi,
107
după ce te voi pune la curent cu afacerile mele, care de altfel

sunt foarte complicate, îi vom face pe toţi aceştia să lucreze în
interesul şi în profitul ambiţiilor noastre.
Figura lui sir Williams continua să exprime cea mai vie
satisfacţie. Dacă ar fi putut să vorbească, desigur că şi-ar fi
felicitat elevul pentru progresul pe care îl făcuse în filozofia
răului.
― Acum, continuă Rocambole, să-ţi povestesc ce am făcut la
Paris din ziua în care m-am întors, ca şi cum aş fi venit special
ca să-l dau afară pe uşă pe nenorocitul Rossignol şi să-mi plâng
mama cu lacrimile cele mai fierbinţi.
Sir Williams se răsturnă în fotoliu, după obiceiul lui de
altădată şi îşi luă atitudinea unui om hotărât să asculte lucruri
interesante.
Capitolul XV
― Pe cinstea mea! zise Rocambole, în loc de introducere,

înţeleg că există oameni cărora le place virtutea. Virtutea are şi
ea partea ei frumoasă...
Pronunţând cuvintele acestea, se uită la sir Williams cu
coada ochiului şi-l văzu pe orb ridicând uşor din umeri.
„Bun! se gândi el, nu s-a schimbat... tot a mai rămas ceva în
el”, şi continuă cu glas tare:
― Adevărat! virtutea întrebuinţată în mod moderat şi cu
judecată, are meritele ei. De pildă sora mea, unchiule, este un
înger, un mărgăritar de soră. Este bună, naivă şi cred că voi
putea face din ea tot ce voi vrea... Bărbatul ei, tot aşa! Dar să ne
întoarcem la Iliada mea. Am plâns-o pe mama într-un mod atât
de conştiincios, încât de prima dată mi-am atras simpatia
pretinsei mele surori şi a viitorului ei soţ. Dar asta nu era
destul. Familia mea începuse să mă stimeze dar voiam să mă
stimeze şi lumea. După ce ne-am întors de la cimitir, m-am dus
de-a dreptul la baronul de Chamery-Chameroy şi l-am provocat
la duel. M-am lăsat rănit de două ori, la umăr şi la şold şi în
cele din urmă l-am doborât la pământ, mulţumită acelei
faimoase lovituri de maestru cu care n-am putut reuşi asupra
fratelui tău... Cu toate acestea, baronul n-a murit. După cum se
spune, a început să iasă din casă, dar cum toată lumea credea
că nu va scăpa cu viaţă, efectul a fost acelaşi. Timp de câteva
108
luni am fost omul zilei. Moartea marchizului de Chamery a

făcut să se amâne căsătoria fiicei sale, dar cum eu nu păream
destul de serios pentru a ieşi cu Blanche în lume, trebuia să
grăbim căsătoria ei înainte chiar de a ieşi din doliu. Am cerut la
biserică dispensă şi mi-a fost acordată, căsătoria a fost
celebrată fără pompă, după trei luni de la moartea marchizei,
adică acum şase săptămâni. Logodnicii şi cu mine eram în mare
doliu. Convenisem de la început ca Fabien şi soţia să stea la
mine până la sfârşitul doliului. După aceasta Fabien urma să
între în posesia palatului pe care l-a cumpărat în strada
Babylone, palat care aparţinuse unei femei la modă, de care
trebuie să-ţi aduci aminte foarte bine, baroana de Saint-Luce.
În seara nunţii, la palatul familiei de Chamery n-a fost nici
masă, nici recepţie. A doua zi am plecat toţi trei la moşia
noastră, neîmpărţită încă, din Blois, unde am stat cincisprezece
zile. Mă întorsesem din Blois de opt zile când am dat peste tine.
Şi vezi, dragul meu, de o lună de zile de când sora mea este
măritată, trăiesc ca un becher şi caut să mă introduc în lume.
Sunt ca şi la mine acasă la ducele de Sallandrera, un spaniol
care are mai multe milioane şi o fată pe care numai un imbecil
ar putea să o iubească. Eu însă vreau s-o iau de soţie.
O mişcare uşoară a lui sir Williams îi arătă lui Rocambole că
profesorul său îl găsea prea ambiţios.
Dar Rocambole, nu o luă în seamă şi continuă:
― Ducele de Sallandrera este un om cam de vreo cincizeci de
ani, care se cunoaşte cât de colo că este un gentilom desăvârşit.
Pe lângă că este bogat, are şi o influenţă politică fără margini.
Este deputat în Camera spaniolă. Cum el are o singură fată şi
fiindcă numele familiei se stinge după el, are intenţia de a
obţine de la regină, măritând-o pe fiică-sa, domnişoara Pepita-
Dolores-Conception, autorizaţia de a transmite ginerelui său,
numele, rangul şi titlul de duce. Ehe!, se întrerupse Rocambole,
parcă mă văd, dragă unchiule, duce de Sallandrera, senior de
Spania şi ministru plenipotenţial în cine ştie ce parte a lumii.
Sir Williams dădu din cap aprobator.
― Domnişoara Conception mă vede cu ochi buni. Mi se pare
chiar că mă iubeşte... Ducesa, mama ei, mă găseşte încântător,
din motive pe care ţi le voi spune la timp, dar n-am putut să
intru în graţiile ducelui, cel puţin în ceea ce priveşte, căsătoria.
Dar nici de asta nu mă tem. N-am decât să găsesc o urmă, să
109
pun mâna pe ceva din trecutul ducelui, pe vreo nebunie a lui

din tinereţe... şi... înţelegi, unchiule?
Sir Williams anunţă, dând din cap, că înţelesese.
― Deocamdată am două afaceri în curs. Una poate să ducă la
deznodământul celeilalte. Scumpul meu cumnat, Fabien,
aşteaptă o moştenire de vreo două-trei sute de mii de livre venit.
Asupra acestei moşteniri am planurile mele... Dar o să vorbim
despre ea mai târziu... Acum să vorbim despre tine, sau mai
bine despre duşmanii tăi, care, la drept vorbind, sunt şi ai mei.
Înţelegi că, de trei luni de când am venit, mi-am cules informaţii
asupra lor...
Sir Williams se agită pe fotoliu în mod evident.
― Trebuie să te gândeşti, continuă Rocambole, că am avut
curiozitatea să aflu ce s-a întâmplat cu scumpul tău frate,
contele Armand de Kergaz.
Rocambole se uită la sir Williams şi văzu pe figura aceea,
care nu mai era luminată de privire, zugrăvindu-se o expresie
de ură feroce, iar pe buzele lui fluturând acel surâs sălbatic în
care se reflecta întregul său suflet.
― Armand continuă să se bucure de o fericire desăvârşită.
Este la fel de filantrop şi tot atât de iubit de soţia şi de fiul lui.
Scumpa noastră Baccarat a devenit contesa Artoff. Dar
căsătoria aceasta a ei este aproape un mister.
Numele fostei curtezane produse asupra lui sir Williams un
amestec de ură şi frică.
― Ah! zise Rocambole, se vede că-ţi aduci aminte de „Fowler”
şi, înainte de a-ţi spune mai multe despre ea, am să-ţi dau un
sfat.
Orbul rămase nemişcat, dar pe figura lui se răspândi o
expresie de curiozitate.
― Ura pe care o porţi fratelui tău, continuă falsul marchiz de
Chamery, te-a dus la pierzare de două ori. Să fiu în locul tău, l-
aş lăsa în pace pe domnul de Kergaz şi nu m-aş ocupa decât de
Baccarat. Acesteia, da, îi putem declara război, căci îmi încurcă
şi mie planurile cu domnişoara Conception de Sallandrera, cum
mi le-a încurcat şi altă dată când eram viconte de Cambolh. Şi
ceea ce este mai curios, termină Rocambole, este că nici prin
gând nu-i trece că prezenţa ei la Paris este foarte dăunătoare
marchizului de Chamery.
Cum putea Baccarat să încurce fără voia ei planurile lui
Rocambole? Ce făcea în Paris? Ce viaţă ducea?
110
Vom vorbi în curând despre lucrurile acestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Chiar în seara aceea, orbul sir Williams fu instalat, cu
numele de Walter Bright, în palatul familiei de Chamery.
Ducele de Sallandrera, de care vorbise Rocambole, locuia în
strada Babylone, într-un palat alăturat palatului Saint-Luco, pe
care îl cumpărase Fabien d’Asmolles, în urma sfatului
cumnatului său, marchizul de Chamery.
Când îi recomandase palatul acela, marchizul avea, probabil,
planurile lui ascunse.
Ducele de Sallandrera, de doi ani de când stătea în Paris,
cheltuise o sumă enormă de bani pentru înfrumuseţarea
palatului său şi făcuse din el o minunăţie. Partea cea mai
cochetă, cea mai îngrijită, cea mai artistică în detaliile de
ornamentaţie şi de mobilare, era, fără îndoială, etajul al doilea,
rezervat în întregime domnişoarei Pepita-Dolores-Conception.
Fiica unică a ducelui îl aranjase după gustul şi după porunca
ei; tatăl plătise.
Domnul de Sallandrera, mare senior, în cel mai larg înţeles al
cuvântului, înţelegea foarte bine luxul şi eleganţa, dar câteodată
făcea lucrurile fără gust, şi dacă n-ar fi fost domnişoara
Conception, era mai mult ca sigur că palatul din strada
Babylone n-ar fi fost deloc considerat o minunăţie.
Domnişoara Conception era artistă. Picta şi sculpta cu mare
talent.
Avea nouăsprezece ani, dar vântul şi soarele cald al ţării ei o
îmbătrâniseră înainte de vreme, aşa că i s-ar fi dat cu uşurinţă
douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani.
Domnişoara de Sallandrera era născută la Sevilia şi era
frumoasă ca o andaluză. Talia ei mlădioasă, părul negru ca
abanosul, ochii verzi ca marea, buzele de un roşu viu ca
mărgeanul, mâinile mici, făceau din domnişoara Conception
una din acele frumuseţi tipice, cum se zice în lumea artiştilor,
frumuseţe care fusese remarcată imediat de întreg Parisul.
În primul an al apariţiei ei în lumea pariziană, din cauza
frumuseţii şi mai cu seamă a zestrei ei, fu cerută în căsătorie de
numeroşi tineri. Conţi, marchizi, baroni, bancheri, industriaşi, o
ceruseră rând pe rând. Dar domnişoara Conception nu-şi oprise
privirea asupra nici unuia din ei şi ducele de Sallandrera îi
refuzase cu politeţe pe toţi aspiranţii.
111
Andaluza anunţase în mod formal că nu avea decât

şaisprezece ani şi că nu voia să se mărite.
De altfel, ducesa, care avea abia treizeci şi cinci de ani era
irlandeză şi foarte frumoasă încă. Ea adoptase pentru fiica ei
educaţia engleză.
Conception trăia la Paris ca o tânără miss care nu dă
socoteală de acţiunile ei decât ei însăşi.
Dimineaţa ieşea călare, însoţită numai de un servitor. Peste
zi în trăsură sau în cupeu pleca singură, să-şi facă
cumpărăturile sau să studieze modelele noi de la Luvru. Fusese
văzută de mai multe ori la curse sau afară din oraş, conducând
ea singură brecul tras de patru cai. Într-un cuvânt, domnişoara
Conception era cunoscută de toată lumea prin excentricitatea
sa.
Într-o dimineaţă, la pădurea Bois, făcuse cunoştinţă cu acela
pe care tot Parisul îl lua drept marchizul de Chamery.
Rocambole se plimba în jurul lacului, călare pe un cal superb,
pe care îl conducea cu o graţie fără pereche.
Când ajunse aproape de cascadă, Rocambole zări o
amazoană călărind pe un cal arab, alb ca zăpada. Calul, speriat
de zgomotul cascadei, se ridică în două picioare, şi începu să
sară. Amazoana se lupta cu energie pentru a-şi domoli calul şi
poate că ar fi reuşit să-l îmblânzească, dacă din nefericire nu s-
ar fi întâmplat un alt accident. Frâul cu care ţinea calul, era un
frâu englezesc subţire, necusut. Acesta se rupse. Atunci, calul,
nebun de spaimă, nemaisimţindu-se stăpânit de zăbală, se
întoarse şi porni în galop ducând-o cu el pe amazoană, căreia îi
era imposibilă, din momentul acela, orice rezistenţă...
Tocmai atunci Rocambole venea din sens invers. El dădu
pinteni calului şi-l aranjă de-a curmezişul şoselei pentru a opri
calul amazoanei, dar animalul speriat făcu o săritură într-o
parte şi trecu înainte. Rocambole dădu din nou pinteni calului
său, se repezi după fată şi o ajunse tocmai în momentul când
calul ei, a cărui spaimă creştea, era pe punctul de a se repezi în
lac. Rocambole o prinse cu mâna lui viguroasă şi o trase pe
şaua lui, în timp ce calul cădea în apă. Amazoana era
domnişoara Conception.
Ea îi mulţumi călduros salvatorului său, îl întrebă cum îl
cheamă şi află că este marchizul de Chamery.
A doua zi, ducele de Sallandrera se duse în persoană să-l
viziteze pe Rocambole şi să-i mulţumească de asemenea
112
călduros. După opt zile, Rocambole fu invitat la un bal pe care-l

dădea ducele în palatul său din strada Babylone. După
cincisprezece zile fu invitat la masă.
Din ziua aceea se născu în creierul lui Rocambole planul său
ambiţios.
„Mă voi însura cu Conception” îşi zise el.
Poate că Rocambole se încredea prea mult în destinul său,
după cum vom vedea, urmărindu-l la palatul ducelui de
Sallandrera, a doua zi după ce-l instalase pe sir Williams în
palatul său.
Pe la ora trei după-amiază, trăsura marchizului intră în
curtea palatului ducelui de Sallandrera. Dând valetului
hăţurile, Rocambole zări la scară o trăsură elegantă pe care o
recunoscu imediat.
― Oho! îşi zise el, don José, rivalul meu, a venit să-i facă
curte domnişoarei Conception, după cum se pare.
Şi încruntă, uşor, din sprâncene.
Un lacheu ieşi înaintea domnului marchiz de Chamery.
― Domnul şi doamna ducesă nu sunt acasă, zise el, dar
domnişoara este în atelier.
Rocambole făcu din cap un semn afirmativ, şi îl urmă pe
valet. Domnişoara Conception era în atelierul ei, cu pensula în
mână.
Don José, la câţiva paşi, se uita la tabloul pe care ea îl
începuse. Văzându-l pe marchiz, don José încruntă uşor din
sprâncene, după cum se încruntase şi Rocambole când îi
văzuse trăsura la scară. Dar această manifestaţie de antipatie
fu de scurtă durată. Cei doi bărbaţi se salutară după ce
Rocambole se înclină mai întâi înaintea tinerei spaniole, care îi
întinse mâna.
― Bună ziua, îi zise ea, sunteţi foarte amabil că aţi urcat
până aici şi vă rog să stabiliţi o înţelegere între vărul meu, don
José şi mine.
Pe buzele marchizului flutură un surâs.
― Trebuie să îndeplinesc rolul unu judecător? între el.
― Poate.
― Să vedem, domnişoară, despre ce este vorba?
― Am avut cu don José o discuţie despre artă. Don José
pretinde că şcoala flamandă este superioară celei spaniole.
― Şi dumneavoastră?
― Eu, ca o adevărată andaluză ce sunt, susţin contrariul.
113
― Drace!... zise Rocambole surâzând.

― Care este părerea dumneavoastră, marchize?
― Dar, răspunse acesta, îmi este peste putinţă să mă
pronunţ atât de repede.
― De ce?
― Veţi fi de acord cu mine, domnişoară, după ce veţi afla că
don José şi cu mine am fost rivali.
Fruntea domnişoarei Conception se înroşi deodată.
― Oh!... liniştiţi-vă, zise Rocambole, observând tulburarea
fetei şi părându-i-se de bun augur, a fost vorba de o luptă cât se
poate de paşnică.
― V-aţi bătut?
― Prin intermediul unui comisar de urmărire, zise
Rocambole.
― Cum aşa?
― Alaltăieri, la vânzarea galeriei de tablouri a marchizului
d’A..., don José şi cu mine ne-am luptat pentru a cumpăra un
tablou de Ruysdael.
― Oh! ne-am luptat cu înverşunare, zise don José...
― Care din partea mea n-a fost decât o încăpăţânare, iar din
partea dumneavoastră o adevărată pasiune.
― Şi cine a învins?
― Don José, răspunse marchizul cu modestie.
― Atunci, zise Conception, chestiunea este judecată,
marchize: preferaţi şcoala spaniolă şcolii flamande.
― Poate...
― Poate, observă don José cu obrăznicie, domnul marchiz
este pictor?
― Tot atât cât şi dumneavoastră, zise Conception. Şi după ce
îşi lăsă paleta şi pensula, se aşeză pe un scaun în faţa
marchizului, depărtându-se astfel de don José, care îşi muşcă
buzele.
― Ştiţi, domnule marchiz, zise ea, că l-am vândut pe
Ibrahim?
― Calul dumneavoastră arab?
― Da, acel animal afurisit, care m-ar fi omorât dacă nu mi-aţi
fi venit dumneavoastră în ajutor.
― Ah!... domnişoară...
― L-am vândut lui Camill Dornay, acel bancher tânăr care
are cele mai frumoase grajduri din Paris.
― Cu cât l-aţi vândut? întrebă Rocambole.
114
― Cu şapte mii două sute de franci.

― Ieftin...
― Ieftin!?.... sări don José lungindu-şi buza de jos, şi
apropiindu-se de Conception, eu găsesc că l-a vândut foarte
scump.
Conception izbucni într-un hohot de râs.
― Domnule marchiz, zise ea arătându-l pe don José, acesta
este omul cel mai ignorant de pe pământ în ceea ce priveşte caii.
Vărul meu este în stare să confunde un cal de căruţă cu un cal
englezesc şi pretinde că, cu o mie două sute de franci, se poate
cumpăra un cal foarte bun, frumos şi de rasă. Dacă nu m-aş fi
ocupat eu de grajdurile lui, te asigur că l-ai fi văzut la Bois într-
o trăsură trasă de cai de călărie şi călare pe vreun cal de
trăsură.
Don José asculta glumele acestea, fără să protesteze şi
mulţumindu-se să zică:
― Vara mea este bine dispusă astăzi... Îşi bate joc de mine
din toată inima...
― Ba nu, răspunse Conception, spun adevărul.
Şi ca şi cum ar fi vrut dinainte să-l înţepe pe don José în faţa
marchizului de Chamery, ea continuă să-şi bată joc de
stângăcia lui de vânător, după cum îi batjocorise nepriceperea
la cai.
Rocambole era încântat. Atât numai că el, ca om bine
crescut, îi luă apărarea tânărului spaniol. O făcu pe Conception
răutăcioasă şi triumfă cu desăvârşire silindu-şi rivalul să
primească ajutorul său.
Don José stătea nepăsător şi primea înţepăturile domnişoarei
Conception cu veselie, cu o nepăsare perfectă. Cu toate acestea,
o dată sau de două ori, privirea pătrunzătoare a lui Rocambole
observă în treacăt o privire furioasă pe care don José i-o
aruncase verişoarei sale..
În acelaşi timp i se păru că Conception se îngălbeneşte şi
părea că sub greutatea acelei priviri nu este în largul ei. Părea
încurcată, cu toate că încerca să-şi ascundă încurcătura sub
veselia ei aparentă şi sub hohotele de râs batjocoritoare.
„Nu cumva don José este stăpânul care se impune pe tăcute
şi Conception sclava care se supune”? îşi zise Rocambole.
De multă vreme pretinsul marchiz de Chamery nădăjduia să
poată sta singur de vorbă cu Conception. Chiar în ziua aceea
spera să-l vadă pe don José plecând. Dar acesta părea că nu are
115
de gând să-i cedeze locul.

Cei doi tineri statură astfel vreo două ore în atelier, hotărâţi
amândoi să nu lase câmp liber celuilalt.
Conception ghici hotărârea aceasta. Veselia ei dispăru,
deveni visătoare şi conversaţia, care era foarte însufleţită la
început, se stinse puţin câte puţin.
Don José se uită deodată la ceas.
Rocambole nădăjduia că tânărul spaniol se va gândi că ora
este înaintată şi se va grăbi să plece.
Dar, don José zise, adresându-se verişoarei sale:
― Unchiul a plecat?
― Da.
― Se întoarce la masă?
― Fireşte.
― Atunci îl voi aştepta. Voi lua masa aici. Am să-i dau nişte
veşti grave.
Conception tresări şi o văzu îngălbenindu-se.
― Ştiri din Cadix, termină don José cu o voce care-i păru lui
Rocambole muşcătoare, crudă, neîndurătoare.
În acelaşi timp, i se păru că domnişoara Pepita-Dolores-
Conception de Sallandrera se clatină şi că este pe punctul de a-i
veni rău.
„Oh! o! se gândi falsul marchiz de Chamery, mi se pare că am
pus mâna pe un colţişor misterios... Cadix!”.
Capitolul XVI
Don José era văr cu domnişoara Conception.

Ducele ţinea foarte mult la el şi intimii casei pretindeau chiar
că ducele se gândeşte să-i dea fata. Dar, cum trecuseră doi ani
de când tânărul spaniol era în Franţa, cum el intra zilnic în
palatul ducelui şi cum nu se zvonea nimic cu privire la o
apropiată căsătorie, se putea deduce că unirea lor nu era
hotărâtă, ea împlinea, cel puţin pentru moment, un anume
obstacol.
Don José avea douăzeci şi şase de ani, era frumos, bine legat,
mândru, puţin dispreţuitor, avea purtări cât se poate de
distinse, într-un cuvânt, era un adevărat hidalgo. După tonul
cu care îi vorbise lui Rocambole s-ar fi putut deduce că nu se
sinchisea prea mult de gentilomul francez.
116
Prin Paris se şoptea că don José era îndrăgostit nebuneşte de

Conception. În schimb, se zicea că domnişoara de Sallandrera
nu ţinea deloc la el, şi că dacă se va mărita vreodată cu el, o va
face numai din supunere faţă de tatăl ei şi nicidecum din
îndemnul inimii.
Rocambole auzise toate aceste şoapte, le strânsese, una câte
una, cu mare răbdare, şi făcuse apel în mod foarte serios la
judecata şi la isteţimea lui.
„Este evident, îşi spusese el, că dacă domnişoara Conception
se tulbură la vederea mea şi rămâne nepăsătoare la vederea lui
don José, înseamnă că eu îi sunt mai puţin indiferent decât
rivalul meu. Nu este mai puţin adevărat însă, că de la o vreme
ducele şi ducesa mă primesc mai cu răceală. Aceasta înseamnă
că don José este mai stimat decât mine. Singurul mijloc serios
pentru a reuşi, ar fi să-l compromit pe don José în ochii lor.”
Planul, sau mai bine-zis scopul acesta pe care şi-l propunea
falsul marchiz de Chamery, prezenta o mulţime de greutăţi şi
cerea timp. Dar Rocambole era răbdător.
„Don José este bogat, îşi zise el, este la modă, are cai, ia
parte la curse, joacă şi pierde sume considerabile... şi trebuie să
aibă şi alte vicii. Principalul este să aflu dacă are vreo amantă...
trebuie să aibă el una.”
Ca bun cunoscător al inimii omeneşti şi ca vrednic discipol al
lui sir Williams, cu care avusese de dimineaţă o lungă
conversaţie, Rocambole îşi zisese:
„Este uşor de pierdut un om, când este la mijloc o fustă de
femeie!”
Marchizul tocmai luase hotărârea să-l spioneze pe don José,
când paliditatea domnişoarei de Sallandrera, privirea furioasă a
tânărului şi cuvântul Cadix, care păru că produce o impresie
atât de puternică asupra fetei, îl aruncară într-o nouă ordine de
idei.
Don José anunţase în mod formal că în seara aceea va
rămâne la masă. Prin urmare îi era peste putinţă lui Rocambole
să-şi mai prelungească vizita. Cu toate acestea tot stătea la
îndoială şi se uita la Conception.
În momentul când don José se apropie distrat de tabloul
verişoarei sale şi îl examina, aceasta ridică asupra marchizului
de Chamery o privire rugătoare. Privirea aceea îi arătă uşa şi
păru că îi zise:
„În numele cerului, domnule, pe tot ce aveţi mai scump în
117
lume, vă conjur, plecaţi!”

Rocambole se sculă, şi ceru voie să plece.
Conception îi întinse mâna şi el simţi mâna fetei tremurând
într-a sa. Apoi ea îl privi încă o dată, părând că îi zice:
„Ah! dacă aş îndrăzni să mă pun sub protecţia
dumneavoastră.”
„Drace! se gândi Rocambole, mi se pare că nu este departe
ceasul când fetiţa aceasta mă va lua ca apărător al ei.”
Şi plecă de la palatul ducelui de Sallandrera.
Rămasă singură cu don José, Conception începu să tremure.
Cu ochii plecaţi, stând într-un colţ al atelierului, fata părea
absorbită de o idee dureroasă.
― Ei bine! frumoasă verişoară, zise don José pe un ton
batjocoritor, mi se pare că nu mai ai poftă acum să mă
batjocoreşti.
Ea se uită la el şi tăcu.
― Este drăguţ marchizul acesta de Chamery, nu-i aşa?
Conception tresări în mod nervos şi îşi trădă nerăbdarea
printr-o uşoară ridicătură din umeri.
― Într-adevăr, este supărător, continuă don José, că nu-l poţi
lua de bărbat. După cum se vede, pare a fi de familie bună, şi
cu toate că nu este chiar aşa de bogat...
― Don José, îl întrerupse repede Conception, eşti caraghios
cu gelozia asta.
― Oi fi, pentru că te iubesc...
― Marchizul de Chamery este un om distins şi foarte bine
crescut, care nu şi-a permis să-mi spună un singur cuvânt care
să-ţi îndreptăţească gelozia.
― Dar te iubeşte...
― De unde ştii?
― Se vede. Şi apoi, mie îmi displace.
― Trebuie să nu-l mai primesc?
Şi Conception puse întrebarea aceasta pe un ton pe jumătate
batjocoritor, pe jumătate emoţionat.
― Aş prefera! răspunse don José cu asprime.
Dar tânărul mersese prea departe şi îşi închipuise mai mare
decât era, în realitate, ascendentul pe care îl exercita asupra
domnişoarei de Sallandrera. Aceste din urmă cuvinte
redeşteptau în ea orgoliul spaniol. Ochii ei, trişti şi blânzi de
obicei, străluciră de furie. Se uită la don José cu o privire de foc
şi îi zise:
118
― Nu uita că îţi însuşeşti bunul altuia şi că pentru a te arăta

cu atâta neruşinare gelos şi tiran, trebuie mai întâi să ai dreptul
acesta...
Don José îşi muşcă buzele.
― Uiţi de asemenea, continuă Conception, că eu sunt
logodnica fratelui dumitale, don Pedro...
Conception pronunţă cuvintele acestea tremurând într-un
mod aproape de neînţeles. Vocea îi era întretăiată de lacrimi.
Dar don José, un moment zăpăcit de furia neaşteptată a
fetei, la auzul acestui nume ridică privirea:
― Eşti nebună, scumpă Conception, uiţi voinţa tatălui tău în
ceea ce mă priveşte?
Conception îngălbeni.
― Da, continuă don José, este adevărat că eşti logodnica lui
don Pedro, fratele meu mai mare, dar ştii că va trebui să devii
soţia mea în ziua când don Pedro va muri... şi azi dimineaţă
chiar am primit noutăţi din Cadix.
Conception dădu un ţipăt.
― Ah! Dumnezeule! zise ea, a murit?
― Nu, răspunse don José cu răceală. N-a murit încă, dar
după părerea doctorului nu are de trăit mai mult de
cincisprezece zile.
Încercă apoi să ia mâna fetei şi să-i şoptească, fără îndoială,
câteva cuvinte de iubire, dar Conception nu-l auzi. Căzuse
leşinată pe parchetul din atelier.
*
* *
În timpul acesta, domnul marchiz de Chamery se depărta de

palatul ducelui de Sallandrera zicându-şi:
„Don José ia masa la duce. Sigur că nu vă pleca înainte de
opt sau nouă. Prin urmare am tot timpul să mă duc să-mi
schimb costumul şi, la nevoie, să-l consult şi pe sir Williams.”
El se întoarse acasă şi nu se opri, ca de obicei, la primul etaj,
unde locuia sora sa vicontesa d’Asmolles. Urcă direct în
apartamentul ocupat de pretinsul matelot englez, mutilat de
asiatici.
Sir Williams era bine înfăşurat într-un halat frumos, avea pe
cap o bonetă de mătase neagră şi era încălţat cu nişte pantofi
vătuiţi. Avea înfăţişarea unui proprietar cinstit, care trăieşte din
119
venitul său.
― Unchiule, îi zise Rocambole, să-ţi spun noutăţi.
Figura orbului păru să se luminează.
― Mai întâi, fata mă iubeşte...
Şi Rocambole, vorbind englezeşte, povesti punct cu punct
ceea ce văzuse şi auzise în atelierul domnişoarei de Sallandrera,
fără a uita de efectul pe care îl produsese asupra ei cuvântul
Cadix, pronunţat de don José.
Orbul ascultă cu atenţie, fără să facă nici un semn de
aprobare sau de dezaprobare.
― Acum ce trebuie să fac, unchiule?
Şi Rocambole puse pe genunchii orbului o tăbliţă de ardezie
şi un creion ca să scrie...
Apoi îi luă mâna şi i-o puse pe tăbliţă.
― Scrie, unchiule!
Sir Williams scrise mai întâi un singur cuvânt:
„Aşteaptă!”
― Ce să aştept? întrebă Rocambole.
„Aşteaptă să vină Conception la tine, să-ţi scrie sau să-ţi dea o
întâlnire”, scrise orbul.
― Bine, zise Rocambole.
Şi şterse rândurile de pe tăbliţă. Apoi continuă cu glas tare:
― Şi don José?
Orbul scrise:
„Urmăreşte-l pas cu pas, chiar de astă-seară... Don José
trebuie să aibă îndeletniciri misterioase. Deghizează-te în aşa fel
încât să nu poţi fi recunoscut?!”
― Foarte bine, zise Rocambole, luând tăbliţa şi punând-o pe
masă, după ce şterse rândurile scrise de sir Williams.
Plecă, după ce trimise să o anunţe pe vicontesa d’Asmolles că
în seara aceea nu mănâncă acasă. După un ceas, aştepta la
poarta ducelui de Sallandrera. Dar nici ducele, nici ducesa, nici
don José, nici Conception, nimeni, n-ar fi recunoscut în el pe
marchizul de Chamery. Nu mai era tânărul elegant cu părul
castaniu deschis, cu figura palidă şi distinsă, cu înfăţişarea
aristocratică. Rocambole se transformase într-un servitor de
origine engleză. Era îmbrăcat cu o vestă lungă dungată, pe cap
avea o perucă blondă şi deasupra perucii o pălărie conică.
Figura îi era vânătă, lăsând să se vadă în el, de la prima vedere,
omul cu patima beţiei. Falsul servitor se strecură în umbra unei
porţi din faţa palatului ducelui de Sallandrera, lucrul care îi
120
permise să vadă în momentul când poarta se deschise că

trăsura lui don José continua să staţioneze în faţa scării. El
aştepta astfel mai bine de două ore. Don José părea hotărât să
petreacă toată seara la duce.
În sfârşit, poarta mare se deschise şi trăsura ieşi.
― Drace! se gândi Rocambole, o să-mi trebuiască picioare
bune acum.
Don José dădu bice cailor şi trăsura plecă în goana mare.
Dar Rocambole avea picioare bune şi urmări trăsura fugind.
Don José locuia pe Champs-Élysées, la capătul străzii
Ponthieu, la numărul 3. El ocupa primul etaj al unui
apartament elegant, cu grajduri pentru cinci cai şi cu remize
pentru trei trăsuri.
Cu tot şirul de echipaje care mişunau pe Champs-Élysées,
Rocambole, alergând mereu, nu pierdu un singur moment din
vedere trăsura lui don José, până când o văzu dispărând în
curtea caselor unde locuia.
„Oh! oh! îşi zise el, nu cumva don José este un om atât de
cuminte încât se întoarce acasă de la ora zece! Ori are vreo
întâlnire acasă la el?”
Şi Rocambole se ascunse în colţul străzii Ponthieu, hotărât să
mai aştepte.
După un sfert de oră din casa lui don José ieşi un om.
Acesta era înfăşurat într-o manta largă, avea pe cap o şapcă
turtită şi ţinea între dinţi o pipă.
Capitolul XVII
A doua zi după-amiază, pe la ora cinci, când se întorcea de la

pădure, marchizul de Chamery zări la poarta castelului său un
negru, pe care îl recunoscu imediat.
Era valetul domnişoarei Conception.
Se putea foarte bine ca negrul să se fi găsit în locul acela din
întâmplare, însă Rocambole, ca om care judeca lucrurile bine şi
avea presimţirea evenimentelor, se duse de-a dreptul la el şi îl
privi întrebător. Negru făcu un pas spre el, îi strecură în mână o
scrisoare şi plecă.
Negrul nu spusese nici un cuvânt şi Rocambole ascunse atât
de repede scrisoarea, încât nici un trecător nu observă
mişcarea.
121
„Pentru a fi cu adevărat tare faţă de o femeie, îşi zise

Rocambole, trebuie să te porţi în aşa fel încât să o faci să creadă
că o iubeşti, dar să nu-i spui lucrul acesta niciodată şi să o
sileşti a-ţi mărturisi, ea prima, iubirea.”
Intrând în curte, Rocambole deschise scrisoarea. Conţinea
doar trei rânduri, şi nu era iscălită.
„Veniţi astă-seară, la ora 12, în bulevardul Invalizilor, la

portiţa grădinii palatului. Am nevoie de dumneavoastră.
Deghizaţi-vă într-un mod oarecare.”
Rocambole descălecă, dădu frâul valetului care îi ieşise

înainte şi îi zise:
― Spune-i doamnei d’Asmolles că astă-seară nu mănânc
acasă. Mă întorc târziu.
Şi plecă din nou, ducându-se în strada Suresnes, unde
cameristul său nu-l mai văzuse de câteva zile.
― Să-mi cauţi o bluză şi o şapcă, zise el acestuia. Mă întorc
pe la ora unsprezece.
Marchizul de Chamery se duse apoi la club unde prânzi, şi
după ce pierdu la cărţi vreo sută de ludovici, se întoarse în
strada Suresnes. Valetul îi procurase o bluză de lucrător şi o
şapcă. Marchizul se deghiză şi, îmbrăcat astfel, se îndreptă spre
bulevardul Invalizilor spre care aveau ieşire grădinile palatului
ducelui de Sallandrera.
În faţa portiţei de care i se vorbise în scrisoare era o bancă.
Bulevardul era pustiu, noaptea întunecoasă.
Eroul nostru se lungi pe bancă şi aşteptă cu ochii aţintiţi
spre portiţă. Când sună ora douăsprezece, portiţa se
întredeschise fără zgomot. Rocambole se sculă de pe bancă şi
atunci portiţa fu deschisă de tot. În pragul ei se desenă o umbră
şi se auzi o voce, care se cunoştea imediat că este a unui negru
după modul stricat în care pronunţa cuvintele. Acesta întrebă
încet:
― Sunteţi persoana aşteptată?
― Da, răspunse Rocambole.
― La ce oră aţi primit, scrisoarea?
― La cinci.
― Intraţi, zise negrul.
Rocambole îl recunoscu imediat pe valetul domnişoarei
Conception.
122
Negrul îl luă de mână, îl trase înăuntru şi închise portiţa la

loc. Apoi îl conduse prin grădină până la scară.
Îl puse să urce pe întuneric, recomandându-i să nu facă
zgomot. Scara ducea de la seră la etajul al doilea, care era
ocupat în întregime de domnişoara de Sallandrera.
Rocambole, dus de mână de negru, găsi la capătul acestei
scări un coridor pe care merse câtva timp, apoi înaintea lui se
deschise o uşă. Negrul îi dădu drumul la mână şi falsul marchiz
de Chamery se regăsi într-un salonaş întunecos, luminat de o
singură lampă al cărei glob estompa lumina ce se desena, în
mod bizar, pe cele câteva tablouri spaniole care împodobeau
pereţii.
Conception îl aştepta în picioare în mijlocul odăii. Ea înaintă
spre Rocambole şi îi întinse mâna prieteneşte.
― Vă mulţumesc, zise ea; văd că am avut dreptate să mă
încred în dumneavoastră.
Rocambole se înclină. Oricare alt tânăr, în locul lui, ar fi
căzut în genunchi la picioarele femeii. Dar marchizul de
Chamery era prea dibaci pentru a face o astfel de greşeală, şi îşi
păstră atitudinea rece şi rezervată, ca şi cum ar fi fost convins
că domnişoara Conception îl chemase pentru a-i cere un
serviciu în care sentimentele nu aveau nimic de-a face.
Ea îi arătă un scaun şi se aşeză în faţa lui.
― Domnule marchiz, îi zise cu o linişte care arăta energia
naturii ei spaniole, sunt sigură că dacă ar spune mâine cineva
că domnişoara de Sallandrera i-a dat o întâlnire marchizului de
Chamery şi că l-a primit la miezul nopţii în cabinetul ei, nimeni
n-ar crede lucrul acesta.
― Aşa este, zise Rocambole.
― Dar, continuă ea, dacă astăzi domnişoara de Sallandrera
spune marchizului de Chamery: „Sunt într-o astfel de situaţie,
încât simt nevoia de a mă destăinui unui om de onoare ca
dumneata...”
― Nu numai, o întrerupse Rocambole completându-i gândul,
că marchizului de Chamery i s-ar părea lucrul acesta foarte
natural, dar v-ar mulţumi în genunchi pentru cinstea pe care i-
o faceţi de a vă încrede în el.
Ea făcu din cap un semn afirmativ şi continuă:
― Înainte de a vă spune care este serviciul pe care îl aştept de
la dumneavoastră, trebuie să vă fac părtaş la unele lucruri pe
care nimeni din Paris nu le ştie şi care şi astăzi sunt un secret
123
al familiei mele.
― Vorbiţi, domnişoară, zise Rocambole, eu sunt omul care
ştie să păstreze un secret.
― Vă cred, şi tocmai pentru aceasta nu am stat la îndoială să
mă destăinui dumneavoastră. Domnule marchiz, continuă ea,
trebuie să plec pentru cincisprezece zile în Spania.
Rocambole tresări.
― Şi peste două luni va trebui să mă mărit cu vărul meu don
José.
Falsul marchiz nici nu clipi, dar Conception băgă de seamă
că el se îngălbenise ca ceara. Şi continuă:
― Don José este fratele mai mic al lui don Pedro, marchiz
d’Alvar, cu care m-am logodit acum şase ani. De cinci ani, don
Pedro se prăpădeşte din cauza unei boli curioase,
înspăimântătoare, fără leac. Au fost consultaţi doctori celebri
din Europa şi toţi au căzut de acord că boala lui nu se poate
vindeca şi că viaţa i se va stinge încetul cu încetul. Nenorocitul
acesta este bolnav de un fel de lepră care îi roade carnea, lepră
care a făcut din chipul cel mai nobil, din figura cea mai
frumoasă care s-a putut vedea vreodată un obiect de teroare şi
de scârbă, o faţă de cadavru din care viermii par că au început
deja să roadă.
― Curios! murmură Rocambole, impresionat de descrierea
aceasta.
― Marchizul şi-a pierdut vederea, continuă domnişoara de
Sallandrera, nu mai are păr, buzele îi cad bucăţică cu bucăţică,
limba îi este roasa în fiecare zi câte puţin. Tata a primit o
scrisoare din Cadix, unde se află el. Scrisoarea aceasta, anunţa
că boala a ajuns în ultima faza şi că nenorocitului nu-i mai
rămâne nici o lună de trăit.
În ziua când va muri va trebui să mă logodesc cu don José şi
peste o lună să mă mărit.
Conception pronunţă cuvintele acestea cu o silă evidentă.
― Cum, domnişoară, întrebă Rocambole, sunteţi silită să vă
măritaţi cu don José deşi nu îl iubiţi?
― Aşa vrea tata.
― Credeam că domnul duce îşi iubeşte fiica şi că pentru
nimic în lume...
― Tata este nestrămutat în hotărârile lui. Şi apoi, dacă n-aş
accepta să mă mărit cu don José, ar însemna să-l ucid pe tata.
― Aşa? zise Rocambole uimit.
124
― Cu toate acestea, continuă Conception, îl urăsc pe don

José tot atât de mult după cum îl iubeam pe fratele său, don
Pedro.
Rocambole tresări din nou.
― Îl urăsc, termină Conception cu vocea întunecată, pentru
că omul acesta este un asasin!
Şi falsul marchiz de Chamery văzu strălucind în ochii fetei,
acea privire arzătoare specifică femeilor meridionale.
― Îl urăsc, repetă ea, şi cred că voi muri în ziua când voi
deveni soţia lui.
― Vreţi să-l omor într-un duel?
Şi Rocambole puse în propunerea aceasta cavalerească un
accent atât de devotat, încât Conception se simţi mişcată.
― Nu, zise ea surâzând cu tristeţe, sau mai bine aşteptaţi...
lăsaţi-mă să termin.
Şi ridicându-se de pe scaun, se duse la o măsuţă, luă o cutie
din care scoase un sul voluminos de hârtii.
― Domnule de Chamery, zise ea, vă încredinţez manuscrisul
acesta, scris în întregime de mâna mea în nopţile în care n-am
putut închide ochii şi în serile în care n-am fost silită să ies în
lume. După ce îl veţi citi, vă voi spune ce aştept de la
dumneavoastră.
Domnişoara de Sallandrera vorbea cu cea mai mare linişte,
dar privirea ei părea că zice: „Trebuie să am mare încredere în
dumneavoastră de vă încredinţez secretele mele de familie.”
Rocambole luă manuscrisul.
― Domnişoară, îi zise el, acum mă întorc acasă. Mă voi
închide în camera mea şi voi citi paginile acestea. Mâine seară
voi fi la ordinele dumneavoastră.
― Foarte bine, zise ea. Vă aştept mâine seară.
― Unde?
― Tot aici.
― La ce oră?
― La ora la care aţi venit şi astă-seară. Servitorul meu vă va
aştepta la portiţă.
Şi când Rocambole făcu un pas spre uşă pentru a pleca, ea îl
apucă repede de braţ şi îi zise cu însufleţire:
― Este curios, nu-i aşa, ca o fată ca mine să facă ce-am
făcut? Să ceară ajutorul unui tânăr pe care îl cunoaşte abia de
două luni, în loc să se ducă a se destăinui părintelui ei. Dar
după ce veţi citi rândurile acestea, după ce veţi cunoaşte istoria
125
vieţii mele, nu vă veţi mai mira văzând că o biată femeie care

trăieşte între călăi şi victime, aleargă la un om leal pentru a-i
cere sprijinul.
Ultimele cuvinte ale domnişoarei de Sallandrera trebuiau să
aducă, în mod fatal, o mărturisire pe buzele tânărului marchiz.
Rocambole înţelese imediat că venise momentul să facă un
pas spre inima domnişoarei Conception.
― Domnişoară, îi zise el cu o emoţie care o înşelă pe tânăra
spaniolă, cu toată intuiţia ei feminină, nu ştiu care ar putea fi
călăii care vă înconjoară, nici victimele de care vorbiţi, dar vă
mulţumesc în genunchi pentru că v-aţi aruncat privirea asupra
mea şi-l rog pe Dumnezeu să facă în aşa fel încât să îmi dea
fericirea de a-mi risca viaţa pentru dumneavoastră.
Domnişoara de Sallandrera se înroşi.
― Căci în secolul prozaic şi plin de calcule meschine în care
trăim, zise el, în mijlocul oamenilor de afaceri egoişti, care
aleargă după bani aşa cum alergau evreii după viţelul de aur,
rar se întâmplă ca un om să găsească prilejul de a se devota
femeii a cărei privire i-a tulburat inima!...
Pronunţând aceste cuvinte, falsul marchiz de Chamery
îngenunche în faţa ei şi îndrăzni să-i ia mâna şi să i-o sărute.
Domnişoara de Sallandrera se înroşi şi mai tare, dar nu-şi
retrase mâna.
― Domnule de Chamery, răspunse ea, nu ştiu dacă mă iubiţi,
dar cred lucrul acesta... Şi tocmai din cauza aceasta m-am
adresat dumneavoastră... Eu nu vă spun că vă iubesc, căci ar
însemna să mint, în adâncul inimii mele mai trăieşte încă
amintirea acelui amărât don Pedro, care este pe punctul de a
muri. Dar dacă mă veţi scăpa, dacă veţi reuşi să mă smulgeţi
din mâinile lui don José şi mă veţi face vrednică de a-mi alege
un protector, vă jur că voi fi soţia dumneavoastră. Adio...
Ea făcu un gest oarecum rugător şi îi zise:
― Plecaţi, pe mâine.
Rocambole se supuse.
Pe sală îl întâlni pe negru, care îl luă din nou de mână şi îl
conduse până la portiţa grădinii care dădea în Bulevardul
Invalizilor.
Rocambole plecă zicându-şi:
„Nu ştiu ce vrea să facă, dar ceea ce ştiu bine, e că se înşeală
pretinzând că îl mai iubeşte pe don Pedro. Nu pe el îl iubeşte, ci
126
pe mine...”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Falsul marchiz se duse să-şi schimbe costumul, se întoarse,
pe jos în strada Verneuil şi urcă direct în apartamentul lui sir
Williams.
Acesta era în grija cameristului, care tocmai voia să îl culce şi
figura lui oribilă exprima în momentul acela toată mulţumirea
unui om care nu mai trăieşte decât pentru bucurii simple,
bucurii de care nu era lipsit.
― Unchiule, îi zise Rocambole în englezeşte, am să-ţi spun
ceva nou.
Orbul se ridică. Rocambole îi făcu semn valetului să iasă,
apoi se aşeză la marginea patului lui sir Williams şi scoase din
buzunar manuscrisul domnişoarei de Sallandrera. Dar înainte
de a-l desface, el îi povesti orbului întrevederea pe care o
avusese cu fata, anunţându-l că îi dăduse întâlnire şi pentru
seara următoare.
Pe măsură ce Rocambole vorbea, figura lui sir Williams
exprima o vie satisfacţie. Omul acela care nu mai putea nimic
prin el însuşi, care nu mai putea nici să vadă, nici să iubească,
nici să fie iubit, simţea că trăieşte prin elevul său. I se părea că
tânăra fată îl iubea pe el, că el va trebui să se ducă a doua zi la
întâlnirea aceea misterioasă.
Rocambole se bucură un moment de fericirea lui mută, care
cu toate acestea era atât de elocventă, apoi desfăcu manuscrisul
domnişoarei Conception, îl puse pe o masă şi citi:
„Note pentru a servi explicării istoriei secrete a familiei de
Sallandrera şi destinate marchizului de Chamery, în care am o
încredere desăvârşită.”
― Uite! uite! zise Rocambole, se pare că inspir încredere...
Drace!...
Şi pe când pe buzele lui sir Williams apăru surâsul lui din
zilele bune de odinioară, domnul marchiz Albert-Frédéric-
Honoré de Chamery începu să citească manuscrisul cu glas
tare.
Capitolul XVIII
127
Manuscrisul Domnişoarei Conception
„Castelul de Sallandrera este situat în Navara spaniolă.

Aşezat pe coasta unui munte arid, dominând o vale întunecoasă
şi pustie, acest edificiu vechi este mai trist şi mai întunecos
decât locul pe care se ridică. A fost zidit de un Sallandrera,
tovarăş al cavalerului Pelage, care a trăit în evul mediu ca un
soldat îmbrăcat în zale, care rămâne singur în picioare pe
câmpul de bătaie presărat cu morţi.
Fiecare epocă războinică din istoria noastră are pagina sa
scrisă pe zidurile castelului. În el au fost găzduiţi într-o noapte
suveranii Ferdinand şi Isabela. Carol Quintul a fost de
asemenea găzduit în el, teribilul Filip al II-lea l-a luat cu asalt şi
l-a decapitat în el pe un Sallandrera rebel. Ultimul asediu
susţinut de castel a fost în 1809, epocă în care Spania încerca
să reziste armatelor imperiale. Asediul a fost întreprins de un
detaşament francez. Garnizoana castelului se compunea dintr-o
mână de oameni, comandaţi de căpitanul don Pedro d’Alvar.
Asediul dura de şase săptămâni, garnizoana începuse să
termine merindele. Generalul francez promisese apărătorilor
garnizoanei să le lase viaţa dacă vor consimţi să se predea. Se
pretinde chiar că i se propusese lui don Pedro d’Alvar gradul de
colonel în armata franceză dacă va preda castelul. Dar don
Pedro fu găsit mort pe baricade, a doua zi după ce un
parlamentar francez venise la Sallandrera. Asediul mai ţinu încă
opt zile. Un armistiţiu scăpă garnizoana de ororile foametei şi de
ruşinea unei capitulări.
Iată tot ceea ce ar putea spune istoria spaniolă asupra
acestui asediu, şi nici armata franceză, nici garnizoana
castelului n-au cunoscut vreodată secretul morţii lui don Pedro.
Secretul acesta îl cunoaşte numai ducele de Sallandrera, tatăl
meu, iar cel care va citi rândurile acestea, cel pentru care le
scriu şi în mâinile căruia pun cinstea familiei noastre, va avea
ultimul cuvânt asupra acestei drame nocturne ale cărei urmări
se dezlănţuie după treizeci de ani.
Ducesa de Sallandrera, bunica mea, văduvă de douăzeci şi
şapte de ani, cuprinsă de o iubire nebună pentru don Pedro
d’Alvar, se mărită cu el, cu toată opunerea familiei noastre, care
îl găsea pe căpitan de un rang prea mic pentru a succeda
ducelui de Sallandrera, afară de faptul că era şi sărac. Dar
ducesa nu ascultă decât de inima ei şi era măritată de cinci ani,
128
când intrară francezii în Spania, pentru a-l proclama rege pe

Ioseph. Ducesa, cu toate că uitase unele legi ale nobleţei, cu
toate că înfruntase unele prejudecăţi, înainte de toate era
spaniolă şi credincioasă regilor părinţilor ei. Ea zise bărbatului
său:
― Ne vom închide, noi şi trupele pe care le comanzi, în
castelul meu de Sallandrera şi fiul meu, care în curând va
împlini treisprezece ani, va lupta alături de dumneata pentru
ţară şi pentru regele său.
Căpitanul don Pedro d’Alvar comanda prin urmare castelul
de Sallandrera pentru regele Spaniei şi castelul acesta fu unul
din cele dintâi fortăreţe care opuseră o rezistenţă energică
inamicului.
Acum, pentru a face, să se înţeleagă bine influenţa fatală pe
care evenimentele acestui asediu urmau să o aibă asupra
soartei mele, trebuie să-l introduc pe cititor în castelul de
Sallandrera, chiar în ziua în care s-a prezentat parlamentarul
francez. Era un ofiţer de stat major, tânăr, aghiotantul
generalului inamic. Don Pedro d’Alvar avea atunci patruzeci de
ani. El era scund, slab, cu fizionomia expresivă, care ar fi putut
părea frumoasă, dacă n-ar fi fost luminată de o privire
nesinceră. Don Pedro îl primi pe căpitanul francez în salonul cel
mare al castelului, unde se aflau portretele strămoşilor mei,
ducii de Sallandrera.
La convorbirea lui nu a asistat nimeni. Ce s-a petrecut între
ei? Parlamentarul francez plecă încredinţat că ceea ce vorbiseră
nu era ştiut de nimeni altcineva decât de don Pedro şi de el.
Don Pedro era de aceeaşi părere. Dar, după ce îl conduse pe
ofiţer până la poarta fortăreţei şi se întoarse la castel, spunând
soţiei sale, ducesei de Sallandrera, că respinsese cu energie
propunerile generalului francez, când, în sfârşit, se închise din
nou în salonul cel mare în care îl primise cu un moment mai
înainte pe ofiţerul inamic, se întâmplă un eveniment neaşteptat,
uluitor.
Don Pedro se aşezase pe scaun şi, cu capul în mâini, cu
privirea plecată, murmură:
― Sigur că am făcut bine ce am făcut. Cauza regelui Spaniei
este o cauză pierdută... Singur regele Ioseph poate asigura
viitorul ţării... Viitorul şi prosperitatea ei. Supunerea mea nu
este o trădare, ci un act de politică înţeleaptă. Peste un an voi fi
general, peste doi, duce de Spania.
129
În momentul când don Pedro pronunţă cuvintele acestea,

apăru înaintea lui o umbră, care îl făcu să sară de pe scaun şi
să se retragă înspăimântat.
Cu toate acestea, umbra nu avea nimic înspăimântător în ea.
Nu era o fantomă, nu era un spectru. Era un tânăr, aproape un
copil... Era tânărul duce de Sallandrera.
Pe unde intrase ducele?
Salonul nu avea decât o singură uşă cu două canaturi pe
care o închisese don Pedro, însuşi. Uşa aceea nu fusese
deschisă. Copilul ieşise din dosul unei perdele mari care
ascundea o fereastră... Apoi se apropiase încet de don Pedro şi
se uitase drept în ochii lui.
Palid, speriat, zăpăcit de apariţia lui neaşteptată, căpitanul
nu putu să spună pentru moment nici o vorbă şi se rezemă de
masă pentru a nu cădea.
― Paëz, zise el în cele din urmă, aici erai?
― Da, făcu copilul din cap.
Şi adăugă repede cu glas tare.
― Sunt aici... de o oră.
― O oră!... şi... ai auzit?
― Totul.
Printr-o mişcare bruscă, don Pedro îşi duse mâna la sabie.
Dar, mai repede decât el, tânărul duce scoase pistolul, ridică
ţeava la înălţimea frunţii căpitanului şi îi zise cu un sânge rece
teribil:
― Dacă faci o mişcare, te omor...
Căpitanul înfricoşat, rămase nemişcat, dar încercă să râdă şi
murmură:
― Tu eşti un copil şi nu te pricepi la politică:
― Domnule, răspunse copilul, eu sunt duce de Sallandrera,
şi cu toate că nu am decât treisprezece ani, ştiu care este
valoarea numelui acesta şi datoria pe care mi-o impune. Cea
dintâi din aceste datorii, domnule, este să păzesc castelul de
Sallandrera pentru suveranul meu.
― Aşa? zise căpitanul pe un ton batjocoritor.
― A doua datorie, continuă tânărul duce, este să pedepsesc
cu moartea pe trădătorul care a hotărât să-l introducă pe
inamic, printr-o subterană a cărei intrare i-a arătat-o, în
noaptea când trădătorul acesta va lăsa să atârne pe baricade un
steag alb.
Don Pedro făcu o mişcare, pentru a duce mâna la sabie şi se
130
retrase cu un pas. Dar copilul înainta şi el cu un pas.

― Căpitane don Pedro, zise el, cu o voce atât de hotărâtă, cu
un accent atât de convins, încât făcu să se zburlească părul
trădătorului, uită-te bine la mine şi vezi dacă vreau să glumesc.
― Ce vrei? îngână căpitanul, încercând să tremure.
― Căpitane don Pedro d’Alvar, va trebui să mori. Îţi jur că vei
muri, îţi jur pe memoria strămoşilor mei, pe cinstea familiei, pe
capul mamei mele, care a avut slăbiciunea să iubească un
mizerabil ca tine! Cazi în genunchi şi cere-i iertare lui
Dumnezeu pentru crima pe care ai comis-o!
Don Pedro era laş şi apoi n-avea la el altă armă decât sabia,
armă nefolositoare faţă de pistolul a cărei ţeavă era îndreptată
spre el.
El căzu în genunchi şi ceru iertare.
Copilul dădu din cap.
― Nu, zise el, dacă te-aş ierta, ai preda castelul chiar mâine.
Don Pedro îţi repet, trebuie să mori...
Căpitanul se târî în genunchi înaintea ducelui, îl rugă, îl
imploră, îşi împreună mâinile, plânse... Neînduplecat, copilul îi
răspunse:
― Căsătorindu-te cu mama, ai un copil de opt ani, care este
frate cu mine. Pe fratele şi pe mama mea îi iubesc, tot atât de
mult cum te urăsc pe tine. Ei bine... N-aş vrea să-i necinstesc
prin moartea ta.
Don Pedro avu un moment de speranţă; în ochii lui străluci o
scânteie de bucurie.
Dar tânărul surâse dispreţuitor şi continuă:
― Te înşeli don Pedro, trebuie să mori. Atât numai, că dacă te
omor aici, printr-o lovitură de pistol, va trebui să spun pentru
ce te-am omorât...
― Vei fi considerat un asasin, îngână don Pedro, punându-şi
toată nădejdea în cuvintele acestea.
― Te înşeli, răspunse tânărul duce. După cum mi-ai spus-o,
sunt un copil şi un copil cu minte. Cea dintâi care mă va crede
va fi mama...
Don Pedro îşi lăsă capul în jos şi tăcu...
― Acum, continuă ducele, alege, căci nu mai ai de trăit decât
câteva minute. Alege o moarte ascunsă, misterioasă, care să
pară rezultatul unui accident şi care să lase ca memoria să-ţi
rămână onorată, sau o moarte ca aceea de care ţi-am vorbit
adineauri şi care mă va sili să spun că don Pedro d’Alvar a fost
131
un trădător.
― Atunci omoară-mă, bolborosi căpitanul, dar nu mă
necinsti.
― Fie, zise copilul.
Apoi arătă o fereastră a salonului.
― Uite, zise el, fereastra aceasta dă spre câmpul inamicului.
La ora aceasta înaintată nu este nimeni pe afară decât
santinelele care stau în gheretele lor... Urmează-mă.
Şi mergând până la fereastră, ţinând mereu pistolul îndreptat
spre fruntea lui don Pedro, tânărul duce deschise fereastra şi
ieşi primul afară.
― Urmează-mă! îi zise el căpitanului pe un ton atât de
poruncitor, încât acesta înţelese că i se pronunţase osânda la
moarte.
Noaptea era întunecoasă. Umbra tânărului duce abia se
zărea la o distanţă de doi paşi.
Don Pedro îl urmă.
― Acum, zise încet ducele, treci înaintea mea şi nu căuta să
ţipi, nici să ceri ajutor, căci înainte de a ajunge cineva până la
noi, te ucid şi vei muri dezonorat.
Don Pedro merse încet, ca un condamnat care se duce la
locul supliciului. Cu toate acestea nu ştia unde voia să-l ducă
tânărul duce.
Terasa pe care ieşiseră amândoi era legată de o altă terasă
prin intermediul unei punţi mobile, care lega partea de sud a
castelului cu cea de nord. Între cele două terase era o prăpastie.
Când era stare de asediu, puntea era lăsată. Ea era formată
dintr-o singură scândură de stejar, groasă, legată solid în fier şi
se mişca cu ajutorul unui scripete. În evul mediu puntea
aceasta avea o dublă întrebuinţare. Ea servea pentru a face să
dispară prizonierii de război, de care trebuia curăţat castelul.
Nenorocitul era dus pe punte şi când ajungea la mijlocul ei, se
învârtea manivela de la scripete, scândura se ridica şi
prizonierul cădea în fundul prăpastiei, unde, se zdrobea cu
desăvârşire. De mai multe secole întrebuinţarea aceasta
barbară a fost părăsită; dar puntea continua să servească de
trecere şi când căpitanul don Pedro d’Alvar venise să se închidă
în castelul de Sallandrera, o găsise lăsată. Poate că nici nu
cunoştea oribilul ei secret. Dar tânărul duce ştia mecanismul ei
crud şi când căpitanul ajunse la mijlocul ei, îi zise încet:
― Opreşte-te.
132
Căpitanul se opri tremurând.

― Iertare! bolborosi el încă o dată.
Dar tânărul duce puse repede mâna pe manivelă şi începu să
o învârtească cu putere. În acel moment puntea se ridică şi
trădătorul fu azvârlit în prăpastie, fără să aibă timp să scoată
măcar un ţipăt.
Tânărul duce trase puntea la loc, pentru a evita ca vreun
soldat neştiutor, trecând pe acolo, să aibă aceeaşi soartă pe care
o avusese căpitanul său...
*
* *
În zadar fu căutat a doua zi căpitanul don Pedro d’Alvar.

După două zile francezii găsiră un corp sfărâmat şi
recunoscându-l, înţeleseră că trebuiau să renunţe la speranţa
de a obţine predarea castelului.
După trei zile se încheie un armistiţiu şi asediul fu ridicat.
Ducesa, mama ducelui de Sallandrera, nu ştia nimic despre
trădarea lui don Pedro şi de felul morţii lui... Copilul nu spusese
nimic şi dispariţia căpitanului fu atribuită unui accident.
Căpitanul lăsase un fiu care era fratele lui don Paëz, ducele de
Sallandrera, şi care nu trebuia să afle de moartea ruşinoasă a
tatălui său. Cei doi fraţi, crescuţi împreună, se iubiră, cel mare
uitând că don Ramon era fiul unui trădător, cel mic neştiind că
fratele său pe care îl iubea atât de mult îi omorâse tatăl.
Don Paëz, duce de Sallandrera şi don Ramon d’Alvar erau, la
vârsta de douăzeci de ani, ofiţeri în armata regelui Carol IV.
Amândoi se amorezaseră de o tânăra nobilă din Castilia, dona
Luiza. Dar ducele de Sallandrera fu generos; el îşi sacrifică
iubirea pentru a-l face fericit pe fratele său şi îl înzestră cu
dărnicie. Don Ramon d’Alvar se însură cu dona Luiza în august
18... În anul următor dona Luiza dădu naştere la doi copii
gemeni. Primul copil fu botezat don Pedro, al doilea don José.
Fericirea lui don Ramon d’Alvar, care a doua zi după nuntă
fusese numit căpitan, nu era întunecată de nimic: iubea, era
iubit, se bucura de plăcerea paternităţii, când vântul fatalităţii
veni să răstoarne fără milă edificiul acelei fericiri.
Era scris ca don Ramon să moară, ca şi tatăl său, don Pedro,
de o moarte violentă şi misterioasă.”
133
*
* *
― Oh! oh! murmură Rocambole, întrerupându-şi pentru un

moment lectura manuscrisului, domnişoara Pepita-Dolores-
Conception de Sallandrera mi se pare cam uşuratică de
încredinţează toate secretele ei de familie amicului său
Rocambole...
Pe buzele mute ale lui sir Williams flutură un surâs. Apoi
orbul făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să spună:
„Continuă... Începe să devină interesant.”
Rocambole, înţelegând gestul, luă manuscrisul şi continuă să
citească:
Capitolul XIX
„Don Ramon era tată de şase luni.

Tânăra contesă, Luiza d’Alvar ― căci don Ramon fusese făcut
conte, de către rege ― plecase pentru câtva timp de lângă
bărbatul ei pentru a petrece câteva săptămâni la mama sa.
În acelaşi timp regele plecase din Madrid pentru a se duce la
Escurial, şi ducele de Sallandrera, ca şi don Ramon, în calitatea
lor de ofiţeri ai Casei Regale, trebuiau să-l urmeze. Înţelegerea
dintre cei doi fraţi era perfectă. Ei se iubeau cum se iubesc de
obicei doi fraţi gemeni. Ducele, mai cu seamă, avea pentru
fratele său o afecţiune aproape părintească. S-ar fi zis că el
căuta să-l facă pe don Ramon să uite că nu are tată... Poate că
în ascuns, când se gândea că mama lor murise de întristare,
ducele găsea că se arătase prea nemilos cu trădătorul don Pedro
d’Alvar.
Cei doi fraţi ocupau în Escurial acelaşi apartament. Ei îşi
petreceau aproape tot timpul în casă. Ducele citea, don Ramon
picta sau cânta. Vorbeau amândoi despre frumoasa dona Luiza
şi de scumpii copilaşi. Într-o seară, când ducele era singur de
serviciu pe lângă rege, pe care îl însoţise la vânătoare, don
Ramon stătea în casă şi era ocupat cu o scrisoare pe care voia
să o trimită soţiei sale, când veni un soldat şi îi întinse un bilet.
Don Ramon îl desfăcu, mirat, căci iscălitura îi era necunoscută.
Biletul era semnat don Basilio, preot în San-Geronimo.
San-Geronimo era un cătun, situat la o depărtare de două
134
leghe de Escurial. În bilet era scris:
‹‹Don Ramon
Un soldat bătrân căruia i-am adus ultimele mângâieri
bisericeşti, şi care nu mai are decât câteva ore de trăit, vă roagă
să veniţi până la patul său de moarte. Soldatul se numeşte Yago
Perez şi pretinde că are să vă spună un secret important.››
Don Ramon îl întrebă pe soldat:

― Cine a adus biletul acesta?
― Un ţăran călare, care aşteaptă răspunsul.
― Bine.
După zece minute, don Ramon încălecă şi îl urmă pe ţăran.
După o oră intra în coliba cea mai mizerabilă din San-
Geronimo, unde într-adevăr găsi un bătrân care trăgea să
moară, iar la căpătâiul patului său, pe preotul care îi trimisese
biletul.
Muribundul putea să aibă vreo şaizeci de ani. Cu toată
slăbiciunea lui, îşi păstrase luciditatea şi se uita la don Ramon
cu privirea liniştită.
― Semănaţi cu tatăl dumneavoastră, îi zise el, ca două
picături de apă. Asemănarea este izbitoare.
Don Ramon se aşeză la căpătâiul bătrânului soldat şi îi luă
mâna.
Atunci, muribundul făcu un semn şi preotul precum şi cele
două femei care îl îngrijeau, ieşiră afară.
― Don Ramon, zise bătrânul, o să mor, şi mor căindu-mă că
din cauza fricii şi a slăbiciunii am păstrat un secret pe care ar fi
trebuit să-l dezvălui imediat. Dar în ceasul meu din urmă nu
mai pot sta pe gânduri şi de aceea v-am rugat să veniţi până
aici.
― Secretul acesta mă priveşte pe mine? întrebă don Ramon.
― Da, făcu soldatul din cap.
Apoi adăugă:
― Am servit sub ordinele căpitanului don Pedro d’Alvar, tatăl
dumneavoastră. Am făcut parte din garnizoana care a apărat
castelul de Sallandrera în 1809.
― Acolo a murit tata, murmură don Ramon, care îşi amintise
întotdeauna, ca prin vis, figura tatălui său.
― Da, zise bătrânul soldat. Dar ştiţi cum a murit tatăl
dumneavoastră?
135
Don Ramon tresări.

― Nu, zise el. Cu toate acestea după cum mi s-a spus, se
bănuieşte că într-un acces de nebunie, sau din cauza unei nopţi
întunecoase, făcând un pas greşit, a căzut din înălţimea
baricadelor şi că moartea sa n-a fost decât rezultatul unui
accident.
Bătrânul soldat clătină din cap.
― Tatăl dumneavoastră a fost asasinat, zise el.
― Asasinat! strigă don Ramon. Dar de cine? Cine este
asasinul?
― Aşteptaţi, continuă bătrânul, veţi afla imediat... Într-o
noapte, pe când eram de santinelă pe parapet, prin faţa gheretei
mele trecură doi oameni. Unul din aceştia era tatăl
dumneavoastră; celălalt ucigaşul.
― Cum îl cheamă? întrebă don Ramon.
― Vă voi spune imediat, răspunse muribundul.
Şi continuă:
― Tatăl dumneavoastră mergea înainte, probabil fără să se
teamă de nimic, căci nici unul, nici altul nu vorbeau. Când
ajunseră la scândura care servea de punte...
― Oh! îmi aduc aminte, zise don Ramon, era o scândura
îngustă.
― Da, tocmai... Erau departe de mine, noaptea era
întunecoasă, aşa că n-am putut vedea bine ce s-a petrecut. Dar
l-am auzit pe ucigaş zicând tatălui dumneavoastră: ‹‹Opreşte-
te!››... În acel moment am auzit un zgomot puternic... Tatăl
dumneavoastră fusese aruncat în prăpastie. După un minut,
ucigaşul trecu foarte liniştit pe dinaintea mea şi se întoarse la
castel.
― Cine e nelegiuitul acesta? murmură don Ramon, devenind
alb ca pânza cu care era învelit soldatul muribund.
― Aşteptaţi! Aveţi răbdare! murmură soldatul, veţi afla totul...
Şi continuă: Eu am fost singurul martor al acestei crime
mizerabile şi de cincisprezece ani conştiinţa mă mustră fiindcă
am tăcut. Dar asasinul era puternic. Dacă l-aş fi acuzat, nu m-
ar fi crezut nimeni... poate chiar aş fi fost condamnat la moarte.
― Era puternic! murmură don Ramon; dar cine era?
Soldatul ceru să fie chemat preotul din San-Geronimo.
Acesta se apropie.
― Daţi-mi crucifixul, ceru soldatul.
Preotul luă crucifixul şi i-l dădu. Atunci, uitându-se la don
136
Ramon, muribundul puse mâna pe cruce şi zise:

― Jur pe crucea aceasta, în faţa lui Dumnezeu care mă va
judeca în curând, jur că spun adevărul.
― Te cred, răspunse don Ramon.
Atunci, muribundul făcu o ultimă sforţare, căci i se apropia
sfârşitul, şi zise:
― Asasinul căpitanului don Pedro d’Alvar este ducele don
Paëz de Sallandrera.
― Fratele meu! strigă don Ramon cuprins de spaimă.”
*
* *
„În timpul acesta, tânărul duce de Sallandrera se întorsese

cu escorta regală la Escurial şi prima lui grijă a fost să întrebe
de don Ramon.
― Domnul conte a plecat la San-Geronimo, îi răspunse
soldatul care adusese biletul preotului şi îi povesti ceea ce ştia.
Cu toate că nu era nimic extraordinar în lucrul acesta, ducele
avu o presimţire curioasă şi se întristă. El rămase închis în
apartamentul său şi-l aşteptă pe don Ramon cu nerăbdare.
În sfârşit, acesta sosi. Văzându-l că intră, don Paëz, duce de
Sallandrera, dădu un ţipăt şi se dădu înapoi fără voia lui. Don
Ramon era palid ca un mort.
― Dumnezeule! strigă ducele, dar ce ai, frate?
― Nimic, răspunse don Ramon cu răceală.
― De unde vii?
― De la patul de moarte al unui om, de care trebuie să-ţi
aduci aminte, duce de Sallandrera.
Vocea lui don Ramon era întunecată. Inima tânărului duce se
strânse fără voia lui.
― Cine este omul acesta? întrebă el emoţionat.
― Un soldat bătrân, pe care îl cheamă Yago Perez.
― Mi se pare că îmi aduc aminte de numele acesta.
― A făcut parte din garnizoana care a apărat castelul de
Sallandrera.
― Ah! da, murmură ducele, tulburându-se la auzul numelui
castelului de Sallandrera. Da, îmi aduc aminte.
― Omul acesta, continuă don Ramon ai cărui ochi scânteiau,
îşi aduce aminte de moartea tatălui meu.
Ducele tresări.
137
― El ştie în ce fel a murit tata.

― Ştie?
Şi ducele se retrase înspăimântat, ca şi cum ar fi apărut
înaintea lui spectrul lui don Pedro d’Alvar.
― El ştie că tata a fost asasinat, termină don Ramon cu vocea
stridentă şi mi-a spus chiar numele asasinului.
Aceste din urmă cuvinte căzură asupra ducelui ca un
trăsnet.
― Frate! frate! bolborosi el.
― Eu nu sunt fratele tău, răspunse don Ramon. Înapoi,
asasinule!
Cuvântul acesta îl făcu pe duce să se roşească de indignare.
― Tatăl tău, strigă el, a fost un trădător!...
― Nu este adevărat!
― Ba este adevărat! Şi l-am omorât pentru a nu te necinsti pe
tine şi pe mama!...
― Ah!... Aşadar mărturiseşti mizerabile!... mărturiseşti că tu
l-ai asasinat, nelegiuitule!
― Mărturisesc că l-am omorât după ce l-am condamnat,
răspunse ducele, care îşi recapătă sângele rece în faţa furiei
fratelui său.
Don Ramon îşi duse mâna la sabie şi aruncă mănuşa în
obrazul lui don Paëz, duce de Sallandrera.
― În gardă! îi zise el; apără-te!... vreau să-mi răzbun tatăl!...
Dar ducele nu ridică mănuşa şi răspunse liniştit.
― Don Ramon, ştii foarte bine că sunt curajos...
― Ştiu că eşti un asasin!
― Don Ramon, continuă ducele, îţi jur pe mormântul mamei
mele că mă voi bate cu tine.
― Nu o insulta pe mama, nelegiuitule!
― Da, mă voi bate, termină ducele, dar după ce mă vei
asculta, după ce îţi voi spune de ce ruşine era să te acopere
acela care zici că ţi-a fost tată.
― Nu vreau să ştiu nimic, nu vreau să ascult nimic! strigă
don Ramon; era tatăl meu!...
Şi îşi scoase sabia.
― Don Ramon! Don Ramon!... frate, se rugă ducele, în
numele iubirii ce am pentru tine, în numele mamei noastre, în
numele soţiei şi copilaşilor tăi, ascultă-mă!...
― Eşti un laş! răspunse don Ramon, ţi-e frică de moarte!...
Şi cum ducele continuă să rămână nemişcat, don Ramon se
138
repezi la el şi îi trase o palmă zicându-i:

― Nelegiuitule!...”
*
* *
„Atunci ducele îşi pierdu cumpătul. Uită că mâna care îl

lovise era a fratelui său şi nu mai văzu înaintea ochilor decât pe
omul care îl insultase în aşa fel, încât insulta nu se putea şterge
decât cu sânge. Şi, ca şi don Ramon, îşi scoase sabia şi
amândoi se repeziră unul asupra altuia, atacându-se cu
înverşunare.
După două minute, unul din ei căzu fără să scoată un ţipăt,
fără să pronunţe un cuvânt, fără să suspină măcar. Acesta era
don Ramon...
Sabia lui don Paëz, duce de Sallandrera, sabia fratelui său, îi
străpunsese inima, omorându-l pe loc.”
*
* *
„Ducele petrecu restul nopţii nemişcat, îndobitocit ca un om

care îşi pierduse judecata, în faţa cadavrului singurului om pe
care îl iubise. De douăzeci de ori fu cuprins de dorinţa de a-şi
vârî sabia în inimă, dar tot de atâtea ori fu oprit de gândul că
don Ramon lăsase în urma lui o văduvă şi doi copii, cărora le
trebuia un protector.
Când se făcu ziuă ducele se duse de-a dreptul la rege, care
ţinea mult la el şi care îl primi imediat.
Ducele se aruncă în genunchi la picioarele monarhului şi îi
mărturisi ce se întâmplase. El mărturisi cele două omoruri pe
care le comisese, cum îl împinsese fatalitatea să le făptuiască şi
îndrăzni să spună:
― Sire, am venit să mă arunc la picioarele Maiestăţii voastre,
pentru a vă ruga să mă judecaţi ca pe un gentilom care nu
atârnă decât de regele său. Dacă sunt vinovat, ordonaţi să mi se
taie capul: dacă sunt nevinovat...
― Duce de Sallandrera, răspunse regele, pe cuvântul meu de
gentilom, nu eşti vinovat. Ridică-te şi ţine fruntea sus.
Nepotul lui Ludovic al XIV înţelesese sufletul acela cavaleresc
139
şi îl iertase. Don Ramon şi ducele se bătuseră fără martori. Prin

urmare, singur regele cunoştea secretul morţii lui don Ramon.
El îi zise ducelui:
― Ascunde cadavrul până noaptea viitoare, când îl vom face
să dispară în pivniţele castelului.
După o lună se răspândi zvonul că don Ramon murise în
Franţa, unde regele îl trimisese în misiune secretă.
Văduva lui, frumoasa dona Luiza, n-a ştiut niciodată modul
tragic al morţii soţului ei, cum nici ducesa-mamă de
Sallandrera nu ştiuse de cel al morţii trădătorului don Pedro
d’Alvar. Aceste două crime apăsau conştiinţa ducelui. Din
momentul acela el se consideră protectorul, tatăl celor doi copii
pe care îi lăsase orfani. El îi crescu pe don Pedro şi pe don José
ca pe copii săi şi dacă n-ar fi fost muncit de gândul că după el
s-ar stinge numele familiei, nu s-ar fi însurat niciodată, pentru
a le lăsa lor întreaga avere.
După câţiva ani, timpul mai liniştindu-i durerea, ducele se
însură. El se căsători cu mama şi din căsătoria aceasta m-am
născut eu.
Tatăl meu jură atunci ca don Pedro, cel mai mare dintre
gemeni, să fie soţul meu şi când am împlinit doisprezece ani am
fost logodită cu el în mod solemn. Tatăl meu merse mai departe:
el jură că dacă se va întâmpla ca don Pedro să moară, don José
să devină soţul meu. Această voinţă a tatălui meu urma să fie
nenorocirea vieţii mele şi să-l împingă pe don José pe calea
crimei”.
*
* *
Partea a doua a manuscrisului se oprea aici.

Rocambole se întrerupse şi îi zise lui sir Williams:
― Ei bine! unchiule, ce zici de toate astea?
Orbul făcu semn că vrea să scrie. Rocambole îi dădu tăbliţa
şi sir Williams scrise:
„O dată ce eşti stăpân pe asemenea secrete, în mod
obligatoriu trebuie să devii bărbatul domnişoarei Conception de
Sallandrera. Din momentul acesta chiar, trebuie să te supui
orbeşte fetei, să o scapi de don José şi să apari ca un salvator.”
― De aceeaşi părere sunt şi eu, răspunse Rocambole, reluând
manuscrisul. Să vedem acum care este rolul rivalului meu, don
140
José, în această mică dramă familială.

Şi Rocambole continuă să citească.
Capitolul XX
„Don Pedro şi don José au douăzeci şi şase de ani, adică

şapte ani mai mult decât mine. Am fost crescută împreună cu ei
în provincia Granadei. Mama lor, dona Luiza, a murit când
aveau zece ani. Atunci se însărcină tatăl meu cu educaţia lor,
luându-i lângă el. Am trăit cinci ani împreună cu ei într-un
castel lângă Granada, numit Granadiera.
Don Pedro era un om cu caracterul nobil, liniştit, sincer, plin
de bunătate. Am fost logodită cu el acum cinci ani şi de atunci
ne iubim. Timp de trei ani am trăit mângâindu-mă cu speranţa
dulce că voi fi soţia lui.
Don José, din contră, s-a arătat chiar de la început aşa cum
este şi astăzi: aspru, tiranic, fără inimă, ambiţios.
Don José n-a putut suferi niciodată ca don Pedro să aibă
dreptul de a se numi fratele mai mare. Ceva mai mult, din
copilărie încă, a nutrit pentru fratele său sentimente de ură,
care urmau să fie finalizate printr-o crimă.
Pe când încrezătorul şi lealul don Pedro îşi iubea fratele din
toată inima, don José fugea de el în mod sistematic şi adesea îl
ameninţa în mod teribil. Cu toate acestea, faţă de tatăl meu era
linguşitor, insinuant, îi lăuda gusturile şi faţă de el zicea că nu
regretă în lumea asta decât un singur lucru: că era mai mic ca
don Pedro. Dar nu regreta lucrul acesta din cauză că, după
legea spaniolă, don Pedro moştenea partea cea mai mare din
avere, titlurile şi demnităţile tatălui său, ci pentru că nu putea
să mă ia pe mine de soţie.
Eu aveam atunci paisprezece ani, don José împlinea douăzeci
şi unu. Nu eram decât un copil şi ghicisem deja ura ascunsă pe
care o purta fratelui său. Într-o seară ne întâlnirăm singuri, faţă
în faţă, în grădina castelului Granadierei. Don José mă apucă
de mână şi îmi zise:
― Dragă Conception, tu nu ştii că eu te iubesc?
― Uiţi, îi răspunsei eu râzând, că sunt logodnica fratelui tău
şi că trebuie să mă mărit cu el?
― Oh! zise el cu mânie, căsătoria aceasta nu este făcută încă.
― Don Pedro mă iubeşte şi îl iubesc, continuai eu. Când voi
141
împlini cincisprezece ani şi el douăzeci şi doi, ne vom cununa.

― Conception, răspunse el, vrei să comit o nenorocire?
― Ce nenorocire?
― Ştiu eu... Ascultă, jură-mi că nu te vei mărita cu don
Pedro!
― Eşti nebun! strigai eu uimită.
― Se poate, îmi zise el, dar îl urăsc şi te iubesc.
Vorbind astfel, don José era oribil de văzut.
Mi-a fost frică de el şi am fugit, hotărâtă să mă duc de-a
dreptul, la tata şi să-i spun totul, dacă don José ar mai fi
continuat cu propunerile lui. Dar din momentul acela, don José
nu îmi mai vorbi nimic de iubire. El îmi arăta chiar un fel de
răceală respectuoasă şi în acelaşi timp se arătă mai afectuos,
mai iubitor faţă de don Pedro.
Eram prea tânără şi prea naivă pentru a mă feri de el. Am
crezut că se purtase cu mine astfel într-un acces de nebunie,
într-un moment de exaltare geloasă, şi că se îndreptase după ce
se gândise bine la ceea ce făcuse. De altfel, don José nu mă
iubea. El nu se gândea decât la zestrea şi la moştenirea pe care
mi-o lăsa tata, care avusese totdeauna în gând să transmită
numele şi titlurile ginerelui său, din momentul în care se văzuse
silit să renunţe la speranţa de a avea un băiat.
După un an de la întâlnirea noastră din grădina Granadierei
am avut dovada că don José nu avusese niciodată pentru mine
o afecţiune serioasă. Pe când don Pedro se arăta religios şi de o
curăţenie sufletească exemplară, don José din contră, profitând
de absenţa tatălui meu, care primise o însărcinare diplomatică,
dobândi în curând în Granada o reputaţie de om stricat.
Iubirea lui pentru o ţigancă, ce pretindea că se trage din
maurii din Granada, făcu atâta zgomot, încât mama se văzu
silită să intervină şi să-l silească a părăsi Granada pentru câtva
timp, pentru a se duce la Madrid.
Dar don José căzu în genunchi în faţa mamei, jură că va
căuta să nu se mai întâlnească cu femeia aceea şi rămase în
castelul Granadierei. Timp de câteva luni păru că se ţine de
cuvânt şi că renunţase cu desăvârşire la ţigancă. Dar se
întâlnea cu ea pe ascuns şi întâmplarea a făcut să fiu de faţă la
una din întâlnirile lor.
Granadiera era un castel de construcţie maură, zidit pe
coasta unui deal şi împrejmuit de o grădină cu boscheţi în
formă de amfiteatru. De la ferestrele lui se zăreau în depărtare
142
turnurile şi terasele Alhambrei. La extremitatea grădinilor, spre

câmpie, se găsea pavilionul de verdeaţă unde don José o aştepta
în fiecare noapte pe ţigancă. Ţiganii mai au şi astăzi în Spania o
putere ascunsă, din cele mai periculoase, şi cu ramificaţii
numeroase în diferite clase ale societăţii. Ţiganca aceasta pe
care o chema Fatima, era tânără, frumoasă şi strălucise la
Madrid, la Granada, la Sevilia şi la Cadix, unde tinerii bogaţi îşi
disputau favorurile.
În Granada ducea o viaţă, luxoasă şi locuia într-un palat,
împreună cu familia ei, adică cu mamă-sa, o adevărată
vrăjitoare, din Machbeth şi cu cei trei fraţi ai ei, nişte tineri
voinici fără nici o ocupaţie, dar pe care lumea îi bănuia că fac
parte dintr-o bandă de briganzi care terorizau împrejurimile
Granadei.
Ea venea în fiecare noapte, la întâlnirea cu don José, care de
altfel, o iubea cu pasiune.
Fraţii ei o conduceau până la piciorul muntelui şi o aşteptau
cu răbdare.
Don José îi ieşea înainte pentru a-i deschide portiţa şi o
conducea până la pavilionul de verdeaţă. Câteodată, când
noaptea era întunecoasă şi luminile castelului erau stinse, se
plimbau chiar prin grădină.
Într-o noapte, târziu, fiindu-mi rău, mă văzui silită să mă
dau jos din pat şi să respir puţin aer curat. Era în august,
atmosfera era încinsă, cerul ameninţător.
Mă înfăşurai într-o manta şi coborâi în grădină, unde m-am
aşezat la poalele unui arbore, fiind convinsă că eram absolut
singură. Era miezul nopţii.
Stăteam acolo de câteva minute, când mi se păru că aud un
zgomot de voci înăbuşite şi de paşi pe nisip. Mi-a fost frică şi am
rămas locului nemişcată şi tremurând.
Paşii se apropiau... vocile deveniseră mai distincte... Şi
recunoscui imediat că era don José. Dar cu cine era?
Poate că m-aş fi sculat şi m-aş fi dus spre el pentru a fi
sigură, dacă n-aş fi auzit în mod distinct o altă voce. Era o voce
de femeie.
Pe de o parte curiozitatea, iar pe de alta o nelinişte vagă mă
îndemnară să nu mă mişc din locul unde eram.
Paşii şi vocile se apropiau din ce în ce mai mult şi iată ce am
auzit:
― Aşadar, don José, scumpul meu, fiindcă tu nu te-ai născut
143
primul, ceea ce pentru gemeni dă dreptul de întâietate aceluia

care se naşte în urmă, fratele tău, don Pedro, va fi bogat, titrat,
se va însura cu nobila fiică a ducelui de Sallandrera şi va
moşteni bunurile şi demnităţile socrului său?
― Vai! da, suspină don José.
― Şi tu, ca un blestemat, vei rămâne sărac, fără titluri şi fără
avere?
― Da, murmură don José, cu vocea întunecată.
În momentul acela trecură atât de aproape de mine, încât
trebui să-mi ţin respiraţia.
― Ţii la don Pedro? îl întrebă ţiganca pe un ton glumeţ.
― Îl urăsc.
― Din toată inima?
― Din toată!
― Dacă ar muri, ţi-ar părea rău?
― O! nu!
Atât am auzit.
Ţiganca şi don José se depărtaseră. Vocile lor nu se mai
distingeau. Ei făcură înconjurul grădinii şi trecură din nou pe
lângă mine, care rămăsesem nemişcată, cuprinsă de spaimă din
momentul în care auzisem că don José dorea moartea fratelui
său.
Când trecură pentru a doua oară pe lângă mine, nu mai
vorbeau de don Pedro.
― Boala asta este aproape necunoscută, zicea ţiganca. Se
întâlneşte foarte rar prin Africa, în Maroc sau Senegal.
― Şi... este mortală?
― Mortală şi înspăimântătoare.
― Cum se arată?
― Printr-o putrefacţie lentă, care începe de la extremităţi,
apoi cuprinde faţa, mănâncă buzele, nasul, limba, stinge
privirea şi sfârşeşte prin a cuprinde intestinele. Nenorocitul care
este atins de boala aceasta se vede prăpădindu-se pe zi ce trece,
încet, oră cu oră...
― Şi n-are nici un leac?
― Nici unul.
― Câţi ani mai poate trăi acela care este cuprins de boala
aceasta.
― Asta depinde. Uneori moare în primul an, alteori rezistă
timp de patru, cinci ani. Dar simptomele ei se manifestă în
primul an, de multe ori după o lună sau două.
144
Ei se depărtară din nou şi nu mai auzii nimic.

Dar când trecură pe lângă mine pentru a treia oară îl auzii pe
don José întrebând:
― Boala aceasta este molipsitoare?
― Da.
― Şi cum se poate lua?
― Prin simpla atingere, prin respiraţie chiar.
― Aşadar, omul bolnav, dacă ar săruta pe altul, l-ar
îmbolnăvi?
― Oh! zise ţiganca, nu este nevoie de sărut. Nu ţi-am spus,
iubitule, că fraţii mei au adus din Africa, acum o lună, un negru
care este atins de boala aceasta?
― Da.
― Ei bine, dacă ţii câteva ore pe faţa acestui negru o mască
de răşină sau de altă materie grasă, şi o aplici apoi pe un alt
obraz, omul acela s-ar îmbolnăvi imediat.
Ei se depărtară pentru a treia oară. La început nu mi-am dat
seama de înţelesul acestei convorbiri.
Am alergat la castel, unde am stat toată noaptea fără să pot
închide ochii. Mi se părea că începusem să înţeleg. Am crezut că
ghicesc planurile ascunse ale lui don José şi cu toate acestea n-
am îndrăznit să le cred când s-a făcut ziuă. Îmi ziceam că
presimţirile mele sunt închipuiri nebune, himere... Don José era
gelos pe don Pedro, îl ura chiar, dar se putea, era el capabil să-
şi ucidă fratele?
Eram hotărâtă să spun logodnicului meu tot ce auzisem,
când primirăm o scrisoare de la tatăl meu, ducele de
Sallandrera.
Tata, după cum am spus, primise o însărcinare importantă
în diplomaţie, fiind numit ambasador în Germania. În
scrisoarea pe care o trimisese mamei cerea să i se spună lui don
Pedro că în urma intervenţiei lui fusese numit secretar de
ambasadă, şi că era ataşat pe lângă el.
Don Pedro îl iubea şi venera pe tata. Voinţa lui era ordin
pentru el. El se hotărî să plece în chiar ziua aceea. Mi se păru
că plecarea aceasta este o dovadă a Providenţei, că îmi
protejează logodnicul.
Don Pedro plecă şi eu rămăsei singură cu mama şi cu don
José.”
*
145
* *
„Trecu un an.
Schimbarea ministrului determină rechemarea tatălui meu,
care se întoarse împreună cu don Pedro în Granada.
Don José îl primi pe fratele său cât se poate de bine şi îi
spuse că anul care trecuse i se păruse lung şi crud. Uitasem
convorbirea pe care o surprinsesem între ţigancă şi don José, cu
un an înainte.
Pe de altă parte, femeia aceasta plecase din Granada şi era
foarte probabil că don José rupsese legăturile de prietenie pe
care le avea cu ea.
În curând împlineam cincisprezece ani, aşa că nu era departe
momentul când trebuia să devin soţia lui don Pedro.
Don Pedro era pasionat de vânătoare, exerciţiu pe care fratele
său, don José, nu-l putea suferi. În fiecare dimineaţă, însoţit de
servitorul său, câteodată şi singur, îndrăzneţul tânăr pleca, cu
puşca pe umăr şi se afunda în munţii care împrejmuiau
Granadiera, pentru a căuta potârnichii, care erau destul de
numeroase prin partea locului.
Adesea rătăcea atât de departe, încât nu se întorcea la castel,
decât noaptea, târziu.
Într-o zi don Pedro plecă în revărsatul zorilor, singur, luându-
şi în geantă merinde pentru ziua întreagă.
Se făcu seară... trecu o parte din noapte. Don Pedro nu se
mai întorcea.
Noi ne aşezarăm la masă, la ora obişnuită a cinei. Locul lui
don Pedro continua să rămână gol. Tata începu atunci să se
neliniştească.
― Sunt o mulţime de bandiţi care mişună prin munţi, cine
ştie dacă băiatul n-o fi căzut în mâinile lor?
― Fii liniştit! îi zise don José, de aproape un an nu s-a mai
comis vreo tâlhărie prin împrejurimi. Bandiţii au plecat de pe
aici.
Mai aşteptarăm încă o oră.
Eu începusem să mă neliniştesc şi fără voia mea îmi adusei
aminte de zvonurile care circulau, cum că fraţii ţigăncii sunt
mână în mână cu briganzii.
Îmi reamintii chiar de convorbirea pe care o avusese ţiganca
cu don José, când auzii sunând clopotul de la poarta castelului.
― El este! strigarăm cu toţii. El este!
146
Într-adevăr, el era, dar atât de palid, atât de prăpădit şi de

slab, încât am rămas cu toţii foarte uimiţi. Don Pedro nu mai
era decât umbra şi mâinile lui pline de sânge dovedeau că
susţinuse o luptă înverşunată şi violentă.”
Capitolul XXI
„Don Pedro era atât de slab, atât de abătut, încât, pentru

moment, nu putu să pronunţe nici măcar un singur cuvânt. El
se aşeză pe un scaun şi ceru de băut, pe când toţi cei din casă
se grăbiră să se asigure că sângele care îl acoperea nu provenea
decât de la nişte răni fără gravitate.
A trebuit să treacă mai bine de un sfert de oră până să poată
vorbi. Atunci ne povesti următoarele:
― M-am rătăcit prin munţi. Văzând că se înnoptează, am
căutat să mă orientez pentru a regăsi drumul, dar n-am putut.
Printre arbori, văzui la o oarecare depărtare o dâră de fum care
se înălţa spre cer şi crezând că acolo este o casă, mă îndreptai
în direcţia aceea. În loc de casă am găsit un cuptor de var care
ardea şi lângă cuptor, trei oameni îmbrăcaţi în costume
curioase, cu figurile mânjite de grăsime şi de cărbuni. Le-am
cerut să-mi arate drumul. ‹‹― Cine eşti?›› mă întrebară ei. ‹‹―
Sunt don Pedro d’Alvar, nepotul ducelui de Sallandrera şi
locuiesc la castelul Granadiera.›› Oamenii aceia începură să
râdă şi se repeziră la mine. Unul din ei mă apucă pe neaşteptate
şi mă trânti la pământ, punându-mi genunchiul în piept: ‹‹―
Aşa! strigă el râzând, deci tu eşti don Pedro d’Alvar?›› Şi îi auzii
râzând şi înjurând, apoi, pe când încercam să susţin contra lor
o luptă inegală, au început să mă lovească, zdrobindu-mi figura,
şi unul din ei, mai cu seamă, ţinea cu orice preţ să mă zgârie cu
unghiile. Am simţit că sângele începe să-mi curgă şi l-am auzit
pe unul din ei zicând: ‹‹― Curge sânge, acum e momentul!›› Şi
imediat am simţit că mi se pune pe faţă ceva rece, cleios, care
mi-a acoperit ochii, mi-a închis gura şi mi-a oprit respiraţia...
Am leşinat, fiind pe jumătate sufocat. Când mi-am venit în fire
oamenii aceia dispăruseră, iar eu nu mai eram lângă cuptorul
de var, ci la poarta Granadierei.
Când don Pedro termină această povestire stranie, tatăl meu
se uită la mine şi scoase un ţipăt.
Leşinasem. Înţelesesem că punerea acelei măşti fatale, de
147
care vorbise ţiganca amantului ei, trebuia să-l îmbolnăvească pe

don Pedro. Din cauza aceasta leşinasem.
Opt zile am fost cuprinsă de friguri, şi în delir pronunţam
numele don José împreună cu al ţigăncii, vorbeam de mască şi
de urmările ei mortale. Nici tata, nici mama, nici don Pedro nu
puteau înţelege nimic din delirul meu, dar José ghici că ştiam
secretul acelei măşti, într-o dimineaţă îl văzui pe asasin stând la
căpătâiul patului meu. Eram singuri.
― Dragă Conception, îmi zise el surâzând ai fost grav bolnavă
şi în timpul delirului ai spus o mulţime de lucruri curioase.
― Pleacă de lângă mine, asasinule! strigai eu.
― Asasin? Eu? răspunse el liniştit, ce tot vorbeşti?
― Asasinule! repetai eu îngrozită.
― Fii serioasă! zise el, eşti nebună de-a binelea.
― Nu! nu sunt nebună, răspunsei.
― Atunci ce vrei să spui?
― Am auzit totul... într-o seară... acum un an... în grădină.
El păru foarte mirat.
― Ce-ai auzit?
― Te-am auzit vorbind cu ţiganca, despre mască, repetai eu
îngrozită.
― Ai visat, îmi zise el.
Şi cum mă uitam la el cu oroare, îngrozită, el mă măsură cu
răceală şi îmi zise:
― Vrei ca la rândul meu să-ţi spun un lucru?
Eu eram înmărmurită de atâta îndrăzneală şi păstrai o tăcere
posomorâtă.
― Ascultă, continuă el, zici că sunt asasin, dar nu ştii că tatăl
tău l-a asasinat pe al meu, după ce, când avea abia treisprezece
ani, îl asasinase şi pe bunicul meu, don Pedro d’Alvar.
Atunci nu ştiam nimic din toată această istorie funestă pe
care am scris-o aici şi vorbele lui don José mă aruncară într-o
astfel de zăpăceală, încât n-am avut nici puterea de a-l
contrazice, nici curajul de a-i impune să tacă. Atunci, omul
acela a cărui voce era batjocoritoare şi nemiloasă, ca şi cum ar
fi venit din infern, îndrăzni să-mi povestească drama lugubră, al
cărei prim act se desfăşurase între zidurile castelului de
Sallandrera, iar actul al doilea la Escurial. Nu ocoli nici un
amănunt, iar eu, îl ascultai, mută de frică, în prada unei
nelinişti dureroase şi teribile.
După ce termină, se uită multă vreme la mine cu privirea lui
148
de reptilă, care mă fascina.

― Ei bine, îmi zise el în cele din urmă, după cum vezi, dragă
Conception, suntem o familie de ucigaşi. Admiţând chiar că cele
ce am vorbit cu ţiganca ― după cum spui tu ― sunt adevărate,
n-ai putea să-mi reproşezi nimic.
Eu făcui un gest de scârbă.
― Oh! termină el cu surâsu-i infernal, ascultă-mă bine, să afli
ce am hotărât. Tatăl meu, când a descoperit că tatăl tău îi
omorâse părintele, s-a repezit la el şi l-a pălmuit. Lucrul acesta
l-a silit să se bată cu el.
Eu începui să tremur.
― Tatăl tău, însă nu ştie că eu cunosc secretul morţii tatălui
meu şi fiindcă te iubesc, dacă vrei ca el să nu afle niciodată
lucrul acesta, trebuie să fii înţeleaptă. Dacă, din contră, te vei
duce să-i spui istoria aceasta cu ţiganca, dacă vei face nebunia
să pretinzi că eu am vrut să-l omor pe don Pedro, ceea ce, de
altfel, nu este adevărat, fiindcă fratele meu este cât se poate de
sănătos şi vindecat cu desăvârşire de zgârieturile pe care i le-au
făcut afurisiţii aceia de cărbunari, atunci, dragă Conception, să
ştii că pentru a termina repede cu explicaţiile pe care ar trebui
să le dau, mă voi duce de-a dreptul la tatăl tău şi îi voi împlânta
pumnalul în piept, aducându-i aminte că el este ucigaşul tatălui
meu.
Şi pronunţând aceste cuvinte, don José se ridică, îmi luă
mâna, pe care încercai să o retrag, mi-o sărută cu neruşinare şi
plecă.
După cum se vede, omul acesta îşi asasinase fratele şi făcea
din viaţa tatălui meu zălogul tăcerii mele.
Trebuia să tac!”
*
* *
„În timpul acesta, sărmanul don Pedro uitase de întâmplarea

din pădure, de cei trei cărbunari, care erau fraţii ţigăncii.
Trecură astfel două luni fără să se manifeste nici o urmă a bolii
şi începusem să cred că masca otrăvită nu-şi făcuse efectul.
Începusem să cred că îl bănuisem pe nedrept pe don José,
când, pe la sfârşitul lunii a treia, veselia naturală a lui don
Pedro păru că începe să dispară, iar figura să i se îngălbenească
puţin câte puţin.
149
Fără să-l doară nimic, se simţi cuprins de un rău general,

urmat de o tristeţe de moarte... Într-o dimineaţă, când se
deşteptă, observă că buzele îi sunt vinete şi umflate, în acelaşi
timp, începu să se vaite de dureri la unghiile mâinilor şi ale
picioarelor.
Tatăl meu, alarmat de aceste simptome, trimise după cel mai
bun medic din Granada. Doctorul veni numaidecât şi încruntă
din sprâncene la vederea simptomelor acelei boli misterioase.
Cu toate acestea stătu multă vreme pe gânduri până să se
pronunţe, neîndrăznind să-l sperie pe don Pedro. Acesta, din
contră, păru că se sinchiseşte foarte puţin de boală.
După un lung şi amănunţit examen, doctorul declară că don
Pedro suferă de friguri, a căror violenţă determină toate acele
simptome. Dar îl luă pe tata de-o parte şi îi zise încet:
― Tânărul acesta este pierdut...
― Pierdut! strigă tatăl meu.
― Da, este atins de o boală foarte rară, o boală oribilă care nu
s-a mai văzut în Europa din evul mediu.
― Dumnezeule! Dar ce boală este aceasta?
― Ciuma leproasă.
Şi doctorul descrise amănunţit toate simptomele, toate
dezastrele acestei boli incurabile, prezicând, tot aşa după cum
spusese şi ţiganca, faptul că în trei sau patru ani don Pedro va
muri, după ce va putrezi de viu, încetul cu încetul.
― Dar, strigă ducele, nu există nici un leac pentru această
boală?
― Nici unul! Răul este prea înaintat.
Tata nu putea să înţeleagă de unde se molipsise don Pedro de
boala aceea şi însuşi doctorul se pierdea în presupuneri, când
cei ai casei îşi aduseră aminte de păţania nenorocitului tânăr,
cu cei trei cărbunari care îi acoperiseră figura cu acea mască.
Doctorul înţelese atunci totul şi arătă cum fusese inoculată
boala. Era evident că don Pedro fusese victima unei crime
grozave, crimă al cărei motiv rămase neînţeles pentru toţi, afară
de mine.
În aceeaşi seară, don José mă luă la o parte şi îmi zise:
― Ţii mult la tatăl tău, Conception?
Eu îl privi îngrozită.
― Dacă ţii, îmi zise el pe un ton ameninţător, poartă-te în aşa
fel încât să-l laşi să trăiască...
Şi îmi întoarse spatele.”
150
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
„Câtva timp se încercă a i se ascunde lui don Pedro gravitatea
bolii. Veni o zi însă, când nu se mai putea ascunde adevărul.
Medicul pretinse că vecinătatea mării ar putea să
încetinească avansul rapid al răului.
Don Pedro, care deja nu mai putea să meargă şi a cărui
figură plină de bube era acoperită cu un voal des, fu transportat
la Cadix. I se puse la dispoziţie o casă izolată la marginea mării
şi fu lăsat în grija a doi doctori.
În ajunul plecării sale, don Pedro vru să rămână singur cu
tata şi cu don José.
Tânărul nobil luă în mâinile sale mâna asasinului şi se uită
la el cu dragoste.
― Dragă unchiule, zise el adresându-se ducelui, dumneata
ştii cât de mult îl iubesc pe fratele meu şi pe Conception...
Don José şi tata tresăriră.
― Conception era logodnica mea, continuă el, pe timpul când
aveam o figură omenească. Ei bine!... acum, când moartea este
aproape de mine, dă-mi voie, dragă unchiule, să-ţi fac o
rugăminte.
― Vorbeşte, copilul meu.
Tata pronunţă cuvintele acestea cu o voce stinsă, aproape
plângând.
Don Pedro continuă cu hotărâre:
― Don José mă moşteneşte. Jură-mi, unchiule, că vei primi
ca el să fie bărbatul fetei dumitale, după moartea mea.
― Îţi jur... murmură tata.
Don José plânse, îl alintă pe fratele său cu numele cele mai
dulci şi don Pedro plecă la Cadix, încredinţat că don José şi-ar
da bucuros propria viaţă pentru a o scăpa pe a sa.
A doua zi după plecarea lui don Pedro, tata îmi povesti cele
întâmplate între el şi nepotul său. Eu făcui atunci o mişcare de
indignare, pe care fu peste putinţă să mi-o stăpânesc. Don José
îmi cumpărase tăcerea asupra crimei lui, ameninţându-mă că-l
omoară pe tata, dar nu îmi cumpărase şi mâna.
― Nu! nu! strigai eu, nu vreau să mă mărit cu don José.
― Trebuie, îmi zise tata.
― Îl urăsc! am strigat.
Îl văzui atunci pe tata îngălbenindu-se, ochii i se umplură de
lacrimi.
151
― Aşadar, murmură el, trebuie să-ţi mărturisesc secretul şi

remuşcările vieţii mele!
Şi tata îmi repetă acea lungă şi funestă istorie pe care o
ştiam. El îmi mărturisi dublul omor pe care îl comisese şi care îi
tulburase existenţa, apoi căzu în genunchi la picioarele mele şi
mă rugă să-i permit să se achite, cel puţin astfel, faţă de copiii
nenorocitului său frate, don Ramon.
Ce puteam face eu? Am primit totul şi mă resemnai a deveni
soţia lui don José, după ce don Pedro îşi va da sfârşitul. Peste
câteva luni, nişte afaceri grave îl chemară pe tata la Paris.
Stăturăm acolo o iarnă şi în primăvară cumpărarăm palatul de
pe strada Babylone, în care stăm şi acum.
Don José rămăsese în Spania.
Bucuria ce simţeam, în mijlocul durerilor mele, când mă
vedeam departe de monstrul acela, îmi făcu viaţa mai plăcută şi
din cauza aceasta ramaserăm în Paris mai mult decât
hotărâsem.
Tata şi mama mă adorau. Ei s-au învoit să mai stăm la Paris
încă un an şi apoi încă unul.
Dar atunci veni don José. E aproape un an de când a venit la
Paris, sigur fiindcă nenorocitul său frate nu mai are mult de
trăit. A venit să vegheze asupra logodnicei lui!
De un an sufăr în fiecare zi prezenţa acestui monstru, ale
cărui vorbe de dragoste sunt silită să le ascult şi se apropie
ceasul, Dumnezeule!... În care va trebui să devin soţia lui, dacă
o mână protectoare nu se va întinde spre mine, pentru a mă
scăpa!”
*
* *
Aici se sfârşea manuscrisul domnişoarei Conception de

Sallandrera.
― Ei, unchiule, zise Rocambole, ce zici de toate astea. Figura
orbului era satisfăcută. Făcu un gest să i se dea tăbliţa şi
creionul. Apoi scrise:
„Continuă să îl spionezi pe don José.”
Rocambole şterse imediat cuvintele.
― Atâta tot? întrebă el.
Orbul mai scrise:
„Du-te mâine la întâlnirea pe care ţi-a dat-o domnişoara
152
Conception de Sallandrera.”
― Apoi? întrebă Rocambole.
„Făgăduieşte-i, continuă să scrie sir Williams, că peste
cincisprezece zile o vei elibera.”
― Dar cum?
Orbul ridică din umeri. Nu ştiu, păru el că zice, apoi se bătu
pe frunte.
Gestul acesta însemna: Voi găsi eu cum.
Rocambole avea încredere în sir Williams.
― Bună seara, moşule, îi zise el, dormi bine, dacă poţi, pe
mâine.
Îl lăsă pe orb, care ajutat de valet, se culcă. Rocambole
avusese grijă să ia cu el manuscrisul domnişoarei Conception.
Apoi coborî în apartamentul său, bău un pahar de malaga şi
se culcă.
După o oră domnul marchiz de Chamery dormea dus, visând
că se însurase cu domnişoara Conception de Sallandrera şi că
devenise duce de Spania...
Capitolul XXII
A doua zi Rocambole se deşteptă foarte vesel. Pe buze îi

flutura un surâs care l-ar fi făcut fericit pe sir Williams dacă l-ar
fi putut vedea.
„Frumos vis, îşi zise el, şi dacă m-o ajuta puţin Necuratul
visul acesta o să devină realitate.”
Luă de pe noptieră manuscrisul domnişoarei de Sallandrera
şi îl citi încă o dată cu atenţie.
„Trebuie să cunosc bine caracterul lui don José”, se gândi el.
Apoi după ce termină de citit, îşi zise:
„Don José se ţine destul de bine. Este un om priceput şi dacă
nu m-ar fi pus întâmplarea în drumul lui, cred că ar fi jucat
cum i-ar fi plăcut această nobilă familie de Sallandrera. Dacă ar
fi fost puţin mai spiritual şi mai puţin feroce, ar fi fost un om
desăvârşit.”
Rocambole, după ce făcu elogiile acestea rivalului său,
adăugă:
„Dar ce o fi căutând el în fiecare seară în strada Rocher?”
Stătu un moment pe gânduri, apoi se lovi cu mâna peste
frunte:
153
„Sunt un dobitoc, amanta misterioasă care îl conduce până

la poartă şi îi zice: ‹‹Pe mâine!›› nu este alta decât ţiganca despre
care este vorba în manuscris.”
Şi Rocambole începu să râdă.
― Dacă-i aşa, murmură el, afacerea e ca şi făcută.
Sună, ceru să fie îmbrăcat şi coborî la sora sa, vicontesa
d’Asmolles, pentru a lua masa.
Falsul marchiz trăia ca un becher în propriul său palat. El
păruse că vrea să respecte luna de miere a tinerilor căsătoriţi şi
dacă la prânz lua de obicei masa cu ei, seara mânca aproape
întotdeauna în oraş.
Libertatea aceasta servea planurilor lui de independenţă şi
Fabien, plin de indulgenţă pentru cumnatul său, care era cu
câţiva ani mai mic decât el, îi zicea adesea soţiei sale:
― Bietul Albert a fost atât de multă vreme lipsit de plăceri,
executând numai voinţa altora, încât trebuie să-i mai iertăm
unele ştrengării.
― Oh! răspundea Blanche, care îşi adora fratele, lasă-l să
petreacă... Când se va însura, să vezi ce de treabă se va face.
Când intră Rocambole, vicontesa era singură în camera ei de
culcare. El o sărută frăţeşte pe frunte.
― Bună ziua surioară!
― Bună ziua, Albert, răspunse ea surâzând.
― Dar unde este Fabien?
― Trebuie să vină. A plecat călare, de dimineaţă de tot.
― Îmi dai ceva să mănânc?
― Fireşte că îţi dau.
― Foarte bine, atunci mă instalez la masă.
Şi Rocambole se aşeză lângă Blanche, căreia îi ţinea mâna.
― Ia ascultă, continuă el după un moment de tăcere, tu ştii
că am împlinit douăzeci şi opt de ani?
― Da, ştiu!... oi fi vrând să zici că ai îmbătrânit, răspunse ea
râzând.
― Ai putea foarte bine să mă însori...
Blanche se roşi puţin, apoi ridică privirea ei melancolică spre
cel despre care credea că îi este frate.
― Cum!... zise ea, aşa curând?...
― Mă plictisesc...
― Cu noi, ingratule?
Rocambole apucă amândouă mâinile vicontesei:
― Egoisto! murmură el, ce, stau cu tine totdeauna?
154
Blanche roşi din nou şi tăcu.

― Vezi tu, continuă el, sunt zile în care parcă sunt gelos pe
Fabien.
Blanche nu răspunse, căci tocmai în momentul acela intră
Fabien. Cei doi tineri îşi strânseră mâna, apoi un lacheu anunţă
că masa era gata. Conversaţia, un moment întreruptă, fu
continuată la masă.
― Ştii, scumpul meu Albert, zise Fabien, că au început să se
vorbească lucruri frumoase despre tine.
― Ce? zise Rocambole fără voia lui, speriat puţin de cuvintele
acestea.
― Eşti amorezat...
― Eu?
― Fireşte.
― Aş vrea să ştiu şi eu de cine?
― Frumoasă întrebare?
― Spune!... zise Rocambole cu un aer nevinovat.
― Cunoşti strada Babylone?
― Hm! se gândi Rocambole, ce-o fi ştiind?
Apoi zise tare:
― Da, ştiu, pe strada aceea stă o cunoştinţă a mea, un
spaniol.
― Ducele de Sallandrera?
― Exact.
― Care are o fată!
― Domnişoara Conception, zise Rocambole, găsind că este
momentul să roşească puţin şi să se arate încurcat ca un şcolar
când i se vorbeşte de dragoste.
― Hai! continuă Fabien, fii sincer, suntem între noi.
― Ştiu...
― Mărturiseşte că eşti îndrăgostit de domnişoara Conception!
― Ba... nu... răspunse Rocambole ezitând.
― Ei bravo! Nu te vede lumea în fiecare zi acolo?... Şi la urma
urmelor, nu văd nici un rău în asta. Ducele este de familie
nobilă, este bogat, iar fata este frumoasă...
La aceste din urmă cuvinte, vicontesa se uită la fratele ei cu
coada ochiului:
― Pentru asta, zise ea, mă rugai tu adineauri să te însor?
― Dar, continuă Fabien, mai vine la palatul ducelui de
Sallandrera, în fiecare zi, un tânăr spaniol, un văr, anume don
José.
155
― Logodnicul, zise Rocambole.

― Poate...
― Atunci, vedeţi bine că vă înşelaţi amândoi. Nu sunt nebun
să iubesc o femeie pe trei sferturi măritată.
― Da, dar măritişurile se desfac... cine ştie?
Şi Fabien tăcu, dar Rocambole înţelese imediat că în caz de
nevoie va găsi la cumnatul său un sprijin preţios pentru a
ajunge până la domnişoara Conception de Sallandrera şi a-i
obţine mâna.
Rocambole plecă de acasă pe la orele două după amiază şi se
duse la club, unde şi mâncă. Seara, la ora nouă, merse în
strada Suresnes, unde îşi schimbă costumul, iar la ora zece fu
la postul său din colţul străzii Ponthieu. Ca şi în ajun, îl văzu pe
don José ieşind înfăşurat în manta. Don José apucă tot spre
piaţa Laborde şi dispăru în aleea întunecoasă a casei cu nr. 3.
din strada Rocher. Ca şi în ziua anterioară, Rocambole aşteptă.
După o oră, don José ieşi şi se depărtă repede.
― Să vedem, îşi zise Rocambole, care avea obiceiul să disece
faptele şi să le caute cauzele, omul acesta, care vine aici în
fiecare seară şi pleacă după un ceas, dacă şi-ar ascunde în casa
aceasta amanta, pentru ce ar părăsi-o atât de repede? Se teme
de o vizită nocturnă a ducelui de Sallandrera? Nu prea este
posibil... Se teme să nu fie spionat de domnişoara Conception?
Sigur că nu, fiindcă nu se teme de femeia care îi cunoaşte
infamiile şi pe care vrea să o târască în faţa altarului, cum îşi
târăşte călăul condamnatul la locul supliciului. Prin urmare,
trebuie să fie altceva în toate acestea şi sunt sigur că don José
nu rămâne acasă când se întoarce de aici.
Rocambole făcu reflexiile acestea urmărindu-l pe don José de
departe. Spaniolul ajunse acasă la ora unsprezece şi un sfert.
Dar când intră pe poartă nu o închise atât de repede încât
falsul marchiz de Chamery să nu vadă că, în fundul curţii, îl
aştepta o trăsură la care erau înhămaţi caii. Rocambole o
recunoscu imediat. Era trăsura lui don José.
― Bun! îşi zise el, omul meu vrea să plece iarăşi.
― Nu ştiu dacă voi avea timpul să îl mai urmăresc, se gândi
el, căci domnişoara Conception mă aşteaptă la miezul nopţii,
dar, în orice caz, voi şti măcar în ce direcţie apucă.
Rocambole se gândi că don José va trebui să piardă cel puţin
zece minute până să-şi scoată mantaua, barba şi să se îmbarce
din nou, aşa că, după socoteala lui, avea tot timpul să caute şi
156
el o trăsură. Alergă la staţia de trăsuri cea mai apropiată, se

aruncă într-un cupeu şi se reîntoarse în strada Ponthieu tocmai
în momentul când trăsura spaniolului ieşi pe poartă.
― Urmăreşte trăsura aceea, zise el vizitiului. Ai cinci franci
bacşiş.
Rocambole nu pierdu din vedere un singur moment trăsura
spaniolului, care coborî spre strada Regală, apucă pe bulevard
şi se opri la colţul străzii Godot. Ajuns acolo, don José coborî
din trăsură, dădu drumul vizitiului, şi porni înainte pe jos.
Rocambole mergea cu ochii pe ceas. Era aproape douăsprezece.
„Nu pot, zise el, să fac o Sallandrera să aştepte. Mâine însă,
voi lua măsuri mai bune şi va trebui să aflu ce caută spaniolul
acesta aici”.
*
* *
La ora douăsprezece fără câteva minute, domnişoara Pepita-

Dolores-Conception de Sallandrera îl aştepta pe falsul marchiz
de Chamery, singură, în atelierul de pictură, acea odaie mare,
care luminată de o singură lumânare pusă într-un colţ, avea un
aspect straniu şi fantastic.
Făcea ochiului impresia unei combinaţii de umbre şi de
lumini, de figuri mari, imobile, părând că ies din cadrele lor, de
statui răspândite ici şi colo, când luminoase, când întunecoase.
Apoi, în mijlocul tuturor acestora, era fata îmbrăcată în negru,
tot atât de tristă, tot atât de palidă, ca şi figurile de marmură
răspândite în jurul ei şi care păreau că îi împrumutaseră
imobilitatea lor întunecată.
Cu toate acestea era, după cum s-a văzut din manuscrisul ei,
o creatură nobilă, un suflet ales, plin, în acelaşi timp, de
maturitate şi de candoare. Ea fusese crescută ca o adevărată
romană; în momentul pericolului avusese curajul să se adreseze
singurului om pe care ea credea, vai! că o putea ajuta să scape
de josnicul don José. Cu toate acestea, pasul pe care îl făcuse
noaptea trecută şi pe care trebuia să-l repete în seara aceea, o
costa enorm de mult, o făcea să tremure şi redeştepta în ea
toată pudoarea, toate temerile şi toate neliniştile unei fete
sfioase. Dar ea avea încredere în Rocambole; ea vedea în el
singurul protector pe care i-l scotea înainte întâmplarea.
Rocambole îi apăruse de la început ca un salvator; şi apoi
157
dibaciul aventurier, protejat de pomposul nume pe care şi-l

luase, se arătase totdeauna la înălţimea rolului său. Rând pe
rând, când sfios şi respectuos, când cu privirea scânteietoare de
mândrie, el ştiuse să intre în sufletul domnişoarei Conception.
Părea a face parte din tagma acelor oameni pe care iubirea îi
face eroi şi care nu se dau înapoi din faţa nici unui fel de
primejdie.
Cu cât se apropia ora întâlnirii, cu atât inima domnişoarei
Sallandrera bătea mai cu putere.
I se părea ei că face o faptă necugetată, se simţea vinovată că
primeşte la ora aceea în casă un bărbat care nu îi era nici
logodnic, nici rudă şi, în faţa lumii, nici măcar prieten.
Când bătu miezul nopţii, negrul ridică portiera care astupa
intrarea în sală... Conception simţi tot sângele îngrămădindu-i-
se în inimă. Ea nu mai avu nici măcar curajul să se ridice.
Negrul dispăru. Conception începu să tremure în faţa omului
care, în momentul acela, era stăpân pe toate secretele sale de
familie.
Rocambole înţelese cauza acelei emoţii în prada căreia se
găsea ea. Scoase manuscrisul din buzunar şi i-l întinse.
― Domnişoară, îi zise el cu tristeţe, ardeţi hârtiile acestea;
ceea ce este scris în ele nu va rămâne întipărit în mintea mea
decât atâta timp cât va trebui pentru a vă scăpa.
Ea luă manuscrisul şi îl aruncă repede în foc.
― Mulţumesc, zise apoi, sunteţi un om de onoare şi am avut
dreptate încrezându-mă în dumneavoastră.
― Domnişoară, răspunse Rocambole, ieri, când în ochii mei
nu eraţi decât o fată frumoasă, iubită de toţi, fericită, mi-aş fi
dat viaţa pentru a obţine favoarea de a sta câteva minute numai
alături de dumneavoastră fiindcă... iertaţi-mă, vă iubeam.
Conception tresări şi obrajii i se înroşiră.
― Liniştiţi-vă, domnişoară, continuă falsul marchiz pe un ton
atât de nobil, atât de convingător, încât atinse coardele cele mai
sensibile ale inimii domnişoarei Conception; liniştiţi-vă, în
momentul acesta, când vă ştiu singură, părăsită, fără sprijin,
nu voi uita o singură clipă respectul ce vi se datorează.
El îngenunche înaintea ei şi continuă:
― Vreţi să mă aveţi pe mine ca prieten, ca frate, ca protector?
― Oh! da! zise ea cu emoţie vădită.
― Ei bine, atunci ascultaţi-mă.
Şi figura lui Rocambole deveni îngrijorată, gravă, pe când
158
privirea lui exprima, în acelaşi timp, o îndrăzneală fără de

pereche.
El continuă:
― Don José este un asasin josnic, unul din acei oameni care
nu se dau înapoi din faţa nici unei fapte mârşave.
― Aşa este, zise Conception cu tristeţe.
― El şi-a asasinat fratele, adăugă el, va ucide şi pe tatăl
dumneavoastră, după cum v-a spus, dacă vreţi îndrăzni să
spuneţi ceva domnului duce.
― Oh! îl va ucide, repetă Conception cu convingere.
― Cu toate acestea, continuă Rocambole, peste cincisprezece
zile va trebui să plecaţi din Paris, împreună cu familia
dumneavoastră şi cu el... Va trebui să vă duceţi la Cadix pentru
a închide ochii nefericitului don Pedro, şi...
Conception îşi ascunse faţa în mâini şi Rocambole văzu între
degetele ei o lacrimă.
― Şi, termină falsul marchiz de Chamery, peste o lună va
trebui să fiţi soţia lui.
― Ce oroare! murmură fata.
Rocambole îi luă mâna şi i-o strânse cu dragoste.
― Dar asta nu se va întâmpla, zise el; jur pe cenuşa părinţilor
mei; nu se va întâmpla fiindcă aţi avut curajul de a mă chema
pe mine în ajutorul dumneavoastră, domnişoară.
― Ah!... scăpaţi-mă, scăpaţi-l pe tata, murmură ea, şi
recunoştinţa mea...
― Dacă veţi fi fericită, voi fi şi eu
Hotărât, Rocambole era la înălţimea rolului său cavaleresc şi
dacă l-ar îi văzut, sir Williams însuşi ar îi fost încântat.
― Acum, continuă el, vă rog să nu îmi cereţi, să nu mă
întrebaţi cum voi face ca don José să fie şters din cartea vieţii
dumneavoastră şi cum mizerabilul acesta, care este protejat de
onoarea unui om nobil, va fi pedepsit pentru toate crimele pe
care le-a săvârşit.
Conception se înfioră.
― Dumnezeule! zise ea, vreţi să-l omorâţi?
Pe buzele marchizului de Chamery flutură un surâs trist.
― Vai!... zise el, oare trebuie să vă mai repet secretul inimii
mele?... Vă iubesc... şi dacă ar fi să-l omor pe don José într-un
duel, n-ar însemna să pun între dumneavoastră şi mine o
prăpastie plină de sânge?
― Aşa este, murmură ea, plecându-şi fruntea.
159
― Dar, continuă Rocambole, dacă nu îl omor eu, dacă nu

sunt eu mâna răzbunătoare, voi fi judecătorul neînduplecat
care ordonă şi condamnă. Don José se va pronunţa singur
asupra sentinţei de moarte.
― Ce spuneţi? strigă Conception.
― Ascultaţi, termină falsul marchiz, dacă se va întâmpla ca
peste opt zile să fie adus aici don José, mort sau pe moarte, să
nu acuzaţi pe nimeni de moartea lui, fiindcă nu va fi vinovat
nimeni altcineva decât justiţia divină, care mai curând sau mai
târziu loveşte pe otrăvitori şi pe ucigaşi. Acum, adio,
domnişoară, nu mă veţi mai vedea decât în ziua înmormântării
lui don José.
Rocambole sărută cu respect mâna tremurătoare pe care i-o
întindea fata şi se retrase. Ea îl conduse până în pragul
atelierului şi aşteptă până când zgomotul paşilor lui se pierdu
în depărtare.
*
* *
„Pe cinstea mea! murmură Rocambole plecând, am înaintat

binişor cu fetiţa asta; dacă nu mi-ar veni în ajutor, onorabilul
sir Williams, nu prea aş şti ce trebuie să fac pentru al aduce
într-o seară domnişoarei Conception pe don José mort sau pe
moarte. Dar lasă!... cu geniul său sir Williams le rezolvă pe
toate... adăugă el cu o convingere ce dovedea fanatismul în
încrederea pe care o avea în omul care îi călăuzise primii paşi pe
calea crimei...
Capitolul XXIII
În ziua următoare aceleia în care marchizul de Chamery

luase cunoştinţă de manuscrisul domnişoarei Conception şi se
dusese la palatul de Sallandrera, unde îl aştepta fata, don José
d’Alvar ieşea din casă pe la ora zece seara, îmbrăcat ca şi în
ajun, ca lucrător, şi, ca şi în ajun, se îndreptă spre strada
Rocher, după ce la colţul străzii Laborde inspectase ferestrele de
la etajul al patrulea al casei a cărei cheie o avea.
Parisul ascunde o mulţime de mistere. Locuinţa în care
pătrunsese don José era, în aparenţă, dacă se judeca după
160
exterior, destinată a fi locuită de lucrători săraci. S-ar fi putut

jura că cea mai scumpă chirie în casa aceea, chiar la primul
etaj, nu putea să fie mai mare de o sută de franci.
În casa aceea se intra printr-o alee întunecoasă. La capătul
acestei alei era o scară în formă de spirală, strâmtă, luminată
foarte slab. O frânghie murdară, plină de grăsime, servea de
rampă.
Lumea aristocrată în care strălucea elegantul don José şi
tinerii sportivi care pariau cu el la curse, n-ar fi vrut să creadă
niciodată că în fiecare seară el intra în cocina aceea şi se urca la
etajul al patrulea, unde bătea la o uşă din dreapta, pe care
atârna o tăbliţă, pe care scria de mână:
DOAMNA CORALIA
Lustruitoare
Cu toate acestea, aşa era.
În seara aceea, don José găsi uşa de la etajul al patrulea
întredeschisă. El o împinse şi intră într-o odăiţă mobilată prost,
cu o sobă într-un colţ, cu un pat într-altul şi la mijloc cu o
masă rotundă pe care se aflau instrumente de lustruit.
În faţa acelei mese stătea o femeie de vreo patruzeci şi cinci
de ani, înaltă, slabă, a cărei figură mai păstra încă urmele
frumuseţii de odinioară. Aceasta era doamna Coralia. Ea fusese
pe vremuri o femeie destrăbălată, şi doar în pragul bătrâneţii se
apucase cu nădejde de lucru. De altfel, ea mai făcea şi alte
afaceri, şi cu toată modestia locuinţei ei, după cum se va vedea,
acestea îi mergeau în mod strălucit.
La vederea lui don José, ea se sculă repede în picioare,
arătându-i un respect deosebit şi numindu-l monseniore. Don
José o întrebă cu răceală:
― A venit cineva?
― Nimeni, răspunse ea.
― Bine.
Doamna Coralia închise uşa şi trase zăvorul. Atunci don José
se îndreptă spre colţul unde se afla patul.
Între căpătâiul patului şi perete era un loc gol de vreun
metru. O perdea groasă, care părea că acoperă un palton, era
atârnată în locul acela. În realitate, perdeaua aceea acoperea o
uşă în care don José bătu de două ori.
Uşa se deschise şi spaniolul intră într-un coridor întunecos,
în fundul căruia strălucea o lumină slabă, care păru că devine
farul său conducător. Don José închise uşa în urma lui şi
161
înainta pe coridor. Ajuns la capătul coridorului, spaniolul trecu

pragul unei odăi care nu semăna cu atelierul lustruitoarei, cum
nu seamănă un palat cu un bordei.
Odaia aceea părea să fie sufrageria unui apartament luxos.
Două uşi mari, situate una în faţa alteia, dădeau, fără
îndoială, una în apartamentul stăpânilor, iar cealaltă spre scara
de serviciu.
Don José se îndreptă spre una din aceste uşi, puse mâna pe
clanţa de cristal, o deschise şi intră într-un salon frumos, cu
mobilele aurite.
Din fundul acestei odăi se ridică repede o portieră şi un val
de lumină pătrunse înăuntru.
În acelaşi timp, în pragul uşii apăru o femeie care întinse
mâna lui don José. Apoi îl trase spre ea, lăsă portiera să cadă,
şi don José se găsi în cel mai cochet, mai îmbietor, mai
seducător şi, în acelaşi timp, mai curios budoar din câte există.
Nici locuinţa delicată a unei tinere şi nobile femei, căreia
strămoşii i-au transmis sentimentul frumosului şi gustul artei,
nici cabinetul de lucru al uneia din acele regine ale teatrului, pe
fruntea cărora străluceşte aureola geniului, n-ar putea să dea o
idee exactă a acelei locuinţe misterioase şi parfumate în care
intrase tânărul spaniol...
Nu mai era în odaia aceea... nici Parisul, nici Europa... Era
Orientul... Orientul întreg închis între patru ziduri. Orientul
scânteietor de lumini, de culori calde, strălucind de voluptate.
Orientul din O MIE ŞI UNA DE NOPŢI.
Era Granada şi Alhambra strânse între câţiva metri pătraţi,
în mijlocul cărora sta una din acele femei care nu se întâlnesc
adesea, ori care par ieşite din imaginaţia vreunui poet arab şi pe
care războinicii nomazi le visează stând în pragul corturilor lor,
contemplând piscurile dantelate ale Atlasului.
Există în lumea asta un tip curios, de care artele, teatrul şi
romanele au abuzat atât de mult, încât nu mai prezintă astăzi
nici un interes. Tipul acesta este ţiganul, sau mai bine zis
ţiganca. De multă vreme încă, s-a convenit că ţiganul este un fel
de secătură care traversează lumea civilizată ca un PARIA, cu
toate că îşi împrumută fel de fel de costume.
Aici îl găseşti poet fără talent sau fără editor, dincolo
comedian fără impresar; mai încolo îl întâlneşti vagabond,
dormind pe marginea şanţurilor: câteodată îl vezi împreună cu
tot neamul într-o căsuţă pe roţi, îl întâlneşti, în sfârşit,
162
pretutindeni, cerşind şi adesea furând.

Pentru masa poporului, o ţigancă înseamnă o femeie bătrână,
zbârcită, care ghiceşte viitorul şi face farmece. Dar adevăraţii
ţigani, din acea rasă energică care a trăit în evul mediu şi în
perioada modernă, păstrându-şi obiceiurile, limba şi
frumuseţea, amestecându-se, totuşi, cu toate popoarele, fără să
se confunde vreodată cu ele, acei ţigani abia sunt cunoscuţi, şi
urmele lor adevărate abia se mai găsesc prin Spania.
Femeia la care intrase don José era o ţigancă de vreo
douăzeci şi trei de ani, atât de frumoasă încât putea să
sucească mintea şi unui sfânt. Ca şi surorile ei din teatru sau
din romane, nu era îmbrăcată în zdrenţe; braţele ei goale nu
erau împodobite cu brăţări de aramă, iar gâtul nu îi era încărcat
de mărgele de sticlă. Ţigancă, precum părinţii ei, colindase
lumea, făcând să se plece înaintea ei multe frunţi şi să bată tot
atâtea inimi. Poate că şi ea cerşise, poate că şi ea întinsese
mâna, dar pentru a primi grămezi de aur, nu câţiva gologani; ca
şi fetele de rasa ei, dansase în public, cu castanietele şi cu
daireaua, dar dansase pe scenele cele mai mari din Italia şi din
Spania. Ţigancă în adâncul inimii, credincioasă tradiţiei lor şi
religiei misterioase ale strămoşilor ei, împrumutase de la
civilizaţia pe care o dispreţuia educaţia şi iubirea de lux şi de
bani.
Când intră don José, era îmbrăcată într-o rochie neagră de
catifea, cu garnitură roşie şi împodobită cu fluturi de aur.
Rochia aceasta, scurtă şi strânsă pe talie, un adevărat costum
de teatru, lăsa să se vadă pulpele nervoase, dumnezeieşte
modelate, nişte picioare mici, adorabile, încălţate cu sandale
arăbeşti. În bogatul ei păr negru îşi înfipse o camelie roşie, iar în
urechi îi atârnau două diamante mari care străluceau pe gâtul
ci bronzat, dar care nu erau mai strălucitoare decât ochii ei
mari cu reflexe adânci şi mobile, decât dinţii ei mici, ascuţiţi, pe
care râsul îi lăsa să se vadă sub buzele mai roşii ca focul.
― Ah! iată-te, în sfârşit, zise ea.
Apoi îl trase lângă ea pe un divan mare, aşezat între două
tufe rodii de toată frumuseţea.
― Iată-te, în sfârşit, soarele vieţii mele! repetă ea. Am crezut
că azi nu vei veni, dulcele meu senior.
― Nu vin în toate serile? răspunse don José.
― Ba da.
Şi se uită la el cu o bucurie înfrigurată.
163
― Vezi tu, zise ea, sunt unele momente când devin geloasă...
― Geloasă? zise spaniolul râzând.
― Da, geloasă, pe tot. Geloasă pe lumea aceea care te
înconjoară şi în care eu nu pot pătrunde; geloasă pe servitorii
tăi, care te pot vedea la orice oră, geloasă pe câinii tăi favoriţi,
pe calul pe care-l încaleci, pe aerul pe care îl respiri, în sfârşit...
― Nebuno!...
― Oh!... Fă-mă nebună, dacă vrei. Dar dacă te-ar ţine şi pe
tine închis, ca pe mine, de un an, în temniţa aceasta aurită, fără
să ai voie să ieşi, să stai la fereastră măcar, să priveşti către
stradă...
― Biată Fatima!
― Dacă ai sta tu aici închis în locul meu, continuă ea, şi te-ai
gândi că eu respir aerul liber, că mă duc unde vreau, că arăt
tuturor frumuseţea şi surâsul meu, spune, tu nu ai fi gelos?
― Fatima, zise don José cu gravitate, tu ştii că afară de tine
nu iubesc pe nimeni în lumea aceasta!
― Nici pe logodnica ta, întrebă ea cu un accent uşor de ironie.
Don José ridică din umeri.
― Tu nu ştii, zise el, că logodnica mea mă urăşte şi
dispreţuieşte?
― Da, ştiu.
― Crezi tu că ne vom putea ierta vreodată unul altuia, ea mie
moartea apropiată a lui don Pedro, eu ei injuriile muşcătoare de
care m-a acoperit?
― Cred şi eu că nu, murmură ţiganca cu satisfacţie.
― Oh! fii liniştită, continuă el, cu un surâs care ar fi făcut-o
pe domnişoara de Sallandrera să se înfioare, fii liniştită, Fatima.
A doua zi după nunta mea cu Conception, când tatăl ei, orbit,
îmi va transmite titlurile lui, Conception şi cu mine vom fi ca doi
străini. Eu nu iubesc în lume decât o singură femeie şi femeia
aceea eşti tu...
― Oh! te cred, zise ea, te cred, când îmi spui toate lucrurile
acestea cu ochii tăi mari, frumoşi, care vorbesc, cu surâsul tău,
în faţa căruia sunt totdeauna gata să îngenunchez... Dar când
nu eşti lângă mine...
Don José ridică din umeri.
Ţiganca continuă cu însufleţire:
― Atunci gândul meu te urmăreşte prin Parisul acesta pe
care nu-l cunosc decât de un an şi pe care nu l-am mai văzut
până acum; în care te văd admirat, invidiat, înconjurat de
164
femei... de toate femeile acelea care se găsesc în drumul tău,

frumoase, anume pentru tine... în momentele acelea aş vrea ca
toate femeile din lume să nu aibă decât un singur cap.
― Pentru ce? întrebă don José.
― Pentru ca să li-l tai! răspunse Fatima.
Don José se uită la ea surâzând:
― Aşadar, tu eşti nefericită la Paris? întrebă el.
― Oh!... mă înăbuş aici.
― Adevărat?
― Vezi, seara când se face întuneric şi când nu mă poate
vedea nimeni, stau, câteodată, la fereastră, amăgită de o
speranţă vagă. Mi se pare că voi revedea în curând frumosul
nostru cer albastru şi stelele noastre de aur, veşnicul acoperiş
al Granadei.
― Şi în realitate nu vezi decât ceaţă...
― Vai!... Atunci îmi aduc aminte de viaţa mea rătăcitoare şi
nebună de altădată, de triumfurile mele de dansatoare, de acea
legiune de adoratori care se plecau înaintea mea când treceam,
îmi aduc aminte de acel popor care saluta dansurile şi
frumuseţea mea cu acele „bravo” frenetice. Sunt momente când
urechile mele răsună de aplauze şi de zgomot, şi atunci încep să
plâng.
― Regreţi toate acestea?
― Oh!... nu, fiindcă te iubesc, dar simt că mor în Paris.
― Ei bine! zise don José, consolează-te, fiindcă în curând vom
pleca.
― Adevărat?
― Ţi-o jur.
― Şi când?
― Peste cincisprezece zile.
― Unde mergem? întrebă ea.
Ţiganca îşi încruntă sprâncenele.
― La Cadix.
― Ah! înţeleg.
Pe buzele lui don José flutură un surâs crud.
― Don Pedro trage să moară, zise el cu accentul întunecat.
Ţiganca îşi lăsă capul în jos.
― Vezi tu cât de mult trebuie să te iubesc, zise ea, de am fost
în stare să comit o astfel de crimă?...
Don José nu răspunse.
Dar deodată ţiganca se ridică, se uită la el cu un aer de
165
neîncredere şi îi smulse din mână o batistă pe care o scosese cu

un moment înainte. Ea dădu un ţipăt scurt, alergă până la o
măsuţă dintr-un colţ al camerei şi puse mâna pe un pumnal a
cărui lamă strălucea la lumina lumânărilor.
Capitolul XXIV
Femeia aceea atât de iubitoare, atât de blândă un moment

înainte, femeia aceea ale cărei mişcări moi trădau originea
orientală, se transformase deodată. Ochii îi scânteiară de mânie
şi buzele i se crispară. Ea se reîntoarse la don José, cu
pumnalul ridicat, cu privirea în flăcări:
― Ah! trădătorule, repeta ea, să-mi spui repede de unde ai
batista aceasta de femeie, cu iniţialele pe ea, să-mi spui ori te
omor...
Don José se îngălbeni.
― Batista asta!... zise el, ce este cu ea?...
― De unde o ai?
― Este a mea!
― Minţi!... Asta este o batistă de femeie, cu iniţialele „C” şi
„S”.
Don José îşi veni în fire imediat.
― Un „C” şi un „S”? zise el.
― Da.
― Ei bine, nu ghiceşti?
― Respir parfumul pe care îl emană, strigă ţiganca cu voce
sugrumată, şi parfumul acesta îmi spune că am o rivală.
― Eşti nebună! zise don José liniştit de-acum.
Fatima ridică din nou pumnalul.
― Spune-mi, ori te omor...
Don José îşi încrucişa braţele şi se uită la ea surâzând.
― Şi dacă nu vreau să spun! zise el.
― Don José! Don José! murmură ţiganca, cu ochi ce anunţau
furtuna, bagă de seamă!... nu mă cunoşti încă.... dacă m-ai
înşelat, vei muri.
Don José se porni pe râs..
― Eşti nebună, zise el. Acel „C” şi acel „S” sunt iniţialele
verişoarei mele: Conception de Sallandrera. Azi am fost pe la ea
şi fiindcă uitasem să-mi iau batista de acasă, i-am cerut ei una.
Braţul ridicat al ţigăncii recăzu fără putere şi scăpă
166
pumnalul, dar neîncrederea nu dispăru încă din privirea ei.

― Ai noroc, zise ea, că ai găsit explicaţia aceasta; ea te scapă
cu viaţă.
― Proasto! răspunde don José, explicaţia este adevărată, şi la
urma urmelor, nu mă tem de ameninţările tale.
― Faci rău, don José. În ziua în care mă vei trăda şi eu voi
avea dovada trădării...
― Ce-ai să faci atunci? întrebă spaniolul, care părea că se
joacă cu furia amantei lui.
Ea se aşeză din nou pe divan şi se uită fix în ochii lui.
― Don José! îi zise ea, nu-ţi aduci aminte că în ziua când am
început să te iubesc, când am renunţat pentru tine la viaţa mea
uşuratică, consimţind să devin sclava ta, netrăind decât pentru
tine şi prin tine, nu-ţi aduci aminte că în ziua aceea am jurat că
voi face în aşa fel încât să mori în chinurile cele mai teribile
dacă vreodată o altă femeie decât mine sau decât aceea cu care
trebuie să te însori pentru a-ţi satisface ambiţia, ar atinge
buzele ei de ale tale?
― Ba îmi aduc aminte.
― Şi crezi că sunt o femeie care nu-şi ţine jurământul?
― Nu.
Ea îl privi stăruitor.
― Eşti spaniol, zise ea, şi oricât de nelegiuit ai putea să fii,
trebuie să crezi în Dumnezeu!
― Cred.
― Ei bine, jură-mi pe Dumnezeul tău, care nu este şi
Dumnezeul meu, că nu m-ai trădat...
― Îţi jur...
Fruntea îngrijorată a ţigăncii păru că se descreţeşte.
― Cu toate acestea, zise ea, am visat ceva teribil noaptea
trecută.
― Tu crezi în vise?
― Sunt ţigancă.
― Şi... ce-ai visat?
― Nimic. Dar visul meu lăsa să se vadă.
― Ce să se vadă?
― Un bal, un bal la care fiecare invitat purta un costum, iar
figura îi era acoperită cu o mască.
― Eram şi eu?
― Da.
― Şi?
167
― Erai la braţ cu o femeie.

― Aşa?
― Femeii aceleia îi spuneai la ureche că o iubeşti.
― Atunci, zise don José cu veselie, femeia aceea erai tu!
― Nu.
― De ce nu?
― Pentru că ea purta la gât o cruce de aur...
― Ei bine, ce dovedeşte asta?
― Că nu puteam fi eu.
― De ce?
― Pentru că eu nu sunt creştină.
― Atunci, zise don José cu nepăsare, visul ascunde adevărul.
Eu nu iubesc nici o femeie sau, mai bine zis, te iubesc, doar pe
tine...
― Spui adevărul, don José?
― E! murmură spaniolul, gelozia ta a devenit nesuferită,
Fatima.
― Te iubesc.
― Şi eu te iubesc... Ce mai vrei?
― Oh! vezi tu, zise ea cu foc, aş vrea să mă încredinţez, don
José, că între noi doi este acum o legătură pe care nu o poate
desface nimeni.
― Iubirea noastră...
― Nu, stima noastră...
Şi Fatima pronunţă cuvintele acestea cu vocea gravă.
Don José tresări şi tăcu.
― Ascultă, continuă ea, până în ziua când iubirea m-a făcut
criminală pentru tine, puteai să mă părăseşti oricând ai fi simţit
că nu mă mai iubeşti; dar din ziua aceea, din ziua în care mi-
am mânjit mâinile cu sângele fratelui tău pentru a-ţi asigura ţie
logodnica lui, din ziua aceea, vezi tu, don José, îmi aparţii
numai mie şi pentru totdeauna. Crima este un lanţ care nu
poate fi sfărâmat.
― Fatima, zise don José ridicând din umeri, vorbeşte-mi de
iubirea noastră, nu-mi mai vorbi de ceea ce tu numeşti crima
noastră.
Şi cum ea îşi pleca fruntea şi tăcea, don José continuă:
― De altfel, crima de care îmi vorbeşti, n-am comis-o nici eu,
nici tu...
― Dar am dictat-o.
― Fraţii tăi au comis-o, fraţii tăi, cărora le-am promis o sută
168
de mii de ducaţi din zestrea viitoarei mele soţii.

― Aşa este, zise Fatima, fraţii mei sunt nişte mizerabili, nişte
bandiţi fără lege şi fără credinţă, care omoară pentru bani.
― Atâta numai, observă don José că ei ştiu să facă astfel,
încât să fie bine plătiţi.
― Aşa este, dar, adăugă revenind la bănuielile ei geloase, în
ziua în care voi hotărî a te da pumnalului lor, să fii sigur că ei
nu îmi vor cere parale pentru a te ucide.
Don José se ridică şi o sărută pe frunte.
― Eşti nebună, dragă Fatima, zise el, tu mă insulţi.
― Eu?
― Fireşte, dacă te îndoieşti de jurământul meu.
― Oh! iartă-mă, zise ea, dar eu am crezut totdeauna în vise.
― Ei bine! pe viitor să nu mai crezi. Te iubesc şi nu iubesc pe
nimeni altcineva în afară de tine...
― Adevărat? îl întrerupse ea, cu o urmă de neîncredere şi
căutând a răscoli cu privirea până în adâncul sufletului lui.
― Pe cinstea mea de spaniol!
El se înfăşură în manta, îşi puse barba falsă şi îşi îndesă
şapca pe urechi.
― Adio! zise el, este miezul nopţii. Ştii bine că unchiul are
obiceiul câteodată, când vine de la club, să treacă pe la mine. Pe
mâine...
― Adio, zise ea, conducându-l până la uşa salonului. Şi cum
el îi strângea încă o dată mâna şi voia să plece, ea îl reţinu.
― Dă-mi batista aceea, zise ea.
― Ce nebunie!
― O vreau.
Don José păru că stă la îndoială.
― Tu mă faci să cred, strigă ea furioasă, că ai batista aste de
la o femeie pe care o iubeşti!
El îi întinse batista.
― Ia-o, zise el, voi spune verişoarei mele că am pierdut-o.
Ţiganca luă batista ca o tigroaică când pune gheara pe pradă;
apoi, cu unghiile ei roze şi delicate, o rupse aruncând bucăţelele
pe covor.
Don José nu clipi.
― Acum, zise ea, pleacă. Pe mâine. Dar adu-ţi încă o dată
aminte că ne aparţinem unul altuia ca nişte sclavi şi că, în ziua
când mă vei trăda, vei muri.
Don José plecă, zicându-şi:
169
„Oh! dacă femeia aceasta pe care n-o mai iubesc n-ar fi

stăpână pe secretul meu şi dacă n-ar atârna deasupra capului
meu pumnalul fraţilor ei...”
Şi părăsi strada Rocher, nebun de furie, căci batista pe care
i-o rupsese Fatima nu era a domnişoarei Conception. Don José
minţise.
*
* *
Fatima rămase în pragul uşii până când nu mai auzi paşii lui
don José. Apoi se întoarse, traversă din nou salonul şi vru să
intre în budoar. Dar se retrase înspăimântată şi dădu un ţipăt
înăbuşit. În faţa ei era un om, un necunoscut, care parcă
apăruse din pământ ― căci budoarul nu avea decât o singură
ieşire ― şi care se uita la ea foarte liniştit, ţinând între degete
pumnalul pe care îl avusese Fatima cu câteva minute mai
înainte. Pumnalul acela era singura armă pe care o avea
ţiganca.
― Cine sunteţi? întrebă ea repede stăpânită de un sentiment
de spaimă.
― Un prieten.
― Un prieten, dumneavoastră?
― Eu.
― Şi ce vreţi?
― Să vă vorbesc despre don José.
Şi necunoscutul, cu un gest politicos şi în acelaşi timp
poruncitor o rugă să închidă uşa budoarului.
Ochii omului aceluia străluceau într-un chip fascinant, şi
ţiganca se simţi stăpânită, de el, fără voie.
Femeia aceea mândră fusese îmblânzită de o singură privire.
Ea închise uşa şi îi zise:
― Vorbiţi, vă ascult...
― Oh! zise necunoscutul, ce trebuie să vă spun eu este cam
lung, dar, în sfârşit...
Fatima se uită la el cu un aer de nedumerire, provocat de
înfăţişarea curioasă a acelui om şi de modul misterios în care
pătrunsese în casă la ea.
Omul era înalt, iar pe umeri îi cădeau pletele de un blond
închis. Purta barbă de aceeaşi culoare, stufoasă şi neîngrijită,
care îi acoperea pieptul.
170
Nişte sprâncene stufoase, de asemenea blonde, dădeau

privirii sale un ce mobil şi nehotărât care uimea.
Omul era travestit sau aceea era figura lui obişnuită? Cel mai
dibaci observator n-ar fi putut să se pronunţe. Pe figura aceea
nu se putea citi nici o vârstă.
Era bătrân? Era tânăr?
Mister!
Costumul îi era şi el extraordinar. Era îmbrăcat cu pantaloni
strânşi în cizme ponosite, drepte, care atestau sărăcia
proprietarului lor, iar drept haină avea un fel de manta cu
şireturi, care i se încrucişa pe piept. Pe cap avea o caschetă din
piele de vulpe, cu cozorocul lung.
Pe când Fatima se uita la omul care pentru ea trecea pe drept
cuvânt ca o apariţie misterioasă, acesta se uita la ea cu o privire
senină şi îi zise:
― Vă numiţi Fatima?
― Da, răspunse ea.
― Sunteţi amanta lui don José...
Ea tresări şi se uită la el atentă.
― Îl cunoaşteţi?
― Cunosc femeia pe care o iubeşte şi cu care vă trădează.
Cuvintele acestea o făcură pe Fatima să sară în sus ca o
leoaică şi ochii îi străluciră ca două lame de sabie.
― Minciună! strigă ea.
Dar necunoscutul o ţintui pe loc cu privirea hotărâtă şi
continuă:
― Aşteaptă, Fatima. După ce îţi voi spune lucruri pe care
credeţi că le ştiţi numai dumneavoastră amândoi, don José şi
cu dumneata, poate că veţi mai adăuga ceva cuvintelor mele.
Şi Fatima, îmblânzită, dar tremurătoare, murmură din nou:
― Vorbiţi... vă ascult...
― Fatima, continuă necunoscutul, don José are un frate.
Ţiganca tresări.
― Fratele acesta se numeşte don Pedro.
― Şi pe el îl cunoaşteţi? întrebă ea tremurând.
― Este... Este pe moarte... Peste cincisprezece zile îşi va da
duhul.
Ţiganca îşi plecă fruntea, simţindu-se cuprinsă de
remuşcare.
― Aşteaptă, continuă straniul personaj, fratele acesta moare
otrăvit.
171
De data aceasta ţiganca ridică ochii spre necunoscut şi se

uită la el cu spaimă.
― Ştiţi şi asta? zise ea.
― Ştiu că don José şi cu dumneata sunteţi asasinii lui don
Pedro.
Spaima ţigăncii ajunsese în ultimul grad.
― Oh! iertare! iertare! zise ea, ca şi cum omul acela care o
acuza i-ar fi apărut ca un răzbunător al lui don Pedro, iertare! Îl
iubeam!...
Necunoscutul începu să râdă.
― Lucrurile acestea nu mă privesc deloc, zise el, şi puţin îmi
pasă dacă don Pedro este pe moarte sau dacă a murit. Nu te
teme de nimic, Fatima.
― Atunci ce doriţi? întrebă ea ceva mai liniştită.
― Nu-i spuneai adineauri lui don José...
― Cum!... eraţi aici?
― Ce-ţi pasă!... Destul că ştiu. Nu îi spuneai: „Don José, don
José, dacă mă vei înşela vreodată, vei muri”.
― Da, am spus.
― Credeai ce spuneai?
― O jur.
― Ei bine! zise necunoscutul, rânjind, dacă te ţii de jurământ,
ţi-l voi arăta pe don José la braţul rivalei tale!
― Dar unde? Când? întrebă Fatima, înfiorându-se de gelozie
şi de mânie.
― Peste opt zile, la un bal mascat.
― O!... visul meu, murmură ţiganca, zăpăcită, l-am văzut în
vis!...
Şi uitându-se la omul acela cu frică:
― Dar dumneata eşti Satana? îl întrebă ea.
― Poate.
Şi el izbucul într-un hohot de râs ca al unuia aparţinând
infernului.
Capitolul XXV
În faţa lui don José, atunci când în sufletul ei nu era decât o

simplă bănuială, Fatima dăduse drumul întregii sale furii,
întregii mânii. Ea îl ameninţase cu pumnalul. Dacă ar fi stat pe
gânduri pentru a explica de unde avea batista, l-ar fi omorât. În
172
faţa acestui om misterios, din contră, ţiganca se simţea fără nici

o putere.
Cu toate acestea, intrusul îi spusese:
„Don José te înşeală... ai o rivală pe care ţi-o voi arăta la un
bal mascat...”
Or, toate acestea se potriveau atât de bine cu visul ţigăncii
încât nu se mai putea îndoi.
Ei bine, din moment ce bănuiala se transformase în
certitudine, furia ţigăncii nu mai cunoscu margini. Ea se uita la
omul acela cu uimire, se uita la el ca la un geniu rău, care
părea ieşit din infern şi repetă întrebarea cu un fel de frică:
― Sunteţi diavolul?
Curiosul personaj râdea. Dar după câteva minute, pofta de
râs îi trecu, veselia îi dispăru şi continuă astfel conversaţia:
― Ce-ţi pasă, draga mea, dacă eu sunt diavolul sau nu?
― Mi-e frică! zise ea, ridicându-se şi încercând să se
îndepărteze.
El o apucă de mână şi o ţintui pe scaun.
― Faci rău dacă ţi-e frică de mine, zise el, îţi sunt prieten.
― Dumneata?
― Eu.
― Dar nu v-am văzut niciodată.
― Eu te cunosc demult. Şi dacă vrei, îţi pot povesti, punct cu
punct, istoria legăturii tale cu don José.
Ea se uită la el, continuând să tremure.
― Este aproape un an de când ai venit la Paris şi ai făcut-o
fiindcă trebuia să sosească aici don José. El a venit înaintea ta.
― Aşa este, murmură ea...
― Pe vremea aceea don José te iubea şi era atât de gelos pe
tine, încât a trebuit să vii la Paris noaptea.
― Aşa este.
― El a închiriat pentru tine casa asta, care are două intrări,
dintre care una dă în casa de alături; el intră prin camera
doamnei Coralia, lustruitoarea.
― Oh! şi asta este adevărat.
― Cealaltă, care este principală, şi care dă spre scară,
răspunde în piaţa Laborde.
― Dar de unde ştiţi toate astea? întrebă ţiganca.
― Tu trăieşti aici împreună cu o bătrână, care ţi-a fost doică,
şi cu un negru, care îţi este servitor. Aceste două fiinţe erau în
serviciul tău când erai în Spania, şi, pe vremuri, înainte de a-l
173
iubi pe don José, fuseseră angajate pentru tine de un tânăr

oarecare care te iubea.
― Vai! Şi asta este adevărat, murmură ţiganca, care,
probabil, regreta în momentul acela viaţa ei strălucită de
altădată.
― Dar, continuă necunoscutul, amândouă aceste fiinţe sunt
vândute astăzi lui don José şi sunt devotate trup şi suflet.
― Cred.
― Bătrâna face pe păzitoarea şi prin mahala merge vorba că
tu eşti o bolnavă nenorocită, care ai venit la Paris pentru a te
vindeca de un cancer care te roade. Or, cum n-ai fost văzută de
nimeni, niciodată, se vorbeşte chiar, că nu te poţi da măcar jos
din pat...
Ţiganca asculta spusele străinului cu un aer din ce în ce mai
uimit.
― Ştii destule acum, zise necunoscutul, nu este aşa?
― Oh! da. Văd bine că eşti în posesia tuturor secretelor mele.
― Şi când afirm că don José te înşeală, mă crezi?
― Poate, dar îmi trebuie o probă.
― O vei avea... peste opt zile.
Ea continuă să rămână zdrobită, deznădăjduită.
― După cum văd, continuă el, cu dispreţ, m-am înşelat cu
tine, draga mea, n-ai inimă.
― Eu! Eu? răspunse ea.
― Adineauri voiai să-l omori pe don José şi acuma eşti gata
să leşini şi să începi să plângi.
Cuvintele acestea făcură să se redeştepte în ea toate
instinctele sălbatice care alcătuiesc energia rasei sale. Ea îşi
ridică fruntea cu mândrie şi privi pe necunoscut drept în faţă.
― Vă înşelaţi, zise ea, nu ştiţi cine sunt...
― Eşti o femeie slabă, o femeie care iubeşte.
Dar ochii ţigăncii începuseră să scânteieze, figura ei se
acoperise de acea paloare care dovedea hotărârea. Ea îşi sumese
mâneca şi lăsă să i se vadă braţul frumos, musculos, un braţ ca
de atlet.
― Uitaţi-vă, zise ea, pielea mea este fină, nu este aşa? Pentru
a o săruta, mulţi gentilomi din Granada sau din Sevilia şi-ar fi
vândut toată averea.
― Aşa este, murmură necunoscutul rânjind, cred şi eu că
pentru a simţi cineva braţele tale încolăcite în jurul gâtului său,
ar fi în stare să facă cele mai mari nebunii.
174
― Ei bine, continuă ea, pielea aceasta fină şi vinele albastre

ascund nişte muşchi de oţel şi vă jur că în ziua când braţul
meu se va ridica asupra pieptului lui don José, înarmat cu un
pumnal, în ziua aceea braţul acesta nu va ezita de a-i împlânta
pumnalul până în plăsele...
Ea pronunţă ameninţarea aceasta cu răceală, însă cu un
accent atât de convingător încât necunoscutul nu se îndoi un
singur moment că ea nu va sta pe gânduri pentru a o împlini.
― Aşa, da! zise el. Acum încep să recunosc că eşti aceeaşi de
mai înainte.
― Dovediţi-mi că don José mă înşeală şi vă jur că îl voi ucide!
― Jură-mi că vei face lucrul acesta şi te voi crede.
Ţiganca ridică mâna cu solemnitate şi zise:
― Există o religie misterioasă, care nu seamănă nici cu cea a
creştinilor, nici cu cea a musulmanilor. Părinţii mei m-au
crescut în cultul acesta, pe care restul lumii îl nesocoteşte, dar
căruia noi, ţiganii, noi oamenii veşnic izgoniţi şi veşnic
victorioşi, îi consacram o credinţă fierbinte. Nici un ţigan în
lumea aceasta n-a jurat pe cultul acesta fără să-şi ţină
jurământul ― chiar dacă jurământul l-ar fi târât la moarte. Ei
bine, pe credinţa părinţilor mei, în numele acelei divinităţi de
care nu este permis să vorbesc faţă de aceia care nu cred în ea,
vă jur că îl voi înjunghia pe don José în momentul în care îl voi
vedea alături de rivala mea.
― Bine, zise necunoscutul, acum te cred.
― Aştept dovada, zise ea.
― O vei avea, atât numai că tu, ţigancă din fire, trebuie să ştii
că răzbunarea nu-şi poate atinge ţelul decât însoţită de virtutea
tăcerii, virtute care se numeşte prudenţă.
― Ştiu.
― Acela care vrea să se răzbune, trebuie să tacă.
― Voi tăcea.
― Trebuie să fii întotdeauna cu surâsul pe buze şi cu veselia
în ochi.
― Şi cu ura în inimă. Oh!... fiţi liniştit, îi voi surâde şi îl voi
îmbăta cu drăgălăşeniile mele.
― Fatima, zise încă o dată necunoscutul, nimeni nu m-a
văzut intrând aici şi nimeni nu ştie pe unde am pătruns. Mă voi
reîntoarce să te mai văd.
― Când?
― Peste trei zile.
175
― Şi îmi veţi aduce dovada?

― Îţi voi spune, cel puţin, cum vei putea găsi dovada.
― Bine. Mă încred în dumneavoastră.
― Stai, fetiţo, zise el surâzând, n-am terminat cu sfaturile şi
cu recomandările pe care mai am să ţi le fac.
― Ce mai este?
― Îţi repet, fereşte-te de doica şi de negrul tău, cum te-ai feri
de cel mai înverşunat duşman.
― Pentru ce?
― Îţi voi spune mai târziu pentru ce; astăzi nu-ţi pot zice
nimic.
Necunoscutul se apropie de o măsuţă pe care se afla un
frumos vas chinezesc.
― Vezi vasul acesta?
― Da.
― În fiecare seară, când îl vei aştepta pe don José, ridică
vasul şi dedesubtul lui vei găsi un bileţel cu instrucţiunile mele.
Ţiganca mergea din uimire în uimire. Dar nedumerirea ei
atinse culmea când necunoscutei îi spuse:
― Acum te las... dar trebuie să-ţi spun că nu trebuie să ştii
nici pe unde plec, nici pe unde am venit.
El scoase din buzunar o basma roşie şi înfăşură cu ea capul
ţigăncii.
― Am să-ţi leg ochii.
― Leagă-mi-i, zise ţiganca.
El îi acoperi capul, trecu basmaua de două ori pe deasupra
ochilor, şi înnodă bine capetele la spate.
― Numără până la o sută cincizeci, zise el. Apoi îţi poţi scoate
legătura.
Ţiganca se supuse. Când termină, budoarul era gol;
necunoscutul dispăruse.
― Acesta a fost necuratul! murmură ea superstiţioasă,
ridicându-şi mâinile spre cer.
*
* *
A doua seară, pe la ora zece, când trebuia să vină don José,

Fatima îşi aduse aminte de sfaturile pe care i le dăduse
misteriosul personaj. Ea dădu la o parte vasul chinezesc.
Dedesubtul lui era un bileţel, îndoit, aşa cum numai ţiganii au
176
obiceiul să îndoaie o scrisoare. Bileţelul era scris cu cerneală

roşie şi acoperit de nişte semne bizare şi indescifrabile pentru
oricine altul în afară de ea.
Era scrisul şi limba ţiganilor din Spania. Pe lângă bileţel mai
era un pachet mic, de mărimea unei nuci, sigilat cu îngrijire.
Iată ce conţinea bileţelul:
„Înghite, sub pedeapsă de moarte, praful din pacheţelul
alăturat.”
Ţiganca rupse sigiliul de ceară şi găsi într-un plic un fel de
praf mărunt ca făina.
Cu toată ameninţarea din scrisoare, poate că ea ar fi stat pe
gânduri pentru a se supune, dar Fatima era spaniolă, ceva mai
mult, ţigancă, adică era o fiinţă superstiţioasă pentru care
supranaturalul avea un farmec nespus.
„Este evident, îşi zise ea, că acela pe care l-am văzut era
necuratul; el mi-a scris şi tot el mi-a trimis praful acesta... Dar
pentru ce? Nu ştiu, ceea ce ştiu este că diavolul ţine cu mine,
fiindcă sunt ţigancă şi fiindcă el este singurul Dumnezeu pe
care îl adorăm pe ascuns. Strămoşii noştri au fost la Sabat şi s-
au dat lui. Poate chiar eu sunt copilul lui!...
Şi în urma amestecului acesta bizar de corupţie şi de
credulitate, femeia aceea, care nu credea în Dumnezeu pentru a
se încrede în dracul, turnă praful într-un pahar pe care îl
umplu cu apă.
Praful se dizolvă numaidecât, fără ca apa să-şi piardă
limpezimea pe care o avusese înainte. Ţiganca duse paharul la
buze şi îl goli dintr-o înghiţitură. Aproape în acelaşi moment se
auzi zgomot în salon.
„Vine don José”, se gândi ea.
Ea aruncă bileţelul în foc, apoi se duse la uşa budoarului
pentru a o deschide. Într-adevăr, era don José. Spaniolul era
surâzător şi liniştit. El îi apucă talia şi, ca şi în ajun, o sărută pe
frunte.
― Bună seara, dragă Fatima, îi zise el cu o voce cât se poate
de drăgăstoasă.
Fatima îşi simţi inima bătându-i cu putere.
În momentul acela credea că don José o trădează cum credea
în lumina soarelui şi voi să-şi încolăcească braţele în jurul
gâtului lui pentru a-l sugruma. Dar se gândi numaidecât la
sfaturile aceluia pe care îl lua drept dracul şi pe care, din cauza
superstiţiei, îl socotea drept tatăl ei.
177
Figura ei rămase liniştită şi surâzătoare.

Don José îşi scoase mantaua şi ţiganca observă atunci că el
ţinea în mână o sticlă prăfuită.
― Ce este asta? întrebă ea.
― Asta este o surpriză pe care voiam să ţi-o fac, răspunse el.
O sticlă de maraschino pe care am primit-o azi dimineaţă din
Spania.
― Oh! maraschino, zise ea cu o bucurie copilărească, băutura
scumpei noastre patrii.
Don José puse mâna pe cordonul de mătase şi sună. Negrul,
care servea sau, mai bine zise, păzea pe ţigancă apăru.
― Adu-ne pahare, zise don José, căci vreau să beau şi eu,
adăugă el cu veselie.
*
* *
Înainte de a merge mai departe, să ne întoarcem puţin înapoi

şi să urmărim pe don José în seara trecută, când, plecând din
strada Rocher, se întorcea acasă.
După cum se ştie, don José locuia în strada Ponthieu nr. 3 şi
ferestrele apartamentului său dădeau spre Champs-Élysées.
Don José plecase de la Fatima furios. El nu o mai iubea pe
ţigancă, de care de altfel fusese amorezat nebuneşte timp de
mai mulţi ani. De două luni, don José avea altă iubire în inimă
şi iubirea aceasta, care mergea mână în mână cu planurile lui
ambiţioase, îi lua prea mult timp pentru a-i da răgaz să se
ocupe îndeaproape de Fatima.
Dar el ştia că ţiganca nu era ca acele amante pariziene cu
care se pot rupe legăturile numaidecât. Ţiganca era o femeie
sălbatică şi neîndurătoare care se considera legată de el pentru
veşnicie, care îşi părăsise pentru el viaţa rătăcitoare şi nebună,
care devenise pentru el criminală. Femeia aceea era stăpână pe
secretul lui şi putea, în ziua când ar fi părăsit-o, să-l acuze de
asasinat. Într-un acces de gelozie, ar fi fost în stare să-l ucidă.
Ea îl ameninţase şi ameninţările acelea îl impresionaseră pe don
José atât de mult, încât se reîntoarse acasă tremurând, dar
meditând la o nouă faptă rea.
Pentru a se duce la ţigancă, după cum s-a văzut, don José
întrebuinţa o mulţime de precauţii. El venea acasă, mai întâi,
fără grijă, îmbrăcat ca de obicei. Aici îşi schimba costumul, se
178
îmbrăca în haine de lucrător şi îşi punea o barbă falsă, mare,

neagră, ce îl făcea să semene întrucâtva cu un tâmplar care
avea de lucru în casă. Apoi, în loc să coboare pe scara mare,
ceea ce l-ar fi silit să treacă prin faţa gheretei portarului, ieşea
prin bucătăria apartamentului său şi apuca pe scara de
serviciu, care da în curte. Când se întorcea, intra în acelaşi fel,
trecând din nou prin bucătărie, unde îl aştepta valetul.
Servitorul acesta merită câteva cuvinte, căci era mai mult
confidentul decât servul stăpânului său. Zampa, aşa îl chema,
era portughez, şi don José îl luase în serviciul său într-un chip
cât se poate de curios.
Cu patru ani înainte, don José era la Madrid, locuind singur
în vastul palat al familiei de Sallandrera. Ducele şi familia lui
erau atunci la castelul lor Granadiera. Palatul Sallandrera
dădea spre o piaţă, unde se executau pe vremea aceea
condamnările la moarte.
Într-o dimineaţă, tânărul spaniol fu deşteptat de o rumoare
surdă. Deşteptându-se şi ducându-se la fereastră, văzu
ghilotina ridicată, înconjurată de o mare mulţime de oameni.
Ghilotina fusese ridicată atât de aproape de palat, încât de pe
estrada ei ar fi putut intra cineva pe fereastră în palat. Don
José, mare amator de asemenea spectacole, se duse la una din
aceste ferestre pentru a nu lăsa să-i scape nici un moment.
După puţin timp apăru condamnatul. Era Zampa.
El fusese condamnat la moarte pentru că asasinase o
bătrână, împreună cu servitoarea ei, pe drumul dintre Madrid şi
Escurial. Motivul a fost furtul; trecând din întâmplare, o
companie de soldaţi îl arestară şi îl duseră la închisoare.
Don José îşi puse monoclul şi începu să se uite la
condamnat. Acesta era un tânăr de talie mijlocie, care părea
înzestrat cu o mlădiere şi o forţă neobişnuite. Fruntea lui era
lată, privirea nehotărâtă, buzele subţiri, cu o expresie crudă.
Zampa urcă scara eşafodului cu pasul hotărât, dar când zări
laţul de sârmă care trebuia să-l sugrume şi scaunul pe care
urma să şadă, frica morţii îl cuprinse şi începu să tremure din
tot corpul.
În acelaşi timp, faţa lui se învineţi, iar surâsul de fanfaron îi
dispăru de pe buze.
Privirea lui disperată zări fereastra la care sta don José. El
măsură distanţa din ochi şi imediat îi pătrunse în suflet
speranţa arzătoare de a scăpa de supliciu. Speranţa aceasta îi
179
redase curajul şi vigoarea.

În momentul când călăul puse mâna pe el şi voia să-l facă a
se aşeza pe scaunul fatal, Zampa făcu o sforţare, rupse
legăturile care îi ţineau braţele, muşcă pe călău, care scoase un
ţipăt de durere, răsturnă pe cele două ajutoare ale lui, sări ca
un tigru pe deasupra capului lui don José şi căzu în palatul de
Salladrera.
Înainte de a-şi veni în fire călăul, ajutoarele lui şi mulţimea,
care dădu un strigăt general de surprindere, condamnatul
dispăruse.
Toţi servitorii erau la ferestre, aşa că palatul era gol.
Când don José îşi reveni şi el din surprindere, se întoarse
pentru a căuta din ochi pe condamnat. Nu văzu pe nimeni. Uşa
odăii în care se găsea singur şi prin care trebuia să treacă
fugarul era deschisă.
Armata înconjură palatul şi-l răscoli de sus până jos, fără să
dea de urma lui.
Condamnatul se evaporase.
Capitolul XXVI
După opt zile, pe când întreg Madridul nu vorbea de altceva

decât de dispariţia lui Zampa, dispariţie care părea mai mult un
miracol, don José zări stând la căpătâiul patului său un om cât
se poate de liniştit: era Zampa.
Don José îl recunoscu şi nu se putu opri să nu râdă.
― E! he!... exclamă el, dar de unde ai ieşit? unde ai stat
ascuns?
― Vă voi spune totul, răspunse Zampa, dacă Excelenţa
voastră binevoieşte să-mi facă un jurământ.
― Vorbeşte, zise spaniolul, ce jurământ vrei?
― Că nu mă veţi preda.
― Sigur că nu te voi preda, răspunse don José, eu nu sunt
poliţist şi treburile justiţiei nu mă privesc. Dacă oricare altul,
afară de mine, nu te va da pe mâna călăului, poţi fi sigur că ai
să trăieşti o sută de ani.
― Excelenţa voastră vorbeşte ca Scriptura, zise condamnatul.
Dar mai am să vă fac o propunere.
― Ce mai este?
― Dacă mi-aş tăia barba şi mi-aş vopsi negru părul, care este
180
roşu, aş deveni de nerecunoscut.

― Se poate şi chiar te sfătuiesc să faci lucrul acesta.
― Şi dacă, atunci, Excelenţa voastră ar voi să mă ia în
serviciul său?
Don José strâmbă din nas.
― Oh! zise Zampa, veţi avea în mine un servitor devotat până
la moarte, un servitor care se va lăsa să fie tăiat bucăţele pentru
dumneavoastră. N-aţi avea decât să porunciţi şi voi fi, după
cum veţi voi asasin sau om cinstit...
Sufletul pervers al lui don José fu mişcat de cuvintele
acestea. Spaniolul văzu în Zampa un om care, la nevoie, va
putea deveni mâna lui dreaptă, un om care, la un singur semn
al său, ar da foc întregului Madrid.
― Fie, îi zise el, te fac cameristul meu. Acum spune-mi unde
ai stat ascuns?
― Vă spun, monseniore, dar înainte, daţi-mi voie să vă
precizez că eu cunosc palatul acesta mai bine decât servitorii
dumneavoastră; anul trecut am intrat de câteva ori în el pentru
a fura.
― Aşa? zise don José.
― Eu am furat diamantele doamnei ducese, mătuşa
dumneavoastră.
― De minune!
― Ştiţi, continuă Zampa, că în camera domnului duce este o
armură de mărime colosală, ridicată pe un postament, cu cască
şi cu cozorocul lăsat...
― Armura aceea, zise don José, este a unui Sallandrera,
tovarăş cu Cid şi era mai mare decât el.
― Ei bine, m-am strecurat în armură, fiind sigur că nimeni
nu mă va căuta acolo.
Dezvăluirea aceasta sfârşi prin a-l seduce pe don José. El
dădu voie lui Zampa să-şi taie barba şi îl luă chiar în ziua aceea
în serviciul său.
De atunci, între stăpân şi valet se legă un fel de intimitate,
primul lăsând să i se întrevadă instinctele perverse şi viciile, cel
de-al doilea lăudându-le şi încurajându-le cum putea mai bine.
În afară, poate, de otrăvirea lui don Pedro, Zampa cunoştea
toate secretele stăpânului său. El era la curent cu cele două
amoruri ale lui şi în seara aceea, când don José se întoarse
acasă impresionat de ameninţarea Fatimei că îl va omorî,
valetul fu izbit de paloarea feţei lui şi de agitaţia nervoasă în
181
care se găsea.
― V-aţi certat cu ţiganca? întrebă el.
― Nu, murmură don José.
― Sunteţi foarte palid.
Don José se uită la Zampa.
― Ia, spune-mi, zise el trăgându-l în camera de culcare,
găseşti că Fatima este frumoasă?
― Foarte frumoasă.
― Curios, continuă don José cu nepăsare, eu nu o mai iubesc
şi mi se pare foarte urâtă.
― Poate că iubiţi pe alta?
― Aşa este.
― Dar să vorbim pe faţă. Fatima este o femeie fără educaţie,
cu apucături sălbatice, o femeie care, într-o zi, într-un acces de
gelozie, va sfârşi prin a vă înjunghia...
― Şi mie mi-e teamă.
― Dacă mi-aţi da voie să vă dau un sfat...
― Spune...
― Eu m-aş desface de ea iute-iute.
― Aş! zise don José, continuând să se prefacă nepăsător, cu
toată emoţia ce-l cuprinsese. Fatima este o femeie de care nu
poţi scăpa uşor.
― Aşa este.
― Atunci?
― S-o omorâm, este cel mai simplu.
Don José se uită în ochii valetului său.
― Ştii că eşti un băiat de spirit? zise el.
― Îmi pare bine.
― Şi m-am gândit să te însărcinez pe tine cu treaba asta.
― Vă foarte mulţumesc de atenţie!
― Ce?
― Vreau să spun, zise Zampa cu gravitate, că aici suntem la
Paris, într-o ţară în care poliţia are ochi buni, urechi minunate
şi în care o lovitură de pumnal este mai periculoasă pentru cel
care o dă, decât pentru acela care o primeşte.
― Drace! zise don José, cam descurajat de prudenţa lui
Zampa.
― Dar, continuă acesta, în lumea asta poţi aranja orice...
― Ah!... Şi cum?
― Am adus, dintr-o călătorie pe care am făcut-o în Insulele
Marchize, o otravă de toată bunătatea, care omoară în douăzeci
182
şi patru de ore.
― A! ha!... făcu don José.
― Otrava este un praf vegetal care omoară fără să lase urme.
― Şi ai otrava?
― Fireşte!
― Pe sfântul Jacques de Compostela, murmură don José
încântat, lasă-mă acum să mă culc... Mâine vom mai vorbi de
lucrul acesta care mă interesează foarte mult.
Şi don José se trânti în pat, unde adormi numaidecât, visând
că Fatima trecuse deja în lumea cealaltă şi intra în paradisul lui
Mohamed, unde Profetul o transformase în înger.
*
* *
Se înţelege acum ceea ce conţinea sticla cu maraschino pe

care o adusese don José Fatimei, în seara următoare. Ţiganca
luă sticla şi o destupă ea însăşi.
― Vreau să ciocnesc cu tine, scumpul meu senior, zise ea.
Şi se uită la don José cu o privire arzătoare pe când ura îi
rodea inima.
Apoi îi turnă de băut şi în urmă îşi turnă şi ei. În sufletul ei
intrase însă o bănuială.
― Poate că voieşte să mă otrăvească, îşi zise ea.
Dar don José luă paharul surâzând, îl ridică, salută pe
Fatima şi îl goli dintr-o înghiţitură.
― În sănătatea ta, zise el, punând paharul la loc pe masă.
Fatima nu mai stătu la îndoială şi îşi goli şi ea paharul. Apoi,
cei doi amanţi mai statură o oră împreună, mână în mână, don
José neîncetând cu jurămintele de dragoste, ţiganca
ascultându-l cu surâsul pe buze şi cu ura în suflet.
În sfârşit, sună ora douăsprezece. Era ora când don José se
retrăgea.
― Adio, îi zise el strângând-o cu dragoste la piept.
― Adio, răspunse ea.
― Să nu mai fii geloasă.
― Oh!... nu!... răspunse ea cu o prefăcătorie a cărei
perfecţiune putea fi plasată la marginea sincerităţii.
Şi se uită la el cu o privire fascinantă.
― Am fost geloasă astă-seară? întrebă ea.
― Nu, recunosc.
183
― Ei bine!... am să fiu în toate zilele cum am fost astăzi. Te

iubesc şi sunt sigură că mă iubeşti şi tu.
Ea îl conduse până la uşa salonului strângându-i încă o dată
mâna.
― Adio!... adio!... repetă ea, cu un fel de frenezie, care era cât
pe aci să îi trădeze furia.
În bucătărie, don José întâlni pe bătrâna care o alăptase pe
Fatima.
― La ce oră se scoală stăpâna ta? o întrebă el.
― La zece.
― Mâine, continuă el, o poţi lăsa să doarmă până la
douăsprezece. Este foarte obosită.
Bătrâna nu observă surâsul crud care flutura pe buzele
spaniolului.
― Biata Fatima! murmură don José plecând. N-are decât
douăzeci şi patru de ani; păcat să moară atât de tânără!
*
* *
Părăsind pe don José, Fatima se reîntoarse în budoar şi, ca şi

în ajun, se retrase înspăimântată. Curiosul personaj, despre
care credea că este dracul, o aştepta, liniştit, stând pe divan. El
întinse mâna spre sticla cu maraschino.
― Ai băut din asta? întrebă el.
― Da, răspunse ea.
Într-un colţ al budoarului era un papagal de toată
frumuseţea, care moţăia pe băţul lui. Necunoscutul se ridică
fără să spună un cuvânt, se apropie de papagal şi îi întinse
degetul. Papagalul sări pe degetul lui şi se lăsă dus până la
masă, în timp ce ţiganca se uita la el uimită.
Necunoscutul luă apoi sticla cu maraschino şi turnă câteva
picături în paharul din care băuse Fatima.
― Este minunat, zise ea. Ia gustaţi.
Dar în loc de a bea şi continuând să ţină papagalul în palma
stângă, misteriosul personaj luă o bucăţică de zahăr şi o înmuie
în vinul din pahar. Maraschino-ul se infiltra picătură cu
picătură în bucăţica de zahăr. Necunoscutul o întinse atunci
papagalului, care o luă, o sfărâmă în cioc şi o înghiţi.
― Dar ce faceţi? strigă ţiganca.
Omul nu răspunse, dar îi arătă cu mâna papagalul, care abia
184
înghiţise zahărul îmbibat cu maraschino şi dădu din aripi, se

zbătu câteva momente şi căzu ca trăsnit la picioarele ţigăncii.
― Vezi, zise atunci bizarul personaj, e nevoie de numai trei
minute ca maraschino-ul acesta din care ai băut un pahar, să
omoare un câine şi douăzeci şi patru de ore pentru a face un
cadavru dintr-o fată frumoasă ca tine... Don José te-a otrăvit!
*
* *
Să ne întoarcem puţin înapoi.

Banco era o fată de şaisprezece ani, blondă, ca o madonă a
lui Rafael, cu nişte ochi de un albastru închis, cu reflexe de
verzui, cu nişte dinţi albi şi ascuţiţi, cu buzele roşii, cu nasul
acvilin, cu picioarele şi mâinile ca de copil. Banco avea o talie
zveltă; nu era nici înaltă, nici scundă şi când mergea lăsa să se
vadă graţia maiestuoasă a corpului ei, graţie care nu se
întâlneşte decât la fetele din Andaluzia şi pe care spaniolii le
numesc „mencho”.
Cu toate acestea, Banco era născută la Paris. Dar tatăl şi
mama ei veniseră acolo din Spania, cu vreo douăzeci de ani
înainte şi îndeplineau la palatul generalului spaniol S...
maiestuoasa funcţie de portari!...
Lucru curios, spaniolul, însurat cu o femeie din Sevilia, bruni
amândoi ca toţi cei din ţara lor, dăduseră naştere unei fete
blonde ca o rază de soare, ca şi cum ar fi fost născută în Scoţia
sau în Danemarca. Şi ceea ce era şi mai curios încă, dat fiind că
îndeletnicirea lor de portari nu era prea rentabilă, de la vârsta
de cincisprezece ani, Banco devenise deodată bogată. Într-o
seară, un cupeu venise să o ia de la casa părintească şi să o
ducă în strada Castiglione, unde fata găsi cea mai frumoasă
locuinţă pe care o putuse visa. Un adevărat boier, stăpânul a o
mulţime de sate şi a câtorva mii de ţărani, prezentă cheile de la
casă pe o pernă de piele verde. Perna aceea era un portofoliu.
De un an, Banco era foarte la modă: ea avea cai de preţ,
diamante cum rar se văd şi dădea sindrofii care aveau răsunet
în mediul literar.
Cum spuneam, Banco nu avea decât şaisprezece ani şi vreo
câteva luni... Dar ea fusese născută cu intuiţia artei; ea nu avea
timp să înveţe, făcea totul pe ghicite. Nu iubise niciodată şi era
încredinţată că nici nu va putea iubi.
185
În scurte cuvinte, Banco era o vicioasă. Ea avea o damă de

companie, care trecuse de patruzeci de ani. Femeia aceasta,
care se numea Carlo, prescurtare din Carlotta, fusese născută
în magherniţa unei vânzătoare de fructe şi pretindea că are
strămoşi...
Ea ţinea casa tinerei Banco, furând-o cât putea şi dându-i
sfaturi.
De când plecase din casa părintească, Banco încercase în
zadar să se împace cu familia ei. Cei doi spanioli, mândri ca
nişte adevăraţi fii ai ţării lor, refuzaseră în mod formal de a
primi sau de a-şi revedea copilul. În zadar Banco le trimisese
mesageri peste mesageri şi cadouri de tot felul, tatăl şi mama ei
refuzaseră totul.
Dispreţul acesta pentru copilul pierdut sfârşi prin a o necăji.
Banco uită că ei sunt părinţii ei şi îşi jură ca mai curând sau
mai târziu să-i umilească. O dată stăpânită de ideea răzbunării,
asculta şi de cuvintele bătrânei Carlo, care aţâţa focul,
spunându-i de atâtea ori pe un ton, pe jumătate serios, pe
jumătate glumeţ:
― Termină o dată, soro, cu portarii aceia orgolioşi!... Să fiu în
locul tău, mi-aş alege un spaniol din lumea mare pentru ca să
pot intra cu el în palatul a cărui poartă o păzesc ei.
Sfatul acesta plăcuse fetei şi ea îşi propusese să profite de
cea dintâi absenţă a prinţului rus pentru a-l pune în aplicare.
Or, prinţul tocmai trebuia să facă o călătorie de trei luni în Italia
şi îi spusese:
― Nu te opresc să faci contrabandă, dar te opresc să-ţi
încurci inima cu contrabandişti. Gândeşte-te bine la ce-ţi spun
şi adu-ţi aminte că în fiecare an ai de la mine câte o sută de mii
de franci.
Chiar în seara plecării sale, Banco se duse la teatru şi,
plimbându-şi în mod distrat privirea asupra sălii, aceasta îi fu
atrasă de un tânăr bine făcut, cu părul şi mustăţile negre, cu
înfăţişarea plină de distincţie.
― Îl cunoşti? întrebă ea pe Carlo.
― Sigur, răspunse aceasta. Este omul care îţi trebuie, un
spaniol, don José d’Alvar. Şi e bogat.
― Puţin îmi pasă dacă este bogat, zise Banco.
― Cunoaşte pe generalul de S...
― De unde ştii?
― Sunt sigură. Îmi aduc aminte că l-am văzut plimbându-se
186
împreună, la Bois de Boulogne, într-o trăsură condusă de însuşi

generalul,
― Foarte bine, zise Banco, devenind gânditoare.
A doua zi, Carlo fu însărcinată de a alerga după informaţii
amănunţite asupra lui don José!
Dar nimeni nu ştia despre spaniol altceva decât ceea ce putea
să ştie Parisul întreg, şi anume că don José era de douăzeci şi
şase de ani, că era nepotul ducelui de Sallandrera, că se spunea
că este logodnicul domnişoarei Conception; în sfârşit, că avea
un venit foarte frumos, pe care îl cheltuia cu amândouă mâinile
şi că nu se ştia nici o femeie care putea să-i fie amantă.
Informaţiile acestea aduse de Carlo după două zile nu o
satisfăcură pe Banco.
― Omul acesta îşi iubeşte logodnica, îşi zise ea, şi o logodnică
este mai greu de smuls din inima unui om decât o amantă.
Dar cum ea moştenise voinţa spaniolă, din momentul în care
îşi aruncase privirea asupra lui don José, îşi jurase să facă în
aşa fel încât mai curând sau mai târziu să fie iubită de el. Cel
mai greu lucru era să aibă cu el o primă întrevedere.
Don José nu intra decât în lumea mare, în care Banco nu
putea pătrunde. Din fericire pentru ea, citise multe romane,
printre care şi faimoasa Poveste a celor treisprezece, de Balzac.
Neştiind cum să facă pentru a se întâlni cu don José, ea se
gândi să-l răpească.
Iată ceea ce i se întâmplă spaniolului.
Întorcându-se într-o seară de la vizita lui misterioasă din
strada Rocher, don José, care pe atunci o iubea pe ţigancă, găsi
un bileţel venit cu poşta la adresa lui.
Bileţelul era acoperit de o scriitură drăguţă, necunoscută şi
fără semnătură. Se ghicea că fusese scris de o femeie.
Iată ce conţinea:
„Dacă don José d’Alvar a moştenit curajul strămoşilor săi,

dacă nu îi este teamă de aventurile romantice, dacă, în sfârşit,
este om de inimă şi nu se dă înapoi în faţa aparenţelor unui
pericol, să se găsească mâine seară, joi, la ora unsprezece şi
jumătate, la colţul bulevardului cu strada Godot. Acolo se va
apropia de el un om şi îi va spune în spaniolă: ‹‹Urmaţi-mă››. Don
José să-l urmeze şi să facă ce îi va spune omul acela”.
Tânărul spaniol găsi aventura plăcută şi hotărî să se ducă la

187
întâlnire.
Capitolul XXVII
A doua seară, don José plecă de la Fatima cu o oră mai

devreme, se întoarse acasă pentru a-şi schimba costumul şi, la
ora hotărâtă, fu în colţul bulevardului cu strada Godot. El
aşteptă acolo preţ de vreo zece minute, când trecu o trăsură
care se opri aproape în dreptul lui. În acelaşi timp uşa de la
trăsură se deschise şi un om scoţând capul afară, îi zise în
spaniolă:
― Urmaţi-mă!...
Don José se apropie şi se uită la omul acela. Avea o barbă
mare şi pălăria îi era atât de mult trasă pe ochi, încât îi
acoperea aproape toată figura.
― Urcaţi-vă, zise necunoscutul.
Don José se urcă în trăsură. Abia se aşeză, şi călăuza îi zise:
― Trebuie să mă lăsaţi să vă leg ochii...
― Dar unde mă duci? întrebă spaniolul.
― La o femeie tânără şi frumoasă.
― Dar... în ce loc?
― Păi, zise necunoscutul, care vorbea destul de bine spaniola,
cu toate că după accent se vedea că nu este spaniol, dacă ar
trebui să ştii unde, atunci n-ar mai fi nevoie să vă leg la ochi.
„Aşa este”, se gândi don José.
Şi lăsă să i se lege ochii.
Atunci trăsura porni şi don José simţi că mergea cu o
repeziciune neobişnuită. Cum don José nu cunoştea bine
Parisul, nu-şi putu da seama nici măcar în ce parte a oraşului
este dus.
Drumul a fost lung, căci a stat aproape trei sferturi de oră
lângă conducătorul său, care păstra cea mai adâncă tăcere.
În sfârşit, trăsura se opri.
― Daţi-mi mâna şi coborâţi, îi spuse el tot în spaniolă. El se
supuse, se lăsă să fie dus, simţi că mergea pe nisip, pe când
aerul rece al nopţii îl izbea în obraji şi conchise că traversa o
grădină.
După ce făcu vreo sută de paşi, conducătorul său îl înştiinţa
că dă peste o scară. Într-adevăr, don José urcă vreo treizeci de
trepte, apoi îşi simţi piciorul călcând pe covor. El înţelese că
188
trece atunci printr-un salon.

În sfârşit, conducătorul său îi zise:
― Opriţi-vă.
Apoi îi şopti să şadă pe un scaun şi adăugă:
― Scoateţi-vă legătura.
Don José scoase basmaua cu care era legat la ochi şi rămase
foarte uimit. Se găsea într-un salon drăguţ, ale cărui mobile,
fiecare detaliu de ornamentaţie dovedeau că proprietară în casa
aceea e o femeie. El rămăsese singur în salon, omul cu barba
mare dispăruse.
― Aventura n-ar fi urâtă, se gândi don José, dacă fata ar fi cu
adevărat frumoasă.
Atunci o draperia fu dată la o parte, Banco apăru în faţa lui
don José, care rămăsese înmărmurit.
Spaniola se gândise că dacă s-ar îmbrăca într-un costum
romantic ar fi dat mai multă tărie rolului pe care îl juca. Prin
urmare se îmbrăcase cu o fustă scurtă roşie, cu corsajul de
catifea neagră, garnisit cu broderii, iar pe cap îşi pusese o
şapcă, cum poartă polonezele din Cracovia. Totul era presărat
cu diamante foarte frumoase. De optsprezece luni de când ea
primise protecţia prinţului K..., Banco învăţase Rusia şi Polonia
pe degete şi îşi jurase să-şi sfârşească zilele într-un castel
oarecare din vecinătatea Varşoviei.
Un parizian ar fi dezbrăcat-o în mintea lui imediat pe Banco
şi ar fi îmbrăcat-o în costumul ei adevărat, pentru a vedea
adevărata ei stare socială, dar don José era spaniol; el nu
cunoştea femeile Parisului decât cu totul superficial. Afară de
Conception, cu care voia să se însoare, şi de ţigancă, singura
femeie pe care o iubise, don José cunoştea foarte puţin
misterele acelor „dame” din lumea mare, care îşi luau numele
străzilor în care se născuseră pentru a deveni baroane sau
marchize. Don José era în stare să ia o dansatoare de circ drept
o regină a cine ştie cărui stat.
Fără să-şi dea seama, Banco îşi jucase bine rolul.
― Dacă don José nu mă recunoaşte, îşi zisese ea, sau dacă
cel puţin nu m-a văzut niciodată, ceea ce este probabil, fiindcă
şi eu l-am văzut alaltăieri pentru întâia oară în viaţa mea, mă
voi da drept poloneză.
Într-adevăr, în vederea acelei contese frumoase, al cărei păr
blond, obraz rumen şi costum pitoresc păreau că arată o fiică a
ţărilor reci, don José rămase foarte convins că se găseşte în
189
prezenţa unei fete de condiţie bună şi o salută până la pământ.

Omul plin de îndrăzneală când era vorba să-şi satisfacă
ambiţia, omul care nu se da înapoi din faţa unei crime, devenea
sfios şi se simţea roşind sub privirea unei femei.
― L-am prins, se gândi Banco, observând tulburarea subită a
spaniolului şi înţelegând că are de-a face cu un om care în
lumea ei însemna că nu e tare.
Ea făcu un gest graţios şi invită pe don José să şadă. Apoi îi
zise în franţuzeşte, limbă pe care ruşii şi polonezii o vorbesc ca
pe limba lor maternă.
― Nu ştiu cum să vă cer iertare, seniore, că am abuzat astfel
de libertatea dumneavoastră.
― Doamnă, îngână don José, găsind-o din ce în ce mai
frumoasă...
― Don José, continuă ea, aţi fost adus aici cu ochii legaţi
pentru că nu puteţi şi nici nu trebuie să ştiţi vreodată cine sunt.
El se uită la Banco fără să poată găsi un cuvânt pentru a
răspunde iar ea îşi scoase de la brâu un ceasornic mic, smălţuit
şi se uită la el.
― Dumnezeule! zise ea, cum trece timpul... Nu mai am decât
o oră de stat cu dumneavoastră şi cu toate acestea am atâtea
lucruri să vă spun.
― Numai o oră! zise don José, gândindu-se că într-adevăr
timpul acela era prea scurt pentru a admira o fiinţă atât de
frumoasă.
― Vai! da, suspină ea, peste o oră va trebui să mă duc lângă
tiranul meu.
― Tiranul dumneavoastră?
― Vreau să spun bărbatul meu.
Don José făcu ochii mari.
― Ascultaţi, domnule, continuă Banco cu hotărâre. Înainte de
a vă explica purtarea mea, care ar părea neînţeleasă, trebuie să
ştiţi cam cine sunt.
― Vă ascult, doamnă, răspunse don José, foarte afectat de
întorsătura aproape solemnă ce părea să ia întâlnirea.
„Haide!... Să ne dăm mari cu strămoşi şi titluri”... se gândi
Banco. Şi continuă cu voce tare, cu un uşor accent de tristeţe.
― Ah! domnule, în ţara mea, noi, fetele din lumea de sus, nu
suntem niciodată măritate cu omul pe care îl iubim.
― Cam aşa este pretutindeni, răspunse don José, gândindu-
se că şi vara lui, domnişoara Conception de Sallandrera, cu
190
toate că îl ura de moarte trebuia să se mărite cu el.

Banco continuă:
― Eu sunt fiica unui prinţ polonez, general în armata
rusească. Eu am fost dată după un prinţ rus, general ca şi tatăl
meu. Motivul căsătoriei acesteia a fost pur şi simplu politica. În
vederile politicii ruseşti intră şi aceea ca nobleţea rusească să se
unească cu nobleţea poloneză. Eu am şaptesprezece ani;
bărbatul meu are şaizeci şi trei. El este un om brutal şi aspru,
foarte egoist şi care şi-a împins faţă de mine, ruşinoasele şi
stupidele lui accese de gelozie până la violenţe...
― Mizerabilul! murmură don José.
― De un an de când am venit la Paris nu m-a văzut nimeni
nicăieri, nu mă lasă să ies din casă. Dacă aş avea un amant, m-
ar omorî.
― Dar, o întrerupse don José, nu v-aţi gândit niciodată să
faceţi în aşa fel încât să scăpaţi de un asemenea tiran?
― Ba da, şi tocmai pentru aceasta v-am chemat.
Cuvintele acestea îl încurcară puţin pe don José. Spaniolul
găsea că presupusa prinţesă este încântător de frumoasă şi îi
fusese de ajuns să se uite la ea pentru ca iubirea lui de şase ani
pentru ţigancă să dispară cu desăvârşire. Dar don José nu era
nici sentimental, nici cavaler şi prin urmare nu uită un singur
moment că trebuia să se însoare cu domnişoara Conception şi
să moştenească bunurile şi demnităţile ducelui de Sallandrera.
El rămase nepăsător şi răspunse:
― Aştept ordinele dumneavoastră, doamnă.
― Domnule, răspunse Banco cu îndrăzneală, eu sunt
poloneză şi am fost alăptată de o ţigancă. Cu alte cuvinte, sunt
o femeie superstiţioasă.
Don José surâse.
― Eu, continuă ea, cred orbeşte în prezicerile unor oameni
pentru care viitorul nu este atât de nepătruns cum este pentru
noi.
― Credeţi? zise don José.
― Da, răspunse ea cu un accent convins.
Don José se aşeză alături de ea şi o întrebă:
― Ce vi s-a prezis?
― Într-o zi pe când eram în Polonia, sunt şase ani de atunci,
după cum vedeţi eram încă un copil, o femeie bătu la poarta
casei părinţilor mei, cerând să fie găzduită. Femeia aceea
prezicea viitorul. Ea îmi luă mâna, se uită la liniile din palmă şi
191
îmi zise: „Biet copil! într-o zi vei fi nenorocită. Un om cu barba

albă, care va veni de la pol, te va maltrata cum se maltratează
fiica unui servitor şi vei aparţine lui ca o sclavă.” Şi cum
începusem să tremur, ea adăugă: „Dar într-o zi el te va duce
într-o ţară mai caldă, care este la capătul Europei, în Occident
şi atunci destinul tău se va schimba. Va depinde de tine să-ţi
recapeţi libertatea.” „Cum?” întrebai eu. Ţiganca îşi încruntă
sprâncenele, se uită din nou la liniile din palmă şi în cele din
urmă îmi spuse: „În ţara aceea, omul de la pol, omul cu barba
albă va continua să te maltrateze; cu multă greutate te va lăsa
să vezi lumina soarelui. Cu toate acestea, într-o zi va consimţi
să te ia cu el în droşca lui, cu condiţia să fii cu faţa acoperită,
iar caii să meargă în galop. Atunci te vei întâlni cu un om
călare. Omul acesta, născut într-o ţară caldă, într-o ţară
înconjurată din trei părţi de apă, va arunca asupra ta o privire
curioasă. Din momentul acela va depinde numai de tine ca
omul acela să devină eliberatorul tău...” „Cum?” strigai eu, viu
impresionată de cuvintele ţigăncii. „Dacă se va întâmpla ca
omul acela să te iubească, fără să ştie nici numele, nici locul
unde stai, nici numele aceluia care te va ţine în puterea lui, este
scris în cartea sorţii ca tiranul tău să moară.”
Şi vrăjitoarea n-a voit să-mi mai spună altceva. Ea se uită la
mine cu milă, îmi sărută mâna şi plecă.
Banco se opri un moment. Ea se uită la don José cu ochii ei
mari, frumoşi şi îl pătrunse cu privirea ei atrăgătoare.
― Curioasă istorie! murmură don José şi prezicerea este şi
mai curioasă încă.
― Oh!... să vedeţi, zise ea.
Şi continuă:
― Într-o zi, iarna trecută, prin luna ianuarie, pământul era
acoperit de zăpadă, iar soarele strălucea în toată splendoarea
lui. Printre geamurile odăii mele zăream copacii din grădina
palatului şi vederea lor îmi reamintea scumpa mea Polonie.
Câteva păsărele zburau din cracă în cracă şi se încălzeau la
acele slabe raze de soare. Eu mă uitam la ele cu ochii plini de
lacrimi. Bărbatul meu intră în odaie. „Ce ai? mă întrebă el,
pentru ce plângi?” „Plâng fiindcă mă uit la zăpada aceasta,
răspunsei eu, şi fiindcă îmi aduc aminte de ţara în care eram
liberă altădată, cum sunt şi păsărelele acestea care zboară
dinaintea mea.” „Ei bine!... îmi zise el, dacă ţii atât de mult să te
plimbi, nu mai plânge, am să te duc cu droşca mea la pădure.
192
Tocmai am primit din Ucraina patru cai pe care vreau să-i

încerc.” Am dat un ţipăt de bucurie şi am sărit de gâtul
tiranului meu. „Mergi cu mine, îmi zise el, dar cu o condiţie: să-
ţi acoperi faţa cu un voal cât se poate de des. Nu vreau să fii
văzută.”
Banco se opri şi se uită la don José.
Spaniolul asculta cu oarecare curiozitate şi părea că nu
bănuieşte a fi vorba de el.
― Acum, îi zise fata, căutaţi de vă aduceţi aminte.
― Eu, doamnă?
― Nu vă aduceţi aminte că într-o zi aţi văzut trecând pe
Champs-Élysées, într-o după-amiază de ianuarie, o troică cu
patru cai cenuşii, cu coamele albe, cu clopoţel la gât?
Banco îşi aducea foarte bine aminte că ieşise într-o zi în
troică cu rusul ei, dar restul poveştii era curată închipuire.
― Aşa este... zise don José... mi se pare că-mi aduc aminte.
― Ah!
― Da... prin ianuarie.
― Oh! zise Banco, şi v-aţi uitat la mine lung...
― Credeţi?
― Sunt sigură.
― Şi?
― Cum, nu înţelegeţi?
― Dar... mi se pare.
― O parte din prezicerile ţigăncii s-au împlinit, zise Banco.
Omul de la Pol, cu barba albă...
― Este bărbatul dumneavoastră?
― Da.
― Eu?
― Oh! v-am văzut foarte bine, cu toată repeziciunea cu care
mergeau caii noştri; două persoane care treceau pe lângă noi
călare în momentul acela vorbeau tocmai de dumneavoastră.
Una din ele zicea: „Iată spaniolul cel mai bogat pe care l-a văzut
Parisul până acum.” „Cum îl cheamă?” întrebă cealaltă
persoană. „Don José d’Alvar” răspunse cea dintâi.
― Oh! oh! se gândi don José, nu cumva asta voieşte să mă
facă a-i asasina bărbatul?
Banco continuă:
― Imediat îmi adusei aminte de prezicerea vrăjitoarei. Acum
înţelegeţi?
Şi Banco îşi luă înfăţişarea unei femei nenorocite, care de trei
193
luni este atinsă de acea boală misterioasă, care se numeşte

iubirea. Tăcerea ei fu mai convingătoare decât cuvintele şi era
mai mult decât evident că don José înţelesese.
Spaniolul îşi ţinu, timp de o secundă, următorul discurs:
„Iată o femeie foarte frumoasă care îmi place la nebunie. A nu
o iubi înseamnă să fac o crimă de les-frumuseţe. Prin urmare n-
am decât să-i întind braţele. Am tot timpul să mă gândesc până
în ziua când îmi va cere să o să scap de bărbatul ei.”
Şi don José îi zise:
― Doamnă, dacă vrăjitoarea aceea a spus adevărul, dacă este
scris în cartea soartei ca iubirea mea să vă ucidă tiranul,
speraţi căci vă iubesc...
― Oh!... zise ea surâzând melancolic, nu încă...
― Vă iubesc, vă jur...
― Poate, dar mai târziu.
Şi ea nu-şi retrase mâinile pe care don José le ţinea într-ale
lui.
Ceasornicul din perete sună ora unu din noapte. Banco
tresări şi păru neliniştită.
― Dumnezeule! zise ea, plecaţi...
― Aşa curând?
― Trebuie, este ora când se întoarce bărbatul meu.
― Dar, vă voi mai vedea?
― Da.
― Când?
― Mâine. Tot aici. Să aşteptaţi, ca şi astăzi. În colţul străzii
Godot.
― Voi aştepta.
― Plecaţi! plecaţi! repetă ea pe un ton plin de grijă. Ea luă
legătura pe care don José o pusese pe un scaun.
― Ştiţi, zise ea, trebuie, pentru a ne supune prezicerilor
ţigăncii, să nu ştiţi nici unde sunteţi, nici cine sunt, nici numele
bărbatului meu.
― Fie, zise el.
Şi se lăsă legat la ochi.
După un minut, omul cu barba lungă se întoarse, schimbă o
privire cu Banco, se apropie de don José şi îi zise la ureche:
„Veniţi”, apoi coborâră scara, traversară grădina şi se urcară în
trăsura, care plecă în galop.
Ajunşi în strada Godot, conducătorul lui don José îi scoase
legătura şi îi zise:
194
― Coborâţi... pe mâine.
Don José se dădu jos şi trăsura îşi continuă drumul.
Spaniolul traversă pe jos bulevardul Champs-Élysées pentru
a ajunge acasă. Zampa îl aştepta. Don José nu avea secrete faţă
de servitorul său. El îi spuse aventura şi îi ceru părerea.
Zampa îşi ascultă stăpânul cu deosebită atenţie.
După ce termină, îi zise:
― Toate acestea au o aparenţă romantică, şi dacă aţi fi liber,
lucrurile ar merge de minune.
― Cum, nu sunt liber?
― Dar Fatima? zise Zampa.
― Ah! drace! murmură don José, căzând pe gânduri. Dar
lasă!... Voi vedea eu!... Poloneza îmi place şi mă voi duce la ea şi
mâine seară şi în toate serile.
Capitolul XXVIII
Trecuseră opt zile de când Banco, deghizată în prinţesă

poloneză, măritată cu un general rus, primea în fiecare seară
vizita lui don José, care, de altfel, o plăcea la nebunie. Don
José, se îndrăgostise de Banco şi n-o mai iubea pe ţigancă.
În fiecare seară el aştepta nerăbdător în colţul străzii Godot;
la puţin timp venea trăsura, se oprea, omul cu barbă scotea
capul pe uşă, îi făcea semn să se urce lângă el şi îl lega la ochi.
Misterul acesta îi plăcea. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut
să-şi smulgă legătura de pe ochi, nici să afle numele adevărat al
prinţesei poloneze, care, pentru el se numea Olga.
Într-o seară, don José, plecând de acasă, nu băgă de seamă
că este urmărit. Un om îmbrăcat într-un costum curios, cu
părul şi barba blonde, pe care numai Fatima poate l-ar fi
recunoscut, îi urmărea la o distanţă de o sută de paşi, cu
mâinile în buzunare.
Când don José se opri la colţul străzii Godot, omul acesta se
ascunse puţin mai departe, după un colţ de casă, şi îşi ridică
ochii în sus, ca un îndrăgostit care se uită la fereastra unde stă
iubita lui. Apoi începu să se plimbe în sus şi în jos, pe trotuarul
opus aceluia pe care aştepta don José.
Misteriosul personaj nu-l pierdea din vedere pe don José. El
văzu trăsura intrând pe bulevard şi, după precipitarea
spaniolului, ghici că pe aceasta o aştepte.
195
Într-adevăr, trăsura se opri şi don José se urcă într-însa. Dar

în momentul când trăsura vru să pornească din nou, o voce
strigă:
― Hei!... birjar!... birjar!...
În acelaşi timp, omul cu barba blondă, care aşteptase pe
trotuar, se apropie şi, înainte ca vizitiul să aibă timp să dea bice
calului, puse mâna pe un felinar, pe care îl deschise.
― Dă-mi voie, te rog, să-mi aprind ţigara, zise el.
― Haide, mai repede, zise vizitiul, pe un ton supărat.
― Imediat.
Şi necunoscutul păru că se grăbeşte; dar avu tot timpul să-l
privească pe vizitiu ale cărui trăsături rămaseră întipărite în
mintea lui, să arunce o privire în trăsură, în care îl văzu pe
omul cu barba mare, şi în sfârşit, să se oprească asupra
felinarului, pe care era gravat un număr aproape şters şi
următoarea inscripţie: BRION: închirieri de cai şi de trăsuri,
Strada Basse-du-Rempart.
Aceasta era, probabil, tot ceea ce voia să ştie necunoscutul.
El se dădu la o parte.
― Îţi mulţumesc... drum bun! strigă şi privi îndelung după
trăsura care se depărta, în viteză.
„Mai mult ca sigur, îşi zise el, că trăsura este de
contrabandă, dar calul este de casă”.
Apoi, sinchisindu-se foarte puţin de direcţia în care o luase
trăsura, satisfăcut, fără îndoială, de constatarea pe care o
făcuse, apucă pe bulevard până la Madeleine şi intră în strada
Suresnes.
Personajul acesta, după cum probabil aţi ghicit, nu era altul
decât amicul nostru Rocambole. Rocambole învăţase la şcoala
lui sir Williams acea artă minunată a travestirii.
El poseda talentul de a-şi disimula vârsta şi fizionomia cu
aceeaşi uşurinţă cu care îşi schimba costumul.
Trebuia să fi fost cineva vrăjitor sau ghicitor pentru a-l
recunoaşte în omul acela cu barba blondă, mai mult bătrân
decât tânăr, cu ţinuta excentrică pe elegantul marchiz de
Chamery, care fusese văzut chiar în dimineaţa aceea călare pe
un frumos cal arab şi pe care don José îl întâlnise la Bois,
schimbând chiar cu el saluturile cele mai cordiale.
Pe când se întorcea în strada Suresnes, Rocambole, îşi zicea:
„Acum ştiu că don José se duce în fiecare seară în strada
Rocher, unde are o amantă. Mai ştiu că din strada Rocher se
196
întoarce acasă, unde îşi schimbă costumul şi se duce să aştepte

trăsura de contrabandă în colţul străzii Godot. Pe de altă parte,
mai ştiu că trăsura şi vizitiul sunt de la BRION. De minune!”
Şi Rocambole se duse să se schimbe.
*
* *
A doua zi, pe la ora unsprezece de dimineaţă, trăsura

marchizului de Chamery se opri la poarta lui Brion.
Rocambole intră în curte şi ceru să-l vadă pe stăpânul
stabilimentului. El spuse că fusese însărcinat de o rudă din
provincie, care venise la Paris pentru un proces, să închirieze
pentru ea o trăsură cu luna. Marchizul ceru să i se arate mai
multe cupeuri, mai multe perechi de cai, examina totul ca un
bun cunoscător şi, în cele din urmă, zări în mijlocul trăsurilor
care se spălau, un fel de cupeu, pe care îl recunoscu imediat.
Era acela în care se urcase cu o seară înainte don José.
În acelaşi timp se uită la vizitiu, care tocmai scutura pernele
şi pe care îl recunoscu de asemenea.
― Vai, ce trăsură curioasă ai dumneata, zise el, arătând
cupeul cu pricina.
― Într-adevăr, răspunse Brion, este o trăsură model vechi.
― Şi la ce dracu poate servi aşa ceva?
― Să vă spun drept, domnule, nici eu nu prea ştiu. Ştiu
numai atât, că este închiriată cu o mie de franci pe lună şi nu
face serviciu decât trei ore pe zi.
― Trei ore pe zi?
― Mai bine zis, pe noapte.
― Şi cine este originalul care...
― Un domn cu o barbă mare, care nu vorbeşte niciodată. Mi-
a plătit dinainte şi n-a putut să-mi spună cum îl cheamă.
― Dar unde se duce? întrebă marchizul cu nepăsare.
― Ah! vedeţi, tocmai asta nu vrea să-mi spună vizitiul, nici
mie, căci i s-au promis cinci sute de franci, ca să tacă din gură.
― Ce să-i faci? Parisul este ţara excentricilor, murmură
Rocambole.
Şi plecă fără să hotărască nimic în privinţa trăsurii pe care
voise s-o închirieze.
După o oră de la plecarea lui, se prezentă la Brion un nou
personaj.
197
Acesta venise pe jos, căci nu era marchiz...

Era pur şi simplu un rândaş, la cai, un rândaş de origine
britanică, al cărui păr şi obraz erau roşii ca morcovul.
El se înfăţişă, bolborosind o franţuzească stricată, cerând să
fie primit în serviciu. Brion îi zise:
― Să vedem ce ştii să faci!
John, aşa se numea rândaşul, puse mâna imediat pe un cal
englez şi începu să-l ţesale cu acea îndemânare, cu acea ştiinţă
a cailor, cum numai la englezi poţi vedea.
La ora unu după-amiază John se duse să mănânce la o
cârciumă din apropiere, unde vizitii din vecinătate luau masa în
fiecare zi.
El făcuse deja cunoştinţă cu vizitiul care dimineaţa scuturase
pernele misterioasei trăsuri: se numea Quentin.
Între vizitii şi rândaşi, discuţiile se încheagă repede, şi de la
câteva vorbe la intimitate nu este nevoie decât de timpul
necesar pentru a goli două-trei sticle cu vin.
John oferi lui Quentin o sticlă înfundată.
Acesta, la rândul lui, plăti o sticlă cu ţuică, John comandă
lichioruri şi cafele şi începu să-l tutuiască pe vizitiu. Când ieşiră
din cârciumă erau amici cât se poate de intimi. Atunci, fără să
se mai prefacă John lăsă la o parte accentul englezesc pe care îl
avusese până atunci şi-j spuse vizitiului:
― Zi, ţi-a promis cinci sute de franci?
― Ce?
― Zic că ţi-a promis cinci sute de franci, repetă John.
― Pentru ce?
― Pentru a nu spune unde te duci în fiecare seară cu trăsura.
― Cine ţi-a spus?
― Ce-ţi pasă? Ştiu eu.
― Aşa este. Îmi va da o hârtie de cinci sute.
― Ascultă, zise John, dacă ţi s-ar da de două ori mai mult, ai
spune?
― Auzi vorbă!
Atunci rândaşul scoase din buzunarul vestei un portmoneu
mic, îl deschise şi-i arătă vizitiului bancnotele.
― Omule, îi zise el, schimbându-şi accentul şi atitudinea, vrei
să câştigi o mie de franci.
― Fireşte.
― O mie, din care cinci sute îţi dau arvună acum.
― Bine... dă-mi-i...
198
― Astă-seară trebuie să mă laşi pe mine să conduc trăsura.

Vizitiul se cam ameţise şi hârtia magică de o mie de franci îl
zăpăcise cu desăvârşire.
― Îţi dau tot ce vrei, zise el.
John îl duse într-o cafenea şi se aşezară la o parte, într-un
colţ. Vizitiul dădu rândaşului toate informaţiile pe care le
deţinea.
El spuse că în fiecare seară, la ora 11, pleacă din strada
Basse-du-Rempart şi se duce în strada Castiglione unde, omul
cu barbă mare se urcă în cupeu şi merge în strada Godot.
Acolo, trăsura se opreşte din nou şi îl ia pe un domn care
aşteaptă la colţul străzii; pe acesta omul cu barbă mare îl leagă
la ochi.
― Hm! hm!... se gândi John, care nu cunoştea acest
amănunt.
Apoi trăsura se îndreaptă spre nord, apucă pe strada Clichy,
iese din Paris, traversează Batignolles şi se opreşte în faţa unei
case de ţară. situată la Asniers, la stânga podului de cale ferată.
Acolo, omul cu barba mare îl ajută pe cel cu ochii legaţi să
coboare, îl ia de mână şi intră cu el în grădină. După câteva
minute, primul se întoarce, se urcă în trăsură şi aşteaptă circa
o oră. „După un ceas se duce să-l ia pe omul cu ochii legaţi,
revine la Paris şi îl lasă pe trotuar în acelaşi loc de unde l-a luat
cu două ore înainte.
Atât ştia vizitiul; dar amănuntele acestea nu-i erau suficiente
lui John.
Capitolul XXIX
Într-o seară, pe la ora unsprezece, trăsura ieşi, ca de obicei,

din strada Basse-du-Rempart; când să traverseze bulevardul,
rândaşul John sări pe capră, lângă vizitiu, îi dădu mantaua şi
şapca, în schimbul celui de-al doilea bilet de cinci sute de
franci.
Fiindcă era frig, John îşi înfăşură obrazul într-un tartan,
apoi, după ce adevăratul vizitiu sări de pe capră, ducându-se
să-şi vadă de treburi, trăsura îşi continuă drumul şi se opri în
faţa casei cu numărul 16 din strada Castiglione...
Omul cu barbă mare aştepta pe trotuar.
El recunoscu trăsura şi fără să se uite la vizitiu, urcă într-
199
însa.
John se duse în strada Godot.
Don José era la postul său.
Informaţiile date de vizitiu erau cât se poate de exacte. John
recunoscu la Asnieres, casa indicată şi o examină cu atenţie, pe
când cei doi oameni traversau grădina.
― Casa era un pavilion drăguţ, cu acoperişul în formă de
terasă, şi era împrejmuită cu copaci bătrâni, care vara o
ascundeau cu totul privirilor. În ciuda orei înaintate, se zărea
printre perdele o lumină.
Pe când don José şi însoţitorul său intrau în casă, John
coborî de pe capră şi legă calul de grilajul grădinii. Apoi intră în
cupeu şi se ghemui în colţul opus uşii pe unde omul cu barbă
mare ieşise, lăsând-o deschisă.
După câteva minute, acesta se întoarse, căută pe vizitiu din
ochi şi observă că hăţurile calului erau legate de grilaj.
Fără să se neliniştească de lipsa vizitiului, el se urcă în
trăsura în care era întuneric beznă. Dar când voi să închidă
uşa, două mâini vânjoase îl apucară de gât şi îl strânseră atât
de tare încât nu putu să scoată nici un sunet.
În acelaşi timp o voce îi şopti la ureche.
― Să nu faci zgomot, că te omor...
Şi omul cu barbă lungă simţi lama unui pumnal în beregată.
În consecinţă păstră o tăcere şi o imobilitate absolută.
― Acum, zise John, să stăm de vorbă... Eu sunt vizitiul, dar
nu acela de ieri, ci altul; mi-am plătit locul cu o mie de franci.
Prin urmare este de la sine înţeles că am avut un oarecare
interes de a mă găsi între patru ochi cu Senioria voastră.
― Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? murmură înspăimântat
omul cu barbă.
― Ce-ţi pasă cine sunt? Mai bine răspunde sincer la ce te
întreb.
Falsul vizitiu întinse mâna afară, luă un felinar de la trăsură
şi îl apropie de faţa omului pe care îl ţinea la respect cu vârful
pumnalului.
― Mai întâi, zise el, barba pe care o ai este falsă, deci vreau
să ştiu cine eşti...
― Dar domnule... bolborosi omul cu barbă.
― Bun!... zise falsul vizitiu, văd după frica de pe mutra ta că
eşti un fel de lacheu sau de intendent...
― Aşa este...
200
― Ei bine, dragul meu, dacă este aşa, alege: ori rămâi în

trăsură cu inima străpunsă de o lovitură de pumnal, ori
vorbeşti fără ocol şi-mi spui lucrurile pe care vreau să le aflu. Îţi
plătesc.
― Pe cinstea mea!... răspunse interlocutorul lui John,
începând să se mai liniştească, dacă ţineţi atât de mult...
― După cum văd, ai observat că nu sunt vizitiu.
― Sunteţi un stăpân, asta se vede, răspunse lacheul, căci
lacheu era, şi dacă veţi fi destul de darnic...
― Îţi dau o sută de ludovici, dacă vorbeşti...
― Şi dacă mă dă afară?
― Nu te va da...
― Dar dacă?
― Te iau în serviciul meu.
Falsul vizitiu vorbea cu ton hotărât, poruncitor, care arăta
obişnuinţa de a fi ascultat, şi valetul ghici imediat că are a face
cu un om de condiţie bună.
― Fiindcă mi-aţi promis, zise el, vă voi spune totul.
― Mai întâi, îl întrerupse John, spune-mi numele omului care
te aşteaptă în fiecare seară la colţul străzii Godot?
De bună seamă, lacheul voia să-şi bată joc de falsul vizitiu şi
să pună mâna pe paralele lui.
― Este vicontele de Mereuil, zise el, şi vine aici în fiecare
seară la nevasta unui bancher.
― Minţi!... îi zise John.
― Ba nu... vă jur!...
― Minţi!... Şi apăsă uşor pumnalul pe beregata valetului,
adăugând:
― Omul acesta este un spaniol, care locuieşte în strada
Ponthieu şi se numeşte don José. Acum continuă, şi ia seama
că la cea mai mică minciună te lichidez.
Tonul lui John era atât de hotărât, încât lacheul înţelese că
situaţia lui era foarte serioasă, şi se afla în pericol de moarte.
Numai o sinceritate absolută îl putea scăpa de încurcătură.
― Pe cinstea mea!... zise el... vă voi spune tot adevărul... Ţin
mult la stăpâna mea... este o fată bună... dar ţin mai mult la
pielea mea... ce doriţi să ştiţi?
― Totul.
― Atunci trebuie să vă spun că eu sunt intendentul
domnişoarei Banco...
― Ah! zise John, amanta prinţului K...?
201
― Întocmai.
― Care stă în strada Castiglione?
― Da.
― Şi unde este ea?
― Acolo, zise lacheul, arătând pavilionul cu degetul.
― Ea îl primeşte pe don José?
― Da.
― Îl iubeşte?
― A început să-l iubească.
― Şi... de când vine aici?
― De opt zile.
― Bun; dar pentru ce îl primeşte aici şi nu în strada
Castiglione?
― Mai întâi de frica prinţului...
― Prinţul se află în Italia.
― Da, dar se poate întoarce.
― Bine, atunci de ce îl legi la ochi?
― Fiindcă domnişoara Banco joacă faţă de el rolul unei
doamne din lumea bună. În ochii lui don José ea trece drept o
prinţesă poloneză, măritată cu un general rus.
― Ştii ce urmăreşte stăpâna ta?
― Da.
― Ce scop?
― Ea vrea să fie privită cu respect de don José; să iasă, mai
târziu, cu el la braţ, cu aerul că riscă totul pentru el, s-o
introducă în casa generalului spaniol S..., unde părinţii ei sunt
portari. Domnişoara ţine cu orice preţ să-şi ajute familia.
― Bine, zise John. Asta-i tot ce ştii?
― Da.
― A cui e casa asta?
― A domnişoarei. A cumpărat-o vara trecută.
― Stă aici?
― Numai seara, când îl primeşte pe don José.
Lacheul povesti atunci prima vizită a spaniolului la care
asistase şi el, uitându-se prin gaura cheii..
― Bine zise John, te iau în serviciul meu, dar vei continua să
fii intendentul domnişoarei Banco.
― Adică domnul voieşte să fie la curent cu tot ce se petrece
aici?
― Cu tot.
― Unde vă voi putea vedea?
202
― Nicăieri...
― Atunci?
― În toate dimineţile vei pune la poştă o scrisoare cu adresa
R.C... post-restant, în care vei povesti, punct cu punct, tot ce s-
a petrecut la domnişoara Banco. La sfârşitul fiecărei săptămâni,
vei primi şi tu o scrisoare, înăuntrul căreia vei găsi o hârtie de
cinci sute de franci.
― Domnul este prea bun...
― Din fundul grădinii se auzi sunetul unui clopoţel.
― Pe mine mă cheamă, zise lacheul. Mă duc să-l iau pe don
José.
― Du-te, zise falsul vizitiu.
În timp ce omul cu barbă mare se îndreptă spre pavilion,
vizitiul se urcă pe capră.
După zece minute, trăsura porni spre Paris.
După o oră, John, rândaşul, redevenea, în strada Suresnes
marchizul de Chamery şi îşi zicea:
„În fine, cred că am în mână arma de care va trebui să moară
don José.”
*
* *
Într-o dimineaţa, Banco sosi la Paris. Se putea spune că era

acolo incognito, căci de când îl primea în fiecare seară pe don
José la Asnieres, curtezana se retrăsese şi nu mai primea pe
nimeni. Cu toate că don José era tipul perfect al omului frumos,
nu iubirea o făcea să se poarte astfel, ci calculul. Într-adevăr
cum ar mai fi putut ea să-l convingă pe naivul şi credulul ei
admirator că este o prinţesă dacă ar fi continuat să trăiască la
Paris, să iasă în lume, să se arate la Bois într-un landou sau la
operă în lojă?
Era mai mult ca sigură că aici l-ar fi întâlnit pe spaniol, iar
acesta ar fi auzit şoptindu-se în jurul lui: „Uite-o pe Banco!...
amanta prinţului K...”
Banco se retrăsese prin urmare la Asnieres în compania
doamnei Carlo, care îi ţinea de urât şi o ajuta, cu sfaturile, să-şi
completeze educaţia.
Mulţumită lecţiilor savante ale acelei frumuseţi trecute,
Banco se perfecţionase în arta de a minţi, de a avea crize de
nervi, de a plânge când vorbea de bunicul ei, generalul T... şi de
203
a-şi duce la buze crucea mamei sale. Doamna Carlo băgase în

capul fetei că trebuia să aibă strămoşi. Pe vremuri, ea însăşi se
numise baroana de Saintniers, după numele străzii unde
locuise.
Or, în ziua aceea, dimineaţa, pe la ora unsprezece, Banco
venise la Paris. Ea avea nevoie de mai multe lucruri pe care le
lăsase la locuinţa ei din strada Castiglione.
Banco tocmai se pregătea să plece înapoi când auzi sunând
clopoţelul de la poartă.
La puţin timp, valetul care stătea în antecameră de dimineaţă
până seara, intră aducând pe o tavă de argint, o carte de vizită.
― Nu sunt acasă, zise Banco, zvârlind cartea de vizită, fără
să-şi arunce ochii pe ea.
― Domnul acesta a intrat înăuntru, zise valetul.
― A intrat înăuntru... unde?
― În salon. M-a luat de umeri şi m-a dat la o parte
spunându-mi: „Ştiu că stăpâna ta este acasă. După ce va vedea
cartea mea de vizită, mă va primi”.
Banco, puţin mirată de această îndrăzneală luă din nou
cartea de vizită şi citi:
MORTON TYNNER
― Nu-l cunosc, zise Banco.
― Este ceva scris pe dos, observă gromul... care-o examinase
pe toate feţele, înainte de a o duce stăpânei sale.
Banco întoarse cartea şi citi următorul text scris în spaniolă:
Vreau să vă vorbesc despre don José d’Alvar.
― Spune-i să intre, zise Banco, aruncându-şi în grabă şalul şi
pălăria pe un scaun şi trântindu-se într-un fotoliu cu o graţie
desăvârşită.
Morton Tynner intră. După nume, era englez, dar un englez,
care ar fi putut să fie luat cu uşurinţă drept un brazilian sau un
locuitor din Indii. Era bronzat ca un mulatru, avea părul des,
buclat şi nişte favoriţi negri lungi.
Înfăţişarea lui, era de altfel, aceea a unui gentilom desăvârşit.
Banco se uită la el curioasă.
― Doamnă, îi zise Morton Tynner, care vorbea franţuzeşte cu
greutate şi părea că se sileşti să-şi aducă aminte de fiecare
cuvânt, vorbiţi englezeşte?
― Nu, domnule.
― Dar spaniola?
― Puţin...
204
― Atunci, zise el în spaniolă, îmi va fi mai uşor să mă fac

înţeles: vorbesc foarte prost franţuzeşte.
Banco îi arătă un scaun şi păru dispusă să-l asculte.
― Fiindcă înţelegeţi spaniola, continuă Morton Tynner, cred
că aţi citit cele câteva cuvinte scrise pe dosul cărţii mele de
vizită?
― Da, răspunse Banco, făcând totodată un semn din cap.
― Prin urmare, ştiţi că am venit pentru a vă vorbi de don
José?
― Don José? Cine este acest don José? întrebă Banco,
prefăcându-se că nu ştie despre cine e vorba.
Englezul răspunse liniştit:
― Don José este un tânăr spaniol pe care l-aţi ales de amant.
― Eu?
― Şi pe care îl faceţi să fie adus în fiecare seară, cu ochii
legaţi, în vila dumneavoastră din Asniers.
― Drace! murmură Banco, după cât se pare sunteţi bine
informat.
― Exact.
― Şi veniţi din partea lui?
― Nu. Am venit să vă vorbesc despre el.
― Despre ce?
― Doamnă, continuă sir Morton, din motive care ar fi prea
greu să vi le expun, mă interesează foarte mult, atât don José
cât şi persoana dumneavoastră.
― Foarte mulţumesc, răspunse Banco cu un surâs
dispreţuitor.
Ea îşi regăsise toată îndrăzneala.
― Eu sunt un bun prieten al prinţului K...
― Rusul meu?...
Banco păli uşor.
― Prinţul vă iubeşte, continuă Morton, vă iubeşte mult... prea
mult chiar... el ar fi în stare să se ruineze pentru
dumneavoastră, dacă aţi voi să...
― Oh! ştiu, zise Banco, dar nu vreau să abuzez de el... am
destul timp.
― Dar dacă prinţul ar afla ce faceţi cu don José... înţelegeţi...
― Aş!... cum ar putea să afle?
― Eu ştiu bine cum...
Observaţia aceasta, spusă cu răceală, produse asupra fetei
impresia unei arme descărcate la urechea unui om care
205
doarme.
Ea îşi reveni numaidecât din visul şi din nepăsarea în care
plutise până atunci...
― Ah! asta este, zise ea, fără îndoială veniţi să...
Dar se opri, neîndrăznind să-şi formuleze gândul până la
capăt.
Morton însă i-o luă înainte:
― Continuaţi, zise el, deşi v-am ghicit. Credeţi că vorbiţi cu
un pungaş care vrea să vă şantajeze, vânzându-vă tăcerea, nu-i
aşa?
― Mai mult ca sigur! murmură Banco...
Morton surâse şi îi răspunse pe un ton familiar:
― Te înşeli, fata mea...
― Cum adică?
― Eu am venit la dumneata ca prieten.
― Dar eu nu vă cunosc...
― Ce-are a face!
Banco se uită încă o dată lung la el.
― Domnule, vă rog, explicaţi-vă...
― Nimic mai simplu...
― După cum spuneţi, sunteţi prieten cu Prinţul K... rusul
meu?
― Da.
― Şi cu don José?
― Poate...
― Nu înţeleg.
― Atunci, ascultaţi-mă.
Morton se răsfaţă în fotoliu şi pe buze îi flutură un surâs plin
de bunătate.
― Eu sunt un vânător englez, zise el; el a călătorit mult şi am
fost adesea la vânătoare de urşi cu prinţul K...
― Bun! zise Banco.
― Am vânat şi potârnichii roşii în Spania, împreună cu don
José. Vreau să fiu şi să rămân prieten cu amândoi.
― Şi cu mine?
― Şi cu dumneata.
― Asta e greu.
― Ba nu; să vedeţi, atâta vreme cât prinţul K... va dormi
liniştit pe perna aceea, care se numeşte încredere, va fi fericit...
― Aşa este, zise Banco, râzând.
― Şi atâta vreme cât don José te va lua drept o prinţesă
206
poloneză măritată cu un general rus...

― Cum!... şi asta ştiţi?...
― Ştiu totul, draga mea.
Banco încruntă din sprâncene. Omul acesta, care se
amesteca astfel în viaţa ei şi îi cunoştea toate secretele, îi
displăcea nespus de mult.
― Don José te va iubi, continuă Morton Tynner.
― Apoi? întrebă Banco.
― Dar, dacă don José ţi-ar cunoaşte adevărata stare socială...
― Ce-ai fi?
― Ar fi că, în loc să te iubească, ar renunţa la vizitele lui
nocturne...
― Cum va dori, zise Banco.
― Aş!... sunt sigur că nu-ţi convine lucrul acesta.
― Ba... nu.
― Cu toate acestea, ţi-ai pus în cap să te prezinte unui
general pe care îl cunosc...
― Asta mai lipsea!... zise Banco. Şi asta o ştiţi? La dracu!...
― Ţi-am spus: Ştiu totul.
Fata fu cuprinsă de o uşoară emoţie.
― Bine. Să vedem ce voiţi de la mine? Să sfârşim o dată, vă
rog.
― Draga mea, zise englezul, ceea ce vreau eu de la tine este
foarte simplu.
― Ce anume?
― Vreau să alegi: ori să vezi întâmplându-se o catastrofă care
te va face să pierzi, în acelaşi timp şi iubirea lui don José şi
protecţia prinţului K...
― Ori? întrebă Banco.
― Ori să mă faci părtaş la jocul tău.
― Şi prinţul nu va afla nimic?
― Absolut nimic.
― Nici don José?
― Don José va continua să te iubească, să-ţi ia rolul în serios
şi să te creadă o prinţesă adevărată.
― Şi mă va prezenta generalului?
― Fireşte.
― Mâna dumitale!... zise Banco, întinzând-o pe a ei. Vă
primesc în combinaţie!...
― Aşa, da, murmură englezul, văd că ne putem înţelege. Dar
atenţie! Te previn un lucru: când intră cineva în combinaţie cu
207
mine, trebuie să păstreze taina ca în mormânt. Orice

nesocotinţă este urmată de o lovitură de pumnal.
Banco ridică ochii asupra vizitatorului ei şi întâlni plivirea lui
rece şi hotărâtă. Atunci înţelese că era în puterea acelui
personaj misterios.
Capitolul XXX
După două zile de la scena de mai sus, Banco îi zise lui don
José, care pentru a zecea oară era introdus, cu ochii legaţi, în
pavilionul ei din Asnieres:
― Dragul meu, mi se pare că peste câteva zile voi avea să-ţi
dau o veste bună.
― Aşa? zise don José cu ochii strălucind de bucurie şi de
iubire.
― Da.
Şi îl privi cu deosebită dragoste.
― De fapt, zise ea, poate că mă înşel...
― Poate că te înşeli?... ce vrei să spui?... pentru ce? întrebă
don José, neînţelegând nimic din cuvintele cu două înţelesuri
ale amantei sale.
― Fireşte, poate că îmi fac iluzii prea mari...
― Cum asta?
― Cine poate să mă asigure că pentru tine, posibilitatea de a
petrece o zi întreagă împreună este o veste bună?
― Oh!... zise don José încântat.
― Să petrecem la aer curat... la lumină... departe de
închisoarea aceasta. Şi arătă cu degetul budoarul. Departe de
închisoarea aceasta, termină ea cu un surâs îngeresc, unde am
închis misterul care ne învăluie.
― Dar, strigă spaniolul entuziasmat, ziua aceea va fi o zi de
paradis.
Ea îi puse degetul pe buze.
― Sst!... zise ea, încă nu-i nimic sigur. Sper să fiu liberă... dar
nu-ţi pot spune cu certitudine.
― Dar... în sfârşit... cam pe când ar putea fi?
― Ascultă, zise ea. Ai vreun servitor în care să te poţi încrede?
― Da.
― Devotat?
― Aşa cred. De altfel, omul acesta depinde cu totul de mine,
208
fiindcă viaţa lui e în mâinile mele.

― Zău? zise Banco cu naivitate, asta-i foarte original şi numai
un spaniol poate avea idei de felul acesta. O să-mi spui istoria
lui, nu-i aşa?
― Da... dar... mai întâi...
― Înţeleg... vrei să ştii... Ei bine, trimite-l pe omul acesta în
fiecare zi, la ora trei, să se plimbe prin grădina Tuileries,
îmbrăcat cu livrea şi cu o coardă albastră la butonieră.
― Şi pe urmă? întrebă don José.
― Atâta... Restul îl vei afla mai târziu...
― Eşti o enigmă.
― O enigmă vie, nu-i aşa?
― Şi fermecătoare, adăugă el ducând la buze mâna ei.
Don José îi povesti cum intrase Zampa în serviciul său, după
care, venind ora despărţirii, plecă mai amorezat ca oricând şi
cât se poate de încântat de iubirea lui misterioasă.
*
* *
A doua zi, la ora trei, don José îl trimise pe Zampa să se

plimbe prin grădina Tuileries, în timp ce el se duse în strada
Babylone pentru a face obişnuita vizită domnişoarei Conception
de Sallandrera.
Zampa era la curent cu toate secretele stăpânului său. Mai
mult, era la curent nu numai cu tot ce ştia stăpânul său, dar şi
cu ceea ce acesta nu ştia, respectiv numele şi situaţia socială a
necunoscutei.
El se îndreptă spre urmare spre grădina Tuileries, cu toată
graba unui om care se duce la o întâlnire pentru el, nu pentru
altul. Apoi, ajuns acolo se plimbă în lung şi în lat, cu mâinile la
spate, ca un valet de casă mare, care simte şi îşi apreciază
importanţa.
După două sau trei minute, văzu venind spre el un personaj
destul de curios, acelaşi care, puţin mai târziu, trebuia să apară
Fatimei ca o fiinţă supranaturală. Haina acestuia, părul
cârlionţat, pantalonul strâmt, cizmele cu carâmbi răsfrânţi,
precum şi figura lui întunecată, îl uimiră peste măsură pe
portughez.
Necunoscutul se opri în faţa lui şi îi zise, uitându-se la el cu
privirea întunecată:
209
― Dumneata eşti Zampa?

― Da, zise portughezul.
― Eşti în serviciul lui don José?
― Da.
― Îi eşti devotat?
― Fireşte.
― Vino să stăm mai încolo, lângă statuia lui Spartacus.
― Pentru ce?
― Ca să putem vorbi... În partea aceea e mai pustiu.
― Fie, zise Zampa.
Şi-l urmă pe necunoscut.
Acesta se apropie de o bancă şi se uită din nou la Zampa,
care stătea în picioare în faţa lui.
Se părea că lacheul se simţea deja inferior acelui personaj
curios al cărui ascendent îl simţea.
Necunoscutul continuă:
― Don José te-a luat în serviciul său pentru a te scăpa de
eşafod.
Zampa tresări şi deveni deodată alb ca statuia în faţa căreia
se găseau. Niciodată, aşa credea el cel puţin, don José n-ar fi
îndrăznit să trădeze cuiva secretul misterioasei lor tovărăşii.
Necunoscutul continuă liniştit:
― Sunt şase ani de atunci. Prin urmare pedeapsa nu este
încă prescrisă. Ar fi de ajuns un singur cuvânt adresat
procurorului imperial francez, pentru a fi arestat din nou şi dat
pe mâna justiţiei spaniole. Oricât de mare trecere ar avea, don
José n-ar putea să te scape.
― Ce vreţi de la mine? bolborosi portughezul, înţelegând că
omul care stătea în faţa lui voia poate, să-i vândă scump
liniştea de care se bucurase timp de şase ani, linişte care putea
să fie spulberată printr-un singur cuvânt.
― Sunt doi oameni, continuă necunoscutul, care au asupra
dumitale dreptul de viaţă şi de moarte. Primul este don José...
― Şi al doilea?
― Eu.
Zampa îşi plecă fruntea.
― Aşadar, continuă interlocutorul său, don José ţi-a păstrat
rău secretul, fiindcă acum îl cunosc şi eu.
Portughezul strânse pumnii.
― Oh! mă voi răzbuna, zise el.
― Prin urmare, devotamentul pe care-l ai pentru el nu mai
210
poate dăinui multă vreme.

― Aşa se pare.
― Iar dacă îl serveşti cu credinţă, faci lucrul acesta numai de
frică.
― Adevărat.
― Dar dacă eu vreau să-l trădezi?
― Dumneavoastră? zise Zampa cu groază.
Un surâs misterios flutură pe buzele necunoscutului.
― Eu sunt mai tare decât don José şi vreau să-l zdrobesc!
Un fulger de ură străluci în ochii portughezului Zampa, căci
el i-ar fi iertat poate lui don José starea de slugărnicie în care îl
ţinuse până atunci, dar nu putea trece peste indiscreţia care-l
adusese la cheremul unui necunoscut.
Acesta din urmă continuă:
― Pentru a atinge ţinta pe care o urmăresc, am nevoie de
tine. Sunt darnic şi te voi plăti bine.
Cuvintele acestea deşteptară lăcomia fostului bandit, care
trecu imediat de la groază la prudenţa supusă a unui om care
intenţiona să-şi vândă scump serviciile.
― Să ne tocmim, zise necunoscutul: cât câştigi pe an?
― Don José îmi dă o mie de scuzi.
― Şi cât furi?
― Zece mii de franci.
― Ce speranţe ai?
― După ce se va însura don José cu domnişoara Conception
de Sallandrera, voi deveni intendentul său şi atunci mă voi
bucura şi eu de un trai mai bun.
― Speranţele tale sunt nebuneşti.
― De ce?
― Pentru că don José nu se va însura niciodată cu
domnişoara de Sallandrera.
― Ei, asta-i! zise Zampa uimit.
― Dacă o ia, adăugă necunoscutul cu răceală, a doua zi după
nuntă va fi asasinat.
O lumină neobişnuită ca un foc străluci deodată în ochii
necunoscutului, şi Zampa, ca un criminal inteligent, înţelese că
avea de-a face cu un om mai tare decât el. Nici un singur
moment însă nu-i trecu prin gând că pumnalul care-l ameninţa
pe don José se găsea în mâna unui rival, care urmărea şi el să
se căsătorească cu domnişoara Conception de Sallandrera.
Dimpotrivă, el era convins că are în faţa lui un om cu totul
211
devotat şi care nu era decât instrumentul acelei amante

necunoscute pe care o avea don José şi care, stăpânită de
gelozie, se folosea de acest necunoscut ca să aranjeze lucrurile.
― Ah! drace! zise Zampa, lucrul începe să devină grav.
― Cât timp don José trăieşte, el nu va şti nimic de trădarea
ta.
― Şi... dacă moare?
― Vei fi bine plătit.
Zampa ţinea să stabilească cifrele.
― În ziua în care voi şti ce face don José în fiecare seară în
strada Rocher, vei avea zece mii de franci.
― Bun! şi pe urmă?...
― Şi o sută de mii, în ziua când căsătoria lui don José cu
domnişoara de Sallandrera va deveni imposibilă.
― Bine, dumneavoastră îmi promiteţi atât de multe...
― Până atunci, vei avea în fiecare lună o leafă fixă de două
mii de franci.
Necunoscutul scoase un portofel din buzunar, extrase o
hârtie de o mie de franci şi o întinse lui Zampa zicându-i:
― Ţine asta! pentru primele cincisprezece zile.
Şi Zampa se aşeză cu familiaritate alături de acela care îl
cumpărase atât de scump.
― Don José, zise el, se duce în fiecare seară în strada Rocher,
la amanta lui, ţiganca Fatima...
Şi continuă să povestească pe îndelete tot ce ştia despre
ţigancă şi despre don José; îi spuse de gelozia acestei femei, de
iubirea ei arzătoare, de felul ei violent şi sălbatic, de totul, în
afară de ce nu ştia nici el, adică de crima care îi unea pe cei doi.
Necunoscutul îl asculta cu deosebită atenţie.
― La ce oră, întrebă el, se duce don José la ţigancă?
― La zece.
― În toate serile?
― Nu lipseşte niciodată.
― El este singurul om care pătrunde la ţigancă?
― Afară de mine, da.
― Ah! te duci şi tu?
― Peste zi la ora două.
― În fiecare zi?
― Da.
― Pentru ce?
― Mă duc îmbrăcat într-o haină neagra şi cu cravată albă la
212
gât. Pe post de doctor. O femeie pe care nimeni n-a văzut-o şi pe

care toată lumea o crede bolnavă, se cere să aibă un doctor.
― Să zicem. Aşadar intri prin piaţa Laborde?
― Da, şi don José prin strada Rocher. Portarul nu l-a văzut
niciodată pe don José. El nu m-a văzut decât pe mine.
― Apartamentul are doar aceste două ieşiri?
― Mai este şi a treia.
― Aşa?
― Dar pe aceea nu o ştie, nici ţiganca, nici oamenii ei.
― La ce serveşte ieşirea asta?
― Când Fatima a venit la Paris, don José era teribil de gelos.
Nu-i erau de ajuns cei doi spioni care o vegheau; el mai
trebuia să ştie şi ce spunea ea, şi, dacă era posibil şi ceea ce
gândea; înainte de-a o aduce, el a dispus să se construiască
într-un zid, lângă budoar, un fel de ascunzătoare. Aici se pare
intră printr-un fel de trapă, care se deschide dintr-o mansardă
închiriată de don José. Se întâmpla uneori ca don José să se
ascundă acolo şi să asculte ce vorbea ţiganca cu oamenii ei.
― Dar, din ascunzătoare, întrebă necunoscutul, se poate
vedea ce se petrece în budoar?
― Da, printr-o gaură mică făcută în perete, între sobă şi
fereastră.
― Dar de intrat, cum se poate intra în budoar?
― Apăsând pe un buton. Tabloul care ascunde uşa se roteşte
în jurul lui şi lasă trecerea liberă.
― Foarte bine; vreau să mă duci şi pe mine în ascunzătoarea
asta.
― Când?
― Mâine.
― La ce oră?
― La ora când obişnuieşte să sosească don José.
― S-a făcut. Unde vă pot întâlni?
― Tot aici, mâine seară la ora nouă.
― Foarte bine, voi fi punctual.
Zampa îl salută până la pământ pe necunoscut şi plecă.
Acesta mai rămase câteva minute în grădină, ca şi cum ar fi
vrut să se asigure că portughezul plecase de-a binelea, apoi ieşi
cu discreţie şi dispăru.
*
* *
213
E uşor de dedus acum cine era acel personaj bizar, pe care îl

văzu ţiganca apărând în budoarul ei în momentul când se
întoarse, după ce-l condusese pe don José până la uşă. Am
relatat prima lui convorbire cu ţiganca, sfaturile date şi biletul
pe care îl pusese sub vasul de China, cu recomandarea expresă
de a înghiţi praful care se găsea alături de vas. Se ştie de
asemenea ce s-a întâmplat: Fatima pusese praful misterios în
apă, îl băuse, apoi, împreună cu don José bău un pahar de
maraschino: iar după ce îl conduse pe acesta până la uşă, se
întoarse şi găsi din nou în budoarul ei pe omul misterios.
Omul acesta dădu papagalului o bucăţică de zahăr înmuiată
în băutura adusă de don José, iar Fatima văzu pasărea
zbătându-se un moment, întinzându-şi aripile şi căzând ca
trăsnită. În sfârşit, ea îl auzi pe omul acela, pe care îl lua drept
diavolul, zicându-i cu răceală şi arătându-i pasărea moartă şi
sticla cu maraschino:
― Câteva picături din băutura aceasta sunt de ajuns să
omoare în două minute un papagal, într-o oră, un câine şi în
douăzeci şi patru de ore să facă un cadavru dintr-o fată
frumoasă ca tine.
Pronunţând aceste din urmă cuvinte, necunoscutul se
răsturnă într-un fotoliu surâzând.
― Aşadar, zise el, ai băut din maraschino-ul pe care ţi l-a
adus don José?
― Da, murmură ţiganca, cu dinţii clănţănind de spaimă.
― Ei bine! don José pe care îl iubeşti şi pe care l-ai ameninţat
că-l omori ţi-a luat-o înainte, fata mea.
― Cum? întrebă ea cu voce surdă.
― Te-a otrăvit, pentru a putea să trăiască în libertate cu
rivala ta.
Cuvintele acestea redeşteptară viaţa şi energia sălbatică a
acelei femei, care se şi credea în ghearele morţii. Ea se ridică
teribilă în mânia şi în ura ei.
― Oh! zise ea, fiindcă mai am doar douăzeci şi patru de ore
de trăit, îl voi ucide.
Puse mâna pe un pumnal şi-l învârti cu furie. Dar
necunoscutul i-l luă din mână şi îi zise:
― Nu te pripi aşa: nu e nevoie ca don José să moară de
pumnalul tău, dacă a băut împreună cu tine din maraschino.
― Oh! aşa este.... zise ea, dar atunci... pentru ce, dacă a voit
214
să moară... Ah! îmi pierd capul în mijlocul tuturor acestor

mistere.
― Necunoscutul începu să râdă.
― Misterul este uşor de dezlegat, don José a luat înainte de
asta un antidot.
― Ah! înţeleg, strigă ea.
― Prin urmare a băut fără grijă!
― Dar el nu se gândea la pumnalul meu! Şi fiindcă trebuie să
mor.
Necunoscutul ridică din umeri.
― N-ai să mori, zise el.
Ea dădu un ţipăt de bucurie.
― Şi tu ai luat antidotul, mulţumită mie şi fără să ştii ce iei.
― Eu!?
― Da... praful acela alb...
― Ah! murmură superstiţioasa fată în culmea bucuriei,
căzând în genunchi, mi-am închipuit eu că dumneata eşti tatăl
meu.
― Ce?
― Da, dumneata nu eşti dracul?
― Ştiu şi eu?!
― Ei bine! mama...
― O fi, zise repede necunoscutul, înţelegând cât de multe se
puteau trage din credinţa superstiţioasă a ţigăncii, în orice caz,
îmi datorezi mie faptul că trăieşti.
― Oh! dumneata eşti tatăl meu.
― Şi tot mie să-mi datorezi şi răzbunarea.
Cuvântul răzbunare o făcu pe ţigancă să treacă de la accesul
de recunoştinţă la un acces de gelozie.
― Ah! zise ea, acum am dovada că don José a venit să mă
omoare; dovedeşte-mi că a vrut să mă trădeze şi vei vedea cum
ştiu să-mi ţin jurământul.
― Dovada, zise necunoscutul, o vei avea curând.
― Când anume?
― Răbdare! ora se apropie.
Fatima strânse convulsiv mânerul pumnalului.
― Ascultă-mă deci, zise necunoscutul.
― Te ascult, dar vorbeşte repede.
― Don José vezi bine, a încercat să te otrăvească.
― Mizerabilul!
― A plecat de lângă tine cu surâsul pe buze, strângându-ţi
215
mâinile, privindu-te cu dragoste şi zicându-ţi „pe mâine”.

― Trădătorul!
― El nădăjduieşte ca mâine, când va veni, să găsească un
cadavru.
― Şi...
― Mâine însă va vedea că eşti plină de viaţă, continuă
necunoscutul. Atunci se va înfuria şi, pentru că ţi-a jurat
moartea, va căuta să se descotorosească de tine în alt chip.
― Infamul!
― Fiindcă n-a izbutit cu otrava, se va gândi la pumnal, dar să
nu-ţi fie teamă, eu veghez asupra ta. Nu-i nevoie decât să
continui să-ţi joci rolul.
― Cum?
― Să fii iubitoare şi afectuoasă, ca şi până acum.
― Dar el va şti că am luat antidotul.
― Fără îndoială şi va acuza de trădare mai întâi pe valet
fiindcă nu ştie încă tot ce pot eu.
― Şi?
― Vei căuta să-i risipeşti bănuielile şi ascunzându-ţi intenţiile
îi vei explica de ce otrava n-a avut putere asupra ta. Şi iată,
mâine te vei preface că dormi până târziu şi n-o vei suna pe
doică înainte de ora trei-patru. Când va sosi don José, să te
plângi că ai capul greu şi că ai dormit dusă, motivând că ai
abuzat de opium. Câteodată opiumul acţionează ca o
contraotravă... eficientă. Bună seara... pe mâine...
Fatima lăsă din nou să i se lege ochii, apoi misteriosul ei
tovarăş dispăru, după ce îi şopti încă o dată la ureche:
― Fereşte-te de negru şi de doică...
Capitolul XXXI
Don José ieşise de la ţigancă cu pasul hotărât şi cu fruntea

sus.
― Stăpâna ta este obosită astă-seară, îi spuse el doicii, s-o
laşi mâine să doarmă cât mai mult.
Şi plecase pe deplin încredinţat că aceea pe care o iubise cu
toată furia pasiunii, a doua zi nu se va mai deştepta. Cu toate
acestea, oricât era de obişnuit cu crima, don José simţi inima
bătându-i cu oarecare violenţă când ajunse în stradă şi, fără
voia lui, ridică ochii spre fereastra de la odaia ţigăncii.
216
― Biata Fatima! murmură el suspinând, aşa trece iubirea!...

Timp de câteva minute, spaniolul simţi un fel de remuşcare
violentă din cauza crimei pe care o făptuise; apoi îşi aduse
aminte de ameninţările ţigăncii şi se înfurie din nou.
„Ea a vrut!” îşi zise el.
Şi se depărta fără a-şi mai întoarce privirea... Era ceasul
când în fiecare seară trăsura misterioasă îl lua din strada Godot
pentru a-l duce în acea casă şi mai misterioasă, unde îl aştepta
Banco.
Don José se duse acasă grăbit, pentru a-şi schimba
costumul...
Zampa, acel valet credincios în care spaniolul avea deplină
încredere, îşi aştepta stăpânul trântit pe o banchetă din
antecameră şi citind ziarele de seară.
Văzându-l pe don José puţin palid şi mai agitat ca altă dată,
portughezul surâse.
― S-a făcut, nu-i aşa? întrebă el.
― Da, zise don José, şi schiţă un semn din cap.
― A băut?
― Fără probleme.
― Biata Fatima! murmură valetul pe un ton de milă
amestecat cu batjocură. N-avea nici douăzeci şi şapte de ani!...
― Taci din gură! zise don José...
Şi ca şi cum ar fi vrut să schimbe imediat subiectul, întrebă:
― Aşadar, nici azi n-ai văzut pe nimeni în grădina Tuileries?
― Pe nimeni.
― Curios! Chiar ieri mi-a confirmat.
― Pe legea mea!... scumpe stăpâne, zise Zampa, îmi pun
capul că prinţesa aceea îşi bate joc de dumneavoastră.
Don José încruntă din sprâncene.
― De unde ştii? întrebă el cu mândrie.
Zampa nu răspunse nimic.
― Haide, spune... insistă don José...
― Adică, vreau să spun că-şi bate joc de valetul
dumneavoastră, fiindcă mă face să mă plimb degeaba în toate
zilele prin grădina Tuileries, răspunse portughezul cu umilinţă.
Don José ridică din umeri şi tăcu. Apoi îşi schimbă costumul
şi alergă la întâlnire.
Trăsura îl aştepta deja în colţul trotuarului şi intendentul
bărbos al lui Banco îşi arătă capul prin portieră.
― Aţi cam întârziat, zise el lui don José, pe un ton brusc şi
217
aproape nepoliticos.
― Scuzaţi-mă...
― Dacă prinţesa ar şti cum vă grăbiţi...
― Ce s-ar întâmpla? întrebă don José găsind că observaţia
era obraznică.
― Ar fi că ar putea să renunţe de-a vă mai vedea, răspunse
omul cu barbă, pe un ton şi mai obraznic.
Don José tăcu dar îşi promise să ceară prinţesei concedierea
intendentului.
Acesta îl legă la ochi şi, după o oră, logodnicul domnişoarei
de Sallandrera pătrundea în budoarul falsei prinţese, care, în
seara aceea, dăduse o mai mare atenţie decorului comediei pe
care o juca.
Era tristă, melancolică şi stătea răsturnată într-un fotoliu,
înfăşurată într-un capot de catifea neagră, care contrasta
puternic cu albul mat al pielii sale. Întinse mâna lui don José ca
o muribundă, ca un ultim adio şi se uită la el cu acea privire
mâhnită, care nu aparţine decât sufletelor disperate şi sătule de
viaţă. În ajun, ea fusese pentru don José femeia fericită care
uita lângă el tot calvarul pe care-l îndura alături de un soţ
posac şi gelos.
Don José plecase de la ea mai amorezat ca oricând. Astăzi
însă, ea era atât de palidă, de tristă şi de abătută, încât don
José nu se putu opri să nu dea un strigăt:
― Dumnezeule! îi zise el, dar ce ai?
― Sunt cu moartea în inimă...
Banco pronunţă aceste cuvinte cu o simplitate nobilă, pe care
o studiase toată ziua.
― Dumneata!... Moartea în inimă! Ce vrei să spui? exclamă
spaniolul.
Banco îl trase alături de ea şi îi zise fără amărăciune şi fără
mânie:
― Răul de care sufăr este greu de explicat... trebuie să mă
asculţi cu răbdare... mult...
― Vorbeşte, zise el, vorbeşte, te rog.
Ca şi zilele trecute, el voi să-i ia mâna, dar ea şi-o retrase.
― Nu, zise ea, ascultă-mă.
Don José era înmărmurit de schimbare.
Prinţesa poloneză avea, într-adevăr, aerul unei muribunde.
― Prietene îi zise ea după o tăcere pe care avusese grijă s-o
facă cât mai penibilă, trebuie să te părăsesc...
218
― Să mă părăseşti?
― Da... plec...
― Dar asta nu se poate! strigă don José.
― Aşa vrea bărbatul meu.
Cuvântul acesta fu ca o lovitură de trăsnet. Inima omenească
este făcută în aşa fel încât obstacolele îi incită pasiunea peste
măsură.
În ajun, don José socotea legătura lui cu Banco pur şi simplu
trecătoare şi nu-i atribuia decât o importanţă relativ mică.
Bineînţeles prefera pe Banco ţigăncii, dar el nu era omul care să
meargă până acolo încât să sacrifice pentru ea planurile lui
ambiţioase şi scopul pe care-l urmărea însurându-se cu
Un cuvânt al falsei poloneze fusese de-ajuns pentru a-l
zăpăci cu desăvârşire... Ea pleca!...
Don José îşi închipui că o iubeşte la nebunie şi că a trăi fără
ea îi era peste putinţă.
Se aruncă în genunchi la picioarele ei.
― Dar vreţi să mor? strigă el.
Accentul acesta era atât de autentic, atât de dureros în
naivitatea lui, încât Banco păru adânc mişcată.
― Domnule, îi zise ea, toate acestea sunt de neînţeles pentru
mine.
Cuvintele ei păreau a avea atât de puţină legătură cu tot ce
spusese până atunci, ca şi cu strigătul de durere al lui don
José, încât acesta rămase şi mai zăpăcit.
― Să vedem, zise ea cu un sânge rece care îl înfricoşa pe
spaniol mai mult decât vestea plecării, să ne explicăm, vă rog...
― Dar, doamnă, bolborosi don José.
Ea îi făcu semn să tacă.
― Să ne explicăm, zise ea; eu ţi-am spus că plec şi dumneata
ai căzut în genunchi la picioarele mele.
― Oh!... n-ai să pleci, nu se poate! strigă el cu înflăcărare.
― După voce, după atitudinea pe care o ai, mă faci să cred că
mă iubeşti...
― Ah! te iubesc!... ţi-o jur!...
Banco izbucni într-un hohot de râs.
― Asta e prea mult, zise ea.
― Cum prea mult?
― Fireşte!... dumneata pretinzi că mă iubeşti?
― La nebunie...
219
― Oh!... prefăcutul!
― Dar, uitaţi-vă la lacrimile mele... murmură spaniolul, care
într-adevăr era cu ochii în lacrimi şi rămase în genunchi.
― Domnule, îi zise falsa poloneză, cu răceală, te rog să
răspunzi numai la întrebările mele. Stai aici în faţa mea.
Vocea prinţesei avea o nuanţă poruncitoare, care-l
impresiona pe don José. El se supuse.
― Spune, zise el în cele din urmă.
― Te cheamă don José d’Alvar?
― Da, doamnă.
― Eşti nepotul lui don Paëz, ducele de Sallandrera?
Întrebarea îl făcu pe don José să tresară.
― Da, doamnă, răspunse el.
― Ducele, continuă Banco, are o fată?
― Da, admise bărbatul dând din cap.
― Domnişoara Conception.
― Aşa o cheamă; dar atâta tot!...
― Ah!...
Spaniolul ghicise motivul pentru care se iritase Banco, în
acelaşi timp, el înţelese că plecarea cu care îl ameninţase era
numai prefăcătorie. Don José era un tip dibaci, care, după ce
trecea pericolul, ştia să-şi ridice fruntea la timp.
― Dă-mi voie, doamnă, să dau câteva lămuriri asupra
lucrurilor care par a vă... preocupa.
― Te ascult, domnule.
― Am un frate mai mare; îl cheamă don Pedro.
― Nu ştiam, zise Banco.
― Fratele acesta este logodnicul verişoarei mele Conception.
― Ce? zise fata poloneză.
― Fratele meu este bolnav şi, cum ducele de Sallandrera,
unchiul meu, ţine mult ca titlurile şi demnităţile pe care le are
să nu iasă din familie...
― Într-adevăr mi se pare că este duce de Spania?
― Da, doamnă.
― Şi?
― Şi s-a hotărât, pe vremea când eram încă liber şi nu
avusesem fericirea de a te întâlni... ca, în eventualitatea morţii
fratelui meu, să mă căsătoresc cu Conception.
― Aşa! zise Banco, care până atunci ascultase cât se poate de
liniştită.
― Dar, continuă don José redevenind stăpân pe el însuşi,
220
fratele meu n-a murit încă!... el va trăi, şi...

Ea făcu un gest:
― Nu-i nevoie să termini...
Iar don José, înşelat de liniştea ei aparentă, îi luă mâna şi îi
zise:
― Mi se pare că ai vrut să mă sperii... că n-ai vrut să pleci...
citesc asta în ochii tăi... te-ai luat după vorbe... şi te-ai îndoit de
iubirea mea.
Banco răspunse cu gravitate:
― Don José, nici un moment nu m-am gândit, Dumnezeu mi-
e martor, să împiedic o căsătorie care ţi-ar asigura viitorul şi ţi-
ar oferi o situaţie înaltă şi de invidiat.
― Eşti un înger! murmură don José, înşelându-se încă o dată
de acea mărinimie aparentă.
― Dar, vezi, continuă Banco, luând o poză tragică şi dând
vocii un accent dramatic, eu m-am născut într-o ţară în care
sub un strat subţire de zăpadă se ascund cele mai arzătoare şi
mai sălbatice pasiuni. Eu sunt slavă, don José, continuă Banco
cu însufleţire, mi-am petrecut tinereţea printre ţigănci, copilăria
mea a fost legănată în legende însângerate, şi în jurul meu am
văzut curgând valuri de sânge, aşa cum la Paris curg valuri de
şampanie.
Cuvintele acestea făcură pe don José să se piardă în fel de fel
de presupuneri... Pretinsa prinţesă poloneză devenea pentru el
o adevărată enigmă.
― Sunt prea bine crescută, continuă Banco, pentru a mă
arăta geloasă pe o femeie, dar aş fi nemiloasă, neînduplecată, o
rivală, cu o amantă...
Don José tresări din nou.
― Vezi, continuă ea, pentru a mă satisface, pentru a mă
răzbuna pe femeia pe care ai iubit-o înaintea mea, mi-ar trebui
sângele ei...
Spaniolul începuse să înţeleagă.
― Don José, continuă Banco, ai iubit o femeie care se numea
Fatima?
Don José sări ca ars.
― Cine ţi-a spus? strigă el.
― Pe femeia aceea o iubeşti încă...
― Oh! nu-i adevărat.
― În fiecare seară te duci s-o vezi... nu tăgădui... ea stă în
piaţa Laborde.
221
Don José nu răspunse. Era ca împietrit. Cum putuse

poloneza să pătrundă misterul acela pe care el îl ascunsese
până atunci atât de bine?
― Don José, continuă ea, încercând să adopte tonul solemn
al unui judecător care condamnă fără apel, îmi trebuie viaţa
acelei femei... sau dacă nu, va trebui să nu te mai văd
niciodată!...
Banco credea că-i cere lui don José un sacrificiu peste
puterile lui, căci, probabil, Morton Tynner, care dictase aceste
condiţii, nu-i spusese că spaniolul hotărâse deja moartea
ţigăncii.
„Stai! gândi don José, deoarece ştie de Fatima, atunci când
va afla moartea ei va crede că am devenit asasin din cauza
iubirii pe care i-o port.”
Şi don José căută să se stăpânească; faţa i se transfigura şi
păru că devine tot atât de tare ca şi femeia care-l supunea
acestui interogatoriu.
― Doamnă, zise el, pe femeia aceasta n-o mai iubesc.
― Jură-mi!
― Pe cinstea mea!
Şi-şi ridică mâna în sus.
― Nu o voi mai vedea niciodată, adăugă el.
― Nu-i destul...
― Ce să mai fac?
― Trebuie ca femeia aceasta să moară!
Don José păru că face o sforţare supraomenească luptându-
se cu ideea crimei.
― Dumnezeule! murmură el, vrei să devin asasin?
― Da, dacă mă iubeşti. Nu, dacă vrei să nu mă mai vezi.
― Oh! asta nu se poate! strigă. Apoi adăugă cu o voce surdă:
Dar dacă vrei... va muri!
― Când?
― În noaptea aceasta chiar!
― Bine, zise Banco.
Şi îi zâmbi cu surâsul acela melodramatic al unui actor de
teatru; apoi, fără să-i mai spună nici un cuvânt, îi făcu cu mâna
un semn de adio, ridică o portieră şi dispăru. În acelaşi moment
apăru şi omul cu barbă.
― Veniţi, îi zise el.
Don José lăsă să i se lege ochii şi, după o oră, fu lăsat în
strada Godot.
222
*
* *
Spaniolul se întoarse acasă zăpăcit de revelaţiile şi de

ordinele misterioasei lui amante şi pradă a unei agitaţii lesne de
înţeles. Fără îndoială, la ora aceea Fatima se zbătea în ghearele
morţii!...
Toată noaptea don José nu putu să închidă ochii. În mai
multe rânduri i se păru că o vede pe Fatima reproşându-i
moartea. În sfârşit, apărură primele luciri ale zilei, care îi
risipiră vedeniile. El se deşteptă şi, pentru a-şi înşela neliniştea,
poate chiar remuşcarea, plecă imediat de acasă, călare; la prânz
îşi trimise calul acasă şi se duse la Café de Paris. Apoi, în loc să
se întoarcă acasă, unde fără îndoială îl aştepta vestea morţii
ţigăncii, se duse pe jos la palatul de Sallandrera, unde petrecu
tot restul zilei în tovărăşia ducelui şi ducesei.
Conception lucra în atelierul ei.
Don José prânzi în strada Babylone şi se hotărî în cele din
urmă să se întoarcă în strada Ponthieu. Zampa îl aştepta.
― Ei? întrebă don José cu o voce tremurândă, plină de
emoţie.
― Ce doreşte Excelenţa voastră? întrebă Zampa cât se poate
de liniştit.
― Cum! mai întrebi?
― Fireşte.
― Fatima?
― N-aveţi nici o ştire?
― Nu... dar... tu?
― Eu nu ştiu nimic.
― Negrul... doica?
― N-am văzut pe nimeni.
― Nu se poate!
― O jur!
― Atunci, murmură don José, însemnează că n-a murit!
― Aş! făcu portughezul. Înseamnă că n-a luat otrava pe care
i-am dat-o!...
― Ba a luat-o.
― Atunci a murit.
Don José era distrus de emoţie; cu toate acestea siguranţa
din glasul valetului său era atât de mare, încât don José nu se
223
mai îndoi nici un moment de moartea ţigăncii. El avu chiar

curajul ca pe la ora zece de dimineaţă să se ducă în strada
Rocher.
Traversă micul apartament al lustruitoarei, merse de-a
lungul sălii, ajunse în antecameră şi se opri să asculte. Se
aştepta să audă vocea negrului şi a doicii plângându-şi stăpâna.
Dar în apartament domnea o tăcere adâncă. El traversă salonul
şi zări o rază de lumină venind din budoar.
Bătu la uşă.
― Intră, zise o voce care îl făcu să-şi piardă cumpătul. Şi uşa
se deschise, iar ţiganca, surâzătoare şi plină de viaţă, apăru în
prag.
Capitolul XXXII
Don José se retrase înspăimântat. Ţiganca era înaintea lui, în

carne şi oase, privindu-l şi surâzându-i.
― Bună ziua, dragul meu, zise ea, bună ziua.
Şi-l luă de mână trecându-i braţul celălalt pe după gât.
Puterea de stăpânire a acestei femei era atât de mare, încât don
José nu avu nici cea mai mică bănuială.
Şi totuşi cum se face că Fatima era încă în viaţă? Aceasta era
pentru el o enigmă. Dar, chiar dacă s-ar fi aflat în pericol de
moarte, tot nu putea să-l acuze pe el.
Pe de altă parte, cum ar fi putut să bănuiască el că femeia
aceea îi jurase o ură de moarte, când o vedea ieşindu-i înainte
surâzătoare cu braţele întinse şi cu iubirea în ochi?
Cu toate că Fatima luptase mult să se stăpânească, mai găsi
în ea puteri să-l studieze pe don José cu cea mai mare atenţie.
Paloarea şi emoţia spaniolului nu-i scăpaseră:
„Iată un om care mă ia drept o fantomă, îşi zise ea. A venit
aici pentru a vedea cadavrul meu şi se retrage înspăimântat
văzând că trăiesc”.
Dar surâsul de pe buzele ei nu dispăru nici un moment.
― Cât eşti de palid! îi zise ea; ce ţi s-a întâmplat?
― Palid? se miră don José emoţionat, eşti nebună, draga mea
Fatima... nu ştii că e destul să te văd pentru ca tot sângele să
mi se îngrămădească la inimă şi, că de câte ori intru aici, mă
cuprinde o emoţie pe care nu mi-o pot stăpâni?
― Oh! zise Fatima, văd bine că mă iubeşti, dragul meu José.
224
Apoi, la rândul lui păru că se uită la ea cu atenţie şi îi zise:

― Dar şi tu eşti palidă...
― Crezi?...
― Sigur, eşti albă ca o statuie... şi îi arătă o oglinjoară de pe
masă.
― Pentru că am dormit prost... sau mai bine zis...
Don José se uita la ea cu interesul unui medic care studiază
un caz rar în analele ştiinţei.
― ...Mai bine zis, pentru că am dormit prea mult, termină ea.
Acel maraschino pe care mi l-ai dat mi-a făcut teribil de rău.
― Cum se poate.
― Am crezut că mor.
Don José crezu de cuviinţă să-şi manifeste puţină nelinişte.
― Vezi, continuă ea, am suferit ca atunci când mama îmi
dădea în copilărie, opium în doză prea mare. Aveam nişte vise
teribile.
― Cum! zise don José, ai luat opium?
― Da, am luat pe când eram mică şi mai iau şi acum.
― Pentru ce?
― Asta-i un obicei al nostru, al ţiganilor.
― Ciudat obicei!
― Se zice că este şi antidot.
Şi Fatima se uită la don José, dar el rămase impasibil.
― Aş, chiar crezi?
― Toţi ţiganii zic aşa. Printre noi otrava este atât de obişnuită
pentru că ne temem unii de alţii şi ne luam toate precauţiile
posibile.
Don José crezu că a găsit explicaţia supravieţuirii Fatimei.
― Atunci, zise el liniştit, în loc să presupui că ai fost bolnavă
din cauza maraschinoului pe care ţi l-am adus, ai putea mai
degrabă să crezi că ţi-a fost rău din cauza opiumului pe care l-
ai luat.
― Se poate! zise ea cu o naivitate atât de bine studiată încât
don José se lăsă înşelat. Atunci n-o să mai iau.
― Îmi promiţi?
― Fireşte; nu fac eu tot ceea ce vrei tu, dragul meu?
― Aşa! murmură don José râzând; acum nu mai eşti geloasă?
― Nu.
― Adevărat?
― Vezi bine, acum sunt cuminte, fiindcă văd că mă iubeşti.
― Sigur că te iubesc...
225
― Şi sunt încredinţată că nu iubeşti pe alta decât pe mine...

cel puţin aşa mi-ai jurat, recunoşti?
― Fireşte. Cu toate acestea, continuă don José, tocmai
fiindcă te iubesc şi nu ţin la nimeni în afară de tine, îmi voi lua
astă-seară o libertate extraordinară, şi don José se ridică.
― Cum!? zise ea pe un ton supărat, mă şi părăseşti?
― Da, draga mea.
― Pentru ce?...
― Fiindcă sunt aşteptat la unchiul meu, ducele de
Sallandrera.
― De Conception? zise ea cu un ton glumeţ.
Don José ridică din umeri, apoi o sărută.
― Pe mâine, zise el şi ieşi din budoar.
Dar ea îi luă braţul şi-l conduse până în antecameră, ca de
obicei. Acolo se opri.
― Uite, zise ea, mi se pare că înnebunesc.
― Tu?
― Adică sunt geloasă.
― Geloasă de ce? Pe cine? întrebă el.
― Nu ştiu.
Şi îşi scoase de la cingătoare pumnalul care nu o părăsea
niciodată. Don José, înspăimântat, îi văzu lama sclipind la
lumina sfeşnicului pe care ţiganca îl pusese pe o masă din
apropiere.
― Vezi! îi zise ea, sunt momente când îmi pierd capul, când
sunt convinsă că mă înşeli... şi îmi vine să mă omor...
Pronunţând aceste din urmă cuvinte, ridicând şi agitând
pumnalul, ţiganca era sinceră. Ea uitase în acel moment şi
sfaturile sincere ale, misteriosului şi nocturnului ei vizitator, şi
infamia lui don José.
Iubirea ei se redeşteptase, plină de gelozie şi furie, răci se ştia
înşelată... pentru o clipă îi veni gândul să-l ucidă pe don José.
Dar furia aceasta nu avu decât durata unui fulger.
― Sunt nebună! zise ea, du-te!
Şi aruncă pumnalul.
Apoi fugi repede şi închise uşa budoarului în urma sa.
„Ah! murmură don José, aş fi putut să te iert, Fatima, dar
văd bine că în curând ai să sfârşeşti prin a mă ucide şi e mai
bine să ţi-o iau eu înainte”.
Şi don José plecă frământând în mintea lui un nou plan.
226
*
* *
Zampa îşi trăda stăpânul în profitul lui Rocambole.

Dar portughezul nu ştia nimic din secretele acestuia, căruia
altfel îi transmitea zilnic tot ce făcea don José.
În ajun, Zampa se întâlnise în grădina Tuileries cu omul cu
părul blond şi haină poloneză. El îi spuse de proiectul pe care
trebuia să-l pună don José în aplicare chiar în seara respectivă.
― Aha! aha! făcu Rocambole, tu îi furnizezi otrava.
― Fireşte.
― Dar antidotul?
― Una fără alta nu merge.
Omul cu părul blond manifestă atunci un fel de bucurie,
care-l înşelă pe Zampa.
Cum era încredinţat că Rocambole lucra pentru prinţesa
poloneză, el îşi închipui că acesta se bucura de moartea
apropiată a unei rivale.
― Vezi! zise omul cu părul blond, stăpânul tău e foarte
amorezat.
― Crezi?
― El îşi omoară amanta căzută în dizgraţie din cauza aceleia
pe care o iubeşte.
― Hm! hm! făcu Zampa.
― Cum! Nu-i ăsta adevăratul motiv?
Zampa dădu din cap.
― Atunci care este?
― Stăpânului meu îi este teamă de Fatima. Ea l-a ameninţat
că-l omoară.
― Aş!... o femeie...
― O femeie care are trei bandiţi de fraţi în stare, la un simplu
semn al ei, să o scape imediat de don José.
― Atunci e altceva, murmură Rocambole, continuând să se
arate satisfăcut de hotărârea lui don José.
Apoi îl chestionă pe Zampa cu multă bunăvoinţă despre
otrava şi antidotul, de care trebuia să se servească don José şi
sfârşi prin a spune:
― Dacă ai vrea să-mi vinzi şi mie din otrava şi antidotul tău,
ţi le-aş plăti cu douăzeci şi cinci de ludovici.
― Îţi vând, zise Zampa.
― Oh! zise cu naivitate omul cu părul blond, o cumpăr numai
227
pentru a-i face pe plac stăpânei mele. Ea va fi atât de încântată

să ştie că Fatima va muri, încât va încerca puterea otravei
asupra unui animal oarecare.
Rocambole flutură pe dinaintea ochilor valetului o hârtie de o
sută de franci pe care o scoase din portmoneu, şi cum don José
nu era acasă la ora aceea, se urcă într-o trăsură cu Zampa şi se
duseră împreună în strada Ponthieu.
― Acum, zise Rocambole intrând în posesia prafului negru şi
prafului alb, mă vei aştepta aici mâine dimineaţă.
― Aici?... la stăpânul meu?
― Da, la ora zece şi jumătate; voi veni pe scara cea mică.
Rocambole se duse în strada Suresnes pentru a încerca
antidotul care trebuia să o salveze pe Fatima şi făcu experienţa
pe doi căţei cumpăraţi anume din strada Fronchet. Unul din
căţei murise pe loc: celălalt, căruia îi dăduse înainte praful alb,
nu avu nimic. Se ştie ce se mai întâmplase apoi.
Don José se întoarse a doua zi pe la ora zece şi jumătate, în
strada Ponthieu, cât se poate de zăpăcit. El revenea de la
Fatima, pe care, spre marea lui uimite, o găsise vie şi
nevătămată şi care îl ameninţase din nou cu moartea.
Zampa credea că ţiganca murise. Văzând pe don José că
intră, el îşi zise:
― Stăpânul meu are o inimă de iepure. Sigur că nu a putut
suporta vederea cadavrului amantei sale.
― Te înşeli. Fatima trăieşte, îi zise don José.
― Trăieşte?
Şi Zampa făcu să i se repete cuvântul.
― Nu se poate! strigă el; sunt sigur de praful pe care l-am
dat.
Don José îi povesti atunci ceea ce îi spusese ţiganca cu
privire la obiceiul ei de a lua opium. Dar Zampa nu era omul
care să se lase momit cu asemenea lucruri. Dacă Fatima trăia,
însemna că luase un antidot, şi Zampa nu se mai îndoi un
moment că antidotul pe care-l vânduse omului cu părul blond
fusese dat ei.
― Drace! se gândi el, nu cumva m-am încurcat ca un dobitoc,
şi omul meu este un agent al Fatimei însăşi?
Şi Zampa, care era prevăzător ca un şarpe, păru că ia în
serios bănuiala cu opiumul şi îi zise stăpânului său:
― Atunci trebuie să încercăm altceva. Vom vedea.
― Da, să vedem, murmură don José cu gândul că ţiganca
228
putea să-l lichideze de îndată ce i-ar descoperi trădarea!

Cu toate acestea, neliniştea nu-l făcu să uite de întâlnirea
obişnuită. Trăsura trecea în toate serile la ora unsprezece şi
jumătate prin strada Godot.
Don José îşi scoase barba, îşi schimbă costumul şi ieşi.
După două minute, Zampa auzi bătând uşor la uşa care
dădea pe scara de serviciu. El deschise: omul cu părul blond
intră, Zampa îl salută cu umilinţa unui om care ştie cu cine are
a face.
― He! he! he! dragul meu, zise Rocambole, în timp ce Zampa
lua o lumânare şi-l conducea în salon, se vede bine după
ceremonialul cu care mă primeşti că nu-ţi simţi capul prea bine
pe umeri.
Cu toate că Rocambole spuse cuvintele acestea surâzând şi
cu un aer binevoitor, Zampa se înfioră şi nu-şi mai află locul.
Rocambole se trânti într-un fotoliu alături de sobă şi se uită
la mobila şi la picturile din salon. Portughezul era în faţa lui
într-o atitudine încurcată.
― N-ai nimic nou? întrebă Rocambole.
― Ţiganca n-a murit.
― Ştiu.
― Ah! zise Zampa, aşadar nu m-am înşelat?
― Cum să te înşeli?
― Că i-aţi dat antidot.
― Poate...
Zampa se uită la interlocutorul său cu neîncredere.
― Mi se pare că mă trageţi pe sfoară, zise el.
― Ce? zise Rocambole cu mândrie.
― În loc să lucraţi pentru prinţesă...
― Lucrez pentru mine, zise Rocambole cu răceală, şi afacerile
mele nu te privesc. Mulţumeşte-te cu serviciul pentru care eşti
plătit. Ca atare, serveşte-mă!
Zampa se înclină.
― Acum, continuă omul cu părul blond, trebuie să vină
stăpânul tău.
― Oh! abia peste un ceas sau două.
― Nu, va veni imediat.
Zampa se uită la el uimit.
― Să mă ascunzi... aici... în cabinetul acesta... Unde
răspunde?
― În sală.
229
― Se poate auzi?
― Tot ceea ce se vorbeşte aici.
― Bine.
Şi Rocambole deschise uşa cabinetului de toaletă, care avea o
ieşire în anticameră, şi îi zise lui Zampa:
― Orice s-ar întâmpla, trebuie să te supui orbeşte stăpânului
tău.
― Pe cinstea mea! murmură valetul, lucrurile se încurcă,
încep să nu mai înţeleg nimic.
― Nu este nevoie, zise Rocambole, auzind reflecţia valetului.
Apoi se uită la el cu acea privire posomorâtă şi rece care
arată pe omul hotărât şi fără scrupule.
― Dacă ai fi superstiţios, ai putea crede că sunt dracul,
fiindcă ştiu la ce te gândeşti.
Zampa tresări şi se îngălbeni.
― Iată ce ţi-ai zis, continuă Rocambole: don José trebuie să
vină dintr-un moment într-altul. Omul acesta este închis aici...
El este duşmanul lui don José şi este stăpân pe secretul meu.
Am să-l dau pe mâna lui don José şi amândoi îl vom omorî. Nu
tăgădui... am citit asta în gândul tău, în privirea ta, termină
Rocambole poruncitor.
― Aşa este, murmură Zampa, fascinat de privirea aceea
liniştită şi dominatoare.
Şi portughezul căzu în genunchi.
― Ei bine! zise Rocambole, scoţând din buzunar un revolver,
bagă de seamă ce-ţi spun: înainte de a rosti un cuvânt
stăpânului tău, vei fi mort.
― Am să tac.
― Şi dacă, prin absurd, mi se va întâmpla vreo nenorocire,
mâine dimineaţă, o persoană care mă aşteaptă şi care va
constata că nu vin, va duce dosarul tău procurorului imperial.
― Ah! murmură portughezul, îmi spuneţi atâtea, încât fără să
vreau sunt silit să vă ascult şi să vă fiu devotat.
― Te iert, răspunse Rocambole râzând, în locul tău mi-aş fi
făcut şi eu aceeaşi socoteală.
Şi cei doi oameni, făcuţi pentru a se înţelege, schimbară între
ei o privire şi un surâs. Apoi, Rocambole se închise în cabinetul
de toaletă.
Chiar în momentul acela se auzi sunetul clopoţelului; se
întorcea don José. El era într-o stare de agitaţie extremă.
Aşteptase douăzeci de minute pe trotuarul din colţul străzii
230
Godot, şi trăsura nu venise. De douăzeci de ori se uitase la

ceasornic neînţelegând cauza acelei întârzieri. În sfârşit, un
valet trecu pe lângă el, îl măsură cu neîncredere de sus până
jos, şi se hotărî să-l întrebe:
― Dumneavoastră sunteţi don José?
― Da... ce vrei? răspunse spaniolul surprins.
Valetul îi întinse o scrisoare, fără să spună nici un cuvânt,
apoi se îndepărtă. În culmea uimirii, don José se duse la
felinarul din colţul străzii, rupse plicul şi recunoscu scrisul.
Fără îndoială, EA îi scria. Iată conţinutul acelei scrisori:
„M-ai înşelat.
În strada Rocher nu s-a schimbat nimic; nu căuta să afli de
unde ştiu... Acesta este secretul meu... Ştiu că rivala mea este
fericită... asta înseamnă că trebuie să mor eu.
Nu mai veni să aştepţi trăsura care te aducea în fiecare seară
la mine... înainte de a-ţi împlini jurământul...”
Scrisoarea aceasta fu ca o lovitură de trăsnet pentru don

José, dar şi o condamnare la moarte a ţigăncii.
El era sigur că nu va mai putea s-o vadă pe prinţesa poloneză
atâta timp cât Fatima rămânea în viaţă. Şi don José, zăpăcit, se
întoarse în strada Ponthieu, hotărât să pună la cale uciderea
ţigăncii.
De cum intră, el îi arătă lui Zampa scrisoarea.
― Pe legea mea! zise valetul, nu pot să dau nici un sfat
Excelenţei voastre.
― Iar eu vreau să vorbeşti! ordonă don José.
― Ei bine! trebuie ca Excelenţa voastră să aleagă: ori
prinţesa, ori Fatima.
― Am înţeles: o iubesc pe prinţesă.
― Atunci Fatima să moară?
― Dar... cum?
― Drace!... răspunse Zampa, la asta nu mă pricep. Doctoria
mea n-a avut nici un efect.
― Să încercăm cu pumnalul...
― Este mai sigur, şi nici opiumul nu-l împiedică să pătrundă
până în plăsele.
― Atunci, pregăteşte-te, te plătesc.
― Oh! zise Zampa, eu nu pot să fac lucrul aceste... Dar cred
că Narcis ar putea să-şi ia sarcina asta.
231
― Narcis?
― Fireşte.
Narcis era negrul care o servea pe Fatima împreună cu doica.
― Du-te de-l caută.
Zampa se înclină şi ieşi...
*
* *
După o oră, el se întoarse urmat de negru şi cei trei oameni

stabiliră cum s-o elimine pe Fatima.
După plecarea lui Narcis, pe la unu noaptea şi după ce
spaniolul se culcă, Zampa voi să-i deschidă lui Rocambole
pentru a-i da drumul, dar constată stupefiat că acesta
dispăruse.
― Nu-i exclus, murmură portughezul, ca omul acesta să fie
chiar dracul.
Capitolul XXXIII
Când Fatima îl respinsese pe don José şi fugise, făcuse

aceasta fiindu-i teamă de ea însăşi.
Iubirea şi furia ei atinseseră atunci culmea. Dar au fost de
ajuns câteva minute pentru a se linişti. Fiica de ţigani,
neînduplecata Fatima nu-l mai iubea pe don José; ea îl ura de
moarte, iar în seara aceea îl condamnase la moarte, aşa cum o
făcuse şi el la rândul lui. Pe buzele ei apăru imediat surâsul, iar
bătăile inimii i se liniştiră.
„Oh! don José, se gândi ea, am trăit şase ani orbită de iubire;
de aici înainte voi trăi orbită de furie, pândind ziua când te voi
vedea la braţul rivalei mele. În ziua aceea vei muri!...” Şi ridică
mâna pentru a da mai multă solemnitate jurământului pe care
îl făcuse.
Ea se aştepta să vadă apărând personajul acela misterios,
care în fiecare seară, părea că răsare din pământ imediat ce
pleca don José. Fatima aşteptă în zadar; acela care credea ea că
este însuşi Satana, nu apăru. Se culcă şi adormi, tocmai atunci
când don José punea pumnalul în mâna negrului. Trecu
noaptea şi când se deşteptă a doua zi dimineaţa, doica ei era în
odaie aranjând diferitele obiecte.
232
„Curios, se gândi ţiganca, tatăl meu n-a venit”. Şi rămase în

budoarul ei, sperând să-l vadă apărând dintr-un moment în
altul. Trecu toată ziua.
Spre seară îşi aduse aminte de sfaturile omului misterios.
„Uită-te în fiecare seară sub vasul chinezesc de pe măsuţă”, îi
spusese el.
Fatima ridică vasul şi găsi într-adevăr un bileţel în care era
scris în limba ţigănească:
„Toarnă trei picături de opiu în mâncarea doicii tale. Trebuie

să doarmă dusă. Don José nu va veni astă seară. Culcă-te
devreme, dar încearcă să nu dormi şi închide uşa cu cheia.”
Fatima arse biletul, apoi deschise o cutiuţă cu parfumuri

orientale, scoase o bucăţică de pastă negricioasă numită haşiş
şi o introduse într-o smochină mare uscată, pe care o luă de pe
o farfurie. Ca o adevărată fată originală din ţările calde, Fatima
mânca toată ziua smochine şi stafide. Sună imediat pe doică.
Aceasta veni şi Fatima îi ceru să-i servească masa. Pe când
doica tocmai voia să iasă pentru a executa porunca, ţiganca îi
aruncă smochina. Bătrâna, lacomă din firea ei, o mâncă
mulţumindu-i.
Prânzul ţigăncii fu servit pe o masă rotundă. Dar Fatima era
atât de preocupată de tot ce trebuia să se întâmple încât abia
gustă din mâncare. Era sigură că în noaptea aceea la ea, avea
să se întâmple ceva extraordinar din moment ce misteriosul ei
protector o anunţa că don José nu va veni.
După câteva minute, intră negrul, aducându-i un bilet de la
don José. Acesta îi scria.
„Fatima, iubita mea, ducele de Sallandrera, unchiul meu, dă

astă seară un prânz mare. Nu pot lipsi, aşa că nu te voi putea
vedea. Dar inima mea este lângă tine.
Noaptea trecută ai fost bolnavă şi n-ai face rău să te culci
devreme.”
„Tata trebuie să ştie totul!” se gândi superstiţioasa ţigancă.

După ce termină de mâncat, Fatima ceru să se strângă masa,
o trimise pe doică afară şi se pregăti de culcare urmând astfel
sfaturile din biletul pe care-l găsise sub vasul chinezesc.
Dar înainte de a se aşeza în pat, ea se duse şi trase cu băgare
233
de seamă zăvoarele de la uşă, precauţie pe care nu o luase

niciodată. Dar când să sufle în lumânare, auzi un zgomot uşor,
alături de sobă. Întorcându-şi privirea, ea văzu tabloul cel mare,
învârtindu-se în jurul lui ca o uşă... şi, în acelaşi timp,
misteriosul personaj îi apăru în faţa ochilor.
Fatima, care nu ştia de existenţa acelei ascunzători,
înţelesese atunci pe unde intra ciudatul ei protector.
Rocambole, puse un deget la buze:
― Taci! îi zise el.
Apoi îi făcu semn să se scoale şi să vină spre el. Ea sări din
pat cu picioarele goale pe covor şi Rocambole o luă de mână
trăgând-o la întuneric.
― Taci, repetă Rocambole, şi dacă se poate nici nu sufla.
Ţiganca avea în el o încredere totală şi i se supunea ca un
copil.
Ascunzătoarea pe care don José o făcuse în grosimea zidului
şi în care se putea ajunge din mansardă, printr-o trapă, avea
formă de coridor, lung şi strâmt, care înconjura o parte din
apartamentul Fatimei, adică budoarul, salonul şi camera doicii.
Fiecare comunica cu ascunzătoarea prin deschizături mici, abia
vizibile, ascunse cu dibăcie astfel: cu budoarul prin portret, cu
salonul printr-o cută a tapetului, iar cu camera doicii printr-o
mască ascunsă de perdelele de la pat.
Rocambole o conduse pe ţigancă la această din urmă
deschizătură.
― Priveşte! îi zise el, arătându-i o rază de lumină care
pătrundea din odaie.
În camera doicii se auzeau şuşoteli şi voci înăbuşite. Fatima
îşi lipi ochiul de deschizătură şi iată ce văzu: Bătrâna stătea
lungită în pat, iar negrul deschisese în faţa ei două cufere mari,
în care băga unele peste altele rochii şi haine, într-un cuvânt tot
ceea ce socoteau ei că pot fura. Faptul acesta surprinse
întrucâtva pe ţigancă.
― Eşti sigură de devotamentul doicii tale, nu-i aşa? suflă
Rocambole la urechea ţigăncii.
― Aşa am crezut până acum, murmură ea încet.
― Tot atât de credincios l-ai crezut şi pe negru.
― Fireşte!
― Ei bine! ascultă ce vorbesc, zise protectorul misterios şi vei
vedea.
Fatima îşi lipi urechea de deschizătura prin care se uitase.
234
Bătrâna şi negrul vorbeau pe şoptite în dialectul stricat al

celor din Granada şi Andaluzia.
― Narcis, murmură doica, ştii cum îmi bate inima numai
când mă gândesc. Biata mea Fatima!
― Asta e! răspunse negrul, stăpâna ta este tânără şi e mai
bine să mori tânăr decât bătrân.
― Să mor! se gândi ţiganca făcând o mişcare bruscă.
― Ascultă! zise Rocambole, ascultă bine fata mea...
Narcis continuă:
― Când o femeie e tânără şi frumoasă ca stăpâna, e mai bine
să moară tânără.
― Pentru ce? întrebă doica, prefăcându-se că îşi şterge
lacrimile.
― Pentru că ţine la frumuseţe şi astfel este scutită să-şi vadă
zbârciturile şi perii albi ai bătrâneţii.
― Aşa este Narcis...
Bătrâna care părea că se molipsise de la negru să-şi corupă
sufletul, începu să-l ajute să împacheteze lucrurile.
― Cu banii pe care ni i-o da don José, am putea să ne
întoarcem în Spania... aici nu vom putea rămâne. Nauma...
fraţii, stăpânii or afla repede adevărul.
― Şi unde o să ne ducem?
― La Lisabona. Acolo ne vom cununa şi vom fi bogaţi.
Doica făcu un semn de consimţământ.
― Ai luat giuvaericalele, nu-i aşa?
― Am luat tot ce am găsit în salon. Dar n-am îndrăznit să
intru în budoar; nu s-a culcat încă, am văzut lumină prin gaura
cheii.
― Bine, bine, le voi lua eu. Şi fii sigură că n-am să uit nimic.
― Dar cum vom face?
― Eu am să duc cuferele în sala care dă în casa din strada
Rocher. Lustruitoarea nu e acasă; azi e sâmbătă şi deci nu
doarme niciodată acasă.
― Dar eu?
― Tu, vei coborî ceva mai târziu pe scara cea mare. Vei ieşi în
stradă, unde vei găsi la colţ o trăsură arvunită încă de azi
dimineaţă în care vor fi cuferele.
― Vei fi şi tu acolo?
― Nu, eu voi veni prin strada Rocher.
― Curios, murmură doica, ducându-şi mâna la frunte; mi-e
capul greu.
235
― Fiindcă ţi-e frică.

― Oh! nu, mi se pare că mi-e somn.
― Lasă, vei dormi în trăsură; până în zori trebuie să fim
departe de Paris.
Şi Narcis, pe care Fatima nu-l pierdea din ochi, luă un cufăr
la spinare şi ieşi.
― Oh! oh! zise încet Rocambole, ăştia vor să te despoaie. Ce
zici de asta?
Fatima îşi strânse pumnii cu o violenţă care dovedea starea
de agitaţie în care se găsea.
― Dar ce vor ăştia să facă cu mine? întrebă ea.
― Aşteaptă, vei vedea.
Bătrâna continua să-şi ţină mâna la frunte.
― Mi-e capul greu... foarte greu, repetă ea.
Şi se lungi pe pat. Dar după câteva minute Narcis se întoarse
şi ea se deşteptă.
― A venit trăsura?
― Da, zise negrul.
Şi luă pe umeri cufărul al doilea.
― Să mergem, zise el. Dar mai bine aşteaptă câteva secunde,
să nu sune stăpâna, dacă n-a adormit încă?
― Bine... aştept... îngână bătrâna, a cărei slăbiciune negrul
nu o observă.
Şi el plecă.
Dar doica închisese deja ochii; efectele zdrobitoare ale
haşişului începuseră să se simtă.
― Înainte ca Narcis să se întoarcă, zise atunci Rocambole, ea
va adormi.
Şi o luă de mână pe Fatima, pe care o readuse în budoar.
― Acuma, îi zise el, descuiem uşa, tragem zăvoarele şi condu-
mă la bătrână.
Fatima se supuse, deşi nu ştia deloc ce vrea să facă
Rocambole. Ea îl conduse până în camera unde bătrâna
dormea, adâncită în halucinaţiile opiului.
Atunci Rocambole o luă în braţe şi o ridică pe umeri cu
aceeaşi uşurinţă cu care Narcis luase pe umeri cuferele. Apoi,
urmat de ţiganca înmărmurită, se întoarse cu ea în budoar.
― Dezbrac-o, îi zise el, şi urc-o în patul tău.
Fatima tot nu înţelegea nimic. Cu toate acestea se supuse.
În câteva secunde, bătrâna fu dezbrăcată şi culcată în patul
ţigăncii.
236
― Acum stinge lumânarea, porunci Rocambole.

Fatima se supuse şi odaia rămase în întuneric. Rocambole
trase plapuma peste capul doicii.
― Ah! înţeleg, zise ţiganca; dar el va vedea numaidecât că nu
sunt eu...
― Te înşeli, nu va vedea nimic. Nu ştii că negrii nu
asasinează decât pe întuneric?
Rocambole ştia lucrul acesta din America. Într-adevăr, se
pretinde că negrilor le este frică de privirea victimelor lor şi din
cauza aceasta ei nu lovesc decât pe întuneric.
Rocambole puse o manta pe umerii ţigăncii, apoi se
ascunseră împreună după perdelele de la fereastră.
Focul lumina odaia cât se poale de slab.
Atunci se auziră paşi în salon. Se întorcea Narcis.
El se dusese de-a dreptul în camera doicii şi, negăsind-o, îşi
închipui că plecase.
„I-a fost frică, îşi zise el... şi apoi, ea îşi mai iubeşte
stăpâna”...
Şi Narcis veni în vârful picioarelor până la uşa budoarului pe
care o deschise fără zgomot.
Fatima şi protectorul ei îşi ţinură respiraţia.
Negrul se opri un moment în prag şi trase cu urechea.
În pat, doica dormea adânc şi se auzea horcăitul ei zgomotos.
„Cum doarme!” îşi zise negrul rânjind.
El făcu un pas spre pat şi Fatima, care din ascunzătoarea ei
îl urmărea cu privirea, văzu strălucind în mâna lui lama unui
pumnal.
Negrul continuă să înainteze spre pat.
„Prea multă lumină”, murmură el, justificând astfel spusele
lui Rocambole.
O lumină care pâlpâi atunci în focul de la sobă îi permise să
vadă bine în odaie. La lumina aceea Narcis desluşi că figura
victimei era acoperită cu plapuma, şi atunci nu mai stătu pe
gânduri. Se furişă cu încetineala prudentă a unei reptile,
mergând ghemuit până la marginea patului, apoi se sculă
repede şi ridică braţul...
Rocambole şi Fatima, muţi şi nemişcaţi, văzură braţul acela
căzând cu repeziciune.
Apoi auziră un suspin... Negrul izbise bine şi cu mână sigură.
Doica, atinsă de pumnalul lui Narcis în regiunea inimii, murise
fără să se deştepte şi fără să scoată măcar un strigăt.
237
Atunci, negrul aruncă pumnalul şi trase repede perdelele

patului, supunându-se acelei temeri superstiţioase că victima
putea să deschidă ochii şi să se uite la el, în care caz, după
credinţa ţării sale, va trebui să moară asasinat şi el, mai curând
sau mai târziu. După ce trase perdelele, pierindu-i teama de
privirea care putea să-i aducă nenorocire, se duse la sobă, luă
un tăciune, suflă în el şi voi să aprindă lumânarea de pe masa
de noapte, pentru a putea scotoci mai bine prin cameră.
Dar imediat o mână robustă, o mână de fier, îl apucă de gât,
în timp ce o alta luă pumnalul pe care-l aruncase şi i-l puse în
piept. Negrul, înspăimântat, voi să se zbată şi să ţipe.
― Taci, îi zise o voce poruncitoare şi surdă.
În acelaşi timp, negrul văzu perdelele dându-se la o parte şi
apăru Fatima, pe care era convins că o ucisese, Fatima, stând
în picioare şi uitându-se la el cu dispreţ.
― Nu pe mine, ci pe Nauma ai ucis-o, mizerabile.
Rocambole continua să ţină pumnalul pe pieptul negrului.
― Iertare! bolborosi el înnebunit de spaimă.
― Vrei să trăieşti?
Şi Rocambole apăsă pumnalul mai tare.
― Da... iertare! iertare! urlă asasinul.
― Atunci, vorbeşte şi spune adevărul.
― Voi spune totul, murmură negrul.
― Cine ţi-a poruncit să-ţi omori stăpâna?
― Don José.
― Vei spune tu lucrul acesta în faţa justiţiei, dacă îţi promit
că vei scăpa cu viaţă?
― Da, jur chiar.
― Auzi! zise Rocambole, întorcându-se spre Fatima.
Fatima asculta mută de durere şi de furie.
― Don José, continuă Rocambole, nu ţi-a dat o batistă?
― Ba da.
― Unde este batista aceea?
Negrul scoase batista din buzunar şi o întinse lui Rocambole.
Acesta zise Fatimei:
― Aprinde o lumânare. Ne trebuie lumină.
Ţigancă se supuse.
Atunci Rocambole îi arătă o batistă frumos brodată.
― Vezi, zise el, aceasta este batista rivalei tale.
Fatima voi să o apuce şi să o sfâşie, dar Rocambole o opri.
― Ce trebuia să faci cu batista asta? întrebă el pe negru.
238
― Să o înmoi în sânge şi să i-o duc lui don José. Rocambole

luă batista, dădu la o parte perdelele patului, trase plapuma
plină de sânge şi înmuie batista.
― Acum, zise el negrului, dacă vrei să trăieşti, dacă nu vrei să
fii dat pe mâna justiţiei, trebuie să duci batista aceasta lui don
José şi să-i spui că treaba s-a făcut. Apoi, să fugi... dar bagă de
seamă! Dacă nu faci cum îţi poruncesc eu, dacă spui un cuvânt
mai mult din ceea ce-ţi ordon să faci, te trimit la spânzurătoare.
― Voi face exact aşa, murmură negrul îngrozit.
Atunci Rocambole zise ţigăncii:
― Îmbracă-te, ia-ţi giuvaericalele şi tot ceea ce mai ai pe aici
de valoare.
― Unde mă duci?
― Vei afla mai târziu... Haide!
*
* *
După zece minute Fatima şi misteriosul ei protector părăseau

apartamentul din strada Rocher.
În acelaşi timp, negrul se întâlni cu Zampa în colţul pieţii
Laborde şi îi dădu batista.
― Treaba s-a făcut, zise el.
Şi o rupse la fugă.
Capitolul XXXIV
Pe când Rocambole o ducea pe ţigancă în cine ştie ce altă

ascunzătoare misterioasă, iar negrul înmâna lui Zampa batista
îmbibată în sânge şi o rupea la fugă, don José aştepta acasă, cu
cea mai mare nerăbdare, întoarcerea valetului său.
Omul care se obişnuieşte cu un gând criminal, sfârşeşte prin
a se agăţa de acel gând cu o încăpăţânare fără seamăn,
urmărindu-i realizarea cu o înverşunare bolnavă. Don José se
luptase la început cu ideea de-a o ucide pe Fatima; dar o dată
decizia luată, nu a mai stat pe gânduri. La început hotărâse
moartea ei de frică, de teama acelui pumnal pe care gelozia
ţigăncii îl ţinea atârnat deasupra capului său; apoi, după eşecul
primului plan, se încăpăţânase pentru a face pe placul acelei
necunoscute, care nu voia să-l mai vadă decât după moartea
239
RIVALEI SALE. În sfârşit, poate că aceasta era raţiunea

dominantă, motivul adevărat care îl împingea s-o asasineze pe
ţigancă, şi nu acea crimă veche, oribilă şi misterioasă, pe care o
înfăptuise în înţelegerea cu ea.
Gândul de care se temea don José cel mai mult pe lume şi
care deseori îi tulburase liniştea nopţilor şi-l făcuse să tresară
din somn, era acela că, într-un acces de gelozie, a doua zi după
căsătoria lui cu Conception, Fatima avea să vină cu privirea
injectată, cu părul în dezordine, până în palatul ducelui de
Sallandrera şi avea să-i strige:
„Asasinule!... eu te-am ajutat să-l ucizi pe fratele tău, don
Pedro!...”
În ziua când pe don José l-a fulgerat gândul acesta, Fatima a
fost condamnată la moarte, din tot sufletul şi cu toată
convingerea.
Or, din ajun, de când negrul, cumpărat cu aur şi asigurat că
nu va fi pedepsit, luase pumnalul pe care i-l dăduse don José,
spaniolul era pradă unei agitaţii extreme. Toată ziua nu ieşise
din casă. El aştepta seara cu o nerăbdare înfrigurată. Pe la ora
patru, Zampa se întoarse de la grădina Tuileries.
El aducea un bilet.
Pe lângă biletul acela, scris de aceeaşi mână ca şi biletul din
ajun, era şi un pacheţel.
Don José îl desfăcu şi găsi în el scrisoarea şi batista pe care i
le trimitea Banco.
În bilet scria:
„Trăsura va trece astă seară pe la locul obişnuit. Dar vei putea

veni doar în cazul în care îmi vei aduce batista, după cum am
vorbit.”
Rândurile acestea enigmatice nu erau însoţite de nici un fel

de iscălitură.
Peste o oră, don José dădu batista aceea negrului Narcis,
care venise să ia scrisoarea prin care spaniolul o înştiinţa pe
Fatima că nu poate veni la ea în seara aceea.
Or, de când plecase negrul, precum şi Zampa, care plecase ca
să stea la pândă în împrejurimile pieţei Laborde, don José
aştepta plin de nerăbdare şi de nelinişte... Omul acesta
ajunsese să dorească moartea femeii pe care o iubise cu un fel
de înverşunare sălbatică.
240
În sfârşit, Zampa sosi.

Don José, palid, tremurător îşi ştergea de pe frunte sudoarea
îngheţată.
― Ce este? întrebă el cu o voce surdă şi înfrigurată.
― S-a făcut! zise Zampa.
― A murit?
― Da.
Zampa îi întinse batista. Vederea sângelui îl făcu pe don José
să se retragă înspăimântat. I se păru că se învârteşte pământul
dinaintea ochilor.
― Ah! drace! rânji portughezul, cu familiaritatea obraznică a
unui complice, nu cumva vă vine să leşinaţi!?...
― Taci din gură, zise don José bătând din picior, tulburat
fără voia lui la vederea acelei batiste pe care o credea mânjită de
sângele fostei lui amante.
― Asta e! continuă Zampa pe acelaşi ton batjocoritor, dacă aş
fi în locul dumneavoastră, aş căuta să-i fac o înmormântare
frumoasă, de clasa întâia.
― Taci!
― Şi aş merge după dric plângând...
Don José ridică mâna să-l lovească pe valet. Acesta tăcu.
Atunci spaniolul luă batista, o înfăşură în scrisoarea pe care
o primise şi o ascunse în buzunarul de la vestă. Apoi îşi luă
mantaua, ieşi şi plecă pe jos spre strada Godot.
După câteva minute trecu şi trăsura. Don José se apropie
repede de ea; omul cu barbă mare scoase capul afară.
― De ce culoare este batista dumneavoastră? întrebă el.
― Roşie, răspunse don José.
― Bine, urcaţi-vă!
După ce i se legară ochii, trăsura îşi urmă drumul spre
Asnieres. După câteva minute, don José se găsea în micul
salon, unde în fiecare seară se întâlnea cu pretinsa prinţesă.
Când îşi scoase batista de la ochi, el se văzu singur. Aşteptă
câteva minute, apoi o jumătate de oră, apoi o oră. Prinţesa nu
apăru.
Cu toate acestea, avea în mână batista aceea îmbibată de
sânge, în sângele care credea că-i al Fatimei. Iar ea nu mai
venea.
Deodată în odaia vecină se auzi un zgomot de paşi, se
deschise o uşă şi apăru un personaj. Dar nu era creatura
blondă, căreia el îi adusese triumfător cele câteva picături din
241
sângele rivalei sale. Era o femeie mascată, îmbrăcată în

costumul sclavelor ruse, care îl salută pe don José şi îi întinse o
scrisoare. Apoi, înainte ca don José, înmărmurit, să poată să
întrebe ceva, ea se retrase fără să spună un cuvânt.
El rupse plicul şi citi:
„Nu ştiu dacă vei veni... adică nu ştiu încă, la ora aceasta,
dacă te-ai ţinut de jurământ, sau dacă trăsura se va întoarce
goală la locul nostru de întâlnire.
Îmi este peste putinţă să te văd astă seară. Tiranul căruia îi
aparţin dispune de mine.
Dacă mă iubeşti, plânge-mă... gândeşte-te la mine... te iubesc
cum trebuie să fie iubit un om care devine criminal din dragoste.
Te pot vedea mâine? Nu ştiu. În orice caz nu pleca de acasă
până la ora cinci; nu primi pe nimeni şi dă drumul chiar
valetului... Poate ― şi asta numai în cazul când mi se va aduce
batista ― vei primi vizita unei femei voalate, căreia va trebui să-i
deschizi personal. Dacă femeia aceea nu va veni până la ora
cinci, pleacă, dar întoarce-te acasă înainte de zece. Poate că voi
veni seara.
În orice caz însă dă drumul valetului, atât în timpul zilei cât şi
seara.”
Don José căută să-şi liniştească mâhnirea de a nu o fi văzut

în seara aceea pe prinţesă, nădăjduind că o va putea vedea a
doua zi la el acasă. El acoperi scrisoarea cu o sărutare şi omul
cu barba mare apăru din nou, îi legă ochii şi-l conduse afară.
*
* *
Don José era unul dintre acei criminali care, o dată crima
înfăptuită, o dată sângele vărsat, se hotărăsc să-şi închidă
inima şi urechile la sâcâielile remuşcărilor.
„Fatima era o fată drăguţă, îşi zise el întorcându-se acasă,
dar începuse să îmbătrânească.”
Aceasta fu toată cuvântarea funebră pe care o ţinu el ţigăncii.
Spaniolul se întoarse acasă şi îl întrebă pe Zampa:
― Ai prieteni?
― Frumoasă întrebare, zise portughezul cu obrăznicie;
dumneavoastră nu aveţi?
242
― Ei bine, mâine să te duci să-i vezi.

― Ah!
― Să petreci cu ei toată ziua.
― Hm! hm!
― Să te duci la teatru.
― Mă daţi afară!
― Nu, dar mi se porunceşte să te ţin afară din casă timp de
douăzeci şi patru de ore.
Don José arătă valetului său biletul pe care i-l trimisese
Banco.
― Înţeleg, zise portughezul, mâine veţi avea fericirea meritată.
Fericirea aceea pe care i-o prezisese valetul îl făcu să se
legene în speranţe dulci. Din cauza oboselii, dormi adânc până
la ziuă, fără să aibă un vis urât şi fără să vadă apărând spectrul
însângerat al ţigăncii.
Zampa intră la ora opt dimineaţă în camera stăpânului său şi
îi dădu o scrisoare din partea ducelui de Sallandrera, prin care
îl anunţa că în seara respectivă era aşteptat la masă în strada
Babylone.
― Acum pleacă!... îi zise el valetului, aducându-şi aminte de
pasiunea femeii iubite.
― Nu-mi daţi nici un ordin?
― Nici unul.
― Nici chiar să mă duc să trag cu ochiul prin împrejurimile
pieţei Laborde?
― La ce bun? zise spaniolul; să lăsăm justiţia franceză să
descurce cum va putea mai bine această mică dramă familială
pe care am combinat-o atât de inteligent. Dacă va putea s-o
descurce vreodată, să ştii că asta este o adevărată justiţie.
― Cum binevoiţi.
Şi Zampa plecă, spunând că nu se va întoarce decât a doua
zi.
*
* *
Explicaţia purtării falsei prinţese şi a acelei obligaţii pe care i-

o impunea lui don José de a-şi ţine valetul departe de casă timp
de douăzeci şi patru de ore şi de a nu primi pe nimeni, s-ar
putea găsi poate în evenimentele care se petrecuseră în ajun,
după asasinarea doicii şi după plecarea negrului, care îi dusese
243
lui Zampa batista muiată în sânge.

Dar să ne întoarcem.
Rocambole aruncă o manta pe umerii goi ai Fatimei şi o
scoase din apartamentul din piaţa Laborde. Ajunşi în stradă, ei
găsiră trăsura pe care negrul o închiriase de dimineaţă şi în
care fuseseră deja încărcate cuferele pline cu lucrurile furate de
la ţigancă.
― Vezi, îi zise Rocambole surâzând, tot ai noroc, fără să-ţi fi
bătut capul, pleci cu o parte bună din lucrurile şi din bijuteriile
tale.
Când trăsura se puse în mişcare, omul cu barba blondă
scoase o basma din buzunar şi zise ţigăncii:
― Fata mea, lasă-mă să-ţi leg ochii.
― Pentru ce?
― Pentru că nu trebuie să ştii unde te conduc.
― Leagă-mă, zise ea plină de încredere în personajul acesta
care îi apărea ca o fiinţă supranaturală, voi merge unde îmi vei
porunci.
― Strada Suresnes, zise Rocambole încet vizitiului.
După un sfert de oră trăsura se opri la locul indicat.
Rocambole coborî ţiganca şi o conduse în casă. Valetul
credincios, care nu-l numea altfel pe stăpânul său decât
Frederic şi care credea că toate transformările lui nu aveau alt
scop decât aventurile amoroase, veni să-i deschidă. Rocambole
dezlegă ochii Fatimei. Valetul făcu un semn aprobator ca şi cum
ar fi vrut să spună că frumuseţea ţigăncii îl satisfăcea.
„Stăpânul n-are gusturi proaste”, se gândi el.
― Vezi că este la poartă o trăsură, îi zise el, plăteşte birjarului
şi adu cuferele înăuntru.
Apoi, pe când valetul executa ordinul, el o duse pe Fatima în
acel apartament cochet de burlac, din care marchizul de
Chamery îşi făcuse locuinţă particulară pentru a fi cuviincios
faţă de familia lui.
― După cum vezi, zise el Fatimei, noua ta închisoare este
destul de plăcută.
― Voi rămâne aici?
― Da.
― Cât timp?
Rocambole numără pe degete.
― Patru zile, zise el.
― Pentru ce?
244
― Ca să aştepţi ora răzbunării.

Când se întoarse valetul, îi zise:
― Pe femeia aceasta am răpit-o; este o spanioloaică, nu ştie
franţuzeşte. Vei căuta s-o serveşti cât se poate de bine, dar nu o
vei lăsa să iasă din casă, nici să se arate la fereastră.
― Foarte bine, zise valetul.
― Ce-i spuneţi? întrebă Fatima, care într-adevăr, nu ştia o
boabă franţuzeşte.
― I-am dat ordin să te ucidă dacă vei încerca să pleci sau să
te arăţi la fereastră.
― Oh! nu voi ieşi deloc, zise ea cu supunerea unui copil.
Şi luând mâna acelui om despre care credea că este dracul, i-
o sărută cu umilinţă.
Rocambole trecu într-o odaie vecină unde stătu aproape un
sfert de oră, apoi se întoarse.
Ţiganca nu-l mai recunoscu. Nu mai era omul cu părul
blond, cu haina cu găitane, cu şapca îmblănită, ci era anglo-
indianul, Morton Tynner, omul cu figura bronzată şi cu ochii
negri scânteietori.
― Eh! eh! zise el rânjind, vezi bine că eu nu sunt om, dacă
îmi pot schimba după voie înfăţişarea.
Fatima îl recunoscu după voce.
― Aşa este, zise ea, eşti dracul... Dumnezeul pe care îi adoră
ţiganii...
― Destul. Uite, ăsta este patul tău. Dormi fără teamă, fiindcă
nu mai eşti în puterea lui don José, termină Rocambole.
El sărută fruntea ţigăncii şi ieşi.
„Ea nu ştie franţuzeşte, el nu ştie spaniola, îşi zise
Rocambole dând cu ochii de valetul care aştepta în antecameră,
trebuie să-şi vâre dracul coada, pentru a-i face să se înţeleagă şi
din înţelegerea lor să iasă că nu eu sunt dracul în persoană.”
― Domnule, îi zise valetul, am fost astă seară la palat, după
cum mi-aţi poruncit. Am adus două scrisori.
Rocambole întinse mâna, luă cele două scrisori şi se apropie
de lumânare.
Prima, aceea care îi atrase atenţia prin scrisul ei mărunt şi
şters, îl făcu să tresară. Scrisoarea aceea venise prin poştă.
Rocambole o deschise, îşi aruncă ochii la iscălitură şi citi un
nume: Conception.
Iată ce conţinea scrisoarea:
245
„Domnule marchiz, tatăl meu este un om de fier. În faţa

evenimentelor el stă cu fruntea senină. Peste opt zile plecăm, vom
merge la Cadix, unde vom asista poate la înmormântare.
Cu toate acestea tata vrea să-şi ia adio de la lumea pariziană
cu surâsul pe buze, după cum este cu moartea în suflet.
Mâine seară, duminică, se dă la palatul de Sallandrera o
recepţie. Sunteţi invitat. Veniţi şi dumneavoastră, vă rog; simt
nevoia de a vă vedea.”
„Pe cinstea mea! îşi zise Rocambole, fetele astea sunt foarte
imprudente. Îţi trimit nişte scrisori cât se poate de
compromiţătoare, le iscălesc cu numele de botez, apoi fără să-şi
dea seama spun în mijlocul unei fraze şi numele de familie.
Adresează scrisoarea, apoi, unui om care înseamnă pentru ele
tipul perfect al cavalerului şi dorm liniştite”.
Falsul marchiz, băgă scrisoarea în buzunar.
„E bine s-o păstrez, zise el, cine ştie ce se poate întâmpla.”
Apoi deschise a doua scrisoare. Aceasta fusese adusă la
palatul de Chamery printr-un servitor şi era o invitaţie la
recepţia dată de ducele de Sallandrera.
― Ai dus scrisoarea mea în strada Castiglione? întrebă
Rocambole îmbrăcându-se cu pardesiul.
― Da, domnule, am dus-o la trei.
Biletul de care vorbea Rocambole îl scrisese el lui Banco şi
conţinea următoarele rânduri:
„Domnişoara Banco nu va trebui să se ducă nici astă seară la

Asnieres; ea va trebui să-l aştepte în strada Castiglione de la ora
unsprezece până la miezul nopţii, pe baronul Morton Tynner.
Trăsura va fi prezentă la locul obişnuit.”
Ieşind în stradă, Rocambole se uită la ceasornic: era ora

unsprezece. Se sui într-un cupeu de piaţă şi se duse în strada
Castiglione.
„Scrisoarea pe care mi-a trimis-o domnişoara Conception şi
invitaţia nobilului ei tată, îşi zise el în timpul drumului, mi-a
sugerat o idee frumoasă, pe care o voi pune în aplicare. Fiind
foarte posibil ca mâine să am onoarea de a prânzi cu don José,
îi voi pregăti, în scopul de a arăta domnişoarei Conception că
mă ocup de ea, o surpriză teribilă, urmată de o oarecare
spaimă. Câteodată ştiu să fac nişte articole de jurnal foarte
246
frumoase”.
Gândind astfel, Rocambole ajunse în strada Castiglione.
Banco îl aştepta cu supunerea unei slave.
― Bună seara, scumpa mea, îi zise el sărutându-i mâna cu
politeţe; după cum vezi sunt foarte punctual.
Banco se înclină.
― Cheamă intendentul, spune-i să-şi pună barba şi să plece
cu trăsura.
Banco tresări.
― Ce spuneţi? zise ea.
― Zic că don José este vrednic de iubirea ta. Batista pe care i-
ai dat-o albă acum este roşie.
― Dumnezeule! a omorât-o?
― Dar înroşită în sângele unui câine, zise Rocambole râzând.
Cu toate acestea, don José este foarte încredinţat că acela este
sângele fostei lui amante.
Şi fără a intra în alte amănunte, Rocambole îi arătă o măsuţă
şi îi dictă scrisoarea aceea, pe care după câteva minute, Carlo,
deghizată în ţărancă rusă, trebuia s-o înmâneze lui don José.
Intendentul fusese învăţat să facă lot ceea ce era necesar.
― Acum, zise Rocambole, să-ţi ofer cheia misterului.
― În sfârşit, murmură tânăra cu un suspin de uşurare.
Capitolul XXXV
Rocambole îşi luă atitudinea unui povestitor şi se uită la

Banco.
Ucenicul lui Sir Williams nu era omul dispus să-şi dezvăluie
secretele faţă de oricine şi cu atât mai puţin faţă de Banco.
Dar după ce o constrânsese prin forţă şi prin teroare să-l
introducă în jocul îndrăzneţ în care îl târâse pe don José,
aranjase pentru ea, cum se va vedea, o poveste cât se poate de
ingenioasă, care trebuia să o înşele.
― Fata mea, îi zise el, suntem într-o situaţie în care nu mai
putem avea secrete unul faţă de altul.
― Din fericire, aşa este, zise Banco.
― Şi dacă vrei, să recapitulăm în câteva cuvinte tot ceea ce
am făcut în opt zile de când ne cunoaştem.
― Fie, să recapitulăm.
― Când am intrat în joc, lăsându-te să întrevezi că aş putea
247
să te divulg, prinţului tău rus, care este un om serios...

― Oh! foarte serios, întrerupse Banco; are mai multe moşii de
câţi cai am eu.
― Şi în acelaşi timp, aş fi putut să te compromit faţă de don
José, omul... de plăcere, pe care reuşeşti să-l încredinţezi că eşti
o adevărată prinţesă...
― Pe cinstea mea! zise Banco, tata zicea adeseori că sunt o
bucăţică de regină.
― De aceeaşi părere sunt şi eu.
― Apoi? zise Banco, mişcată de acest compliment delicat.
― Or, ce voiai tu de la don José? în aparenţă puţin, în
realitate mult; doreai să-l convingi să te introducă în chip de
doamnă din lumea bună la generalul S..., din simplul motiv de
a-ţi umili părinţii care au refuzat darurile tale şi au preferat să
rămână portari la general.
― Aşa este, zise Banco.
― Pentru a-ţi ajunge scopul, ţi-ai alcătuit un întreg plan şi ai
aruncat banii pe fereastră.
― Oh! răspunse Banco, când trebuie să mă uit la bani...
― Bun! prin urmare aşa stăteau lucrurile când am apărut eu.
― Da.
― Pe don José nu-l iubeai.
― Aşa-i... zise Banco indignată. În lumea în care trăiesc eu, o
femeie care se lasă roabă iubirii este pe trei sferturi dezonorată.
― Prin urmare, nu voiai să faci din el decât un instrument
pentru răzbunarea ta.
― Absolut.
― Atunci am intrat şi eu în horă.
― Nu cumva şi tatăl dumitale este portar pe undeva? întrebă
ea pe un ton batjocoritor.
― Întrebarea e cam obraznică, dar este spirituală şi te iert.
Nu, tu voiai să te răzbuni pe familia ta, eu voiam să mă răzbun
pe don José şi să câştig o prinsoare.
― Cum? mă faci curioasă.
― Aşteaptă, ţi-am promis că-ţi voi spune absolut totul.
― Ce noroc! începusem să-mi cam pierd capul, pe cuvântul
meu de cinste!
― Don José, continuă Rocambole, este capabil de orice, chiar
de o crimă, după cum ai văzut. El a reuşit să-mi răpească acum
câtva timp, cu câţiva pumni de aur, o femeie pe care o iubeam.
― Ah! am început să înţeleg.
248
― Nu înţelegi nimic. La început am jurat să mă răzbun, apoi,

el trebuind să se însoare cu vara lui, m-am prins pe o sută de
mii de franci, cu un lord tânăr, foarte excentric şi foarte bogat,
că voi face să se strice proiectul acesta de căsătorie.
― Deşteaptă treabă, zise Banco.
― Te-am ajutat pe cât am putut şi, mulţumită sfaturilor mele
ai jucat foarte bine scena aceea de gelozie, în care i-ai cerut
viaţa amantei sale.
― Mă iartă, întrerupse Banco, nu cumva aceasta este femeia
în chestiune?
― Poate.
― Şi pe urmă?
― Valetul lui don José şi toţi servitorii ţigăncii sunt
cumpăraţi de mine.
― Îi plăteşte scump?
― Foarte scump. Valetul l-a încredinţat pe stăpânul său că
singurul mijloc de a scăpa de gelozia sălbatică şi de loviturile de
pumnal ale ţigăncii, ar fi acela de-a o otrăvi. Ideea a plăcut lui
don José, şi valetul său i-a dat drept otravă puternică un
prăfuleţ cât se poate de inofensiv. Ştii ce s-a întâmplat: ieri
dimineaţă, ţiganca era cât se poate de sănătoasă, iar don José a
fost gonit din faţa ta. Scrisoarea ta şi batista pe care te-am silit
să i le trimiţi şi-au produs efectul. Don José nereuşind să o
otrăvească pe ţigancă a decis atunci să o înjunghie. De treaba
aceasta a acceptat să se ocupe negrul, la preţul de zece mii de
franci, care au intrat în buzunarul meu.
― Haida de!
― Trebuie să-mi mai scot şi eu din cheltuieli, zise Rocambole
râzând.
― Şi ce a făcut negrul?
― M-a ajutat s-o răpesc pe ţigancă.
― Unde ai dus-o?
― Într-un loc sigur, unde aşteaptă ordinele mele.
― Şi pe urmă?
― Pe urmă negrul a ucis un câine al Fatimei şi a înmuiat în
sângele lui o batistă pe care don José, plin de încântare, o va
aduce ferocei poloneze.
Banco izbucni într-un hohot de râs fermecător şi batjocoritor.
― Asta-i bună, zise ea; dar la ce serveşte scrisoarea pe care i-
am trimis-o?
― Draga mea, zise Rocambole, scrisoarea aceea n-are alt scop
249
decât de a-i aţâţa pasiunea vulcanică a lui don José...

― Aşa este! am citit şi eu într-un roman că iubirea sporeşte o
dată cu dificultăţile.
― Să ştii că este adevărat, răspunse Rocambole.
― Şi apoi?
― Scrisoarea aceea mai avea şi scopul de a-l sili pe don José
să stea toată ziua acasă fără să poată afla nimic din cele ce se
vor petrece mâine dimineaţă în strada Rocher.
― Mai curând sau mai târziu tot o să afle el de răposatul
câine, zise Banco pe un ton comic.
― El va afla, dar tu să te prefaci că nu ştii nimic şi că nu te
îndoieşti de moartea Fatimei.
― Va trebui să mă duc mâine să-l văd?
― Da, mâine seară.
― Şi ce să-i spun?
― Lasă că te învăţ eu mâine.
― Încă o întrebare.
― Spune.
― Eu nu văd încă unde este răzbunarea dumitale şi cum vei
face să strici căsătoria lui don José.
― Vei vedea. Pe ţigancă o ţin închisă; dar i-am promis că îl va
vedea de don José la braţ cu tine.
― Ah! drace!
― Aceasta se va întâmpla la balul mascat pe care îl va da
generalul miercurea viitoare.
― Îmi promiţi că voi merge şi eu la balul acela?
― Pe cinstea mea!.... Şi în timp ce don José se va plimba la
braţ cu tine, ţiganca se va arunca, probabil, asupra lui cu un
pistol în mână.
Banco se înfioră.
― Foarte mulţumesc! zise ea; glume din astea nu-mi plac şi
părăsesc partida.
― Fetiţo, îi zise Morton Tynner cu linişte, ai spus o prostie.
― O prostie?
― Fireşte; mai întâi, fiindcă mie nu trebuie să mi se refuze
niciodată nimic.
El se uită la ea cu o privire de gheaţă, care o făcu să tresară.
― Şi apoi, continuă el, trebuie să te gândeşti că pistolul acela
va fi încărcat de mine şi în cazul acesta mă voi feri de a pune în
el vreun glonţ.
― Oh! atunci, zise Banco, din moment ce nu-i nici un
250
pericol...
― Nici unul.
― Dar se va face scandal mare.
― Fireşte!.... ţiganca va fi arestată, don José va fi demascat şi
domnişoara Conception va veni şi-l va găsi între o amantă
fericită şi o amantă părăsită.
― Şi mi se va scoate şi mie masca?
― Sigur!
― Ştii că este original lucrul acesta; ar avea aerul unei
comedii.
― Acum ai înţeles?
― Totul.
― Atunci, bună seara, zise Rocambole ridicându-se. Pe
mâine, când te voi învăţa ce trebuie să faci.
Şi Morton Tynner se întoarse în strada Suresnes, unde el
deveni marchizul de Chamery. Ţiganca adormise.
*
* *
A doua zi domnul marchiz de Chamery se sculă pe la ora zece

de dimineaţă şi se urcă în apartamentul lui sir Williams.
De două zile orbul nu mai auzise vorbindu-se de ucenicul
său.
― Unchiule, îi zise Rocambole, iartă-mă că te-am neglijat
astfel; dar am îndeplinit întocmai toate instrucţiunile pe care mi
le-ai dat şi am venit să-ţi povestesc ILIADA mea.
Orbul făcu un gest de aprobare.
Rocambole se aşeză la căpătâiul patului său şi îi povesti pe
scurt, dar cu toate amănuntele, evenimentele de mai sus.
Sir Williams asculta, încântat.
― Vezi bine, îi zise Rocambole terminând, totul merge ca pe
roate.
― Da, făcu orbul semn din cap.
― Iată ce înseamnă va să zică, să ai noroc!... tu, biet bătrân,
în locul meu ai fi fost de mult dat peste cap. Şi cu toate acestea
tu eşti cel care ordonă, iar eu braţul care execută. Asta este, eu
am noroc şi tu n-ai. Ţie ţi-au tăiat limba şi te-au tatuat; eu am
devenit marchiz şi grajdurile mele sunt pline de cai englezeşti.
Şi după această batjocură crudă, care făcu pe mutilat să se
învineţească de furie, Rocambole adăugă:
251
― Dar lasă, consolează-te, voi căuta să-ţi fac pe plac mai

târziu: îţi voi face o mâncare aleasă din mica ta Baccarat, o
mâncare împărătească!
Promisiunea aceasta făcu să se potolească furia lui sir
Williams: pe buzele lui flutură un surâs hidos.
Şi Rocambole îl părăsi, strângându-i mâna cu afecţiune.
„Astăzi, îşi zise falsul marchiz, n-am mare lucru de făcut şi
vreau să-mi întrebuinţez timpul bine. Mai întâi, voi cere surorii
mele să-mi servească masa. Îmi place viaţa de familie... pe urmă
mă voi repezi până în strada Suresnes pentru a vedea dacă
prizoniera mea a dormit bine azi noapte. Apoi Morton Tynner se
va duce în strada Castiglione, s-o înveţe pe Banco ce are de
făcut.
După aceea, voi trece pe la club unde voi pierde câţiva
ludovici. Sunt trei zile de când n-am mai fost pe acolo şi nu
trebuie să-mi neglijez cunoştinţele. În sfârşit pe la ora cinci, mă
voi îmbrăca în mare ţinută şi mă voi prezenta la recepţia
viitorului meu socru”.
Rocambole îşi îndeplini punct cu punct acest mic program şi
la ora cinci şi jumătate cupeul său tras de doi cai frumoşi se
opri la scara palatului de Sallandrera.
Omul care se transformă în atâtea chipuri redevenise
marchizul de Chamery, gentilom desăvârşit din toate punctele
de vedere.
El observă cu oarecare satisfacţie că printre echipajele care
aşteptau nu era şi acela al lui don José.
„Îşi aşteaptă prinţesa”, se gândi el.
Şi se urcă la al doilea etaj al palatului, ca un obişnuit al
casei, după ce întrebă dacă domnişoara Conception era încă în
atelierul său.
Felul de viaţă cu totul englezesc, pe care-l ducea fata,
justifica purtarea aceasta.
Marchizul intră în atelier cu speranţa de-a o găsi pe
Conception singură. Dar aşteptarea lui fu înşelată; în jurul
tabloului la care lucra tânăra, începuseră să se îngrămădească
unele din acele nulităţi elegante, din acei nepoftiţi ai lumii,
cărora s-ar părea că întâmplarea le-a dat misiunea neplăcută de
a tulbura convorbirile între patru ochi, de a împiedica întâlnirile
şi de a trânti prostia lor pretutindeni unde era mai puţină
nevoie de ei.
Domnişoara de Sallandrera stătea într-un fotoliu şi asculta
252
cu un surâs melancolic, complimentele de o banalitate stângace

în legătură cu tabloul său. Totodată ea susţinea conversaţia cu
o bătrână literată şi cu cinci sau şase viconţi, care ziua jucau la
Bursă iar seara la bacara.
Rocambole salută pe toată lumea aceasta cu un amestec de
politeţe şi de obrăznicie, apoi se apropie de Conception.
Fata era palidă şi trebuia să fie înconjurată numai de proşti
pentru a nu observa nimeni că suferea în mod serios. Ea aruncă
marchizului de Chamery o privire care însemna: „Dumnezeule!
vii prea târziu... şi cu toate acestea am atâta nevoie să-ţi
vorbesc şi să mă încred în dumneata...”
Rocambole ştiu să dea figurii sale o umbră de contrarietate şi
de ciudă, care produse un efect cât se poate de bun asupra
domnişoarei de Sallandrera.
Conversaţia, după ce atinse toate problemele fără mare lux
de amănunte, cu toată prezenţa bătrânei literate, ajunse şi la
tema disperării. Cum filfizonii aceştia nu avuseseră niciodată o
supărare mai serioasă decât aceea de a le muri un cal, de a
pierde la cărţi, sau de a le greşi croitorul vreo haină, puteau ei
să discute despre modul cum vibrează această coardă gravă
care se numeşte disperare şi pe care nu o înţeleg decât sufletele
alese? Cine poate şti!
Dar în momentul când Rocambole se aşeză, un viconte care
ţinea cu orice preţ să facă pe înţeleptul cu înţelepciunea altora,
spuse o cugetare pe care o citise în ajun în ziarul său obişnuit:
„disperarea este pur şi simplu visul de orgoliu al unui suflet
bolnav” şi adăugă cu infatuare:
― Vă întreb pe dumneavoastră, domnişoară şi domnilor, se
poate ca un om sănătos la minte şi la corp să fie nenorocit?
― Domnule, răspunse Conception cu o tristeţe sfâşietoare,
uitaţi durerile care se nasc din cauza morţii.
― Da de unde! de-asta omul se consolează repede.
― Şi de aceia care-l fac să-şi dorească moartea? continuă fata
cu vocea mişcată.
Nimeni nu înţelese, nici chiar bătrâna literată. Dar
Rocambole, care pătrunsese gândul intim şi neliniştea
sufletească a fetei, răspunse:
― Din fericire, domnişoară, moartea are consolări supreme şi
adeseori ea seceră în apropierea celor care doresc mormântul,
tocmai pentru a-i face să înţeleagă viaţa.
Fraza aceasta nebuloasă smulse unui alt viconte următoarea
253
reflecţie murmurată cu vocea pe jumătate:

― Doamne! prost mai e marchizul!
Dar Conception tresări.
Pentru ea cuvintele lui Rocambole păreau că se traduc astfel:
„Speră.... Monstrul căruia i te crezi deja sacrificată a ajuns
poate la ceasul său din urmă.”
Don José intră.
Spaniolul era posomorât şi îngrijorat. Fără îndoială, poloneza
nu venise încă.
― Pe toţi dracii! zise un al treilea viconte, ai mutra unui
conspirator.
― Eu? zise don José tresărind.
― Chiar dumneata.
― Nu cumva eşti autorul dramei din strada Rocher? întrebă
bătrâna literată, care nu visa decât combinaţii dramatice.
Cuvintele acestea îl făcură pe don José să tresară şi să se
învineţească. În atelier era aproape întuneric, tinerii nu erau
prea înzestraţi cu spirit de observaţie, bătrâna literată purta
ochelari albaştri pe nasul ei ascuţit, aşa că Rocambole fu
singurul care-l observă pe don José tresărind.
― Despre ce dramă este vorba? întrebară toţi din toate
părţile.
― Eh! Doamne! răspunse bătrâna literată, de asasinatul din
noaptea trecută.
― Doamnă... bolborosi don José cu o voce mai mult
emoţionată decât iritată.
― Oh! vă rog să mă iertaţi, seniore, am glumit, după cum vă
puteţi foarte uşor închipui: dar asasinatul a avut loc.
― Ce asasinat?
Rocambole se furişă până la uşa domnişoarei Conception.
― Ascultaţi, îi zise el încet, şi uitaţi-vă bine la don José.
― Dar despre ce asasinat vorbiţi? întrebară viconţii.
― Ah! răspunse autoarea dramatică; este o dramă oribilă:
amănuntele nu le ştiu.
― Oricum...
― Noaptea trecută a fost omorâtă o femeie în strada Rocher...
unde stau şi eu.
― Cred, murmură don José, care, printr-o forţare supremă
reuşi să surâdă, cred, doamnă, că ne veţi povesti unul din acele
foiletoane dramatice pe care le scrieţi atât de bine!...
― Domnule!... răspunse autoarea înţepată, faptele pe care le
254
voi spune sunt absolut reale.

― Să le auzim, zise Rocambole cu nepăsare.
― Întâmplarea care a emoţionat azi dimineaţă tot cartierul
din preajma pieţei Laborde, a fost uciderea unei femei.
― Care femeie?
― Nu ştiu încă... circulă fel de fel de zvonuri, unele mai
curioase decât altele... mi se pare că la mijloc este o poveste de
dragoste.
― Bun!... rânji don José cu dinţii strânşi, am spus eu că
trebuie să fie un roman la mijloc.
― Dar, continuă cu însufleţire autoarea dramatică, trebuie să
se fi făcut lumină până acum asupra acestui eveniment lugubru
şi ziarele de astă seară ne vor da, fără îndoială, amănunte
complete.
― Mi se pare că doamna are dreptate, zise marchizul de
Chamery... Tocmai în momentul când voiam să ies din casă,
valetul mi-a dat ziarul la care sunt abonat... îl am în buzunar.
Şi Rocambole scoase ziarul, îl desfăcu, apoi, nepăsător, cu o
indiferenţă desăvârşită, luă o lampă şi o puse pe masa de care
don José viu mişcat stătea rezemat. Lampa îi lumina figura.
Domnul de Chamery îşi aruncă ochii pe ziar, în timp ce
spaniolul suferea îngrozitor din cauza fricii de a se trăda.
― Ah! iată, zise în sfârşit Rocambole. Asta trebuie să fie.
Pe jumătate ascunsă după pânza pe care o picta, Conception
se uita la don José cu privirea arzătoare.
Spaniolul era galben-vânăt la faţă şi tremura din tot corpul.
Dar toate privirile erau aţintite asupra lui Rocambole şi nimeni
în afară de Conception, nu se gândea la don José.
Rocambole citi acest titlu incitant:
Capitolul XXXVI
„MISTERIOSUL ASASINAT DIN STRADA ROCHER”

Articolul începea ca orice foileton.
„În strada Rocher există o casă cu două ieşiri: una din ele are
numărul 3, cealaltă dă în piaţa Laborde, în faţa pasajului Soleil.
Este aproape un an de când, într-o seară, pe întuneric, o
trăsură se opri în faţa intrării situate în piaţa Laborde.
Din trăsura aceasta coborâră trei persoane: o femeie tânără cu
înfăţişarea suferindă, a cărei figură era acoperită de un voal, alta
255
mai bătrână, care părea să fie cameristă şi un negru.

Aceste trei persoane închiriară un apartament la etajul al
patrulea.
Din ziua aceea, nici un locatar din sus-numita casă, nici un
vecin nu a mai văzut-o pe tânăra bolnavă.
Negrul şi bătrâna ieşeau zilnic pentru a face târguielile
necesare. Ei nu vorbeau decât spaniola şi se înţelegeau cu
furnizorii prin semne.
În fiecare zi, pe la ora zece, un om îmbrăcat în negru, care
părea a fi medic, venea la bolnavă. În acelaşi timp, seară de
seară, pe la ora zece, un alt bărbat îmbrăcat în haine de lucrător,
venea prin strada Rocher şi intra după cum rezultă din mărturia
unei doamne, Coralia, lustruitoare, într-un mic apartament de la
etajul al patrulea. Apartamentul acesta comunica printr-un
coridor cu apartamentul doamnei spaniole. Numai pretinsul, sau
veritabilul lucrător avea cheia de la apartamentul acela.
Necunoscutul care venea în fiecare seară pleca la miezul nopţii.
Aseară, sâmbătă, doamna Coralia venind acasă, fu foarte
mirată găsind apartamentul său deschis şi uşa dată de perete;
împinsă de un sentiment de curiozitate, ea intră în apartamentul
de alături.
Apartamentul era gol şi într-o mare dezordine. Mobilele erau
răsturnate şi o dâră de sânge pleca din budoar şi forma o pată
pe covorul din salon. Coralia fugi înspăimântată şi începu să
strige ajutor; locatarii casei alergară şi intrară în salon şi în
dormitor. Întins pe pat şi acoperit cu plapuma se afla cadavrul
unei femei...”
― Foarte curios, zise Rocambole cu răceală, întrerupându-se

pentru a răsufla. Ce părere aveţi, don José?
― Curios, într-adevăr, murmură don José, pe care
Conception continua să-l privească şi ai cărui dinţi clănţăneau
de spaimă şi de emoţie.
Viconţii şi autoarea dramatică nu se uitau decât la
Rocambole.
„Femeia asasinată nu era după cum s-ar crede tânără

bolnavă...”
― Oh! oh! exclamară toţi din toate părţile. Uimirea aceasta

generală veni în ajutorul lui don José, care era cât pe ce să cadă
256
leşinat din cauza acestei revelaţii neaşteptate.
„Femeia asasinată era bătrâna servitoare spanioloaică, care

fusese culcată în patul stăpânei sale... Negrul şi tânăra
dispăruseră. Toată lumea se pierde în fel şi fel de presupuneri
asupra acestui asasinat misterios.
Cine este asasinul? Negrul, tânăra sau necunoscutul care
venea în fiecare seară? Justiţia va reuşi, fără îndoială, să
dezlege această enigmă oribilă.
În sfârşit, adăuga autorul articolului, s-a descoperit, în dosul
unui tablou mare, o altă ieşire secretă, făcută în grosimea zidului,
ieşire care comunica cu mansarda de la etajul superior printr-o
trapă.
Nouă şi indescifrabilă enigmă!”
― Doamnă, zise marchizul de Chamery, întorcându-se spre

autoarea dramatică, această întâmplare putea constitui un
subiect frumos pentru unul din romanele dumneavoastră.
Autoarea se înclină măgulită.
Puţin ar fi lipsit ca viconţii care erau de faţă, să nu se dea la
fel de fel de comentarii, dar un lacheu în livrea veni să anunţe
că masa era servită.
Marchizul de Chamery, care, se apropiase de Conception, îi
oferi imediat braţul.
Conception era tot atât de palidă şi de emoţionată ca şi don
José.
― Domnişoară, îi zise încet Rocambole, pentru numele lui
Dumnezeu! în numele liniştii dumneavoastră ― căci trebuie să
fiţi salvată ― vă rog, încercaţi să nu vă trădaţi. Nu vă lăsaţi
stăpânită de emoţie, căci altfel totul este pierdut.
Conception răspunse printr-o strânsoare înfrigurată.
― Doamna din strada Rocher, continuă repede Rocambole, în
timp ce coborau scara, este ţiganca, iar omul îmbrăcat ca un
lucrător, este dânsul.
Braţul domnişoarei Conception tremura sub braţul
marchizului.
― Femeia asasinată este doica, asasinul este negrul... acela
care l-a plătit pe asasin... este el. Asasinul s-a înşelat... a lovit
pe întuneric crezând că-şi omoară stăpâna... a înjunghiat-o pe
servitoare... În sfârşit, termină Rocambole, în momentul când
intrau în sufragerie, el l-a omorât pe don Pedro, pentru a ajunge
257
la dumneavoastră... iar pentru a suprima şi ultimul obstacol a

căutat să scape de complicea sa....
Din fericire atât pentru Conception, cât şi pentru asasinul
don José, numărul invitaţilor era mare; sufrageria scânteia de
lumină şi vuia de murmur. Amândoi avură timp să se
liniştească.
Rocambole fu aşezat alături de Conception.
― Domnişoară, îi zise el după o oră, când zgomotul începuse
să se mărească şi venise momentul toasturilor, dacă vreţi să vă
scap, trebuie să vă supuneţi orbeşte hotărârilor mele.
― Vă jur!
― Trebuie să fiţi tare, să înmormântaţi acest nou secret în
adâncul inimii dumneavoastră, cu tot atâta curaj şi cu tot atâta
stoicism ca şi celelalte secrete. Miercurea viitoare va trebui să
veniţi cu orice preţ la balul compatriotului dumneavoastră,
generalul S... chiar dacă veţi fi obligată să apăreţi la braţul
mizerabilului acela.
― Voi veni, murmură Conception.
*
* *
La ora nouă, când lumea se sculă de la masă, don José, ce

suferise tot timpul ca un condamnat la moarte, se repezi afară
din salon şi fugi, fără ca plecarea aceasta precipitată să fie
observată de la început.
Când ieşi în stradă, în acea stradă lungă şi pustie, numită
Babylone, se rezemă de un zid:
„Mi se pare că o să mor!”, gândi el.
Să nu se creadă că această slăbiciune fizică şi această
zguduire morală se datorau cumva remuşcărilor.
Nu, dacă don José se îngălbenise, tresărise şi tremurase
atunci când Rocambole începuse citirea ziarului, dacă în sfârşit
teama de a se trăda îl înspăimântase la început şi îl făcuse să
îndure în câteva clipe un secol de tortură, nu trebuie să ne
înşele, căci don José era unul din acei sceleraţi care, ştiind să-şi
stăpânească emoţia şi să redevină stăpân pe el însuşi, reuşesc
să surâdă şi să-şi compună o figură cât se poate de liniştită.
Ceea ce-l înspăimânta mai mult pe don José şi făcea să-i
îngheţe sângele în vine, întunecându-i privirea şi înmuindu-i
picioarele, era acea revelaţie ameninţătoare din care reieşea
258
greşeala făcută de negru.

Narcis se înşelase; prin urmare Fatima trăia. Şi dacă trăia, o
făcea numai pentru a se răzbuna. Don José o porni în cele din
urmă pe jos, urmărit de cele mai înspăimântătoare halucinaţii.
Când vedea pumnalul celor trei fraţi ai ţigăncii ameninţându-
l, când imaginea, şi mai înspăimântătoare încă, a eşafodului, a
ghilotinei, care se ridica grozavă şi ameninţătoare înaintea sa;
ghilotina pe a cărei estradă sinistră sta neînduplecată ţiganca,
tratându-l şi numindu-l asasin şi fratricid!
Don José merse multă vreme, fără să ştie unde, ca un om
beat, ca un idiot, şi numai întâmplarea îl făcu să traverseze
Sena şi piaţa Ludovic XV, să ajungă pe Champs-Élysées şi să
nimerească acasă.
Uitase totul, chiar şi de femeia voalată care trebuia să vină.
Sună, ca un automat, iar când trecu prin faţa portarului,
acesta îl opri şi îi dădu o scrisoare.
El îşi aruncă ochii pe scrisoarea aceea...
Deodată tresări, sângele i se adună în inimă, iar urechile
începură să-i vâjâie...
Recunoscuse după scris că acea epistolă venea de la ţigancă.
Don José intră în casă şi mai ameţit.
Apoi se închise înăuntru, întoarse de două ori cheia în uşă,
rupse plicul şi aruncă asupra scrisorii o privire rătăcită.
Răvaşul ţigăncii începea astfel:
„Nu tremura, don José, nu te teme de aceea, pe care ai vrut s-o

suprimi din rândul celor vii şi care te-a iubit atât de mult.”
Această primă frază îl linişti puţin pe don José. El respiră

zgomotos şi continuă să citească:
„Don José, iubitul meu, ai fost ingrat şi crud cu Fatima ta,

ingrat fiindcă ai încetat să o iubeşti, crud pentru că ai căutat să o
omori.
Dar Fatima este una din acele femei care nu iubesc decât o
singură dată în viaţă şi care, pentru respectul pe care îl poartă
dragostei lor nu caută să se răzbune. Te-am ameninţat cu
pumnalul într-un acces de gelozie şi frica de moarte te-a făcut să
fii asasin pentru a doua oară. Din această cauză, te iert.
Cum am scăpat de soarta pe care mi-ai pregătit-o?
Acesta este secretul meu..., pe care îl duc cu mine, căci nu mă
259
vei mai vedea niciodată, don José.

Când vei primi scrisoarea mea voi fi departe de Paris.
Peste trei zile voi părăsi Franţa şi nu mă voi mai întoarce
nicicând.
Nu căuta să afli unde mă duc dacă ţii la fericirea şi la viaţa ta.
Eu nu te voi căuta. Deci, fă şi tu ca mine.
Dacă vei face altfel, adică vei încerca să obţii îndurarea mea,
pumnalul ţiganilor, fraţii mei, te va ajunge mai curând sau mai
târziu.
Adio, don José, fii fericit cu aceea pe care inima ta a ales-o!
Eu voi încerca să te uit.
Nu avea nici o teamă de secretul acela care ne-a legat atât de
multă vreme unul de altul. Lumea nu va şti niciodată că fratele
tău, don Pedro, a fost asasinat de tine şi de mine.
Adio, încă o dată şi pentru totdeauna.
Fatima”
Don José citi şi reciti scrisoarea aceasta de mai multe ori.

Mai întâi i se păru că ar avea un înţeles misterios şi că
nepăsarea pe care o arăta ţiganca nu era altceva decât o cursă.
Fatima, geloasă şi trădată... Fatima, ameninţată cu moartea de
amantul ei, scăpând şi iertând pe asasin, i se părea lui don José
un lucru de neînchipuit, fiindcă el nu iertase niciodată pe
nimeni.
Dar, în sfârşit, cum corpul omenesc este un abis de orgoliu,
cum omul care a fost iubit nu se poate obişnui cu ideea că nu
mai este iubit, don José sfârşi prin a crede cu adevărat cele
cuprinse în scrisoare.
„Ea mă iubeşte încă!” îşi zise el.
Şi fiindcă don José era un om forte, adăugă:
„Cât este de proastă, Doamne!”
Liniştit, omul acela care până atunci tremurase ca un
condamnat pe treptele eşafodului, se aşeză cât se poate de calm
lângă sobă, se înfăşură în halatul său şi începu să se
gândească. De două ore uitase, din cauza neliniştii prin care
trecuse la palatul de Sallandrera, pe pretinsa prinţesă poloneză.
După ce-i trecu spaima, îşi aduse aminte de Banco. Nu
fusese el în ajun în casa aceea misterioasă, unde, în locul
iubitei găsise un bilet în care ea îl ruga să o aştepte a doua zi
acasă, de dimineaţă până la ora cinci după amiază şi de la nouă
seara până la miezul nopţii?
260
Don José se temu atunci de două lucruri:

Mai întâi se temea ca Banco să nu fi venit în timpul cât
lipsise el de acasă.
De aceea coborî la portar şi-l întrebă:
― N-a venit nimeni să mă caute?
― Nimeni, domnule, i se răspunse.
― Nu s-a oprit nici o trăsură la poartă?
― Nici una.
― Nu cumva ai văzut urcându-se la mine o doamnă...
voalată?
― Oh! nu, zise portarul, toată ziua am stat la poartă şi n-am
văzut nici o singură femeie intrând în casă.
Don José respiră uşurat.
El se întoarse în casă şi aşteptă din nou cu urechea la pândă,
cu inima palpitând.
Don José uitase deja de crima sa din noaptea trecută.
El îşi aştepta amanta cu nerăbdarea naivă a unul şcolar.
Al doilea lucru care-l neliniştea pe asasin era mult mai serios
decât primul şi pe măsură ce orele înaintau, neliniştea aceasta
se transforma în îngrijorare.
Dacă prinţesa poloneză ştia deja că negrul se înşelase şi că
Fatima trăia încă?
Şi cine ştie dacă în cazul acesta, furioasă de a fi fost înşelată,
şi acuzându-l pe el de înşelăciune, ea nu-şi va ţine jurământul
pe care-l făcuse, de a nu-l mai accepta decât după moartea
ţigăncii Fatima?
Ceasornicul sună ora unsprezece, apoi unsprezece şi
jumătate şi nu veni nimeni.
Tâmplele spaniolului se acoperiră cu o sudoare îngheţată.
În sfârşit, tocmai când urma să sune de miezul nopţii, un
zgomot de trăsură se auzi în stradă. Un cupeu se opri la poarta
lui.
Don José tresări şi i se păru că nu-i mai curge nici o picătură
de sânge în vine. Alergă în antecameră şi trase cu urechea;
cineva cu un pas uşor urca scara; se opri în faţa uşii de la
intrare şi trase de clopoţel.
Don José se înfioră din cap până în picioare, deschise şi se
găsi în faţa unei femei voalate.
Ea intră şi se îndreptă repede spre salon, unde ardea o
lampă, şi îşi scoase voalul.
Don José dădu un ţipăt de bucurie şi căzu în genunchi.
261
Era Banco!... tot prinţesă în ochii spaniolului!

Ea se trânti pe o canapea şi întinse mâna lui don José.
― Bună seara, prietene, îi zise ea, nu pot să stau decât o
secundă. Şi astăzi, tiranul meu mă urmăreşte.
― Tot te mai supraveghează?
― Vai!
― Oh! aş vrea să-l omor pe omul acesta.
― Mai târziu, vom vedea noi, zise Banco: dar astăzi am venit
ca să-ţi mulţumesc. Don José tresări.
― Să-ţi mulţumesc, zise ea, fiindcă ai fost ascultător, şi ţi-am
adus recompense.
― Ah! zise el cu bucurie.
― Fatima a murit, nu este aşa?
― Fireşte, răspunse don José, cu vocea nu tocmai sigură.
― Şi nu-ţi pare rău de ea?
― Nu, fiindcă te iubesc!
Ea dădu un ţipăt de bucurie.
― Ce-ai zice dacă am petrece o noapte întreagă la un bal?
― La un bal?
― Da.
― Dar... unde?
― Mai întâi, zise ea, trebuie să-ţi spun că miercurea viitoare
bărbatul meu va lipsi din Paris pentru douăzeci şi patru de ore.
Până atunci nu vom putea să ne vedem.
― Dar miercuri?
― Miercuri îmi vei trimite două invitaţii în alb, pentru balul
pe care-l dă doamna S..., soţia generalului spaniol. După cum
ştii, balul acesta este costumat şi masca este de rigoare.
― Dar... voi să obiecteze don José.
― Nu primesc nici o observaţie, îi zise ea pe un ton drăgălaş,
râzând şi întinzându-i fruntea pentru a i-o săruta, îmi trebuie
două invitaţii.
― Pentru ce două?
― Una pentru mine, iar cealaltă pentru doamna mea de
companie,
― Dar unde să vi le trimit?
― Va veni aici miercuri dimineaţă un om şi îţi va aduce o
scrisoare de la mine. În răvaşul acela îţi voi spune costumul cu
care voi fi îmbrăcată şi semnele după care mă vei recunoaşte;
vei da trimisului meu cele două invitaţii şi o scrisoare în care va
trebui să-mi spui cât se poate de exact costumul în care vei fi
262
îmbrăcat.
― Fie! zise don José.
― Adio, amicul meu, îi zise ea, adio... trebuie... pe miercuri...
iubeşte-mă... te iubesc.
Ea se lăsă sărutată şi fugi spre uşă.
― Nu mă conduce, zise ea, şi nu te arăta nici la fereastră...
adio.
Ea îşi luă voalul şi dispăru pe scară; după trei secunde, don
José auzi zgomotul unei trăsuri care se îndepărta tot mai mult.
Capitolul XXXVII
Săptămâna următoare, miercuri seara, palatul generalului

spaniol S... era iluminat a giorno. Parisul elegant şi nobil, toţi
străinii distinşi îşi dădură întâlnire acolo.
Cum începuse să se împrimăvăreze, grădinile palatului
fuseseră deschise şi împodobite cu lampioane veneţiene; trebuia
să se danseze în saloane, iar cei obosiţi de atmosfera apăsătoare
a balului se puteau duce să respire aerul curat din grădină.
Generalul S... era un om încă tânăr, pe care întâmplarea cu
războiul civil şi nenorocirile politice îl aruncaseră pe un pământ
străin, la vârsta de abia treizeci şi cinci de ani, ca pe un erou
învins, ca pe un curajos războinic culcat la pământ, străpuns
de lovituri, la picioarele stindardului său sfâşiat.
Soţia lui, o tânără orfană cu care se căsătorise în exil, avea
douăzeci şi trei de ani. Doamna S... avea acea frumuseţe
mândră şi melancolică a femeilor pentru care căsătoria a
devenit un fel de sacerdoţiu. Măritându-se cu eroul căzut, cu
marele om redus la întunecimea vieţii particulare, tânără
franţuzoaică înţelesese întreaga nobleţe a misiunii sale. Ea
trebuia să îngrijească acele răni sufleteşti de care generalul
suferea mai mult decât de cele trupeşti să facă uitată ruina
speranţelor acelei victime a fidelităţii, în sfârşit, să fie tare şi
resemnată pentru amândoi, în orele de tristeţe, când proscrisul
îşi aducea aminte de patrie, de luptele, de victoriile lui din ajun
şi de întunecimea zilelor de mâine; în orele acelea omul visează
la luptele vieţii publice, soldatul, la atmosfera încinsă a
câmpului de bătaie, iar exilatul raza de soare care aureşte
munţii şi câmpiile patriei sale.
Generalul venise la Paris cu fruntea plecată, cu sufletul
263
cernit, cu disperarea în inimă, hotărât să trăiască singur, după

cum Marius se hotărâse să trăiască singur pe ruinele
Cartaginei.
Dar el se întâlnise cu domnişoara de P... St.-C... şi zâmbetul
copilăresc, acel surâs de admiraţie şi de entuziasm, acea privire
plină de iubire şi de compătimire, în acelaşi timp, cu care-l
privise orfelina îl atinsese şi-l mişcase adânc.
Omul acesta care n-a avut timp să iubească până atunci, a
cărui inimă întreagă fusese absorbită de rege şi de patrie, acest
soldat care nu mai avea nici una nici alta, sfârşi prin a o iubi pe
fata asta care-l admira. La început a încercat pentru ea o
afecţiune cu totul părintească, apoi tinereţea, redeşteptându-se
în el, bătrânul general de treizeci şi opt de ani începu să-şi
adore soţia cu toată ardoarea, cu toată delicateţea şi cu tot
entuziasmul unui tânăr de douăzeci de ani, în primul an al
căsătoriei lor, departe de lume, aproape singuri, el îmbătat de
acel surâs tânăr şi fragil, ea, plină de admiraţie pentru acea
glorie oprită aşa de repede din zborul ei, pentru renumele de
ieri, condamnată a nu mai avea nici un răsunet mâine, pentru
acea inimă mare zdrobită, dar nu descurajată. Dar veni o oră
când generalul îşi zise că n-o putea condamna pe acea tânără
plină de viaţă, de speranţă şi de iluzii la existenţa liniştită şi
retrasă care place sufletelor încercate; el îşi zise că ar fi ruşinos
şi barbar să închidă uşile lumii acestei copile, tocmai el, care l-a
vrut, l-a dorit şi l-a presimţit în dosul grilei din mânăstirea în
care se afla.
Şi generalul îşi cumpără un palat, îl aranjă, deschise
saloanele şi, de două ierni, soţia proscrisului devenise una din
reginele modei, una din acele doamne pe care toată lumea o
vorbea numai bine pentru frumuseţea, spiritul şi virtuţile ei.
În seara aceea se pregătea o serbare splendidă la palatul
generalului. Palatul lui, recent restaurat, mobilat cu un lux
delicat, era situat în cartierul Beaujon.
Un şir lung de trăsuri staţionau pe ambele laturi ale străzii şi
în fiecare minut noi trăsuri veneau cu invitaţi.
Balul era mascat şi costumat. Doamna S..., sigură de
cunoştinţele ei, nu invitase dealtfel decât persoane în care se
putea încrede şi, sigură de invitaţii ei, proclamase balul mascat.
Fiind convinsă că nici un străin nu se putea strecura, doamna
S... nu obligase pe invitaţi să-şi scoată masca, în momentul
când intrau în salon.
264
Cu toate acestea, în ajun, don José d’Alvar, care era prieten

cu generalul şi ştiuse să-i cultive amiciţia datorită înrudirii cu
ducele de Sallandrera, şi mai mult încă datorită calităţii sale de
spaniol, făcuse o vizită doamnei S... în lipsa generalului.
― Scumpă doamnă, îi zise el, am venit să vă fac o rugăminte
mare, care vi se va părea poate misterioasă.
― Dumnezeule! răspunse tânără femeie râzând, despre ce
este vorba, don José?
― Am venit să vă cer două invitaţii în alb!
― Pentru balul meu?
― Da.
― Cum, în alb?
― Pentru două doamne.
― Dar, zise doamna S... cât se poate de încurcată, daţi-mi cel
puţin o explicaţie oarecare... ştiţi că balul meu este mascat?
― Ştiu.
― Că, prin urmare...
Don José o opri printr-un gest.
― Fiţi liniştită, îi zise el, voi căuta să vă explic. Sunt la Paris
două femei care aparţin celei mai înalte aristocraţii străine...
două rusoaice...
― Spuneţi-mi cum le cheamă ca să le invit.
― Tocmai asta nu se poate, zise don José.
― Şi pentru ce?
― Doamne! dacă ţineţi atât de mult vă voi spune.
― Sigur că ţin, răspunse doamna S..., a căţei curiozitate
fusese deşteptată.
― Închipuiţi-vă că este în Paris un mare senior rus, bătrân
deja, a cărui soţie este foarte tânără şi femeie copilăroasă. Ei au
sosit la Paris acum trei luni, pentru a duce o viaţă luxoasă şi a
cheltui aici venitul câtorva moşii; dar întâmplarea schimbă
adeseori cu desăvârşire planurile omului. A doua zi după
sosirea prinţului, căci el este prinţ, şi pe când îşi căuta un palat
pentru a-l cumpăra şi a-şi introduce tânăra consoartă în lume,
un curier venit de-a dreptul din Moscova îi aduse o scrisoare
încadrată în negru. Murise cineva din familia prinţului şi, prin
urmare, doliul lovea şi pe biata femeie. Moartea unei mătuşi
idioate, bătrână, foarte bogată şi pe care o moştenesc,
condamnă pe soţia prinţului să stea cât se poate de retrasă timp
de trei luni.
― Am înţeles pe jumătate, zise doamna S... surâzând.
265
― Cum, continuă don José, vreţi ca prinţul să-şi aducă soţia

la bal, când ea este în doliu mare?
― Aşa este, nu se poate.
― Dar prinţul care, cu toate că este bătrân, nu-i chiar atât de
gelos, s-a gândit că i-ar face plăcere soţiei sale să o lase a se
duce la un bal francez, eveniment pe care ea nu l-a mai trăit
niciodată. Prinţul, aflând că daţi un bal, un bal mascat şi
costumat, s-a gândit la dumneavoastră... şi eu care ştiu că
sunteţi bună... tot atât de bună pe cât sunteţi de frumoasă...
am afirmat că veţi consimţi a ne servi de complice.
― Fie, zise soţia generalului, trăgând spre ea cutia biroului în
care se găseau invitaţiile.
― Sunteţi un înger! zise don José.
― Dar, zise doamna S..., nu văd nevoia decât a unei singure
invitaţii. Pentru cine cealaltă?
― Pentru o doamnă de companie.
― Ah! foarte bine.
Şi doamna S... luă condeiul.
― Cu toate acestea trebuie să punem un nume oarecare, zise
ea.
― Fireşte.
― Ei bine! să punem unul.
― Scrieţi: Contesa Olga Vronska.
― Şi pe urmă?
― Şi baroana Arleska.
Doamna S... scrise cele două invitaţii şi i le dădu lui don
José.
Acesta se retrase după ce îi sărută mâna.
A doua seară pe la ora unsprezece şi câteva minute, pe când
primele cadriluri se formau în saloanele generalului şi când
mulţimea de invitaţi urca scara cea mare împodobită cu flori
exotice şi cu plante rare, o troică elegantă, trasă de trei cai
frumoşi, albi ca zăpada şi înhămaţi ruseşte, intră în curte şi se
opri în faţa scării.
Din troică coborâră două doamne. Costumul acestora, a
căror figură era mascată cu îngrijire, fiind peste putinţă să li se
observe măcar o părticică din figură, era ca acel al ţărăncilor
din împrejurimile Varşoviei. Atât numai, că după diamantele
care străluceau pe ele şi după broderiile scumpe pe care le
purtau, se cunoştea că sunt posesoarele unor averi princiare.
Una din aceste două femei avea părul blond auriu, care îi
266
cădea în bucle dese pe spate; era înaltă, bine făcută şi din

mişcările pe care le făcea se vedea că este foarte tânără.
Cealaltă dimpotrivă, era mai grasă, iar după greutatea
mişcărilor se cunoştea că trecuse pragul celei de-a doua
tinereţi.
Doi tineri, îmbrăcaţi în uniformă de muşchetari, care urcau
treptele de marmură ale scării, se opriră pentru a le lăsa să
treacă, zicându-şi unul altuia:
― Sigur că este mama şi fata.
― Sau mătuşa şi nepoata, răspunse celălalt; în orice caz una
din ele e precis trecută de patruzeci de ani.
Poloneza grasă întoarse capul pe jumătate, ca o regină
ofensată, dar îşi continuă drumul mulţumindu-se să măsoare
de sus până jos pe tânărul obraznic.
La uşa primului salon, cele două doamne, a căror toaletă
bogată şi echipaj original atrăsese atenţia, îşi prezentară
invitaţiile unui majordom îmbrăcat în negru.
Acesta se mulţumi să-şi arunce ochii pe prima invitaţie,
aceea a pretinsei contese Olga Vronska.
Cât despre cealaltă, se mulţumi numai să salute.
Cele două femei intrară în salon la braţ şi imediat polarizară
toate privirile. În momentul acela un cavaler care conversase
până atunci într-un grup de măşti le ieşi înainte. El era mascat
cu tot atâta grijă ca şi cele două necunoscute.
Le salută cu aparenţa celui mai profund respect, şi oferi
braţul acelei femei al cărei mers, maiestuos dar greoi, o arăta a
fi mama celeilalte.
― Sunteţi punctuale, le zise el încet pe englezeşte. Creatura
înaltă, care mergea alături de doamna căreia cavalerul îi dăduse
braţul, izbucni într-un hohot de râs drăgălaş, lăsând să se vadă
sub masca ei de catifea neagră un şir de dinţi strălucitori.
― Iată, răspunse ea tot atât de încet după cum vorbise şi
cavalerul, iată cum se introduce cineva în lumea mare.
― Asta înseamnă, răspunse bărbatul, că spaniolul tău e cam
prostuţ.
― Oh! foarte prostuţ.
― El ia femeile uşoare drept ducese.
― Când am trecut l-am zărit pe tata.
― Aşa?
― E maiestuos în haina lui roşie şi sunt sigură că nici nu i-a
trecut prin gând că a deschis ambele porţi în faţa troicei fiicei
267
lui, devenită prinţesă.

Femeia grasă surâse.
― Dar, continuă Banco, căci ea era, unde este spaniolul
meu?
― N-a venit încă.
― Cum se poate! este aproape miezul nopţii.
― Ei, draga mea, răspunse cavalerul, nu ştii că este logodit
cu domnişoara de Sallandrera?
― Aşa este.
― Trebuie să vină cu ea, cu ducele şi cu ducesa.
― De minune!
― Acum, dă-mi voie să-ţi explic rolul pe care ai să-l joci.
― Te ascult.
― Pot fi sigur că nu-l iubeşti pe don José?
― Nu l-am iubit niciodată şi nici nu-l voi iubi.
― Prin urmare n-ai să faci prostii.
― Mă cheamă Banco, dragul meu.
― Ei bine! învaţă bine lecţia pe care ţi-o dau. Don José va
veni şi te va căuta prin bal, după cum l-ai căutat şi tu
adineauri. Ştii în ce costum era îmbrăcat?
― Da, într-un domino negru cu un nod de panglici verzi la
umăr.
― Îl vei lua de braţ, îl vei trage la o parte şi îi vei face o scenă
de gelozie la care el îţi va răspunde prin cele mai călduroase
protestări. Vei avea grijă însă sa ridici vocea imediat ce vei vedea
trecând aproape de tine un domino albastru, cu un nod de
panglici roşii pe umărul drept.
― Foarte bine. Numai te rog să-mi promiţi că voi avea ocazia
să fac acea mică scenă de scandal pe care am visat-o şi ale cărei
preparative m-au costat atât de scump.
― Drace! răspunse cavalerul, mi se pare că asta te priveşte.
― Cum?
― Nu te-am adus aici?
― Ba da.
― Generalul nu te cunoaşte?
― Sigur că mă cunoaşte.
― Ei bine! cine te opreşte ca, la semnul meu, care îţi va reda
libertatea, să-l laşi în pace pe don José şi să-ţi scoţi masca?
― Asta aşa e! Lumea va începe să murmure şi să se agite.
Tinerii care mă cunosc şi care sunt aici vor zice: „Dar asta e
Banco!”
268
― Iar onorabilul tău tată, rânji cavalerul, te va vedea ieşind şi

va rămâne înmărmurit din cauză că ţi-a deschis atât de
maiestuos ambele laturi ale porţii.
― Ah! Ce bine îmi pare că mă voi răzbuna pe aceasta familie
afurisită, care n-a vrut să ştie de binefacerile pe care i le
ofeream! murmură fiica pierdută.
În timp ce Banco, femeia care o însoţea şi cavalerul vorbeau
astfel încet, făcură înconjurul salonului în care se îngrămădise
o mulţime elegantă de costume pitoreşti, împestriţate,
ameţitoare de originalitate şi de lux.
Pretutindeni pe unde treceau cele două pretinse poloneze
stârneau o oarecare senzaţie şi rumoare din cauza costumelor
lor nostime şi bogate, şi mai cu seamă datorită faptului că
veniseră în troică, lucru care bătuse la ochi.
― Dar, zise Banco, după ce voi fi recunoscută, va trebui să
spun cum am intrat aici.
― Să nu dai altă explicaţie decât invitaţia: nu eşti tu contesa
Olga Vronska?
― Ba da. Dar mă vor întreba cine mi-a dat invitaţia.
― Vei spune că ţi-a dat-o don José.
― Dar don José, furios de a se fi compromis astfel, va spune
că eu sunt amanta lui.
― N-ai nici o teamă, Don José va căuta să încurce lucrurile
inventând o poveste oarecare: el vrea cu orice preţ să se însoare
cu domnişoara Conception.
― Şi rusul meu va afla totul când se va întoarce.
― Aş! îi vei spune şi tu adevărul pe jumătate. În ochii lui, don
José va trece drept un om care a jucat un rol caraghios şi
prinţul tău va găsi păcăleala spirituală.
― Asta este o idee!... murmură Banco.
Apoi, în momentul când ea îşi întoarse puţin capul, cavalerul
luă invitaţia pe care i-o strecură femeii grase şi o băgă în
buzunarul hainei sale.
― Adio, mititico, îi zise el, te las. Plimbaţi-vă, dansaţi; sigur
veţi fi invitate.
― Te voi revedea?
― Nu se ştie, dar, termină el, aplecându-se la urechea lui
Banco, bagă de seamă: dacă nu te supui orbeşte şi dacă spui
un cuvânt mai mult, gândeşte-te că se poate întâmpla să fii
asasinată la ieşirea de aici.
Banco tresări:
269
― Mă voi supune, zise ea, şi niciodată don José nu va afla că

ne-am înţeles amândoi pentru a-l înşela.
Cavalerul dispăru. Şi pe când cele două femei continuau să
se plimbe prin salonul tot mai plin de lume, el se întoarse şi
intră în antecameră.
― Mă înăbuş, motivă el ieşind; mă duc să iau puţin aer.
Lacheii îl salutară, cavalerul coborî şi se aruncă într-un
cupeu modest de piaţă, după care se înfăşură bine în manta.
― Strada Suresnes, zise el vizitiului.
Cupeul plecă şi în câteva minute îl lăsă la locuinţa sa din
strada Suresnes pe domnul marchiz Albert-Frederic-Honoré de
Chamery, sau mai bine zis, pe amicul nostru Rocambole.
Alături de sobă, în camera de culcare, stătea o femeie care
aştepta cu un fel de nerăbdare înfrigurată.
Era ţiganca Fatima.
― Ah! în sfârşit!... zise ea văzându-l pe Rocambole intrând.
― Iartă-mă, zise el fără să-şi scoată masca.
― Se rezolvă astă seară?
― Da.
― Târziu?
― Peste o oră.
― Oh! mă voi răzbuna, murmură ea. Nu mă înşeli, nu-i aşa?
Îl voi vedea la picioarele rivalei mele?
― Îl vei vedea şi-l vei auzi... îmbracă-te.
Ţiganca era îmbrăcată în costumul ei, cu fusta roşie şi cu
hăinuţa de catifea neagră lucrată cu fire aurii.
Rocambole o înfăşură în dominoul albastru cu panglica roşie.
Apoi îi puse o mască peste figură şi i-o fixă bine. Imediat trecu
în cabinetul de toaletă unde se dezbrăcă de costumul său şi îşi
puse altul, galben cu albastru, pe deasupra căruia se înfăşură
într-un domino negru, după care se întoarse.
― Haide! zise ţigăncii şi luând o basma o legă pe ţigancă la
ochi, precauţie pe care o mai luase pentru ca ţiganca să nu ştie
nici unde venise, nici de unde pleca, deşi stătuse închisă trei
zile în casa aceea.
― Acum, îi zise el oferindu-i braţul, reazemă-te de mine şi să
mergem. Ora răzbunării a sosit.
Ei coborâră şi găsiră la poartă un cupeu aşteptând.
― La palatul generalului S..., zise Rocambole.
Pe drum el dezlegă ochii ţigăncii şi îi dădu un pumnal, care
nu era altul decât acela de care se servise negrul ca s-o ucidă pe
270
doică. Ţiganca îl luă, îl strânse convulsiv, şi-l ascunse sub

dominoul său.
Capitolul XXXVIII
Când trăsura ajunse în cartierul Beaujon, adică aproape, de

palatul generalului S..., Rocambole făcu semn vizitiului să
oprească.
Apoi, dând Fatimei invitaţia pretinsei baroane Arleska, el îi
zise:
― Vei intra singură în bal, după ce o vei arăta portarului şi te
vei strecura în salon. Peste câteva minute vin şi eu.
Şi Rocambole coborî din trăsură.
Cupeul îşi continuă drumul: vizitiul primise ordinul să
oprească la scara palatului pentru ca tânăra să coboare, şi apoi
să iasă din curte. El era plătit.
Falsul marchiz de Chamery traversă pe jos mahalaua Saint-
Honoré şi la colţul străzii Berry găsi o trăsură de casă, trasă de
doi cai englezeşti de toată frumuseţea. Era trăsura de gală a
domnului Albert-Frédéric-Honoré de Chamery.
Marchizul îi făcu semn.
Un lacheu coborî imediat de pe capră şi îi deschise portiera.
― La palatul generalului S... zise falsul marchiz.
Trăsura porni în galopul cailor şi intră pe poarta palatului
chiar în momentul în care ieşea cupeul care o lăsase pe ţigancă.
Lacheii care păzeau intrarea începuseră să nu se mai uite la
invitaţiile celor care soseau. Când ţiganca întinse invitaţia ei,
lacheii se dădură la o parte şi-i făcură loc!
Falsul marchiz de Chamery urcă încet scara, urmând-o
îndeaproape pe Fatima.
Aproape în acelaşi timp intră în curte o altă trăsură. Era
trăsura ducelui de Sallandrera. Din ea coborâră un bărbat şi
două femei.
Rocambole, care întoarse capul la zgomotul roţilor,
recunoscu pe don José după un amănunt secret al toaletei, pe
care îl ştia numai Banco. Don José ducea la braţ pe una din
cele două femei, care părea mai în etate.
După părerea lui Rocambole femeia aceea nu putea fi alta
decât ducesa de Sallandrera.
Conception era mult mai scundă decât mama ei. Don José şi
271
cele două femei purtau măşti îngrijite şi dominouri.

În momentul când trecură prin faţa marchizului de Chamery
care, după cum se ştie, era îmbrăcat şi el într-un domino negru,
acesta luă de braţ pe Fatima, care se oprise un moment
zăpăcită din cauza luminii şi a zgomotului din jurul ei.
― Uite! îi zise încet arătându-i-l pe spaniol, uite-l pe don
José.
Ţiganca simţi un fior trecându-i prin tot corpul şi învârti sub
domino mânerul pumnalului.
― Linişteşte-te! îi zise Rocambole în limba ţigănească, limbă
care mai mult ca sigur nu putea fi înţeleasă de nimeni dintre
invitaţii generalului S..., linişteşte-te, nu este ea...
Şi îi arătă pe ducesa căreia don José continua să-i ofere
braţul.
― Dar cine este aceea?
― Viitoarea lui soacră, murmură falsul marchiz pe un ton
batjocoritor.
― Şi... cealaltă?
― Este Conception.
― Ei bine! zise ţiganca cu o voce surdă, Conception nu se va
mărita niciodată.
― Aş!...
― Don José va muri înainte de a face nunta.
― Se poate, dar... tot se va mărita, cu un altul!... mai târziu.
Şi Rocambole continuă în sine: „Cu mine”.
Ţiganca şi conducătorul ei traversară saloanele urmărindu-l
pe don José.
― Dar ea unde este? întrebă Fatima, pe care valsul, valurile
de lumină şi zgomotul din jur începuseră s-o ameţească.
― O vei vedea numaidecât... la braţ cu el.
― Şi îi voi auzi vorbind de iubire?
― Da.
Don José continua să se plimbe prin salon, vorbind cu
ducesa.
Conception o ţinea pe mama ei de braţ.
― Dragul meu, îi zise ducesa lui don José, am venit la balul
acesta cu o strângere de inimă.
― Pentru ce, mătuşă?
― Pentru că mă gândesc la bietul nostru don Pedro, care
trăgea să moară şi care poate este chiar mort în momentul
acesta.
272
― Ah! nu-ţi mai face astfel de gânduri negre mătuşă, Don

Pedro trăieşte încă.
― Adică îşi prelungeşte agonia, dragul meu.
― Mătuşă, murmură don José încet, cu vocea emoţionată, n-
ai idee cât de rău faci că vorbeşti astfel faţă de Conception.
Biata fată suferă.
Ducesa tresări.
― Dumneata nu ştii, continuă don José pe acelaşi ton, că
dacă mergem la bal sau la o petrecere o facem numai pentru a
păcăli durerea?
În momentul acela, uşile spre grădina, în care se intra printr-
o scară mare de marmură, fură deschise invitaţilor.
Se dansa cu mai mult entuziasm şi cu mai multă frenezie ca
oricând, şi, cu toate acestea, aleile întunecoase şi potecuţele
mai retrase începuseră să se umple puţin câte puţin de
dansatorii obosiţi care căutau aerul curat.
Ducesa şi Conception se plimbau şi ele prin grădină, însoţite
de cavalerul lor. Dar don José stătea ca pe ghimpi. El ardea de
nerăbdare să scape de ele şi să o găsească pe pretinsa sa
prinţesă poloneză.
La capătul unei alei, ei se întâlniră cu un cavaler şi cu o
femeie, amândoi costumaţi, dar fără măşti.
Erau stăpânul şi stăpâna casei.
Generalul era înfăşurat într-un domino.
Frumoasa şi tânără sa soţie era îmbrăcată într-un costum de
ţărancă normandă.
Ducesa şi Conception le ieşiră înainte, scoţându-şi măştile
pentru a fi recunoscute.
Era o împrejurare foarte potrivită pentru don José să le lase
şi să se întoarcă în saloane. Cu toate acestea spaniolul nu ar fi
avut motive să se grăbească atât de mult ca s-o întâlnească pe
femeia misterioasă de care era amorezat. Nu dorea el să se
însoare cât mai curând cu domnişoara Conception?
Dar don José era unul din acei oameni care vor înainte de
orice să-şi satisfacă pasiunile.
El o iubea pe Banco şi nu se gândea prin asta că ar trebui să
renunţe la Conception.
În dimineaţa aceleiaşi zile chiar, pe când era ocupat să-şi
aranjeze costumul cu care urma să se ducă la balul generalului
S... veni Zampa şi îi aduse o scrisoare.
Epistola aceea, ale cărei ştampile de poştă numeroase arătau
273
că venise de departe, era încadrată în negru şi fusese expediată

din Cadix.
Don José tresări, cuprins de o bucurie sălbatică.
El rupse plicul şi citi:
„Senor don José,

Când vei primi această scrisoare, nenorocitul dumitale frate
don Pedro va fi deja coborât în cavoul mortuar al nobilei sale
familii. Bietul tânăr şi-a dat sufletul noaptea trecută, la ora două,
după lungi şi teribile suferinţe, suportate cu un curaj şi cu o
resemnare cu adevărat creştinească.
El a murit pronunţând numele dumitale şi al domnişoarei
Conception.
Te rog pe dumneata, Senor, să anunţi cum vei şti mai bine pe
duce şi pe ducesă de această veste tristă.”
Scrisoarea era semnată astfel:

„Manoel
Medic în serviciul E.S. ducelui de Sallandrera
şi ataşat pe lângă persoana răposatului don Pedro d’Alvar.”
„Manoel este un dobitoc!” îşi zise don José dând din umeri şi
punând scrisoarea în buzunar. Şi continuă ca un nelegiuit:
„Manoel se înşelă! Fratele meu nu va fi mort pentru lume
decât mâine dimineaţă, fiindcă astă seară mă duc la bal” şi-şi
căută mai departe costumul cu care trebuia să se ducă la bal,
ca şi cum nu se întâmplase nimic. Seara se duse la palatul
Sallandrera, ca să le ia pe ducesă şi pe fiica ei la bal.
Pe drum don José îşi făcuse următoarea socoteală: „Adorata
mea, prinţesă poloneză, a găsit foarte firesc că mă însor cu
Conception, cu toate că o iubesc pe ea. Conception va deveni
soţia mea, dar asta nu mă sileşte să rup legăturile pe care le am
cu prinţesa. Voi pleca în Spania pentru două luni, apoi mă voi
întoarce la Paris”.
După ce făcu învoiala asta cu el însuşi, spaniolul intră în bal
cu fruntea sus. Din moment ce don Pedro murise, nu se mai
temea nici de Fatima; Conception era a lui.
„Deoarece mâine, la palatul Sallandrera se vor vărsa câteva
lacrimi pentru moartea dobitocului meu frate, don Pedro, voi
încerca să mă distrez măcar astă seară, dansând şi petrecând
cu frumoasa mea necunoscută.”
274
Pentru a se întâlni cu Banco, don José le lăsase pe ducesă şi

pe fiica ei în tovărăşia stăpânilor casei. Un moment rătăci prin
mulţime fără succes. În cele din urmă însă o zări în mijlocul
unui cadril şi îşi făcu drum până la ea.
Banco, mare amatoare de baluri, tot aşteptând pe don José,
sfârşise prin a se lăsa electrizată de acordurile valsului.
Ea nu uită rolul pe care trebuia să-l joace: dar ca o adevărată
femeie ce era, se gândi că plăcerea se cuvine a fi bine primită ori
de câte ori se iveşte şi, în aşteptarea orei dramatice, se lăsă
târâtă în vârtejul valsului, de un cavaler scoţian care-i ieşise
înainte.
Când se termină valsul, ea zări, în sfârşit, dominoul negru
care purta la umăr o panglică verde.
Era don José.
Ea mulţumi cavalerului scoţian, printr-o reverenţă gravă, şi
se îndreptă spre spaniol, pe care îl apucă de braţ.
*
* *
Pe când don José vorbea cu prinţesa poloneză, dominoul

negru cu panglică roşie vorbea încet cu ţiganca într-un salon
alăturat.
― Fata mea, o întrebă Rocambole, tu nu vrei să dansezi?
― Nu, răspunse ea, sunt însetată de sângele lui don José.
― Înţeleg, dar îţi mai spun încă o dată că nu ţi-o voi arăta pe
rivala ta decât dacă îmi vei jura din nou că nu te vei atinge de
viaţa ei.
― Oh! îţi jur, zise ţiganca. Ea nu este vinovată.
― Stai aici şi aşteaptă.
― Bine.
― Cu toate acestea, dacă vrei să dansezi...
― Nu, zise ea cu vocea surdă, vreau să mă răzbun!
Şi, sub dominoul său strânse din nou, cu putere, mânerul
pumnalului.
― Dar când ai să mi-o arăţi la braţul lui? întrebă ea cu o
nerăbdare înfrigurată; fiecare minut care trece mi se pare o
eternitate.
― Curând, curând... ai răbdare!... până atunci dansează!
Şi Rocambole o lăsă pe ţigancă rezemată de o coloană de
marmură, nemişcată şi întunecată ca o apariţie sinistră.
275
Într-o sală vecină, falsul marchiz de Chamery îl zări pe don

José pregătindu-se să danseze un cadril cu prinţesa poloneză.
În acelaşi timp o observă şi pe ducesa de Sallandrera însoţită de
Conception, care tocmai se întorceau din grădină.
Ducesa era la braţul generalului. Conception şi doamna S...
mergeau ţinându-se de mână.
Falsul marchiz se duse la Conception, o salută cu respect, îi
ceru favoarea unui dans şi o conduse în faţa polonezei şi a lui
don José, pe care îl întrebă dacă nu vrea să facă pereche la
cadril.
Orchestra începu.
― Domnişoară, zise atunci Rocambole încet către Conception,
nu este acesta don José?
Conception tresări. Ea îl recunoscuse pe Rocambole după
voce.
― Aţi făcut foarte bine că aţi venit, zise el, ora eliberării se
apropie.
Şi adăugă încet, cu vocea surdă:
― Probabil că aţi suferit foarte mult în aceste câteva zile?...
sunt sigur că v-aţi simţit cât se poate de scârbită la braţul
acestui asasin. Ei bine! uitaţi-vă la el, priviţi-l pentru o ultimă
dată, căci nu veţi mai dansa cu el.
― Dumnezeule! Dumnezeule! murmură Conception, cu voce
tremurătoare, nu cumva o să moară?
― Ba da!
― Asasinat?
― Nu, lovit de Dumnezeu.
― Oh! Dumnezeule! se rugă tânără fată, iartă-l, căci şi eu îl
iert.
― Prea târziu, seniora, prea târziu... este condamnat.
― Dar unde este călăul?
― Aici!
― Dumneavoastră? întrebă ea cu groază ca şi cum sângele lui
don José ar fi dezonorat pentru totdeauna pe acela care i l-ar fi
vărsat.
― Oh! nu, zise el... este o femeie... Femeia aceea...
Conception ghici.
― Ţiganca! murmură ea înspăimântată.
În momentul acela cadrilul se sfârşea.
― Domnişoară... domnişoară, zise Rocambole, care părea viu
emoţionat, în numele cerului, plecaţi din bal imediat... luaţi-o şi
276
pe mama dumneavoastră... spuneţi-i că vi s-a făcut rău... dar

plecaţi.
El o luă de braţ şi o căută din ochi pe ducesă. Doamna de
Sallandrera stătea pe un scaun şi se uita la fiica sa cum
dansează.
― Mamă, îi zise Conception, pe care domnul de Chamery o
adusese până la ea, mamă, mă înăbuş... să plecăm... te rog...
Ducesa se sperie... Ea crezu că fiica sa va leşina; o scoase
repede din salon, mai mult târând-o cu acea putere pe care
Dumnezeu o dă inimilor tuturor mamelor, şi ajunsă în
antecameră, însoţită de Rocambole, ceru să i se cheme trăsura.
Marchizul de Chamery le conduse până la capătul scării şi le
urcă în cupeu.
― La palat! repede, la palat! zise ducesa vizitiului, cu vocea
pierdută, căci fiica ei leşinase tocmai în momentul când
Rocambole le saluta şi trăsura pornea.
Rocambole se întoarse la bal.
El îl caută din ochi pe don José, dar acesta şi poloneza nu
mai erau în salonul în care dansaseră până atunci.
Rocambole îi căută prin grădină, apoi se întoarse: De data
aceasta el nu-l mai căuta pe don José, ci pe ţigancă.. Aceasta
continua să stea rezemată de una din coloanele de marmură,
care ţineau tavanul sălii principale, tăcută şi nemişcată.
Rocambole se apropie de ea.
― Vino! zise el, a sosit ceasul.
― În sfârşit! murmură ea cu vocea înăbuşită de furie.
El o duse în grădină şi se opriră pe o alee care în momentul
acela era pustie.
Apoi scoase din buzunar o sticluţă şi i-o întinse ţigăncii.
― Ce-i asta?
― O băutură care-ţi va da curaj.
― Oh! am curaj.
― Nu contează, bea, pentru că aşa vreau eu! Ţiganca luă
sticluţa, o destupă şi îi goli conţinutul dintr-o înghiţitură.
― Brrr! zise ea aruncând sticla goală, e amară...
― Da, dar răzbunarea este dulce, răspunse Rocambole.
Haide!... Vino.
― Unde sunt ei?
― Colo, la zece paşi... după tufişul acela.
Şi Rocambole o trase după el până la intrarea unui boschet,
în fundul căruia nu pătrundea lumina decât toarte slab.
277
În locul acela, un domino negru vorbea încet cu frumoasa

poloneză, ale cărei mâini le ţinea între ale sale.
― Uite-i!... ascultă...
Ţiganca se strecură târându-se până aproape de don José,
care nu auzi nici un zgomot şi continua să vorbească... ea îşi
scoase pumnalul şi ascultă mai departe.
Rocambole se retrase în vârful picioarelor până într-un colţ al
grădinii, unde îşi scoase dominoul negru şi rămase în costumul
de cavaler.
„Acum, zise el, chiar dacă ţiganca va avea timp să vorbească,
nu mă va recunoaşte...”
Şi Rocambole porni pe altă alee luminată de lampioane
veneţiene îndreptându-se în altă direcţie spre luminişul unde
don José continua să vorbească aprins cu poloneza şi căzuse în
genunchi la picioarele ei, fără să ştie că numai câteva minute îl
despărţeau, de veşnicie.
*
* *
„Biata Fatima, murmură falsul marchiz de Chamery, s-a

încrezut în mine orbeşte, şi a înghiţit o otravă care omoară în
douăzeci de minute. Are exact timpul necesar ca să sfârşească
cu don José. Poate că este cam violentă moartea, recunosc...
sunt brutal... dar împrejurările erau excepţionale. O dată don
José mort, Fatima ar fi putut să vorbească: să-l acuze că şi-a
otrăvit fratele. Şi nu vreau ca don José d’Alvar să aibă o moarte
mai rea decât fratele său mai mare, don Pedro. Trebuie ca
cinstea lui să nu fie atinsă, ca să o pot lua pe Conception”.
Când Rocambole termină acest monolog generos, se auzi un
ţipăt grozav, un ţipăt de durere şi moarte.
„Pe cinstea mea, murmură falsul marchiz de Chamery, mi se
pare că ţiganca s-a ţinut de cuvânt... don José a murit!...”
Capitolul XXXIX
A doua zi după balul dat de generalul S... şi de soţia sa,

marchizul de Chamery lua masa la Café de Paris: Patru sau
cinci tineri din lumea bună şi din societatea marchizului
stăteau la mesele din apropiere. Rocambole era singur la masă.
278
― Ia spune-mi, Chamery, zise un tânăr blond cu mustaţă

fină, care de două luni se întâlnea cu marchizul la sala de arme,
ai fost ieri la balul generalului S...?
― Da, răspunse Rocambole, rupând o aripă din potârnichea
ce îi fusese servită. Tu ai fost?
― Cum? mă întrebi asta pe un ton atât de liniştit şi
nepăsător?
― Drace!... pentru ce te-aş întreba altfel?
― Atunci nu ştii nimic?
― Ştiu că balul a fost foarte original, foarte frumos, foarte
pitoresc.
― Atâta tot?
― Mai ştiu că doamna S... care şi-a scos masca pentru un
moment, era mai frumoasă ca niciodată.
― Haida de! strigă tânărul blond, dar de unde ai căzut,
dragul meu?
― Din pat. M-am culcat azi-noapte la ora trei.
― Cum! ai plecat de la bal la trei?
― Nu, la două.
― Atunci înţeleg.
― Eu însă nu înţeleg nimic, răspunse Rocambole.
― Vreau să spun că nu mă miră faptul că nu ştii nimic.
― Dar ce-ar trebui să ştiu?
― Ce s-a întâmplat la bal.
― Şi mă rog, ce s-a întâmplat? zise Rocambole cu o linişte
perfectă, a ars palatul?... a leşinat doamna S?... s-a încurcat
vreo cucoană în rochie?
― Mai rău decât atât, dragul meu.
― Atunci, zise Rocambole, nu poate să se fi întâmplat altceva
decât evenimentul la care mă aşteptam.
― Ah! care? întrebară ceilalţi amici ai marchizului de
Chamery.
― Generalul, care este mai gelos decât un comediant, o fi
făcut o scenă de gelozie vreunui tânăr, care s-o fi aventurat să-i
facă soţiei lui vreun compliment.
Tânărul blond negă cu un gest, apoi zise:
― Nu dragul meu, eşti mai naiv decât un copil.
― Dar, în sfârşit, strigară atunci Rocambole şi ceilalţi tineri,
lămureşte-ne Max ― tânărul blond se numea Max ― şi să
sfârşim o dată.
― Eu, adăugă Rocambole, sunt, după cum ai spus, prea naiv
279
pentru a ghici.
Tânărul se înclină.
― Ştiţi, zise el, că la balul doamnei S... au fost mulţi spanioli?
― Mi se pare firesc. Generalul este foarte căutat de
compatrioţii săi.
― Probabil că-l cunoaşteţi, adică desigur că-l cunoaşteţi pe
ducele de Sallandrera?
― Da, zise marchizul, ducesa se vizitează cu sora mea,
vicontesa d’Asmolles..
Rocambole vorbea de sora sa cu o candoare şi cu o
seninătate îngerească.
― De ducele de Sallandrera vrei să ne vorbeşti? întrebă el.
― Nu, dar ducele are un nepot.
― Ah! da, este un prieten al marchizului, îl cunosc, este un
tânăr înalt, brun, foarte frumos bărbat dealtfel dar obraznic şi
prost. Călăreşte ca un vizitiu şi mână caii ca un rândaş.
― Ăsta este.
― Îl cheamă don José, zise Rocambole.
― Tocmai.
― A fost şi el la bal?
― Spre nenorocul lui.
― Cum?! ce i s-a întâmplat?
― Un accident destul de grav. A murit.
― Cum!? de apoplexie?
― Nu, de un pumnal.
― La bal?
― Da... după ce ai plecat, la ora trei de dimineaţă.
― Domnilor, zise Rocambole cu gravitate, am impresia că
Max a înnebunit sau s-a cherchelit. Am ajuns să se dea lovitură
de pumnal în mijlocul Parisului, în mijlocul unui bal?
― Domnilor, răspunse tânărul blond cu răceală, în timp ce
ceilalţi se uitau la el uimiţi, am onoarea de a vă repeta că don
José a murit astă noapte din cauza unei lovituri de pumnal.
― La bal?
― La bal.
― Pe cinstea mea! zise Rocambole, te rog dă-mi amănunte. Şi
cât mai multe.
― Amănunte nu există, sau aproape nu există.
― Cine l-a omorât?
― O femeie.
― O femeie geloasă?
280
― Da, amanta lui.

― Dar el trebuia să se însoare.
― Da de unde!
― Cu domnişoara de Sallandrera, vara lui... Şi când te
gândeşti că avea o amantă!...
― O, marinarule neprihănit! murmură Max, tânărul blond.
― Se mai ştie şi altceva?
― Se mai ştie că femeia aceea a fost introdusă la bal
înfăşurată într-un domino şi mascată cu grijă; ea l-a urmărit pe
don José, care-i făcea curte altei amante.
Rocambole lăsă să-i scape furculiţa din mână.
― Cum! strigă el, erau două?
― Două.
― Şi mai voia să se însoare! La dracu!...
― După cum am spus, continuă povestitorul, femeia aceasta
l-a urmărit pe don José în grădină... Şi pe când don José era în
genunchi la picioarele celeilalte...
― Dar cine era cealaltă?
― Ah! zise povestitorul, care voia să dea mai multă tărie
spuselor sale, aşteptaţi să vă spun mai întâi cine era prima
amantă.
― Să auzim.
― Aceasta era o fată frumoasă, cu privirea arzătoare, cu faţa
brună, o ţigancă spaniolă, care fusese adusă la Paris de don
José. După cât se spune, în momentul când a vrut să-l omoare
pe don José, şi-a aruncat dominoul şi, rămânând în costumul ei
de ţigancă, i-a zis scoţându-şi masca:
― Mă recunoşti, infamule?
Şi l-a lovit. Don José, n-a avut măcar timp să strige. A murit
imediat.
― Dar, zise unul dintre auditori, asta este curată melodramă.
― Ah!... continuă povestitorul, comparaţia e mai adevărată
decât crezi.
― Cum aşa!...
― Ţiganca era măreaţă în furia ei pe când învârtea pumnalul
în mână şi striga cât putea: „Sunt răzbunată”!
― A fost arestată, nu-i aşa?
― Imediat. Toată lumea s-a strâns în jurul ei, i-au pus fel de
fel de întrebări... Un moment s-a crezut că este nebună: dar
deodată, s-a îngălbenit, s-a clătinat, a dat un ţipăt înăbuşit şi a
căzut jos.
281
― Leşinată?
― Nu, moartă.
― Domnilor, strigă Rocambole, moartea ţigăncii trebuie să ne
facă să ne îndoim de exactitatea povestirii. Dacă nu-l vom
aresta imediat pe amicul nostru Max, pentru a-l trimite la casa
de nebuni, va fi în stare, peste un ceas, să ne spună că toţi
invitaţii generalului S... au fost asasinaţi. Am făcut bine că am
plecat din vreme, căci altfel m-ar fi omorât şi pe mine.
Tânărul blond încruntă din sprâncene.
― Dragă marchize, zise el, gluma ta este spirituală: dar, te
rog, uită-te bine la mine... te asigur că tot ce ţi-am spus este
adevărul curat; dacă vrei, pariez cu tine pe o sută de ludovici.
― Dar asta este nemaiauzit, murmurară ceilalţi tineri.
― Zău aşa, zise Rocambole. Cu toate acestea, după ton, Max
pare că spune adevărul.
― Am văzut, cu ochii mei, zise tânărul, cadavrul lui don José
de-o parte, iar de cealaltă cadavrul ţigăncii.
― Dar de ce a murit ţiganca?
― Un domn dintre invitaţi a constatat că ea a murit din cauza
unei otrăvi fulgerătoare pe care trebuie s-o fi luat cu câteva
minute înainte de a-l lovi pe don José.
― Şi-a făcut singură dreptate, zise Rocambole.
― Probabil. Acum, după ce v-am povestit, realizaţi efectul
dramei, spaima şi consternaţia ce au dominat printre invitaţi
timp de o oră şi mai bine. Dar ascultaţi şi partea comică.
― Cum, a fost şi o parte comică?
― Fireşte, ca în toate dramele.
― Ce a mai fost?
― V-am spus că don José îngenunchease la picioarele
celeilalte amante?
― Da.
― Dacă aţi fost la bal, probabil că aţi văzut-o.
― Cum era îmbrăcată?
― În ţărancă rusoaică.
― Cu diamante de sus până jos?
― Întocmai. Ea a venit însoţită de o altă damă, într-o trăsură
trasă de trei cai albi ca zăpada.
― Am văzut-o.
― Ei bine!... cine era? O rusoaică autentică?
― Nu, zise Max, nici nu vă trece prin cap cine era. În
momentul când don José a căzut, tânăra a leşinat. Toată lumea
282
s-a îngrămădit în jurul ei... i-au scos masca... şi au recunoscut-

o... cine credeţi că era?... fata portarului casei!
Aceste din urmă cuvinte fură acoperite de un râs zgomotos.
― Nu râdeţi, domnilor, zise Max cu gravitate. Se poate ca şi
dumneavoastră să fiţi într-o zi amorezaţi... Femeia aceea care l-
a ucis pe don José a făcut-o din cauza iubirii; fiica aceea a
portarului, care a fost luată drept o prinţesă veritabilă şi care în
timpul balului a dansat faţă în faţă cu trei marchize, cu o
baroană şi a valsat cu un ambasador, nu este alta decât femeia
pierdută pe care o cunoaşte tot tineretul din Paris... sunt sigur
că o ştiţi şi dumneavoastră, dacă nu altfel, cel puţin din vedere.
― Cum o cheamă?
― Banco.
― Sigur că o cunoaştem, zise Rocambole.
― Ea toacă paralele unui prinţ rus. Abia acum îmi explic cum
se face că a venit în troica aceea trasă de cai albi ca zăpada.
― Ei bine! Asta este fata portarului generalului S... continuă
Max.
― Faptul acesta, zise falsul marchiz de Chamery cu răceală,
mi se pare mai puţin extraordinar decât introducerea ei la bal.
― Ai dreptate.
― Şi mă întreb cum...
― Ei! dar aşteaptă, zise tânărul blond. Lasă-mă să termin
istoria cu toate amănuntele ei.
― Bine, continuă.
― Am rămas acolo, unde Banco leşinase când la văzut pe don
José căzând în faţa ei neînsufleţit.
― Aşa este.
― Asasinatul s-a comis în grădină, care, după cum vă puteţi
închipui, era mai puţin luminată decât saloanele. La început nu
s-a înţeles nimic; s-a văzut doar că don José căzuse, iar alături
se aflau două femei, dintre care una era leşinată. Dansatorii au
alergat imediat în grădină şi numaidecât s-au împărţit în trei
grupe. Prima grupă s-a îngrijit de femeia leşinată; a doua s-a
îngrijit de ţigancă s-o imobilizeze.
― Iar a treia, zise Rocambole, l-a luat pe don José şi l-a dus
înăuntru.
― Da, l-a dus în salon, unde l-a culcat pe o canapea. Or,
continuă oratorul, dintre persoanele care o înconjuraseră pe
Banco, nici una nu o cunoştea. Timp de o jumătate de oră ea a
fost îngrijită de persoane oarecum străine de casă. Vă puteţi
283
uşor închipui că a fost imediat dusă şi ea în salon, întinsă pe o

canapea, iar câteva doamne, fie în graba de a o readuce la viaţă,
fie din curiozitate, i-au scos masca. După ce a inspirat săruri,
tânără care stârnise senzaţie atât prin frumuseţe, cât şi prin
costumul ei bogat, a deschis ochii şi a aruncat în jurul ei o
privire mirată. Au trebuit să treacă câteva minute pentru a-şi da
seama de locul unde se găsea. În momentul acela, un tânăr care
îi scosese masca a dat un ţipăt de surprindere. „Nu se poate?”
murmură el la urechea unei doamne. „Ce nu se poate?
întrebară toţi din toate părţile. „Ce vreţi să spuneţi? O
cunoaşteţi pe femeia aceasta?” „Nu, după cât se spune este o
rusoaică. Dacă este aşa, atunci seamănă ca două picături de
apă...”
Tânărul n-a apucat sa termine. Un alt dansator s-a apropiat
şi acesta a zis fără ezitare: „Dar asta este Banco!”
Numele de Banco a mers din gură în gură şi a ajuns până la
urechile generalului. Acesta, atras de nume şi curios din fire, a
sosit şi la rândul lui...
― A recunoscut-o pe fiica portarului său?
― Nu, portarul şi-a recunoscut fata. El ieşise din ghereta lui
pentru a veni să anunţe că trupul lui don José fusese dus într-o
trăsură închisă, însoţit de doi servitori şi de un văr al doamnei
S... A auzit şi el ca şi ceilalţi, şi vă asigur că această
recunoaştere a avut partea ei tragicomică. Tatăl s-a făcut galben
de mânie, fiica i-a râs în nas. Un moment uimirea a fost atât de
mare, scandalul provocat de prezenţa acestei femei în lume, atât
de imens, încât nimeni n-a îndrăznit să deschidă gura. Portarul
a vrut să-şi ia fata de mână şi s-o dea afară. Dar ea continua
să-i râdă în nas. „Du-te de-ţi vezi de poartă, tată, îi spuse ea cu
obrăznicie. N-auzi că sună?” Aceste din urmă cuvinte au produs
un fel de reacţie asupra generalului, care era cât se poate de
mişcat din cauza morţii lui don José. El şi-a recăpătat sângele
rece, l-a oprit cu un gest pe portar, care, indignat, tocmai voia
să-şi ia fata în primire şi, apropiindu-se de Banco, i-a zis
liniştit: „Domnişoară, înainte de a te da afară, te rog să-mi spui
cum ai intrat aici!” „Domnule, răspunse Banco, dumneavoastră
mi-aţi făcut onoarea de a mă invita”. „Eu!” zise generalul cu
dispreţ. „Vreau să spun că don José, prietenul dumneavoastră,
mi-a trimis azi dimineaţă o invitaţie.” Cuvintele acestea o făcură
pe soţia generalului să înţeleagă totul. Ea şi-a adus aminte că
don José îi ceruse în ajun o invitaţie, spunându-i o poveste
284
privitoare la o oarecare prinţesă rusoaică.

― Este adevărat că Banco era amanta lui don José? întrebă
falsul marchiz de Chamery, care părea foarte interesat de
spusele lui Max.
― Se pare că da... cu toate acestea ea tăgăduieşte şi, după
explicaţiile pe care le dă, se pare că don José a jucat în afacerea
asta un rol cam caraghios.
― Cum aşa?
― Fiindcă a murit înainte de a culege beneficiile laşităţii lui.
El o iubea foarte mult pe Banco, iar aceasta i-a promis inima ei
în schimbul invitaţiei la bal. Dar don José fiind mort, după cum
vedeţi, invitaţia i-a rămas gratis.
― Aşa este, zise Rocambole. Şi ce-a ieşit din toate astea?
― Ce a mai ieşit, nu ştiu, pentru că am plecat.
― Şi nu mai ştii nimic altceva?
― Nu. Pot afirma cu siguranţă că după o oră de la moartea
lui don José, toată lumea a fugit.
― Se înţelege.
― Pe cinstea mea! zise marchizul de Chamery care, după ce
plăti consumaţia, se sculă de la masă, sunt cât se poate de
mişcat. Mă duc să depun cartea de vizită la palatul generalului
şi pe urmă la acela al ducelui de Sallandrera.
Rocambole strânse mâna prietenilor săi şi se îndreptă spre
uşă. Dar, când să pună mâna pe clanţă se întoarse:
― Dragă Max, zise el, dă-mi voie să-ţi mai pun o întrebare.
― Care, dragă?
― Nu cumva ai vrut să glumeşti?
― Cum poţi să crezi aşa ceva?
― Vezi, în momentul când am vrut să ies, mi-a venit o idee.
― Anume?
― Că ai vrut să ne tragi pe sfoară pentru a ne determina să
ne depunem cărţile de vizită unor morţi, care sunt cum nu se
poate mai sănătoşi.
― Dragul meu, răspunse Max, dă-mi voie să-ţi răspund
printr-un exemplu. Dacă pe mine m-ar păcăli cineva în felul
acesta, m-aş bate cu el pe viaţă şi pe moarte. Şi vă mărturisesc
că eu n-am poftă să mă duelez cu voi.
― Iată-mă, zise Rocambole. Întâmplările acestea par atât de
extraordinare...
El salută şi ieşi.
― Băiatul acesta, zise Max adresându-se celorlalţi tineri, este
285
de o naivitate copilărească.
― Te asigur că el nu va fi în stare niciodată să invite la un bal
aristocratic o femeie de rând, zise un altul.
― Şi eu îţi garantez că nu va fi în stare să omoare pe nimeni,
şi nici să aibă onoarea de a fi ucis de cineva. E blând ca o fată
care vrea să se mărite.
Dacă sir Williams ar fi auzit această apologie făcută elevului
său, ar fi râs în barba pe care o lăsase să crească pentru a-şi
ascunde sluţenia.
*
* *
Pe când în Café de Paris se continua conversaţia asupra

acestui eveniment, marchizul de Chamery alergă la palatul
generalului S..., pentru a-şi depune cartea de vizită.
Curtea palatului era plină de lume. De dimineaţă ştirea
catastrofei se răspândise cu iuţeala fulgerului în tot Parisul şi
condoleanţele plouau la general, care de altfel nu primea pe
nimeni.
Când ajunse Rocambole, tocmai ieşeau din palat oamenii
justiţiei. Un comisar de poliţie şi un procuror veniseră să facă o
anchetă amănunţită asupra omorului. Corpului ţigăncii trebuia
să i se facă autopsia. În grădină se găsise sticluţa al cărui
conţinut ţiganca o golise dintr-o înghiţitură. Fatima era depusă
în salonul de jos al palatului şi pretinsul marchiz de Chamery
putu s-o vadă. Faţa ei se învineţise atât de tare şi se contractase
atât de mult, încât era aproape de nerecunoscut.
„Biata fată!” murmură Rocambole, cu o emoţie care părea
sinceră şi adăugă pentru sine: „Dacă te-ar recunoaşte cineva că
tu eşti aceea care ai stat în strada Rocher, ai avea mare noroc,
căci eu nu te-aş fi recunoscut”.
Şi plecă. Pe drum întâlni o trăsură şi dădu ordin să fie dus în
strada Babylone, la palatul de Sallandrera.
Poarta palatului nu se deschise în faţa lui. Portarul, în mare
doliu, apăru în pragul portiţei şi zise:
― Domnul duce şi doamna ducesă nu primesc, domnule.
― Nici pe mine?
― Pe nimeni... veţi primi o invitaţie. Mâine va avea loc
înmormântarea lui don José.
Rocambole dădu cartea de vizită şi plecă.
286
„Fac prinsoare, îşi zise el, că până diseară trebuie să primesc

vreo scrisoare de la Conception. Mă duc să mai vorbesc câte
ceva cu sir Williams”.
Capitolul XL
Când coborî din trăsură, Rocambole se întâlni în curte cu

cumnatul său, vicontele Fabien d’Asmolles.
Acesta aflase de drama care se petrecuse la palatul
generalului S... şi tocmai se întorcea acasă.
― Cum! îi zise el, ai fost la balul generalului aseară?
― Da, sigur, răspunse falsul marchiz.
― Şi nu mi-ai spus nimic?
― Trebuia să fi ştiut ceva pentru a-ţi spune. Am plecat de la
bal la două, şi evenimentul a avut loc la ora trei. L-am aflat azi
pe când luam masa de prânz la Café de Paris.
― Ia ascultă-mă! zise vicontele încet, apucându-şi cumnatul
de braţ şi şoptindu-i la ureche: tot o mai iubeşti pe domnişoara
Conception?
Marchizul se prefăcu că tresare şi se uită la Fabien.
― Pentru ce mă întrebi? zise el.
― Drace! zise vicontele, don José a căzut victima unei crime
oribile, dar oricât de oribilă ar fi crima, la urma urmelor don
José este mort.
― Şi?
― El era logodnicul.
― Cu atât mai rău, zise Rocambole, logodnica trebuie să fie
foarte deziluzionată.
― De ce?
― Cum de ce?
― Pentru că el avea două amante.
― Şi ce amante! murmură Fabien. Apoi continuă: Toate
acestea sunt bune, zise el, dar să ne întoarcem la ceea ce voiam
să-ţi spun.
― Şi anume?
― Că domnişoara Conception nu mai are logodnic.
― Dar, dragul meu, zise Rocambole, care ştia să roşească la
momentul potrivit, şi să mimeze naivitatea, nu o iubesc... şi nu
m-am gândit niciodată la domnişoara de Sallandrera.
― Asta e! zise Fabien, sunt sigur că te-ai simţi foarte încurcat
287
dacă ţi-aş cere cuvântul de onoare.

― În orice caz, zise Rocambole, nu se cade să vorbim de
lucrurile acestea astăzi, când de-abia i-a murit logodnicul.
― Ei! Doamne! murmură vicontele, nu vorbeam decât pentru
viitor... şi mai avem timp... Vii să o vezi pe Blanche?
― Fireşte.
Şi Rocambole, încântat de cuvintele pretinsului său cumnat,
îl urmă la vicontesă. El stătu la masă, şi abia la ora opt seara
putu să urce la sir Williams.
Avea mare nevoie de sfaturile orbului.
Dar sir Williams, imediat ce a fost pus la curent cu starea de
lucruri, luă placa şi scrise următorul răspuns:
„Ai răbdare să vezi cursul evenimentelor şi să primeşti o
scrisoare de la Conception, sau cel puţin să ai o întrevedere cu
ea.”
„Drace!”, gândi Rocambole, care nu primise nimic încă de la
fată, şi se resemna să aştepte; dar toată seara nu primi nici un
bilet. Pentru a-şi omorî vremea, se duse la club şi jucă cărţi
până la ora trei dimineaţa.
„Se prea poate, se gândi el, ca fata să fi avut vreo criză
nervoasă, friguri, delir, sau mai ştiu eu ce!? Femeile leşină
pentru orice fleac. Cadavrul lui don José trebuie să fi avut un
dezastruos efect asupra ei.
În momentul când ieşi de la club şi păşi în bulevard, unde îl
aştepta trăsura, zări un servitor în livrea neagră plimbându-se
în sus şi în jos pe trotuar, cu aerul că aşteaptă pe cineva.
Rocambole se apropie de el şi recunoscu pe negrul
domnişoarei Conception.
Negrul îl salută, îi întinse o scrisoare şi plecă fără să spună
nici un cuvânt.
„În sfârşit!” murmură Rocambole, care se urcă în trăsură şi,
grăbit cum era să citească mai repede scrisoarea fetei, dădu
drumul calului să meargă la galop.
Într-un sfert de oră ajunse acasă şi se închise în camera de
culcare, curios să citească scrisoarea domnişoarei Conception.
Scrisoarea era lungă, scrisul mărunt şi tremurat.
„Bun! îşi zise Rocambole, probabil că acţiunile mele sunt încă
în creştere, căci un om în pragul concedierii nu primeşte
scrisori de opt pagini.”
Se trânti pe pat şi citi:
288
„Îţi scriu aproape de miezul nopţii, după douăzeci şi patru de

ore de torturi şi emoţii imposibil de descris.
Tata şi mama sunt alături, în odaia vecină, îngenuncheaţi în
faţa patului mortuar al lui don José. Ei se roagă, iar eu m-am
închis în odaia mea, ca să fiu singură... simţeam nevoia de a vă
povesti tot ce s-a petrecut aici... şi trebuie să vă spun totul,
pentru că sunteţi complicele meu... Oh! oribil, înspăimântător
cuvânt!... Vă rog sfătuiţi-mă... şi protejaţi-mă de mine însămi.
Dumnezeule! nu suntem noi adevăraţii ucigaşi ai lui don José?
Spuneţi, domnule!...
Nu eu vi l-am arătat aşa cum era?
Nu dumneavoastră aţi conceput catastrofa din noaptea
trecută?
Vedeţi, adineauri am avut curajul să intru în camera mortuară
şi să-l privesc...
Este culcat pe un catafalc îmbrăcat în catifea neagră şi e
foarte palid, dar figura nu i s-a schimbat. Probabil că moartea i-a
fost instantanee.
Oh! ştiu bine că omul acesta avea o inimă neagră şi că mâinile
lui erau mânjite de sânge; dar aveam noi dreptul de a hotărî
răzbunarea pe care numai Dumnezeu trebuia s-o dea?
Aveam noi dreptul să-l ucidem?
Întrebarea aceasta teribilă mi-a pus-o conştiinţa mea în
momentul când am ridicat ochii asupra lui don José şi m-a
cuprins spaima: mi-am simţit inima cuprinsă de remuşcare... şi
de dragoste...
Şi totuşi omul acela era un nelegiuit!
El l-a ucis pe don Pedro... don Pedro a murit de cinci zile şi el
ştia de moartea fratelui său în momentul când a venit la bal,
unde trebuia să-şi afle răsplata crimelor sale.
Daţi-mi voie să pun în oarecare ordine cele întâmplate de ieri
până azi.
Mi se pare că am leşinat în braţele mamei mele în momentul
când ne-aţi suit în trăsură. Nu mi-am revenit decât atunci când
am fost ajutată să cobor la scara palatului nostru.
Mama m-a frecat la tâmple cu apă de colonie şi am putut urca
scara rezemată de braţul ei.
După cum ştiţi, ducele de Sallandrera nu a fost la bal cu noi. Îl
lăsasem în biroul său, pentru a scrie şi a-şi pune la curent o
corespondenţă numeroasă cu care rămăsese în urmă.
Auzind zgomotul trăsurii, el a ieşit din cabinetul său şi a venit
289
în întâmpinarea noastră.
«De ce v-aţi întors? întrebă. Mi se pare că e încă devreme...»
«Conception s-a simţit rău», răspunse mama.
Ducele, tulburat, m-a luat în braţe şi m-a dus în salon.
«Te doare ceva, draga mea? m-a întrebat el. Vrei să trimit după
un doctor?»
Tata se uită la mine şi am dedus, după neliniştea de pe figura
lui, că arătam foarte palidă.
«Nu, nu, i-am răspuns eu, nu mai am nimic... aerul mi-a făcut
bine... m-am simţit rău din cauza atmosferei înăbuşitoare de la
bal, nu am nimic...»
Şi am căzut pe un scaun, căci nu mă mai ţineau picioarele.
Prezicerea dumneavoastră sinistră îmi vâjâia în urechi ca ceva
lugubru.
Tata îmi luase mâinile şi mi le strângea cu blândeţe; mama mă
dezbrăcă şi continua să-mi dea să respir săruri.
«Îmi este mai bine, îngânai eu, mult mai bine, somnul mă va
întrema cu desăvârşire.»
«Da, îmi zise mama, ai dreptate, trebuie să dormi acum.»
Şi, nevoind să sune pe cameristă, mă duseră împreună până
în apartamentul meu.
Oh! vă jur că un presentiment vag a ceea ce trebuia să se
întâmple era singura cauză a pretinsei mele nevoi de somn.
Presimţeam că în momentul acela totul se sfârşise pentru don
José. Şi-mi era frică să mă găsesc faţă în faţă cu tata şi cu mama
atunci când ar fi venit cineva să le anunţe moartea... Cu toate
acestea, nici prin gând nu mi-a trecut că va fi adus aici.
Mama a vrut să mă ajute singură: m-a suit în pat şi a stins
lampa de pe noptieră, după ce mi-am făcut rugăciunea.
Apoi s-a retras încredinţată că voi adormi.
Să dorm!...
Imaginaţi-vă!... În întunericul ce domnea în odaie, în mijlocul
tăcerii din jurul meu, am avut un fel de halucinaţie bizară şi
teribilă.
Am văzut-o pe ţigancă ucigând pe don José. Mi s-a părut că
văd braţul ei ridicându-se, pumnalul strălucind, am avut
impresia că-l aud pe don José scoţând şi un zgomot surd...
zgomotul prăbuşirii cadavrului său...
Timp de o oră, poate mai puţin, în sfârşit nu contează, mie mi
s-a părut o eternitate infernală, dinţii mi-au clănţănit în gură de
teroare, inima mi-a bătut cu violenţă şi cel mai mic sunet din
290
afară mă arunca într-o uluire paralizantă.

Mi se părea că un deget de foc scria pe zidul odăii mele
această frază sinistră:
«Tu l-ai ucis pe don José!...»
Adeseori s-a zis că aşteptarea unui pericol este de o sută de
ori mai teribilă decât pericolul însuşi. Aceasta trebuie să fie
adevărat, căci ora aceea în care am rămas singură în patul meu
pe întuneric, ghemuită, tremurând şi trăgând cu urechea la cel
mai mic zgomot a fost mai teribilă decât cele douăzeci de ore care
au trecut ulterior.
În sfârşit, am auzit sunând clopotul acela care anunţă sosirea
unui vizitator. Mi s-a părut că mă loveşte cineva cu un ciocan în
cap.
Tot sângele mi-a îngheţat în vine; am crezut că voi muri. Am
auzit deschizându-se ambele porţi de la intrarea în curte.
Era ora patru de dimineaţă, oră la care nu putea veni decât un
vizitator sinistru.
Toate trăsurile palatului se întorseseră acasă. Ce cupeu putea
fi acela care intra?
Am ghicit imediat că era adus don José mort sau pe moarte.
Nu ştiu cum se face că eu, care cu un minut mai devreme eram
atât de înfricoşată, am avut puterea să mă scol, să mă îmbrac şi
să mă duc până la fereastra cabinetului meu de toaletă.
Fereastra aceea răspunde în curte. Am dat la o parte perdelele
şi m-am uitat printre zăbrele transperantelor.
Într-adevăr, în curte era o trăsură, dar nu era cupeul lui don
José. Era o altă trăsură, pe care am recunoscut-o imediat a fi a
generalului S... Am văzut un om îmbrăcat în negru, coborând în
acelaşi timp cu doi lachei, dintre care unul stătuse la spate, iar
celălalt pe capră, lângă vizitiu.
În curte se produse o rumoare între oamenii aceştia şi oamenii
noştri care nu se culcaseră încă.
Apoi am văzut trăsura apropiindu-se de scara cea mare.
Se pare că nici tata, nici mama nu erau culcaţi încă în
momentul când sosise trăsura. Ei stăteau în salon, vorbind de
lucruri grave, de afaceri, care în ultimul timp răpeau multă vreme
ducelui.
Omul îmbrăcat în negru, precedat de un servitor, fu introdus în
salon.
După câteva minute, auzii paşi grăbiţi şi exclamaţii de
durere... Apoi îi văzui pe tata şi pe mama coborând în curte,
291
apropiindu-se de trăsură şi dând în acelaşi timp un ţipăt grozav.

Doi servitori au aprins facle, la lumina cărora am văzut
scoţându-se din fundul trăsurii un corp inert...
Era cadavrul lui don José...
Atunci puterile mă părăsiră; mă împleticii şi căzui jos leşinând
din nou.
*
* *
Mi-am venit în simţire numai spre ziuă, când m-a cuprins

frigul. Stătusem întinsă pe parchet mai multe ore, şi nimeni n-a
intrat ca să mă surprindă astfel,
Nu ştiu dacă a fost slăbiciune sau curaj, dar în loc să mă culc
din nou, în loc să aştept cu nelinişte să mi se anunţe moartea lui
don José, m-am sculat, m-am îmbrăcat şi am coborât la primul
etaj.
Scara era plină de servitori, care umblau de colo până colo, cu
un aer consternat. Ei se înşirară în faţa mea şi nici unul nu
îndrăzni să-mi spună ceea ce eu, vai! ştiam mai bine decât ei.
Uşa de la salonul cel mare era deschisă. Mi-am făcut curaj şi
am intrat.
Ah! nu voi uita niciodată tabloul pe cave l-a surprins privirea şi
efectul pe care l-a produs apariţia mea.
Don José, mort, zăcea, pe o canapea, îmbrăcat în costumul
său de bal mascat. I se deschisese numai dominoul să i se vadă
cămaşa plină de sânge.
Lângă mort stătea mama, îngenuncheată şi plângând; iar în
spatele canapelei, în picioare, cu o mână pe umărul lui don José,
şi cu cealaltă rezemându-şi fruntea, tata avea înfăţişarea unui
copac trăsnit.
Tăcerea lui exprima cea mai elocventă durere. Văzându-l, m-
am tras înapoi şi m-a cuprins un fel de remuşcare
înspăimântătoare pentru tot ce făcusem.
Tata nu ştia de nelegiuirea omului acela; în omul acela, se
vedea pe el retrăind, iar în mintea lui îi păstra mantia ducală a
familiei Sallandrera.
Am înţeles atunci, domnule, prin acea durere tăcută, tot ceea
ce reprezintă orgoliul de castă în adâncul inimii unui gentilom.
Tata îl iubea pe don Pedro mai mult decât pe don José, dar se
obişnuise cu gândul că-l va pierde.
292
Nu rămânea oare don José pentru a continua spiţa noastră?

În ziua când i s-a anunţat tatălui meu vestea că don Pedro era
pierdut, tata a plâns aşa cum îşi plânge un părinte fiul său.
Dar, noaptea trecută, durerea sa nu mai avea acel caracter
zgomotos şi totuşi resemnat în faţa deciziilor cerului. Noaptea
trecută, domnule, era durerea disperată, imensă, fără margini, a
ducelui de Sallandrera, mare duce de Spania, care vede
dispărând, o dată cu el, rasa lui...
Lângă el l-am văzut pe omul îmbrăcat în negru, care însoţise
corpul lui don José. Era vicontele de Chèneville, un văr al
doamnei S...
Vicontele povestea, cum putea mai voalat, despre această
oribilă dramă, care stârnise consternarea festivităţii organizate
de vara lui. Apoi, după ce încercă să explice cu un tact minunat
motivele asasinatului, după ce vorbi despre legătura care trebuia
să fi existat între don José şi ucigaşa lui, el îi întinse tatălui meu
o scrisoare.
Aceasta căzuse din buzunarul lui don José în momentul când
fusese ridicat pentru a i se acorda primul ajutor.
Tata luă scrisoarea aceasta cu un gest mecanic, ca un om care
din momentul acela se aştepta la orice: el îşi aruncă distrat ochii
asupra plicului, dar imediat îl văzurăm tresărind.
«O scrisoare din Cadix!» strigă el.
Şi-l văzui deschizând-o repede, cu ochii sclipind de o licărire
de speranţă.
Poate crezuse că Dumnezeu făcea un miracol; că, răpindu-i-l
pe don José, i-l reda pe don Pedro şi că scrisoarea aceea îi
anunţa vindecarea nenorocitului meu logodnic. Dar, vai! acea
licărire de speranţă, care avea în Dumnezeul părinţilor săi atâta
credinţă încât spera într-o minune în favoarea ultimului duce de
Sallandrera, căzu leşinat, ca un stejar dezrădăcinat de furtună.
Scrisoarea aceea îl anunţa pe don José de moartea fratelui
său; nelegiuitul de el o primise ieri, ziua, şi se dusese la bal...
O ţinuse la pieptul său.
Ei bine! domnule, afecţiunea tatălui meu pentru don José era
atât de mare, încât, revenindu-şi, atribui această infamie unui
exces de delicateţe.
«Bietul băiat! zise el, a avut eroismul de a se duce la bal, cu
moartea în inimă, pentru ca iubita lui, Conception, să afle cât mai
târziu posibil despre moartea lui don Pedro.»
293
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De azi-dimineaţă, domnule, tata şi mama stau îngenuncheaţi
în faţa cadavrului asasinului lui don Pedro; ei plâng şi se roagă.
Înţelegeţi?
Şi, cu toată ura pe care o simţeam în acele clipe împotriva
acestui om, cu toate crimele lui, în adâncul inimii mele simt acum
remuşcarea, pentru că l-am destinat acestei pedepse
neînduplecate. Aveam eu, aveam noi dreptul acesta?
Aş vrea să vă văd, domnule, pe dumneavoastră, care sunteţi
drept şi bun, pe dumneavoastră care aţi întins mâna protectoare
asupra unei fete părăsite de toţi!
Cred că-mi voi recăpăta curajul când vă voi vedea... Să vă
văd!... dar unde?... când?...
Abia am îndrăznit să vă scriu rândurile acestea.
Mâine va fi înmormântarea lui don José.
Sigur că veţi veni, dar nu veţi putea să mă vedeţi căci, după
obiceiul spaniol, femeile nu pot urma cortegiul. Cu toate acestea
sper să vă pot întâlni, fie seara, fie a doua zi.
Adio, domnule! plângeţi-mă şi vă mulţumesc!
Conception”
„Pe cinstea mea! murmură Rocambole, iată un post-scriptum

a cărui importanţă probabil că fata aceasta nu o apreciază. Ea
vrea să o plâng fiindcă a fost adusă în starea de a dori moartea
vărului ei. Dar, în acelaşi timp, îmi mulţumeşte pentru că i-am
dat o mână de ajutor în această mică operaţie. În aparenţă s-ar
crede că nu este nici o logică între un unul şi celălalt, dar eu o
înţeleg foarte bine. Domnişoara Conception de Sallandrera îl
iubeşte, fără să-şi dea seama, pe domnul marchiz de Chamery.”
Şi Rocambole adăugă râzând:
„Când te gândeşti că m-am chemat odată Rocambole, că am
fost fiul adoptiv al văduvei Fipart, că am trimis la ghilotină pe
Nicola şi că astăzi, pentru lumea întreagă sunt marchizul de
Chamery, un om după care moare o Sallandrera!...”
Şi Rocambole adăugă, aruncându-şi ţigara şi suflând în
lumânare:
„Mai există filozofi care susţin că virtutea duce la orice!...”
Capitolul XLI
294
Domnul marchiz de Chamery adormi visând castele în

Spania şi se deşteptă a doua zi dimineaţă pe la ora zece,
zicându-şi:
„Fac rău oamenii care-şi râd de cei ce-şi clădesc castele în
Spania; eu mi se pare că-mi şi clădesc unul.”
El se îmbrăcă în haine negre, având intenţia de a-l conduce
pe don José pe ultimul drum, apoi urcă la sir Williams.
Orbul nu ştia, încă, de scrisoarea domnişoarei Conception.
Rocambole i-o citi şi sir Williams îl ascultă cu o deosebită
atenţie.
Apoi îşi luă placa de scris.
„Sigur că suntem departe cu lucrul. Eşti iubit de domnişoara
Conception, iar obstacolul cel mai serios, don José, nu mai există.
Dar...”
Orbul se opri şi păru că se gândeşte, învârtindu-şi creionul
între degete.
― Dar... întrerupse Rocambole.
Sir Williams scrise:
„Ducele de Sallandrera este mare duce de Spania, are şapte
sau opt sute de mii de livre venit şi averea lui se măreşte încă cu
ceea ce rămâne de la don Pedro şi de la don José...”
― Foarte bine! murmură Rocambole, care citea pe deasupra
umărului lui sir Williams pe măsură ce acesta scria.
Orbul continuă:
„Marchizul de Chamery, cu toate că este gentilom adevărat
este de o nobleţe mult inferioară ducilor de Sallandrera...”
― La dracu! unchiule, strigă Rocambole, cu accentul indignat
al unui adevărat marchiz căruia i se pune la îndoială titlul, uiţi
că am fost pe timpuri la Malta?
Un surâs plin de indulgenţă şi de bunătate batjocoritoare
flutură pe obrazul hidos al orbului.
Sir Williams era bine dispus; el răspunse ridicând uşor din
umeri:
„Şi tu, nepoate, uiţi că mama Fipart ţi-a închis uşa... Maltei?”
Rocambole îşi muşcă buzele.
Sir Williams continuă să scrie:
„Pe de altă parte, marchizul de Chamery n-are decât şaptezeci
şi cinci de mii de franci venit... un fleac!...”
― Aş!... zise Rocambole, dacă Conception mă iubeşte din
toată inima.
„Probabil că ducele de Sallandrera năzuie ceva mai sus.
295
Trebuie, prin urmare, să o întrebi pe Conception... şi să afli dacă

nu cumva a mai fost cerută în căsătorie până acum de vreun
mare senior oarecare...”
― Oh! ba da!... a fost cerută, zise Rocambole.
„De cine?” întrebă orbul.
― De o veche cunoştinţă a noastră.
„Cine?”
― De tânărul viconte de Château-Mailly, care a devenit duce
şi putred de bogat în urma morţii unchiului său, acel bătrân
care, dacă n-am fi fost noi, s-ar fi însurat cu fosta
parfumăreasă, doamna Malassis... îţi aduci aminte?
― Da, făcu orbul semn din cap.
― Dar ducele a fost refuzat.
„Se înţelege, răspunse sir Williams; atunci trăia don José; dar
acum când este mort, peste o lună sau două...” Şi adăugă aceste
cuvinte pe care le sublinie: „DE ACOLO VINE PERICOLUL.”
― Oh! zise Rocambole, pericolul mai vine şi din altă parte.
„De unde?”
― Ţi-am spus unchiule, că Baccarat avea cunoştinţe în
familia ducelui.
La auzul acestui nume sir Williams se înfioră, în acelaşi timp,
figura lui, care până atunci era liniştită, exprimă un fel de
însufleţire şi de furie subită.
― Ei bine! zise Rocambole, fiindcă suntem la capitolul acesta,
să mergem până la capăt. După cum ţi-am spus, Baccarat a
devenit contesa Artoff şi, de când m-am întors, ea lipseşte din
Paris. A plecat la începutul toamnei trecute în Rusia şi trebuie
să se întoarcă luna viitoare. E aşteptată din zi în zi. Vezi că sunt
bine informat.
„Şi?” făcu orbul semn cu mâna.
― M-am întâlnit până acum cu zece persoane, care l-au
cunoscut pe vicontele de Cambolh şi pe marchizul don Inigo de
los Montes. Atât de mult m-am schimbat încât nimeni nu m-a
recunoscut în pielea marchizului de Chamery. Dar de Baccarat
mi-e teamă.
„Ai dreptate”, scrise orbul.
― Baccarat şi bărbatul ei i-au cunoscut acum doi ani pe
ducele de Sallandrera şi pe familia lui la Wiesbaden: contele
Artoff se împrietenise cu ducele şi cu toate că Baccarat nu iese
în lume cu contele, totuşi în intimitatea familiei de Sallandrera
era bine primită. Ducesa şi Conception o iubeau foarte mult.
296
„Drace!” se strâmbă sir Williams mişcând din buze.

― Or, tocmai contele Artoff l-a prezentat pe tânărul duce de
Château-Mailly.
Sir Williams încruntă din sprâncene,
― Vezi unchiule, zise Rocambole, că altădată aveai mână
bună: tu ai făcut ca toată lumea aceasta să se cunoască şi să se
împrietenească.
Sir Williams suspină.
― Prin urmare, Baccarat şi contele ne vor pune beţe în roate;
femeia aceasta care m-a tras o dată pe sfoară aşa de frumos, ne
va mai trage încă o dată, dacă nu vom lua măsuri.
Orbul scrâşni din dinţi.
― Părerea mea este să ne ocupăm de Baccarat în timpul pe
care-l vom avea liber, fiindcă mai mult ca sigur ducele şi familia
sa vor însoţi în Spania corpul lui don José.
„Da!... da!...” făcu mutul din cap un semn energic.
― Ascultă-mă bine, moşule, continuă falsul marchiz; nu te
ţin de rău că urăşti pe acel om de treabă, contele de Kergaz,
fratele tău. Părerea mea este însă că, pentru moment, e mai
bine să te ocupi de el. Ura aceasta, care nu foloseşte la nimic,
ne-a fost o piază rea. Dacă te-ai fi ocupat puţin de filantropul
tău frate şi ceva mai mult de Baccarat, te asigur că şi astăzi ai fi
avut limba în gură şi ochii în cap. Poate chiar, termină
Rocambole cu o ironie crudă, ai fi reuşit să te retragi la ţară cu
fetiţa aceea drăguţă, Sarah, care a sfârşit prin a te iubi.
Numele de Sarah îl făcu pe sir Williams să se îngălbenească.
― Ah! ah! zise Rocambole, tot o mai ai la inimă, ai?
Figura orbului exprimă imediat toată furia pasiunii.
― Ei bine! continuă elevul său, dacă vrei, vom combina un
plan frumuşel care să te răzbune pe Baccarat, şi îţi mărturisesc
că ţi-o voi da pe Sarah ca o răsplată a cuminţeniei tale.
Sir Williams arăta prin gesturile şi prin atitudinea lui o
bucurie sălbatică.
Rocambole îşi scoase ceasornicul.
― Vom mai vorbi noi de astea diseară. E unsprezece, mă duc
la înmormântarea lui don José. Nu pot face altfel, din moment
ce-i moştenesc logodnica.
Falsul marchiz îl lăsă pe sir Williams într-o stare teribilă de
agitaţie provocată de amintirea evreicei, care a fost cauza
misterioasă a tuturor nenorocirilor lui, dar pentru care el
păstrase o iubire violentă şi oarbă, de fiară sălbatică.
297
Vicontele Fabien d’Asmolles îşi aştepta cumnatul, pentru a

merge împreună cu el la înmormântarea lui don José; cei doi
tineri se urcară într-o trăsură îndoliată, trasă de doi cai negri de
toată frumuseţea, la spatele căreia stăteau doi lachei îmbrăcaţi
în negru de sus până jos.
― Dragul meu, zise vicontele uitându-se la Rocambole, care
îşi luase un aer consternat, tu ai inima prea nobilă, fiindcă eşti
gata să plângi pe un rival ca şi cum ai plânge pe un amic.
Rocambole nu răspunse şi trăsura porni.
*
* *
După cum spusese domnişoara de Sallandrera,

înmormântarea lui don José trebuia să aibă loc a doua zi.
La ora douăsprezece, cortegiul funebru ieşi din curtea
palatului de Sallandrera, care era situat după cum se ştie în
strada Babylone.
Strada era acum plină de trăsuri care aşteptau.
Primul cupeu care urma celui funebru era ocupat de ducele
de Sallandrera şi de un preot spaniol, duhovnicul ducesei.
Ducele avea o înfăţişare întunecată, jalnică, înfăţişarea unui
om care vede deschizându-se mormântul pentru a primi
rămăşiţele unicului său fiu.
Când cortegiul ajunse la biserica Madelene, unde trebuia să
se oficieze slujba, iar numeroşii asistenţi coborâră din trăsuri
pentru a intra în biserică şi a îngenunchea în jurul catafalcului,
toţi se speriară de paloarea ducelui şi de tremurul nervos care-i
zguduia tot corpul.
Un cuvânt sinistru circula prin mulţime.
― Ducele, şopteau unii şi alţii, nu mai are nici trei luni de
trăit; e ca şi mort din cauza dispariţiei lui don José.
În timpul ceremoniei funebre, Rocambole şi cumnatul său
statură în spatele mulţimii, aproape de oamenii ducelui, care
transportaseră coşciugul în biserică.
Falsul marchiz de Chamery îşi alesese anume locul acela. El
spera ca, printre numeroşii servitori ai ducelui de Sallandrera,
să se afle şi negrul domnişoarei Conception de la care ar fi
putut să surprindă un gest sau un semn de înţelegere prin care
tânăra să-i indice ora şi locul unde ar putea s-o vadă.
Rocambole nu se înşelase.
298
Negrul era în primul rând al servitorilor, şi când veni

momentul să se stropească cu agheasmă catafalcul, Rocambole
făcu şi el ca toată lumea, dar când voi să pună la loc
botezătorul, negrul se apropie şi i-l luă din mână. În acelaşi
timp falsul marchiz simţi în mână o hârtie, pe care o ascunse cu
aceeaşi dibăcie cu care îi fusese strecurată.
După slujba religioasă, corpul lui don José, care trebuia să
fie dus în Spania, fu coborât într-un cavou provizoriu, şi
asistenţa se retrase tăcută şi întristată.
Omul acela de fier care se numea don Paëz, duce de
Sallandrera, fu dus acasă leşinat.
După un ceas, Rocambole îi citea lui sir Williams biletul pe
care i-l dăduse negrul.
Iată ce conţinea biletul acela:
„Domnule şi Prietene,
Mâine plecăm în Spania, pentru a însoţi corpul lui don José
d’Alvar, care trebuie să fie înmormântat în cavoul familiei de
Sallandrera.
Nu pot şi nu vreau să plec fără a vă vedea. Astă-seară, la
miezul nopţii, veniţi la portiţa din Bulevardul Invalizilor.
Conception”
― Ei, ce zici unchiule? zise Rocambole.

„Trebuie să te duci...”
― Sigur!... dar ce zici de scrisoare?
„Zic, scrise orbul, că ai face bine să păstrezi toate scrisorile
acestea. Dacă ţi se va întâmpla nenorocirea, ca domnişoara
Conception să te uite, sau să se mărite cu ducele de Château-
Mailly, ori cu vreun alt duce, ai putea să i le faci cadou de nuntă;
lucrurile acestea produc totdeauna efect.”
― Glumeţ mai eşti! murmură Rocambole.
El mai stătu câteva minute de vorbă cu orbul, îi promise să-l
revadă când se va întoarce de la palatul de Sallandrera şi se
duse la Fattershall, unde la ora două era licitaţie de cai.
Marchizul ieşi de la Fattershall la ora cinci şi jumătate, prânzi
pe bulevard, apoi se duse la comedia franceză. Îşi petrecu seara
la teatru, iar după terminarea spectacolului se mai plimbă puţin
pe bulevard, până se făcu ora de întâlnire, când trebuia să se
ducă la domnişoara de Sallandrera.
299
La douăsprezece fix ajunse la portiţa grădinii.

Cum plouase toată ziua, marchizul, în loc să iasă în trăsură,
luă cupeul, pe care îl lăsă pe chei, la capătul Bulevardului
Invalizilor. De acolo merse pe jos.
În momentul când tocmai voia să bată uşor la poartă,
aceasta se deschise şi negrul îl apucă imediat de mână.
― Veniţi, zise el.
Ca şi pentru prima oară, traversară grădina şi din nou îl duse
pe acea scară de serviciu care conducea la etajul al doilea.
Conception îl aştepta pe marchiz în atelierul ei.
Acea odaie mare era abia luminată de o singură lampă, pe
care fata o acoperise cu un abajur.
„Vrea să-şi ascundă emoţia şi paloarea”, se gândi Rocambole.
Cu toate acestea dacă se înşela, nu se înşela decât pe
jumătate, căci domnişoara de Sallandrera era atât de
emoţionată când intră el, încât nu avu nici puterea să se ridice
de pe scaun.
Rocambole îşi studiase multă vreme gesturile, cuvintele şi
înfăţişarea care corespundea situaţiei. El o făcu cât se poate de
bine pe încurcatul: intrând în casă şi îndreptându-se spre ea,
îngână ca un copil vorbe care voiau s-o întrebe de sănătate; apoi
rămase în picioare, tremurând ca un om care nu îndrăzneşte să
stea jos.
Emoţia aceasta, pe care o juca atât de bine, fata o simţea cu
adevărat, şi inima ei bătea atât de tare încât, un moment, nu
putu să pronunţe nici un cuvânt.
― Ah!... zise ea în sfârşit, făcând o sforţare să se stăpânească,
ce mult am suferit în aceste două zile, domnule!
Rocambole îi luă mâna.
― N-aţi suferit singură, zise el.
Ea suspină şi tăcu.
― Domnişoară, continuă el, părând că prinde curaj, vă aduc
liniştea pe care mi-aţi cerut-o prin scrisoare. Nu trebuie să
simţiţi nici o remuşcare pentru moartea acelui mizerabil don
José. Nu noi l-am omorât, ci Dumnezeu, iar Dumnezeu este
drept!
― Ah! domnule, mi-e frică să nu-l fi omorât pe tata!
― Nu, domnişoară, nu. Va veni ceasul în care providenţa care
a pedepsit pe un mizerabil, se va însărcina să dezlege ochii care
plâng pe asasini ca şi cum ar plânge victimele.
Rocambole vorbi atunci cu o însufleţire neaşteptată; el o făcu
300
pe domnişoara de Sallandrera să înţeleagă că moartea lui don

José nu a fost decât o ispăşire a nenumăratelor lui păcate, o
ispăşire a vieţii lui murdare şi nelegiuite... apoi îi făcu tabloul
existentei oribile, pe care ar fi fost condamnată să o ducă alături
de acest mizerabil.
Marchizul era elocvent şi pasionat vorbind astfel şi
Conception nu întârzie să se lase convinsă.
În sfârşit, Rocambole îşi termină pledoaria prin următoarea
peroraţie sentimentală:
― Dacă este cineva care trebuie să fie plâns, domnişoara,
atunci sunt aceia sau acela care vă vede pierind, poate pentru
totdeauna.
― Oh! Nu, zise ea cu însufleţire, ne vom întoarce la Paris.
― Adevărat?
― În mai puţin de o lună.
Rocambole îşi duse mâna la inimă, ca şi cum l-ar fi sufocat
fericirea.
― Tata, continuă Conception, nu mai poate suferi Spania... El
vrea să trăiască de aici înainte în Franţa. Ne vom întoarce.
Marchizul căzu în genunchi.
El se prefăcu că este stăpânit de un acces, de o izbucnire a
pasiunii şi îndrăzni să ducă una din mâinile fetei la buzele sale.
Ea îşi retrase mâna repede şi îi zise fără supărare:
― V-am spus chiar în locul acesta, domnule, în ziua când m-
am încredinţat dumneavoastră, şi aţi primit cu atâta nobleţe
rolul de protector, întinzând mâna unei nenorocite părăsite de
toţi: scăpaţi-mă şi vă voi fi recunoscătoare, iar dacă inima mea,
atât de mult încercată de dureri, va rămâne moartă faţă de o
nouă iubire...
Vocea domnişoarei Conception se sfârşi pe buzele ei. Îşi
adusese aminte de don Pedro?.... ori începuse să citească în
adâncul inimii ei şi să simtă că-l iubea pe marchiz?
Rocambole căzu din nou în genunchi şi îi luă mâinile. De
data aceasta ea nu şi le mai retrase, iar el le înfiora cu o
sărutare fierbinte.
― Dumnezeule!.. strigă ea retrăgându-se, fugiţi, domnule, şi
lăsaţi-mă să plec. Dar, aşteptaţi întoarcerea mea... Peste o lună
voi fi la Paris.
El se supuse şi se ridică, dar continuă să ţină mâinile fetei
strânse într-ale sale, şi cu o voce mişcată care pătrunse până în
adâncul inimii domnişoarei Conception, îi zise:
301
― Domnişoară, vă iubesc... vă iubesc, şi dacă în sufletul meu

se naşte câteodată teama, aceasta este din cauză că nu sunt
decât un biet gentilom francez, cu o avere de nimic, cu un nume
aproape obscur şi nedemn de a se alia vreodată cu nobilul
nume de Sallandrera.
― Domnule, răspunse Conception cu simplitate, toţi
gentilomii sunt egali între ei; nici principii, nici regii, nu îi pot
crea. Regii dau titlurile, dar timpul consacră rasele; şi a
dumneavoastră este tot atât de veche ca şi a mea.
Rocambole se înclină.
*
* *
Cei doi tineri rupseseră gheaţa dintre ei.

Falsul marchiz de Chamery îşi formulase faţă de Conception,
fără înconjur următoarea idee:
― Aspir la onoarea de a obţine mâna dumneavoastră, dar mă
tem, vai! că nu sunt nici destul de nobil, nici destul de bogat.
La aceasta Conception răspunse şi mai fără ocol:
― Sunteţi prea modest şi vă permit să nădăjduiţi.
Da la această primă mărturisire, cei doi tineri trecură repede
la promisiuni şi la jurăminte...
Conception lăsă să-i scape secretul. Ea nu-i spusese de-a
dreptul lui Rocambole că îl iubeşte, dar el nu întârzie să observe
lucrul acesta. Astfel Rocambole obţinu permisiunea de a-i
trimite scrisori, care aveau să fie primite pe ascuns şi cărora ea
le va răspunde.
Trecu o oră şi trebui să-i deştepte sunetul sec şi metalic al
pendulei, care bătu ora unu din noapte, pentru a pune capăt
acestei prime şi naive conversaţii amoroase.
― Dumnezeule! zise Conception sculându-se repede, plecaţi,
vă rog.
― Aşa curând! zise Rocambole cu un accent disperat.
― Tata nu se culcă niciodată mai devreme de ora două, şi
uneori, înainte de a se culca, vine să mă vadă. Dacă v-ar găsi
aici, am fi pierduţi!
― Adio... plec, murmură Rocambole prefăcându-se din nou
foarte mişcat.
― Peste o lună... La revedere!
Ea îl conduse până la capătul sălii şi îi dădu încă o dată
302
mâna pe care el o acoperi cu sărutări. Apoi îl părăsi repede, se

întoarse în atelierul ei, îşi ascunse capul în mâini şi izbucni în
lacrimi.
― Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea, simt că îl
iubesc!
Capitolul XLII
Rocambole ieşi din palatul Sallandrera prin portiţa care

dădea în bulevard cu pasul unui triumfător roman, care urca la
Capitolul.
„Mă iubeşte! murmură el, şi dacă mi-o ajuta dracul, trag
nădejde să mor în pielea unui mare duce de Spania. Frumoasă
situaţie, pe cinstea mea!”
Făcând reflecţia aceasta, ajunse în Bulevardul Invalizilor.
Bulevardul era pustiu; începuse să cadă o ploaie fină şi rece
care-i biciuia obrajii.
Rocambole mergea cu pas repede coborând spre chei, unde
îşi lăsase cupeul.
Pe la jumătatea drumului însă, atenţia îi fu atrasă de nişte
ţipete, de cuvinte întretăiate şi furioase; după un moment zări
două persoane între care se încinsese o luptă violentă.
„Oh! oh! se gândi el, dacă am început să joc rolul de
protector, de ce nu l-aş juca şi aici?”
Grăbi pasul şi văzu că cele două persoane erau o femeie şi un
bărbat, care o bătea şi îi vorbea pe un ton ameninţător.
― Lasă-mă, August, lasă-mă, îţi zic, strigă femeia, e mai bine
să ne laşi în pace decât să trăieşti astfel.
― Îţi spun că eşti o şarlatană neruşinată! răspundea omul
care fusese numit August, şi dacă vrei să mă părăseşti,
înseamnă că ai alte planuri... mai bine te omor!
Şi el ridică mâna pentru a o lovi.
― Ajutor! mă omoară! strigă femeia.
― Oh! poţi să strigi cât vrei, continuă bărbatul care îşi lăsă
mâna în jos fără să lovească; nimeni nu-ţi va veni în ajutor, şi
pe de altă parte...
N-apucă să termine: o lovitură zdravănă de pumn îl izbi în
ceafă, şi-l aruncă zăpăcit la o parte.
Rocambole, ai cărui paşi nu fuseseră auziţi din cauza
pământului moale, se repezi asupra lui cu energia şi cu
303
îndemânarea unui om care a exersat multă vreme boxul.

Omul se sculă şi se întoarse spre el cu pumnii strânşi.
― Dragul meu, îi zise falsul marchiz cu linişte, fă-mi plăcerea
de-a o şterge şi de a o lăsa pe femeia aceasta în pace, dacă nu
vrei să te snopesc în bătaie.
Şi învârti cu atâta dibăcie bastonul în mână, încât adversarul
său, care, pe cât era de curajos faţă de femeia aceea, pe atât de
laş era în faţa unui bărbat, o rupse la fugă.
Atunci Rocambole se întoarse spre femeie, care tremura încă.
― Nu te teme de nimic, fata mea, îi zise el, lasă că te apăr eu.
― Oh... domnule, răspunse ea cu un accent plin de spaimă,
nu mă părăsiţi, vă rog... ar fi în stare să mă omoare.
Vocea ei îl făcu pe Rocambole să tresară.
„Curios, se gândi el, parcă am mai auzit glasul acesta”.
Şi cum în locul respectiv era întuneric, nefiind nici un felinar
prin apropiere, el o luă de braţ.
― Vino cu mine, zise el, trebuie să te pun în siguranţă.
Femeia să lăsă dusă până la cupeul ale cărui felinare
răspândeau o lumină vie.
Dar imediat, Rocambole dădu un ţipăt.
― Baccarat! zise el.
Uimirea falsului marchiz fusese atât de mare, încât uitase de
orice prudenţă şi nu se gândi că a o recunoaşte pe Baccarat
însemna a se trăda el însuşi.
Dar femeia răspunse cu o uimire şi mai mare.
― Vă înşelaţi, domnule.
― Eu mă înşel?
― Da. N-am purtat niciodată numele acesta.
― Oh! zise Rocambole sufocat.
Şi începu să se uite la ea cu mai mare atenţie. Femeia avea
talia înaltă şi flexibilă ca Baccarat, părul blond bogat, surâsul
trist şi blând, trăsăturile feţei curate şi corecte, întocmai ca ale
fostei curtezane. Dar figura îi era mai slăbită şi părea suferindă.
Avea până şi timbrul vocii la fel cu al contesei Artoff; era
îmbrăcată sărăcăcios, cu o rochie zdrenţuită şi cu pantofii rupţi.
Evident, că nu putea fi aceasta femeia care, cu patru, cinci ani
în urmă, îşi schimbase numele de Baccarat în cel aristocratic al
contelui Artoff.
Rocambole rămase multă vreme încremenit, mut, cu gura
căscată. În faţa acelei creaturi care îi reamintea atât de bine pe
eroina „Clubului Valeţilor de Cupă”. Multă vreme se întrebă
304
dacă nu este jucăria unui vis, treaz fiind sau dacă nu e pradă a
unei halucinaţii oarecare.
Pe moment în sufletul lui să născu o bănuială.
El îşi aduse aminte că altădată, când Baccarat se numea
doamna Charmet, ieşea adeseori îmbrăcată sărăcăcios, pentru a
împărţi ajutoare prin cartierele mizerabile.
Şi crezu că Baccarat îl recunoscuse.
Dar presupunerea aceasta era inadmisibilă. Dacă ar fi fost
Baccarat, nu s-ar fi lăsat insultată de un om, şi încă ce om! Un
fel de haimana care părea că are asupra ei toate drepturile din
lume, până şi acela de a o bate.
― Ameţesc! murmură el în cele din urmă.
Femeia părea că nu înţelege nimic din acea stupefacţie
crescândă.
În sfârşit, marchizul deschise portiera cupeului şi îi zise:
― Fără îndoială, mă înşel, dar semănaţi foarte mult cu o
persoană pe care am cunoscut-o foarte bine altădată.
― Sigur vă înşelaţi, domnule, zise ea cu modestie, fiindcă eu
nu v-am văzut niciodată.
Accentul acesta era atât de sincer, atât de naiv, încât
Rocambole nu se mai îndoi.
― Curios! Curios!... murmură el.
Şi se uită la ea încă o dată.
― În orice caz, doamnă, îi zise el, vă rog să nu aveţi nici o
grijă, sunt un om cumsecade.
― Văd bine, domnule...
― Spuneţi-mi unde trebuie să vă conduc?...
Femeia roşi şi îngână câteva cuvinte neînţelese.
― Unde? întrebă din nou Rocambole.
― Domnule, răspunse ea făcând o sforţare, n-am, nu mai am
domiciliu... trăiam cu un om... şi fiindcă mă bătea... am fugit de
la el.
― Foarte bine, zise Rocambole. Înţeleg. Ei bine, urcaţi-vă în
trăsura mea... vă voi duce într-o casă, unde cel puţin veţi fi în
siguranţă.
Şi cum ea părea că stă încă la îndoială, Rocambole o împinse
în cupeu, urcă lângă ea şi închise portiera.
Zgomotul uşii trezi pe vizitiu, care dormea foarte liniştit,
aşteptându-şi stăpânul.
― Strada Suresnes! îi strigă Rocambole, foarte încântat că
vizitiul nu auzise convorbirea cu necunoscuta.
305
Cupeul plecă.
Rocambole se uită din nou la femeia aceea.
― Cum vă cheamă?
― Rebeca, răspunse ea.
― Sunteţi evreică.
― După mamă.
― Dar tatăl dumneavoastră ce era?
― Pe tata, zise ea cu un fel de iritaţie subită, nu l-am
cunoscut... sunt un copil din flori.
― Ah!
― Când zic că nu l-am cunoscut, vreau să spun că nu l-am
văzut decât o singură dată... mi l-a arătat mama într-o zi.
Trecea la braţ cu o altă femeie, care era soţia lui, ţinând de
mână o fetiţă blondă ca mine, care îmi semăna foarte mult.
Rocambole tresări.
― Poate că pe aceea aţi cunoscut-o, domnule?
― Tatăl dumneavoastră era bogat?
― Oh! nu; era lucrător.
― Lucrător.
― Şi mama, care îl iubea foarte mult, era supărată, continuă
tânăra, că fusese părăsită, ca şi copilul ei, pentru a se însura cu
altă femeie care nu era mai brează decât ea.
― Oh! oh! se gândi Rocambole, care ştia cât se poate de bine
secretele familiale ale Cerisei şi ale surorii sale; te pomeneşti că
asta este sora naturală a contesei Artoff!
Şi continuă:
― Ah! tatăl dumitale era lucrător?
― Da!
― Ce lucra?
― Era gravor.
― Şi ştiţi unde locuia după ce s-a însurat? întrebă
Rocambole.
― În mahalaua Saint-Antoine.
― Chiar aşa! zise Rocambole, acum sunt încredinţat de un
lucru.
― De care?
― Că fetiţa aceea blondă de care vorbeşti era sora dumitale.
― Aceea pe care aţi cunoscut-o?
― Exact.
― Oh! zise tânăra cu un accent de ură, ea mi-a furat iubirea
tatălui meu, din cauza ei am ajuns atât de rău... ca şi mama.
306
― Câţi ani ai?

― Treizeci şi doi.
„Întocmai, se gândi falsul marchiz. Asta trebuie să fie sora
mai mare a lui Baccarat, care are treizeci de ani. Sigur că
îngerul lui sir Williams face ca întâmplarea să-mi scoată înainte
pe fetiţa aceasta.”
Când Rocambole termină reflexia aceasta, cupeul se opri.
Ajunseseră în strada Suresnes.
― Coborâţi, zise Rocambole, sărind cel dintâi pe trotuar.
Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.
El sună, uşa se deschise şi făcu pe necunoscută să intre
înaintea lui.
Cameristul, pe care-l cunoaştem, se culcase ca de obicei
îmbrăcat. La primul sunet al clopoţelului veni să deschidă
stăpânului său şi, ca valet inteligent cum era, se făcu că nu
bagă de seamă îmbrăcămintea sărăcăcioasă a femeii; apoi se
duse să reaprindă focul în dormitor.
Rocambole o conduse pe necunoscută chiar în camera
aceasta.
El o pofti să ia loc pe un scaun, făcu semn valetului să iasă şi
se aşeză alături de fată.
― Acum, zise el, te rog să-mi povesteşti în câteva cuvinte
viaţa dumitale.
― Ah! zise tânăra, viaţa mea este aceea a unei fete sărace, şi
nu este prea veselă.
― Oricum, zise Rocambole, spuneţi-mi totul, poate că eu sunt
un protector pe care vi-l trimite cerul.
― Păreţi a fi bun, zise ea.
― Sunteţi un copil din flori?
― Da.
― Şi mama dumneavoastră îşi iubea soţul?
― Îl adora; când a părăsit-o eram mai mică de un an. Când a
murit mama aveam cinci ani. O vecină m-a crescut până la
vârsta de cincisprezece ani.
― Şi pe urmă?
― Am făcut şi eu ca mama, cum fac toate fetele de care nu se
interesează nimeni în lumea aceasta; am iubit pe cel dintâi om
care mi-a ieşit înainte, şi care mi-a spus că sunt frumoasă.
― Cine era omul acesta?
― Un student. Cincisprezece ani am trăit în cartierul latin,
câteodată fericită, de multe ori nenorocită.
307
― Biată fată!
― Şi am căzut din ce în ce mai jos până când am ajuns să
trăiesc cu August.
― Cine era acest August?
― Un controlor de bilete la teatrul Odeon, zise ea.
― Aşadar, continuă Rocambole, o urăşti pe sora dumitale,
adică pe femeia aceea care-ţi seamănă atât de mult?
― Ah! din tot sufletul!
― Şi eu o urăsc.
Rocambole spuse cuvintele acestea cu răceală.
― Dumneavoastră?
― Da, eu.
― Dar ce v-a făcut?
― Am iubit-o prea mult.
― Şi... ea?
― M-a călcat în picioare.
― Înţeleg.
Femeia din cartierul latin deveni gânditoare.
― Aşadar o urăşti?
― Oh!...
― Dacă ţi-aş propune să te răzbuni pe ea, pentru a-mi da
satisfacţie şi mie, ai primi?
― Fără îndoială, zise ea cu o naivitate sălbatică; fiindcă nu
mai am nimic de iubit, vreau să urăsc. Dar, adăugă ea, cum să
mă răzbun?
― Te voi ajuta eu şi îţi voi arăta cum.
― Adevărat?
― Pe cinstea mea!
Rocambole văzu figura aceea slăbită de suferinţă,
luminându-se de o bucurie crudă, privirea aceea întunecată,
scânteind deodată.
„Uite! uite! se gândi Rocambole, mi se pare că asta are stofă
în ea”.
Şi zise tare:
― Fata mea, aici eşti la tine acasă.
Ea crezu că Rocambole glumeşte şi se uită la el cu un fel de
neîncredere.
― Îţi repet, aici eşti la tine acasă... Servitorul meu te va
servi... iar eu voi veni în toate zilele să te văd.
― Cum! zise ea, plecaţi?
308
― Da.
― Nu staţi aici?
― Nu, dar casa aceasta este a mea.
― Atunci, sunteţi bogat? zise ea, fiind obişnuită să trăiască
între săraci.
― Sunt atât de bogat, încât îţi pot umple buzunarele în
fiecare lună cu piese de câte douăzeci de franci.
Rocambole se sculă, se încheie la palton. Întinse mâna fetei
şi îi zise:
― Bună seara, pe mâine.
Apoi spuse valetului său care stătea în anticameră:
― Să dai femeii acesteia tot ce-ţi va cere... dar să nu o laşi să
iasă... te fac răspunzător de ea.
Valetul se înclină.
Rocambole ieşi şi se urcă în cupeul său.
― La palat! zise el.
După un sfert de oră, marchizul de Chamery era alături de

sir Williams.
Se făcuse ora două noaptea, şi orbul nu se culcase încă.
El îl aştepta pe Rocambole cu nerăbdare. Sir Williams se
încarnase atât de bine, prin gândire, în elevul rău, încât
devenise el însuşi, şi fără să-şi dea seama cum, amorezat de
frumoasa Conception de Sallandrera.
Rocambole îl părăsise pentru a se duce la întâlnirea pe care i-
o dăduse fata; sir Williams era nerăbdător să cunoască
rezultatul acestei prime întrevederi de la moartea lui don José.
Rocambole, care de obicei, pentru a face surpriza mai mare,
nu spunea la început totul, făcu şi acum la fel; nu vorbi
deocamdată lui sir Williams despre întâlnirea curioasă şi
neaşteptată pe care o avusese la înapoiere. El îi povesti
întrevederea cu domnişoara Conception şi progresul pe care-l
făcuse în inima inocentă şi curată a fetei.
Sir Williams era încântat.
― Moşule, zise Rocambole, văzând că orbul se bucură de
triumful său, mărturiseşte că nici tu n-ai folosit mai multă artă
pentru a cuceri inima cumnatei tale, Jeanne de Kergaz!
„Aşa este”, făcu sir Williams semn din cap.
― Dacă-ţi aduci aminte, azi-dimineaţă spuneam că, dacă
domnişoara Conception se duce în Spania, voi avea timp destul
309
pentru a lucra în linişte.

„Da”, făcu sir Williams semn din cap.
― Şi că, pentru a întrebuinţa bine timpul acesta, ar trebui să
vedem de Baccarat.
„Da... da...” zise încă o dată orbul, făcând semn din cap.
― Pe cinstea mea! continuă Rocambole, mare noroc ai
unchiule!
Figura lui sir Williams exprimă un fel de uimire.
― Ghici pe cine am întâlnit eu acum?
„Nu ştiu”, păru că zice sir Williams, ridicând din umeri.
― Pe Baccarat.
Orbul tresări.
Apoi, scrise cu creionul pe tăbliţă.
„Azi-dimineaţă spuneai că nu este la Paris!”
― Aşa este.
„Atunci?”
― Cu toate astea am întâlnit-o...
„Nu înţeleg.” scrise sir Williams.
― Vreau să spun, zise Rocambole încet, că am întâlnit o
femeie care este soră naturală cu Baccarat şi care seamănă cu
ea ca două picături de apă...
Şi Rocambole îi povesti lui sir Williams, care asculta cu
atenţie, încântat, întâlnirea pe care o avusese cu Rebeca şi
sechestrarea la care o supusese. Pe măsură ce vorbea, figura
orbului se lumina, fruntea lui se încreţea, şi pleoapele i se
agitau în orbite cu o expresie ciudată.
― Înţelegi, termină Rocambole, că eu nu prea ştiu ce folos am
trage din întâlnirea aceasta şi cum am putea-o întrebuinţa.
„Da”, făcu sir Williams din cap, cu gravitate.
― Cam ce crezi că am putea face?
Orbul îşi luă capul în mâini şi păru că se gândeşte adânc
timp de câteva minute. Elevul său nu îndrăzni să-l întrerupă.
În sfârşit, creionul orbului intră din nou în funcţiune şi
Rocambole citi următorul răspuns:
„Dragul meu, du-te şi te culcă. Treci pe la mine mâine
dimineaţă.”
― Ai găsit ceva?
„Da; sunt pe cale de a găsi.”
*
* *
310
Supus sfaturilor fostului său maestru, marchizul de Chamery

se întoarse acasă, răspunse la scrisorile pe care le primise în
cursul zilei, strânse cu grijă pe cele primite de la Conception şi
se culcă.
A doua zi, la ora nouă, se duse din nou la sir Williams.
Orbul nu dormise toată noaptea. El stătea în acelaşi fotoliu
în care-l lăsase Rocambole seara, înfăşurat în halatul său, iar
fruntea îi era acoperită de sudoare.
― Oh! oh! zise Rocambole, mi se pare că ai avut la ce să te
gândeşti.
„Da”.
― Ai găsit ceva?
„Da.”
Orbul scrise:
„Când se întoarce Baccarat?”
― Peste opt zile.
„Eşti sigur”?
― Aproape.
„Foarte bine”.
Şi Rocambole citi următoarele rânduri scrise de sir Williams.
„Trebuie să găseşti un tânăr entuziast, cam într-o ureche, care
ar putea să devină în mod serios amorezat de doamna contesă
Artoff. O dată tânărul acesta găsit, cred că Baccarat va avea de
ce să se îngrijească.”
― He! he! zise Rocambole, mi se pare că te ghicesc. Cât
despre tânăr mi se pare că l-am găsit. Deocamdată mă duc să
iau masa la vicontesa d’Asmolles.
Şi Rocambole îl părăsi pe sir Williams.
Capitolul XLIII
Pentru a lămuri ultimele cuvinte pe care le spusese

Rocambole lui sir Williams, adică pentru a explica speranţa pe
care o avea de a găsi la sora lui pe tânărul entuziast şi nebun pe
care i-l ceruse orbul, trebuie să ne întoarcem puţin şi să ştim ce
s-a petrecut între Fabien d’Asmolles şi cumnatul său pe când se
întorceau de la înmormântarea lui don José.
― Apropo, îi zise vicontele, după ce Rocambole aruncase
câteva flori pe mormântul rivalului său, îţi aduci aminte de
311
Roland?
― Roland de Clayet, prietenul tău?
― Da.
― Ei bine! mi se pare că voiajează. S-a dus în Germania să se
vindece de pasiunea pe care o avea pentru Andréea, baroana de
Chamery, murmură falsul marchiz cu un fel de amărăciune
batjocoritoare.
― S-a întors, zise Fabien.
― Când?
― Azi-dimineaţă.
― Ah!
― Uite o scrisoare de la el.
Şi Fabian îi întinse lui Rocambole următorul bilet:
„Dragă amice, scria Roland, eram prea bolnav încă moraliceşte

când te-ai însurat, pentru a avea curajul să asist la căsătoria ta,
şi am plecat în Germania fără să-mi iau rămas bun de la tine.
Abia întors de o oră în Franţa, mă grăbesc să-ţi scriu pentru a te
asigura de nestrămutata şi mai cu seamă de recunoscătoarea
mea prietenie.
Vrei să mă inviţi mâine la masă şi să mă prezinţi doamnei
vicontese d’Asmolles?
Roland de Clayet”
― Vezi! îi zise atunci Rocambole cu nepăsare, fără să se

gândească că va avea nevoie de tânărul acesta zăpăcit, se pare
că s-a vindecat!...
― Crezi?
― Fireşte! cel puţin aşa s-ar părea din moment ce s-a întors
şi scrie prietenilor săi, lucru care nu se face când e cineva cu
inima încurcată.
Şi Rocambole, care se gândea la cu totul altceva, nu mai
răspunse nimic. Dar, după douăzeci şi patru de ore, adică a
doua zi dimineaţă, el îşi aduse aminte, după cum s-a văzut, de
scrisoarea lui Roland, şi coborî la vicontesă, ca un om care se
duce la o întâlnire amoroasă.
Roland venise deja. Fabien se retrase cu el în cabinetul de
fumat şi Rocambole îi găsi acolo.
― Ai venit tocmai la timp! zise Fabien văzându-l intrând, să
asculţi istoria lui Roland; e foarte nostimă...
― Ce este? zise falsul marchiz strângând mâna lui Roland.
312
― Nu spuneai tu ieri că oamenii amorezaţi nu scriu niciodată

prietenilor lor?
― Ba da... asta este părerea mea.
― Părerea ta este falsă!
― Crezi?
Şi Rocambole se uită la Roland.
Tânărul avea o mutră slăbănoagă şi melancolică.
― Oh! oh! zise marchizul, nu cumva m-am înşelat, este tot
amorezat?
― Vai! da!
― Dar, zise Fabien râzând, nu de Andréea, ci de altcineva. S-
ar părea că este la modă să scapi de o încurcătură de inimă şi
să dai de alta.
― Un cui scoate pe altul, zise Rocambole.
― Comparaţia este dreaptă. Bietul Roland a plecat din Paris
disperat, cu inima zdrobită, cu sufletul deziluzionat; a plecat, să
rătăcească pe drumuri şi prin păduri, prin toate hotelurile şi
cărările nemţeşti, căutând o mângâiere în durerea lui şi s-a
jurat să nu se întoarcă la Paris decât complet vindecat.
― Leacul era bun.
― Fireşte, fiindcă s-a vindecat în mai puţin de trei luni; dar la
începutul lunii a patra şi-a simţit inima goală şi i-a venit poftă
din nou; fără îndoială şi-a băgat dracul coada, şi bietul băiat s-a
întors cu altă iubire în inimă.
― De vreo nemţoaică?
― Nu, de o rusoaică.
Rocambole tresări.
― Amănuntele nu le ştiu, adăugă Fabien... dar cum iubirea
simte nevoia să se destăinuie, sigur că Roland o să ne spună
ceva.
― Oh! doamne! zise Roland cu tristeţe, amănuntele nu le
cunosc nici eu, cum nu le cunoaşteţi nici dumneavoastră.
― Vrei să glumeşti? zise Fabien.
― Nu. Femeia pe care o iubesc...
El se opri şi păru că stă la îndoială.
― Ce bine face cuvântul ăsta, zise Rocambole cu ironie:
femeia pe care o iubesc!...
― Pe femeia pe care o iubesc, zise Roland, abia am văzut-o o
dată...
― Şi te-ai şi amorezat?
― La nebunie!...
313
― Încă un cuvânt neserios, zise Rocambole.

― Oh! nu râdeţi, zise Roland, cu un surâs mâhnit, sufăr
grozav.
― Atunci, ai venit la Paris să te vindeci de iubirea asta, după
cum te-ai dus în Germania, ca să scapi de cealaltă?
Roland dădu din cap.
― Am văzut-o o singură dată, continuă el, şi nu am vorbit cu
ea deloc.
― Dragă domnule, exclamă Rocambole, dumneata nu eşti un
om, eşti un fel de jucărie... auzi vorbă! să vezi o femeie o singură
dată, să nu vorbeşti cu ea deloc şi să o iubeşti la nebunie... nu
se întâmplă aşa ceva decât în romane.
― Chiar un roman este la mijloc.
― Îl putem citi şi noi?
― Da, vi-l voi spune: este simplu şi trist. Ajunsesem ta
Baden, când am întâlnit-o. Venisem în oraşul acela de câteva
zile şi începusem deja să regret Parisul. Unul din acei amici ai
întâmplării, cu care se leagă prietenia în douăzeci şi patru de
ore, mă duse la un bal. „Haide, îmi zise el, să-ţi arăt pe cea mai
frumoasă femeie pe care o avem aici... pe contesa Artoff.”
La auzul acestui nume, Rocambole se emoţionă atât de tare
încât fu aproape să răstoarne măsuţa de care sta rezemat.
Fabien nu observă emoţia aceasta şi Roland continuă:
― „Contesa Artoff, îmi spuse amicul meu de ocazie, este o
fostă femeie la modă, cunoscută în lumea pariziană sub numele
de Baccarat. Din cauza unei iubiri nenorocite, a intrat pe calea
dreaptă a vieţii şi contele, care este putred de bogat, a luat-o în
căsătorie”. Auzisem vorbindu-se de femeia aceasta, şi m-am dus
la bal stăpânit de o curiozitate vie. Am valsat cu ea. După ce am
terminat valsul, eram amorezat nebun.
― Ei drace! zise Rocambole, dar iute te mai aprinzi
dumneata.
Roland îşi reluă o fizionomie fatală şi melancolică şi îşi duse
mâna la inimă.
Apoi, surâzând dureros, zise:
― Iubirea se naşte instantaneu. Aveaţi dreptate adineauri
când spuneaţi că sunt un fel de jucărie şi că mă aprind prea
repede.
― Păzeşte-te de foc! răspunse Rocambole, care îşi recăpătase
tot sângele rece.
― Asta este toată istoria? întrebă Fabien.
314
― Nu.
― Spune-ne urmarea.
― Ieşind de la bal, eram înfierbântat; toată noaptea am avut
friguri. Credeam că înnebunesc.
― Nebun erai de mult! zise Fabien.
― Sst! zise Rocambole, continuaţi, domnule Roland,
continuaţi...
― A doua zi m-am hotărât să o urmăresc pe contesă, şi să
fac, mai curând sau mai târziu, să fiu iubit de ea, chiar dacă s-
ar fi cerut să cuceresc lumea pentru a obţine dragostea ei.
― Şi, întrerupse Rocambole, aţi fi fost în stare să mutaţi şi
câteva stele din locul lor dacă v-ar fi cerut! Ce poetică mai este
şi iubirea!
― A doua zi îmi pierdui vremea plimbându-mă pe Aleea
Lichtenthal, nădăjduind să o întâlnesc. La ora trei mă duceam
să ascult muzică la cafeneaua unde venea de obicei; la cinci mă
duceam la hotelul „Englitera”, unde lua masa. Într-o zi, pe când
o aşteptam, fără să o întâlnesc, am aflat că plecase din Baden a
doua zi după bal.
― A plecat la Paris?
― Nu, la Heidelberg.
― Foarte frumos! zise Rocambole, aţi fost şi la Heidelberg?
― Am fost.
― Şi v-aţi întâlnit cu ea din nou?
― I-am salvat viaţa, zise el cu un orgoliu ridicol.
― Iertaţi-mă, îl întrerupse Rocambole, înainte de a merge mai
departe, daţi-mi o explicaţie. Aţi salvat viaţa contesei?
― Da.
― Adineauri spuneaţi că de-abia a-ţi văzut-o... că nu i-aţi
vorbit măcar o singură dată?
― Aşa este.
― Asta e nostim, zise Rocambole.
― Din toate acestea eu nu înţeleg decât un singur lucru, zise
Fabien, că nebunia amicului nostru Roland s-a schimbat în
monomanie.
Roland ridică din umeri.
― Când vei şti ce mi s-a întâmplat, mă vei înţelege, zise el.
Dar Fabien îl întrerupse cu un gest.
― Haidem la masă, zise el. Vom continua acolo povestea
aventurilor tale.
Şi îl luă pe Roland de braţ.
315
Rocambole îi urmă zicându-şi:

„Mare noroc mai am! De şase luni încoace toate lucrurile îmi
merg de minune. Sir Williams şi cu mine căutam un tânăr
entuziast şi nebun care să se amorezeze de Baccarat, şi iată că
întâmplarea ne trimite unul ca la comandă. Dacă dracul mi-ar
cere vreodată parale pentru toate serviciile care mi le-a făcut, aş
avea multe milioane de plătit.”
După masă, vicontele Fabien d’Asmolles trecu în cabinetul de
fumat, împreună cu pretinsul său cumnat Rocambole, şi cu
vechiul său prieten Roland Clayet.
În timpul prânzului, Roland avusese delicateţea să nu
vorbească nimic de Baccarat.
― Dragul meu, zise atunci Fabien, oferind ţigări atât lui
Rocambole, cât şi lui Roland, să nu crezi că Chamery şi cu mine
ne mulţumim doar cu ce ne-ai spus.
― Adică?
― Vrem să ştim ce s-a mai întâmplat cu dragostea ta.
― Eu, zise Rocambole, ard de nerăbdare să ştiu cum aţi
scăpat viaţa femeii pe care de-abia aţi văzut-o.
― Şi cu care n-ai vorbit niciodată! adăugă Fabien.
― Mă iertaţi, am schimbat între noi opt sau zece cuvinte.
― Când i-ai salvat viaţa, sau altă dată?
― Când am valsat cu ea.
Cei doi tineri începură să râdă.
― Oh! nu râdeţi, zise Roland.
― E greu să nu râdem.
― De ce e greu?
― Fiindcă am auzit vorbindu-se de Baccarat când nu era încă
contesa Artoff... şi pe vremea aceea nu era mută.
― Sigur că nici la bal n-a fost mută, observă Rocambole.
― Fireşte că nu, zise Roland, dar era mută când i-am salvat
viaţa.
― De ce?
― Pentru că era leşinată.
― Şi ăsta este un motiv? zise Rocambole.
― Ea nu şi-a revenit în fire?
― Ba da.
― Şi nu ţi-a mulţumit?
― Plecasem.
Rocambole luă atitudinea unui om cuprins de o admiraţie
profundă.
316
― Şi să mai zici că nu este adevărat când se vorbeşte de

cavalerii aceia care aşteaptă ca femeia căreia i-au salvat viaţa
să-şi vină în simţire şi să dispară cu modestie, înainte de a-i
vedea şi de a le mulţumi.
― Nu este aşa, zise Roland, n-am plecat de voie... am plecat
de nevoie.
― Oh! oh! e o poveste întreagă.
― Ei bine! zise vicontele, spune-o! vreau, s-o ştiu.
Roland se răsturnă în fotoliul său, îşi reluă aerul fatal şi zise:
― Contesa a plecat din Baden a doua zi după balul la care o
văzusem. Plecase cu soţul ei la Heidelberg, oraşul care veşnic va
fi maiestuos prin ruinele lui şi prin studenţii veşnic gălăgioşi şi
veseli.
― Şi asta este o frază, observă Rocambole; să vedem
urmarea.
― Or, continuă Roland, am plecat şi eu imediat spre
Heidelberg, unde am ajuns în aceeaşi seară şi am aflat, la
hotelul „Prinţul Carol”, că contele plecase la Frankfurt, dar că
contesa rămăsese singură, într-o căsuţă situată la marginea
râului Nekar, la o depărtare de un sfert de oră de oraş. După
cum se spunea, ea trebuia să stea acolo o lună şi să aştepte
întoarcerea soţului. Contele Artoff venise mai întâi la Frankfurt
şi pe urmă plecase la Berlin pentru afaceri. Nu puteam, pe
motiv că valsasem o singură dată cu ea, să mă prezint la
contesă: dar m-am hotărât să fac totul ca din întâmplare.
― Pentru a te prezenta?
― Nu, pentru a o întâlni.
― Şi ai reuşit?
― Să vedeţi.
Roland se sculă în picioare şi continuă:
― La marginea oraşului Heidelberg am găsit un mic hotel
nemţesc unde mâncau studenţii. Am stat acolo şi am mâncat cu
ei la masă. De la fereastra odăii mele vedeam casa femeii iubite.
După trei zile eram la curent cu obiceiurile contesei. Ea ieşea în
fiecare zi la ora două.
― Pe jos?
― Nu, cu vaporaşul. Se urca într-un vaporaş drăguţ, condus
de doi cazaci bărboşi, vicleni, pe care, fără îndoială, tiranul rus
îi pusese să o păzească.
La aceste ultime cuvinte, Fabien ridică din umeri.
― Tu nu ştii, dragul meu, că contele îşi iubeşte soţia la
317
nebunie.
― Acesta este un motiv în plus ca să fie gelos.
― Nu ştii că soţia lui îl adoră?
Roland strâmbă din nas, dar cu toate acestea continuă:
― Contesa mergea circa două leghe în susul apei. Din când în
când cobora pe mal şi se plimba culegând flori; opt zile am
pândit-o de pe ţărm îmbrăcat ca student.
― Şi n-a venit la mal?
― Ba da, a venit o dată.
― Şi i-ai ieşit înainte?
― Nu; inima îmi bătea prea tare, n-am îndrăznit, am salutat-
o doar. Ea a răspuns la salutul meu şi păru că nu mă
recunoaşte. A doua zi la aceeaşi oră m-am dus la locul obişnuit;
în curând am văzut apărând vaporaşul.
― Cu contesa?
― Fireşte. Bătea vântul tare, şi cazacii, în loc să se servească
de lopeţi, întinseseră pânzele. Barca mergea cu o viteză
uimitoare, apropiindu-se şi depărtându-se rând pe rând de mal.
― Grozavi marinari erau cazacii aceia! zise Rocambole.
― Ceva mai mult, nu ştiau nici să înoate.
― Întocmai ca un ofiţer de marină, o cunoştinţă de-a mea,
care scrie romane foarte frumoase, adăugă Fabien, şi care era
cât pe ce să se înece în baie.
― Cazacii aceia, continuă Roland, ştiau atât de puţin să
înoate, încât vântul, răsturnând barca, se agăţară de ea cu
atâta putere, încât uitară de stăpâna lor, care era în mare
pericol.
― Parcă te văd!
― Contesa, căzută în apă, era gata să se înece. Din fericire,
eu eram acolo. Mă dezbrăcai repede de haine şi mă aruncai în
apă salvându-mi femeia iubită exact în momentul când se
ducea la fund pentru totdeauna.
― Bravo!
― Bagă de seamă, zise atunci Fabien, că prietenul nostru
povesteşte toate lucrurile acestea cu o degajare admirabilă, ca şi
cum ne-ar povesti o partidă de pescuit.
― După ce m-am luptat un moment împotriva curentului,
care era foarte repede, continuă naratorul, am reuşit s-o scot pe
contesă la mal. Era leşinată.
― Dar cazacii?...
― Cazacii reuşiseră să întoarcă barca, să o golească şi,
318
strângând pânzele, vâsliră imediat la mal. Ei o luară pe contesa

leşinată, o puseră în barcă, mă salutară cu gravitate şi plecară,
lăsând barca în voia curentului. După două ore, m-am
prezentat la contesă pentru a afla cum îi mai este. Unul din
cazaci veni să-mi deschidă, mă recunoscu şi îmi trânti uşa în
nas.
― Foarte politicos.
― A doua zi am trimis contesei cartea de vizită, nădăjduind
că îmi va răspunde cel puţin cu o scrisoare prin care să-mi
mulţumească. Tocmai aşa se întâmplă, am primit un bilet
conceput astfel: „Contesa Artoff nu va uita niciodată că
datorează viaţa domnului Roland de Clayet şi speră că el va veni
să primească, la Paris, peste cincisprezece zile, mulţumirile, în
persoană.” Asta înseamnă că ea nu voia să mă primească la
Heidelberg.
― Şi ce-ai făcut?
― Nici eu nu ştiam ce trebuia să fac, când am primit a doua
scrisoare.
― De la cine?
― De la unchiul meu, Cavalerul; unchiul mă chema să vin
cât se poate de repede, pentru o afacere de familie. Am plecat,
sperând să mă vindec şi de iubirea aceasta. Am stat trei zile în
Franche Comté, şi m-am întors mai amorezat decât plecasem
din Heidelberg. Dar, termină Roland, contesa va veni peste opt
zile, şi atunci va trebui să o văd şi să mă iubească.
― Oh! oh! zise Fabien, ştii că-mi place acest „va trebui”.
― Şi mie îmi place, zise Rocambole plecând, sub pretextul că
are o afacere urgentă.
*
* *
Falsul marchiz urcă la sir Williams.

― Unchiule, zise el, l-am găsit pe omul entuziast.
„Acela care ar putea să se amorezeze de Baccarat?” întrebă
orbul scriind pe tăbliţă.
― Nu, acela care este amorezat deja.
Şi Rocambole îi povesti lui sir Williams tot ceea ce văzuse şi
auzise.
Figura mutilatului se lumină de un surâs hidos.
Apoi scrise pe placa lui.
319
„Am găsit ce trebuie să facem. Ascultă!”
Să urmărim această nouă uneltire a lui sir Williams, a

omului a cărui ură şi răzbunare păreau inspirate de geniul
fatal.
Capitolul XLIV
Câteva ore după o lungă şi misterioasă conversaţie cu sir

Williams, Rocambole coborî din trăsură în strada Suresnes şi
intră în casa în care era prizonieră din ajun sora naturală a
contesei Artoff. Biata curtezană din cartierul latin, când se
deşteptă a doua zi dimineaţă în camera aceea frumoasă a lui
Rocambole, crezu că visează.
Valetul intră şi ceru să-i dea ordine.
Tânăra răspunse cu naivitate.
― Mi-e foame.
Valetul se înclină, plecă şi se întoarse după cinci minute,
aducând un dejun delicat dar bogat, însoţit de o sticlă de vin
vechi.
După ce îi trecu uimirea, Rebeca ― aşa îi spusese lui
Rocambole că o cheamă, începu să mănânce cu lăcomie. Când
Rocambole sosi, obrajii ei erau roşii din cauza vinului; se cam
ameţise, ceea ce se trăda printr-un fel de veselie şi prin privirea
strălucitoare, obraznică chiar. Sub zdrenţele ei, femeia aceea
poseda încă frumuseţea puţin obosită dar bătătoare la ochi a
contesei Artoff.
„Dacă femeia aceasta ar fi îmbrăcată ca Baccarat,
asemănarea ar fi desăvârşită.”
― Bună ziua, fata mea, îi zise el strângându-i mâna, ce mai
faci? cum te simţi?
― Bine, foarte bine... ştiţi că se trăieşte bine aici la
dumneavoastră, răspunse ea.
― Nu-i aşa?
― Dacă aş avea o locuinţă ca asta... v-aş iubi din toată inima.
― Vei avea.
― Îmi daţi casa aceasta? zise ea cu bucuria naivă a unui copil
căruia i se promite o jucărie.
― Nu, îţi dau alta la fel.
Ea crezu că Rocambole glumeşte şi se uită la el cu
320
neîncredere.
― Haide, zise el, vino cu mine.
― Unde?
― În apartamentul tău.
― Adevărat?
― Fireşte.
Falsul marchiz înţelese că rochia uzată, ghetele, pălăria
stricată şi şalul vechi al Rebecăi aveau nevoie de o transformare
radicală; el trecuse mai întâi pe la un magazin şi făcuse
cumpărăturile necesare transformării la care voia s-o supună pe
fată. Un servitor adusese pachetele în care se găseau aceste
obiecte, pe care le dusese în cabinetul ei de toaletă. Rocambole
o invită foarte graţios pe Rebeca să se îmbrace. Aceasta dispăru
pentru moment şi se întoarse gătită cu lucrurile care îi fuseseră
aduse.
Aşa zisul nepot al lui sir Williams îi aruncă apoi pe umeri un
şal mare, o luă de mână şi îi zise:
― Vino, trăsura te aşteaptă.
― Trăsura mea? zise ea.
― Fireşte! eu nu vreau să mergi pe jos.
― Mi se pare că visez, murmură ea.
Într-adevăr, la poartă, aştepta un cupeu frumos, albastru
tras de un cal sur, cu un vizitiu îmbrăcat în livrea neagră, fără
galoane.
Rocambole o urcă pe Rebeca în cupeu, se aşeză lângă ea şi îi
zise vizitiului:
― La Passy, strada Pompelor.
După douăzeci de minute, cupeul se opri înaintea unei
căsuţe drăguţe, cu o curte foarte mică, cu ziduri de cărămidă
roşie şi cu pervazurile ferestrelor încadrate într-un chenar de
piatră.
― Iată casa ta, zise Rocambole dându-se jos din cupeu şi
oferindu-i braţul, nu e tocmai mare...
― Casa mea!...
― Dar e confortabilă.
Şi o conduse pe Rebeca, uimită, până într-un vestibul pavat
cu marmură neagră împestriţată cu alb, împodobită de jur
împrejur cu flori şi cu arbuşti în ghivece, la extremitatea căruia
o scară mică, în formă de spirală, conducea la primul etaj.
Marchizul străbătu cu Rebeca vestibulul acesta şi, după ce
urcară scara, o introduse într-un salon de toată frumuseţea,
321
garnisit cu un covor scump, alb, cu flori roşii, salon care părea

că este aranjat de o mână de artist, cu tablouri de preţ şi cu fel
de fel de bibelouri aranjate cu un gust perfect.
― Ce frumos e aici! zise Rebeca.
Din salon, marchizul o duse în camera de culcare.
Camera aceasta era tapetată cu catifea albastră, culoare care
făcea să iasă în evidenţă frumuseţea acestei femei blonde.
Rocambole o pofti pe tânără pe un fotoliu.
― Iată-ţi camera de culcare, zise el. Aici vei primi dimineaţa.
Apoi sună.
O cameristă foarte drăguţă îşi arătă mutra, în prag.
― Aţi sunat? întrebă ea.
― Da, zise marchizul. Stăpâna ta vrea să se îmbrace, şi să
primească croitoresele.
Marchizul o sărută pe frunte pe Rebeca şi îi zise:
― Acum eşti la tine acasă, şi te las să te instalezi.
― Cum! zise ea, pleci?
― Da, dar mă voi întoarce diseară. Să-mi prepari masa.
Rebeca se obişnui imediat cu luxul din casă, cu toate că nu
se simţea prea în largul ei. În diferitele clase ale vieţii pariziene,
asemenea metamorfoze sunt destul de dese. Un mizerabil care,
în ajun, locuia la al şaptelea etaj şi care se culcase visând să se
sinucidă, se pomenea a doua zi deşteptat la etajul al doilea.
Rebeca, văzând că Rocambole nu glumea, îşi zise în sine:
„Mi se pare că am pus mâna pe un om de treabă şi care nu
se uită la parale. Pentru că el vrea să mă îmbrace, nu văd deloc
motivul pentru care l-aş refuza.”
În momentul când voia să iasă, marchizul se întoarse:
― Să ştii, zise Rocambole, că ai o bucătăreasă, o cameristă,
un vizitiu şi doi cai. Adio, drăguţă...
― Adio, dragul meu, răspunse sora frumoasei Baccarat,
încredinţată că Rocambole se amorezase de ea.
Rocambole plecă pe jos de la casa din strada Pompelor şi
coborî până la chei, unde găsi o trăsură care putea fi tocmită cu
ziua.
― Unde merge domnul?
― Strada Suresnes, de acolo în strada Ponthieu, zise el
vizitiului.
*
* *
322
Să-l urmărim pe eroul nostru câteva minute, şi să

pătrundem, înaintea lui, în apartamentul unde, cu trei zile în
urmă, don José îşi făcuse toaleta de bal, fără să se gândească
că aceasta avea să fie toaleta sa de moarte.
Cadavrul, după cum ştim, fusese transportat, nu la
domiciliul defunctului, ci la palatul de Sallandrera.
Zampa, valetul credincios, îl aşteptase toată noaptea pe
stăpânul său, şi făcându-se ziuă se duse la palatul de
Sallandrera. Acolo află catastrofa.
„Oh! oh! îşi zise Zampa, mi se pare că necunoscutul acela i-a
făcut figura.”
Şi se întoarse în strada Ponthieu.
Ajuns aici, îşi făcu următoarea socoteală:
„Dacă stăpânul meu ar fi trăit, aş fi putut deveni intendentul
său. Stăpânul meu a murit, prin urmare ce trebuie să fac? Un
bandit ordinar nu s-ar da în lături să-l devasteze pe defunct şi
să tragă la stânga tot ce ar găsi. Dar eu sunt om cinstit, sau, cel
puţin, nu sunt atât de prost. Daca aş fi luat opt sau zece mii de
franci de aici, câteva bijuterii şi aş fi vândut cei trei cai care
sunt în grajd, unde aş fi ajuns? Desigur că m-aş fi dus la
puşcărie pentru cincisprezece sau douăzeci de mii de franci. E
prea puţin. Mai bine să aştept... Apoi ducele de Sallandrera îl va
plânge atât de mult pe don José încât ar fi în stare să mă ia sub
aripa sa numai pe motiv că l-am servit pe nepotul său cu
credinţă. Or, prietenia ducelui e aproape o avere. În al doilea
rând...”
Aici Zampa se întrerupse şi trebui să se gândească.
„În al doilea rând, reluă el în sfârşit, deoarece don José e
mort, iar eu am luat parte la moartea lui, fără să ştiu pentru ce,
numai din cauză că cineva dorea aceasta, acest cineva sunt mai
mult ca sigur că râvnea mâna domnişoarei Conception. Or,
fiindcă eu cunosc secretul acestuia, sunt sigur că nu va întârzia
să aibă nevoie de serviciile mele.”
Socoteala aceasta era atât de adevărată, încât Zampa stătu
foarte liniştit în apartamentul stăpânului său; timp de trei zile
plânse cu lacrimi fierbinţi de câte ori trecu prin faţa portarului
şi manifestă o durere atât de vie, încât, în timpul ceremoniei
funebre, în momentul când corpul lui don José era coborât în
cavoul provizoriu, ducele de Sallandrera îl zări pe valetul
nepotului său plângând din toată inima şi abia ţinându-se pe
323
picioare; căci Zampa spera să tragă un folos oarecare din

durerea pe care o manifesta.
De trei zile Zampa, pe care justiţia îl făcuse custodele
sigiliilor puse în apartamentul defunctului, continua să
îngrijească de cai şi de toate ale casei, aşteptând să apară acel
necunoscut misterios care îi cumpărase secretul.
Trecură trei zile şi nu veni nimeni. Ducele de Sallandrera
plecase chiar în dimineaţa aceea, fără să rezolve situaţia lui
Zampa.
Acesta fusese lăsat în mod provizoriu în strada Ponthieu.
„Mi se pare că am scrântit-o! începu el să se gândească. Te
pomeneşti că ducele nu se mai întoarce şi că necunoscutul nu
se mai gândeşte la mine. Trebuia să-mi scot eu singur plata
ostenelilor mele.”
Zampa tocmai se gândea cu regret la lucrul acesta, când auzi
sunând clopoţelul.
El alergă să deschidă.
Personajul acela, pe care Zampa îl văzuse de mai multe ori,
pe care Fatima îl luase drept dracul, în sfârşit, omul cu haina
poloneză, cu părul blond şi cu barba roşie, stătea în faţa lui în
pragul uşii.
Zampa îl salută până la pământ.
― Eşti singur? întrebă noul venit pe un ton autoritar.
― Absolut singur.
Rocambole intră.
― Închide uşa, adăugă el.
Zampa trase zăvoarele şi îl urmă pe vizitatorul său până în
salon unde acesta se trânti cu nepăsare pe o canapea.
― Acum să vorbim, zise el.
Zampa rămase respectuos în picioare.
― Eşti un băiat inteligent... zise Rocambole.
Zampa se înclină.
― Mi se pare că înţelegi chiar când ţi se spun vorbele pe
jumătate.
― Da, de multe ori.
― Şi chiar când nu ţi se spun deloc?
― Câteodată.
― Poţi să-mi dai amănunte exacte despre moartea lui don
José?
― He! he! zise Zampa, ştiţi că e nostimă întrebarea aceasta?
― De ce?
324
― Pentru că mă întrebaţi ceea ce dumneavoastră ştiţi mai

bine decât mine.
― Cum aşa?
― Cel puţin, aşa cred eu.
― Ei bine! fie... spune înainte.
― Don José a murit de o lovitură de pumnal, dată de Fatima.
― Şi pe urmă?
― Mi se pare că dumneata i-ai dat pumnalul...
― Posibil şi asta, dar ştii şi pentru ce?
― Prea bine, nu ştiu.
― Atunci ce ştii?
― Don José a murit pentru că trebuia să se însoare cu
― Şi asta-i posibil.
― Oricum continuă Zampa, căsătoria aceasta nu vă
convenea, lucru care dovedeşte că dumneavoastră sunteţi
instrumentul...
― Ah! instrumentul...
― De!... zise Zampa cu nerăbdare, nu zic că chiar
dumneavoastră aţi vrut să vă însuraţi cu domnişoara
Conception.
― Aşa este, eu vreau să mă însor, zise Rocambole.
― Aşadar, dumneavoastră sunteţi instrumentul altuia care
voieşte să se însoare.
― Destul, zise Rocambole, văd că eşti un băiat de spirit.
― Sunteţi prea bun.
― Dacă judeci bine situaţia, ne vom înţelege de minune.
― Sper... zise Zampa, care se hotărî să se vândă scump.
― Prietene, zise cu răceală omul cu haina poloneză, uiţi mi se
pare că eu ştiu istoria lui Zampa, condamnatul la moarte...
Zampa tresări.
― Şi prin urmare, îl putem trimite la eşafod, dacă ne place.
― De aceea, zise Zampa cu umilinţă, sper că veţi fi mai
indulgent.
― Spune mai bine, generos. Te plătesc destul de bine.
Zampa salută.
― Nu e aşa, că ai vrea să fii intendentul bărbatului
domnişoarei Conception?
― M-am gândit la asta, zise Zampa.
― Vei fi!
Zampa salută din nou.
325
― Cu condiţia să fii câtva timp camerist, continuă omul cu

haina poloneză. Unul din amicii mei, ducele de Château-Mailly,
care mă încurcă şi lângă care vreau să pun o persoană sigură,
are nevoie de un camerist.
― Îl cunosc din vedere.
― Este un duce de treizeci şi doi de ani, destul de bogat
pentru a se lăsa furat.
― Am înţeles, zise Zampa cu obrăznicie.
Rocambole se ridică.
― Mâine, te vei prezenta la el, adăugă Rocambole; îţi voi da o
scrisoare de recomandare.
― De la cine?
― De la domnişoara Conception. Ţi-o voi trimite prin poştă.
Rocambole plecă şi se întoarse în strada Suresnes, unde
redeveni marchizul de Chamery.
― Germain, zise Rocambole valetului său, te dau afară.
― Mă daţi afară? strigă Germain uimit; v-am supărat cu
ceva?
― Nu.
― Dar... atunci...
― Îţi măresc leafa.
Valetul căscă ochii mari, crezând că stăpânul îşi bat joc de el.
― Te concediez şi te recomand unui amic al meu.
― Poate la domnul Roland de Clayet? întrebă cu obrăznicie
servitorul.
― Da, zise Rocambole, care luă un loc şi scrise:
„Scumpul meu Roland,

Te-ai plâns azi-dimineaţă de pierderea gromului tău, care, pe
când lipseai de acasă, a fugit după ce ţi-a omorât pe Fra Diavolo,
calul arăbesc, favoritul tău.
Îţi fac un cadou, o perlă mai bună ca toate comorile lui Ali-
Baba, pe valetul acesta care se numeşte Germain, care face pe
balonul faţă de servitoarele din mahala, duce scrisorile cum nu
se poate mai bine, curtează cameristele ale căror stăpâne au
afaceri de amor cu stăpânul lor; la ocazii minte, nu roşeşte
niciodată, cunoaşte puţin literatura, fiindcă a servit la o autoare
dramatică cu cumpătare şi nu deschidea scrisorile decât în
împrejurări foarte serioase.
Ţi-l trimit şi sunt sigur că în mai puţin de cincisprezece zile te
va introduce în casa femeii pe care o iubeşti, sau, dacă nu va
326
putea să facă asta, va reuşi cel puţin să se înţeleagă cu oamenii

ei.
Îţi strâng mâna.
Marchizul de Chamery”
Rocambole îndoi scrisoarea şi i-o dădu lui Germain.

― Vino mâine pe aici, zise el, să-ţi dau instrucţiuni.
― Puteţi fi sigur, răspunse valetul, că amicul dumneavoastră
va fi jucat în mod artistic.
*
* *
La orele şase fix, marchizul Albert-Frédéric-Honoré de

Chamery coborî din trăsura lui în strada Pompelor, la Passy, la
poarta căsuţei unde în dimineaţa aceleiaşi zile o dusese pe sora
naturală a frumoasei Baccarat.
Rebeca se schimbase deja. Ea îşi adusese aminte de câteva
scurte şi îndepărtate zile de belşug şi îşi recăpătase îndrăzneala.
Învăţase şi să comande.
Rocambole găsi un prânz delicat, udat cu un vin excelent de
Bordeaux.
― Apropo, îi zise el aşezându-se la masă, poate îţi închipui că
eu vreau să devin... cum să zic?... amicul tău.
― Fireşte! răspunse ea cu surâsul obraznic al femeilor de
seama ei, turnându-şi şampanie în pahar, mi se pare că ai tot
dreptul.
― Crezi?
― Când cineva face ceea ce ai făcut dumneata...
― Ei bine! te înşeli.
― Ce, strigă ea uimită, ce ai de gând să faci din mine?
― O femeie cumsecade... bine văzută în lume...
― Asta-i bună! zise Rebeca râzând, nu cumva dumneata eşti
vreun filantrop, care n-are altceva de făcut decât să atragă pe
cărarea virtuţii bietele femei rătăcite pe drumul cel mare al
viciului.
― Nu tocmai, dar vreau să te fac vrednică de numele care va
trebui să-l porţi de aci înainte.
― Cum? vrei să-mi dai alt nume?
― Fireşte.
― Şi... cum mă voi chema?
327
― De aici înainte te vei numi contesa Artoff, adică

BACCARAT, zise Rocambole apăsat.
Capitolul XLV
Domnul Roland de Clayet, acel tânăr care se bătuse eu

vicontele Fabien d’Asmolles pentru domnişoara Andréea Brunot,
zisă de Chamery, tânărul acela, care, după căsătoria acesteia,
se dusese în Germania pentru a se vindeca şi se întorsese de
acolo cu o nouă pasiune, pe care o simţea pentru contesa Artoff,
adică pentru Baccarat; Roland de Clayet, ziceam, stătea într-o
dimineaţă la el acasă, la opt zile după ce luase masa cu
Rocambole, cu vicontele şi cu vicontesa.
După cum se ştie, Roland locuia în strada Provence.
El avea un apartament mic, dar confortabil, cam extravagant
în ceea ce privea dispoziţia şi mobilarea lui, cu trofee de arme în
sala de mâncare, cu fel de fel de chipuri femeieşti în salon, cu o
colecţie minunată de pipe turceşti, orientale, chinezeşti, în
cabinetul de fumat, şi cu un cabinet de toaletă plin cu fel de fel
de sticluţe şi de creme.
Roland, un adevărat fanfaron al viciului, studiase viaţa reală,
puţin prin romane, mai mult în intimitatea câtorva tineri
emancipaţi ca şi el în momentul când ieşiseră din şcoală, şi
care, ca şi el, erau încredinţaţi că vârsta înţelepciunii
desăvârşite este la douăzeci de ani; că amicul cel mai sigur este
croitorul care te împrumută cu parale, că femeia cea mai puţin
respectabilă este aceea care se arată indiferentă la declaraţiile
bombastice ale copiilor cărora de abia a început să le mijească
mustăţile, şi că cea mai vrednică femeie de a fi iubită este aceea
care a avut două sau trei scandaluri şi care a reuşit să atragă
atenţia asupra ei a întregii lumi. Roland era unul din acei
oameni care, neiubind niciodată din inimă, au profanat
adevărata iubire. În pasiunea pe care o simţea acum şi pe care
mărturisise cu atâta reclamă lui Fabien şi lui Rocambole, era
poate mai multă vanitate decât iubire adevărată.
De opt zile Roland, care se credea omul cel mai nefericit din
lume, cel mai grozav izbit de acea boală fatală care se numeşte
iubire, se plimbase aproape pretutindeni. Fusese văzut vinerea
la operă, în fiecare seară la club şi în fiecare zi de la trei la patru
pe Champs-Élysées, călare sau cu trăsura.
328
Se întâlnise cu douăzeci de prieteni şi fiecăruia îi făcuse

confidenţe, cu condiţia de a păstra secretul, în legătură cu
iubirea pe care o simţea pentru Baccarat.
Unul singur din prietenii lui Roland nu era la curent cu noua
lui pasiune. Pe acesta îl cunoaştem, este tânărul Octav,
martorul neînduplecat care se făcuse atât de ridicol în ziua
duelului pe care-l avusese Roland cu vicontele Fabien.
Dar dacă domnul Octav nu ştia nimic încă, aceasta nu era
din cauza prietenului său Roland. Vina era a întâmplării. De
când se întorsese la Paris, Roland nu se putuse întâlni nici o
singură dată cu Octav. Acesta lipsea din Paris.
După cum am spus, în dimineaţa aceea, pe la orele
unsprezece, Roland era acasă şi îşi făcea toaleta cu toată
seriozitatea şi atenţia minuţioasă a unui om care, în viaţa lui, n-
a avut altă ocupaţie mai gravă şi care dă o importanţă extremă
felului în care îşi înnoadă cravata.
Cameristul său cel nou, acela pe care i-l trimisese
Rocambole, îl ajuta în această activitate atât de serioasă. Ca om
crescut în principiile unui don Juan, Roland îşi şi făcuse valetul
confident şi îl însărcinase cu o misiune cât se poate de delicată.
― Ia spune Germain, zise deodată tânărul, ce mai e nou în
strada Pépinière?
― Tocmai aşteptam să mă întrebaţi, răspunse valetul pe un
ton misterios.
― Spune.
― Servitorii contelui au primit veşti de la stăpânul lor, că se
întoarce peste opt zile. Arhitecţii au şi început să lucreze la
palat, pentru a-l repara în mod radical.
― Dar contesa?
Germain îşi luă un aer misterios şi pe buzele lui flutură un
surâs diplomatic.
― Dacă aţi şti... zise el.
― Ce? zise Roland.
― Contesa nu vine o dată cu contele.
― Ce spui?
― Ea a venit deja.
Emoţia pe care o simţi Roland la această noutate fu atât de
mare, încât era cât pe ce să rupă pieptenele cu care îşi descurca
barba.
― Cum? zise el, contesa... a venit?
― Da, domnule.
329
― Şi e în palatul ei?
― Nu.
Bucuria şi uimirea lui Roland de Clayet atinseră culmea.
― Dar unde este atunci? întrebă el.
― După cât văd, răspunse valetul, trebuie să vă fac o
confidenţă.
― Spune, haimana!...
Roland îşi aducea aminte că văzuse totdeauna la teatru sau
citise în romane că un don Juan de oarecare valoare, care îşi ia
valetul de confident şi îi face onoarea de a vorbi cu el intimităţi,
trebuie să-l trateze din când în când cu epitetul de haimana
pentru a-i aminti distant ce îi separă.
Germain îşi luă un aer şi mai misterios.
― Ca să mă puteţi înţelege, zise el, permiteţi-mi o mică
prefaţă, o introducere, după cum spun domnii avocaţi.
― Vorbeşte.
― Eu am douăzeci şi cinci de ani şi mă pricep foarte bine în
chestiunile de inimă.
― Prea eşti sigur de tine.
― Să mă iertaţi, dar sunt fiindcă am încercat de multe ori şi
am avut succes.
― Unde?
― La balul Mont-Blanc...
― Ce bal este acesta? întrebă Roland.
― Balul servitorilor.
― Şi?
― La balul acesta mi-am stabilit o reputaţie de valsator
neîntrecut. Aseară, când m-aţi însărcinat cu misiunea de a afla
când va sosi contele Artoff, am intrat la balul Mont-Blanc, care,
după cum ştiţi, este pe strada Saint-Lazare, în faţa străzii
d’Antin.
― Şi? întrebă Roland cu nerăbdare.
― Mi-am adus aminte că iarna trecută am valsat de multe ori
cu o cameristă tânără şi drăguţă, care spunea că este în
serviciul contelui Artoff.
― Şi ai regăsit-o?
― Fireşte.
― Şi ea ţi-a spus?
― Ea. Dar, fiindcă ţin prea mult la persoana aceasta, căreia îi
fac puţină curte şi care cunoaşte secretele stăpânei sale cum le
cunosc eu pe ale dumneavoastră, v-aş ruga să nu mă
330
compromiteţi.
― Aşadar, ea ţi-a spus că contesa este la Paris?
― Da, a venit alaltăieri... incognito.
― Pentru ce incognito?
― Nici ea nu ştia pentru ce.
― Dar... unde locuieşte acum?
― La Passy. Strada şi numărul nu le ştiu. Camerista n-a voit
să-mi spună mai mult, dar sper că astă-seară...
― Germain, zise repede Roland de Clayet, dacă îmi aduci
astă-seară adresa ei, îţi dau zece ludovici.
― Oh! zise valetul cu dispreţ, sunteţi prea bun, dar eu nu vă
servesc din interes.
― Dar, pentru ce mă serveşti?
― Din orgoliu. Dacă aţi putea deveni amantul contesei, m-aş
simţi foarte mândru.
― Voi fi amantul ei.
Roland nu se mai îndoia de nimic.
El începuse deja să-şi facă următoarea socoteală:
„Sigur, dacă contesa a venit singură la Paris şi, în loc să se
ducă la palatul ei, s-a retras la Passy, a făcut lucrul acesta
fiindcă a avut motive serioase. Or, care ar putea fi motivele
acestea? Se poate întâmpla... să mă iubească chiar pe mine...
Scrisoarea pe care mi-a trimis-o în Heidelberg avea un nu ştiu
ce misterios.”
Sunetul clopoţelului îi întrerupse aceste frumoase socoteli.
― Primiţi? întrebă valetul.
― Da, lasă-l să intre.
― Atunci îmi veţi da diseară instrucţiunile?
― Da.
Germain se duse să deschidă.
― Domnul Octav! anunţă Germain după un moment.
Roland se întoarse repede şi-l văzu pe amicul său intrând.
Domnul Octav era îmbrăcat în negru de sus până jos, cu
doliu la pălărie, cu mutra serioasă şi veselă în acelaşi timp,
mutra unui moştenitor.
― De unde ai picat? strigă Roland întinzându-i mâinile.
― Din provincie.
― Pe cine ai moştenit?
― Pe tata.
Aici, domnul Octav, care pronunţase numele acesta cu o
emoţie nu tocmai mare, crezu de cuviinţă să spună câteva
331
cuvinte banale asupra durerii pe care o simte cineva când îşi

pierde părintele; apoi, luându-şi aerul unui filosof, adăugă:
― Pe de altă parte, tata era foarte bătrân; se însurase la
cincizeci şi şase de ani. Fă socoteala, acum era de nouăzeci. De
doi ani dăduse în mintea copiilor.
― Şi cât ai moştenit?
― Un venit de cincizeci şi trei de mii de livre.
― Frumoasă moştenire, zise Roland.
― Cred şi eu.
― Îţi vei face un palat al tău?
― Mă gândesc şi eu. Ce vrei? Dacă prima datorie a unui fiu
este de a-şi plânge părintele, a doua este de a-l moşteni.
― Frumoasă vorbă.
Pe buzele domnului Octav flutură un surâs orgolios,
― Totdeauna am câte ceva vesel de spus, la urma urmelor,
pentru ce atâta inimă rea.
― Aşa este. Unde vei sta acum?
― Nu ştiu încă... sunt în căutarea unui palat mic, prin strada
Labruyère sau prin strada Chaptal. Până acum n-am găsit
nimic şi am închiriat în mod provizoriu un apartament în strada
d’Anjou, cu un grajd pentru cinci cai.
― Cu cât?
― Cu şase mii, cam scump, dar sunt foarte mulţumit, e greu
să găseşti astăzi o casă cu grajd...
Domnul Octav se trânti într-un fotoliu şi luă un trabuc de pe
masă.
― În perioada doliului, caut deocamdată o tovarăşă
convenabilă.
Cuvintele acestea îl făcură pe Roland să tresară şi să-şi ia
imediat mutra întunecată şi fatală a unui om prăpădit de
dragoste.
Dar domnul Octav, care era foarte preocupat de ceea ce avea
de spus, continuă:
― Nu mi-am ales încă. Nu ştiu, să iau o actriţă, o ducesă sau
o burgheză.
Domnul Octav părea că n-are decât să-şi pună monoclul la
ochi pentru a alege şi a vedea căzând la picioarele lui femeia
foarte fericită că îi atrăsese privirile. Dar Roland îl întrerupse
repede:
― Ah! tu eşti fericit, dragul meu, îi zise el.
― Eu?
332
― Fireşte.
― De ce? fiindcă am moştenit?
― Nu, fiindcă nu iubeşti.
― Să iubesc!... zise domnul Octav cu dispreţ; eşti nebun? nu
cumva se iubeşte la vârsta noastră?
― Da, murmură Roland cu vocea îndurerată, se iubeşte.
Octav ridică din umeri.
― Cum! nu cumva eşti amorezat tot de... femeia aceea... ştii?
Octav voia să vorbească de Andréea.
― Oh! nu, zise Roland, e altceva, mai rău... acuma sunt
cuprins de o pasiune adevărată; o pasiune arzătoare, profundă,
nemăsurată... o pasiune care mă înspăimântă şi mă ameţeşte.
― Ştii că mă interesează, zise Octav, luând un alt trabuc, ia
povesteşte-mi şi mie.
― Ai auzit vorbindu-se de o femeie, care acum şapte sau opt
ani era celebră în lumea femeilor pierdute?
― Şapte sau opt ani!... cam veche afacere. Cum o chema?
― Baccarat.
― O ştiu, zise domnul Octav, s-a măritat cu un rus?
― Da, cu contele Artoff.
― Pe ea o iubeşti?
― Oh! zise Roland ducându-şi mâna la inimă, o iubesc la
nebunie!
― Asta e! zise domnul Octav; dacă ar şti ea că o iubeşti, te
asigur că nu te-ar lăsa să ajungi până la nebunie.
― Crezi?
Domnul Octav îşi măsură prietenul de sus până jos.
― Ce prost eşti! zise el.
Roland tăcu.
― Cum! o iubeşti pe Baccarat şi vrei să înnebuneşti?
― Dacă ea nu mă iubeşte.
― Presupunerea aceasta este inadmisibilă.
― Pentru ce?
― Fiindcă Baccarat a iubit pe toată lumea.
― Altădată... da; astăzi însă este măritată.
― Şi contesă.
― Îşi iubeşte bărbatul.
― Asta nu o va împiedica să te iubească şi pe tine, te asigur.
Dar unde ai întâlnit-o?
Roland de Clayet se simţi prea fericit că poate să spună
pentru a douăzecea oară aventura sa cu contesa Artoff,
333
aventură pe care o ştim deja.

În mai puţin de un ceas, tânărul Octav fu pus la curent ca şi
ceilalţi amici ai lui Roland.
Atâta doar, că el a aflat cu un moment înaintea celorlalţi ceea
ce aceştia nu ştiau încă şi anume, ce îi spusese Germain
stăpânului său; sosirea lui Baccarat la Paris şi strictul incognito
pe care-l păstra la Passy.
Domnul Octav ascultă cu gravitate fără să-şi întrerupă
prietenul. S-ar fi zis că este un doctor care-l lasă pe bolnav să-şi
descrie singur boala.
După ce termină Roland, domnul Octav îşi aruncă ţigara, pe
care o fumase pe trei sferturi.
― Ştii tu, zise el, că Baccarat este o femeie prea cumsecade?
― Ştiu.
― O femeie căreia îi plac bărbaţii...
― Când bărbaţii aceştia...
― Şi în situaţia în care eşti, ai putea ca într-o lună... poate şi
mai curând...
― Cum... crezi... Serios?
― Eu cred că ea n-a venit la Paris decât pentru tine.
― Da de unde! zise Roland cu modestie.
― Dragul meu, continuă domnul Octav, arată-mi scrisoarea
pe care ţi-a trimis-o la Heidelberg; o ai?
Roland deschise o măsuţă.
― Uite-o! zise el.
Domnul Octav o citi şi o reciti foarte atent.
― Ce faci? întrebă Roland.
― Caut să pătrund înţelesul adevărat al acestei scrisori, iar
înţelesul reiese limpede ca ziua.
― Care este?
― Îţi spune că te iubeşte.
― De unde vezi?
― După literele acestea tremurate.
― Octav! Octav! murmură Roland cu vocea cât se poate de
sinistră, nu mă lăsa să mă legăn în nişte speranţe atât de
nebune, deşteptarea va fi teribilă.
― Eu îţi spun un lucru, zise Octav, fac prinsoare cu tine că în
mai puţin de patruzeci şi opt de ore o vei vedea.
Roland îşi duse mâna la frunte.
― Tu mă ameţeşti, zise el.
― Te prinzi?
334
― Din toată inima.

― Ei bine! dacă în două zile o vei vedea pe contesa Artoff, îmi
vei da douăzeci şi cinci de ludovici.
― Şi dacă nu o voi vedea?
― Îţi dau eu suma aceasta. Acum, adăugă domnul Octav,
îmbracă-te şi haide să luăm masa la Café de Paris.
În momentul când cei doi tineri se pregăteau să iasă, se auzi
din nou clopoţelul.
― Vezi! zise Octav râzând, te pomeneşti că e tocmai contesa.
― Taci din gură! zise Roland, mă faci să înnebunesc.
Germain intră aducând o scrisoare pe o tavă de argint.
― O scrisoare de la ea! zise domnul Octav.
Roland luă scrisoarea şi o examină înainte de a o deschide.
Scrisul îi era necunoscut, dar era prea lung şi subţire, ca
scrisul unei femei.
Roland rupse plicul şi îşi aruncă ochii la iscălitură.
Scrisoarea nu era semnată. El citi:
„Dacă domnul Roland de Clayet este ceea ce se crede şi ceea

ce pare să fie, adică un cavaler tânăr şi curajos, vrednic de
numele pe care-l poartă şi de iubirea pe care a inspirat-o, fără să
ştie, nu va refuza să se supună următoarelor instrucţiuni:
Se va întoarce acasă la ora unsprezece seara, va pune şaua
pe cal şi va veni la bariera Etoile. Ajuns acolo, va apuca pe
strada Saint-Cloud şi va merge până la Passy.
Ajuns la Passy, va intra în strada Pompelor şi va aştepta...”
― Ei bine! strigă domnul Octav, ce-ţi spuneam eu?

― Curios! murmură Roland.
― Vezi? ea este.
― Dar nu e scrisul ei.
― Ce prost eşti! n-are cameristă care să-i facă scrisori de felul
acesta?
― Aşa este.
Şi Roland sună.
― Ştii unde este strada Pompelor, la Passy?
― Da, domnule.
― Cunoşti scrisul cameristei de care îmi vorbeai adineauri?
― Da, puţin, zise Germain cu o oarecare importanţă, şi mi se
pare că rândunica mea şi-a permis să vă scrie.
Germain arătă scrisoarea cu degetul şi din momentul acela,
335
Roland nu se mai îndoi.

Baccarat îi scrisese şi îi dăduse o întâlnire.
Capitolul XLVI
― Am câştigat pariul, zise tânărul Octav râzând.

El îl luă pe Roland de braţ şi se duse cu el la Café de Paris.
Din întâmplare, în ziua aceea Rocambole era şi el acolo.
Marchizul de Chamery mânca singur şi nu lua parte la
conversaţia celor trei sau patru obişnuiţi ai cafenelei, pe care de
altfel îi cunoştea foarte bine, atât el cât şi tinerii Octav şi
Roland.
― Priviţi! ziseră aceştia, iată-l pe Octav îmbrăcat în negru de
sus până jos.
― Culoarea moştenitorilor.
― Uite-l pe Roland!
― Un mort reînviat!
― Domnilor, răspunse Roland, ducându-se să strângă mâna
marchizului, permiteţi fantomei mele să vă prezinte pe amicul
nostru Octav, moştenitorul unui venit de şaizeci de mii de livre.
― Şi mie, domnilor, răspunse Octav, daţi-mi voie să vă
prezint pe ultimul reprezentant al lui Cupidon.
Roland salută.
― Închipuiţi-vă, domnilor, continuă Octav, că amicul nostru
este nici mai mult nici mai puţin decât un Vulcan.
― Iartă-mă, întrerupse Rocambole, ai putea să-mi spui cam
ce legătură este între Cupidon şi Vulcan?
― În aparenţă, mică; în realitate, mare.
― Şi anume?
― Amicul Roland este un Vulcan, în sensul că este totdeauna
amorezat.
― Foarte bine.
― Şi este un reprezentant al lui Cupidon, tocmai fiindcă este
amorezat.
― De minune! Mai dă-mi câteva amănunte.
― Ţi le dau, răspunse tânărul domn Octav, aşezându-se la
masă şi uitându-se pe lista de bucate.
― Cum!? Roland este amorezat? murmurară toţi din toate
părţile.
― Amorezat sadea, zise Octav.
336
― E fericit?
― Este pe punctul de a fi.
Roland îşi luă un aer modest.
― Domnilor, zise el, vă rog, destul!...
― Ba deloc, vrem amănunte, zise unul din amicii domnului
Octav.
― Ei bine, vi le dau.
Şi tânărul domn Octav adăugă cu aerul grav:
― Amicul Roland s-a întors din Germania, domnilor. Acolo,
cu riscul vieţii sale, după cum spun ziarele, a salvat viaţa unei
tinere şi frumoase contese ruse... înţelegeţi că, din cauza
convenienţelor şi a moralei, suntem obligaţi de a o numi contesa
Nouă-Stele.
― Foarte bine, mai departe.
― O dată contesa salvată, amicul nostru, care în ajun era
amorezat nebun de o altă doamnă, a uitat-o imediat pe
aceasta...
― Pentru a se îndrăgosti nebuneşte de contesa Nouă-Stele,
nu este aşa?
― Întocmai.
― Contesa, recunoscătoare, a venit la Paris incognito şi a
trimis amicului nostru o scrisoare cam aşa: „Dacă curajosul
Roland este vrednic de iubirea pe care o inspiră, să vină la
miezul nopţii, ora fantomelor călare, în locul cutare, etc. etc.”
Înţelegeţi?
― Misterioasă aventură.
― Iată o iubire pe care aş înţelege-o şi eu, zise marchizul de
Chamery râzând, şi aş avea poftă să mă cert cu Roland, să-l
ucid şi să mă duc în locul lui astă-seară.
― Asta este o idee pentru care ţi-aş cere timp să mă gândesc,
murmură Roland. În aşteptare, lăsaţi-mă să dejunez.
Şi începură să vorbească de altceva.
Rocambole vedea atunci pentru întâia oară pe tânărul domn
Octav.
Îl măsură dintr-o aruncătură de ochi şi îl cântări imediat.
„Iată un copil, îşi zise el, care poate fi preţios la nevoie.”
Roland făcu prezentările de rigoare.
― Domnule, zise Rocambole, domnul de Clayet ne-a vorbit
atât de mult de dumneavoastră, lui Fabien şi mie, încât mi-aţi
face o mare plăcere dacă aţi veni din când în când să mă vedeţi
în strada Verneuil.
337
Copilandrul se înclină, încântat.

Marchizul de Chamery redeveni tăcut şi păru absorbit de o
meditaţie adâncă. Dar nu e mai puţin adevărat că asculta cu
mare atenţie nebuniile şi glumele ce se debitau în jurul lui, şi se
convinse în curând că domnul Octav era deja confidentul
tuturor secretelor lui Roland.
„Oh! oh! se gândi el, aveam nevoie de un palavragiu, dar mi-e
teamă ca ăsta să nu fie prea din cale afară... nu suntem încă
gata”.
Şi când cei doi tineri, terminând, se ridicară de la masă, el îl
luă pe Roland de braţ şi-l trase la o parte.
― Dragă amice, zise el, vrei să-ţi spun, după părerea mea,
care e cel mai mare filozof al timpurilor moderne?
― Care? întrebă Roland surprins.
― Este La Fontaine.
― Şi pentru ce?
― Fiindcă a scris, printre alte fabule bine cugetate, şi
povestea unei oarecare piei de urs...
Roland tresări, se roşi şi îngână câteva cuvinte.
― Dragul meu, continuă Rocambole, nu ştiu dacă contesa
Artoff s-a întors incognito la Paris anume pentru tine; de
asemenea, nu ştiu dacă te aşteaptă la miezul nopţii... dar ceea
ce ştiu bine este că dacă ea ar afla că te-ai lăudat, prin
intermediul unui tânăr, ca prietenul tău, în plină cafenea, că ai
o întâlnire cu ea, sunt sigur că nu ar veni la această întâlnire.
― Aveţi dreptate, zise Roland cu sinceritate, am făcut rău că
m-am spovedit lui Octav; este un zăpăcit.
Şi părăsi cafeneaua, în timp ce Rocambole îşi zicea:
„Mă duc să dau o fugă până la Passy şi să transmit câteva
instrucţiuni elevei mele.”
*
* *
Roland fusese mişcat de lecţia pe care i-o dăduse Rocambole.

El îi recomandă cea mai mare discreţie prietenului său Octav,
pe care-l lăsă, la ora două după amiază, la un negustor de cai
de pe Champs-Élysées, după care se întoarse acasă şi citi de
mai multe ori biletul misterios.
La ora cinci se duse în strada Verneuil pentru a lua masa la
Fabien.
338
Acolo se întâlni cu marchizul. Acesta sosise la cumnatul său,

ocupat să răspundă mai multor scrisori.
― Dragă amice, îi zise marchizul, ştii ceva?
― Ce anume?
― Că prietenul tău Roland este un descreierat.
― Apropo, de ce îmi spui asta?
― Oh! Doamne! răspunse Rocambole, ţi-o spun fiindcă, după
zisele lui, dragostea de care se plângea aici, a luat o întorsătură
serioasă.
― S-a întors contesa?
― Aşa se pare.
― De când?
― De două zile.
― Cu bărbatul ei?
― Nu, fără el.
― Mă miră, zise Fabien. Eu îl cunosc pe conte; îl ştiu foarte
îndrăgostit de soţia lui şi incapabil s-o lase să se întoarcă
singură la Paris.
― Cu toate acestea, aşa e; chiar azi-dimineaţă, în plină
cafenea, unde luam masa, Roland ne-a spus că femeia de care-i
amorezat la nebunie a venit incognito la Paris, anume pentru el,
şi că se ascunde la Passy, unde îl aşteaptă astăzi la miezul
nopţii.
Fabien ridică din umeri.
― Dacă-i aşa, zise el, nu mai ştiu ce să cred.
― Pentru ce?
― Pentru că nu mai departe de iarna trecută, contesa era la
fel de amorezată de bărbatul ei, pe cât părea şi acesta amorezat
de ea.
― Iubirea trece, dragul meu.
― Şi fiindcă, termină Fabien cu gravitate, trebuie ca o femeie
să-şi piardă capul cu desăvârşire ca să-l prefere pe un nebun ca
Roland, unui om cum e contele Artoff. Tu nu-l cunoşti?
― Nu l-am văzut niciodată, răspunse Rocambole cu o linişte
perfectă.
― Ei bine! închipuieşte-ţi pe cel mai desăvârşit dintre eroii de
roman, un tip cavaleresc, un gentilom de viţa cea mai nobilă, un
om de douăzeci şi opt de ani, de o frumuseţe bărbătească
neîntrecută.
― Apoi?
― L-am cunoscut foarte bine pe conte, atât înainte cât şi
339
după căsătoria lui. Femeia cu care s-a însurat, a fost o

curtezană, dar a devenit o sfântă. Numai dacă aş vedea cu ochii
mei că aceea care s-a numit Baccarat primeşte iubirea acestui
prost Roland numai atunci aş putea crede în fericirea cu care se
laudă acum.
― Şi se laudă foarte mult, îl întrerupse Rocambole. După
zgomotul pe care-l face, peste două zile va afla tot Parisul.
― În cazul acesta, eu nu garantez pentru pielea lui Roland.
― De ce?
― Deoarece contele Artoff îl va ucide.
― Aş crezi?
― Ah! dragul meu, zise Fabien, îmi aduc aminte că l-am văzut
o singură dată pe conte furios: nu mai era om, era un tigru!
― Adevărat?
― Sunt patru sau cinci ani de atunci; abia făcusem
cunoştinţă cu el. Întâmplarea făcuse să intru cu unul din
prietenii mei într-un cerc din care făcea şi el parte.
― Unde asta? întrebă Rocambole curios.
― Pe strada d’Antin.
― Ah!
― Mi se pare, continuă Fabien, că era la începutul acelei
pasiuni frumoase, care trebuia să dea frumoasei Baccarat
coroana de contesă. Contele o iubea foarte mult şi voia să
dovedească aceasta cu orice preţ. În momentul când intrai, un
tânăr, un nebun cunoscut în lumea junilor sub numele de
Chérubin, tocmai se lăuda că el o va seduce pe Baccarat în opt
zile.
― Obraznicul! zise Rocambole.
― Contele, om rece şi politicos, auzind cuvintele pline de
fanfaronadă ale acestui tânăr, îi zise atunci: „Mă prind cu
dumneata pe cinci sute de mii de franci că nu vei reuşi”.
„Primesc!” zise Chérubin. „Dacă Baccarat te iubeşte, reluă
contele, îţi voi da cinci sute de mii de franci.” „Şi... dacă nu mă
iubeşte?”. „Te voi ucide”, zise contele.
― Sunt sigur, observă Rocambole cu naivitatea unui copil, că
celălalt n-a mai ţinut prinsoarea.
― Nu ştiu mai mult din istoria aceasta, zise Fabien, şi n-am
îndrăznit niciodată să-l întreb pe conte, dar am dedus că el este
un om care n-ar sta pe gânduri să-şi ucidă rivalul, şi vai de
Roland!
Pe când cumnatul său vorbea astfel, Rocambole îşi zicea:
340
„Mare prost mai eşti, dragă Rocambole, de nu-ţi aduci aminte

că ai mai văzut mutra asta, căci erai la club în ziua aceea şi l-ai
văzut acolo pe Fabien, dar l-ai uitat; iar când te-ai întors în
lumea pariziană, îmbrăcat în pielea marchizului de Chamery, ai
fost foarte convins că nu l-ai văzut pe viconte niciodată în viaţa
ta.”
― La ce te gândeşti? întrebă vicontele Fabien d’Asmolles.
― Mă gândesc, răspunse falsul marchiz, că amicul tău
Roland este un om pierdut, căci contele îl va ucide.
Când Rocambole termină această prezicere sinistră, uşa se
deschise şi în pragul ei apăru domnul Roland de Clayet.
― Uite-l, zise Fabien.
Roland avea atitudinea orgolioasă şi modestă în acelaşi timp
a unui triumfător.
― Dragă prietene, îi zise Fabien, ştii că se vorbesc lucruri
frumoase pe socoteala ta?
― Da de unde! zise Roland.
― Şi Chamery mi-a spus acum altele... şi mai frumoase.
― Sst!....zise Roland..
Şi fredona cu aerul unui învingător: „Acesta este un mister...”
― Este tot atât de puţin mister, zise Rocambole, ca şi faptul
că astă-seară iei masa aici şi ca şi faptul că azi la prânz ai luat
masa la Café de Paris.
Roland se roşi ca un şcolar.
― Amice, continuă Rocambole cu răceală, eşti destul de
experimentat pentru a şti că sunt unele lucruri care trebuie
ascunse cu grijă, de teamă să nu fii luat drept palavragiu. Ei
bine, îţi spun sincer că îmi faci impresia unui şcolar.
Roland îşi muşcă buzele.
― Pe lângă faptul că nu este frumos să-ţi strigi pe la toate
răspântiile fericirea de care îţi este inima plină, mai este şi
periculos.
― Domnule!... răspunse Roland atins.
― Asta e! zise Fabien, noi suntem mai bătrâni decât tine,
dragul meu, şi să nu te superi dacă îţi facem puţină morală.
Ceea ce spune Chamery este drept. Mai întâi, dacă contesa ţi-a
scris... ceea ce nu-mi vine să cred...
― Uite-i scrisoarea, răspunse Roland.
― Ar trebui să o păstrezi pentru tine, termină vicontele,
fiindcă după cum ţi-am mai spus nu este frumos să compromiţi
astfel o femeie... şi pe urmă ai risca să ai un duel cu bărbatul ei.
341
― Ce-mi pasă.
― Ai mai îndrăzni tu să apari înaintea contesei, după ce i-ai
omorât bărbatul? zise el cu dispreţ.
Roland nu răspunse.
― Pe urmă, adăugă Fabien, uiţi că eu sunt prieten cu contele
Artoff, că sunt prieten şi cu tine şi că, fiind iubit de soţia lui, mă
pui pe mine într-o situaţie delicată.
Domnul de Clayet îşi lăsă capul în jos şi nu îndrăzni să
răspundă.
Fabien îi puse prieteneşte o mână pe umăr.
― Ascultă, îi zise el, spune-mi mie totul. Tu ai şi povestit deja
pretinsa ta aventură tinerilor de la Club.
― Ba nu, îngână Roland.
― Ba este adevărat, continuă Fabien, tot atât de adevărat pe
cât sunt de convins că ai fost înşelat.
― Înşelat!
― Fireşte, vreun prieten căruia i-ai spus de iubirea pe care ţi-
a inspirat-o contesa Artoff, sunt sigur că a imaginat scrisoarea
de întâlnire.
Roland se îngălbeni.
― Oh! zise el, dar cine ar îndrăzni.
Fabien începu să râdă.
― Mai repede m-aş lăsa să-mi taie capul, să-mi ardă mâinile
în foc, decât să cred în succesul tău.
― Dar de ce? întrebă Roland pe un ton supărat.
― Deoarece contesa îşi iubeşte bărbatul şi vede încă destul de
bine.
― Dar ce, iubirea a ajuns o chestiune de ochelari?
― De multe ori, da. Când o femeie vede bine, ea poate
constata totdeauna părţile bune ale omului pe care-l iubeşte.
După mine, tu nu te poţi compara nici cât degetul cel mic cu
contele Artoff, nici fizic şi nici moral.
Fără îndoială, domnul Roland de Clayet era pe punctul de a
izbucni şi de a protesta împotriva acestui rechizitoriu sever
când, uşa se deschise din nou şi în pragul ei apăru figura nobilă
şi frumoasă a vicontesei d’Asmolles, născută Blanche de
Chamery.
― Domnilor, zise ea, vreţi să-mi faceţi plăcerea de a veni la
masă?
Roland îi întinse mâna şi înaintea surâsului ei îngeresc furia
342
lui se risipi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La ora unsprezece seara, domnul Roland de Clayet părăsi
palatul de Chamery pentru a se întoarce acasă la el, în strada
Provence.
Zăpăcitul fusese atât de bine certat de bătrânul său prieten
Fabien, încât îi jurase să fie discret.
― Eu, îi zise vicontele, o cunosc atât de bine pe contesă, încât
sunt convins că eşti tras pe sfoară de cineva.
Ne vom vedea şi mâine. Atunci te vei convinge şi singur.
― Fie! răspunse Roland, pe mâine!
Şi plecă ceva mai puţin sigur de triumful său, neliniştit de
vorbele lui Fabien.
„Cu toate acestea, îşi zise el urcându-se pe cal, vreau să fiu
cu inima liniştită.”
Şi Roland traversă Champs-Élysées în galop, apucă pe strada
Saint-Cloud şi, după câtva timp, ajunse la Passy, în strada
Pompelor, unde îi spusese biletul misterios să aştepte.
Era aproape miezul nopţii şi strada era pustie...
Capitolul XLVII
Cădea o ploaie fină şi deasă. Nici o trăsură nu trecea pe

stradă, nici o lumină nu strălucea la ferestrele rarelor case
risipite printre grădinile care formează acea stradă lungă ce
traversează Passy de la un cap la altul.
― Drace! se gândi Roland, nu cumva Fabien a avut dreptate?
Să ştii că sunt tras pe sfoară. El aşteptă zece minute, apoi un
sfert de oră. Ploaia îi biciuia obrajii.
În jurul lui domnea tăcerea adâncă a unui oraş de provincie.
Cu toate acestea, în momentul când începuse să-şi piardă
răbdarea, zări în depărtare o lumină ce venea dinspre pădure.
Roland recunoscu lumina aceea, după strălucirea ei, ca
venind de la felinarele unei trăsuri de casă.
Inima lui începu să bată cu putere şi îşi îndreptă calul în
direcţia de unde venea cupeul. Acesta opri la zece paşi de el.
Călăreţul dădu pinteni calului şi se apropie de trăsură.
Atunci un valet sări de pe cal.
― Domnul de Clayet? zise acesta pe un ton întrebător.
343
― Eu sunt, răspunse Roland.

Valetul salută respectuos.
― Binevoiţi a descăleca.
Roland se dădu jos de pe cal.
Atunci valetul continuă:
― Fiţi amabil şi urcaţi-vă în cupeu, care că va conduce la
destinaţie şi vă va readuce tot aici. Mă veţi regăsi ţinându-vă
calul.
Şi valetul deschise uşa cupeului...
Cupeul era gol.
„Haide, se gândi Roland, a cărui natură fanfaroană începuse
să-l stăpânească din nou şi să-l facă să nu se mai gândească la
o farsă, contesa face lucrurile corect şi vrea cu tot dinadinsul să
mă primească la ea.”
El se urcă, valetul închise portiera şi cupeul plecă în trap
mare.
„Unde mă duce?” se întrebă atunci Roland.
El se uită şi, spre marea lui uimire, recunoscu că geamurile
erau vopsite şi nu lăsau să pătrundă înăuntru decât o lumină
albă şi nehotărâtă, care nu permitea să se vadă nimic din afară.
Vru să lase geamurile în jos... dar acestea erau dispuse în
aşa fel încât nu se puteau lăsa şi ridica, decât cu ajutorul
vreunui mecanism misterios, pe care tânărul îl căută, dar nu
reuşi să-l descopere.
Atunci se gândi să deschidă uşile...
Amândouă însă, erau închise pe dinafară şi nu aveau pe
dinăuntru nici obişnuitul mâner.
Roland era prizonier într-o trăsură.
„Oh! oh!” îşi zise el, aducându-şi din nou aminte de cuvintele
lui Fabien.
Şi un moment crezu din nou că este jucăria unei farse. El
bătu în geamurile de la uşi, în geamurile din faţă, strigă, ţipă...
Trăsura continua să meargă.
Într-o primă pornire de furie, Roland se gândi să spargă cu
pumnul unul din geamuri.
Din fericire pentru el, înainte de a face acest lucru, se gândi
mai serios.
Roland citise multe romane şi îşi amintea că unor femei le
place să se învăluie în mister.
Contesa era prevăzătoare, se gândi el; ea nu vrea să ştiu în ce
loc mă primeşte.
344
Şi se hotărî să rămână în închisoarea lui pe roate.

Trăsura merse cam zece minute. Roland simţi că se întoarce
şi păru că-şi schimbă direcţia.
Apoi se opri şi eroul nostru auzi zgomotul unei porţi care se
deschidea.
Trăsura intră, iar poarta se închise. În acelaşi timp, cineva
deschise portiera şi un aer rece şi umed îl izbi pe Roland în
obraji.
― Coborâţi! îi zise cineva în nemţeşte.
Tânărul ieşi din cupeu şi, cu o privire rapidă, se uită la
lucrurile care-l înconjurau şi la locul unde fusese adus.
Noaptea era întunecoasă; ploaia continua să cadă.
Roland realiză că se găsea într-o curte împrejmuită cu ziduri
înalte, că în faţa lui era un pavilion frumos cu două etaje, ale
cărui ferestre străluceau de o lumină discretă şi plină de
promisiuni misterioase.
Dar nici prin gând nu-i trecu că, de fapt, fusese readus în
aceeaşi stradă a Pompelor, unde aşteptase cu o jumătate de oră
înainte.
Trăsura pornise în sus pe stradă, coborâse până la chei, apoi
întorcându-se, reveni în locul de unde plecase.
Omul care deschisese portiera şi îi spusese lui Roland în
nemţeşte să coboare, îl luă de mână şi adăugă:
― Urmaţi-mă!
Roland urcă după călăuza lui cele câteva trepte ale peronului
şi intră într-un vestibul mic, apoi sui o scară în formă de
spirală, ajunse la etajul întâi, traversă salonul şi rămase
zăpăcit, cu inima palpitând, în pragul acelei camere drăguţe de
culcare, care, cu opt zile înainte stârnise Rebecăi exclamaţii de
admiraţie.
Odaia era slab luminată. O lampă discretă, acoperită cu un
abajur, fusese pusă într-un colţ pe o măsuţă.
Dar, oricât era de slabă lumina aceasta, Roland putu zări în
cameră o femeie.
Femeia stătea răsturnată într-un fotoliu, alături de sobă.
Avea surâsul trist, privirea adâncă, părul bogat auriu al
frumoasei Baccarat şi asemănarea era atât de izbitoare, încât
amorezatul se repezi la ea, căzu în genunchi, îi sărută mâna
albă şi delicată pe care i-o întinsese ea şi murmură:
― Ah!... sunteţi nobilă şi bună, doamnă contesă...
Ea îi strânse mâna în tăcere, ca şi cum ar fi fost stăpânită de
345
o emoţie vie, îl ridică de jos şi îi zise cu vocea tremurătoare:

― Staţi aici... alături de mine...
Roland era indiscret, lăudăros, dar era de o bunăcredinţă în
iluziile lui şi era atât de convins că o iubeşte pe contesă, încât
tot sângele i se îngrămădi la inimă şi trecură mai multe minute
fără ca nici el, nici aceea pe care o lua drept Baccarat să poată
schimba vreun cuvânt.
Falsa contesă Artoff îşi studiase şi învăţase perfect rolul ei de
doamnă din lumea bună, mulţumită lecţiilor date de
Rocambole. Ea avea acea vioiciune de spirit, acea rezervă
calculată cu o dibăcie care par înnăscute la unele femei
pierdute, ieşite din noroi şi pe care întâmplarea le ridică până la
nivelul lumii adevărate. Stările acestea par a se redeştepta în
sufletul lor atunci când un belşug relativ vine să înlocuiască
mizeria şi să schimbe zdrenţele de pe ele în haine de mătase.
Din momentul în care marchizul de Chamery îi spusese: „De
aici înainte te numeşti contesa Artoff”, Rebeca se identificase
atât de bine rolului ei, încât oricare alt om, chiar mai puţin
zăpăcit şi mai experimentat decât Roland, s-ar fi înşelat.
După ce trecu timpul pe care îl crezu ea necesar pentru a-i
trece emoţia aceea jucată cu atâta dibăcie, falsa contesă se uită
la el cu privirea plină de recunoştinţă şi de iubire.
Roland tremura ca un şcolar care se duce la prima întâlnire
amoroasă.
― Aşadar, îi zise ea, dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa...
― Ah! doamnă, răspunse tânărul cu entuziasm, de ce nu-mi
pot expune viaţa în fiecare zi pentru a merita iubirea
dumneavoastră?
Ea îi surâse fermecător.
― Sunteţi un tânăr nebun, zise ea.
― Nebun! pentru că vă iubesc.
― Vai!... suspină ea, ar trebui să spun că suntem nebuni
amândoi, căci şi eu te iubesc.
Ea îşi ascunse capul în mâini şi lui Roland i se păru că vede
alunecând o lacrimă printre degetele ei. Dar imediat ea păru că
revine la sentimentul datoriei pe care i le impunea şi numele şi
rangul şi, liniştindu-se, surâse batjocoritor, arătându-se, în
sfârşit, aşa cum trebuia să fie contesa Artoff în vremea când se
numea Baccarat şi îi arătă fotoliul pe care stătuse cu un minut
înainte.
― Acum staţi jos, îi zise ea, şi fiţi cuminte, căci altfel...
346
Ea îl ameninţă cu degetul...
― Te dau afară numaidecât.
Roland, puţin mai răcorit de tonul acesta batjocoritor, se
supuse şi se aşeză pe scaun.
― Acum, zise ea, reluându-şi locul pe care-l avusese când
intrase Roland, să vorbim.
― Oh! vă iubesc, şi de cincisprezece zile...
― Lăsaţi! ştiu ce vreţi să spuneţi: că de cincisprezece zile aţi
sperat, aţi disperat, aţi suferit un adevărat martiriu.
― Oh! da, zise el, ducându-şi mâna la inimă cu un gest
tragic.
― Apoi, urmă ea, continuând să surâdă, aţi primit de la mine
o scrisoare, aţi citit-o, aţi recitit-o.
― De azi-dimineaţă n-am făcut decât lucrul acesta.
― Foarte bine. Aţi venit aici cu inima palpitând, beat de
speranţă... mai ştiu eu cum? vedeţi bine, dragul meu, termină
ea redevenind serioasă, că am îmbătrânit şi ştiu pe de rost toate
fazele, toate capitolele pasiunii.
― Sunteţi frumoasă... şi vă iubesc... murmură Roland cu
entuziasm.
Ea îi surâse în aşa fel încât însăşi Baccarat de altădată ar fi
invidiat-o.
― Dacă ar fi fost altfel, îi zise ea, aţi fi aici?
Apoi continuă cu gravitate.
― Ascultaţi, îi zise ea, fiindcă după cum vedeţi, ştiu ceea ce
aţi sperat şi cât aţi suferit; ascultaţi acum mica mea istorie.
― Spuneţi, doamnă, spuneţi, zise Roland.
― Dragul meu, continuă ea luându-şi un ton părintesc, eu n-
am fost totdeauna contesa Artoff... n-am făcut totdeauna parte
din lumea mare... Pe vremuri mă numeam pur şi simplu
Baccarat.
― Ah! ce-mi pasă! zise Roland.
― Lasă-mă să vorbesc. Baccarat n-a iubit niciodată; într-o zi
ea şi-a simţit inima cuprinsă de iubire şi a devenit contesa
Artoff. În ziua aceea, dragul meu, curtezana s-a păcălit şi a
devenit femeie cinstită; ea s-a jurat să respecte numele pe care
i-l dădea un om de inimă, spre a o curăţa de păcatele
trecutului; şi timp de patru ani şi-a adorat bărbatul.
Pretinsa contesă Artoff îşi ascunse din nou faţa în mâini şi
crezu că este momentul să pară foarte emoţionată.
Apoi continuă:
347
― Ah! pentru ce mi-aţi ieşit în cale? Pentru ce v-am întâlnit?

În ziua în care v-am văzut, inima mea a început să bată mai cu
putere, mintea să mi se rătăcească... Am redevenit Baccarat. Şi
omul acela atât de nobil şi atât de bun, care a întins mâna
femeii căzute, omul acela, ieri încă adorat, mi-a devenit astăzi
nesuferit.
O asemenea mărturisire pasionată trebuia să fie scăldată în
lacrimi, şi falsa Baccarat nu pierdu ocazia să izbucnească în
plâns şi să murmure:
― Dumnezeule! Dumnezeule! Cât de mult îl iubesc!
În urma acestei exclamări, care părea că dovedeşte cu prisos
pasiunea violentă pe care o avea pentru Roland de Clayet,
acesta crezu nimerit să răspundă printr-o altă exclamaţie, nu
mai puţin melodramatică:
― Ah! am senzaţia că o să mor!
Dar falsa contesă, gândindu-se probabil că nu trebuie să
meargă prea departe cu situaţia aceasta, se ridică, liniştită şi
hotărâtă, luă mâna lui Roland şi îi zise:
― Bărbatul meu vine peste trei zile.
― Oh! strigă Roland, aşa curând!
― Vai! da.
― Ah! îl urăsc pe omul acesta...
― Fiţi generos! plângeţi-l, plângeţi-l, căci fericirea mea de
patru ani va deveni o tortură neîntreruptă.
― Voiţi să fugim împreună? propuse el.
― Nu, fiindcă chiar dacă am merge la capătul lumii, el tot ne
va descoperi.
― Vă temeţi de el?
― M-ar omorî.
― Dar eu unde sunt? întrebă Roland punându-şi mâna în
şold, imitând pe Ruy Blas.
― V-ar omorî şi pe dumneavoastră, adăugă ea; şi eu nu vreau
să murim... Vreau să mă iubiţi, zise ea cu un ton drăgălaş...
Vreau numai atât, să fiţi discret, faţă de lumea întreagă, nu este
aşa?
― Oh! sigur, zise Roland uitând că de dimineaţă şi până
atunci nu făcuse altceva decât să povestească la toată lumea
întâlnirea amoroasă pe care o avea în seara aceea.
― Se poate întâmpla, vai!... să nu vă pot vedea în toate zilele,
când se va întoarce bărbatul meu... Veţi putea fi cuminte?...
Veţi fi în stare să vă ziceţi că aceea care vă iubeşte suferă mai
348
mult decât dumneavoastră?

― Voi aştepta şi voi suferi în tăcere.
Roland pronunţă cuvintele acestea cu un aer fatal şi
resemnat, ca şi cum ar fi fost pe scena unui teatru.
După ce îşi stabiliră condiţiile acestea, cei doi amanţi se
gândiră că este momentul să-şi ia rămas bun unul de la altul.
― Plecaţi; pe mâine seară, zise Rebeca.
― Unde? Cum voi putea veni?
― Veţi găsi trăsura în strada unde v-aţi lăsat calul, răspunse
sora contesei Artoff.
Apoi îl conduse pe Roland până la uşa salonului şi îl împinse
uşor spre scară.
„Ce fericit sunt!” murmură tânărul norocos ieşind în curte.
Cupeul, vizitiul şi aceiaşi cai îl aşteptau.
Lacheul german deschise portiera şi o închise în urma lui
Roland, care se găsi din nou prizonier şi în imposibilitate de a
vedea afară.
Trăsura plecă şi urmă acelaşi drum, adică merse în susul şi
în josul străzii pentru a se opri în locul unde, cu câteva ore în
urmă, o întâlnise Roland. Acolo, valetul care-i păzise calul
deschise portiera şi Roland coborî. Tânărul îi strecură în mână
un ludovic şi sări pe cal. Câteva minute, Roland se găsi într-o
stare confuză; el nu-şi putu da seama imediat de ceea ce se
întâmplase cu el, dar puţin câte puţin reuşi să-şi claseze
amintirile, să-şi analizeze senzaţiile, şi, în momentul când
traversă Champs-Élysées, omul, pentru care toate sentimentele
erau în legătură cu vanitatea, înceta de a mai fi un amorezat
care se credea mai ceva decât este.
„Puţin îmi pasă, îşi zise el, dacă contesa mă iubeşte sau nu,
principalul este că-s băiat norocos; contesa e o femeie foarte la
modă, şi voi fi atât de discret, încât să se ştie, pe ici pe colo, că
ea a binevoit să arunce o privire favorabilă asupra mea.”
Trecând pe sub ferestrele clubului, înălţă capul.
„Cine ştie? îşi zise el, Octav poate că şi-a pierdut noaptea
jucând la cărţi. Nu mi-ar părea rău dacă aş putea să-i spun ce
mi s-a întâmplat şi să-i cer părerea.”
La colţul străzii, un comisionar fuma filozofic din pipă;
Roland îl chemă şi, dându-i calul să-l ţină, se urcă la club.
Saloanele erau aproape goale. În fundul fumoarului mai erau
câţiva tineri care tocmai îşi terminau partida. Octav nu era.
Roland ieşi contrariat şi se întoarse acasă, foarte necăjit, cu
349
toate că, după cele ce i se întâmplaseră cu un ceas înainte, ar fi

avut dreptul să se simtă cât se poate de fericit. El se trânti în
pat, dorind ca tânărul Octav să vină să-l scoale a doua zi şi, cu
toată iubirea înflăcărată pe care o simţea, nu întârzie să
adoarmă.
La prânz, sunetul clopoţelului îl făcu să tresară. Dar nu era
Octav, acel confident aşteptat cu atâta nerăbdare. Era
marchizul de Chamery.
Rocambole intră surâzând şi îi întinse mâna.
― Ştii, zise el, pentru ce am venit eu?
― Nu, zise Roland.
― Am venit să te întreb, adăugă în bătaie de joc ucenicul lui
sir Williams, dacă n-ai nevoie de un confident şi în cazul acesta,
să-ţi ofer serviciile mele.
Şi Rocambole se aşeză la căpătâiul domnului de Clayet, care
se simţi încântat de a fi găsit, în sfârşit, pe cineva căruia să-i
poată încredinţa secretul care-l înăbuşea.
Capitolul XLVIII
A doua zi, după ce Roland de Clayet fusese primit de Rebeca

în acea casă misterioasă din strada Pompelor, adevărata
contesă Artoff, sora ei mai mică, sosea la Paris, la palatul său
din strada Pépinière.
Contesa venise cu două zile înaintea soţului ei, şi
întâmplarea părea că serveşte de minune planurilor lui
Rocambole. Tânărul rus se întorcea în Franţa, pe când soţia lui
revenise prin Strasburg.
Din cauză că drumul pe care apucase contele era mai lung,
Baccarat sosise mai devreme.
Femeia elegantă, care coborâse înfăşurată toată în blănuri
scumpe din trăsura ei, în curtea palatului Artoff, era aceeaşi
fiinţă strălucitoare, de o frumuseţe, pe care durerea şi bucuria,
neliniştile unei vieţi agitate la început şi fericirea pe care o
simţise în urmă, datorită iubirii pentru contele Artoff, nu
putuseră să o îmbătrânească.
Ea împlinise treizeci de ani, şi fruntea ei rămăsese albă,
privirea tânără, surâsul fermecător. Baccarat părea că este tot
de douăzeci de ani. Ea, care iubise şi suferise atât de mult în
viaţa ei, reîntinerise datorită acestui om, care, îngenuncheat
350
dinaintea ei, o rugase să-i primească mâna şi inima.

Oricine se obişnuieşte lesne cu fericirea!
Baccarat rămăsese aceeaşi femeie nobilă pe care am
cunoscut-o, binefăcătoare a săracilor şi a nenorociţilor,
prietena, consolatoarea tuturor acelora care suferă; dar această
nouă şi penultimă iubire pe care Dumnezeu i-o hărăzise ca o
răsplată dreaptă a virtuţilor sale, produsese în ea o schimbare
completă.
Timp de doi ani, tânărul conte călătorise împreună cu soţia
sa.
Parisul, oraşul uitării, nu-şi mai aducea aminte de
celebritatea funestă a frumoasei Baccarat. Când cei doi soţi se
reîntoarseră, Parisul salutase pe contesa Artoff ca pe o străină
tânără şi frumoasă, a cărei virtute era tot atât de ireproşabilă ca
şi frumuseţea. Fusese văzută la serbările date de contele de
Kergaz şi la balurile frumoasei marchize de Van-Hop. Prinţul
K..., lordul E... ducele de Sallandrera, toţi străinii de seamă, se
grăbiseră a o primi.
Baccarat nu mai exista.
De şase luni de când lipsea contesa, pretutindeni nu se
vorbea decât de apropiata ei reîntoarcere, pretutindeni era
aşteptată cu nerăbdare şi fiecare îşi promitea să o primească cât
se poate de bine.
Contesa sosi pe la ora cinci seara. Ea era aşteptată şi toţi
servitorii ei stăteau înşiraţi în curte, salutând-o cu aclamaţii
respectuoase. Ea intră în cabinetul bărbatului său, şi după ce
mâncă puţin, se apucă să desfacă acea corespondenţă de
importanţă secundară, care de obicei nu este primită cu poşta,
dar care, cu toate acestea, nu este mai puţin voluminoasă
pentru cei care se reîntorc la Paris după o absenţă de cinci sau
şase luni.
Atenţia ei fu atrasă imediat de un plic încadrat cu negru.
Era scrisoarea prin care i se făcea cunoscută moartea
spaniolului don José, nepotul ducelui de Sallandrera,
logodnicul domnişoarei Conception, singurul obstacol în calea
tinerei de a se mărita cu ducele de Château-Mailly, protejatul
contelui şi al contesei Artoff.
Ştirea morţii acestuia o făcu pe Baccarat să se gândească. Ea
luă un condei, scrise câteva rânduri, sună şi dădu scrisoarea
unui valet.
― Du scrisoarea aceasta, zise ea, domnului duce de Château-
351
Mailly.
Baccarat scrisese tânărului duce:
„Dragă duce,
Am sosit la Paris de două ceasuri. Vrei să vii astă-seară chiar,
şi cât mai curând posibil, să iei un pahar de ceai la mine?
Am multe de vorbit cu dumneata.
Contesa Artoff”
În timp ce valetul alerga la palatul Château-Mailly, care,

după cum se ştie, era situat în piaţa Beauvau, contesa îşi zicea:
„Domnul de Château-Mailly e un bărbat potrivit pentru
Conception. Biata fată mi s-a destăinuit întrucâtva de don José;
ea îl ura pe acest om, pe care voinţa părintească i-l destinase ca
bărbat. Don José a murit, prin urmare ducele de Sallandrera va
acorda cu siguranţă domnului de Château-Mailly mâna fiicei
sale. Domnul de Château-Mailly e demn de Conception şi
depune la picioarele ei tinereţe, un nume mare, o avere
considerabilă. Conception se va simţi fericită să fie soţia lui. Şi
pe urmă, termină Baccarat, am un interes secret, puternic
chiar, să fac această căsătorie, un interes pe care ducele nu-l
ştie şi pe care trebuie să i-l încredinţez.”
Baccarat, aşteptând răspunsul protejatului său, scrise
următorul bilet:
„Buna mea Cerise,

Am sosit şi voi veni să te văd mâine dimineaţă, dacă tu n-ai
vrea să vii chiar astă-seară la mine.
Louise”
Ea adresă această scrisoare:
„Doamnei Léon Rolland,

Bulevardul Beaumarchais, 60”
Zece minute după aceasta, i se anunţă ducele de Château-

Mailly.
Ducele era un om de treizeci de ani, puţin cam rece, grav,
care nu mai semăna cu acel tânăr conte zăpăcit, pe care
englezul Sir Arthur Collins îl convertise odinioară la nesuferita
sa morală, oferindu-i averea unchiului său cu preţul seducerii
352
doamnei Fernand Rocher.

Ducele o iubea pe Conception de Sallandrera; o iubea cu
resemnarea dureroasă a omului fără speranţă.
Atât timp cât don José trăise, domnul de Château-Mailly se
ţinuse la distanţă, deoarece ducele de Sallandrera îi refuzase
categoric cererea sa; de aceea tânărul duce încerca să uite
zâmbetul fermecător şi frumuseţea îngerească a domnişoarei
Conception. Acum, fiindcă don José murise, tânărul,
supunându-se egoismului omenesc, simţise o bucurie
involuntară şi începu din nou să spere...
Dar se ştie că ducele de Sallandrera şi familia sa părăsiseră
Parisul imediat, pentru a transporta în Spania rămăşiţele
pământeşti ale lui don José.
Domnul de Château-Mailly nu-i văzuse nici pe Conception,
nici pe tatăl ei, din motive de bună cuviinţă uşor de înţeles. O
singură rază de speranţă pătrunse în inima lui, o speranţă atât
de mică încât nu îndrăzni să şi-o mărturisească. Dar în fine,
spera...
În momentul acela primi scrisoarea de la Baccarat.
Scrisoarea aceea îi mări şi mai mult speranţa. Sigur, dacă
contesa Artoff îl invita să vină la ea, făcea aceasta pentru a-i
anunţa un eveniment de mare importanţă, sau cel puţin pentru
a-i vorbi de Conception.
Când sosi, ducele o găsi pe contesă în cabinetul de lucru al
bărbatului ei, în faţa unei mescioare pe care era un caiet ce
părea acoperit de o scriitură bărbătească.
― Bună ziua, duce, îi zise contesa întinzându-i mâna; vino
aici, aproape de mine...
Ducele sărută mâna pe care i-o întinse contesa şi zise:
― M-am grăbit, doamnă, să mă supun invitaţiei
dumneavoastră. Credeam că-l găsesc şi pe conte.
― Soţul meu vine abia peste trei zile şi probabil că aş fi
aşteptat sosirea lui dacă nu primeam scrisoarea aceasta.
Contesa îi arătă domnului de Château-Mailly epistola prin
care i se făcea cunoscută moartea lui don José.
Ducele tresări, se roşi şi păli rând pe rând.
― Oh! zise el, ştiu. Am asistat chiar la înmormântare şi...
Ducele se opri şi păru că ezită.
― Tot o mai iubeşti pe domnişoara Conception?
― Da, murmură ducele cu vocea tremurândă.
― Poate că o să oftezi mai puţin dureros, scumpul meu duce,
353
când îţi voi arăta şi această scrisoare, zise contesa cu surâsul

pe buze.
Ea îi arătă scrisoarea care era dinaintea ei.
― Ce-i asta? întrebă ducele.
― Aşteaptă, te rog, şi răspunde la întrebările mele.
― Vorbiţi. Vă ascult.
― N-aveţi vreo rudă stabilită în Rusia, la Odessa?
― Da, răspunse ducele. Unchiul tatălui meu, cavalerul de
Château-Mailly, l-a urmat, sub Ludovic al XV-lea, pe ducele de
Choiseul, atunci ambasador al Franţei la St. Petersburg.
Amorezându-se de o domnişoară de onoare a ţarinei şi neavând
nici o avere, el s-a însurat, în calitatea sa de ofiţer, cu aleasa
inimii sale, primind gradul de colonel în armata rusă; apoi a fost
făcut general şi conte al imperiului şi a murit la Odessa, la
începutul acestui secol.
― Şi a murit fără să lase copii?
― Mă iertaţi, doamnă, trebuie să am mulţi verişori în Rusia.
Unchiul tatălui meu avea trei fii; dar toţi naturalizaţi ruşi.
Această ramură a familiei mele, devenită rusă, n-a păstrat nici o
relaţie cu noi; şi chiar tatăl meu, marchizul de Château-Mailly,
colonelul unui regiment de husari, l-a întâlnit pe câmpul de
bătaie, în timpul campaniei din 1812, pe un colonel de ulani
purtând acelaşi nume ca al lui, şi care probabil era un văr al
său.
― Ei bine, zise Baccarat, tocmai de aceea vreau să-ţi vorbesc.
― Ah! îl cunoaşteţi?
― Da, el mi-a dat acest manuscris pe care-l vezi.
Ducele întinse mâna.
― Aşteaptă puţin, zise contesa. Acest manuscris are un
chiţibuş.
― Şi... care este acel chiţibuş?
― Iată-l. Ştii că soţul meu are o frumoasă moşie în
împrejurările Odessei. Acolo am stat în lunile ianuarie şi
februarie. La douăsprezece zile sau cincisprezece poşte de
castelul nostru, se găseşte castelul unchiului tău...
― Bătrânul colonel de ulani? întrebă ducele.
― Da, chiar el. Am făcut cunoştinţă la balul principelui
guvernator al Odessei. Numele acesta de Château-Mailly,
închipuieşte-ţi, ne-a mirat foarte mult. Contele a vorbit multă
vreme cu bătrânul ofiţer; acesta i-a spus că e de origine
franceză, ne-a povestit istoria bunicului său tot aşa cum mi-aţi
354
relatat-o şi dumneavoastră. Apoi ne-a spus şi el detaliul pe care

mi l-aţi dat acum asupra întâlnirii unui Château-Mailly rus şi al
unui Château-Mailly francez în timpul retragerii armatei
franceze din Rusia. Rusul, după cum ştiţi, era el. Or, iată, după
spusele sale, ce s-a petrecut între el şi tatăl dumitale. Colonelul
francez, în fruntea unui pumn de husari, avea să atace
regimentul ulanilor. Colonelul acestora din urmă era printre cei
dintâi din front şi cei doi ofiţeri îşi încrucişară săbiile. Se bătură
cu înverşunare: colonelul francez fu rănit uşor la umăr;
colonelul rus primi o lovitură în şold. Cu toate acestea lupta
continuă, şi deodată, cele două săbii izbindu-se cu violenţă, se
rupseră aproape de mâner. „La dracu! domnule, strigă colonelul
de ulani în franţuzeşte, limba pe care o vorbea întreaga
aristocraţie rusă, mi se pare că săbiile noastre nu erau mai
bune una decât cealaltă.” „Ca şi cei care le mânuiesc”, răspunse
colonelul francez. „Şi, înainte de a vă zbura creierii cu o lovitură
de pistol...” El duse mâna la oblâncul şeii. Colonelul francez
făcu la fel. „Mi-ar părea bine să ştiu cu cine am de-a face.”
Francezul scoase pistolul şi zise ochind pe adversarul său: „Eu
sunt marchizul de Château-Mailly”. Şi trase. Dar ulanul se
aplecă repede în şa, glonţul trecu pe deasupra capului său, şi el
strigă: „Vere!” Apoi, îşi lăsă pistolul în jos. „Vărul dumitale!?”
„Eu sunt cavalerul de Château-Mailly”, zise ulanul. „Ah! fiul
unchiului meu.” „Exact. Prin urmare suntem veri primari”. „Mă
iartă, domnule, zise colonelul de husari cu răceală nu vă
cunosc, şi reneg pe un Château-Mailly care ridică sabia contra
Franţei”. „Uiţi că eu sunt născut supus rus?...” „Se poate, zise
colonelul francez, şi în cazul acesta sunteţi un inamic”. Şi dădu
pinteni calului înainte, pătrunse între ulani, fără să mai
continue lupta cu vărul său. Acesta făcu la fel. De atunci nu s-
au mai revăzut, termină Baccarat.
― Ştiam toate amănuntele acestea, zise tânărul duce; şi sunt
convins că unchiul meu îşi urăşte de moarte rudele sale din
Franţa.
― Te înşeli...
― Aş!
― Am vorbit de dumneata cavalerului de Château-Mailly.
― Cum aşa?
― Cavalerul şi contele Artoff, împrietenindu-se, s-au văzut
adeseori; când venea la noi, când ne duceam noi la el. Ne
întreba fel de fel de lucruri despre dumneata, şi i-am promis că
355
anul viitor te vom duce la Odessa.

― Aş vrea să merg, zise tânărul duce râzând.
― Oh! nu-i numai asta, continuă Baccarat, şi vei vedea că te-
am chemat aici cu atâta grabă, pentru că aveam să-ţi dau
noutăţi bune.
― Aştept, zise ducele surprins.
― Într-o zi, în ajunul: plecării noastre, cavalerul, care venise
să-şi ia rămas bun de la noi, ne zise:.... „Ce vârstă are, ducele?”
„Aproape treizeci”, răspunsei eu. „Cam ce avere posedă?” „Un
venit de cinci sute de mii de livre.” „Are de gând să se însoare?”
Întrebarea aceasta a rudei sale, pe care i-o transmitea
Baccarat, îl făcu pe domnul de Château-Mailly să tresară. Un
moment crezu că Baccarat îi va propune să se însoare cu
altcineva şi s-o uite pe domnişoara Conception.
― Nu vreau să mă însor, murmură el cu tristeţe.
― Ascultă, continuă Baccarat. Am povestit cavalerului despre
iubirea pe care o ai pentru domnişoara de Sallandrera.
― Ah! i-ai spus?
― I-am spus totul, până şi refuzul pe care l-am primit în
numele dumitale, precum şi cauzele acestui refuz. Numele de
Sallandrera produse asupra lui o surprindere vie. „Dar, zise el,
pentru ce l-a refuzat?” „Pentru că ducele vrea să transmită
numele nepotului său, don José.” „Acesta e un motiv pe care-l
înţeleg, zise cavalerul. Dar, dacă nepotul este, fără să ştie
ducele, fără să ştie nici el, fără să ştie nimeni din lumea asta,
rudă de aproape cu familia de Sallandrera?...”
― Rudă! zise domnul de Château-Mailly cu vioiciune.
― Poate... răspunse Baccarat.
Şi ea urmă, continuând să surâdă.
― Înainte de a merge mai departe, trebuie să-mi spui ceva din
genealogia dumitale. Un strămoş al dumitale n-a fost
aghiotantul lui Ludovic XIV?
― Ba da.
― Şi n-a făcut el parte din escorta gentilomilor francezi care l-
au urmat pe regele Filip al II-lea, când acesta s-a dus să
primească tronul Spaniei?
― Ia te uită, zise ducele surâzând, cunoaşteţi istoria familiei
mele tot aşa de bine ca şi mine!
― Mai bine decât dumneata duce, şi îţi voi dovedi: strămoşul
acesta al dumitale s-a însurat în Spania cu dona Luiza da Roca,
fiica unui gentilom din Aragon.
356
― Nu cumva familia da Roca s-ar înrudi cu familia de

Sallandrera? întrebă ducele.
― Nu, zise Baccarat. Manuscrisul acesta voluminos, pe care-l
vezi aici, este o scrisoare a cavalerului de Château-Mailly
adresată dumitale.
― Mie?
― Toată ziua din ajunul plecării noastre a stat să o scrie şi m-
a însărcinat pe mine să ţi-o dau. Dacă îmi dai voie, ţi-o voi citi şi
vei vedea, termină Baccarat, că eşti mult mai aproape decât
crezi de Conception; mai cu seamă de când a murit don José.
Şi Baccarat deschise manuscrisul.
Capitolul XLIX
Scrisoarea fostului colonel de ulani, cavalerul de Château-

Mailly începea astfel:
„Dragă nepoate,
Contesa Artoff mi-a spus că eşti amorezat de domnişoara de
Sallandrera şi că, cu toată averea şi cu tot titlul tău de duce, ţi s-
a refuzat mâna.
Lucrul acesta mă face să-ţi povestesc un secret de familie, din
care poate vei trage vreun folos.
La moartea cavalerului de Château-Mailly, care, fără îndoială,
ştii că locuia în Odessa, am găsit între hârtiile sale un document
curios pe care ţi-l transcriu în întregime. El este scris de mâna
tatălui meu şi, prin urmare, el vorbeşte:
Eram de vreo douăzeci de ani şi făceam serviciul ca muşchetar
al M.S. regele Franţei, când tatăl meu, făcut de curând, duce, se
întâmplă să moară. Ducele de Château-Mailly a murit la vârsta
de cincizeci şi şapte de ani, din cauza unei boli de inimă de care
a suferit multă vreme.
Fratele meu mai mare era la moşia din Perigoud şi n-a putut
să-şi ia ultimul adio de la el. În ajunul morţii sale, tata mă chemă
la căpătâiul patului său şi îmi spuse următoarea istorie curioasă:
Marchizul de Château-Mailly, căpitan în corpul de gardă al
M.S. Ludovic al XIV, fu unul din gentilomii care au însoţit la
Madrid pe tânărul rege Filip al V.
Marchizul era atunci de douăzeci şi cinci de ani. Era frumos,
curajos, uşuratic, cam fanfaron şi foarte gâlcevitor.
357
Într-o seară, pe o stradă din Madrid se luă la ceartă cu un

gentilom spaniol, ducele de Sallandrera, care era tot atât de
tânăr şi tot atât de curajos ca şi el.
Cei doi tineri îşi scoaseră săbiile şi se bătură sub balconul
unei doamne a cărei frumuseţe era cunoscută de întreg Madridul.
Fiecare tânăr din Madrid, din clasa de sus şi cu oarecare
avere, credea că este de datoria lui să fie amorezat de ea.
Dar senora nesocotise până atunci toate omagiile, până şi pe
acelea ale ducelui de Sallandrera. Pe când cei doi tineri îşi
încrucişau spadele, marchizul ridică ochii spre balcon şi salută
pe senora care respira aerul serii. Senora, care nu-l văzuse
niciodată până atunci, îl găsi încântător şi îi surâse. Apoi, ea lăsă
batista să cadă la picioarele combatanţilor.
― Domnule duce, zise atunci marchizul, cred că acesta este
premiul aceluia care va învinge. Şi dădu spaniolului o lovitură de
sabie atât de puternică încât îl trânti la pământ. Apoi, luă batista,
o duse la inimă şi salută din nou pe senora. Senora Luiza da
Roca se roşi puţin, răspunse la salut şi dispăru de la balcon.
Lovitura de sabie primită de duce n-a fost mortală, dar l-a silit
să stea în pat timp de trei luni.
În ziua când tânărul duce ieşi pentru prima oară din casă,
întâlni un cortegiu numeros şi strălucitor, care opri pentru un
moment litiera sa.
Era marchizul de Château-Mailly care se ducea la biserică cu
suita sa de gentilomi francezi, pentru a se căsători cu
domnişoara Luisa da Roca.
Ducele o iubise şi o iubea încă cu pasiune pe tânăra senora.
Ei leşină în litiera sa şi rana i se redeschise.
Fu dus la palatul său, pe jumătate mort.
După un an, dona Luisa da Roca, devenită marchiză de
Château-Mailly, dădu naştere unui fiu care fu botezat Manuel
Euguerrand.
Vindecându-i-se rana, ducele de Sallandrera se însură cu
două luni înainte cu o fată din familia nobilă de Ximenés.
Tânăra ducesă de Sallandrera născu şi ea doi copii gemeni,
fapt care se întâmplase de mai multe ori, de altfel, în familia
aceasta.
Ducele, vindecat şi însurat, păru că nu mai are nici un fel de
ură împotriva marchizului de Château-Mailly. El primise sarcina
de şambelan al curţii.
Marchizul, cu toate că era în serviciul regelui Franţei,
358
rămăsese ca ataşat extraordinar în serviciul tânărului monarh.

Cei doi gentilomi se întâlneau şi se vedeau în toate zilele, iar
soţiile lor se primeau una la alta în mod reciproc.
Cu toate acestea, domnul de Sallandrera rămăsese în adâncul
inimii sale cât se poate de amorezat de dona Luisa şi iubirea lui
creştea pe măsura trecerii timpului.
Într-o zi, s-au mai bine zis într-o seară, când marchizul era
reţinut de serviciu la palat, ducele se duse acasă la el pe
neaşteptate, o găsi pe senora dona Luisa singură şi îndrăzni să
se arunce la picioarele ei. Marchiza îl ridică cu un gest măreţ şi îi
arătă un atât de mare dispreţ, încât ducele ieşi înfuriat şi într-o
stare violentă de exasperare.
Dacă în momentul acela s-ar fi întâlnit cu marchizul, sigur că l-
ar fi provocat şi l-ar fi silit să încrucişeze spada cu el.
Din fericire pentru marchiz, regele îl luase cu el la Escurial.
A doua zi, furia ducelui se mai linişti. Dar dispreţul donei
Luisa nu făcuse decât să-l întărite şi să-i mărească pasiunea. El
se jură să triumfe asupra marchizei şi un asemenea jurământ,
făcut de un om ca el, mai curând sau mai târziu trebuia împlinit.
El se gândi multă vreme la felul cum va trebui să se răzbune.
Împrejurările aveau de altfel să-l ajute de minune. După
câteva săptămâni, se întâmplă ca regele Filip V să trimită o
scrisoare secretă moşului său Ludovic XIV şi încredinţa această
misiune marchizului de Château-Mailly.
Marchizul plecă, lăsându-şi soţia la Madrid.
Fiul marchizului era atunci de trei luni. Dona Luisa ţinea să-l
alăpteze ea însăşi şi nu-l lăsa singur nici un moment, atât ziua
cât şi noaptea.
Ducele, după cum am spus, avea doi copii gemeni.
Aceştia aveau aproape două luni, dar erau atât de mari, încât
s-ar fi crezut că sunt de patru.
Dona Pepa Ximenés, ducesă de Sallandrera, mai puţin
curajoasă decât tânără marchiză, îşi dusese copii la o doică, în
apropiere de Madrid, pe drumul spre Escurial.
Marchizul de Château-Mailly plecă în Franţa, unde trebuia să
stea aproape trei luni.
Marchiza profită de lipsa soţului ei pentru a face pelerinajul la
Saint-Jacques de Compostella, pelerinaj obligatoriu pentru orice
bun şi credincios spaniol.
Pe vreme aceea nu se călătorea ca astăzi şi regele Franţei nu
trecuse până atunci Pirineii, cu toate că el însuşi spusese că
359
bariera aceea între Franţa şi Spania nu mai există.

Marchiza plecă din Madrid cu un servitor şi o cameristă.
Toţi trei erau călări, marchiza, călăreaţă excelentă, îşi ţinea
copilul în braţe.
Ducele de Sallandrera, ascuns într-o căsuţă din marginea
Madridului, văzu într-o dimineaţă trecând această modestă
caravană.
El cumpărase cu o sumă mare de bani pe cei doi servitori ai
doamnei de Château-Mailly.
După o oră, plecă şi el călare în urmărirea frumoasei senora.
Drumul, ca toate drumurile din Spania, era murdar, anevoios
şi pustiu. Călătorul mergea câte şapte, opt leghe fără să
întâlnească vreo casă, vreo fermă, sau vreo simplă POSADA. Aşa
se numesc hanurile în Spania.
Se făcuse noapte când marchiza se opri la un mic han într-un
sat, la opt leghe depărtare de Madrid.
POSADA era aşezată la marginea unei prăpăstii adânci, în
fundul acestei prăpăstii curgea un pârâu.
Doi bătrâni erau singurii locatari ai acestei locuinţe, care părea
anume făcută pentru săvârşirea unei crime.
Cei doi locatari cedară marchizei unicul lor pat şi ei se culcară
într-un pătul.
Marchiza, agitată, fără îndoială, de un presentiment sinistru,
preferă să petreacă noaptea pe un scaun, alături de sobă.
Copilul dormea lângă ea pe o saltea.
Servitorul şi camerista, care o însoţeau, se duseseră să se
culce pe un pat improvizat de hangiu.
Senora dona Luisa se simţi înfricoşată din cauza acelei izolări
în care se găsea. Ea se ridică de pe scaun, se duse să deschidă
uşa şi trase, cu urechea. Dar în jurul ei domnea o tăcere adâncă:
drumul era pustiu, iar pe cer începuse să răsară luna.
Marchiza se întoarse lângă sobă, şi pe la miezul nopţii, când
somnul începuse să o cuprindă, uşa se deschise deodată şi
apăru un om, la vederea căruia marchiza dădu un ţipăt. Omul
acesta era ducele de Sallandrera. Arăta palid şi sinistru ca un
om hotărât să comită o faptă rea.
Marchiza, cuprinsă de teroare, înţelegând pentru ce venise
ducele la ora aceea, se repezi la copilul ei, îl luă în braţe şi voi să
fugă.
Ducele încercă să-i ţină calea, dar ea îl respinse cu o energie
fără seamăn şi se repezi afară. Atunci ducele, un moment
360
zăpăcit, se luă după dânsa. Marchiza, auzind paşii ducelui în

spatele ei, nu mai ştiu ce face, şi o rupse la fugă în neştire.
Drumul, foarte strâmt, mergea alături de prăpastie ca o fâşie
albă, când urcând, când coborând.
Doamna de Château-Mailly, pierdută, înspăimântată, ca acei
cai speriaţi care nu mai cunosc vocea cârmuitorului lor şi rămân
nesimţitori la durerile violente ale zăbalei şi ale pintenului, fugea
mereu strângându-şi copilul la piept.
Deodată ea ajunse într-un loc unde drumul cotea repede şi
unde prăpastia era atât de periculoasă, încât din loc în loc
fuseseră puse parapete.
În momentul acela, ducele o ajunse.
Pentru a scăpa de inamicul său, ea se smuci şi voi să se
arunce în prăpastie.
Dar ducele o apucă de rochie şi o ţinu atârnată deasupra
prăpastiei.
Vai! nenorocita mamă făcuse o mişcare atât de bruscă pentru
a se feri, încât braţele i se întinseră şi îi scăpă din mână copilul.
Bietul de el se rostogolise la o adâncime de o sută de picioare
şi se zdrobise de vârful unei stânci.
Iar când ducele o smulse pe mamă de la moarte, când ea se
întoarse cu faţa spre el, cu părul vâlvoi, cu privirea în flăcări, cu
buzele tremurânde, nu mai era femeia care ţinea atât de mult la
cinstea ei încât preferase să moară, ci era o nenorocită mamă,
care se uita la el înmărmurită şi care sfârşi prin a izbucni într-un
râs zgomotos.
Înnebunise!”
*
* *
„Sunt situaţii atât de teribile şi atât de sinistre încât sunt

imposibil de descris.
Noaptea aceea a fost pentru ducele de Sallandrera cât un
secol de agonie.
În ajun avea numai treizeci de ani, a doua zi, la răsăritul
soarelui, semăna cu un bătrân; albise.
Hanul, care era izolat, la picioarele unui munte, oferea a doua
zi un spectacol lugubru.
Pe patul care îi era destinat în ajun, stătea marchiza nebună,
râzând şi plângând rând pe rând.
361
În jurul palului, cei doi hangii care nu ştiau nimic din ceea ce
se întâmplase; servitorul şi camerista necredincioasă, care
fuseseră cumpăraţi cu aurul ducelui şi care se mirau de
dispariţia bietului copil, stăteau în picioare tăcuţi, consternaţi,
întrebându-se ce dramă groaznică se întâmplase în ajun.
La capătul patului, îngenunchiat, ducele plângea.
Fusese cuprins de remuşcare.
Deodată, se ridică în picioare, se apropie de nebună şi voi să-i
ceară iertare.
― Ah! tu eşti, îi zise ea surâzând, scumpul meu soţ! Te-ai
întors?
― Da, îngână ducele, da... m-am întors...
Şi marchiza strângea mâinile ducelui, pe care-l lua drept
domnul de Château-Mailly. Ducele se simţea zdrobit de ruşine şi
de durere.
În momentul acela se auziră paşi afară şi intră im om.
Omul acela era un călugăr, un bătrân cu barba albă.
El se întorcea din pelerinajul pe care-l făcuse la Saint-Jacques
de Compostella şi cerşea pe drum hrana trebuincioasă.
Călugărul intră şi fu izbit de faptul că o femeie râdea şi toţi
ceilalţi şedeau consternaţi. Ducele, cuprins de o teroare pioasă,
crezu că vede în bătrânul acesta pe însuşi Dumnezeu, care îşi
părăsise raiul şi venise să redea femeii aceleia şi minţile şi
copilul; el se aruncă la picioarele călugărului şi, cu fruntea la
pământ, îi mărturisi crima.
Călugărul îl ascultă cu gravitate, tăcut, ca un duhovnic din
primele timpuri ale creştinismului, apoi, când vinovatul termină
mărturisirea crimei sale, se apropie de pat, luă mâna nebunei şi
se uită la ea cu atenţia unui doctor.
― Femeia aceasta, zise îl în sfârşit, a înnebunit fiindcă şi-a
pierdut copilul; daţi-i un copil care să-l creadă a fi al ei şi se va
însănătoşi.
Călugărul se întoarse spre vinovat şi adăugă:
― Duce de Sallandrera, te cunosc, cu toate că nu mi-ai spus
cine eşti, te cunosc fiindcă de multe ori am primit pomană la uşa
palatului tău. Dumnezeu, care a prevăzut crima ta, ţi-a trimis doi
copii; trebuie să dai pe unul din ei acestei mame nenorocite.
Ducele, continuând să stea în genunchi, murmură:
― Dumnezeule, facă-se voia ta!
Apoi se urcă pe cal, străbătu în galop drumul spre Madrid, se
opri în satul unde şedea doica, care creştea pe cei doi copii ai săi,
362
luă pe unul din ei şi plecă cu el.

După trei ore, se întoarse la han, puse copilul pe patul
marchizei şi fugi!”
*
* *
„Călugărul se înşelase; marchiza trebuia să rămână nebună.

Ea fu adusă la Madrid, unde merse vorba că înnebunise din
cauză că o trântise un cal.
Fu consultată de doctorii cei mai celebri; marchizul de
Château-Mailly, chemat în grabă, se întoarse de la Versailles şi
oferi jumătate din averea sa aceluia care-o va putea vindeca pe
dona Luisa.
Fură zadarnice toate ajutoarele medicilor şi toate rugăciunile
făcute prin biserici. Marchiza trebuia să moară nebună. Ea
trecuse asupra copilului acela străin, toată iubirea pe care o avea
pentru copilul mort; ea credea că este al său copilul acela, îl
legăna, îl ţinea în braţe şi îl juca pe genunchi...
Cât despre marchiz, el nu ştia, şi nici nu trebuia să ştie
vreodată de drama care se petrecuse.
Ducele de Sallandrera cumpărase cu grămezi de bani tăcerea
celor doi servitori ai marchizei, a celor doi hangii şi a doicii
copiilor săi.
Într-o zi, ducesa a aflat că unul din copiii săi murise!”
Ajunsă la acel punct din manuscris, Baccarat se opri şi se

uită la domnul de Château-Mailly.
Ducele era foarte palid şi fruntea îi era acoperită de sudoare.
― Nu-i aşa, îi zise ea, că istoria aceasta este foarte curioasă?
― Oh! într-adevăr foarte stranie, murmură el, şi mi se pare că
visez.
― Ei bine! continuă contesa Artoff, să mergem cu lectura
până la capăt şi dacă te gândeşti în momentul acesta că a vrut
să-şi bată joc de dumneata cavalerul de Château-Mailly, vei
vedea că probele pe care se sprijină povestea sa sunt uşor de
găsit.
Şi Baccarat continuă să citească manuscrisul lăsat de
cavalerul de Château-Mailly, mort la Odessa şi transcris de fiul
său, bătrânul colonel de ulani.
363
Capitolul L
Cavalerul de Château-Mailly continua astfel:
„Aceasta a fost povestea extraordinară, pe care mi-a spus-o

tata în ajunul morţii sale, la Paris, în palatul pe care-l aveam în
strada Saint-Louis.
― Dar, strigai eu, ce s-a făcut cu copilul acela, cu acel
Sallandrera dat drept un Château-Mailly?
― Marchizul de Château-Mailly, îmi răspunse tata, a murit
crezând că acel copil era fiul său.
― Şi?... mai trăieşte?
― În momentul acesta trage să moară.
Şi tata adăugă surâzând:
― Eu sunt.
― Dumneata?
El dădu din cap în semn afirmativ.
― Eu, repetă el.
― Cum! strigai eu, dumneata, tată, eşti fiul ducelui
Sallandrera, nu al domnului de Château-Mailly?
― Da, îmi răspunse el.
Tata luă atunci un teanc de hârtii de pe masă şi mi le întinse.
― Înainte de a căuta şi a găsi în hârtiile acestea, îmi zise el,
dovada celor ce ţi-am spus, dă-mi voie să-ţi povestesc cum am
aflat eu mai întâi, lucrul acesta.
― Spune tată, răspunsei eu cu supunere.
Tata continuă:
― Eram de douăzeci de ani când marchizul de Château-Mailly
pe care-l credeam tatăl meu, muri lăsându-mi întreaga lui avere,
fiind încredinţat că eu sunt unicul său fiu.
Mama, sau mai bine zis dona Luisa da Roca, murise cu doi ani
înaintea lui. I-am plâns pe amândoi ca pe nişte părinţi adevăraţi.
Acela pe care-l credeam tatăl meu, îmi lăsase o avere
considerabilă; afară de aceasta, mai moşteneam şi rangurile pe
care le avea la curte, căci se întorsese în Franţa de multă vreme
şi dacă n-ar fi fost durerea imensă pe care o simţeam din cauza
pierderii tatălui meu presupus, aş fi putut fi considerat ca cel mai
fericit şi cel mai norocos gentilom al Franţei.
Trecuse aproape o lună de la moartea marchizului de
364
Château-Mailly când veni la palatul meu un preot bătrân şi ceru

să-mi vorbească de lucruri cât se poate de importante.
Sutana lui violetă şi inelul episcopal îmi anunţa un şef al
bisericii.
― Pe cine trebuie să anunţ? îl întrebă majordomul meu?
― Pe episcopul din Burgos, răspunse el.
Eminenţa sa fu introdusă la mine şi, spre cea mai mare uimire
a mea, îmi povesti cele de mai sus.
Când zic uimire, nu spun tocmai adevărul. Revelaţiile
prelatului fură pentru mine o încremenire, o încremenire
dureroasă.
Nu-l cunoscusem, nu-l cunoşteam pe ducele de Sallandrera,
care, după spusele acestui om, era tatăl meu, şi mi se păru că
pierd pentru a doua oară pe acel pe care îl plângeam şi căruia îi
dădusem totdeauna numele de tată.
Timp de câteva minute rămăsei mut, nemişcat, ca trăsnit. În
sfârşit, putui să vorbesc şi mă ridicai în picioare:
― Monseniore, strigai eu, cu ce-mi puteţi dovedi aceasta? De
unde ştiu eu că în loc să am în faţa mea un prelat venerabil...
― Taci, fiule îmi zise el cu blândeţe, nu păcătui, nu insulta pe
un servitor a lui Dumnezeu... Vrei dovezi?
― Fireşte!
― Ţi le voi da. În palatul acesta este un servilor bătrân, pe
care-l cheamă Anton.
― Omul acesta m-a crescut.
― El a însoţit-o pe dona Luisa când s-a dus la pelerinajul de la
Saint-Jaques de Compostella.
― Am auzit asta.
― Cheamă-l pe omul acesta.
Am sunat.
― Anton! să vină Anton! strigai eu cu vocea înăbuşită.
Acesta sosi. Şi el era bătrân. Atâta numai că el era de şaizeci
de ani pe când prelatul părea să aibă o sută. Episcopul din
Burgos îi zise:
― Îţi aduci aminte de POSADA?
Bătrânul tresări şi se uită la preot cu uimire. Atunci episcopul
se ridică în picioare şi adăugă:
― Uită-te la mine Antoane..., uită-te bine..., nu mă recunoşti?
― Călugărul! îngână Anton.
Şi, din ordinul poruncitor al călugărului cerşetor, devenit
episcop în Burgos şi unul din cei mai înalţi demnitari ai bisericii
365
spaniole, servitorul răposatei dona Luiza îmi mărturisi rolul

nelegiuit pe care-l jucase, spunându-mi în acelaşi timp secretul
naşterii mele.
― Acum crezi? îmi zise episcopul uitându-se la mine.
― Ei bine! strigai eu, ce-mi pasă, nu-l cunosc pe adevăratul
meu tată. N-am fost până acum mângâiat nici o singură dată de
el, poate nici el nu mă cunoaşte. Ce vrea de la mine?
― Dragul meu, răspunse episcopul, tatăl dumitale, ducele de
Sallandrera, este astăzi în vârstă de cincizeci de ani, este văduv,
iar fratele dumitale va muri dintr-o zi într-alta din cauza unei
lovituri de sabie pe care a primit-o într-un duel. Tatăl dumitale te
roagă prin mine, acum când acela al cărui nume îl porţi nu mai
există, să te laşi recunoscut drept fiul său.
Episcopul îmi întinse atunci o scrisoare a ducelui de
Sallandrera, scrisoare iscălită de el însuşi, pecetluită cu sigilul
său, prin care ducele mă chema lângă el.
Dar după ce am citit-o, am răspuns cu amărăciune:
― Înţeleg pentru ce mă cheamă tata, Monseniore. Pentru că
ducele de Sallandrera vede că fiul său iubit moare, fiindcă se
gândeşte că o dată cu el se va stinge şi numele şi familia sa. Ei
bine! Monseniore, întoarceţi-vă la duce şi spuneţi-i că marchizul
de Château-Mailly este singurul om pe care l-am cunoscut ca
tată, l-am plâns, şi nu vreau să am alt nume decât cel pe care-l
port.
Şi îmi luai cu mândrie rămas bun de la trimisul ducelui.
După un an, aflai că bătrânul duce de Sallandrera se însurase
pentru a doua oară, nădăjduind să aibă un copil pe care cerul i-l
trimise.
Scrisoarea aceea prin care el mă recunoştea de fiu al său a
rămas în păstrarea mea, precum şi o declaraţie semnată de
episcopul din Burgos şi de valetul Anton.
Or, de atunci şi până acum, dragul meu, termină tata, a cărui
voce slăbea din ce în ce, ducele a murit, episcopul din Burgos
asemenea, şi au murit toţi aceia care cunoşteau secretul acesta.
Ei l-au dus cu ei în mormânt şi am rămas eu singurul lui
deţinător.
Ţi-l transmit ţie, în ceasul meu din urmă, ţie, care eşti al doilea
fiu al meu, ţie, pe care calitatea ta de copil mai mic te face sărac
în profitul fratelui tău, contele. Dacă crezi că este bine să pui
mâna pe ceva din averea familiei de Sallandrera, fă asta, înainte
de a te duce şi tu după aceia pe care i-am iubit atât de mult şi pe
366
care i-am crezut părinţii mei.

Tata a murit a doua zi, lăsându-mă stăpân pe aceste probe
autentice ale naşterii mele. După o lună am plecat în Rusia, fără
să-l revăd pe fratele meu cel mai mare care nu ştie şi nu va şti
niciodată, poate, că rasa familiei Château-Mailly s-a stins din
timpul domniei lui Ludovic al XlV-lea, şi că aceia care o reprezintă
şi îi poartă numele sunt membri ai familiei de Sallandrera.”
Aici se termina manuscrisul cavalerului de Château-Mailly,

unchiul tânărului duce, căruia Baccarat îi citea istoria aceasta
mai mult decât extraordinară.
Colonelul de ulani continuă apoi în numele său:
„Secretul acesta, dragă nepoate, l-aş fi dus poate cu mine în

mormânt, cum a făcut bătrânul duce de Sallandrera, adevăratul
nostru strămoş, şi m-am gândit chiar să ard înainte de a muri
scrisoarea aceasta a ducelui şi declaraţia episcopului din Burgos
şi a valetului Anton.
Un cuvânt al contesei Artoff a schimbat toate dispoziţiile mele.
Am aflat că o iubeşti pe fiica unică a ducelui de Sallandrera, că
fata aceasta era logodită cu un nepot care avea alt nume şi
căruia ducele, în lipsă de moştenitori direcţi, voia să-i transmită
numele său... Am nădăjduit atunci că toate amănuntele şi
documentele acestea ar putea să-ţi fie de folos, şi sunt gata să-ţi
trimit scrisoarea ducelui de Sallandrera şi declaraţia episcopului
din Burgos dacă crezi că ele pot avea asupra ultimului
reprezentant vreo influenţă oarecare.
Unchiul dumitale devotat,
Colonelul de Château-Mailly.”
Când termină, Baccarat se uită din nou la tânărul duce.

Acesta îşi luase capul în mâini şi avea atitudinea unui om care
se deşteaptă dintr-un somn penibil.
― Cred că o să înnebunesc, murmură el în cele din urmă.
― Ai şi de ce, zise contesa râzând, dar să sper că vei rezista şi
că vei continua să fii în toate minţile.
― Aşadar, eu nu sunt Château-Mailly?
― Doamne, nu. Cel din urmă Château-Mailly a murit sub
domnia lui Ludovic al XIV-lea.
― Atunci ar trebui să mă numesc Sallandrera?
― Fireşte.
367
― Asta e un vis...
― Un vis, zise Baccarat, care i se va părea foarte dulce
bietului duce de Sallandrera, care crede că numele său s-a stins
pentru totdeauna şi care va veni să te roage, când va afla ceea
ce ţi-am spus acum, să te însori cu domnişoara Conception.
Ascultă, duce, continuă contesa surâzând, trebuie să
mărturiseşti că ţi-a fost de oarecare folos călătoria mea în
Rusia.
― Visez... îngână ducele, ameţit de revelaţiile acestea.
― Ei bine! continuă contesa Artoff, dacă visezi, deşteaptă-te şi
să vorbim.
Domnul de Château-Mailly nu răspunse. El căzuse pradă
unui fel de nelinişte ce nu se poate defini.
Nu se poate spune unui om că numele pe care-l poartă nu
este al lui, că datele pe care le-a avut totdeauna asupra originii
sale sunt greşite, fără a-l face să-şi piardă minţile.
Baccarat îl înţelese.
Dar contesa era femeie şi ea ştia bine, că reactivul cel mai
puternic asupra şocurilor morale este totdeauna numele femeii
iubite.
― Dar nu o mai iubeşti pe Conception? îl întrebă ea.
Ducele tresări.
― Ba da... o iubesc!...
― Ei bine! don José a murit... don José, moştenitorul ducelui,
don José, căruia domnul de Sallandrera voia să-i dea titlurile şi
demnităţile sale, nu mai există.
― Ei şi? zise domnul de Château-Mailly, părând că nu
înţelege.
― Cum!? nu înţelegi că ducele, care te-a refuzat pentru că
voia să aibă un ginere din familia sa, se va grăbi acum să te
primească? Dragă duce, adăugă Baccarat, Sallandrera sunt toţi
la fel: ei nu vor ca numele lor să se stingă... în ziua când acesta
va vedea scrisoarea strămoşului său şi îi va confrunta scrisul cu
acela de pe hârtiile de familie pe care le are, în ziua când va
avea în mâna sa declaraţia episcopului din Burgos, în ziua
aceea, dragul meu, nu va depinde decât de dumneata ca să
devii soţul domnişoarei Conception.
― Ia seama! murmură ducele, nu mă face să sper prea mult...
căci dacă aş fi refuzat încă o dată, aş muri... sau m-aş omorî...
― Ascultă, zise Baccarat, întoarce-te acasă, scrie colonelului
de Château-Mailly şi cere-i cele două acte doveditoare de care
368
am vorbit... chiar mâine trimit la Odessa pe unul din cazacii

mei.
― Şi peste cât timp se va întoarce?
― Peste cincisprezece zile.
― Trebuie să scriu ducelui de Sallandrera?
― Nu.
― De ce?
― Pentru că don José a murit prea de curând şi trebuie să
lăsăm să se mai estompeze puţin amintirea morţii lui. Spun
lucrul acesta pentru duce şi pentru ducesă, căci în ceea ce o
priveşte pe Conception, sunt sigură că ea nu-l putea suferi pe
acela care trebuia să-i fie bărbat.
― Crezi? zise ducele cu ochii scânteind de bucurie.
― Sunt sigură.
Şi Baccarat adăugă:
― Când vom avea cele două acte, când domnul de
Sallandrera şi familia sa se vor întoarce la Paris, să mă laşi pe
mine să lucrez şi să negociez căsătoria dumitale... Adio! Am
auzit sunând clopoţelul şi o voce care-mi este cunoscută. Mi se
pare că sora mea mă aşteaptă în salon.
― Adio, contesă, zise ducele sărutându-i mâna îmi dai voie să
iau scrisoarea aceasta cu mine?
Şi-i arătă cu mâna manuscrisul pe care i-l citise Baccarat.
― Ia-l! adio... vino peste trei zile ca să iei masa cu noi.
Contele vine cu siguranţă poimâine noaptea.
Şi în timp ce contesa Artoff se duse să se întâlnească cu sora
sa Cerise, a cărei voce o auzise în odaia vecină, ducele plecă,
luând cu el manuscrisul privitor la originea lui...
Doamna Léon Rolland, adică Cerise, aştepta în salon.
Ea nu voise să aştepte vizita surorii sale; cum primi biletul ei,
alergă într-un suflet la palatul contesei Artoff, ţinându-şi copilul
de mână, un băieţel drăguţ de şase ani, cu părul negru, ca al
mamei sale şi cu buzele roşii ca cireaşa, cu ochii albaştri şi cu
trăsăturile aidoma cu ale tatălui său.
Norocul lor mersese din ce în ce crescând. În momentul acela
Léon Rolland, care era numai de treizeci şi şase de ani, era unul
din cei mai bogaţi, mai consideraţi şi mai onoraţi fabricanţi din
mahalaua Sf. Anton. Léon locuia pe bulevardul Beaumarchais,
şi atelierele le avea la mahala.
Mama lui murise. De atunci, Cerise trebuise să renunţe la
orice altă ocupaţie pentru a se consacra educaţiei celor doi copii
369
ai ei, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de trei ani.

Cerise era numită acum doamna Rolland.
Ea era cât se poate de fericită că avea o trăsurică cu un cal,
care servea mai mult bărbatului ei pentru drumurile pe care le
avea de făcut; cu toate acestea ea nu era supărată când
servitoarea ei comanda: „calul şi trăsura doamnei”.
După cum se vede, într-un cerc mai modest, Cerise
prosperase şi abia voia să-şi mai aducă aminte de timpurile
când strângea ban cu ban, muncind de dimineaţă până seara,
pentru a avea banii necesari trusoului ei de mireasă.
Cele două surori se îmbrăţişară cu dragoste. Apoi Cerise se
uită cu băgare de seamă la contesă.
― Curios! murmură ea.
Baccarat se uită la ea mirată.
― Când ai venit?
― Acum trei ore.
― Adevărat?
― Cum adevărat?! crezi că te mint, întrebă Baccarat
surâzând.
― Curios, repetă Cerise.
― Explică-te.
Baccarat luă băiatul Cerisei pe genunchi şi o trase pe aceasta
alături de ea, pe canapea.
― Explică-mi, adăugă Baccarat, ce ţi se pare ţie curios că am
venit astăzi?
― Mi s-a părut că te-am văzut ieri.
― Pe mine?
― Da.
― M-ai văzut pe mine ieri?
― Cel puţin aşa mi s-a părut.
― Într-adevăr, asta e curios.
― Te-am văzut pe bulevard, ieri pe la ora trei, într-un cupeu
tras de un cal sur. Erai cu un tânăr... oh! asemănarea cu tine
era atât de mare, încât am dat un strigăt.
― Ieri, zise Baccarat, la ora când zici că m-ai văzut pe
bulevard, într-un cupeu, eram în diligenţă, dincolo de Nancy.
Dar, adăugă ea, ce-mi spui tu mi s-a mai spus deja acum cinci
sau şase ani. Mi se pare că era în cartierul latin o femeie care
semăna foarte mult cu mine.
― Poate că ea era.
Baccarat surâse.
370
― Femeile acelea nu trăiesc şase ani. Probabil că a murit de

mult. Şi pe de altă parte, aproape toate blondele seamănă între
ele.
Baccarat nu dădu altă importanţă vorbelor Cerisei, şi cele
două surori petrecură împreună restul zilei.
― Nu cumva mă înşeală? se gândi Cerise când plecă, şi nu
cumva Baccarat are vreun nou secret în viaţa ei?
Desigur, Baccarat rămase impresionată de faptul că semăna
cu altă femeie atât de mult, încât însăşi sora ei se îndoise dacă
îi spusese adevărul sau nu.
Capitolul LI
A doua zi, după ce Baccarat şi ducele de Château-Mailly

combinaseră împreună planul acela atât de simplu, care consta
în a aştepta sosirea celor două acte importante pe care le
poseda bătrânul colonel de ulani şi întoarcerea ducelui de
Sallandrera, pentru a-i cere oficial mâna domnişoarei
Conception, omul cu părul blond şi cu haina poloneză, acest om
misterios, căruia Zampa i se vânduse trup şi suflet, fuma liniştit
o ţigară în faţa sobei din salonaşul caselor de pe strada
Suresnes.
Cineva sună.
Cum Rocambole îşi concediase valetul sau, mai bine zis, îşi
dăduse valetul lui Roland de Clayet, se duse el însuşi să
deschidă uşa. Înainte de a deschide, merse într-un cabinet care
dădea chiar deasupra uşii de la scară: voia să vadă cine îl
caută.
Era Zampa.
Rocambole îi deschise, trase zăvoarele de la uşă cu îngrijire,
după ce Zampa intră înăuntru şi îl conduse în apartament.
Zampa avea un aer misterios şi ochii îi luceau.
― Ce este? îl întrebă omul cu haina poloneză.
Zampa se aşeză pe un scaun.
― Lucruri noi, zise el.
Rocambole tresări.
― Ah! ai ceva nou?
― Da.
― Şi anume?
― Ştiţi că stăpânul meu actual, domnul duce de Château-
371
Mailly, m-a primit imediat mulţumită scrisorii domnişoarei

Conception.
― Ştiu.
― A fost de ajuns să-i spun că am servit la don José, ca să
aibă deplină încredere în mine.
― Cred şi eu! zise Rocambole.
― Or, de trei zile de când sunt în serviciu l-am studiat atât de
bine pe duce, încât îi cunosc şi măselele din gură.
― Lucrul acesta trebuie să-l ştie orice servitor inteligent şi
ambiţios.
― Domnul duce, continua Zampa, o iubeşte pe domnişoara
Conception, asta o ştiţi.
― Ştiu.
― După modul cum m-a cercetat asupra palatului de
Sallandrera şi asupra obiceiurilor ducelui şi ducesei, nu mai
rămâne nici o îndoială.
― Dar cum, i s-a refuzat mâna, trebuie să fie foarte
melancolic, nu-i aşa?
― Era melancolic.
― Şi acum nu mai este?
― Nu.
― De când?
― De aseară.
― Drace! zise Rocambole.
― Vă spuneam eu, continuă Zampa, că au apărut lucruri noi;
domnul duce a luat ieri masa acasă... Pe când se pregătea să
plece, i s-a adus o scrisoare.
― De la cine?
― De la contesa Artoff, care tocmai revenise în Paris.
― Şi ce spunea în biletul acela?
― Îl invita pe duce să vină imediat în strada Pépinière.
Invitaţia aceasta l-a emoţionat atât de mult pe duce, încât a
cerut să i se pună caii la trăsură cu o voce înfrigurată; l-am
îmbrăcat imediat, şi a plecat fără să se mai uite în oglindă, ca
de obicei, să vadă dacă cravata îi este bine înnodată.
Rocambole surâse.
Cu toate acestea, elevul lui sir Williams era neliniştit.
― Apoi? întrebă el.
― Domnul duce s-a întors după două ore, continuă Zampa,
dar nu mai era acelaşi om. Se cunoştea că e agitat, dar agitaţia
lui era veselă.
372
― Ah!... ştii pentru ce?

― Nu; dar probabil că vom şti după ce veţi deschide
scrisoarea aceasta pe care a scris-o ducele înainte de a se culca
şi pe care m-a însărcinat să o duc contesei Artoff. Domnul duce
doarme încă, fiindcă a citit toată noaptea.
― Şi ce a citit? întrebă Rocambole, luând din mâinile
valetului său o scrisoare destul de voluminoasă.
― Un caiet gros, pe care l-a închis cu grijă în biroul său.
― A venit cu el de la contesă?
― Probabil.
Rocambole începu atunci să examineze scrisoarea pe care
Zampa trebuia să o ducă în strada Pépinière. Era uşor de ghicit
că epistola aceea conţinea o alta. Zampa scoase un ceasornic
din buzunar.
― Domnul duce, zise el, m-a însărcinat apoi să duc şi
ceasornicul acesta la reparat. După cum vedeţi, mi l-a dat cu
brelocuri cu tot; iar printre acestea este şi pecetea de care s-a
servit pentru a sigila scrisoarea pe care v-am adus-o.
― Eşti un valet inteligent! zise Rocambole, încântat de
precauţia pe care o luase Zampa.
Apoi deschise un sertar, luă dintr-însul un plic de aceeaşi
mărime şi ceară albastră de aceeaşi culoare cu a sigiliilor.
Dar înainte de a rupe plicul, examină cu băgare de seamă
scrisul de pe el. După aceasta, luă un condei şi, pe plicul alb,
copie întocmai următoarele:
„Doamnei contese Artoff,

în palatul său din strada Pépinière”
― Vedeţi! zise Zampa, aveţi aidoma scrisul ducelui şi s-ar

înşela el însuşi când l-ar vedea.
― Pot imita orice scris, răspunse Rocambole cu gravitate.
Şi adăugă în mintea lui:
„Chiar şi pe acela al domnişoarei Conception, cum am făcut
când te-am recomandat în numele ei domnului de Château-
Mailly”.
După ce scrise adresa, elevul lui sir Williams desfăcu
scrisoarea.
Aşa cum bănuise de la început, înăuntru erau două scrisori.
Una pentru Baccarat.
Rocambole o desfăcu şi citi:
373
„Scumpă contesă,
Am stat toată noaptea să citesc şi să recitesc acest manuscris
curios care ţi-a fost dat de unchiul meu, cavalerul de Château-
Mailly. Istoria stranie a familiei mele mă face să mă leagăn în
speranţe la care abia îndrăznesc să mă gândesc. Îţi scriu la ora
patru dimineaţa, biletul acesta pe care ţi-l va aduce valetul meu,
împreună cu scrisoarea mea către bătrânul colonel de ulani. Ah!
contesă, dacă mulţumită acestei misterioase. origini reuşesc să o
iau de soţie pe Conception, dumitale îţi datorez întreaga mea
fericire.
Când mă gândesc la ea, simt că înnebunesc, îţi sărut mâinile.
Ducele de Château-Mailly
P.S. Scrisoarea mea către colonel am lipit-o cu un simplu bulin,
fiindcă îmi închipui că îi vei scrie şi dumneata şi vei trimite
scrisoarea o dată cu a mea.”
„Oh! oh! murmură Rocambole, iată o scrisoare al cărei înţeles

trebuie să-l caut în epistola cealaltă; căci, pe cinstea mea, n-am
înţeles absolut nimic din ea.”
Rocambole îi spuse lui Zampa să pună un vas cu apă la foc.
Omul cu haina poloneză ţinu apoi scrisoarea vertical, deasupra
aburului şi, după zece minute, aburul începu să înmoaie
bulinul care lipea plicul. Apoi bulinul începu să se umfle, se
făcu moale, şi plicul se dezlipi.
Iată scrisoarea pe care o găsi înăuntru Rocambole:
„Scumpe unchiule,
Aşadar, noi nu facem parte din familia de Château-Mailly
decât cu numele, căci în vinele noastre curge sângele familiei de
Sallandrera.”
Fraza aceasta îl făcu pe Rocambole să sară în sus de pe

scaun. I se păru că citeşte greşit şi crezu că aiurează. Dar fu cu
totul altceva când citit fraza următoare:
„Sigur că ducele de Sallandrera va fi foarte uimit că şi noi

facem parte din familia lui şi că am putea chiar să ne revendicăm
titlul de prim-născuţi.
Pe cinstea mea, scumpe unchiule, continuă să citească
Rocambole, care simţea că se învârteşte pământul cu el, a
374
trebuit să-mi spui dumneata lucrul acesta şi să citesc

manuscrisul pe care mi l-ai trimis, ca să cred toată istoria
aceasta extraordinară. Îţi mărturisesc că aştept cu nerăbdare
scrisoarea aceea a ducelui Filip de Sallandrera, prin care
recunoaşte pe moşul nostru ca fiu al său, precum şi declaraţia
episcopului din Burgos, prin care se confirmă înlocuirea copilului.
Dacă n-aş iubi-o cu pasiune pe domnişoara de Sallandrera, aş
face şi eu cum a făcut moşul nostru, dar iubirea este poruncitoare
şi te rog din suflet să-mi trimiţi cele două acte cât mai curând
posibil.”
Urmau apoi câteva fraze banale.

Rocambole devenise foarte palid la citirea acelei scrisori care
nu dezlega enigma, dar o lăsa să se înţeleagă.
― Pe toţi dracii! murmură el, îmi trebuie manuscrisul acela
de care vorbeşte ducele, îmi trebuie cu orice preţ.
― Îl veţi avea, zise Zampa.
― Când?
― Chiar astăzi. Ducele se duce la curse, fiindcă a pariat pe
sume foarte mari. Mi-am închipuit că veţi avea nevoie de
manuscrisul acela şi am luat forma broaştei cu ceară. Dacă mă
însărcinaţi dumneavoastră să vă fac cheia, dând ceva bani, veţi
avea manuscrisul peste două ore.
― Foarte bine, zise Rocambole, luând cele două forme şi
examinându-le. Iată zece ludovici, du-te în strada Lappe, în
mahalaua Saint-Antoine şi, la numărul 67 vei găsi, la etajul al
patrulea, cum te urci pe scară, la stânga, o uşă de care este
atârnată o tăbliţă şi pe care este scris numai cuvântul acesta:
LĂCĂTUŞ. Să baţi la uşa aceea; un om va veni să-ţi deschidă şi
tu îi vei zice: „Faceţi chei de cinci ludovici?” „Fireşte”, îţi va
răspunde el. Trebuie să fii prea ghinionist ca să nu găseşti deja
făcute cheile de care avem nevoie.
― Bine, mă voi duce acolo imediat, după ce voi pleca de la
contesă.
Rocambole închise la loc cele două scrisori, dădu plicul lui
Zampa şi îi zise:
― Te aştept aici la două.
Zampa se duse la contesa Artoff, îi dădu scrisoarea
stăpânului său, luă apoi o trăsură de piaţă şi se duse în strada
Lappe.
LĂCĂTUŞUL la care-l trimisese pe Zampa omul cu haină
375
poloneză, era unul din eroii „Clubului Valeţilor de Cupă”. El era

acela care turnase şi pilise toate cheile false de care avea nevoie
asociaţia. După ce clubul s-a dizolvat, lăcătuşul îşi continuase
meseria pe cont-propriu. Falsul marchiz de Chamery, imediat ce
s-a întors la Paris, avusese grijă să se intereseze de el, dar fără
să i se arate. Lăcătuşul răspunse afirmativ la întrebarea lui
Zampa şi, după cum prevăzuse Rocambole, găsi imediat două
chei la fel cu tiparele pe care le luase portughezul.
Zampa îi dădu zece ludovici şi plecă.
După o oră, el intră în odaia stăpânului său şi îl deşteptă.
Domnul de Château-Mailly o visase pe Conception toată
noaptea şi, ca şi Rocambole, întrezărise pulpana mantiei de
mare duce de Spania, mantie pe care ducele de Sallandrera voia
să o transmită ginerelui său. El se trezi vesel, se îmbrăcă repede
şi ceru să i se pună caii la trăsura de curse pe care o conduse el
însuşi.
Imediat ce plecă ducele, Zampa deschise sertarul de la birou,
luă manuscrisul şi îl duse în strada Suresnes, unde Rocambole
îl aştepta cu o vie nerăbdare.
*
* *
După o oră, marchizul de Chamery se găsea la etajul al

doilea al palatului său, în strada Verneuil, la orbul sir Williams,
căruia îi povesti conţinutul manuscrisului colonelului de ulani,
cavalerul de Château-Mailly.
Zampa, se înţelege, se grăbise să pună la loc manuscrisul, în
sertarul de unde-l luase.
― Ei, bine! unchiule, zise el, după ce sir Williams îl ascultă
până la capăt, ce zici de asta?
„Spun, scrise sir Williams pe tăbliţa lui, că sunt nouăzeci şi
nouă de probabilităţi la sută ca ducele de Château-Mailly să se
căsătorească cu domnişoara de Sallandrera.”
― Nu spune asta, unchiule, strigă Rocambole, căci aş fi în
stare să te strâng de gât.
Pe buzele orbului flutură un surâs plin de bunătate.
Apoi ridică uşor din umeri şi scrise:
„Ca să nu se întâmple asta, trebuie ca Baccarat să fie în
imposibilitatea de a se ocupa de duce. Prin urmare, trebuie să ne
grăbim cu comedia pe care am înscenat-o.”
376
― Vom acţiona rapid, zise Rocambole; ai încredere în mine,

unchiule.
„Trebuie, apoi, scrise orbul, ca să nu moară contele.”
― Cine? contele Artoff?
„Da.”
― Pentru ce?
„Pentru că, dacă moare contele, adică dacă va fi ucis în duel
de Roland de Clayet, contesa îl va plânge şi, pentru a-şi uita
durerea, se va ocupa de domnul de Château-Mailly.”
― Atunci, zise Rocambole, nu mai înţeleg, pentru ce am
înscenat comedia?
„Vei înţelege mai târziu.”
― Când?
„În ziua când va avea loc duelul între conte şi Roland.”
Rocambole se uită la sir Williams cu atenţie şi aproape cu
neîncredere.
― Unchiule, îi zise el, mi se pare că durerea şi supărările te
fac să-ţi pierzi capul.
Orbul ridică din nou din umeri şi surâsul său batjocoritor
dovedi lui Rocambole că el îşi păstrase întreaga inteligenţă
înclinată spre rău.
El reluă tăbliţa şi scrise:
„Nepoate, eşti un prost.”
― Pentru ce?
„Pentru că, cu tine trebuie să se pună totdeauna punctul pe i.”
― Atunci, zise Rocambole, dacă contele nu trebuie să fie
omorât...
„Nu trebuie.”
― La ce bun să se mai bată?
„Trebuie.”
― Pentru a-l ucide pe Roland?
Orbul clătină din cap.
„Eu îmi fac altă socoteală, continuă el să scrie, cred că contele
va înnebuni.”
― Când?
„Pe teren.”
― Dacă ajungi la rezultatul acesta, zise Rocambole, înseamnă
că însuşi dracul ţi-a dat reţeta.
„Reţeta o am.”
― Se poate s-o ştiu şi eu?
„Nu,” făcu orbul semn din cap.
377
Şi scrisese din nou pe tăbliţă:

„Vei afla aceasta mai târziu, nepoate.”
― Bine! murmură Rocambole, reîncepând să aibă o încredere
oarbă în sir Williams; atâta tot?
„Nu”, răspunse orbul.
Şi sir Williams scrise din nou:
„Probabil, contesa Artoff a trimis un mesager la Odessa:
mesagerul acesta se va duce fără să se oprească, va face drumul
în zece zile, se va odihni douăzeci şi patru de ore şi se va
întoarce. Prin urmare va fi aici în mai puţin de o lună. Când va
sosi mesagerul, contesa va avea cu totul altceva de făcut decât
să se gândească la Château-Mailly, dacă bărbatul ei e nebun, şi
dacă ea şi-a pierdut reputaţia, sigur că va trimite mesagerul la
domnul de Château-Mailly.”
― Drace!...
„Înarmat cu cele două acte care trebuie să-l hotărască pe
ducele de Sallandrera de a-l face ginere, domnul de Château-
Mailly nu va mai avea nevoie de nimeni. Va trebui prin urmare să
facem ca să dispară cele două acte.”
― Unchiule, îl întrerupse Rocambole, pentru a face să dispară
cele două acte va fi nevoie poate să-l eliminăm chiar pe
mesager, şi treaba asta nu-i prea convine unui marchiz de
Chamery.
Sir Williams făcu un gest de nerăbdare.
„Se poate găsi cineva care să facă lucrul acesta, răspunse, el
pe tăbliţă; Zampa de exemplu.”
Apoi adăugă:
„O dată dispărute cele două acte, nu înseamnă că trebuie să
piară şi cuvântul de cinste al domnului de Château-Mailly şi
mărturisirea colonelului; în sfârşit, situaţia socială, averea şi titlul
acestui pretendent vor face întru câtva nefolositoare dispariţia
actelor.”
― Aşa este, murmură Rocambole, care văzu înmulţindu-se
greutăţile. Ce facem atunci?
„Trebuie să-l suprimăm pe duce.”
Marchizul de Chamery sări în sus de pe fotoliu.
― Ce, vrei să mă trimiţi la ocnă? strigă el.
Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs plin de batjocură.
„Ar fi trebuit de mult să fii la ocnă, dragă nepoate.”
― Canalie! murmură Rocambole râzând, dacă aş ajunge
vreodată la ocnă, n-aş vrea să te am tovarăş de lanţuri. M-ai
378
înspăimânta cu urâciunea ta.

Orbul nu clipi, dar scrise următoarele cuvinte:
„Marchizul de Chamery este tot atât de prost ca vicontele de
Cambolh, şi ar face bine să asculte întotdeauna sfaturile
unchiului său, sir Williams.”
― Pentru a merge la ocnă?
„Nu, ci pentru a duce la bun sfârşit afacerea aceasta şi a-l
conduce la altar, unde se va căsători cu Conception.”
― Deznodământul este frumos...
„Atât numai că nu trebuie să fii zăpăcit, ci să asculţi şi să nu
întrebi pentru ce.”
― Fie. Ce trebuie să fac?
„Du-te la Rebeca şi dictează-i următorul bilet:”
‹‹Iubitul meu Roland,
Din nenorocire nu sunt liberă astă-seară, dar mâine aşteaptă-
mă acasă la tine la ora cinci. Vom sta împreună o oră întreagă.
Aceea care te iubeşte››.
― Atâta tot?
„Pentru moment, da. Acum pleacă, nepoate.”
Şi sir Williams, orbul şi mutilatul, redevenit sufletul acela
care cârmuia clubul „Valeţilor de Cupă”, concedie pe elevul său
cu un gest plin de demnitate.
Rocambole ceru să i se pună caii la cupeu şi se duse la
Passy, în strada Pompelor, unde falsa contesă Artoff aştepta
ordinele sale.
Capitolul LII
A doua zi, la prânz, tânărul marchiz de Chamery, care se

sfădise încă o dată cu sir Williams, cobora călare pe Champs-
Élysées.
Domnul Roland de Clayet tocmai se ducea la Bois de
Boulogne în momentul când marchizul se întorcea.
Cei doi tineri se întâlniră în dreptul rondului şi îşi strânseră
mâna.
După expresia aceasta de prietenie reciprocă, Rocambole
făcu un gest ca şi cum ar fi voit să-l părăsească pe Roland şi se
pregăti să dea pinteni calului. Dar Roland nu voia să-l lase pe
marchiz înainte de a-i mai spune câte ceva despre iubirea lui cu
379
contesa. După cum s-a văzut, Roland era unul din acei oameni
care n-ar fi fericiţi dacă n-ar şti toată lumea de fericirea lor.
― Să-ţi spun ceva, zise el clipind din ochi.
― Înţeleg... vrei să te mai despovărezi.
Roland suspină ca un erou de roman, şi scoase din buzunar
bileţelul pe care îl dictase Rocambole Rebecăi.
― Drace! zise marchizul citind, ştii că eşti iubit?...
― La nebunie!... răspunse Roland cu modestie.
― Adio!... zise Rocambole. Bagă de seamă, fii punctual.
― Oh!... las pe mine!...
Falsul marchiz de Chamery, care venise la Bois de Boulogne
anume pentru a se întâlni cu Roland şi a afla din gura lui
confirmarea primirii biletului pe care îl dictase Rebecăi, se
întoarse acasă voios. Era ora prânzului; el îi găsi pe viconte şi
pe vicontesă la masă şi ceru să i se dea şi lui de mâncare.
― Dragă prietene, zise el vicontelui în momentul când
Blanche se retrase pentru a-i lăsa să fumeze, eşti prieten bun
cu contele Artoff?
― Da, zise Fabien.
― Ţii mult la Roland?
― Îl iubesc ca pe cel mai displăcut copil, răsfăţat şi, ca să-l
consider ca prieten, trebuie să mă gândesc la amiciţia pe care o
am pentru unchiul său.
― Ei bine!... zise Rocambole, în mai puţin de opt zile Roland
te va pune în situaţia neplăcută de a-i servi ca martor.
― Iar!...
― Faţă de contele Artoff.
― Roland este prea încrezut!... strigă el, şi nu cred un singur
cuvânt din tot ce spune că ar exista între el şi contesă.
― Oh eşti prea sceptic.
― Scepticismul meu este sincer.
― Contesa l-a primit seara la Passy.
― Unde? În ce stradă?
― Nu ştie. A fost dus acolo într-o trăsură închisă cu
geamurile vopsite.
― Când?
― Alaltăseară şi aseară.
― Nu se poate!
― De ce?
― Pentru că doamna Artoff n-a sosit în Paris decât aseară, la
380
şase, şi a tras de-a dreptul la palatul el, în strada Pépinière.

― Dragul meu, răspunse Rocambole, îmi place să cred ca şi
tine, că Roland este prea încrezut; dar acum un ceas m-am
întâlnit cu el şi mi-a arătat scrisoarea pe care a primit-o de la
contesă.
― Ai văzut scrisoarea?
― Da.
― Era iscălită?
― Nu.
― Ei bine! zise vicontele, care avea o încredere oarbă în
cinstea contesei Artoff, scrisoarea aceea nu era de la ea.
Rocambole ridică ochii spre cer.
― Atunci, zise el, Roland este un nebun sau, un mizerabil
care ar merita o lecţie straşnică, căci pretutindeni pe unde se
duce, se laudă cu favorurile contesei Artoff şi, după cum am
auzit, contele ar fi în stare să-l ucidă.
― Cu atât mai rău pentru el!...
― Oricum, continuă Rocambole, ar trebui să te duci la
Roland. Mi-a spus că se întoarce acasă pe la trei. Spune-i să fie
mai discret. Este mai mare ruşinea, pe cinstea mea, să-l vezi
făcând confidenţe oricărui om pe care îl întâlneşte.
― Fie, zise Fabien. Tot am treabă în strada Victoriei, pe la trei
sau patru. Voi trece şi pe la el şi voi căuta să-l mai domolesc.
Rocambole îşi luă rămas bun de la cumnatul său.
Acesta se ţinu de cuvânt. La patru şi jumătate el sună la uşa
lui Roland de Clayet. Tânărul nebun tocmai aştepta pe contesă
şi simţea mai mult decât oricând lipsa unui confident. Roland
ar fi dat din toată inima zece ludovici pentru a ascunde într-o
odaie vecină, vreun prieten care să poată asista la întrevederea
lui cu contesa. Venirea lui Fabien îi umplu inima de bucurie.
― Ce bun eşti, dragă Fabien, strigă el, că ai venit să vezi pe
un pustnic...
― Un... pustnic?
― Fireşte!... un condamnat al amorului, un condamnat la
acea muncă zilnică... numită „aşteptare”.
― Ah! zise Fabien, aştepţi pe cineva?
― Pe ea, dragul meu... pe contesă!...
― Dragul meu, zise Fabien cu blândeţe, eu am o convingere.
― Care?
― Că eşti tras pe sfoară, că aceea de care vorbeşti, care te
iubeşte şi pe care crezi că o iubeşti... nu este contesa.
381
― Dar cine vrei să fie? zise Roland cu o ironie admirabilă.

― Eh! Dumnezeule!... vreo şarlatancă oarecare, ce şi-a luat la
Baden numele de contesa Artoff şi care şi-a bătut joc de tine.
― Ascultă, zise el, vrei să te convingi?
― Din toată inima.
― Contesa trebuie să vină aici.
― Când?
― Peste zece minute, cel mai târziu. Vrei să o aştepţi?
― Cum! exclamă domnul d’Asmolles, ai îndrăzni, ai face tu
imprudenţa de a o face să se întâlnească cu mine?
― Ah! zise Roland indignat, drept cine mă iei?... să fac o
femeie să roşească de slăbiciunea ei?... Nu, nu.
Fabien încruntă din sprincene.
― Dragul meu, zise el mai mult trist decât supărat, ştii tu că
dacă ai fi copilul meu aş fi în stare să mă port cu tine cât se
poate de riguros?
― Şi pentru ce, nobilul meu amic?
― Pentru că te crezi mai mult decât eşti.
― Văd, răspunse Roland, că nu m-ai înţeles. Dacă nu sunt
omul care să te pună faţă în faţă cu contesa, în schimb pot să
ţi-o arăt fără ca ea să te vadă.
― Ei bine! zise Fabien, care fu cuprins în momentul acela de
o curiozitate acută, primesc.
― Aici, continuă Roland încântat, suntem în salonul meu.
Aici, în umbra pe care o fac perdelele de la ferestre, o voi primi
pe contesă.
― Bine.
― Treci în cabinetul meu de toaletă, de alături, care dă pe
sală. Când vei auzi sunând, fugi acolo, închide-te în el, ascultă
dacă vrei, uită-te prin gaura uşii, şi pe urmă pleacă.
― Fie, zise Fabien.
În momentul acela se auzi sunetul clopoţelului.
― Şterge-o, zise Roland, a venit.
Domnul d’Asmolles, tot neîncrezător, trecu în cabinetul de
toaletă, închise uşa şi ascultă.
Uşa salonului se deschise şi intră o femeie voalată.
― Ah! îngerul meu!... murmură Roland pe un ton
sentimental.
Femeia voalată acceptă să i se ia mâna.
― Eşti singur? întrebă ea.
382
Vocea aceasta îl făcu pe vicontele d’Asmolles să tresară.

Era chiar vocea contesei Artoff.
Femeia îşi ridică voalul, şi domnul d’Asmolles se retrase
imediat înmărmurit. Ea era, nu putea fi decât Baccarat, căci
asemănarea între cele două femei era atât de perfectă, încât ar fi
trebuit să fie puse una lângă alta pentru a o deosebi pe
adevărata contesă Artoff de aceea care era luată drept ea.
Domnul d’Asmolles se lăsă pe un scaun şi murmură pentru
sine:
„Bietul conte!... a fost nebun când a crezut că, însurându-se
cu o curtezană pocăită, va face din ea o femeie cinstită şi va
şterge din inima ei amintirea murdăriilor prin care a trecut!
Toate sunt la fel: oricât s-ar usca noroiul şi ar deveni pulbere
luminoasă în razele soarelui, redevine iarăşi noroi la prima
picătură de ploaie!”
*
* *
În timpul acesta, falsa Baccarat se aruncase cu detaşare pe

un fotoliu.
Roland căzuse în genunchi la picioarele ei şi îi sărută
mâinile.
― Dragul meu, murmură ea după un moment de tăcere, mi
se pare că am înnebunit, căci trebuie să fiu cu adevărat
nesocotită, ca să vin aici. Ştii că el soseşte mâine?
Roland crezu că este de datoria lui să strângă pumnii şi să
murmure:
― Oh! îl urăsc pe omul acesta...
― Şi eu, zise ea încet. Dar este stăpânul şi tiranul meu... el
dispune de mine şi ar fi în stare să ne omoare.
― Să vină! strigă Roland pe un ton admirabil.
Pretinsa contesă adăugă:
― Dragul meu, dacă aş fi liberă, m-ai iubi mai puţin.
― Oh!
― Aşa este, ţi-o jur. Iubirea nu trăieşte, nu rămâne, nu se
hrăneşte şi nu creşte decât din obstacolele pe care le întâlneşte.
Cu cât lumea şi voinţa oarbă a acestui om, care a devenit
stăpânul meu, vor pune mai multe obstacole între noi, cu atât
ne vom iubi mai mult.
― Poate...
383
― Oh! continuă ea pe un ton sentimental, iubirea care

trăieşte în umbră, iubirea care se ascunde, iubirea misterioasă
împresurată de obstacole, numai ea singură, constituie
adevărata fericire.
Ea îi luă mâna.
― Ascultă, continuă ea, nu mai avem decât o singură seară,
pentru a ne vedea între patru ochi, şi vreau ca seara aceea să o
petrecem toată împreună.
― Eşti un înger.
Roland ţinea mult la epitetul acesta.
― Astăzi este vineri, zi de operă?
― Da.
― Ei bine! du-te şi cumpără o lojă de avanscenă; vom merge
împreună la teatru şi vom petrece două ore unul lângă altul
ascultând muzică.
― Ah! ce fericire! zise Roland.
― N-am venit aici decât pentru a-ţi spune lucrul acesta.
Acum plec.
― Aşa curând?
― Da, mă aşteaptă trăsura jos. Sunt o femeie spionată şi
trebuie să facem în aşa fel încât să nu bănuiască nimeni ceva...
Adio.
― Dar, zise Roland, unde ne vom întâlni?
― La operă, astă-seară, la opt şi jumătate; voi bate la uşa lojii
dumitale. Adio, dragul meu, sau mai bine zis la revedere.
Ea se înfăşură cu cochetărie în şalul ei mare, salută cu un
surâs plin de graţie şi se îndreptă spre uşă, după ce mai întâi
lăsă voalul, a cărui grosime nu permitea să i se distingă
trăsăturile feţei.
― Nu mă conduce, zise ea; stai acolo... Aşa vreau! La
revedere, pe diseară.
Roland rămase câtva timp nemişcat. Abia când auzi uşa de la
intrarea apartamentului său închizându-se şi după ce zgomotul
trăsurii se depărta în goana cailor, se duse să deschidă
cabinetul de toaletă în care se găsea Fabien.
Vicontele era palid şi abătut.
― Ei bine? zise Roland.
Fabien se uită la el cu privirea tristă.
― Ai auzit? zise Roland.
― Da.
― Ai văzut-o?
384
― Am văzut-o.
― Am minţit?
― Nu.
Domnul de Clayet îşi luă un aer triumfător.
― Mărturiseşte, dragă viconte, zise el, că am fost mărinimos
cu tine.
― Pentru ce?
― Pentru că aş fi putut foarte bine să-ţi trimit martori.
― Pentru care motiv?
― Drace!... mi se pare că mi-ai spus de câteva ori că mă cred
mai mult decât sunt.
― Aşa este, răspunse vicontele cu blândeţe şi îţi aduc cele
mai umile şi cele mai complete scuze.
― Ah! dragul meu.
― O credeam pe contesă incapabilă de a-şi trăda bărbatul.
― Ei, scumpul meu, murmură Roland pe un ton de modestie
plictisitoare, iubirea nu vine la poruncă.
― Adineauri, zise Fabien, mă gândeam la contele Artoff şi mă
întrebam cum a putut el să vorbească cu o asemenea femeie.
― Ce? zise Roland, ridicându-se în picioare, uiţi că contesa...
― Aşa este, murmură Fabien pierindu-şi fruntea, am uitat că
ai dreptul de... a o apăra.
Şi adăugă cu ironie:
― Scuzele mele, cavalere.
Apoi, cum Roland continua să fie îngâmfat şi să-şi
răsucească mustaţa care-i mijea deasupra buzelor:
― Acum, amicul meu, îi zise el, vrei să-ţi dau un sfat?
― Spune.
― O iubeşti serios pe contesă?
― Fireşte.
― Ei bine, nu mai ţipa pe la toate răspântiile ceea ce se
petrece între contesă şi tine, după cum faci de trei zile încoace.
― Dar, îţi jur...
― Ascultă-mă bine, îl întrerupse Fabien eu gravitate, nu-ţi
dau nici opt zile de trăit, dacă contele va afla că o iubeşti pe
femeia lui şi că eşti iubit de ea.
― Se va zice, răspunse el cu dispreţ, că sunt tânărul pe care
boierul acesta l-a ucis, fără ca să se apere.
La rândul său Fabien ridică din umeri:
― Adio, zise el, şi să dea Dumnezeu ca prezicerea mea să nu
385
se realizeze niciodată!
Vicontele îşi luă pălăria şi plecă fără să dea mâna lui Roland.
Dar acesta era atât de fericit de triumful ce-l obţinuse, încât nici
nu băgă de seamă.
Domnul d’Asmolles se întoarse acasă eu inima tristă.
Cu un an înainte se împrietenise cu contele Artoff şi putuse
aprecia nobilele calităţi de inimă şi de spirit ale gentilomului
rus; el crezuse, ca toţi cei care o cunoşteau, că femeia aceea
sublimă în pocăinţa ei, după ce se numise Baccarat, devenise o
sfântă. Iată însă că deodată toate speranţele se risipesc.
Baccarat rămăsese aceeaşi Baccarat de altădată, femeie
pierdută.
Domnul marchiz Albert-Frédéric-Honoré de Chamery era la
sora sa când veni vicontele.
― Dumnezeule! îi zise el, de ce eşti aşa palid, dragă Fabien?
― Sunt palid? întrebă vicontele, tresărind fără să vrea.
― Fireşte!
Blanche se uită şi ea la Fabien:
― Albert are dreptate, zise ea, eşti foarte palid, Dumnezeule!
Ţi s-a întâmplat ceva?
― Nu, zise Fabien silindu-se să surâdă, liniştiţi-vă, n-am
nimic.
― Tu ne înşeli... nu vrei să ne spui adevărul, zise Blanche
neliniştită.
― Nu, îţi jur că îngrijorarea mea n-are nimic cu noi.
― Dar ce este atunci?
― Am fost silit să-mi schimb părerile bune pe care le aveam
despre o femeie, adăugă vicontele; asta e totul, dragă Blanche.
Vicontesa nu mai insistă.
Când Rocambole şi cumnatul său rămaseră singuri falsul
marchiz se uită la el întrebător:
― Ce este? rosti el.
― Ce să fie? răspunse, Roland n-a minţit; Roland nu este
înşelat de nimeni!
― Contesa îl iubeşte?
― Am văzut-o la el.
Şi Fabien povesti ceea ce se întâmplase.
― Dragul meu, zise Rocambole cu nepăsare, vrei să-ţi spun
părerea mea în afacerea aceasta?
― Spune.
― Roland este un om mort.
386
― Mi-e teamă şi mie.

― Eu sunt sigur. Ceva mai mult, fac prinsoare.
― Ce prinsoare?
― Că astă-seară la Operă, contesa va comite imprudenţa de
a-şi ridica voalul.
― Ah! asta ar fi prea mult!
― Eh! Doamne! zise Rocambole, o femeie care coboară până
într-atâta, încât, să iubească pe un descreierat ca Roland, este
capabilă de toate nebuniile. Contele va afla peste trei zile şi îi va
ucide pe amândoi.
― După aceasta, adăugă Fabien, îşi va zbura şi el creierii,
căci îşi iubeşte mult soţia.
În momentul acela intră un servitor şi întinse marchizului o
scrisoare.
Rocambole tresări când văzu scrisul de pe adresă şi
numeroasele timbre străine cu care era acoperit plicul.
Capitolul LIII
În loc de a deschide scrisoarea pe care o primise, Rocambole

o puse în buzunar.
― Ştiu ce este, zise el.
Apoi, pretextând că trebuie să se ducă să se îmbrace, căci era
ora şase, îşi luă rămas bun de la viconte.
Inima lui bătea cu putere când urcă scara şi, cu o grabă
înfrigurată, intră în camera lui de culcare unde se închise...
El rupse plicul scrisorii aceleia la a cărei vedere tresărise.
Scrisoarea venea din Spania şi, după cum se poate ghici, era de
la Conception. Conţinea opt pagini, era datată din Sallandrera
şi începea astfel:
„Amicul meu...”
„Hm! hm! se gândi Rocambole, am ajuns departe. În
scrisoarea cealaltă îmi zicea domnule.
Şi citi:
„Amicul meu, în momentul când îţi scriu, sunt la o depărtare

de două sute de leghe de Paris, sub acoperişul şi între zidurile
acestui castel de Sallandrera.
E târziu, aproape de miezul nopţii. Sunt singură într-o cameră
387
vastă şi rece, cu culori închise, cu portretele de familie înnegrite şi

prăfuite, o cameră care astăzi este salon şi care altădată era
sala de arme.
Lumânarea care arde pe masă nu poate să risipească
întunericul din colţurile odăii şi de la ferestre, care, de altfel, sunt
deschise şi prin care zăresc cerul spaniol de un albastru închis
plin de stele.
În jurul meu domneşte o tăcere adâncă; toată lumea doarme la
Sallandrera, chiar şi tatăl meu, care n-a închis ochii de când a
murit don José.
Mama s-a culcat devreme, şi eu am rămas aici singură, cu o
carte în mână. Dar cartea aceasta, poate că aţi ghicit, nu era
decât un pretext; voiam, simţeam nevoia de a vă scrie,
dumneavoastră, singurul care cunoaşteţi durerile, neliniştile... şi
poate şi remuşcările mele...
Da, lăsaţi-mă să scriu cuvântul acesta. Oricât de vinovat şi de
nelegiuit a fost don José, aveam noi dreptul de a-l ucide?
Vedeţi, amicul meu, adineauri chiar am avut o halucinaţie
curioasă şi teribilă. Odaia aceasta în care sunt este aceeaşi în
care acum cincizeci de ani don Paëz, atunci un copil de
treisprezece ani, l-a surprins pe don Pedro d’Alvar, în momentul
când acesta hotărâse mijloacele şi preţul trădării sale. În odaia
aceasta l-a condamnat şi aici, pe platforma aceasta, unde m-am
plimbat adineauri, l-a prăvălit în eternitate.
Ei bine! când tata şi mama au plecat să se culce, şi am rămas
singură, mi s-a părut că aud în spatele meu un zgomot uşor de
paşi şi că nişte fantome alunecau pe parchet. Mi-am zis că paşii
aceştia erau ai lui don Pedro d’Alvar, ai lui don Ramon d’Alvar,
fiul său, şi ai lui don José d’Alvar; acele trei fiinţe ucise de
Sallandrera şi care ieşeau din mormintele lor, primii doi ca să-l
acuze pe tata, iar al treilea să mă acuze pe mine însămi.
Mi s-a părut că aud, de fapt sunt sigură că am auzit paşii
aceştia... m-a cuprins groaza şi mi-am ascuns faţa în mâini,
rămânând nemişcată şi tremurând timp de mai multe minute.
Din fericire, intră un servitor care venise să-mi aducă nu ştiu
ce şi pasul viului a făcut să tacă paşii morţilor.
Atunci am luat condeiul pentru a vă scrie, atât pentru a-mi
ascunde şi risipi groaza, cât şi pentru a vă povesti ceea ce s-a
mai întâmplat de la plecarea noastră din Paris.
După cum ştiţi, am plecat tata, mama şi eu, într-o trăsură de
poştă însoţită de o alta.
388
În aceasta era coşciugul lui don José şi, alături de el, doi preoţi
spanioli, care în tot timpul drumului n-au încetat să se roage
pentru sufletul mortului.
Drumul de la Paris la Cadix l-am făcut în şase zile. În primele
trei, singură mama a fost mai tare, tata părea zdrobit. Te
cuprindea jalea văzându-l pe omul acela încă zdravăn,
coborându-se din trăsură la fiecare staţie şi apropiindu-se cu
fruntea plecată de carul funebru. Aici privea lung şi tăcut la
coşciugul acela, care pentru el conţinea rămăşiţele omului pe
care-l considerase moştenitor.
Timp de şase zile, ducele nu ne-a spus un singur cuvânt, n-a
deschis gura, a făcut tot ceea ce am voit noi. Ajuns la Cadix, a
dorit să coboare în cavoul familiei unde fusese depus corpul lui
don Pedro. El a îngenuncheat în faţa sicriului, s-a rugat multă
vreme în tăcere, apoi s-a ridicat fără să verse o lacrimă. Durerea
lui avea un caracter înfricoşător.
S-a făcut o mare ceremonie funebră pentru coborârea
rămăşiţelor lui don José în cavou, ceremonie la care a asistat tot
clerul şi jumătate din populaţia oraşului Cadix, în care tata a fost
pe vremuri guvernator.
Se zice că, în momentul când ducele a văzut cele două
coşciuge unul lângă altul, a fost pe punctul de a leşina din nou şi
a murmurat:
„Oh! aş da întreaga avere şi tot restul vieţii mele pentru a găsi
un om în vinele căruia să curgă măcar o picătură de sânge
Sallandrera.”
Ajuns la fraza aceasta, Rocambole îşi întrerupse citirea.

„Drace! murmură el, dacă ducele ar afla vreodată genealogia
adevărată a lui Château-Mailly, ar fi deranjant.”
Şi continuă să citească:
„După funeralii, am plecat din Cadix, chiar în seara aceea, am

traversat Spania, am trecut prin Madrid fără să ne oprim şi am
ajuns aici la Sallandrera aseară.
De ieri, tata stă mai bine cu moralul, el ne-a spus câteva
cuvinte drăgăstoase, mamei şi mie.
După-masă, o masă funebră amicul meu, în timpul căreia n-
am schimbat trei cuvinte, tata s-a uitat la mine cu o privire tristă
şi blândă.
― Biată copilă! mi-a zis el.
389
M-am sculat şi m-am aruncat în braţele lui.

― Trebuie acum, continuă el, să-ţi căutăm un alt logodnic,
fiindcă cei doi pe care i-ai avut ţi-au murit.
Şi cum mama şi eu stăteam cu capetele plecate şi nu
îndrăzneam să răspundem nimic, el murmură:
― Ah! poate că am făcut rău că am respins cu atâta mândrie
pe tânărul duce de Château-Mailly; are un nume frumos, avere
mare şi te iubea.
Numele acesta m-a făcut să îngălbenesc... trebuie să vă spun
că domnul duce de Château-Mailly, pe care poate îl cunoaşteţi,
m-a cerut anul trecut în căsătorie şi mi se pare chiar că mă iubea.
Vai! atunci îl iubeam pe don Pedro... pe don Pedro care fusese
condamnat la moarte... pe don Pedro pe care trebuia să nu-l mai
văd şi căruia voiam să-i păstrez cu credinţă inima mea! Ducele a
fost refuzat. Mi se pare că tata s-a purtat cam aspru cu el.
Ei bine! ieri, numele ducelui de Château-Mailly, pronunţat de
tata, m-a făcut să-mi bată inima cu putere, şi din momentul acela
a început să-mi fie frică... mi-e frică că poate ducele mă iubeşte
încă... mi-e frică la gândul că moartea lui don José i-a dat noi
speranţe, mi-e frică, în sfârşit, că o să-mi cadă iar pe cap.
Şi atunci, oh! Dumnezeule, atunci...”
„Eh! eh! se întrerupse Rocambole din lectură, dar iată că

scriitura e foarte frumoasă. Dumnezeu să mă ierte, iată urma
unei lacrimi... Acum sunt sigur că mă iubeşte!”
Şi continuă să citească:.
„Ştii foarte bine, amicul meu, urmă Conception, că aceste

vorbe ale tatălui meu, erau spuse cu părere de rău, şi dacă
ducele ar veni încă o dată să ceară mâna mea, nu ştiu, zău, cum
aş avea curajul să mă opun dorinţei aceluia, pe care l-au lovit
atâtea nenorociri.
Şi cu toate acestea... Dumnezeule! dumneavoastră m-aţi
scăpat... pe dumneavoastră... vă...”
Rocambole văzu un cuvânt şters, într-un acces de friguri,

Conception scrisese fără îndoială: „Vă iubesc” dar, ruşinându-se
imediat, ştersese cuvântul acela.
„Azi dimineaţă, urmă Conception, tata şi-a manifestat dorinţa

de a pleca din Spania, care pentru el a ajuns o ţară nesuferită,
390
ţara morţii. El vrea să se întoarcă la Paris.

Oh! cât de tare mi-a bătut inima când mi-a spus mama că în
curând vom pleca şi, fără să vreau, m-am gândit cu frică la
domnul de Château-Mailly. Când am rămas singură, am căzut în
genunchi şi l-am rugat pe Dumnezeu să facă în aşa fel încât
ducele să mă uite.
Dacă tata nu-şi schimbă hotărârea, vom ajunge la Paris peste
zece zile. Oh!... veniţi repede, fiţi dumneavoastră întâiul, înaintea
ducelui. Cine ştie?... Dumnezeu este bun şi l-am rugat atât de
mult...
A dumitale, în curând...
Conception”
„Drace! murmură Rocambole după ce termină scrisoarea

aceasta în care biata senorita, fără voia ei, lăsase să-i vorbească
inima, zece zile, cam puţin... Voi avea oare timp să scap de
Baccarat, care vrea să-mi dărâme castelele pe care le clădesc în
Spania, tocmai în momentul când nu mai am de pus la ele
decât turnurile? Mă duc să cer sfatul lui sir Williams.”
Cu toate că devenise un gentilom perfect, Rocambole tot îşi
mai dădea în petic din când în când cu apucăturile lui de
pungaş ordinar.
El urcă la orb.
Sir Williams stătea întins alene într-un fotoliu, şi cameristul
care îl îngrijea îi citea ziarele de seară.
Sir Williams ţinea să fie la curent cu politica şi cu faptele
zilei. Întâmplările îl interesau, foiletonul de roman îi producea
emoţii; articolul privitor la Tribunale îl făcea să surâdă
batjocoritor.
Falsul marchiz de Chamery făcu un semn valetului să iasă,
se aşeză alături de sir Williams şi îi zise:
― Unchiule, comedioara noastră a fost foarte bine jucată...
Fabien este cât se poate de convins că a văzut-o pe contesa
Artoff şi că aceasta îl iubeşte pe dobitocul de Roland.
Figura orbului exprimă o vie satisfacţia.
― Dar, continuă Rocambole, dacă afacerea cu Baccarat
merge bine, cealaltă merge foarte prost.
„Care cealaltă?” păru că întreabă sir Williams.
― Mi-a scris Conception.
Orbul făcu o mişcare.
― Tot mă iubeşte...
391
„Foarte bine! foarte bine!” făcu semn din cap sir Williams.
― Şi se întoarce peste opt sau zece zile.
Orbul întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să zică:
„Arată-mi scrisoarea.”
Rocambole i-o citi de la început până la sfârşit şi la fiecare
pasaj interesant, orbul arăta o satisfacţie vie.
― Ei! unchiule!... Ce zici de toate acestea? întrebă Rocambole
după ce termină cu cititul.
Sir Williams îşi luă tăbliţa.
„Eu cred, scrise el, că trebuie să dăm zor cu afacerea
Baccarat.”
― Răspunzi tu că va ieşi bine?
„Răspund.”
― Aşadar, nu trebuie să mă preocup de apropiata sosire a
domnişoarei Conception.
„De loc.”
― Nici de vorbele ducelui de Sallandrera privitoare la domnul
de Château-Mailly?
„Nici”, făcu sir Williams semn din cap.
Apoi scrise:
„Te mai întâlneşti cu doctorul mulatru, care m-a căutat?”
― Din când în când.
„Trebuie să te duci la el.”
― Pentru ce?
„Îţi voi explica numaidecât. Ştii ce este beladona?...”
― Mi se pare, zise Rocambole, că este o plantă otrăvitoare?
„Da şi nu. Beladona nu otrăveşte, ci înnebuneşte. Provoacă o
nebunie momentană, este adevărat, nebunie care dacă este
căutată şi îngrijită se vindecă. Principalul este că, un ceai de
beladona provoacă nebunia la o oră după ce este luat.”
― Pe cinstea mea! murmură Rocambole, tu le ştii pe toate
unchiule, şi un om ca tine ar fi trebuit să ajungă departe.
Orbul suspină şi continuă să scrie:
„Beladona, de care ne vom servi, dacă nu vom putea face
altceva mai bun, îmi aduce aminte de o anecdotă pe care am
auzit-o în Anglia.”
― Ce anecdotă?
„Citeşte!” scrise sir Williams pe tăbliţă.
Şi continuă să scrie repede:
„Java este una dintre insulele Oceanului Indian, din cele mai
fertile în plante veninoase, în arbori a căror sevă este mortală, în
392
reptile a căror muşcătură este fără leac.

Acum vreo douăzeci de ani, un tânăr olandez, anume Samuel
Van-Berg, debarcă în Java având puteri depline date de o casă
mare de comerţ din Haga pentru a cumpăra o cantitate mare din
produsele acestei insule, ca: indigo, bumbac, lână etc. El a fost
primit şi găzduit de o familie bogată din Java, care coresponda
cu casa de comerţ pe care o reprezenta.
În familia aceasta era o fată de o frumuseţe uimitoare din
punctul de vedere al locuitorilor acelei insule, adică avea pielea
galbenă, nasul turtit, buzele groase, fruntea mică, părul negru şi
creţ ca lâna.
Plăcându-i fata, tânărul olandez, care avea pielea albă şi roză,
cu părul blond, cu nasul acvilin şi cu ochii albaştri, se amoreză
de ea şi o ceru în căsătorie. Tatăl fetei consimţi, şi părinţii fură de
părere să se celebreze căsătoria imediat, lucru pe care-l primi şi
olandezul.
Dar, cu două zile înaintea căsătoriei, domnul Samuel Van-Berg
primi mai multe scrisori din Europa. Una din ele era de la tatăl
său, care îi scria:
‹‹Scumpul meu fiu,

Grăbeşte-te să te întorci la Amsterdam, unde eşti aşteptat cu
mare nerăbdare de mama ta şi de mine, mai întâi, iar apoi, de o
altă persoană care pe vremuri nu ţi-a fost indiferentă.
Vreau să vorbesc de vara ta Betty, care, după cum ştii, s-a
măritat acum trei ani cu bătrânul bancher ovrei Zaharia.
Amândoi eraţi săraci: cu toate acestea Betty te iubea şi tu o
iubeai pe ea; chiar anul trecut, când ai plecat din Europa, mi-ai
spus că nu-mi vei ierta niciodată că m-am opus la căsătoria
voastră.
Ei bine! scumpul meu fiu, ceea ce am făcut atunci, am făcut
numai în interesul vostru.. Betty era tot atât de săracă cum erai
şi tu, iubirea şi mizeria la un loc fac casă tristă şi trebuie să
recunoşti că am fost cel mai prevăzător dintre părinţi.
Evreul Zaharia avea trei milioane pe care le-a dăruit ca zestre
soţiei sale.
El avea şaptezeci un unu de ani, era gras, de natură
apoplectică, într-un cuvânt era un om care nu o putea duce mult.
Acum opt zile a murit subit, aşa că Betty a rămas o văduvă
bogată, care aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea vărului ei
Samuel, pentru a se mărita cu el şi a-l îmbogăţi...››
393
Scrisoarea aceasta se înţelege, schimbă numaidecât planurile

domnului Samuel Van-Berg.
În ajun el iubea pe javaneză, iar farmecele acelei frumuseţi de
culoarea lămâii îl putuseră subjuga un moment; dar scrisoarea
tatălui său îi reaminti obrazul alb şi drăgălaş, părul negru şi
lustruit şi ochii de un albastru închis al verişoarei sale Betty,
mâinile ei albe şi grăsulii, care făceau gropiţe, râsul ei drăgălaş
şi dinţii albi, care semănau cu acele mărgăritare frumoase ce nu
se găsesc decât pe coastele Coromandelului.
Îi surâseră apoi cele trei milioane ale defunctului bancher,
milioane care o înfrumuseţau şi mai mult pe văduvă. O văduvă
cu o zestre de trei milioane este veşnic tânără, frumoasă şi
înzestrată cu toate calităţile din lume. Domnul Samuel Van-Berg
nu mai stătu pe gânduri un singur moment. El renunţă la
frumoasa javaneză pentru a se însura cu verişoara sa.
Dar, cum căsătoria lui fusese anunţată şi javanezii ar fi
considerat retragerea sa ca o insultă, pe care ar fi plătit-o cu
viaţa, olandezul se hotărî să plece pe ascuns din Java.
Nefiind nici o navă care să plece imediat, olandezul îşi zise că,
la urma urmelor o căsătorie între un european şi o indiană,
celebrată după cultul Budha nu putea fi serioasă, aşa că nu-i nici
un pericol dacă s-ar însura cu ea provizoriu, până în momentul
când ar fi putut să fugă. Cei doi tineri fură prin urmare căsătoriţi
de un fel de preot budist şi conduşi la locuinţa lor în sunetul unor
instrumente muzicale cât se poate de discordante.
Începură apoi serbările nunţii, care, în Java nu ţin nici mai
mult nici mai puţin decât şase săptămâni şi sunt amestecate cu
jonglerii, dansuri şi prânzuri homerice, în care rachiul din Europa
şi romul din insula Bourbon joacă un rol principal. În fiecare
seară, în momentul când olandezul se culca, soţia lui îi aducea o
băutură compusă din miere, din oţet şi din sucul unei plante
aromatice care se găsea pe insulă.
Băutura aceasta face parte din obiceiurile prescrise de
căsătoria javaneză.
Olandezul găsea băutura aceasta fără gust şi amară; dar o
lua cu curaj gândindu-se la lichiorurile din Olanda cu care se va
desfăta după căsătoria lui cu Betty.
În sfârşit, o navă care venea din Sumatra se opri în Java,
pentru a se aproviziona cu apă. Olandezul reuşi să-l vadă pe
căpitan, vorbi cu el despre repatrierea sa, şi hotărî ca în noaptea
394
următoare olandezul să părăsească pe furiş patul nupţial, şi să

se ducă pe bordul navei europene, care avea să ridice ancora
imediat.
Cum a aflat javaneza planul acesta? Nu se ştie. Dar seara ea
amestecă în băutura obişnuită puţin praf provenind din frunza
uscată a unui arbore care creşte în Java, şi olandezul dormi
adânc.
Trecu noaptea, trecu şi o parte din zi, şi căpitanul nu văzu pe
nimeni apărând. El se hotărî atunci să vină pe uscat şi să se
ducă la socrul olandezului.
Acolo îl găsi pe olandez dansând aproape în pielea goală,
învârtind în mână un baston cum fac jonglerii, râzând cât îl ţinea
gura şi pretinzând că el este Dumnezeul Sivah în persoană.
Băutura răzbunătoarei javaneze produsese efectul beladonei, cu
singura deosebire că nebunia provocată de această din urmă
plantă se vindecă, pe când olandezul a rămas nebun toată viaţa.
Aceasta este anecdota” termină sir Williams punându-şi
creionul pe tăbliţă.
― Bun! zise Rocambole, mi se pare că înţeleg. Vrei să cer
doctorului mulatru o băutură sau vreo altă substanţă care
provoacă nebunia?
„Tocmai”, zise sir Williams, făcând semn din cap.
― Dar ce vrei să faci cu ea?
„Vei afla mai târziu. Pentru moment, acesta este secretul
meu.”
Capitolul LIV
Domnul marchiz de Chamery ieşi de la sir Williams pe la şase

seara şi, ca şi în ajun, mâncă în familie.
― Dragă Albert, îi zise Fabien cu vocea pe jumătate, tu ai
secrete faţă de Blanche şi de mine.
― Eu!... secrete?
― O iubeşti pe domnişoara Conception?
― Ce idee.
― Şi... eşti... şi tu iubit.
― Atunci, zise Rocambole surâzând, dacă ştiţi atât de multe,
dă-mi voie să-ţi dau câteva explicaţii.
― Ce explicaţii?
395
― Asupra acestei iubiri reciproce de care vorbeşti.

― Dragă Albert, murmură vicontesa cu vocea drăgălaşă,
pentru ce vrei să ne minţi? Fabien a văzut adineauri că ai primit
o scrisoare din Spania.
Rocambole tresări; dar se stăpâni imediat.
― Pe cinstea mea, zise el surâzând, familia nu mai este
familie, ci este un adevărat birou de control!
― Ingratule! zise Blanche pe un ton dojenitor.
― La urma urmelor, adăugă Fabien, dacă ţii cu orice preţ să
păstrezi secretul...
― Ei bine, nu! răspunse Rocambole prefăcându-se cuprins de
o emoţie subită şi crezând că este momentul să roşească puţin.
Sunt de acord cu voi asupra primei părţi.
― Că o iubeşti pe Conception?
― Da.
― Dar... ea?
La întrebarea aceasta, elevul lui sir Williams fu de o modestie
adorabilă.
― Ei! ştiu eu? zise el... femeile sunt atât de curioase, atât de
sucite...
― Foarte mulţumesc, zise vicontesa râzând.
― Ceea ce vor astăzi, mâine nu mai vor; oare ar iubi ele peste
o oră tot pe acela pe care-l adorau în urmă cu cinci minute?
― Oh! filozofule! murmură Fabien pe un ton batjocoritor.
― Aşadar nu ştii dacă eşti iubit?
― Habar n-am...
― Cu toate acestea... i-ai scris?
― Da... mărturisesc.
― Şi ea ţi-a răspuns?
― Da, am primit adineauri o scrisoare de la ea.
― Dragă Albert, dă-mi voie să-ţi pun o singură întrebare.
― Mă rog, făcu Rocambole cu nepăsare.
― Scrisoarea domnişoarei de Sallandrera este de cinci, de
zece rânduri sau de două pagini?
― Ba este de patru, răspunse falsul marchiz cu o naivitate
care o făcu pe vicontesa să surâdă.
― Foarte bine, zise domnul d’Asmolles, am înţeles, o fată nu
scrie niciodată o scrisoare de patru pagini unui om pe care nu-l
iubeşte. Acum, ce putem face noi pentru tine?
― Dar... zise Rocambole surprins, ce vrei să spui?
― Vreau să spun, continuă Fabien, că nu e de ajuns să vă
396
iubiţi şi să vă trimiteţi scrisori unul altuia.

― Cum nu e de ajuns?
― Fireşte.
― Ce mai trebuie?
― Trebuie să faci puţină curte şi părinţilor, adică ducelui şi
ducesei, şi tocmai de aceea sora ta şi cu mine îţi oferim serviciile
noastre.
― Vă mulţumesc, răspunse Rocambole, dar n-am ajuns încă
până acolo.
― Mă iartă, continuă Fabien, dar nu te superi dacă vorbim
puţin de afaceri?
― Să vorbim, de ce nu?
― Tu ai un venit de şaptezeci şi cinci de mii de livre.
― Oh! Doamne! nici nu-mi trebuie mai mult.
― Cam puţin pentru a te căsători cu o Sallandrera.
― Aş! Conception nu se uită la bani.
― Din nefericire, dragul meu, când este vorba de o căsătorie,
fetele nu sunt întrebate niciodată asupra chestiunilor băneşti.
Prin urmare, dezinteresarea domnişoarei Conception nu are nici
un amestec aici...
― Dar ea mă iubeşte...
― S-a dat de gol! zise Blanche râzând.
― Părerea mea este, continuă Fabien, să te adresezi ducesei,
nu ducelui. Femeile se înţeleg totdeauna între ele
― Dar ducele şi familia sa sunt în Spania.
― Se vor întoarce.
― Probabil, dar când? Prin urmare eu cred că am mai putea
amâna conversaţia aceasta, care mi se pare prematură.
― Cum vrei, răspunse Fabien, înţelegând că cumnatul său
voia să păstreze discreţia asupra iubirii sale cu Conception.
Şi vorbiră de altceva.
Rocambole îi părăsi pe Fabien şi pe vicontesă după-masă şi
se duse la Operă, unde, după cum se ştie, falsa Baccarat îşi
dăduse întâlnire cu Roland.
Când sosi marchizul şi apăru în loja sa, îl zări pe domnul de
Clayet singur, într-o lojă de avanscenă.
Pe figura lui se cunoşteau toate emoţiile aşteptării.
Orice spectator, care s-ar fi uitat şi-ar fi văzut pe acel tânăr
tresărind şi întorcând capul la cel mai mic zgomot, agitându-se
în toate felurile şi plimbându-şi binoclul de la un capăt la altul
al sălii şi-ar fi zis:
397
„Iată un om foarte nenorocit; aceea care-l face să sufere şi să

aştepte astfel trebuie să fie foarte crudă.”
Roland îl zări pe Chamery şi se salutară.
Apoi Roland, care ar fi vrut cu orice preţ să pună tot teatrul
la curent cu afacerea lui de inimă, îşi duse un deget la buze şi îi
făcu lui Rocambole un semn misterios, ca şi cum ar fi voit să-i
spună:
„Sst! iartă-mă dacă nu te invit în loja mea. Dar... o aştept.”
Marchizul răspunse printr-un gest că a înţeles şi întoarse
capul, dar continuă să-l examineze pe Roland cu coada
ochiului.
Acesta, continuă să salute cu mâna şi făcea o pantomimă
foarte vie cu nişte persoane care şedeau într-o lojă vecină cu a
lui Rocambole, dar în aşa fel încât acesta nu putea să le vadă.
„Fac prinsoare, se gândi falsul marchiz, că a adus tot clubul
la Operă”.
El ieşi un moment pe culoar şi se uită în loja vecină prin
ochiul de sticlă de la uşă.
Rocambole nu se înşelase. Persoanele cu care comunica
Roland prin semne, erau tânărul domn Octav şi alţi trei membri
ai clubului din care făcea el parte.
Rocambole se întoarse la locul său.
Trecuse de opt şi Roland nu vedea pe nimeni venind.
În sfârşit, auzi o bătaie uşoară în uşa lojii şi întoarse capul
repede. Un fâşâit de mătase şi un parfum delicat pătrunse de
dincolo de uşă.
Roland deschise.
Marchizul de Chamery, Octav şi amicii săi, în sfârşit, toate
persoanele care băgaseră de seamă mişcările nerăbdătoare ale
domnului Roland de Clayet se uitară într-acolo.
O femeie voalată intră, se lăsă luată de mână şi se aşeză
alături de Roland. Dar nu-şi ridică voalul.
Dacă doamna contesă Artoff sau o altă femeie care ar fi
semănat cu ea, ar fi venit cu faţa descoperită şi în toaletă de
Operă şi s-ar fi aşezat în loja lui Roland, poate că ar fi atras
atenţia câtorva persoane; dar în orice caz n-ar fi stârnit
rumoarea pe care o produse femeia aceasta care, timp de două
ore, a stat cu voalul lăsat.
Până la sfârşitul reprezentaţiei, Roland a avut rolul şi
atitudinea unui om îmbătat de fericire, fiind ţinta tuturor
privirilor, subiectul tuturor comentariilor. Când se lăsă cortina
398
după ultimul act, femeia voalată îl luă pe Roland de braţ şi ieşi

cu el.
Domnul Octav şi amicii săi îi aţineau deja calea.
Ei îl văzură pe Roland cu femeia voalată traversând sala,
apucând-o prin pasajul Operei şi urcând scara restaurantului
situat la capătul acestui pasaj.
Domnul Roland de Clayet şi misterioasa lui tovarăşă se
duseseră să supeze.
― Toate bune, zise unul din tinerii aduşi de Octav, dar n-am
văzut-o.
― Aşa este, dar o vom vedea.
― Când?
― Chiar acum. Roland habar n-are că eu cunosc
stabilimentul acesta mai bine decât arhitectul său.
― Asta e! răspunseră tinerii în cor.
― Veniţi, zise domnul Octav, să vedeţi.
Ei intrară în restaurant şi Octav zise chelnerului: dă-ne nr. 7.
― Este ocupat, răspunse chelnerul.
― De domnul şi doamna care au urcat acum?
― Da.
― Atunci dă-ne nr. 9.
― Poftiţi domnule, răspunse chelnerul, arătând uşa
cabinetului cerut.
Tânărul domn Octav îşi duse atunci un deget la buze:
― Fără zgomot, zise el, să vorbim încet.
Apoi arătă oglinda pusă în picioare pe o masă şi zise:
― Uitaţi-vă în locul acesta.
Un colţ al oglinzii fusese curăţat de substanţele din dosul
sticlei făcând posibil să se vadă în odaia vecină, printr-o gaură
făcută în zid. Mulţumită acestui orificiu, tânărul Octav şi
prietenii săi au putut vedea pe Roland şi pe misterioasa lui
tovarăşă supând în cabinetul nr. 7.
Ea îşi ridicase voalul.
― Pe cinstea mea, murmură domnul Octav, Roland n-a
minţit. Este chiar contesa Artoff.
În timp ce Octav şi prietenii săi se uitau prin gaura din zid,
domnul marchiz de Chamery se duse să se culce liniştit.
„Mi se pare că totul merge bine... foarte bine, murmură el.”
A doua zi, pe la ora cinci, Zampa se prezentă în strada
Suresnes.
Rocambole, îmbrăcat în haina lui poloneză şi cu peruca
399
blondă pe cap, se duse el însuşi să deschidă şi închise uşa la

loc cu obişnuită precauţie.
― Ce mai este? întrebă el.
― A sosit contele Artoff.
― Da?... când a sosit?
― Azi-noapte sau azi-dimineaţă. Domnul duce a primit
adineauri scrisoarea aceasta.
― Dă-mi-o, zise Rocambole luând scrisoarea şi citind:
„Scumpe duce,
Bărbatul meu a sosit. Te aştept astă-seară la masă şi vom
vorbi despre micile dumitale afaceri. Apoi te vei duce cu Stanislas
la club. Bietul meu rus, oricât este el de francez cu inima, are
aerul unui exilat, care îşi revede ţara natală. Este însetat după
Paris, ar vrea să vadă totul, şi să strângă toate mâinile în acelaşi
timp.
‹‹Château-Mailly, mi-a spus el, mă va duce astă-seară la clubul
său.››
Prin urmare, scumpe duce, te rog să vii şi îţi voi fi
recunoscătoare, cu atât mai mult, cu cât voi putea să fiu şi eu
liberă să-mi văd sora care locuieşte pe bulevardul Beaumarchais.
Amica dumitale,
contesa Artoff.”
― Minunat! se gândi Rocambole.

Apoi îl întrebă pe Zampa:
― A plecat ducele, la conte?
― Da, acum zece minute. Ducele abia s-a urcat în trăsură, şi
am venit aici.
― Bine ai făcut.
― Trebuie să-mi daţi biletul ca să-l pun la loc pe masa
ducelui.
― Fireşte, ia-l.
― Aveţi să-mi daţi alte ordine?
Rocambole făcu din cap un semn afirmativ.
― Trebuie să găseşti, zise el, imediat mijlocul de a afla tot ce
se petrece la contele Artoff.
― Voi afla, răspunse Zampa.
― Zi de zi şi ceas de ceas.
― Am înţeles. Atât?
― Da, pleacă.
400
Rămas singur, falsul, marchiz începu să râdă.

„Azi-dimineaţă, îşi zise el, ne băteam capul, Sir Williams şi cu
mine, pentru a găsi mijlocul de a-l pune pe contele Artoff faţă în
faţă cu Roland, şi iată că întâmplarea ne serveşte de minune.
Ducele de Château-Mailly este membru al clubului din care
facem parte şi noi, adică Roland, Fabien şi cu mine. Roland ia
masa astă-seară la Fabien. După-masă, ne vom duce la club...
Trebuie să o văd imediat pe Rebeca.”
Falsul marchiz îşi schimbă costumul, îşi scoase peruca şi ieşi
din apartamentul său din strada Suresnes.
― Strada Pompelor, zise el vizitiului care aştepta la poartă;
repede.
Cupeul era tras de cel mai bun cal din grajdul marchizului; el
ajunse la Passy într-un sfert de oră. şi Rocambole o găsi pe falsa
Baccarat stând pe un scăunel în faţa sobei, dându-şi în cărţi.
Văzându-l pe Rocambole intrând, ea se ridică, aruncă cărţile
într-un colţ şi luă faţă de el atitudinea respectuoasă şi supusă a
unei sclave.
― Fata mea, îi zise Rocambole, dă-mi un condei şi cerneală.
El se aşeză în faţa unei mese şi scoase din buzunar o
scrisoare.
„Iată, îşi zise el, biletul scris de Baccarat domnului de
Château-Mailly, un scris frumos, prelung, subţire, uşor de
imitat.”
El luă un plic şi scrise deasupra:
„Domnului Roland de Clayet”
„Perfect! continuă el, am un talent minunat de a imita toate

scrisorile. Doamna contesă Artoff ar jura că adresa aceasta este
scrisă de ea în persoană.”
Şi, cu cea mai mare îngrijire şi cu o îndemânare uimitoare,
scrise un bilet de trei linii imitând la perfecţie scrisul contesei
Artoff.
După ce termină, puse scrisoarea în plic, închise plicul cu un
bulin şi îl dădu Rebecăi.
― Astă-seară la zece, îi zise el, te duci la Roland.
― Va fi acasă?
― Nu.
― Va trebui să-l aştept?
― Vei da biletul acesta cameristului cu ordinul de a-l duce la
401
club stăpânului său. Roland va veni. Tu îi vei spune: „Bărbatul

meu este la club, nu-i aşa, împreună cu Château-Mailly?”
― Bine, apoi?
― Apoi, vei sta un ceas sau două cu el, şi vei pleca fără să-i
dai altă întâlnire. Vom vedea noi mai târziu.
― Atâta tot?
― Atâta, zise falsul marchiz, bătând pe Rebeca cu mâna peste
obraz. Adio, mititico...
Şi domnul marchiz Albert-Honoré de Chamery se întoarse
acasă.
*
* *
În toate sâmbetele Roland lua masa la amicul său Fabien

d’Asmolles şi marchizul era sigur că-l găseşte acolo.
Într-adevăr, la ora şase, Roland veni.
― Domnilor, zise Fabien după-masă, vicontesa mă lasă să ies
astă-seară în oraş cu condiţia să o conduc la marchiza de R...,
de unde o voi lua la miezul nopţii. Vă fac o propunere.
― Ce propunere? întrebă Roland.
― Să facem o partidă de wist la club.
― Aceeaşi propunere voiam s-o fac şi eu, adăugă Rocambole.
― Voi duceţi-vă înainte. Peste douăzeci de minute vin şi eu.
Îmi iau numai timpul pentru a prezenta omagiile mele doamnei
de R..., şi de a pleca din salonul său, unde în mod regulat, după
douăzeci de minute, mă strânge plictiseala de gât.
Vicontele şi soţia sa se urcară în trăsură pe la ora nouă, în
timp ce Rocambole oferi un loc lui Roland în cupeul său şi
plecară la club, unde se pregăteau evenimente grave.
Capitolul LV
Rocambole şi Roland ajunseră la club pe la zece. Venise

puţină lume la ora aceea şi, afară de câţiva tineri care fumau
ţigări şi conversau într-un colţ, saloanele erau pustii.
Conversaţia era prezidată de tânărul domn Octav şi era foarte
însufleţită când sosiră marchizul de Chamery şi camaradul său.
― Bravo! strigă Octav văzându-i, ce bine aţi făcut că aţi venit.
N-aveţi idee ce ghinion am avut zilele astea, am pierdut pe
402
capete.
― Astă-seară ai câştigat, îi zise un jucător, care într-adevăr
pierduse până atunci.
― Aşa este, dar am pierdut ieri, şi fiindcă a venit Roland, să-
mi daţi voie să mă retrag cu el puţin la o parte, deoarece avem
ceva de vorbit.
― Ah! ah! Roland! exclamară toţi din toate părţile.
― Chiar eu, domnilor, răspunse domnul de Clayet, salutând
cu modestia unui om cât se poate de fericit.
― Ştii că se vorbesc lucruri frumoase pe socoteala ta, don
juanule, zise unul din jucători.
― Pe socoteala mea? zise Roland.
― Fireşte... răspunse Octav.
― Octav nu poate să ţină un secret, răspunse Roland, care
era foarte încântat că aventura lui cu contesa Artoff era
cunoscută de toată lumea.
Rocambole şopti la urechea lui Roland:
― Ţi-am spus eu că peste trei zile, mulţumită lui Octav, tot
Parisul va afla de istoria ta?
― Ce vrei? răspunse Roland, băiatul acesta este de o
indiscreţie criminală.
― Domnilor, zise un alt jucător cu vocea pe jumătate, nu mă
opun ca don Juan de Clayet să fie felicitat după cum merită,
dar sunt sigur că în curând vom asista la reprezentaţia unei
drame realiste. În mai puţin de opt zile vom avea un duel la
poarta Maillot.
― Hm! exclamară câţiva tineri, şi asta se poate.
― Domnilor, strigă Roland, care era foarte mulţumit de
întorsătura pe care o luase convorbirea, v-aş ruga să vorbiţi
despre altceva.
― Fie, dragul meu; dar pentru ce te arăţi astfel la Operă?
Roland răspunse fredonând o arie şi se aşeză la masa de joc.
În momentul acela intră Fabien.
Toţi aveau pentru Fabien, omul grav, gentilomul desăvârşit,
căruia căsătoria părea că-i dăduse un caracter şi mai serios
încă, o consideraţie aproape respectuoasă, şi sosirea lui puse
capăt glumelor ce se făceau pe socoteala contesei. Surâsurile
dispărură puţin câte puţin, tinerii îl salutară pe Fabien şi
continuară să vorbească încet despre norocul lui Roland.
Vicontele, după ce strânse mâna câtorva prieteni, se aplecă la
urechea falsului marchiz de Chamery.
403
― Amicul meu, îi zise el, ai avut o inspiraţie nefericită astă-

seară.
― Anume?
― Fiindcă ne-ai propus să venim aici.
― De ce?
― Pentru că a sosit contele Artoff.
― Şi ce are a face?
― Are, fiindcă va veni şi el aici astă-seară.
― Nu se poate! el nu face parte din cercul acesta.
― Nu, dar are un prieten care este membru al Clubului.
― Cum îl cheamă?
― Château-Mailly.
― Acel tânăr duce care a cerut anul trecut mâna domnişoarei
de Sallandrera?
― Chiar el, dragul meu.
― Ei bine, dar acesta nu este un motiv. Contele va veni astă
seară?
― Va veni.
― De unde ştii?
― Iată ce scrisoare am primit după ce aţi plecat voi.
Scrisoarea pe care o întinse Fabien cumnatului său, conţinea
următoarele rânduri:
„Dragă viconte,
Când am plecat din Paris te-am lăsat flăcău; când m-am
întors, te găsesc însurat. Aşteptând să-mi faci onoarea de a mă
prezenta vicontesei d’Asmolles, cred că vei face ceva pentru un
prieten care doreşte să-ţi strângă mâna cât se poate de repede.
Château-Mailly, care ia masa la mine astă-seară, mă va duce
la Clubul său, din care cred că faci şi dumneata parte. Vino, mă
vei găsi între orele zece şi unsprezece.
Al dumitale, Contele Artoff.”
După ce citi scrisoarea aceasta, Rocambole se prefăcu că nu

înţelege nimic.
― La urma urmelor, dacă vine, ce este? zise el...
― Aş vrea mai bine ca Roland şi contele să nu se întâlnească.
― Crezi tu că Roland îi va spune că e iubit de nevasta lui?
― Nu, dar ar fi în stare să-şi ia un aer obraznic faţă de conte
şi lucrul acesta i-ar da de bănuit. Dacă am găsi un pretext
oarecare pentru a-l face să plece?
404
― Grea afacere: este ocupat cu jocul, nu vezi că pierde?

― Prea târziu, zise domnul d’Asmolles, care tocmai întorsese
capul spre uşă.
Într-adevăr, doi oameni apărură în pragul salonului. Unul
din ei era tânărul duce de Château-Mailly, celălalt era contele
Artoff.
Rocambole îl măsură de sus până jos eu privirea sa
inteligentă, pătrunzătoare şi vicleană.
„Sunt cinci ani de când nu l-am văzut, îşi zise el; pare că s-a
schimbat puţin; poartă tot barbă şi are aerul de a fi de treizeci
de ani. Dacă şi eu m-aş fi schimbat tot ca el, sunt sigur că
mutra mea, cu barba pe care o am acum, este de
nerecunoscut.”
Într-adevăr Rocambole se schimbase atât de mult, încât, cu
figura lui uşor bronzată, ca aceea a marinarilor care se întorc
din India, cu barba blondă, pe care o purta foarte stufoasă, el
era de nerecunoscut. Mai mult, el reuşise să dea şi vocii sale o
altă intonaţie.
Cum contele Artoff şi ducele au intrat fără să facă zgomot,
jucătorii, foarte ocupaţi cu partidele lor, nu ridicară capul, şi
Fabien profită de aceasta pentru a ieşi înaintea celor doi tineri.
Rocambole îl urmă fără să stea pe gânduri.
Domnul d’Asmolles şi contele îşi strânseră mâinile
prieteneşte. Apoi Fabien îl prezentă pe Rocambole:
― Scumpe conte, îi zise el, îţi recomand pe cumnatul meu,
domnul marchiz de Chamery, fost ofiţer de marină în serviciul
Companiei Indiilor.
Contele şi Rocambole se salutară. Contele se uită la pretinsul
marchiz cu acea privire indiferentă şi liniştită cu care se uită
cineva la o persoană absolut necunoscută.
Rocambole nu clipi.
― Ah! domnule conte, zise el, Fabien ne-a vorbit de
dumneavoastră surorii mele şi mie în toate zilele.
― Bun băiat, răspunse contele. Şi adăugă cu un surâs plin
de curtenie şi de graţie: Merită fericirea şi onoarea pe care a
avut-o de a intra în familia dumneavoastră, domnule marchiz.
Rocambole se înclină la rândul lui cu cel mai curtenitor şi cu
cel mai fals dintre surâsuri.
„Dobitocule! murmură în sine, nu vorbeai tot astfel de mine
în ziua când ţi-ai pus cazacii să mă bage în sac şi să mă arunce
în apă”.
405
Ducele de Château-Mailly se apropie de masa unde se jucau

cărţi şi zise:
― Domnilor, daţi-mi voie să vă salut şi să vă aduc pe un mare
senior moscovit, pe domnul conte Artoff.
Numele acesta, pe care ducele de Château-Mailly îl pronunţă
cât se poate de simplu, căzu ca un trăsnet în mijlocul
jucătorilor. Câţiva din ei îl cunoşteau din vedere pe omul acesta,
a cărui fericire conjugală o sfâşiau cu amândouă mâinile. Dar
marele senior rus, care era destul de bogat, cu mult deasupra
prejudecăţilor, din moment ce îndrăznise să se însoare cu
Baccarat, se recomanda îndeajuns prin el însuşi curiozităţii
publice pentru ca, atunci când aventura lui Roland de Clayet
era cunoscută de toată lumea, sosirea lui să nu producă o
adevărată senzaţie.
Contele, după cum se ştie, era înalt, avea acel nas de vultur
şi acea privire dominatoare a rasei slave. De o frumuseţe
bărbătească neîntrecută, cu un zâmbet fermecător, surâsul
leului care devine măreţ prin puterea lui, o privire liniştită şi
blândă. De o distincţie şi o simplitate absolute, contele Artoff
era unul din acei oameni care se nasc pentru a fi seniori mari,
cu sufletul drept şi bun, dar cu firea energică, cu voinţa
nestrămutată; era unul din acei oameni a căror privire se
aprinde repede şi pe care o pasiune violentă însufleţindu-i
numaidecât, devin tot atât de teribili, pe cât păreau până atunci
de buni.
Atitudinea, surâsul, privirea contelui, exprimau atât de bine
putinţa acestei treceri repezi de la linişte la violenţă, încât nici
unul dintre aceia care-l văzură intrând nu se putu opri de a
tresări şi de a se uita la Roland cu o privire plină de milă.
Unul din ei chiar se aplecă la urechea tânărului Octav.
― Mi se pare, îi zise el, că Roland a făcut rău că s-a lăudat pe
toate cărările cu fericirea lui.
― Da de unde! răspunse domnul Octav, care nu se mai
îndoia de nimic, ştie el să scape. Taci!
La auzul numelui contelui Artoff, Roland de Clayet tresări şi
ridică repede capul.
Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră. Roland şi contele se
văzuseră la Baden, o oră numai, la un bal, dar a fost suficient
pentru ca tânărul să fie recunoscut de conte.
― Domnul de Clayet, zise el salutând.
― Chiar eu, răspunse Roland, înclinându-se cu o răceală
406
stângace, cam mirat, de altfel, deoarece contele, care nu-i

vorbise niciodată, îl chema pe nume.
― Domnule, continuă contele cu un accent de sinceritate şi
degajare, care făcu să fluture pe buzele celor ce cunoşteau
aventura lui Roland, un surâs batjocoritor. Iertaţi-mă dacă vă
spun de-a dreptul că soţia mea, contesa Artoff, pe care aţi
scăpat-o de la o moarte sigură la Heidelberg, vă mulţumeşte
prin mine şi permiteţi-mi să vă exprim şi eu recunoştinţa mea.
― Bietul om! murmură domnul Octav.
Jucătorii schimbară între ei priviri ironice.
Roland, care în toată viaţa lui nu făcuse şi nu spusese decât
prostii, răspunse pe un ton sec:
― Mi-am făcut pur şi simplu datoria, domnule, şi continuă să
joace, trântind cărţile cu o nerăbdare nervoasă care fu
observată de toţi.
― He! he! murmură domnul Octav, mi se pare că Roland este
gelos.
Rocambole se aplecă în acelaşi timp la urechea lui Fabien:
― Roland acesta este un dobitoc, îi zise el.
― De aceeaşi părere sunt şi eu, răspunse Fabien, suspinând
adânc.
Tonul sec al lui Roland şi cele câteva priviri batjocoritoare nu
scăpară contelui Artoff.
Gentilomul rus încruntă chiar din sprâncene, căci el ştia că
Roland se arătase la Baden foarte curtenitor faţă de soţia sa, şi
că, la Heidelberg, îi adresase chiar mai multe scrisori, care după
cum se ştie, rămăseseră fără răspuns.
Domnul d’Asmolles, care ştia totul, sau cel puţin aşa îşi
imagina, surprinse încruntarea din sprâncene a contelui; el
înţelese că situaţia era încordată şi că era de ajuns o mică
obrăznicie din partea lui Roland, sau vreun cuvânt cu două
înţelesuri, din partea tânărului Octav pentru a face să
izbucnească scandalul între doi oameni care abia se văzuseră şi
se salutaseră atunci pentru întâia oară. Roland se credea
obligat să-l urască pe conte. Contele înţelese numaidecât că
avea de-a face cu un descreierat, şi, astfel, Roland îi deveni
nesuferit.
― Dacă am face un wist, zise Fabien căutând să-l depărteze
pe contele Artoff de Roland.
― Hm! zise contele râzând, prea e liniştit jocul acesta.
― Şi mie mi-ar place să joc mai rapid, zise Rocambole, căruia
407
îi venise o idee.
― Să facem! zise Fabien.
Rusul făcu din cap un semn că primeşte.
Fabien plecă cu cei trei într-o cameră vecină şi se aşezară în
jurul unei mese.
„Îl cunosc eu pe Roland, se gândea Rocambole; nemaivăzând
pe conte, a cărui înfăţişare îi aţâţa nervii, se va apuca să-l
caute, şi e capabil să vină aici pentru a ne cere voie să intre în
joc.”
Rocambole nu se înşela.
După ce dispăru contele Artoff, Roland ridică capul şi surâse
triumfător.
― Ce idee i-a venit lui Château-Mailly, zise tânărul Octav, să
ne aducă pe contele Artoff! Cum, el nu ştie nimic?
― Nu ştie, răspunse un jucător. Dacă ar şti, vă puteţi
închipui...
Unul dintre asistenţi zise încet:
― Nu este mai puţin adevărat, domnilor, că vederea acestui
bărbat şi numele său pronunţat deodată au făcut pe fericitul
învingător să se tulbure şi să îngălbenească.
― Ei bine! strigă Roland atins, te înşeli, dragul meu, unde
este contele?
― Cu domnul d’Asmolles, cu Chamery şi cu Château-Mailly,
în salonul verde, unde joacă.
― Bine; mă duc să le cer voie să mă primească şi pe mine în
joc.
Şi Roland plecă de la masa unde jucase şi se îndreptă cu
capul sus, cu un surâs dispreţuitor pe buze, spre salonul verde.
Doi sau trei jucători îl urmară.
― Băiatul acesta vrea să fie ucis! zise unul din ei.
― Bagă de seamă! răspunse Roland, auzindu-şi numele şi
întorcându-se.
― La ce să bag de seamă?
― Dacă mai spui o vorbă, continuă Roland, mă vei face să
trec drept laş, şi mă vei sili să caut ceartă contelui.
― Cum se poate! dragul meu, zise primul interlocutor,
luându-l pe domnul de Clayet de braţ, toată lumea ştie că eşti
curajos... aşadar fii prudent!
Dar Roland, care era personificarea desăvârşită a vanităţii,
fusese atins la coarda lui sensibilă şi intră în salonul verde cu
un aer nesuferit, care displăcu cu desăvârşire contelui Artoff.
408
Tocmai în momentul acela, Rocambole, care auzise în spatele

său paşii lui Roland, îşi scoase ceasul şi zise:
― Am stat cât am promis. Cine vrea să continue jocul în locul
meu?
― Eu, zise Roland.
Fabien tresări.
Roland îl salută din nou pe conte, de astă dată cu o politeţe
prefăcută şi se aşeză în stânga lui.
Tânărul Octav trecu la spatele lui Roland, alături de
Rocambole. Partida continuă.
Timp de câteva minute, contele, prea ocupat cu jocul, nu
observă nici atitudinea, pentru a zice astfel, ostilă a lui Roland,
nici privirile celor trei sau patru membri ai clubului, care se
uitau la el şi vorbeau pe şoptite. Dar contele, pontând de câteva
ori, şi Roland ţinându-i piept cu un fel de înverşunare de prost
gust, Fabien îl văzu pe gentilomul rus încruntând din nou din
sprâncene, ceea ce, pentru cei care-l cunoşteau pe contele
Artoff, era un indiciu cât se poate de grav.
Deodată intră un servitor. Era fostul camerist pe care-l
avusese Rocambole în strada Suresnes şi pe care-l dăduse lui
Roland. El se apropie cu un aer misterios şi întinse stăpânului
său o scrisoare.
― Îmi daţi voie, domnilor? zise Roland surâzând de plăcere.
Şi pe când desfăcea scrisoarea, lăsă plicul să cadă sub masă
şi se întoarse spre domnul Octav:
― O scrisoare de la ea! zise el cu vocea pe jumătate,
prefăcându-se că uitase că-i venea rândul să joace şi că contele
Artoff aştepta.
Roland, îmbătat de sarcasmele prietenilor săi, întinse
scrisoarea lui Rocambole.
Dar în momentul acela, vicontele Fabien d’Asmolles, indignat,
se ridică şi smulse cu violenţă scrisoarea din mâinile lui Roland,
care rămăsese înmărmurit.
― Eşti un tânăr gogoman, dragul meu, îi zise el pe jumătate
grav, pe jumătate surâzător, şi e foarte rău din partea ta că ţii
cu orice preţ să compromiţi o dansatoare de la Operă.
Şi cum asistenţii nu ştiau încă ceea ce însemnau cuvintele
domnului d’Asmolles şi, pe când Roland, zăpăcit, se întreba
dacă trebuie să râdă sau să se supere, vicontele apropie
scrisoarea de o lumânare şi o arse.
Rămăsese numai plicul sub masă.
409
― Du-te, dragul meu, du-te la întâlnirea ta, continuă Fabien

râzând. Va juca Chamery în locul tău.
Şi pentru a distrage atenţia contelui îi zise.
― Este rândul dumitale.
― Îmi daţi voie, domnule conte...
― Fireşte, domnule, răspunse contele Artoff, a cărui frunte
era tot întunecată.
Roland plecă.
Atunci tânărul domn Octav strigă:
― Roland acesta este de o îndrăzneală nemaipomenită, e
urmărit până şi aici de femeile cele mai la modă.
Contele agitat de un presentiment vag, tresări.
― Ce femei la modă! zise Fabien, o dansatoare slabă, urâtă!
Asta e la modă?
― Dar nu este o dansatoare... ci o femeie din lumea mare.
Domnul d’Asmolles se uită la domnul Octav şi îi zise:
― Domnule, dumneata eşti prea tânăr ca să vorbeşti de
lucrurile acestea şi să-mi îngădui să-ţi dau un sfat...
― Anume! răspunse rânjind tânărul descreierat.
Fabien se uită la ceas.
― E miezul nopţii, zise el, şi la ora aceasta copiii de seama
dumitale dorm!
După o oră, jocul se terminase. Fabien şi domnul de
Château-Mailly plecaseră. Contele Artoff citea un ziar englez la
aceeaşi masă sub care căzuse plicul scrisorii pe care o primise
Roland.
Dar contele citea mecanic. El era îngrijorat şi preocupat.
Surprinsese câteva priviri batjocoritoare fără să poată şti cui îi
erau adresate. Faptul că Fabien se grăbise să ardă scrisoarea pe
care o primise Roland i se părea curios.
Deodată, dându-şi puţin scaunul înapoi, contele lăsă ochii în
jos, zări plicul şi, stăpânit de un fel de curiozitate, îl luă şi se
uită la el cu o privire avidă.
Rocambole, care fuma liniştit la câţiva paşi şi citea un ziar, îl
văzu pe conte îngălbenind şi clătinându-se.
„Hm! hm! îşi zise el, mi se pare că a recunoscut scrisul. Pe
cinstea mea! Fitilul a luat foc. Trebuie să se aprindă şi
pulberea!”
Şi Rocambole trecu în altă cameră, fără să facă zgomot,
lăsând pe contele Artoff singur şi, putem spune, zdrobit.
410
Capitolul LVI
Contele Artoff, după cum s-a văzut din cursul acestei

povestiri, era una din naturile înzestrate cu acea putere rară de
stăpânire care permite unor oameni să închidă în ei emoţiile,
cele mai violente. El rămase câteva minute în picioare,
nemişcat, cu ochii aţintiţi pe acel plic a cărui adresa părea
scrisă de mâna soţiei sale. Era aceeaşi scriitură prelungă, puţin
groasă, ceea ce dovedea că fusese trasă cu o pană de gâscă, fără
punctuaţie, puţin întortocheată, scriitură care, în întregul ei,
trăda femeia cu spiritul independent. Iar în plicul acela fusese o
scrisoare adresată domnului Roland de Clayet, un om care,
după spusele contesei, o urmărise cu insistenţele lui şi
încercase să pătrundă la ea, în căsuţa de pe marginea
Nekerului, în Heidelberg.
De câte ori încolţeşte în sufletul omului o bănuială, se
rememorează îndată o mulţime de împrejurări, de fapte fără
gravitate aparentă, în sfârşit, din nimicuri, cărora la început nu
li s-a dat nici o atenţie şi care, grupate, dobândesc imediat o
elocvenţă înfricoşătoare. Contele îşi aduse aminte din nou de
cele două sau trei priviri ironice care fuseseră schimbate între
jucători, priviri pe care nu le înţelesese la început. Îşi aduse
aminte de atitudinea triumfătoare a lui Roland când primise
scrisoarea aceasta, de înverşunarea cu care îi ţinuse piept la
joc, de răceala aproape nepoliticoasă cu care primise
mulţumirile sale, îşi aduse aminte, în sfârşit, de furia cu care
vicontele d’Asmolles îi smulsese din mână biletul şi îl arsese la
lumânare. Acest din urmă incident dobândi în ochii contelui
importanţa unei revelaţii. El îndoi plicul în patru, îl puse în
buzunar cu cel mai mare sânge rece şi plecă fără să ia seama la
marchizul de Chamery care părea absorbit în citirea ziarului.
Dar Rocambole îl urmări cu coada ochiului şi, când îl văzu
plecat, îşi zise uitându-se la ceas: „E miezul nopţii, iar dacă nu
se întâmplă vreun accident neprevăzut, totul merge de minune.
E mai mult ca sigur că Baccarat, dacă s-a întors de la sora ei,
îşi aşteaptă bărbatul. Iar rusul meu mi s-a părut destul de
înfuriat, pentru a fi în stare să ucidă fără să ceară nici o
explicaţie.”
Pe buzele lui Rocambole flutură un surâs: „Deznodământul
acesta, murmură el, ar fi scurt şi violent, dar cele mai bune
411
melodrame sunt cele mai scurte.”

Şi continuă:
„Dacă, din contra, ceea ce se poate întâmpla, contesa nu s-a
întors încă acasă, contele ar fi în stare să se ducă la Roland.
Oh! atunci ar fi nostim... Rebeca nu este o femeie care să
nesocotească ordinele mele; ea trebuie să fi plecat din strada
Provence de zece minute. Contele îl va găsi pe Roland, şi
explicaţia va fi cât se poate de amuzantă.”
Şi falsul marchiz continuă să-şi citească ziarul.
În timpul acesta, contele Artoff alerga cu toată iuţeala cailor
săi în strada Pépinière. În curtea palatului, contele văzu cupeul
lui Baccarat, iar pătura aruncată pe cai dovedea că venise
atunci.
― De când ai venit? întrebă contele coborând din trăsură.
― Acum, am venit cu doamna contesă, răspunse vizitiul.
Contele intră în casă.
Într-adevăr, Baccarat se întorsese atunci din bulevardul
Beaumarchais, unde petrecuse toată seara cu sora şi cu
cumnatul ei. Când intră contele, Baccarat stătea trântită pe un
fotoliu în budoarul ei. Abia îşi scosese şalul şi pălăria. Figura ei
era liniştită, surâzătoare, şi se lumină de o rază de bucurie atât
de curată şi castă când tânărul rus apăru în pragul uşii, încât
acesta se simţi ca subjugat de liniştea aceasta.
― Bună seara, amicul meu, îi zise ea întinzându-i mâna, eşti
mărgăritarul bărbaţilor de treabă că te întorci la douăsprezece.
Contele luă mâna contesei şi se aşeză alături de ea. El era
foarte palid, dar în ochii lui nu scânteia nici o rază de furie, şi
contesa, oricât era ea de perspicace, nu ghici deocamdată
neliniştea oribilă care-l tortura.
― Amicul meu, îi zise ea, eşti foarte serios astă-seară. Nu
cumva ai pierdut la cărţi?
Contele ridică din umeri.
― Nu cumva nu mă mai iubeşti? continuă ea.
Contele simţi că-i vine ameţeală şi îşi duse mâna la frunte, ca
şi cum ar fi fost urmărit de un vis teribil. Cu toate acestea, îşi
recapătă imediat, acel sânge rece care făcea din el un om
extraordinar.
― Dragă Louise, îi zise el, îmi dai voie să pun mâna la inima
ta?
Contesa nu înţelese, dar apucă mâna contelui şi i-o duse ea
însăşi la inimă.
412
Inima ei era liniştită, bătăile regulate; surâsul nu dispăruse

un singur moment de pe buzele sale, privirea ei era plină de
acea melancolie obişnuită.
― Dar ce ai, dragă Stanislas? întrebă ea. Pentru ce toate
nebuniile acestea?
― Louise, răspunse contele, acum trebuie să-mi dai voie să te
întreb.
― Cu plăcere, domnule judecător de instrucţie. Să vedem, am
comis vreo crimă?
― Nu ştiu, răspunse el cu răceală.
Contesa se uită la bărbatul ei.
― Dumnezeule! murmură ea, eşti cuprins de vreun acces de
nebunie.
― Mi-e teamă, răspunse contele cu un accent convins.
Şi cum ea părea neliniştită, o întrebă:
― Te-ai întors acum, nu-i aşa?
― Cu puţin înaintea ta.
― Vii de la Cerise?
― Dar... fireşte.
― Aşa? zise contele, care rămase pe gânduri un moment.
Baccarat înţelese că bărbatul ei era prada unui acces de
gelozie. Poate că o altă femeie, mai tânăra, mai mândră, mai
puţin iubitoare şi, mai cu seamă, mai puţin experimentată, s-ar
fi indignat văzând că este bănuită. Dar pe contesă o chemase
Baccarat; ea ştia că imaginaţia lucrează repede şi primeşte fără
scrupule toate prezicerile nenorocirii. Se mulţumi dar să se uite
la bărbatul ei şi să-i zică surâzând:
― Mă prind că eşti gelos.
― Aşa este, zise contele scurt, stăpânit fără voia lui de
liniştea soţiei sale.
― Ei bine! zise ea, fă-ţi datoria exercită-ţi dreptul de bărbat,
supune-mă la interogatoriu, dragul meu Stanislas.
― Nu mi-ai spus tu, murmură contele oarecum încurcat, că
domnul Roland de Clayet ţi-a făcut curte?
― Mai întâi la Baden, şi apoi la Heidelberg. El m-a scos din
apă, deşi nu eram în pericol să mă înec, căci ştiu să înot, zise
Baccarat râzând, şi a crezut că este în drept să se intituleze
salvatorul meu.
― Tocmai, zise contele.
― Domnul de Clayet, continuă Baccarat, ştiu că este un
guguman de n-are pereche; el ar fi în stare să se laude şi cu ce
413
n-are. Tocmai din cauza aceasta nu l-am primit. Totuşi după

cum sunt, în definitiv, obligată faţă de el aş vrea să-ţi cer o
permisiune.
― Spune, zise contele, hotărât să o asculte până la capăt.
― Pentru mâine ai invitat mai mulţi prieteni, printre care şi
pe domnul d’Asmolles; nu l-ai invitat astă-seară să vină la noi,
fără ceremonie, la un ceai?
― Ba da.
― Ei bine! să-mi dai voie să-l invit şi pe acest domn de Clayet.
Îi vom mulţumi, ne va trimite cartea lui de vizită peste opt zile, îi
vei trimite şi tu pe a ta şi totul se va sfârşi. Cel puţin aşa cred.
― Atâta tot?
― Absolut.
― Nu l-ai văzut de când te-ai întors?
― După câte ştiu, nu!
― Curios!... murmură contele pe jumătate convins de liniştea
soţiei sale.
Dar Baccarat încruntă din sprâncene.
― Ascultă, dragă Stanislas, îi zise ea luându-i mâna, să ne
explicăm, te rog. Eşti prea bun, prea nobil şi ştii prea bine că te
iubesc prea mult, pentru a căuta să te înşel.
― Aşa este... îngână contele.
― La rândul meu, dă-mi voie să te întreb, zise Baccarat, cu
un accent de autoritate. Răspunde-mi.
Contele tăcu.
― De unde vii? Ce ai auzit? Ce ţi s-a spus?
― Vin de la clubul lui Château-Mailly, unde l-am întâlnit pe
acest domn de Clayet, şi mi s-a părut că a fost prea fanfaron şi
obraznic faţă de mine.
― Asta nu trebuie să te mire, din moment ce a îndrăznit să-
mi trimită o scrisoare de dragoste.
Şi Baccarat adăugă:
― Atâta tot?
― Nu. În jurul domnului de Clayet mai erau câţiva copii
emancipaţi, prietenii săi, care îi lăudau norocul şi se uitau la
mine cu un aer ironic.
― Asta e mai grav, zise contesa. Domnul de Clayet este un om
capabil să mă compromită. În cazul acesta mă însărcinez eu să-
i dau o lecţie bună. Apoi?
― Apoi, continuă contele a cărui voce tremura de emoţie, în
timp ce domnul de Clayet juca, i s-a adus o scrisoare.
414
Scrisoarea aceasta, a spus-o chiar el cu voce tare, venea de la o

femeie misterioasă şi voalată. Femeia aceasta, care după spusa
lui este contesă, îl aştepta la el acasă... Şi cum domnul de
Clayet ― termină contele cu o emoţie din ce în ce mai mare ―
aruncase plicul sub masă şi întindea scrisoarea marchizului de
Chamery, care după câte se pare este prietenul său, vicontele
d’Asmolles i-a smuls-o din mână şi s-a grăbit s-o ardă.
― Dar, zise Baccarat, asta seamănă a scandal. Şi mai
departe?...
― Domnii aceştia au plecat. Cu un gest maşinal şi împins de
una din acele curiozităţi inexplicabile, am luat plicul de pe jos.
Plicul acesta, iată-l.
― Dă-mi-l, zise contesa întinzând mâna, în timp ce contele
rămăsese încremenit.
Deodată Baccarat se îngălbeni la faţă, dădu un ţipăt şi sări în
sus ca şi cum ar fi fost muşcată de un şarpe.
― Ah! zise ea ieşită din minţi, dar asta nu se poate!
Înnebunesc, nu văd bine?... este scrisul meu!... Oh! scrisul meu
atât de bine imitat, încât îmi vine să cred că mi-am pierdut
capul, că sunt somnambulă... că...
Şi Baccarat căzu zdrobită pe fotoliu. Ea fusese atât de
sublimă în furia ei, atât de sinceră, atât de profund înfricoşată
în nevinovăţia sa, încât contele căzu în genunchi.
― Oh! strigă el, iartă-mă, Louise, că am îndrăznit să mă
îndoiesc de tine!
Contesa apucă cu amândouă mâinile capul bărbatului ei şi îi
sărută părul negru buclat.
― Dar cine nu s-ar fi îndoit! murmură ea.
Deodată contele Artoff se ridică.
― Doamnă, îi zise el cu o gravitate care ar fi înfricoşat chiar şi
pe cei mai curajoşi, domnul Roland de Clayet este un mizerabil
care va muri mâine.
Şi omul de la Nord, omul care se înfuria repede, gentilomul în
vinele căruia curgea sângele vechilor tartari, se ridică
ameninţător, feroce, şi îşi jură să omoare pe acel descreierat
care mersese cu îndrăzneala până acolo, încât lăsase să planeze
o bănuială asupra femeii căreia el, contele Artoff, îi dăduse
numele... El făcu un pas spre uşă, şi fără îndoială că, dacă ar fi
ieşit, s-ar fi dus de-a dreptul la Roland, l-ar fi pălmuit şi l-ar fi
silit să se bată imediat, fără să-i dea măcar timpul de a se
explica.
415
Dar contesa redeveni atunci Baccarat, adică acea femeie care

odinioară supusese pe rus voinţei ei, voinţă de care n-a mai
făcut uz din ziua când îşi crezuse misiunea terminată.
― Aşteaptă, îi zise ea, şi ascultă-mă.
Era atâta autoritate în privirea ei şi în vocea ei, încât contele
se supuse.
― Ascultă-mă, continuă ea, şi vei vedea atunci dacă am
dreptate.
― Spune, zise contele, ce trebuie să fac?
― Dragă prietene, răspunse contesa, examinând plicul,
scrisul acesta seamănă atât de perfect cu al meu, încât trebuie
să fi văzut negru înaintea ochilor şi, în timp ce bănuiala oribilă
îţi pătrundea în suflet, ai putut să-ţi concentrezi amintirile şi să
le dai o întorsătură pe care nu ar fi putut-o lua în ochii unui om
cu sângele rece.
― Se poate, zise contele. Dar... scrisul acesta?
― Una din două, răspunse Baccarat, sau domnul de Clayet a
putut să se laude că a obţinut de la mine o întâlnire, mi-a imitat
scrisul şi s-a purtat în urmă ca un mizerabil, sau în toate
acestea nu este decât o ciudăţenie inexplicabilă a întâmplării,
care vrea câteodată ca doi oameni născuţi departe unul de altul,
şi care nu s-au întâlnit niciodată, să semene ca două picături de
apă; de data aceasta, întâmplarea a făcut ca două femei să aibă
exact acelaşi scris.
― Asta-i peste putinţă!
― Nimic nu-i peste putinţă, dragul meu.
― Dar privirile acelea, surâsurile acelea...
― Le-ai luat în seamă la început?
― Nu.
― Ei bine! se poate să nu fi văzut bine. Dar mă rezum: sau
domnul de Clayet este un mizerabil... şi atunci merită să fie
pedepsit ziua în amiaza mare... după ce ai strâns toate probele
infamiei lui...
― Ai dreptate.
― Sau este un joc al întâmplării şi, în cazul acesta, uită-te la
mine şi întreabă-te dacă o femeie pe care ai ridicat-o până la
tine, care a îndrăznit să primească numele tău, dacă este
posibil ca această femeie să fie atât de nelegiuită încât să-şi
bată joc de cinstea pe care i-a redat-o generozitatea ta...
Şi contesa se încovoie umilă şi tremurătoare în faţa acestui
om care devenise stăpânul ei.
416
Tânărul rus o cuprinse în braţe.

― Oh! murmură el plin de entuziasm, aş vrea ca lumea
întreagă, lumea care a îndrăznit să vorbească rău de mine, aş
vrea ca toată lumea aceasta să poată vedea şi să ştie cât
valorezi!
Fu un moment de tăcere, emoţionant, între cei doi soţi. În
sfârşit, contesa deschise vorba.
― Dragul meu, zise ea, vrei să mă laşi, ca altă dată, să lucrez
eu singură?
― Da, fă tot ce voieşti.
― Voi invita pe domnul de Clayet mâine seară să ia ceaiul
aici, îl vei vedea, îl vei observa, în largul tău, şi, dacă va îndrăzni
un singur moment să iasă din limitele celui mai profund
respect, ţi-l voi da pe mână.
― Fie, zise contele.
Baccarat luă un condei şi scrise:
„Domnule,
N-am uitat ceea ce vă datorez şi îmi aduc aminte de malurile
Nekerului. Daţi-mi voie să vi le amintesc şi dumneavoastră,
rugându-vă să veniţi, pentru a primi mulţumirile mele, la mine
acasă, în jurul unei mese de ceai şi în compania câtorva intimi.
Obligata dumneavoastră
Contesa Artoff.”
Contesa îndoi scrisoarea şi lipi plicul, lăsându-l pe masa din

budoar.
― O va duce mâine cameristul meu, zise contele.
Şi cei doi soţi ieşiră din cameră.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aproape în acelaşi moment se deschise o uşă în spate, uşa
unui cabinet mic, care da şi el într-o sală.
Budoarul contesei Artoff fusese altădată camera de culcare a
contelui, şi tot prin cabinetul acela, domnul Venture, deghizat
în negru, venise înarmat cu un cuţit pentru a-l omorî pe tânărul
rus. De data aceasta, însă, nu Venture, fostul intendent al
doamnei Malassis, intră în odaia prin uşa aceea, ci Zampa!
Zampa, sufletul blestemat al lui Rocambole, noul valet al
domnului de Château-Mailly, Zampa, care, în urma ordinului
formal pe care-l primise de la omul cu haina poloneză, reuşise,
417
după cum se vede, să se înţeleagă cu cineva din palatul Artoff.

El se apropie de masa pe care lăsase contesa scrisoarea.
Apoi, cum ceara era încă moale, rupse uşor sigiliul şi scoase din
plic biletul, pe care îl copie.
După aceasta îl puse la loc în plic, îl sigilă cu sigiliul lăsat pe
masă, şi îşi spuse:
„Mi se pare că asta-i o afacere foarte urgentă. Dacă aş da o
fugă până în strada Suresnes?”
Omul cu haina poloneză mi-a spus că, orice s-ar întâmplă, îl
găsesc acolo între douăsprezece şi două.
Şi Zampa ieşi în vârful picioarelor şi dispăru fără să fi
deranjat ceva din budoar.
Zampa alergă în strada Suresnes, Rocambole era acolo, şi
valetul îl găsi înfăşurat în faimoasa lui haină poloneză cu
găitane. Sigur că Zampa, dacă l-ar fi cunoscut pe domnul
marchiz de Chamery, pe elegantul tânăr, nu l-ar fi recunoscut
niciodată în persoana acestui om între două vârste, a cărui
tinereţe nu se cunoştea decât în privirea lui scânteietoare.
― Ah! ah! zise Rocambole văzându-l, mă prind că s-a
întâmplat ceva nou.
― Nu tocmai, răspunse Zampa.
― Atunci, pentru ce ai venit?
― Pentru a vă da o copie după un bilet scris de contesă
înainte de a se culca.
― Şi cu biletul ce-ai făcut?
― L-am lipit la loc, cât se poate de bine. Vă asigur că nu se va
observa nimic.
― Dă-mi să văd copia.
Rocambole citi cu atenţie invitaţia pe care o făcuse contesa
domnului Roland de Clayet.
― Drace, exclamă el, şi mai zici că nu s-a întâmplat nimic?!
― Am zis că nu s-au întâmplat lucruri mari.
― Şi eu îţi spun, zise Rocambole ridicând din umeri, că eşti
un prost.
― Vă foarte mulţumesc!
― Atâta numai că, fără să ştii, ne-ai scăpat pe toţi. Poate că
am fi fost pierduţi acum, dacă nu mi-ai fi adus hârtiuţa aceasta.
― Atunci, sunteţi mulţumit de mine?
― Foarte mulţumit, şi persoana pentru care lucrezi va ţine
socoteala serviciilor tale.
Zampa salută.
418
― Aveţi alte ordine să-mi daţi?

― Nu, du-te de te culcă... vom vedea mâine.
Zampa ieşi.
După ce plecă, marchizul se grăbi să-şi schimbe costumul şi
să-şi scoată barba.
Apoi ieşi din apartamentul său din strada Suresnes, se urcă
în trăsura care aştepta la poartă, şi plecă în goana cailor la
Passy. Când ajunse acolo, falsa contesă Artoff tocmai îşi
chemase camerista pentru a o dezbrăca să se culce. Ca oricare
femeie care face din frumuseţea ei o profesiune, Rebeca nu se
culca niciodată mai devreme de ora două, chiar dacă nu avea
nimic altceva de făcut decât să-şi dea în cărţi.
― Cum?! zise ea văzându-l pe Rocambole intrând la ea la ora
aceea, ai venit?!
― Fata mea, zise falsul marchiz, ia un condei, şi scrie cât se
poate de frumos.
― Pentru ce?
― Ca să scrii ce-ţi dictez eu. Trebuie ca scrisoarea aceasta,
adăugă el, să fie la fel cu aceea pe care a primit-o Roland de la
tine.
― Foarte bine, zise Rebeca, aşezându-se în faţa biroului.
Şi Rocambole dictă.
Capitolul LVII
A doua zi dimineaţa, domnul Roland de Clayet se sculă

devreme, cu surâsul pe buze şi foarte bine dispus.
La căpătâiul patului său îl zări pe domnul Octav sorbind din
cafea şi citind ziarele.
― Eh! eh! îi zise copilandrul, tu îmi faci impresia lui Francisc
I, care a dormit pe ţeava unui tun, în ajunul bătăliei de la
Marignan.
― Crezi?
― Sigur!... dacă nu eşti rege, eşti cel puţin cavaler. Şi
niciodată n-a fost om mai liniştit decât tine în ajunul unei lupte.
― Ia ascultă dragă, zise Roland, despre ce luptă vorbeşti?
― Cum! nu ţi-e frică?
― De cine să-mi fie frică?
― De... contele Artoff.
― Mai întâi, dragul meu, zise el, nu înţeleg pentru ce ar putea
419
să mă sperie contele.
― Dar... mai curând sau mai târziu... el va afla totul.
― Se poate.
― Şi, vă veţi bate.
― Ei şi! ne vom bate!
― Se zice că e teribil.
― Tot atât cât şi mine.
― Adeseori şi-a ucis adversarul.
― De data asta îl voi ucide eu pe el, zise Roland cu un accent
eroic. Moartea lui va rupe monotonia situaţiei.
― Eşti superb! murmură tânărul domn Octav.
― Ah! dragul meu, murmură Roland cu entuziasm, ce femeie!
Ce înger! Aseară n-avea decât câteva minute libere, fusese la
sora ei, şi îi era teamă să nu se întoarcă contele acasă înaintea
ei; şi, cu toate acestea, a venit.
Sunetul clopoţelului îl întrerupse pe Roland din povestirea lui
înflăcărată.
― Frumos ar fi, se gândi domnul Octav, să fie chiar contele.
Dar domnul Octav se înşela.
Noul camerist al lui Roland, acela pe care i-l dăduse domnul
de Chamery, intră aducând o scrisoare pe o tavă.
― O scrisoare de la EA! zise el cu vocea pe jumătate.
Roland luă scrisoarea, rupse repede plicul şi citi:
„Dragă Roland,
Este ora trei de dimineaţă, tiranul meu moţăie într-un colţ şi
totul doarme în jurul meu, în timp ce eu dictez cameristei mele
scrisoarea aceasta pentru tine.
Ah! scumpul meu prieten, furtuna s-a dezlănţuit asupra
capetelor noastre şi fatalitatea este geloasă pe fericirea
noastră...”
„Oh! oh! se gândi Roland, nu cumva s-a întâmplat ceva
nou?...”
„Ieri am comis, continuă el să citească, o imprudenţă cât se
poate de mare. Ţi-am scris o scrisoare cu mâna mea şi am făcut o
greşeală de neiertat.
După cum mi-ai spus, ai ars scrisoarea mea, dar n-ai făcut tot
la fel şi cu plicul.
Plicul acesta a căzut în mâinile contelui. El a recunoscut scrisul
meu şi a venit acasă furios.
Tocmai plecasem de la tine... oh! am crezut că mă omoară.
420
Cu toate acestea, am avut curajul să mint, să neg, să arunc

totul asupra întâmplării, care a făcut ca scrisul a două femei să
semene... În sfârşit, m-a crezut. Dar în sufletul lui tot a mai
rămas o urmă de neîncredere. El mi-a cerut să-ţi scriu şi să te
invit a lua ceaiul la mine, mâine seară, duminică; vrea să ne
spioneze, să ne surprindă mişcările...
Roland, dragul meu, trebuie să fii tare, mut, nepăsător, ca şi
cum nu m-ai fi văzut niciodată. Eu, la rândul meu, îţi jur că voi fi
de o naivitate şi de o răceală admirabilă. Dacă vei fi şi tu tot atât
de tare ca mine... oh! suntem salvaţi...
Adio, pe mâine, sau mai bine zis, nu, căci mâine voi fi pentru
tine o străină, dar imediat ce întâmplarea va face ca să ne putem
revedea iarăşi singuri...
Adio, te iubesc...”
Scrisoarea nu avea nevoie să fie semnată şi nici nu era.

Roland, credincios rolului său de fanfaron odios, întinse
scrisoarea tânărului domn Octav.
― Pe cinstea mea! zise acesta, aş da bucuros tot ce mi s-ar
cere, pentru a fi invitat astă-seară la contele Artoff. Sunt curios
să ştiu cum te vei purta.
Clopoţelul se auzi din nou şi servitorul intră aducând o altă
scrisoare.
Aceasta era sigilată. Era scrisă de mâna contesei Artoff şi
iscălită.
― Îmi pare foarte rău, murmură, pentru a doua oară, tânărul
domn Octav, că nu-l cunosc pe conte. Aş fi voit să-l văd.
Seara, pe la ora nouă, domnul viconte d’Asmolles şi
cumnatul său marchizul de Chamery, plecară cu trăsura de la
palatul lor din strada Verneuil şi dădură ordin vizitiului să-l
ducă la palatul Artoff.
― Dragul meu, zise Fabien, pe drum, îţi mărturisesc că, dacă
nu m-aş fi temut că dau de bănuit bietului conte, nu m-aş fi
dus astă-seară la el. Aş fi pretextat o indispoziţie personală, sau
o durere de cap a Blanchei.
― De ce? întrebă Rocambole cu naivitate.
― Pentru că a mă duce acum la conte, răspunse Fabien, este
pentru mine un chin; mi s-ar părea că făptuiesc o ipocrizie
ruşinoasă de a săruta mâna acelei femei.
― Dar, după socoteala asta, dragul meu, ar trebui să nu mai
vezi pe nimeni.
421
― Ah!... murmură Fabien, tu nu ştii ce încredere

nestrămutată aveam în pocăinţa ei, cum credeam în ea, cum îi
respectam acea virtute, care ieşise din noroiul în care era
îngropată ca diamantul din cărbunele negru şi murdar. Ei bine!
peste zece minute va trebui să stau în faţa ei, să o salut, să mă
uit la figura aceea pe care Dumnezeu pare că a luminat-o cu
aureola pocăinţei, şi voi fi silit să-mi zic: „Femeia aceasta este
minciuna personificată!...”
― Contele Artoff este un om desăvârşit din toate punctele de
vedere, şi trebuie ca o femeie să-şi fi pierdut capul pentru a nu-l
adora.
― Şi a-l schimba cu un nătâng, ca Roland, zise contele cu
amărăciune.
Trăsura se opri. Ei intraseră în curtea palatului Artoff şi un
lacheu în livrea alergă să deschidă portiera.
Cei doi tineri urcară scara cea mare şi intrară în salonul de la
primul etaj.
Încăperea era mare, împodobită cu câteva tablouri flamande
şi spaniole, în culori închise ca tapetul de pe pereţi. Camera era
luminată de două lămpi mari de bronz aşezate pe masă.
Acestea, împreună cu lumânările de la pian, răspândeau o
lumină slabă în sala aceea mare. Era efectul întâmplării sau
Zampa făcuse înadins aşa pentru ca atât Fabien cât şi Roland
să nu observe micile trăsături care deosebeau pe falsa de
adevărata contesă Artoff.
Când intrară vicontele şi Rocambole, împrejurul mesei de
lucru a contesei, erau şapte sau opt persoane. Baccarat îşi
lăsase lucrul şi povestea tânărului duce de Château-Mailly
unele obiceiuri ale vieţii ruseşti din împrejurimile Odesei.
Contele stătea la o parte, pe canapea, şi vorbea încet cu un
prieten al său. El se ridică repede când auzi pe valet
anunţându-l pe vicontele d’Asmolles şi pe marchizul de
Chamery şi le ieşi înainte.
― Ah! dragă Fabien, zise el vicontelui, vino mai repede.
Contesa a spus deja de două ori că nu vei veni... atât e de
nerăbdătoare să te vadă.
― Contesa este foarte bună, zise Fabien, care se duse să
sărute mâna frumoasei Baccarat.
― Dragă viconte, îi zise ea, după cum văd, ai făcut multe
lucruri de astă-vară până acum.
― M-am însurat, zise Fabien, şi îmi veţi permite să vă
422
recomand pe cumnatul meu, domnul marchiz de Chamery.

Cu toată îndrăzneala sa obişnuită, Rocambole se simţi un
moment stingherit; se temea să întâlnească privirea contesei.
Din fericire pentru el, se aflau în umbră, iar pe de altă parte îşi
schimbase până şi vocea.
Baccarat se uită la el cu indiferenţă, îl salută şi întoarse
capul spre uşa în pragul căreia apăruse un nou personaj.
La vederea sa, la numele său, spus cu voce tare de către
lacheu, Fabien tresări. Personajul care venise nu era altul decât
domnul Roland de Clayet.
Roland intră uşor şi nepăsător şi voi să se ducă pentru a
saluta pe contesă. Dar, în mijlocul salonului, se întâlni cu
contele Artoff care îi întinse mâna şi îi zise:
― Bună seara, adversarule de joc; îmi pare foarte bine că ai
venit.
Roland se uită la conte şi i se păru că privirea rusului era
rece. Roland era curajos, dar care este omul oricât de viteaz ar fi
el, căruia să nu-i fie frică măcar o singură dată în viaţă? Roland
se simţi înfricoşat; şi, din cauza terorii de care era cuprins, îşi
propuse să se conformeze întocmai instrucţiunilor misterioase
din scrisoarea pe care o primise de dimineaţă. El o salută pe
contesă, îi făcu un compliment cât se poate de stângaci şi se
ţinu la o parte cu modestie.
„Femeia aceasta, se gândi Fabien, este de o îndrăzneală rară
şi neruşinată”.
― Mi-e teamă, îi şopti Rocambole la ureche, ca Roland să nu
facă vreo boacănă.
Pe la ora zece se servi ceaiul şi conversaţia deveni generală.
Roland se uita la contesă pe furiş şi îşi zise:
„Curios! n-am văzut-o niciodată atât de frumoasă. Este mult
mai frumoasă, mult mai tânără, mult mai elegantă decât ieri. Şi
când te gândeşti că ea se face atât de frumoasă pentru mine”.
Venise vorba de călătorii.
Contesa era foarte veselă; ea povesti trecerea ei prin
Heidelberg, întâmplarea cu răsturnarea bărcii în valurile
Necherului şi eroismul lui Roland, care se aruncase în apă
pentru a o scăpa.
În timpul acestei povestiri Roland roşi puţin, se tulbură chiar
sub privirea contelui, acea privire rece de care se înfricoşase,
dar contele ştia că Roland îndrăznise să scrie contesei şi să-i
vorbească de iubirea lui. El putea prin urmare să atribuie
423
tulburarea sa acestei cauze.

Roland fu cât se poate de cuviincios; el nu se apropie prea
mult de contesă şi nu încercă să se aşeze lângă ea. Merse până
acolo, încât se fixă la o masă de wist şi jucă cu răbdare timp de
două ore.
La miezul nopţii, Fabien, care stătuse pe ghimpi până atunci,
dădu semnalul de plecare.
El apucă pe Roland de braţ.
― Haide! îi zise el încet. Îţi cer lucrul acesta în numele
prieteniei noastre.
Afară de doi ofiţeri englezi, plecase toată lumea. Rămăseseră
doar ei: Roland, Fabien şi Rocambole.
Pe când contele strângea mâna lui Fabien şi lua de pe masă o
lumânare pentru a lumina calea oaspeţilor săi, Roland sărută
mâna contesei:
― După cum vedeţi, doamnă, îi zise el încet, m-am supus
întocmai.
Salută şi se retrase, lăsând-o pe Baccarat înmărmurită. Pe
bună dreptate ea nu înţelegea ceea ce voise el. Ce ordine putuse
ea să-i dea?
Pe când căuta să-şi explice cuvintele acestea, îşi închipui că
Roland, nerenunţând la rolul său de curtezan, voise, fără
îndoială, să o facă a înţelege că ghicise motivele pentru care
refuzase să-l primească la Heidelberg şi voia să-i arate că fusese
cavaler fiindcă aşteptase cu răbdare până atunci.
― Ei bine! zise ea contelui când rămaseră singuri, ce părere
ai?
― Părerea mea este că ieri l-am calomniat pe Roland: că
bietul băiat, chiar dacă mai este amorezat de tine, nu mi s-a
părut tocmai obraznic şi că, înşelat din cauza acelei asemănări
de scris, am fost nebun şi ridicol cu desăvârşire.
― Aşadar nu mai eşti gelos? zise contesa râzând.
― Oh! nu, răspunse el. Şi vei fi cea mai bună dintre femei
dacă mă vei ierta.
Contele sărută cu respect mâna soţiei sale, luă o lumânare şi
se retrase.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A doua zi la douăsprezece, contele Artoff ieşi călare şi se
îndreptă spre Bois de Boulogne însoţit de un lacheu, de
asemenea călare.
424
După ce făcu înconjurul lacului, tânărul rus simţi că-i este

sete. Căldura era mare; el o apucă pe strada ce ducea la poarta
Maillot, dădu pinteni calului şi se opri la pavilionul din
Armenanville. Restaurantul acesta avea o grădiniţă, cu mai
multe pavilioane de verdeaţă, foarte stufoase, aşa că nu se
putea vedea prin ele.
Contele descăleca, îşi lăsă calul în grija valetului şi intră într-
unul din ele, cerând o îngheţată.
Doi tineri, ai căror cai aşteptau la poarta grădinii, ţinuţi de
un grom, făcuseră la fel cu contele: intrară într-un pavilion
vecin, consumară îngheţată şi acum vorbeau. Contele nu ar fi
tras cu urechea la convorbirea lor, dacă n-ar fi recunoscut
vocea unuia dintre ei. Vocea aceasta era a tânărului domn
Octav, pe care contele îl auzise vorbind, cu două seri mai
înainte, la clubul domnului de Château-Mailly.
Fără voia lui, contele ascultă.
― Pe cinstea mea! zicea Octav, aş fi dat mult să asist la serata
contelui Artoff.
― E sigur, răspunse interlocutorul său, a cărui voce îi era
necunoscută contelui, că Roland trebuie să fi fost admirabil.
Contele tresări. Pentru ce se vorbea despre Roland şi despre
el?
― Azi-dimineaţă, continuă Octav, m-am întâlnit cu Roland şi
după cât se pare, lucrurile au mers bine.
― Cum bine?
― Roland s-a purtat retras şi modest.
― Chiar aşa trebuia să se poarte.
― Contesa a rămas nemişcată. Nici n-a clipit.
La auzul acestor cuvinte, contele simţi sângele
îngrămădindu-i-se la inimă şi fu cât pe ce să sfărâme paharul
pe care-l ţinea în mână. Cu toate acestea se stăpâni, îşi ţinu
respiraţia şi ascultă.
― Pe cinstea mea! continuă tânărul Octav, trebuie să fii
femeie ca să nu roşeşti niciodată.
― Femeile sunt îndrăzneţe.
― Contesa, după cum spune Roland, a fost plină de spirit, de
graţie şi de nepăsare. Ea s-a prefăcut că atunci îl vede pentru
întâia oară; abia a schimbat cu el câteva cuvinte.
― Ascultă, dragă, îl întrerupse interlocutorul lui Octav, eşti
sigur că Roland nu se laudă?
― Absolut sigur...
425
― Crezi tu că este cu adevărat iubit?

― Fireşte!
― Ai văzut-o pe contesă la el acasă?
― Nu; dar am văzut-o la Operă.
― Cu el?
― Cu el...
― Ea era fără voal?
― Ba cu voal, dar şi l-a ridicat la restaurant.
La aceste din urmă cuvinte, contele simţi o sudoare rece
inundându-i fruntea.
Octav continuă:
― De altfel, eu sunt confidentul lui Roland, el îmi arată toate
scrisorile. Eu am ştiut înaintea tuturor când contesa l-a primit
la Passy. În sfârşit, dragul meu, termină tânărul Octav, ieri
dimineaţă eram la Roland acasă când i s-a adus o scrisoare.
― De la contesă?
― Fireşte. În scrisoarea aceea contesa îl prevenea că va primi
o invitaţie.
Auzind aceste cuvinte, contele se clătină pe scaun.
Octav continuă:
― Atât numai că, după cum îţi poţi închipui, scrisoarea a
doua era scrisă chiar de mâna contesei.
― Dar cealaltă?
― Cealaltă era scrisă de o cameristă. O femeie ca Baccarat e
prevăzătoare.
― Roland îşi caută moartea cu lumânarea, zise interlocutorul.
― Tocmai asta i-am spus şi eu.
― Nu l-am văzut niciodată pe contele Artoff, dar ştiu sigur că
este un om teribil, neînduplecat, mânuieşte la perfecţie armele
şi, la patruzeci de paşi taie un glonte în două pe un ascuţiş de
sabie.
― Vrând-nevrând trebuie să aibă talentele acestea, rânji
domnul Octav, din moment ce a avut curajul să se însoare cu
Baccarat, căci altfel...
Domnul Octav n-apucă să termine.
El auzi în spatele său un ţipăt înăbuşit, sălbatic, o exclamaţie
semănând cu uralele cazacilor, şi în momentul când se ridică
înmărmurit, contele apăru în pragul pavilionului.
Contele Artoff era palid ca un cadavru, buzele i se albiseră,
iar ochii îi scânteiau. El se apropie de tânărul Octav, care
îngheţase de spaimă, îl apucă cu amândouă mâinile de umeri şi
426
îl trânti în genunchi:
― Domnule, îi zise el cu vocea înecată, trebuie să mă cunoşti,
eu sunt contele Artoff, omul acela de a cărui onoare îţi baţi joc
de mai bine de un ceas. Aş putea să te ucid numaidecât, fără
arme, numai cu mâinile. Dacă te-aş târî pe teren, te-aş lăsa
mort pe loc; dar eşti un copil şi poate ai o mamă care te iubeşte,
şi de aceea vreau să te las să trăieşti... te iert, dar cu o condiţie.
Contele era atât de teribil şi atât de maiestuos, încât cei doi
tineri fură cuprinşi de groază. Fanfaronul începu să tremure ca
o frunză şi îngână câteva cuvinte de scuză.
Contele îl ridică.
― Domnule, îi zise el, să-mi juri că te vei întoarce acasă, vei
sta acolo douăzeci şi patru de ore, şi că nu vei căuta să te
întâlneşti cu Roland de Clayet.
― Jur... îngână domnul Octav.
― Dacă nu te ţii de cuvânt, adăugă contele Artoff, voi fi silit
să te ucid... Cu toate acestea nu viaţa dumitale îmi trebuie, ci a
LUI!
Şi contele ieşi din pavilion furios şi teribil ca un uragan.
― Roland este un om mort! îngână amicul lui Octav.
Capitolul LVIII
Există un personaj pe care l-am pierdut oarecum din vedere

şi cu care trebuie să facem cunoştinţă mai de aproape. Este
vorba de acel doctor mulatru care practica medicina la Paris şi a
cărui specialitate era de a vindeca bolile căpătate în ţările
tropicale.
Doctorul era un om de patruzeci de ani. Se născuse în
Guadelupa din părinţi sclavi. Un colonist generos, stăpânul
său, îl făcuse liber; apoi, observând la el înclinaţii serioase
pentru învăţătură, îl dădu mai întâi să urmeze o şcoală
secundară de farmacie, şi la urmă medicina. La douăzeci de ani,
Samuel Albot, aşa îl chema, tot protejat, tot susţinut de fostul
său stăpân, fusese admis doctor şi, după cum am spus, se
dusese în Brazilia, apoi în Paraguay, unde a practicat medicina
câţiva ani.
Într-o zi, împins de gustul pe care-l avea pentru călătorii, se
îmbarcă la bordul unei nave de comerţ, ca chirurg. Nava
călătorea spre Indii.
427
După şase luni, doctorul Samuel Albot debarcă la Calcutta,

după o lună, certându-se cu căpitanul navei, îşi dădu demisia.
În schimb însă se stabili în Calcutta, hotărât să practice acolo
meseria lui de doctor.
Chiar din primul an, tânărul savant fu atras de una din
ramurile cele mai frumoase ale profesiunii sale, de studiul
otrăvurilor aplicate în medicină ca mijloc de vindecare.
India este bogată în aceste daruri funeste. De la pomul aşa
numit Mancenilier, al cărui suc este mortal, până la frunza lată
a arborelui numit Upa, acel gigant, a cărui umbră adoarme
pentru totdeauna pe acela care s-ar culca sub ramurile lui, de
la minerale şi până la reptilele al căror dinte este plin de un
venin fără leac, pământul indian este plin de substanţe, de
produse, de plante, de animale, a căror simplă atingere şi cea
mai uşoară muşcătură este de ajuns pentru a trimite în lumea
morţilor pe imprudentul care n-a ştiut să se păzească la vreme.
Din Calcutta, doctorul trecu în Ceylon, apoi în Sumatra şi în
Java. În cele din urmă făcu înconjurul lumii la bordul unui bric
olandez.
După zece ani, mulatrul se crezu destul de învăţat şi de
experimentat şi veni în Europa, după ce reuşise în ţările
ecuatoriale, să vindece bolile cele mai teribile. El făcuse să
dispară tatuaje recunoscute ca de neşters, vindecase mateloţi
atinşi de ciumă şi părăsiţi de doctorii de pe vasele lor, utilizase
şi experimentase ca leac pentru unele răni grăsimea şerpilor
veninoşi şi întrebuinţase ca antidot foile de Upa, recunoscute
până atunci ca o otravă tot atât de fulgerătoare ca şi acidul
prusic anhidru.
Doctorul se stabili la Paris, unde reputaţia lui era deja
făcută.
El locuia în capitala Franţei de cinci ani, când falsul marchiz
de Chamery, adică Rocambole, i-l încredinţa pe pretinsul
matelot Walter Bright. Se ştie ce rezultat satisfăcător obţinuse
doctorul. După două luni de tratament, sir Williams, tatuatul,
scăpase aproape cu desăvârşire de sluţenia lui respingătoare.
Doctorul Samuel Albot ocupa un foarte frumos apartament,
situat la primul etaj al unui vechi palat din cartierul Saint-
Honoré, care avea o grădină mare, sălbatică, de o neglijenţă
plină de grandoare.
Proprietarul palatului, marchizul d’A... era un gentilom
bătrân foarte bogat şi foarte original, care, din iulie 1830, nu
428
mai pusese piciorul în Paris şi trăia la moşiile sale. Multă vreme

refuzase cu încăpăţânare să închirieze palatul, după cum
refuzase să-i facă reparaţiile cele mai urgente cerute de
arhitectul său. Dar, într-o zi, doctorul se prezentă la el.
Marchizul auzise de renumele ştiinţific al acestuia din ziarul pe
care îl primea la castelul său.
După cum am spus, marchizul era un original pe care
Revoluţia din iulie îl făcuse să-şi piardă puţin minţile. El îl
măsură pe mulatru de sus până jos, îl invită apoi la masă şi
între ei avu loc următoarea conversaţie:
― Domnule, zise marchizul, doriţi să închiriaţi un
apartament în palatul meu?
― Domnule marchiz, răspunse mulatrul, poziţia izolată a
palatului dumneavoastră şi grădina mare care-l înconjoară îmi
plac foarte mult mie, un biet savant care caută liniştea; şi
oricare ar fi preţul pe care mi l-aţi fixa...
― Domnule, zise marchizul, mi s-au oferit cincisprezece mii
de franci ca să-l închiriez, şi am refuzat.
― Totuşi...
― Dar dumneavoastră, zise marchizul, vi-l închiriez fără să
pretind nimic.
― Cum? zise mulatrul mirat.
― Vă dau palatul meu şi sunt gata să fac contract cu
dumneata, pe treizeci de ani, continuă marchizul, numai să
primiţi condiţiile mele.
― Şi anume?
― Grădina să rămână necultivată şi lăsată la voia întâmplării.
― Veţi plăti leafa servitorului şi nu veţi primi la
dumneavoastră nici un funcţionar republican, termină bătrânul
regalist.
― Primesc, zise mulatrul.
Şi doctorul se instala, după opt zile, în palatul marchizului
d’A...
Or, chiar în ziua când contele Artoff ducându-se la Bois se
oprise la pavilionul d’Armenonville şi ascultase, fără voie,
conversaţia tânărului domn Octav, chiar în ziua aceea, domnul
marchiz de Chamery intră în curtea doctorului şi ceru să-l vadă.
― Domnul este acasă, zise portarul salutând până la pământ.
Rocambole lăsă hăţurile în mâna gromului său şi intră
înăuntru. El îl găsi pe doctor într-un vast cabinet de lucru,
429
numit de numeroşii săi clienţi cabinetul otrăvurilor. Pereţii odăii

erau, de jur împrejur, acoperiţi cu rafturi pline de cărţi; o
mulţime de mese erau încărcate cu borcane, cu sticle şi cu tot
felul de instrumente de fizică şi chimie. Pe una din ele era o
cutie mare acoperită cu sticlă. Prin sticla aceea se vedeau o
mulţime de compartimente mici, la fel ca pătratele unei mese de
şah, cu singura deosebire că erau scobite şi conţineau fel de fel
de prafuri, substanţe solide sau lichide, de culori diferite, unele
galbene ca chihlimbarul, altele roşii ea sângele, altele reflectând
toate nuanţele verdelui, de la cel de smarald, până la cel închis,
altele în sfârşit, erau albe ca laptele, albastre ca indigoul, sau
negre ca abanosul pulverizat. S-ar fi crezut că este o paletă
gigantică a unui pictor. Cutia aceea conţinea toate otrăvurile
tropicale.
Când intră Rocambole, doctorul stătea la o masă, cu un
teanc de cărţi în jurul lui şi cu o lupă în mână, şi examinând cu
atenţie încordată filigranele unei frunze verzui şi uscate care,
prin forma şi dimensiunile sale, se cunoştea că nu făcea parte
din vegetaţia europeană.
La stânga sa era un caiet gros, scris chinezeşte.
― Domnul marchiz de Chamery! anunţă cameristul.
Doctorul se sculă repede, arătând prin aceasta consideraţia
pe care o avea pentru nobilul său vizitator şi îi ieşi înainte.
― Bună ziua, doctore, zise Rocambole întinzându-i mâna, te
rog iartă-mă că te întrerup din studiu. Dar, trecând prin faţa
casei dumitale, mi-am adus aminte că l-aţi scăpat pe bietul meu
matelot, şi că am uitat să vă mulţumesc. Am venit să-mi repar
greşeala.
Pronunţând aceste cuvinte cu accentul liber şi politicos al
unui senior mare, Rocambole puse în mod neglijent pe o
măsuţă de lângă el o hârtie de o mie de franci.
Doctorul dădu un scaun marchizului.
― Sunteţi foarte amabil şi foarte bun, domnule marchiz, zise
el, că vă deranjaţi pentru asemenea nimicuri.
― Şi pe lângă aceasta, am venit să vă şi văd, doctore.
Mulatrul salută.
― Veşnic căutaţi în cărţile dumneavoastră, doctore, noi
mijloace de a vă vindeca semenii...
― Domnule marchiz, răspunse doctorul cu modestie, ştiinţa
seamănă cu acele golfuri ale Oceanului Indian, în care se
scufundă oamenii spre a căuta mărgăritare. Cu cât cineva se
430
scufundă mai adânc, cu atât rămâne mai uluit de bogăţiile fără

număr care se găsesc în fundul mărilor, şi regretă că, lipsa de
aer îi sileşte să se întoarcă la suprafaţă. Cu cât savantul
studiază mai mult, cu atât observă că ştiinţa are mai multe
mistere, pe care slăbiciunea lui nu le poate pătrunde.
― Ei, Doamne! doctore, zise Rocambole, ce putem spune noi
ceilalţi, bieţi ignoranţi, pentru care totul este neînţeles, şi ce-am
face noi dacă ar trebui, ca şi dumneavoastră, să ne afundăm
fără încetare şi fără odihnă, în fundul acestui golf pe care îl
numiţi „ştiinţă”?
Pe buzele doctorului flutură un surâs.
― Chiar ieri, continuă Rocambole, am vorbit de
dumneavoastră într-o familie, şi spuneam că aveţi cea mai
frumoasă colecţie de otrăvuri care se poate vedea în Europa.
― Într-adevăr, am multe.
― Unele care omoară şi altele care vindecă.
― Şi, zise doctorul râzând, am şi otrăvuri care provoacă
nebunia.
― Oh! le ştiu, zise Rocambole.
― Da de unde! zise doctorul.
― Este mai întâi beladona.
― Asta, domnule marchiz, este foarte cunoscută în Europa.
De altfel, nebunia provocată de beladonă este momentană.
― Am auzit, continuă falsul marchiz, c-ar fi existând în Java
o altă otravă cu care s-ar obţine un rezultat mai serios. Tot în
familia aceea am povestit o istorie pe care am auzit-o în India.
― Ah! mi se pare că o ştiu.
― Cum, o ştiţi?
― Istoria unei javaneze, care era să fie părăsită de un
european cu care se măritase?
― Exact.
― Ei bine, zise doctorul, vrei să vezi otrava care a provocat
nebunia aceea?
― Cu plăcere.
Doctorul îl duse pe marchiz la cutia cu otrăvuri, ridică
geamul care o acoperea, şi îi arătă cu degetul.
― Praful acesta, de culoare roşie, pe care-l vezi aici...
Şi doctorul continuă cu bunăvoinţa unui savant încântat că
poate vorbi de studiile sale favorite.
― Praful acesta, zise el, este făina unui cartof care creşte în
Java, aproape cum cresc trufele, adică fără sămânţă şi fără
431
rădăcină. O cantitate cât de mică din praful acesta aruncat într-

un pahar este de ajuns a înnebuni pentru totdeauna pe omul
care o înghite.
― Şi nebunia aceasta n-are nici un leac?
― Ba da, unul singur, dar un leac lung, îndoielnic. Acest leac
este una dintre ciudăţeniile din istoria otrăvurilor.
― Pe legea mea! doctore, zise Rocambole, răsturnându-se în
fotoliu, astăzi voi avea norocul să învăţ ceva de la
dumneavoastră, afară dacă nu vreţi să ţineţi secret remediul
acesta.
― Nu, deloc, zise doctorul.
El puse capacul la loc şi se aşeză pe scaun.
Apoi continuă:
― Remediul acesta seamănă întrucâtva cu următoarea
credinţă populară din Franţa. Când un om s-a ars rău, trebuie,
pentru a-şi potoli durerea, şi a face chiar să dispară, să se ardă
încă o dată. Pe superstiţia aceasta absurdă este bazat remediul
meu...
― Cum aşa! zise Rocambole râzând.
― V-am spus adineauri că este de ajuns o cantitate foarte
mică pentru a provoca nebunia, şi este de ajuns puţin mai mult
pentru a provoca moartea. Ei bine, acelaşi praf, dat într-o
cantitate mare de tot, dar absorbit puţin câte puţin, cam a mia
parte dintr-un gram luată în toate zilele, cel puţin un an sau doi
de-a rândul, reuşeşte deodată să înlăture răul provocat, adică
să readucă bolnavul în starea lui normală.
― Ştiţi că este foarte curios ce-mi spuneţi, doctore! strigă
marchizul cu o naivitate prefăcută.
Doctorul ar fi fost dispus, fără îndoială, să-şi continue
dizertaţiile sale ştiinţifice când se auzi afară un zgomot mare.
Cameristul deschise repede uşa, şi în spatele lui doctorul
văzu doi oameni speriaţi care strigau:
― Un doctor! repede, un doctor!
― Ce este? întrebă doctorul, obişnuit cu asemenea lucruri.
― Domnule, răspunse unul din cei doi necunoscuţi, care
trecuseră din întâmplare prin strada Saint-Honoré şi care
asistaseră la accident, un nenorocit de lacheu a fost lovit de o
trăsură. A leşinat. Pe când mulţimea se strânsese în jurul lui,
cineva a spus că în casa aceasta este un doctor şi am venit să
vă rugăm să-l ajutaţi pe nenorocitul acesta.
Doctorul zise:
432
― Vin numaidecât, domnule.

Apoi, îşi luă trusa şi, întorcându-se spre marchiz zise:
― Îmi daţi voie să vă las un moment singur? întrebă el.
― Mă rog, zise Rocambole.
Doctorul merse imediat după cei doi trecători, traversă curtea
şi găsi lungit pe trotuar, înconjurat de o mulţime compactă, un
lacheu leşinat.
― Dezbrăcaţi-l, ordonă doctorul, după ce servitorul fu dus în
odaia portarului.
Doi oameni se grăbiră să-l dezbrace. Doctorul îi desfăcu
cămaşa, îi pipăi pieptul, coastele, spatele, apoi fiecare membru
în parte.
― N-are nimic, zise el, s-a ales numai cu spaima, stropiţi-l cu
apă, şi frecaţi-l la tâmple cu oţet.
După câteva minute, lacheul deschise ochii şi respiră
zgomotos. Lacheul acesta era Zampa.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe când doctorul alerga la datoria sa, Rocambole rămăsese
singur în cabinetul de lucru între cărţi şi otrăvuri. Marchizul nu
pierdu nici o secundă şi, imediat ce uşa fu închisă, luă un
carton mic, pătrat, de pe o măsuţă şi se repezi la cutia cu
otrăvuri.
„Zampa este un om preţios, îşi zise el, s-a lăsat tocmai la
timp lovit de trăsură. Merită să-i dau cinci sute de franci.”
Rocambole ridică geamul. Apoi luă uşor o cantitate mică din
praful roşu care provoca nebunia, puse praful în cartonul pe
care îl luase de pe masă şi îl îndoi întocmai ca un farmacist. În
fine, îşi scoase portofelul şi puse praful cu băgare de seamă
într-însul.
„Când te gândeşti, socoti el, că prăfuleţul acesta mă costă o
mie cinci sute de franci; o mie pe care am dat-o doctorului şi
cinci sute pe care trebuie să-i dau lui Zampa. Preparativele
pentru căsătoria mea cu domnişoara de Sallandrera mă costă
cam multe parale. Mariajul ăsta o să mă ruineze.”
El se aşeză atunci liniştit în faţa mesei la care îl găsise pe
doctor şi se prefăcu că descifrează manuscrisul chinezesc.
După trei minute, doctorul se întoarse.
― Ei bine! îl întrebă Rocambole pe un ton compătimitor, ce s-
a întâmplat cu nenorocitul acela?
― A fost mai mare spaima.
433
― Nu e deloc rănit?
― Deloc.
Şi începură să vorbească de altceva.
Marchizul mai stătu încă o oră la doctorul mulatru, îl întrebă
o mulţime de lucruri asupra manuscrisului chinezesc, apoi îşi
ceru voie să se retragă şi plecă.
Pe când cobora strada Saint-Honoré, puţin înainte de a
ajunge la piaţa Beauvou, unde după cum se ştie era situat
palatul de Château-Mailly, marchizul zări un lacheu care tocmai
traversa strada. Era Zampa, care, după ce jucase comedia, se
întorcea liniştit acasă.
„Tare aş fi curios, se gândi Rocambole, să ştiu dacă
împieliţatul acesta va recunoaşte în mine pe omul cu haina
poloneză”.
El învârti biciul în aer şi, cu îndemânarea unui vizitiu
îmbătrânit în meserie, îl atinse puţin pe Zampa.
― Hei! strigă el.
Zampa se dădu repede la o parte, apoi se întoarse şi se uită
cu indiferenţă la tânărul care conducea echipajul.
„Nu mă recunoaşte”, îşi zise Rocambole.
Şi, continuându-şi drumul, se întoarse în strada Verneuil.
Era ora unu, după prânz. O trăsură de piaţă aştepta în
curtea palatului.
― Ce-i asta? Cine a venit în vizită într-o astfel de trăsură?
întrebă marchizul, mirat, pe valetul care tocmai îi ieşea înainte.
Este pentru mine?
― Nu, pentru domnul viconte, răspunse servitorul.
„Fabien are cunoştinţe de soiul ăsta!?” se întrebă Rocambole
mirat, pe când valetul adăugă:
― Cu trăsura aceasta a venit domnul conte Artoff.
― Contele Artoff!? exclamă marchizul uimit.
― Da, domnule...
„Ha! ha! îşi zise Rocambole, trebuie să fie ceva nou; fac
prinsoare că mina nu mai are mult până explodează... păzeşte-
te Rocambole!”
Şi intră imediat la Fabien, pe care-l găsi în salonul de fumat
stând de vorbă cu tânărul rus.
Contele era palid şi părea cu totul trist.
Cât despre Fabien, acesta avea un fel de bucurie la sosirea
neaşteptată a lui Rocambole, şi marchizul citi în privirea lui
următoarele cuvinte:
434
„Ai sosit la timp pentru a pune capăt unei convorbiri penibile

pentru mine.”
Rocambole se oprise în pragul uşii şi părea că întreabă
uitându-se când la conte, când la cumnatul său, de ce contele
era aşa de neliniştit.
Dar iată ce se întâmpla:
Capitolul LIX
Contele Artoff îl lăsase pe tânărul Octav ameţit şi aproape

înspăimântat de scena pe care i-o făcuse; apoi se urcă pe cal şi
o luă la fugă până la bariera l’Étoile. Dar acolo, se opri,
poruncind lacheului său să ducă înapoi caii la palat.
Apoi contele se urcă în prima trăsură ce o întâlni.
― Strada Verneuil, palatul de Chamery, zise el vizitiului.
Contele dorea să-l vadă pe Fabien. Voia să-l vadă, pentru că
îşi adusese aminte că vicontele, în seara când se întâlniseră la
club, smulsese scrisoarea, pe care Roland voia să o arate, şi o
arsese la lumânare. Or, dacă Fabien făcuse astfel, însemna că
ştia secretele domnului de Clayet.
Fapta lui Fabien, plicul scrisorii, povestirea domnului Octav,
se contopeau pentru a forma un mănunchi de probe, înaintea
cărora omul cel mai neîncrezător ar fi deschis ochii fără să vrea.
Dar contele tot se mai îndoia încă, atât de mult îşi iubea soţia,
atât de mult mai credea în ea... Chiar în ajun i se păruse nobilă
şi nevinovată... Dar incertitudinile contelui nu puteau fi de
lungă durată. El îşi zise că dacă l-ar sili să vorbească pe
vicontele d’Asmolles, acesta îi va spune adevărul. De aceea îşi
trimise calul şi, în loc să se ducă acasă, se duse la Fabien.
De altminteri, contele ştia foarte bine că ar fi în stare să-şi
ucidă nevasta dacă ar da ochii cu ea... Dar el încă o iubea! O
iubea cu toată furia disperării sale.
Fabien o lăsase singură pe Blanche după dejun, şi scria nişte
scrisori când, contele Artoff intră ca o furtună în cabinetul său
de lucru.
― Cum! dumneata, dragă conte? zise Fabien care, văzând
paliditatea contelui, bănui că-l lovise vreo nouă nenorocire.
― Da, eu sunt, zise contele, şi am treabă cu dumneata.
Fabien îi dădu un scaun şi nici nu băgă de seamă că
vizitatorul nu-i întinsese mâna. Rusul rămase în picioare.
435
― Scumpul meu viconte, zise el, dumneata eşti prieten bun

cu Roland de Clayet, cel puţin aşa cred!?
― Da şi nu, zise Fabien, care tresări la numele de Roland. E
cu şase sau şapte ani mai mic ca mine, dar părinţii noştri erau
prieteni, şi am promis chiar bătrânului unchi, tutorele său, de a
veghea asupra lui în mijlocul oceanului parizian.
Contele Artoff urmă:
― Sunt mai bine de şase sau şapte ani de când suntem
prieteni, nu-i aşa?
― Da, sigur, scumpul meu conte.
― Spune-mi drept, ai fost cu adevărat prietenul meu?
― Cred că voi fi întotdeauna. Dar, zise Fabien surâzând, ca şi
cum ar fi sperat să liniştească furtuna, pentru ce iei tonul ăsta
aşa de ceremonios, scumpul meu amic?
― Vrei să zici solemn, nu e aşa? zise contele.
― Poate.
― Tonul acesta înseamnă, răspunse contele grav, că unul
dintre cei doi amici ai dumitale, poate eu, poate domnul de
Clayet, va fi mort mâine la ora aceasta.
Fabien se sculă repede.
― Eşti nebun? îi zise vicontele.
― Scumpul meu viconte, continuă rusul, vreau să-ţi pun o
întrebare foarte simplă şi apelez la prietenia dumitale pentru a-
mi răspunde.
― Spune, zise Fabien.
― Alaltăieri, la clubul domnului de Château-Mailly, Roland de
Clayet, care juca cu noi, a primit o scrisoare.
― Da, zise d’Asmolles.
― Această scrisoare, i-a arătat-o domnului de Chamery,
cumnatul dumitale.
― Şi asta-i adevărat.
― Dumneata i-ai smuls-o din mâini...
― Da.
― Şi ai ars-o.
Fabien făcu un semn afirmativ din cap.
― De ce?
Contele accentua cu o intonaţie ciudată această întrebare.
― Pentru că Roland este un descreierat, răspunse Fabien
nemaiavând încotro.
― Asta nu e un răspuns, scumpul meu viconte.
― Ei bine! continuă Fabien, pentru că Roland vrea să
436
compromită o femeie.
― Mă iartă, zise contele, al cărui sânge rece semăna cu acea
linişte ameninţătoare care preceda marile furtuni, dă-mi voie să
te fac atent că dacă n-ai fi cunoscut-o pe acea femeie de care îţi
vorbesc...
― N-aş fi procedat astfel, nu-i aşa?
― Fără îndoială.
― Aşa e, răspunse domnul d’Asmolles.
Contele Artoff continuă:
― Or, nu numai că o cunoaşteţi, dar toţi domnii aceia, între
care era şi domnul Octav, o ştiau de asemenea, cel puţin după
nume, căci în jurul meu s-a surâs şi s-a şoptit.
― Se poate, zise Fabien. Roland nu poate să ţină un secret.
― Atunci, mărturiseşte, amice, că acţiunea dumitale de a
arde scrisoarea n-avea nici un motiv, pentru că toată lumea era
la curent cu aceasta.
Fabien nu se aşteptase la o asemenea argumentare teribilă;
se încurcă şi tăcu. Contele continuă:
― Un alt motiv, mai puternic, mai impunător, v-a făcut să
procedaţi astfel. Acest motiv, iată-l: printre noi se găsea un om
care era bărbatul acestei femei... viconte, şi te rog pe cuvânt de
onoare să-mi răspunzi! termină solemn contele Artoff.
― E adevărat, murmură Fabien zăpăcit.
― Oh! continuă tânărul rus, nu-ţi cer numele acelui
nenorocit a cărui onoare a fost târâtă în noroi de trei sau patru
tineri nebuni. Dar la rândul dumitale, trebuie să mă asculţi.
― Vorbeşte, murmură Fabien.
― După plecarea voastră, am rămas la masa de joc, sub care
căzuse plicul scrisorii pe care o primise domnul de Clayet. Am
ridicat-o şi am recunoscut scrisul: era al soţiei mele!
Fabien făcu un gest de disperare şi nu răspunse.
― M-am dus acasă şi am arătat plicul soţiei mele. Ea a scos
un strigăt de mirare, de încremenire, care era atât de sincer
încât am crezut un moment că domnul de Clayet era cel mai
infam dintre oameni, că a falsificat sau a imitat acest scris.
― Se poate şi asta, zise Fabien, care credea că nobilul conte
n-ar avea alte probe despre vinovăţia soţiei sale, nu din partea
lui Roland, ci din partea altuia care voia să-l păcălească.
― Aşteaptă, zise contele... n-am isprăvit. Soţia mea mi-a zis
să-l invit pe domnul de Clayet la ceai. Aţi petrecut seara
împreună, la mine.
437
― Şi n-am surprins nici o privire, nici un cuvânt care mi-ar fi

dat de bănuit.
― Aşteaptă... aşteaptă încă!
Şi contele povesti în mod amănunţit, cu linişte, cu o voce
apăsată şi clară, ceea ce se petrecuse şi auzise.
Pe când vorbea, contele aruncă o privire adâncă şi
pătrunzătoare asupra lui Fabien, ca şi cum ar fi voit să-i
pătrundă gândul cel mai intim.
În timp ce contele vorbea, domnul d’Asmolles lăsase capul în
jos şi năduşeala îi curgea de pe frunte.
― Amicul meu, zise contele, totul e posibil în lumea asta,
totul, chiar aparenţa cea mai completă a crimei, atunci când
crima nu s-a făptuit. Timp de o oră mi-am pus toate întrebările.
Mi-am zis că domnul de Clayet ar putea fi un mizerabil,
lăudându-se celui dintâi venit cu o fericire imaginară şi
mergând până acolo cu laşitatea încât să imite un scris... Dar
mi-am amintit numaidecât de ceea ce ai făcut, şi o voinţă
impunătoare, contra căreia aş fi încercat în zadar să lupt, m-a
împins la dumneata. Mi-am zis că dumneata trebuie să ştii
adevărul, întregul adevăr...
― Sunt nevoit să vi-l declar?... bâlbâi Fabien.
― Poate... Dar să ştii, zise contele, dacă vei tăcea, mă duc
imediat de aici la domnul de Clayet şi îi zbor creierii.
― Ah! conte...
― Dacă îmi vei spune că soţia mea este vinovată, mă voi bate
cu el şi-l voi ucide în mod legal. Dacă, în fine, îmi vei spune că
ea este nevinovată, te voi crede pe cuvânt.
Domnul d’Asmolles fusese prins cu vorba.
― Ei bine! nu-mi răspundeţi?
Un suspin scăpă din pieptul lui Fabien.
― Trimiteţi martori lui Roland, murmură vicontele cu vocea
sufocată.
Contele păru că se clatină un moment, ca şi cum cuvântul
acestui om de onoare ar fi fost pentru el o lovitură de trăsnet;
dar îşi veni în fire numaidecât şi zise:
― Ei bine, te cred. Dar ai vreo probă?
― Vai! da...
― Ai văzut-o pe contesă la Roland?
― Am văzut-o.
Rocambole intră tocmai în momentul când Fabien pronunţa
aceste din urmă cuvinte.
438
Prezenţa sa era necesară, şi-l puse pe conte într-o situaţie

critică, o situaţie care de obicei îi forţează pe oamenii robuşti, şi
care sunt gata să cadă, să-şi vină în fire, căci sosirea
neaşteptată a unei alte persoane face un apel indirect la orgoliul
lor.
Acest om disperat avu curajul să rămână în picioare şi să
întindă mâna lui Rocambole.
― Bună ziua, îi zise rusul cu vocea schimbată.
Dacă n-ar fi fost paliditatea care acoperea fruntea contelui
Artoff, Rocambole ar fi putut crede că are în faţa sa pe omul cel
mai liniştit din lume.
― Scumpul meu viconte, continuă rusul, ai fost prietenul
meu cel mai bun şi mi-o dovedeşti, încă.
― Ah! murmură Fabien, astăzi şi totdeauna.
― Ei bine, dă-mi o probă a acestei prietenii.
― Ce probă anume?
― Nu-ţi cer un lucru imposibil, ci numai să-mi serveşti de
martor contra aceluia care este amicul dumitale.
― Care mi-a fost, zise Fabien, căci astăzi nu-mi mai este
prieten.
― Îţi mai cer şi un alt serviciu, continuă contele. Nu vreau să
mă duc astăzi acasă, şi te rog să mă ascunzi aici până mâine.
― Domnule conte, zise Rocambole, aici eşti ca la dumneata
acasă.
Apoi contele Artoff se aşeză la o masă şi scrise soţiei sale
următoarea scrisoare:
„Doamnă,
Ieri m-am îndoit, astăzi sunt sigur.
Nu voi mai veni la palat şi n-o să mă mai vezi niciodată.
Mâine mă bat cu domnul Roland de Clayet şi sper să-l ucid.
După o oră, dacă nu-mi voi găsi moartea singur, moarte pe
care nu vreau să o am de altă mână, voi părăsi Franţa.
Te iubeam şi te iert.
Contele Artoff.”
După ce contele termină acest bilet, îl îndoi, îl lipi şi îi zise

domnului d’Asmolles:
― Te părăsesc pentru o oră, prietene. La revedere. Adio,
domnule de Chamery.
Contele plecă, liniştit ca totdeauna, dar cu durerea în inimă.
439
― Unde merge domnul? întrebă vizitiul.

― Strada Provence, răspunse el.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Domnul Roland de Clayet era acasă. De dimineaţă, primise o
scrisoare, scrisă de aceeaşi pretinsă cameristă.
Epistola aceea spunea:
„Aseară te-ai purtat foarte bine şi te voi recompensa. Dacă se

poate, aşteaptă-mă acasă până la ora cinci. Poate că voi găsi un
moment liber şi voi putea să dau o fugă să te văd.”
Roland nici nu se gândise să iasă din casă. Dăduse drumul

chiar cameristului, pentru a fi absolut singur cu ea, dacă venea.
Pe la ora unu şi jumătate sunetul clopoţelului îl făcu să tresară.
― „Ea este!...” se gândi el, repezindu-se la uşă.
Dar cum deschise uşa, se retrase înapoi, şi i se păru că
pământul se învârteşte cu el. Nu era ea, ci el. El, bărbatul,
teribilul conte Artoff.
― Domnule, îi zise contele, am puţine lucruri de vorbit cu
dumneavoastră. Cu toate acestea în pragul uşii nu pot spune ce
am de spus, şi de aceea, vă rog, să-mi daţi voie să intru în casă.
Şi contele intră în prima cameră care o găsi deschisă înaintea
lui, adică în salon.
El rămase în picioare.
Roland închise uşa şi veni după conte.
Tulburarea şi emoţia tânărului nu ţinură mult. Roland era
prea vanitos şi prea curajos de altfel, pentru a nu se ridica
imediat la înălţimea rolului său.
El ghicise motivul vizitei contelui după tonul ameninţător şi
după privirea lui rece.
Roland veni aşadar după conte, cu fruntea sus, cu surâsul
dispreţuitor pe buze; el îl salută din nou şi îi zise:
― Cu ce vă pot servi, domnule conte?
― Domnule, răspunse contele, am venit să aflu un singur
cuvânt de la dumneavoastră: Ştiu totul.
În loc de a protesta, Roland se înclină şi răspunse:
― Domnule, sunt la ordinul dumneavoastră.
― Foarte bine, zise contele.
― Condiţiile dumneavoastră, oricare ar fi ele, le primesc.
― Mai întâi pistolul, apoi spada; căci, adăugă rusul trebuie să
440
vă închipuiţi, ne batem pe viaţă şi pe moarte.

― Cum veţi voi.
― Mâine, la ora şapte, dimineaţa.
― Unde?
― Ah! zise contele, să nu credeţi că ne vom bate în pădurea
Boulogne. Ea ar putea veni să plângă în faţa noastră, pentru a
ne despărţi. Ne vom bate în pădurea Vincennes, între fort şi
Nogent; ne vom întâlni la barieră, la ora şase şi jumătate.
― Voi fi acolo, împreună cu martorii mei, răspunse Roland.
― Adio, domnule; pe mâine, zise contele cu un sânge rece
teribil.
― Pe mâine, zise Roland, conducându-l cu politeţe până la
scară.
Ajunşi aici, cei doi oameni schimbară o ultimă privire şi un
ultim salut.
Privirea contelui era pătrunzătoare ca ascuţişul unei săbii.
După cum se vede, în întrevederea aceasta Roland fusese
foarte demn, foarte la locul lui: fapta contelui o găsise logică,
din moment ce ştia totul. O dată ce contele era la curent,
trebuia să se bată.
Dar oricare altul în afară de Roland, care nu avea bun în el
decât o scânteie de curaj, s-ar fi gândit la contesă, imediat după
plecarea contelui. Oricine altul s-ar fi întrebat ce a făcut
bărbatul trădat cu soţia lui, la ce supliciu a supus-o rusul
acela, cu firea pe jumătate sălbatică, pe femeia pe care o iubise.
Roland nici nu se gândi la lucrul acesta. El era omul care nu
trăia decât prin vanitatea lui. Nu avea inimă, nu o iubea pe
contesă; ar fi renunţat chiar să o vadă, dacă lumea întreagă ar fi
ştiut că el este iubit de ea.
În provocarea contelui, după ce îi trecu primul moment de
emoţie, el nu văzu decât mijlocul de a creşte şi mai mult în ochii
tinerilor nebuni, uimiţi de aventura lui. Un duel cu contele
Artoff îl făcea pe Roland să treacă drept mai mult decât este. Nu
se gândi un singur moment că rusul ar fi putut să-l omoare;
Roland se simţea curajos, pentru că se simţea un om fericit.
În prada unei bucurii înfrigurate, el îi scrise domnului Octav
„Nobilul meu amic,

Am ajuns la actul al cincilea!... a venit ziua întunecoasă a
răzbunării şi nu este departe ora ispăşirii tuturor păcatelor mele.
441
Se poate întâmplă să mor din cauza acelei adorabile contese

Artoff.
Ea mă iubeşte prea mult şi m-a compromis.
Contele ştie totul, dragul meu, şi este neînduplecat... el vrea să
se bată pe viaţă şi pe moarte, mai întâi cu pistolul şi apoi cu
spada, până când unul din noi va cădea mort pe teren.
Acesta va fi unul din cele mai frumoase dueluri, un duel cum
de multă vreme nu s-a mai văzut, în special de când s-a luat
obiceiul de a se face duelurile la ora patru după-amiază, dueluri
care mai totdeauna se sfârşesc printr-o zgârietură şi printr-un
dineu copios.
Acesta va fi un duel sălbatic, dragă Octav, un duel care îţi va
face onoare, fiindcă tu vei fi unul din martorii mei, nu este aşa?
Ce s-a petrecut la palatul Artoff, nu ştiu.
Fără îndoială, monstrul a ucis-o. Orişicum, nu îndrăznesc să
ies din casă până diseară.
Sper că va găsi mijlocul de a-mi trimite ştiri despre ea.
Anunţă şi pe marchizul de B... Şi veniţi la mine mâine
dimineaţă, la ora şase.
Prietenul tău, care este în pericol de moarte,
Roland
P.S.: Mi-a venit acum o idee frumoasă.

Dacă se va întâmplă să-l ucid pe bietul conte, probabil că
aceasta nu o va împiedica pe Baccarat să mă mai iubească. Atât
numai, că ea va pleca din Paris, eu mă voi duce după ea, şi vom
fugi amândoi să ne ascundem fericirea în vreun colţişor
îndepărtat.”
Scrisoarea aceasta singură ar fi meritat să-l trimită pe Roland

pe lumea cealaltă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Plecând de la Roland, contele Artoff se duse la domnul de
Château-Mailly.
― Dragă duce, zise el, am venit să-ţi cer un serviciu.
― Spune, conte.
― Mâine mă bat.
― Dumneata?
― Eu. Vrei să-mi fii martor?
― Fără îndoială... dar...
442
― Ai vrea să ştii pentru ce mă bat?

― Tocmai, duelul este un lucru atât de trist!
Contele surâse cu mâhnire.
― Mă bat, zise el, pentru că ieri şi chiar azi dimineaţă eram
cel mai fericit dintre oameni şi pentru că acum sunt cel mai
nenorocit dintre ei.
― Dumnezeule! ce spuneţi?
― Iubeam, zise contele, dar nu eram iubit. Am crezut că
pocăinţa face câteodată îngeri, dar acum am convingerea că
viciul convertit pentru moment se întoarce mai curând sau mai
târziu tot de unde a plecat... Asta e totul.
― Dar... ce spuneţi... Dumnezeule!... Se poate? Contesa...
Tânărul rus îl opri pe amicul său cu un gest.
― Nu-mi mai vorbi de ea... Ea este moartă pentru mine,
murmură el.
Capitolul LX
Pe când se întâmplau evenimentele acestea, o altă scenă nu

mai puţin dramatică şi sfâşietoare se petrecea la palatul Artoff
în strada Pépinière.
După cum se ştie, contele plecase călare de acasă, la prânz,
după ora mesei. De două zile de când sosise contele, francez în
gusturi, în obiceiuri şi cu sufletul chiar, nu se putea sătura de
viaţa pariziană.
În ajun, hoinărise prin Paris până la ora prânzului.
În ziua aceea, văzându-l că pleacă, Baccarat îi spusese
surâzând:
― Du-te, dragul meu, îţi dau voie să te plimbi până la ora
mesei.
Şi Baccarat plecă şi ea pentru a face diferite cumpărături. Ea
se întoarse pe la ora trei. Abia atunci află că soţul ei îşi
trimisese calul acasă şi luase o trăsură de piaţă. Lucrul acesta i
se păru curios, dar nu îi dădu multă importanţă.
După o oră primi o scrisoare.
Epistola aceasta nu era cea pe care contele Artoff i-o scrisese
la domnul d’Asmolles: era de la domnul Roland de Clayet.
Acesta stătuse acasă până la ora cinci, apoi văzând că nu
vine nimeni, îi scrisese lui Baccarat următorul bilet:
443
„Scumpul meu înger,

Acela care te iubeşte stă de mai bine de un ceas pe cărbuni
aprinşi. Numai teama de a te găsi moartă, mă împiedică să dau
fuga la tine.
Mi-e frică să nu se fi dedat la violenţe extreme! acum a plecat
de aici. Ne vom bate mâine. Ah! a muri pentru tine este cea mai
glorioasă moarte.
Voi avea curajul să înving pentru a te proteja.
În numele cerului, te rog, trimite-mi un cuvânt, unul singur!
Roland de Clayet.”
Scrisoarea aceasta fusese adusă de cameristul domnului de

Clayet.
Omul lui Rocambole intrase în curte cu un aer ţanţoş; apoi,
zărind un grom care lustruia hamurile, se duse de-a dreptul la
el şi îi puse în mână doi ludovici.
― Doamna contesă este acasă? întrebă el pe un ton misterios.
― Acum s-a întors, răspunse gramul.
― Poţi să-i dai scrisoarea aceasta imediat?
― Daţi-mi-o.
― Ei... în mână.
― Da... din partea cui?
― Din partea sorei sale, răspunse valetul, după cum fusese
învăţat.
Gromul urcă cu scrisoarea.
― Din partea doamnei Rolland, cu ordinul de a nu o da decât
în mâna doamnei contese, zise el.
Baccarat îşi aruncă ochii pe adresă şi fu surprinsă că nu
recunoaşte scrisul sorei sale. Tocmai voia să rupă plicul când
auzi în curte uruitul unei trăsuri. Contesa crezu că era bărbatul
ei şi în loc de a deschide scrisoarea, alergă la fereastră, se uită
afară şi fu şi mai mirată văzând că se opreşte în faţa scării
cupeul sorei sale, din care coborî Cerise.
― Cum!? îşi zise ea. Cerise îmi scrie şi în acelaşi timp vine să
mă vadă... Ce, a înnebunit!?
Şi, nemaigândindu-se la scrisoare, alergă în întâmpinarea
doamnei Rolland.
Cele două surori se îmbrăţişară.
― Vino încoace, dragă zăpăcito, zise Baccarat, târând pe
Cerise în budoarul ei, explică-mi pentru ce vii în acelaşi timp cu
scrisoarea pe care mi-ai trimis-o...
444
― Ce scrisoare?... întrebă Cerise uimită.

― Şi pentru ce pui pe alţii să scrie, în loc să scrii tu cu mâna
ta?
― Dar n-am pus pe nimeni să-ţi scrie!
Baccarat luă scrisoarea de pe masă.
― Uită-te, zise ea, scrisoarea aceasta mi-a fost adusă chiar
acum din partea ta.
― Din partea mea?
Cerise păru atât de uimită, încât Baccarat rupse plicul
scrisorii, strigând:
― Asta e prea mult.
Îşi aruncă ochii pe iscălitură şi citi:
Roland de Clayet
Din ce în ce mai uimită, ea se uită pe prima pagină, dădu un
ţipăt de groază şi îngălbeni.
― Dumnezeule! zise ea, visez?
Scrisoarea îi scăpă din mână.
Cerise o luă de jos, o citi la rândul ei şi murmură:
― Dar... nu înţeleg nimic!
Cele două femei se uitară una la alta, şi Baccarat, un
moment zăpăcită, strigă furioasă:
― Dar abia îl cunosc pe omul acesta!... nu mi-a sărutat decât
o singură dată mâna!
― Ah! murmură Cerise, te cred, te cred, soră dragă; dar omul
acesta este nebun, sau... ce vrea el să spună? Cine este acela de
care vorbeşte... cine l-a provocat... cu cine se bate?
― Înnebunesc! exclamă contesa din ce în ce mai zăpăcită.
În momentul acela, uşa se deschise şi cameristul îi înmână o
scrisoare adusă de un comisionar de stradă.
― O scrisoare de la domnul conte, zise valetul, care
recunoscuse scrisul stăpânului său.
Baccarat o luă tremurând, o citi şi căzu leşinată, dând un
ţipăt teribil.
S-ar fi zis că scrisoarea aceea o trăsnise.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După un sfert de oră, revenindu-şi în simţire, dar tot nebună
de durere, Baccarat îi spuse surorii sale cu vocea întretăiată de
plânsete:
― Vino, vino, la omul acesta... vino... trebuie să-l văd,
trebuie! oh! iubitul meu Stanislas... soţul meu... oh!
445
mizerabilul... ah! scrisul acela, scrisul meu imitat...

Dumnezeule! Dumnezeule!
Şi contesa, pierdută, înnebunită, abia ţinându-se pe picioare
şi sprijinită de sora sa, se urcă în trăsura Cerisei şi strigă
vizitiului:
― Strada Provence, în galop!
Cerise se urcase alături de sora sa, o ţinea de mâini, se uita
la ea cu spaimă, căci Baccarat înnebunise deodată.
Vizitiul dădu bice calului, care făcu o săritură şi sări în
direcţia străzii Provence. Pe drum, contesa îşi ţinu dinţii strânşi,
privirea fixă şi zăpăcită: ea pronunţa cuvinte fără şir şi fără
înţeles.
― Aşteaptă-mă, rămâi în trăsură, îi zise Cerise, nu vreau să
intri tu înăuntru, vreau să-l văd eu singură pe omul acesta...
Vreau să-l aduc aici, în stradă, în genunchi la picioarele tale.
Baccarat nu răspunse; ea izbucni în lacrimi, abia putu să
facă un semn afirmativ şi rămase zdrobită în fundul cupeului.
Cerise urcă repede pe scară, ajunse la uşa lui Roland şi sună
cu agitaţie.
Valetul nu se întorsese încă şi veni însuşi Roland să
deschidă.
La vederea unei necunoscute el se retrase uimit.
― Domnul de Clayet? întrebă Cerise.
― Eu sunt, doamnă.
Cerise intră şi închise uşa.
― Domnule, îi zise ea repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca
agitaţia să nu-i taie şirul cuvintelor, eu sunt doamna Léon
Rolland.
Roland făcu un gest de surprindere.
― Sora contesei!... Ah!... intraţi doamnă, intraţi.
― Sora mea, continuă Cerise, este jos... în trăsura mea.
― Trăieşte! Sănătoasă! A scăpat!? strigă Roland în culmea
bucuriei... Ah! vă mulţumesc, vă mulţumesc, doamnă.
― Este jos... continuă Cerise înmărmurită, ea este sfâşiată de
durere, e nebună... nu ştie ce înseamnă scrisoarea
dumneavoastră.
― Oh! Dumnezeule! murmură Roland, care crezu că este
momentul să ridice ochii spre cer... contele nu se întorsese
acasă... şi ea... n-a avut de unde să afle...
― Ea nu înţelege nici scrisoarea dumneavoastră, continuă
Cerise, a cărei uimire creştea din ce în ce, după cum nu înţelege
446
nici scrisoarea pe care a primit-o de la bărbatul ei.

Ea îi întinse lui Roland scrisoarea contelui. Roland o citi.
― Vai! Dumnezeule! suspină el, cu o linişte care i se păru
foarte la locul ei, înţeleg emoţia bietei femei... şi groaza pe care a
avut-o... Dar, n-aveţi nici o grijă, doamna, eu o voi proteja...
fiindcă o iubesc!
― Domnule! strigă Cerise, simţindu-se cuprinsă de ameţeală,
ori în toate acestea este o neînţelegere infamă, ori
dumneavoastră sunteţi cel mai nelegiuit, cel mai laş dintre
oameni... Sora mea abia vă cunoaşte... Sora mea nu v-a iubit
niciodată... Ea n-a fost niciodată...
― Ah! mă iartă, zise Roland cu sânge rece şi întrerupând pe
Cerise, mi se pare că Louise nu v-a spus secretele ei, şi acum
văd că am făcut o prostie... Ar fi trebuit să înţeleg, sau mai bine
zis să mă fac că nu înţeleg... Dar, în sfârşit, doamnă, nu mă pot
lăsa tratat astfel, de laş, de nelegiuit, şi dumneavoastră mă siliţi
să vă spun că Louise a fost bună pentru mine, că opt zile la
rând m-a primit la Passy într-o căsuţă misterioasă... şi că de
trei ori a venit aici, la mine... ea...
Cerise dădu un ţipăt, îşi închipui că are de-a face cu un
nebun, şi fugi coborând scara câte două trepte, deschise
portiera cupeului şi se aruncă în braţele surorii sale, care era pe
jumătate moartă.
― Vino şi tu, îi zise ea, vino... el zice că l-ai primit la Passy,
într-o căsuţă misterioasă... că ai venit şi aici, la el. Omul acesta
este nebun!
Cuvintele acestea o iritară pe Baccarat şi îi dădură o energie
de necrezut. Ea se repezi afară din cupeu şi, urmând-o pe sora
sa, urcă scara mai mult alergând.
Roland era tot în uşă.
El o văzu pe contesă, dădu un ţipăt de bucurie, şi alergă la ea
voind să o îmbrăţişeze.
― Ah, Louise!... scumpă Louise! murmură el.
Baccarat, ieşită din fire, îl împinse indignată.
― Eşti laş sau nebun! îi zise ea. Niciodată n-ai avut dreptul
să mă chemi pe nume.
― Scumpa mea, răspunse Roland pe un ton drăgăstos, nu
sunt nici nebun, nici laş... sunt stângaci... am crezut că sora ta
ştie...
― Ce să ştie! exclamă Baccarat. Ce poate şti ea?... ce vrei să
spui?... a existat vreodată ceva între noi amândoi?
447
― La rândul meu, aş putea să te întreb dacă nu eşti tu

nebună, zise el, ori vrei să glumeşti cu mine?
Baccarat căzu pe un scaun.
― Oh! omul acesta este un mizerabil, murmură ea
ascunzându-şi capul în mâini.
― Ascultă, dragă, continuă Roland cu convingere, căci emoţia
întipărită pe figura frumoasei Baccarat făcea să se şteargă şi
ultima deosebire ce exista între ea şi falsa contesă Artoff,
ascultă, draga mea... de ce vrei să joci comedia aceasta cu mine.
Uită-te... recunoşti perniţa aceasta?... nu mai departe, alaltăieri,
când ai venit, n-am îngenuncheat pe ea la picioarele tale?
La aceste din urmă cuvinte, Baccarat se ridică înfuriată, cu
privirea, înflăcărată. Ea tocmai ridicase mâna să-l pălmuiască
pe Roland, când Cerise îi opri braţul.
În mintea Cerisei străbătu un fulger de lumină.
― Ah!... înţeleg totul, zise ea, înţeleg totul... adu-ţi aminte că
este o femeie... care seamănă foarte mult cu tine.
La rândul ei Baccarat dădu un ţipăt.
― Oh! Dumnezeule! zise ea, dacă ar fi aşa!
Şi mândra contesă, care ridicase mâna pentru a-l pălmui pe
omul care o insultă, deveni deodată supusă, rugătoare... Ea îl
luă pe Roland de mână, îl târî până la fereastră, îşi puse faţa în
lumină şi îi zise:
― Uitaţi-vă bine la mine, domnule, priviţi-mă bine şi spuneţi-
mi că este o altă femeie care seamănă cu mine, o altă femeie pe
care ai luat-o drept contesa Artoff... O femeie care mi-a furat
numele, care mi-a imitat scrisul... Uitaţi-vă bine la mine... vă
rog, vă rog în genunchi!
Accentul cu care Baccarat spuse cuvintele acestea era atât de
sincer, atât de convins, încât Roland, fără voia lui, se simţi
mişcat şi tresări.
― Oh! nu, zise el în cele din urmă, nu, nu se poate...
dumneavoastră sunteţi... văd bine... aceeaşi voce... aceeaşi
figură... aceiaşi ochi... acelaşi păr... şi apoi, vedeţi, scrisorile
dumneavoastră... acelea scrise de cameristă... uitaţi-vă la
scrisoarea aceasta... pe care mi-aţi trimis-o ieri dimineaţă.
Şi el dădu contesei biletul acela scris de Rebeca, dictat de
Rocambole, şi în care îi povestea tot ce se petrecuse între ea şi
bărbatul ei, după întoarcerea acestuia de la club.
Scrisoarea aceasta o făcu pe Baccarat să-şi piardă capul şi
mai rău. Pentru a doua oară, ea dădu un ţipăt grozav şi căzu
448
leşinată de parchet. Roland şi Cerise o luară în braţe. Baccarat

ţipa şi striga ajutor. Roland era mişcat şi începuse să se
îndoiască de convingerile lui.
În urma acestor ţipete, servitorii din apartamentul vecin
alergară, şi se oferiră să dea ajutor.
― S-o ducem la trăsură, strigă Cerise; să o ducem repede!
ajutaţi-mă, nu vreau să o las aici.
Şi, ajutată de Roland, şi de servitori, care nu prea ştiau ce se
întâmplase, Cerise o urcă pe sora ei în cupeu şi o duse leşinată,
strigând vizitiului:
― Acasă.
Cerise voia să o ţină la ea pe sora ei, pentru a o sustrage
primei furii o contelui.
Dar, înainte de a-l părăsi pe Roland, ea îi zise:
― Domnule, vă rog să veniţi la mine... peste un ceas...
trebuie! la mijloc este un mister oribil pe care trebuie să-l
lămurim cu orice preţ.
― Voi veni, răspunse Roland, care începuse să se întrebe
dacă el însuşi nu este nebun.
*
* *
În momentul când cupeul doamnei Léon Rolland ieşi din

strada Provence, un om coborî dintr-o trăsură de piaţă care
aştepta de câtva timp la o depărtare de cincizeci de paşi, plăti
birjarul şi intră în casa pe care o părăsiseră Baccarat şi Cerise.
― He! he!... îşi zise el urcând scara, frumoasă întrevedere
trebuie să fi fost...
El îl găsi pe Roland zdrobit...
― Dragă amice, îi zise marchizul de Chamery, părând că
atribuie altei cauze starea de prostraţie în care îl găsise pe
Roland, ştiu tot ce ţi s-a întâmplat. Contele Artoff a aflat totul, a
venit aici şi te-a provocat.
― Da, zise Roland.
― Vă bateţi mâine?
― Da.
― Tocmai din cauza aceasta am venit să te văd. Contele Artoff
a venit la Fabien şi l-a silit să-i spună totul, dar răul cel mare l-
a făcut amicul său Octav.
― Dragul meu, răspunse Roland, părând că nu dă mare
449
importanţă vorbelor pe care i le spusese Rocambole, contesa

Artoff a plecat acum de aici...
― Cerule!... strigă Rocambole, a îndrăznit să...
― Aşteaptă... am crezut că înnebunesc...
Şi Roland îi povesti vizitatorului său tot ceea ce se petrecuse
cu câteva momente înainte şi termină astfel:
― Nu-mi vine să cred... este imposibil să existe o asemănare
atât de desăvârşită... şi cu toate acestea, contesa plângea... îşi
frângea mâinile... a căzut în genunchi... oh! termină Roland
cuprins de remuşcări şi părându-i rău că fusese atât de
indiscret; am fost prea fluşturatic, eu sunt vinovat; dar dacă
este adevărat că am fost tras pe sfoară de vreo altă femeie care
seamănă perfect cu contesa, să ştii dragul meu, că îmi zbor
creierii de disperare.
Rocambole îl ascultă pe Roland liniştit, fără să-l întrerupă şi
după ce termină, se uită la el spunându-i surâzând:
― Ce vârstă ai, Roland?
― Douăzeci şi patru. De ce?
― Eşti prea tânăr, dragul meu; se vede că îţi lipseşte
experienţa. Nu cunoşti femeile.
― Dar... îngână Roland, ce vrei să spui?...
― Vreau să spun că Baccarat şi sora ei sunt femei rafinate şi
că ele te-au tras pe sfoară.
― „Pe sfoară”! pe mine?
― Da. Nu este nici o falsă contesă Artoff; nu este decât una
singură, adevărată, una care te-a iubit opt zile şi pe care ai
făcut greşeala de a o compromite. Din această contesă Artoff ţi-
ai făcut acum o duşmancă de moarte,
― Oh! strigă Roland, ceea ce îmi spui...
― Are nevoie de o explicaţie, cam lungă poate, dar ţi-o voi da.
Ascultă-mă bine.
― Spune, zise Roland.
― Contele a aflat totul. În loc de a se întoarce acasă, el a scris
soţiei sale. Atunci contesa a alergat aici, însoţită de sora ei, şi pe
drum, venind încoace, au combinat planul comediei pe care au
jucat-o. După cum vezi au reuşit, fiindcă în momentul acesta
eşti încredinţat că există o altă femeie care seamănă cu dânsa
ca două picături de apă. Dacă n-aş fi venit eu acum, iată ce s-ar
fi întâmplat: ai fi început să crezi din moment în moment, din
ce în ce mai mult, că nu pe contesa Artoff ai iubit-o şi te-a iubit,
şi mâine, pe teren, ai fi zis contelui: „Domnule, vă rog să mă
450
iertaţi. N-am cunoscut niciodată pe contesă, şi atât eu cât şi

dumneavoastră, suntem victimele unei comedii. Omorâţi-mă,
dacă voiţi; dar fiindcă sunt om de onoare, şi fiindcă va trebui să
mor, vă jur că soţia dumneavoastră este nevinovată.”
Atunci, înţelegeţi, contele îşi va arunca spada, duelul nu va
avea loc, şi veţi începe amândoi să căutaţi urmele acelei
închipuite necunoscute. Şi veţi pierde multă vreme, căutând
zadarnic, căci ceea ce nu există nu se poate găsi.
― Dar casa din Passy?
― Aş! o cunoşti, ştii unde este? Ai fost dus totdeauna acolo
într-o trăsură cu geamurile vopsite. De unde ştii că acea casă
este la Passy şi nu la Auteuil?
― Aşa este, murmură Roland.
― O, termină Rocambole, în timpul acestor trei sau patru zile,
furia contelui va trece şi cum un bărbat are totdeauna interesul
a crede că femeia lui este nevinovată, acest răgaz va fi de ajuns
contesei, pentru a se face curată ca zăpada.
― Şi dacă nu se va regăsi femeia, atunci ce va fi?...
― Atunci dragul meu, zise Rocambole, contesa îi va
demonstra bărbatului ei, limpede ca ziua, că dacă ea este
nevinovată, tu singur eşti poate vinovat, şi că ai tot interesul să
nu fie descoperită falsa contesă pentru a lăsa să planeze asupra
acestei afaceri o îndoială veşnică în spiritul multora, care au
fost încredinţaţi că ai iubit-o pe ea şi că ai scăpat-o printr-o
minciună pioasă.
― Dar asta e mizerie curată! strigă Roland.
― Ba nu, zise Rocambole, este diplomaţie feminină. O dată ce
contele va fi convins de lucrul acesta, te va provoca din nou şi te
va omorî, spre marea mulţumire a contesei, care nu te va ierta
niciodată că ai fost indiscret.
― Tot ce spui este adevărat, murmură Roland şi aveai
dreptate adineauri când spuneai că am fost tras pe sfoară.
Contesa şi sora ei pot aştepta, le urăsc şi le dispreţuiesc, şi
mâine mă voi bate cu contele Artoff.
― Păzeşte-ţi pielea, zise marchizul.
― Las’ pe mine.
După ce Rocambole plecă de la Roland, acesta îi scrise,
Cerisei:
„Doamnă,
Vă rog să mă scuzaţi dacă nu vin la dumneavoastră astă-
451
seară, după cum a fost vorba; dar am ghicit motivele micii

comedii imaginată şi jucată adineauri de buna şi spirituala
Louise.
Înţelegeţi dar, doamnă, că nu este nevoie de o nouă
întrevedere.
Vă sărut mâna şi o iubesc pe Louise.
Roland.”
Roland dădu servitorului scrisoarea să o ducă Cerisei, se

îmbrăcă şi plecă de acasă.
― La urma urmelor îşi zise el, s-ar putea foarte bine ca mâine
să fiu ucis şi aş muri dezolat dacă n-aş putea strânge pentru
ultima dată mâna prietenilor mei.
Şi Roland se îndreptă spre club.
Capitolul LXI
Plecând de la domnul Roland de Clayet, Rocambole, se

întoarse în strada Verneuil şi urcă de-a dreptul la cumnatul
său.
El îl găsi pe Fabien cu contele Artoff. Acesta după ce fusese la
Roland şi la ducele de Château-Mailly, se apucase să scrie mai
multe scrisori.
Domnul d’Asmolles sta jos la câţiva paşi, se uita la el cu
tristeţe şi nu îndrăznea să-i vorbească.
Contele era foarte liniştit. Scria şi-şi punea afacerile în
regulă.
După un ceas se întoarse spre Fabien:
― Dragă amice, îi zise el, vrei să fii executorul meu
testamentar?
Fabien se uită la el uimit.
― Eşti nebun! zise el.
― Pentru ce?
― Pentru că n-ai nevoie să-ţi faci testamentul.
― Se poate întâmplă să fiu omorât.
― Haida de!... Dumnezeu nu permite o astfel de nedreptate, şi
nu dumneata trebuie să...
― Ce are a face! zise contele...
Fabien se uită la el cu atenţie.
― Conte, îi zise el, tot o mai iubeşti pe femeia aceea?
452
― Tot o mai iubesc.

― Şi... dacă nu vei fi... omorât...
― Mă voi omorî eu.
― Nebunie!...
Contele suspină, dar tăcu.
Apoi după un moment de tăcere:
― Mi-am făcut testamentul, continuă el; am două averi
deosebite: una care se află în Rusia, o avere considerabilă, după
cum ştii, pe care o va moşteni familia mea; cealaltă consistă din
proprietăţile pe care le am în Franţa şi care se pot ridica la un
venit de vreo şaizeci de mii de livre. Această din urmă avere aş
vrea să ţi-o încredinţez.
― Dar, dragul meu...
― Amice, îl întrerupse repede contele, ştiu tot ce vrei să-mi
spui. Chiar dacă se va întâmplă să nu fiu ucis mâine, sunt
hotărât să-mi pun capăt zilelor, fiindcă nu mai pot trăi din
moment ce fericirea mea a murit. Fericirea mea unică, viaţa
mea întreagă era femeia aceasta, singura pe care am iubit-o şi
care mi-a subjugat inima atât de mult încât n-aş fi capabil de o
altă afecţiune.
― Amice, răspunse Fabien, nu voi încerca în această oră
solemnă să te readuc la alte sentimente, dar îţi spun: ca să
trăieşti trebuie să ai curaj.
― Ştiu, murmură contele, dar n-am curaj. S-a rupt ceva din
mine şi simt că în momentul când îl voi ucide pe omul care m-a
distrus moraliceşte, voi cădea jos pentru a nu mă mai scula; n-
am nevoie să mă sinucid, sunt mort deja.
Contele pronunţă aceste cuvinte eu o voce atât de zdrobită,
încât Fabien tresări şi înţelese că era zadarnică orice consolare
şi că înaintea lui avea un om atât de disperat, încât mai curând
sau mai târziu omul acesta va căuta uitarea în moarte.
― Fie, îi zise el, voi face tot ce doreşti.
― Vrei să fii executorul meu testamentar?
― Da.
― Las aici testamentul şi scrisorile acestea. Dacă mâine...
În momentul acesta intră Rocambole şi Fabien făcu semn
contelui că a înţeles.
Prezenţa lui Rocambole avu drept rezultat împiedicarea unei
scene sentimentale între conte şi Fabien.
Fabien îşi adora soţia şi, el mai mult decât oricine, trebuia să
înţeleagă torturile şi disperarea oaspetelui său.
453
Contele Artoff, care de dimineaţă făcuse sforţări

supraomeneşti pentru a-şi păstra sângele rece şi energia, simţi
în cele din urmă că liniştea îl trădează şi îl părăseşte... În
momentul când apăru Rocambole, contele era pe punctul de a
izbucni în lacrimi.
― Domnule conte, îi zise falsul marchiz, am dat ordine să vi
se aranjeze un apartament, alături de camera mea de culcare.
― Vă mulţumesc de mii de ori domnule, răspunse contele,
reuşind să se liniştească.
― Şi fiindcă vicontesa, adăugă Rocambole, nu ştie absolut
nimic de prezenţa dumneavoastră aici, şi pentru că e de prisos
să o prevenim, îmi veţi face onoarea de a primi să fiţi oaspetele
meu la etajul al doilea al palatului.
― Fie, domnule, răspunse contele, mulţumindu-i cu un
surâs.
Marchizul se ridică.
― Este şapte fără un sfert. Să-l lăsăm pe Fabien să se ducă la
masă pentru că-l aşteaptă soţia sa.
Rocambole ieşi cu contele printr-o uşă care ducea la o scară
de serviciu şi ajunseră la etajul al doilea, pe care marchizul, de
la căsătoria surorii sale, şi-l rezervase în întregime.
Contele Artoff, indiferent la toate amănuntele acestea, se lăsă
condus într-un salonaş, unde după câteva minute li se servi
masa.
― Domnule, zise Rocambole, voiţi să luaţi masa?
― Oh! zise contele, surâzând cu tristeţe, înţelegeţi că nu mi-e
nici foame, nici sete.
― Îmi închipui, zise Rocambole, dar trebuie să vă gândiţi că
mâine vă bateţi, şi că duelul merge prost pe stomacul gol.
― Aşa este.
Şi contele se aşeză la masă.
Rocambole îl servi ca pe un copil.
Rusul bău şi mâncă; mai cu seamă bău, căutând în beţie
puţină uitare.
La sfârşitul mesei, valetul care îi servea aduse cafea şi
lichioruri.
Contele făcu un gest de refuz.
― Domnule conte, zise Rocambole, îmi daţi voie să vă dau un
sfat?
― Fireşte.
― Nu beţi cafea, dar beţi un pahar din acest kirsch vechi.
454
― Pentru ce? întrebă rusul, cu vanitatea unui copil, căci

gândul lui era de multă vreme în altă parte.
― Pentru că kirschul provoacă somnul.
― Provoacă somnul?
― Da. Şi aveţi nevoie de odihnă.
― Se poate.
Contele pronunţa aceste două cuvinte cu atâta supărare
încât s-ar fi crezut că abia auzise şi că nu înţelesese. Rocambole
adăugă:
― Când serveam în Campania Indiilor, m-am bătut de mai
multe ori şi aveam prostul obicei de a petrece jucând noaptea
care preceda întâlnirea!
― Ah! zise contele.
― Din cauza aceasta, de mai multe ori am venit pe teren pe
jumătate mort, prăpădit de oboseală şi de două ori era cât pe
aici să fiu ucis.
― Ce imprudenţă!
― Sigur, continuă Rocambole, pe care contele abia îl asculta,
dumneavoastră dragă conte nu veţi petrece noaptea jucând, dar
sunt sigur că nu veţi dormi. Şi dacă nu dormiţi bine în starea în
care vă găsiţi... cred... că nu vreţi să fiţi ucis de Roland.
Numele acesta făcu să scânteieze o furie sălbatică în ochii
contelui.
― Aveţi dreptate, zise el. Daţi-mi ce doriţi.
― Vedeţi, adăugă Rocambole, luând de pe masă un lichior
limpede ca apa, voiţi să vă fac un narcotic inventat de mine?
― Ah! aţi inventat un narcotic?
― Da; un amestec de kirsch şi de curacao vechi de Olanda.
Vorbind astfel, marchizul turnă kirsch în pahar şi îl umplu
cu conţinutul dintr-o altă sticlă.
Amestecul acestor două băuturi dădu o culoare gălbuie
lichiorului.
― Şi asta provoacă somnul?
― Dormiţi dus.
Rocambole se uită la ceasornic şi îşi zise încet: „Tocmai
bine... acum este şapte seara şi contele se bate mâine dimineaţă
la şapte.”
Contele Artoff goli paharul dintr-o înghiţitură.
― Brr! zise el e foarte amar...
― Vi se pare.
― Gustaţi şi dumneavoastră.
455
― Oh! eu, zise Rocambole râzând, nu vreau să dorm; mai am

treburi astă-seară.
Îşi turnă un pahar de rom şi oferi contelui o ţigară. La ora
opt, contele Artoff se ridică de la masă clătinându-se.
― Ciudat, zise el, amestecul dumneavoastră de curacao şi de
kirsch mi s-a urcat deja la cap.
Rocambole sună, şi un valet apăru.
― Condu-l pe domnul conte în camera sa, ordonă el.
Rusul îşi duse mâna la frunte.
― Mi-e capul greu, zise el. Adio, marchize, bună seara.
― Bună seara, conte.
Rocambole îl conduse pe tânărul rus până la uşa
apartamentului pe care i-l pregătise.
Apoi urcă la sir Williams.

― Unchiule, îi zise el, aşezându-se cu familiaritate alături de
orb. Am să-ţi povestesc lucruri la care nici nu te gândeşti.
Figura lui sir Williams se lumină şi luă o expresie curioasă şi
atentă.
― Baccarat este aproape nebună.
Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs drăcesc.
― Ea s-a întâlnit cu Roland...
Sir Williams încruntă din sprâncene.
― Dacă n-aş fi fost eu, dobitocul acesta ar fi fost în stare să
recunoască că nu este ea aceea pe care o iubeşte. Din fericire
am venit tocmai la timp...
Şi Rocambole, după ce îi povesti lui sir Williams evenimentele
petrecute în seara aceea, căci de la prânz orbul nu mai fusese la
curent cu situaţia, adăugă:
― Eşti sigur că trebuie să treacă douăzeci şi patru de ore?
„Da”, făcu orbul semn din cap.
― Chiar douăzeci şi patru de ore?
„Da... da”.
― Şi dacă evenimentul se va întâmpla înainte?
„Ce ne pasă nouă?! scrise sir Williams pe tăbliţă, am ajuns la
rezultatul pe care îl doream.”
― Bun, dar dacă se va întâmplă pe urmă?
„În cazul acesta, continuă orbul să scrie, cu atât mai rău
pentru Roland.”
― Sunt sigur că în acest caz contele îl va ucide.
„De aceeaşi părere sunt şi eu.”
456
― La urma urmelor, zise Rocambole cu nepăsare, un

descreierat mai mult sau unul mai puţin, ce ne pasă nouă.
„Nu ne pasă de nimic”, răspunse sir Williams ridicând din
umeri.
Şi adăugă, scriind:
„Vei vedea că lucrurile se vor întâmplă întocmai după cum le-
am prezis.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În timp ce contele Artoff, cu toată disperarea lui, fiind
cuprins de o beţie neaşteptată, se ducea să se culte în palatul
de Chamery, în timp ce Rocambole şi sir Williams discutau cu
familiaritate până la ora zece seara şi îşi puneau la cale
afacerile, biata Cerise o dusese acasă la ea, pe bulevardul
Beaumarchais, pe Baccarat, înnebunită de durere.
Léon Rolland, vechea noastră cunoştinţă, nu se întorsese
încă acasă. Printr-o coincidenţă funestă, tocmai în ziua aceea,
când prezenţa şi sfaturile lui ar fi putut să fie cât se poate de
folositoare soţiei sale, care începuse să-şi piardă capul, Léon
prânzea în oraş, tocmai la capătul celălalt al Parisului, la un
cherestegiu cu care avea afaceri. Când veni acasă, pe la ora zece
seara, o găsi pe Baccarat întinsă în patul soţiei sale, căzută
pradă unor friguri grozave şi delirând.
Ea nu-l recunoscu.
Cerise izbucni în lacrimi.
Fusese chemat un doctor, iar acesta, fiindcă nu i se putuse
spune adevăratul motiv al frigurilor, se mulţumi să prescrie o
loţiune calmantă şi se retrase. Cerise povesti bărbatului ei, cu
vocea întretăiată de plânsete, ceea ce se petrecuse.
― Dar contele unde este? întrebă Roland.
Cerise îi arătă scrisoarea pe care contele Artoff o trimisese
soţiei sale.
― Oh! lasă că-l găsesc eu, zise cinstitul lucrător, şi-l fac eu să
înţeleagă. Şi când îi voi jura că Louise...
― Ah! trebuie să o găsim pe femeia aceea care seamănă cu
Louise. Şi acel domn Roland, care mi-a promis că vine şi nu mai
vine!
― Cine este acest Roland?
― Este el, acela care zice, sau mai bine zis care crede...
Cerise tocmai voia să-i explice bărbatului ei lucrurile, când
primi scrisoarea pe care i-o trimisese Roland de Clayet.
457
Cameristul, cu toate că primise ordinul să ducă scrisoarea la

ora şase, nu-şi îndeplini sarcina numaidecât, ci cu patru ore
mai târziu. Epistola aceasta o făcu pe Cerise să scoată un
strigăt de durere.
― Oh! infamul, murmură ea.
Cerise îl aşteptase pe Roland: ea voia să-l convingă că există
o femeie care seamănă întocmai cu Baccarat, lucru de care
fusese chiar ea convinsă.
― Totul e pierdut! murmură Cerise când primi scrisoarea lui
Roland. Contele se va bate!...
― Niciodată! strigă Léon, mă duc la domnul Clayet şi dacă n-
o vrea să mă înţeleagă, îi arăt eu lui.
Léon îşi luă pălăria, se sui într-o trăsură şi se duse în strada
Provence.
― Domnul de Clayet aici şade?
― Da, al treilea etaj la stânga, zise portarul.
― Domnul de Clayet a plecat, zise cameristul deschizând uşa.
― Unde s-a dus? întrebă Léon.
― Nu ştiu.
― Vine astă-seară?
― Da, domnule, vine în fiecare seară.
― Atunci îl aştept.
Tonul hotărât cu care vorbi Léon impuse valetului puţin
respect. Acesta îl pofti în salon, aprinse lumânările şi se retrase.
Léon aşteptă. Aşteptă până la miezul nopţii, în fine se făcu
ora două de dimineaţă, dar Roland nu veni.
„Va veni el o dată, îşi zise Léon, şi dacă vrea să se bată cu
contele, atunci trebuie să mă omoare întâi pe mine.”
Cameristul era şi el mirat de neîntoarcerea stăpânului său.
Roland îi zisese plecând:
― Mă întorc pe la unsprezece..
Noaptea trecuse, apoi se făcu ziuă şi Roland nu s-a mai
întors acasă. Atunci lui Léon îi veni în gând că dacă Roland nu
se întorsese acasă, duelul nu va mai avea loc: apoi plecă şi se
duse la palatul Artoff, crezând că îl va găsi pe conte.
Dar contele, după cum ştim, nu se dusese la palat.
Ce se întâmplase?
Capitolul LXII
458
Roland ieşise din casă puţin după plecarea lui Rocambole de

la el.
Fireşte, după ce luase masa la cafeneaua de pe bulevard, se
dusese la club, crezând că domnul Octav fusese înaintea lui pe
acolo, şi că, răspândise zvonul despre duelul pe care trebuia să-
l aibă contele. Roland se înşelase. Tânărul Octav se supusese
ordinului formal al contelui, de a nu ieşi în ziua aceea din casă.
El nu venise la club şi nimeni nu ştia nimic din cele petrecute..
Roland, când intră, văzând că nu produce efectul dorit, fiind
încredinţat că domnul Octav va veni numaidecât, strânse liniştit
mâna prietenilor săi, şi se aşeză într-un colţ, unde rămase trei
ore fumând şi citind jurnale.
Octav nu mai venea.
― Drace! murmură Roland, asta e curios de tot! Mâine mă
bat, şi nimeni nu ştie nimic. Ar sta rău să o spun eu însumi!...
Furios că Octav nu mai venea la club, Roland se hotărî să se
ducă să-l caute. El plecă, luă o trăsură de pe bulevard şi se
duse în strada Ville l’Evêque, unde locuia tânărul moştenitor.
Octav era acasă. Roland îl găsi trist ca o zi ploioasă, şi grav
ca un roman realist. Stătea lungit pe un divan, în ţinută de
casă.
― Cum aşa! strigă Roland, punându-şi mâinile în şolduri, eşti
nebun?
― Pentru ce?
― N-ai primit scrisoarea mea?
― Ba da.
― Ei bine?
― Am scris domnului de B...
― Şi n-a venit?
― Nu, dar vine mâine dimineaţă la cinci şi jumătate să mă ia
de aici.
― Pe cinstea mea! Ştii că eşti foarte liniştit!
― Aş! zise Octav, rece şi trist.
― Sigur, stai acasă când eu mă bat...
― Îmi pare rău întrucâtva, răspunse tânărul, dar nu e vina
mea că nu am voie să ies din casă.
― Cum, nu poţi ieşi?
― Sigur nu pot.
Roland începu să râdă.
― Cine nu te lasă: vreuna blondă sau vreuna brună?
― Te înşeli, amice...
459
― Cum! nu o femeie te opreşte să ieşi din casă?

― Nicidecum.
― Atunci, cine?
― Omul care te va ucide mâine.
Tânărul Octav pronunţase aceste din urmă cuvinte cu un
accent aşa de convins, încât îl făcu pe Roland să tresară, apoi îi
povesti ceea ce acesta nu ştia, adică întrevederea neaşteptată de
dimineaţă cu contele Artoff, fără însă să-i spună şi de frica pe
care i-o inspirase rusul.
Roland îl ascultă, ridicând din umeri.
― Şi de aia n-ai ieşit din casă?
― Fireşte!
― Atunci sunt un om dezonorat...
― De ce?
― Pentru că trebuie să mă bat, aşa, fără să ştie nimeni, ca
oricare om de rând...
― Oh!... fii liniştit, răspunse Octav, asta n-are a face. Dacă
mâine vei rămâne ucis pe teren, lucru care este aproape sigur...
― Mulţumesc.
― Vom face cu ocazia morţii tale o gălăgie atât de mare, încât
vei avea o înmormântare cât se poate de frumoasă.
― Aşadar, crezi că voi fi omorât?
― Mi-e teamă...
― Cum! vorbeşti serios?
― Foarte serios. Contele mi-a făcut impresia unui tigru.
Roland ridică din nou din umeri.
― Dar... ea?
― Care, ea?
― Contesa?
― Fireşte! ascultă partea nostimă a aventurii mele. O
aventură de toată frumuseţea!...
― Adevărat?
― Să vezi!
― Şi Roland, povesti la rândul său, ce se petrecuse seara la el
acasă.
― Amice, zise tânărul Octav, vrei să-ţi dau un sfat?
― Să vedem.
― Contesa e în stare să se întoarcă iar la tine, fie astă seară,
fie mâine, numai pentru a împiedica duelul.
― Crezi?
― Probabil.
460
― Ei bine, ce să fac?
― Să rămâi aici.
― Dar... ce va zice cameristul, care mă aşteaptă?...
― Asta e! zise Octav pufnind; de ce e camerist? ca să aştepte.
― Aşa e!
― Aşadar, te culci aici. Poate că asta îţi va fi cea din urmă
noapte, şi...
― Ah! mă iartă. întrerupse Roland, găsesc încântătoare
gluma aceasta, dar a început să mă plictisească...
― Fie, să nu mai vorbim de asta.
Octav sună, porunci să se pregătească un pat pentru Roland
şi să-l scoale la ora cinci de dimineaţă, apoi se duse şi el să se
culce.
Roland dormi destul de rău, dar dormi pentru a se conforma
obiceiului, şi, la ora cinci precis, fu sculat.
Marchizul de B..., un alt minor care pusese şi el mâna pe o
frumoasă moştenire, sosi exact la ora fixată, aducând cu sine o
pereche de săbii şi două pistoale.
Octav dădu ordin să se pună caii la o trăsură închisă, din
cauza ploii mărunte care începuse să cadă şi la şase şi jumătate
precis, cei trei ajunseră la barieră, unde era locul de întâlnire.
Roland era grav şi serios, făcând pe nepăsătorul. Prezicerile
tânărului Octav nu-l influenţaseră întru nimic, nici măcar când
şi al doilea martor al său îi profeţise acelaşi lucru, ca şi Octav.
― O să fii omorât pe un timp mizerabil, îi zise al doilea martor
al său. Ce prost lucru şi cu ploaia asta!...
Aceste din urmă cuvinte îl făcu pe Roland să-i bată inima cu
putere. Dar el era curajos şi vanitos şi, cu toate prezicerile
prietenilor săi, el rămase nepăsător.
O trăsură cu doi cai staţiona la barieră când sosiră ei. Octav
recunoscu caii şi trăsura domnului de Château-Mailly.
*
* *
Cu o oră înainte, domnul marchiz de Chamery intrase în

odaia contelui Artoff. Acesta dormea adânc şi Rocambole se
căzni puţin ca să-l deştepte.
― Ciudat, zise contele, ducându-şi mâna la frunte, pe când se
îmbrăca, mi-e capul greu.
― Va trece când veţi ieşi la aer curat, răspunse Rocambole.
461
― Poate... zise contele, care îşi adusese aminte de

evenimentele din ajun.
Cu toate acestea privirea sa era zăpăcită.
Contele se îmbrăcă în mai puţin de un sfert de oră.
― Înţelegeţi, îi zise Rocambole, dacă nu pot să vă servesc de
martor, cel puţin vă pot conduce la domnul de Château-Mailly.
Am pregătit trăsura, şi oamenii mei sunt la dispoziţia
dumneavoastră.
― Ah! zise contele, vă mulţumesc.
Apoi strânse mâna marchizului şi se urcă în trăsură.
De-abia dăduse cupeul colţul străzii Verneuil, şi Rocambole
se şi urcă pe cal dându-i pinteni să ajungă cât mai repede în
strada Suresnes; el intră în curtea casei, lăsă calul, se sui în
apartamentul său şi după câteva minute se întoarse
transformat, în omul cu haina poloneză. În locul vestonului cu
brandenburguri, se îmbrăcase cu o livrea de vizitiu, având
armele şi culoarea ducelui de Château-Mailly.
„Sunt cinci ani, murmură Rocambole, pe când străbătea
piaţa Beauvay, situată, după cum se ştie, la câţiva paşi de
strada Suresnes, de la duelul meu cu sir Williams, când buna
Baccarat se deghizase în grom pentru a vedea totul. Mijlocul e
bun, şi tot de el mă servesc şi eu acum.”
*
* *
Tocmai în timpul acesta contele Artoff sosea la domnul

Château-Mailly.
Ducele şi cu un ofiţer din gardă, unul din amicii săi, erau
gata. Ducele observase starea de prostraţie şi privirea rătăcită a
contelui.
― Ciudat, zise contele către domnul de Château-Mailly, de
când m-am sculat am nişte vedenii groaznice. Ducele se uită la
el.
― Închipuieşte-ţi, amice, urmă contele, chiar acum, venind la
tine, nu-mi dau bine seama ce este cu mine. Nu-mi amintesc
pentru ce am venit la tine aşa de dimineaţă.
Tânărul duce şi ofiţerul se uitară trist unul la altul, cu un aer
ca şi cum ar fi voit să zică:
„Bietul om! durerea l-a făcut să-şi piardă minţile”.
― Ah! mi-aduc aminte zise contele rânjind, să plecăm. Mor de
462
nerăbdare de a-l ucide pe domnul de Clayet.

― Domnule duce, zise Zampa apărând, vizitiul
dumneavoastră s-a îmbolnăvit azi-noapte foarte grav şi a trimis
în locul său pe un englez care a plecat de la lordul C...
― Nu e nimic, zise ducele, oricine ar fi, vizitiu să fie. Şi îşi
scoase ceasornicul.
― S-a făcut ceasul, zise el, să plecăm domnilor.
― Ştii că are o ţinută nostimă vizitiul acesta, zise contele
Artoff, uitându-se la Rocambole, căruia îi şedea de minune
peruca blondă şi faţa roşie.
― Château-Mailly, vrei să mi-l dai mie?
― Ştii bine că nu este al meu.
― Aşa este, zise contele, uitasem. Pe cinstea mea, am început
să-mi pierd memoria.
Contele şi martorii săi se urcară în trăsură, iar Rocambole
dădu drumul cailor cu îndemânarea unui vizitiu adevărat.
Geamurile de dinainte ale cupeului, fiind lăsate, el nu pierdu
nici un cuvânt din conversaţia celor dinăuntru. Contele Artoff,
în loc să fie grav şi solemn, râdea.
― Dragă duce, zise el, n-avem noroc. Plouă şi e foarte prost
să te baţi pe ploaie.
― Aşa este, zise ducele.
― S-ar crede că suntem la Odessa, unde plouă trei luni
neîntrerupt.
Şi după ce mai spuse câteva glume, ajunseră la barieră.
― Bietul conte! murmură ducele la urechea ofiţerului, mi-e
teamă să nu înnebunească.
Trăsura ducelui ajunsese cea dintâi la locul de întâlnire şi se
opri. Contele Artoff nu mai râdea, el căzuse într-un fel de
reverie, din cauza căreia el nici nu băgă de seamă că trăsura se
oprise pentru a-l aştepta pe Roland şi martorii săi.
Aceştia nu întârziară să vină.
Ducele şi domnul Octav, care îşi scoaseră în acelaşi moment
capul pe fereastra trăsurii, se salutară. Apoi ducele zise
vizitiului, adică lui Rocambole:
― Trage în pădure şi opreşte-te la cel dintâi luminiş.
Rocambole, care ştia pe de rost pădurea Vincennes, după ce
trecu pe dinaintea fortului, conduse pe duce şi pe cei doi
camarazi ai săi într-un luminiş nisipos, împrejmuit cu pomi, un
luminiş care parcă ar fi fost făcut dinadins pentru a aştepta
oameni care vor să-şi lichideze socotelile între ei, cu sabia sau
463
cu pistolul.
Trăsura lui Roland şi a martorilor săi îi urmă la câţiva paşi.
De la barieră, contele Artoff căzuse într-un fel de toropeală
neînţeleasă. Dar când trăsura se opri din nou şi când îl văzu pe
duce coborând, păru că reînvie; coborî şi el şi merse cu martorii
săi să-l întâlnească pe Roland.
„Ei drace! se gândi Rocambole, nu cumva doctorul Samuel
Albot şi unchiul sir Williams şi-au bătut joc de mine?”
Contele mergea cu pasul hotărât şi cu fruntea în sus.
El se duse de-a dreptul la Roland, care stătea între cei doi
martori ai săi şi îl măsură cu privirea de sus până jos.
„Roland este un om mort!” se gândiră în acelaşi timp tânărul
Octav şi Rocambole, care din înălţimea caprei sale nu pierdea
nici cel mai mic amănunt al acestei scene.
― Domnule, zise contele lui Roland, vom începe lupta cu
sabia şi trebuie să cădem de acord mai dinainte că nu vom
primi absolut nici o scuză.
― Nici nu se poate, domnule, răspunse Roland pe un ton plin
de mândrie.
― Ce aţi zice dumneavoastră, continuă contele liniştit, de un
tânăr nebun, amorezat de o femeie care... nu-l iubea.
― Oh! domnule, zise Roland, să nu mai vorbim de lucrurile
acestea.
― Mă iertaţi, lăsaţi-mă să termin.
― Fie, zise tânărul, ridicând uşor din umeri.
― Care nu-l iubea... continuă contele, şi tânărul acesta
hotărându-se să o piardă...
― Domnule!
― A început să o calomnieze!
― Dar, domnule...
― În sfârşit, a căutat să încredinţeze Parisul întreg că el era
iubit de ea.
― Ah! mă iertaţi, întrerupse Roland, mergeţi prea departe,
domnule.
― Ba deloc. Vă rog, lăsaţi-mă să termin!
Şi vocea contelui deveni blândă, aproape rugătoare. Roland îl
privi uimit. Martorii, uimiţi de a-l vedea pe conte că nu se ţine
de indicaţiile ducelui, adică de a nu se vorbi între adversari, se
apropiară repede de conte.
Contele continuă:
― Dar din fericire, oricât de perversă ar fi natura omenească,
464
mai curând sau mai târziu trebuie să se întoarcă pe calea

adevărului, calea pocăinţei şi a remuşcărilor.
― Dar domnule... zise Roland pentru a doua oară,
nerăbdător...
― Oh! vă rog să mă ascultaţi până la capăt, zise rusul
însufleţindu-se, trebuie. De ce voi spune eu acum depinde
onoarea soţiei dumitale.
― Soţiei mele!? exclamă Roland, înmărmurit.
― Soţiei sale! ziseră martorii.
Contele continuă cu vocea întretăiată de plânsete:
― Domnule conte Artoff, am calomniat în mod nedemn pe
soţia dumitale, iartă-mă.
Aceste din urmă cuvinte avură efectul unei lovituri de trăsnet
şi smulseră un strigăt de înmărmurire lui Roland, martorilor săi
şi a celor ai contelui.
Acesta continuă:
― Domnule conte, pe mine mă cheamă Roland de Clayet, iar
pe dumneavoastră contele Artoff, amândoi suntem gentilomi,
şi...
― Eu, contele Artoff! dumneata, Roland de Clayet, strigă
Roland, eşti nebun, domnule.
― Am fost nebun, domnule, când am îndrăznit să ridic ochii
asupra acelei frumoase şi nobile Baccarat, dar nădăjduiesc că
mă veţi ierta, nu e aşa? Sunt sigur că îmi veţi întinde mâna şi
îmi veţi primi scuzele.
Şi contele îngenunche în faţa lui Roland, iar martorii acestei
scene curioase strigară deodată:
― E nebun!
„Pe toţi dracii!... murmură Rocambole, s-ar crede că la mijloc
este un miracol. Este şapte şi cinci minute şi sir Williams şi
doctorul au fost profeţi... Contele este nebun de legat”.
― Domnule, zise ducele de Château-Mailly, aplecându-se la
urechea lui Roland, primiţi toate scuzele pe care vi le cere acest
nenorocit..., în faţa dumitale nu mai stă contele Artoff, a cărui
onoare ai călcat-o în picioare, ci un nebun, un nenorocit, care
şi-a pierdut minţile din cauza iubirii nemăsurate pe care o avea
pentru soţia sa...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
― Unchiule, zicea Rocambole, după câteva ceasuri, lui sir
Williams, întoarcerea de la pădure a fost de toată nostimada.
465
― Cum aşa?! făcu sir Williams clipind din ochi.

― Contele a voit să se urce în trăsură alături de Roland, pe
care continua să-l ia drept contele Artoff, în timp ce el însuşi se
credea a fi Roland de Clayet. Pe drum, contele i-a cerut de mai
multe ori scuze, şi a vrut cu orice preţ ca Roland să-l ducă în
strada Pépinière, la palatul Artoff. El voia, după cum spunea, să
se arunce în genunchi la picioarele contesei. Baccarat nu era
acasă; ea este zdrobită, moartă de durere şi pe jumătate
nebună, la sora ei Cerise.
― Apoi? ce s-a mai întâmplat? întrebă sir Williams, făcând
semn din cap.
― Acum, unchiule, termină Rocambole, am făcut tot ce ai
vrut. Te rog să-mi explici ce folos tragem noi din nebunia
contelui Artoff?
Sir Williams scrise pe tăbliţă:
„Doctorii vor impune ca rusul să călătorească. Baccarat va
pleca din Paris împreună cu el şi nu ne va supăra.”
― Vezi! şi asta este o idee. Pe urmă?
„Pe urmă, răspunse sir Williams, ducele de Château-Mailly se
va găsi redus la propriile sale puteri, şi vom putea să ne ocupăm
numai şi numai de el.”
― Aşa, da! Planul îmi convine. Ai vreo idee nouă?
Sir Williams făcu semn din cap ca şi cum ar fi voii să zică:
„Da.”
― Pot să ştiu şi eu?
„Nu,” făcu orbul semn din cap...
Şi adăugă scriind:
„Mulţumeşte-te a executa ordinele mele şi nu le discuta. Vorba
multă duce mai curând sau mai târziu la neputinţă. De altfel, te
poţi încrede în mine? Dacă aş vrea te-aş putea împiedica şi eu să
te însori cu domnişoara Conception, nu numai ducele de
Château-Mailly.”
Capitolul LXIII
A doua zi după ieşirea de pe teren a contelui Artoff şi a lui

Roland de Clayet, domnul duce de Château-Mailly primi
următoarea scrisoare de la Baccarat:
„Scumpe duce,
466
Îţi zice adio, poate un adio veşnic, o biată femeie dezonorată,

arătată cu degetul, lovită de fatalitatea cea mai grozavă.
Nu ştiu dacă şi dumneata eşti în rândul acelora care mă cred
vinovată, dar ştiu că ai o inimă bună, sinceră şi nobilă şi dacă se
va întâmpla ca şi dumneata, ca toţi ceilalţi, să mă crezi vinovată,
nădăjduiesc cel puţin că îmi vei păstra o oarecare simpatie,
gândindu-te că ultimul meu gând, când am plecat din Paris, a
fost la dumneata.
Eu, care nu mai pot gusta fericirea pe pământul acesta, eu,
care sunt condamnată să-mi petrec de aici înainte viaţa în
întuneric, în tăcere şi în ruşine, eu, despre care se va zice de aici
înainte că eram o fată pierdută, care n-a ştiut să se ridice în
rândul oamenilor şi care, mai curând sau mai târziu, trebuia să
recadă în noroiul din care o scosese iubirea nobilă a unei inimi
mari, mă gândesc la dumneata, vreau să fii fericit şi vreau să te
însori cu Conception.
Mâine plecăm.
Doctorul Z... pretinde că nebunia nenorocitului meu Stanislas
se poate vindeca şi că clima Elveţiei, aerul rece al munţilor şi
mişcarea continuă a călătoriei ar putea să-i îmbunătăţească
starea şi să-şi recapete sănătatea. Oh! dacă doctorul nu s-ar fi
înşelat!
Ştiu că pentru mine iubitul meu Stanislas este pierdut, că dacă
se va însănătoşi, mă va alunga şi mă va blestema, dar puţin îmi
pasă!
Este tânăr, viitorul îi surâde şi poate că rana din inima lui se
va vindeca într-o zi!
În aşteptare, amicul meu ― sper că îmi dai voie să te numesc
încă aşa. În aşteptare, nu vreau să plec din Paris, fără să mă
gândesc la dumneata.
Vreau să-ţi spun ce am făcut şi ce nădăjduiesc.
Mai întâi, am primit azi dimineaţă o scrisoare de la ruda
dumitale, colonelul de ulani. Ţi-o transcriu întocmai:
‹‹Scumpă contesă,
Trimisul dumitale mi-a adus scrisoarea, împreună cu aceea a
tânărului duce, ruda mea. Am trimis la Odessa un om special cu
răspunsul meu, pentru a-l pune la poştă. Poşta, mulţumită
drumurilor de fier germane, merge mai repede decât curierii, dar
este mai puţin sigură. O scrisoare se rătăceşte, un trimis însă nu
se poate rătăci niciodată.
467
Îţi anunţ dar, sosirea curierului dumitale. Este prăpădit de

oboseală şi are nevoie de trei sau patru zile de odihnă. Va pleca
pe la sfârşitul săptămânii şi îi voi da o scrisoare şi hârtiile acelea
cărora le dai o importanţă atât de mare.
Salutări contelui şi rămân al dumitale
Cavalerul de Château-Mailly››
Iată, scumpe duce, continuă Baccarat, vestea bună pe care

aveam să ţi-o dau. Peste patru sau cinci zile curierul va ajunge la
dumneata şi vei avea cele două acte, care te vor face soţul
domnişoarei Conception. Pe de altă parte, am scris ducelui de
Sallandrera şi i-am povestit istoria aceasta, reînnoind pentru
dumneata cererea în căsătorie.
Ducele este în Spania; vestea nenorocirii mele n-a putut să
ajungă încă până la ei şi am avut curajul de a pune o dată
anterioară scrisorii mele. I-am scris ca o femeie fericită.
Sunt sigură că epistola mea îl va face pe duce să alerge la
Paris, şi din momentul acela totul depinde de dumneata.
Adio, amicul meu, plânge-mă şi primeşte urările de fericire pe
care îndrăznesc să ţi le fac.
Contesa Artoff”
„Biata femeie, murmură ducele, terminând citirea acestei

scrisori. Nu ştiu, dar ceva pare că-mi spune că nu este
vinovată... şi n-aş lăsa pe nimeni să o insulte în faţa mea...”
Ducele primi scrisoarea aceasta în momentul când voia să
plece de acasă şi după ce o citi o aruncă pe o măsuţă din
cabinetul de toaletă.
Zampa, care tocmai scutura pardesiul stăpânului său, nu o
pierdu din ochi. Scrisoarea fusese adusă de un servitor
îmbrăcat în livreaua contelui Artoff. Lucrul acesta era de ajuns
pentru a atrage atenţia.
După ce plecă domnul de Château-Mailly, Zampa se trânti
într-un fotoliu, îşi puse picior peste picior, luă o ţigară din cutia
stăpânului său şi după ce o aprinse, începu să citească
scrisoarea.
„Stai, îşi zise el după ce o citi, poate că ar fi mai bine să mă
gândesc puţin. De când sunt în serviciul domnului de Château-
Mailly, am putut aprecia caracterul şi dărnicia noului meu
stăpân. Ducele este foarte bogat, foarte nobil, şi dacă ar şti ce-
mi poate osul şi ce valoare au secretele mele, poate că mă va
468
plăti mai mult decât necunoscutul acela pe care-l servesc.

Este foarte adevărat că acesta mă are la mână, dar nu e mai
puţin adevărat că ducele este destul de sus-pus pentru a obţine
graţierea unei secături ca mine”.
Şi Zampa continuă să-şi facă socotelile şi să-şi zică:
„Să rezumăm chestiunea. Este un om foarte bogat, fără
îndoială, mare secătură, dacă te iei după faptele lui, şi bărbatul
acesta vrea să se însoare cu domnişoara de Sallandrera. Omul
îmi ţine viaţa în mâinile lui; îmi ştie trecutul şi mă poate trimite
oricând la eşafod, pe când eu, Zampa, nici nu ştiu cum îl
cheamă şi nu am vorbit cu el decât prin intermediar. Omul
acesta pe care-l servesc orbeşte, mi-a promis să mă facă
intendentul bunurilor familiei de Sallandrera. În privinţa lefii aş
fi cum nu se poate mai mulţumit. Cu toate acestea, când se va
întoarce ducele, voi pune necunoscutului meu chestiunea pe
faţă; să-mi dea un milion pentru a se însura cu domnişoara de
Sallandrera, Cine ştie, poate că se prinde!...”
Şi Zampa, la pronunţarea cuvântului un milion, deveni
gânditor.
„Pe de altă parte, continuă el, dacă domnul de Château-
Mailly mi-ar plăti secretele cu preţul acesta fabulos, la ce i-ar
putea servi?
Nu-l cunosc pe acela pe care-l servesc şi nu sunt în mâinile
lui decât un instrument.
S-ar putea întâmplă foarte bine ca instrumentul să fie
înlocuit, ca braţul misterios care l-a lovit pe don José, să-l
lovească şi pe domnul de Château-Mailly şi ca eu însumi să fiu
asasinat la un colţ de stradă. Atunci Zampa, continuă el, ai
făcut rău când te-ai gândit că ai putea lucra altfel decât cum ai
lucrat până acum.”
Portughezul luă o copie după scrisoare şi o puse în buzunar.
După o oră, copia aceasta se găsea în mâinile lui Rocambole,
care în momentul acela recitea următoarea scrisoare primită de
la domnişoara Conception:
„Amicul meu,
După trei zile de la primirea scrisorii acesteia, sosesc şi eu.
Peste trei zile, tata, mama şi eu vom pleca din Sallandrera
pentru a ne reîntoarce la Paris.
Aşa vrea tata! Omul acesta, zdrobit pentru moment din cauza
morţii lui don José, şi-a regăsit curajul, energia şi şi-a închis
469
durerea în adâncul inimii.

Pentru ce? Ascultă să-ţi povestesc convorbirea pe care am
avut-o ieri cu el.
Tocmai ieşisem din acea sufragerie, care seamănă cu un loc
funebru, pentru a ne duce în sala de arme, adică în salon. În
timpul mesei, tata a fost tăcut ca de obicei. Deodată însă se uită
la mine:
― Conception, îmi zise el, ai împlinit douăzeci de ani. Acum eşti
liberă de a dispune de viitorul tău.
Am tresărit fără voie şi m-am uitat la tata neliniştită.
― Conception, continuă el, şi don José şi don Pedro au murit,
prin urmare nu mai este nimeni în lumea aceasta care să se
opună voinţei tale. Îţi poţi alege un bărbat. Eşti o Sallandrera şi
am încredere în tine; sunt convins că soţul pe care îl vei alege va
fi demn de numele şi de averea pe care i-o vei aduce...
Eram atât de emoţionată, tremuram atât de tare, încât n-am
îndrăznit să răspund nici un cuvânt.
Tata continuă suspinând:
― Ah! îmi pare foarte rău că l-am refuzat pe ducele de
Château-Mailly, avea un nume frumos, avere mare şi era de
familie cât se poale de nobilă.
Numele acesta m-a făcut să îngălbenesc. Tata a băgat de
seamă tulburarea mea şi a atribuit-o cu totul altei scuze.
― Biata fată! a spus el încet mamei, îl iubea pe don José...
― Ba nu, i-a răspuns mama, îl iubea pe don Pedro...
Ah! amicul meu, nu ştiu dacă mama spunea adevărul; dar
ceea ce ştiu bine este că, de o lună, pentru prima oară mi-am
întors ochii, fără să vreau, spre orizontul care îmi ascundea
Parisul... Oh! Parisul, locul unde inima mea a bătut, s-a înfiorat, a
tremurat şi a sperat... Parisul! Oh! ce lungi mi se vor părea aceste
patru zile de călătorie care mă despart de el!... Parisul pentru
mine eşti dumneata!
Aşadar plecăm. Se apropie ora când vă voi vedea!
Vedeţi, amicul meu, pentru prima oară poate, de ieri, am
început să nădăjduiesc în mod serios. Nu, nu se poate ca cerul,
soarta sau fatalitatea ― dă orice nume vrei acestei puteri
ascunse şi temute ― nu se poate ca forţa aceasta să fi venit în
ajutorul nostru pentru a ne părăsi la urmă. De ieri sufletul meu
este cuprins de presimţiri ciudate, de presimţiri fericite...
Mi se pare că au trecut luni, că mi-am schimbat numele de
Sallandrera, pentru a lua un alt nume... că sunt tot fiica ducelui,
470
dar că am devenit marchiză.

Noaptea trecută am avut un vis frumos: se făcea că eram într-o
diligentă, pe un drum mare. Dumneata erai alături de mine şi mă
ţineai de mână.
― Unde mergem? le-am întrebat eu.
Şi dumneata mi-ai răspuns:
― Mergem în Italia, ţara lunilor de miere.
Ah! amicul meu, amicul meu, dacă ai şti ce speranţe nebune,
ce idei curioase îmi umblă prin cap de când mi-a spus tata că
sunt liberă să aleg pe cine îmi va plăcea!...
Astăzi suntem în unsprezece. Pe patrusprezece plecăm, aşa că
vom ajunge în Paris în ziua de optsprezece.
V-am scris rândurile acestea la ora două noaptea. Toţi dorm.
Negrul meu va ieşi din castel fără să facă zgomot şi va alerga
într-un suflet până la poşta din Corta. Corta este un sătuleţ care
are un birou de poştă, ţinut de un biet soldat, ciung de o mână,
care abia ştie să scrie şi să citească. El nu va da nici o atenţie
scrisorii şi nu va vedea decât cuvintele FRANŢA şi PARIS.
Adio, amicul meu, pe curând. Ai încredere în mine, după cum
şi eu am încredere în dumneata.
A dumitale, Conception
P. S. Vino în seara de optsprezece la ora unsprezece în
Bulevardul Invalizilor... Ştii unde?”
*
* *
Falsul marchiz de Chamery citea scrisoarea aceasta când

venise Zampa să-i aducă copia epistolei pe care o trimisese
Baccarat domnului de Château-Mailly.
Rocambole simţi privirea întunecându-i-se când citi textul pe
care i-l adusese Zampa.
„Drace! se gândi el, mare prost mai e şi sir Williams. El a
crezut că o zdrobeşte pe Baccarat şi o pune în neputinţa de a ne
face rău, şi iată că această biată contesă Artoff n-a vrut să plece
din Paris fără a face ceva pentru scumpul ei protejat, tânărul
duce. Acest ceva este nici mai mult nici mai puţin decât o
scrisoare adresată domnului de Sallandrera, o scrisoare prin
care îi face cunoscut că domnul de Château-Mailly este din rasa
sa, că aşteaptă hârtiile doveditoare şi aşa mai departe. Cu alte
cuvinte, dacă ducele primeşte scrisoarea aceasta sunt pierdut.”
471
― Uite, uite, zise Zampa, observând tulburarea omului cu

haină poloneză, mi se pare că scrisoarea aceasta...
― Scrisoarea aceasta, răspunse Rocambole repede, ne dă
puţin de gândit; dar asta nu este treaba ta; tu te poţi întoarce la
duce.
― Să mai vin?
― Astă seară, la opt, răspunse Rocambole venindu-i o idee.
Zampa plecă.
Rămas singur, falsul marchiz îşi schimbă repede costumul şi
se pregăti să se ducă să-şi consulte oracolul, adică pe sir
Williams. Peste zi Rocambole îşi luă toate precauţiile cât îl
aşteptă pe Zampa. Casa din strada Suresnes avea două intrări
şi două scări. Una principală şi cea de serviciu. Falsul marchiz,
lăsa trăsura cu care venea la capătul străzii în colţ cu strada
Madeleine şi venea pe jos până la intrarea opusă aceleia pe care
o cunoştea Zampa. Pe când acesta pentru a intra sau pentru a
pleca urca scara principală, Rocambole venea totdeauna pe
scara de serviciu.
În ziua aceea, ca de obicei, se duse pe jos până în strada
Madeleine, unde îl aştepta cupeul. O ploaie măruntă,
pătrunzătoare, făcuse trotuarele murdare şi alunecoase.
Când cupeul ajunse în strada Saint-Honoré, un “help!” foarte
puternic dat de vizitiul lui îl smulse pe Rocambole dintr-un
început din reverie şi-l făcu să-şi arunce ochii în stradă.
Un om care trecea drumul era cât pe aici să fie călcat de
trăsură. Bărbatul acesta se retrase repede şi începu să înjure pe
vizitiu. Rocambole se uită la el şi fără să vrea tresări. Îl
recunoscu imediat. Era Venture! falsul intendent al doamnei
Malassis, fostul om zis negru, ridicat la funcţia de camerist al
domnului marchiz don Inigo de Los Montes, în sfârşit, Venture,
pe care dărnicia contelui Artoff şi preţul trădării sale nu-l
dusese la zile mai bune, căci după aparenţă părea lipsit şi de
strictul necesar.
― Ce secătură! murmură falsul marchiz, observând că fostul
său complice nu mai avea nici măcar acel faimos lanţ de aur cu
care se fălea pe vremuri.
El se retrase la timp în fundul cupeului şi Venture, care era
foarte ocupat cu înjurăturile pe care le trântea vizitiului, nu-l
zări.
„Ha! ha! se gândi Rocambole, cred că ar fi bine să reînnoiesc
puţin cunoştinţa cu fostul nostru amic.”
472
Trăsura se îndrepta spre Rue Royale; în momentul însă când

cupeul dădea colţul străzii pentru a intra în Place de la
Concorde, Rocambole o opri, sări pe trotuar, deschise umbrela
şi zise vizitiului:
― Du-te acasă!
Trăsura plecă goală.
Rocambole, băgând de seamă că Venture venea dinspre
strada Saint-Honoré şi se îndrepta ca şi el spre Rue Royale, se
întoarse repede şi merse pe trotuar în aşa fel încât să se
întâlnească faţă în faţă cu el.
Fostul intendent fuma o ţigară de foi de calitate foarte
proastă.
„Dacă Venture m-ar recunoaşte, se gândi Rocambole, sunt
sigur că nu va îndrăzni să facă gură, fiindcă are prea multe
păcate pe conştiinţă. Aş vrea însă să mă conving dacă sunt bine
schimbat la faţă.”
Când Venture ajunse în dreptul lui, Rocambole îl salută şi îi
ceru voie să-şi aprindă ţigara. Venture i-o dădu, se uită la
marchiz cu indiferenţă şi, după ce aceasta îi dădu ţigara
îndărăt, îşi văzu de drum.
„Încă unul, se gândi Rocambole, care nu se va duce să îl
caute pe fiul adoptiv al văduvei Fipart în pielea marchizului de
Chamery.”
Rocambole se apucă să-l urmărească de la distanţă pe
Venture. Acesta merse pe bulevard până la Montmartre, o
apucă pe strada aceasta, şi merse aşa până pe strada Cadet.
Ajuns aici, apucă la dreapta, se îndreptă spre bulevardul
Rochechouart şi trecu bariera.
Rocambole îl urmărea la câţiva paşi şi nu-l pierdea din
vedere.
Fostul intendent se opri în piaţa Belhomme şi dispăru, într-o
curte întunecoasă, umedă şi murdară, într-o casă cu două
etaje, la balcoanele căreia se putea citi pe mai multe tăbliţe
atârnate:
„Camere mobilate cu luna şi cu ziua.”
În momentul când Venture voia să intre în casă, Rocambole
era aproape la spatele lui, aşa că putu să audă o voce de femeie
bătrână care spunea fostului intendent:
― Iată cheia dumneavoastră, domnule Ionatas, dar bărbatul
meu a spus că mâine nu vă mai dă cheia, dacă nu vă puneţi la
punct cu plata săptămânii. Aţi rămas în urmă cu trei zile.
473
Rocambole îl auzi pe Venture trântind o înjurătură

surugească şi plecă.
El aflase tot ce voia să ştie: că omul locuia în casa aceea şi că
se numea Ionatas.
La barieră Rocambole luă o trăsură de piaţă şi se întoarse în
grabă în strada Verneuil.
„Trebuie să cer sfatul lui sir Williams” îşi zise el.
Orbul ascultă citirea celor două scrisori, aceea a contesei
Artoff către domnul de Château-Mailly şi aceea a domnişoarei
Conception către Rocambole.
Acesta din urmă îi povesti apoi întâlnirea lui cu Venture şi
starea de mizerie în care părea că se găseşte acesta.
Atunci orbul, ale cărui sprâncene se încruntaseră, păru că se
arată mai mulţumit. Apoi scrise pe tăbliţă:
„Trebuie să punem mâna pe Venture!”
― Pentru ce?
„Pentru a-i da o misiune de încredere şi a-l trimite în
străinătate.”
― Oh! oh!... Unde vrei să-l trimiţi?
„În Spania.”
― Bravo!... exclamă Rocambole, numai tu, unchiule, poţi avea
asemenea idei! Şi ce va face acolo?
„Se va duce să caute scrisoarea pe care a trimis-o Baccarat
ducelui de Sallandrera.”
― Frumoasă treaba! dacă ducele a primit-o.
„Nu, răspunse orbul, ducele n-a primit-o, scrisoarea se va
întâlni în drum cu ducele.”
Capitolul LXIV
În aceeaşi zi, cam pe la ora unsprezece seara, Venture, care

stătuse toată ziua într-o cârciumă de la bariera Rochecourt,
unde câştigase la biliard vreo şapte franci şi cincizeci, se
întoarse la casa mobilată din piaţa Belhomme şi ceru pe un ton
grav cheia de la odaia sa.
Fostul intendent puţin obişnuit să aibă atâţia bani în
buzunar, mergea grav şi avea o vervă nespusă. El lovi cu
pumnul într-o tejghea care servea drept birou şi zis:
― Hei! mămucă, unde este cheia mea?
― Cheia dumneavoastră, răspunse bătrâna, vi se va de atunci
474
când veţi plăti cele opt zile cu care aţi rămas dator.
― Ce înseamnă asta? accentuă maiestuos Venture, iată-ţi
datoria!
Se scotoci în buzunarul jiletcii sale negre, care se înverzise pe
el, şi aruncă pe tejghea o piesă de cinci franci.
Bătrâna se clătină.
― Restul, vă rog, zise Venture cu un ton arogant.
Bătrâna trase cutia tejghelei şi îi dădu restul, salutând pe
datornicul care plătise până la zi. Apoi, pe când intendentul îşi
băgă restul în buzunar, ea luă cheia dintr-un cui şi i-o întinse
împreună cu o scrisoare.
― Mi s-a adus scrisoarea aceasta pentru dumneavoastră, zise
ea.
Venture era aşa de puţin obişnuit să primească scrisori, încât
o luă cam cu sfială.
― E pentru dumneavoastră, repetă bătrâna.
Venture intră într-o odăiţă şi se apropie de lumânarea pe
care stăpâna casei se grăbise s-o aprindă. Apoi examină plicul.
Scrisoarea era într-adevăr adresată domnului Ionatas, piaţa
Belhomme.
Plicul era de hârtie satinată şi răspândea un miros de
parfum... scrisul era fin, cu o ortografie perfectă, iar pe sigiliul
de ceară albastră era imprimată o coroană de marchiz.
Ex-intendentul tresări uşor când deschise scrisoarea.
„Nu cumva vreun suflet nobil şi generos îmi trimite vreun cec
pentru cine ştie ce bancher?”
Plicul nu conţinea nici o hârtie de felul acesta, dar primele
două cuvinte îl împietriră pe domnul Ionatas:
„Dragă Venture!”
„Cine dracu îmi ştie acest nume? se gândi el. Sunt cinci ani
de când nu l-am mai purtat şi, în mahalaua Montmartre toată
lumea mă cunoaşte sub numele de domnul Ionatas”.
Dar mirarea şi neliniştea lui Venture se schimbară într-o
adevărată spaimă când îşi aruncă ochii la iscălitură şi văzu
teribilul nume de:
„Sir Williams!”
Sir Williams, omul trădat de el, omul pe care-l vânduse

frumoasei Baccarat cu mâinile şi eu picioarele legate, omul
căruia din cauza lui i se tăiase limba şi fusese mutilat în mod
475
oribil!
Venture trăise cinci ani cu credinţa că sir Williams fusese
mâncat de canibali, după ce-l fripseseră, bineînţeles. Scrisoarea
era scurtă, dar drastică.
„Draga Venture,
Adică brigand bătrân, etc, m-am întors dintr-o călătorie lungă
împrejurul lumii. Graţie adevăraţilor mei prieteni, care mi-au dat o
mână de ajutor, mă găsesc astăzi într-o situaţie destul de
frumoasă. E adevărat că nu mai am decât un ochi, dar acela e
bun, şi dacă limba mea a căzut sub foarfecele frumoasei
Baccarat, cel puţin pot să scriu şi să transmit ordinele mele.
Timp de două luni banda mea s-a ocupat serios de tine, ea a
scotocit Londra şi Parisul pentru a te găsi: dar, în fine, am pus
mâna pe tine şi ai putea să mori în prima zi, tras în ţeapă sau
fiert într-o căldare cu untdelemn sau ciopârţit şi tatuat ca un
caraib făcut prizonier. Ce zid de asta, bunul meu Venture?...
Cum cunosc suferinţa în care omul nu poate să vorbească m-
am gândit un moment să-ţi tai limba. Ar fi fost pedeapsa
talionului.
Dar nu! Sunt mai indulgent. Îi iert pe oameni, chiar când mă
trădează şi nu ştiu să tragă nici un folos din trădarea aceasta.
Alege: să fii sclavul meu, sau să fii ciopârţit.
Dacă primeşti să fii sclavul meu, plimbă-te pe la miezul nopţii
în dosul movilelor.
Dacă nu vrei să mai ştii de mine, atunci ai păţit-o.
Sir Williams”
Scrisoarea aceasta îl dezmetici complet pe Venture.

― Aţi primit veşti rele? îl întrebă bătrâna.
― Nu tocmai... fiica mea, răspunse Venture, ducându-şi
mâna la frunte.
― Ah! da, zise bătrâna cu vocea pe jumătate, înţeleg; poate
aveţi vreo fiică pricopsită şi care e cucoană acum.
― Aşa e...
Venture puse cheia la loc.
― Nu vă duceţi sus?
― Nu.
― Vă întoarceţi acasă?
― Nu sunt sigur.
Şi Venture plecă. Avea nevoie de aer, se sufoca. Se aşeză un
476
moment pe o bancă din piaţa Belhomme şi începu să se

gândească.
„Fără îndoială, îşi zise el, dacă sir Williams s-a reîntors şi
dacă zice că are o bandă, atunci sunt un om aproape mort. Nu
înţeleg cum nu mă pun sub protecţia unui comisar; dar ar fi o
nebunie să lupt contra lui sir Williams; aşadar, cel mai simplu
lucru e să mă supun orbeşte”.
Venture luă această hotărâre cât ai clipi din ochi.
Între timp îi veni o idee:
„Poate mi se întinde o cursă” îşi zise el.
Dar alungă imediat această idee, gândindu-se că sir Williams
nu l-ar fi prevenit, dacă ar fi vrut să se răzbune.
Sub impresia teribilei ameninţări din scrisoare, Venture luă
drumul spre movile.
Ploua mereu şi noaptea era întunecoasă. Cu toate că îşi
venise în fire, se împiedica şi se legăna pe drum din cauza
noroiului mare.
După puţin timp ajunse la ultimele case din mahalaua
Montmartre, aflate la poalele movilelor; nişte case mizerabile,
făcute din pământ, unde locuiau talmeş-balmeş strângătorii de
zdrenţe, saltimbancii, în fine, toate haimanalele Parisului. Aici
se isprăveau şi felinarele.
Venture, care hoinărise de multe ori prin cartierul acela ziua
în amiaza mare şi care de multe ori, când nu avea parale, se
culcase prin ganguri, găsi numaidecât drumul spre movile.
Făcuse trei părţi din drum când auzi paşi în urma lui.
Un om îmbrăcat în bluză de lucrător, cu şapcă pe cap,
mergea pe acelaşi drum cu el, dar cu pasul mult mai repede şi,
când ajunse în dreptul său, îl izbi cu umărul.
Venture, luându-se după aparenţe, se întoarse şi îi zise:
― Bagă de seamă, dobitocule!
Lucrătorul se opri numaidecât, se aplecă la urechea lui
Venture şi îi şopti:
― Sir Williams!
Numele îl făcu pe Venture să tresară. Fostul intendent se opri
şi rămase nemişcat, cu gura căscată, căutând să zărească prin
întuneric faţa interlocutorului său.
Acesta continuă.
― Ia stai colea, jupâne Venture, avem de vorbit.
― Oh! vocea aceasta... vocea aceasta... murmură Venture.
― Asta e! zise Rocambole, reluându-şi vocea de altădată,
477
adică vorbind fără accent englezesc, nu mă recunoşti?

― Ca să vă recunosc ar trebui să vă văd, îngână Venture,
căutând să-şi aducă aminte.
― Asta nu se poate, dragul meu, am venit fiindcă noaptea
este întunecoasă; să nu crezi că aş fi venit dacă ar fi fost
lumină. Ziua am o altă mutră, care nu este a mea şi nu vreau
ca tu s-o cunoşti.
― Rocambole! zise Venture, aducându-şi aminte în cele din
urmă.
― Chiar el, moşule...
― Omul lui sir Williams!
― Însărcinatul lui în a vă regla socotelile!
Şi Rocambole, scoţând un revolver din buzunar, îl îndreptă
spre pieptul lui Venture, care sări înapoi cu un pas.
― Nu cred, moşule, adaugă Rocambole, că eşti şi tu înarmat
şi te previn că dacă vei face cea mai mică şi nesocotită mişcare
te împuşc înainte de a avea vreme să scoţi arma.
― N-am să mă mişc, răspunse Venture cu supunere, dar nu
mă omorî.
― L-ai trădat pe sir Williams, dar nu l-ai furat...
― Nu. Cred că voi putea să vă fiu de folos...
― La asta m-am gândit şi eu.
Şi Rocambole îl invită pe Venture să stea pe o piatră, după
care se aşeză şi el alături.
― Acum, zise el, să vorbim.
― Vă ascult. Spuneţi.
― Stai prost?
― Cât se poate de prost, sărăcie cu lustru... şi n-am nici de
lucru! răspunse Venture cu umilinţă. Poliţia a început să facă
progrese de câtva timp; am ajuns să ne întâlnim cu agenţi pe
toate cărările. Nu se mai poate lucra în voie.
― Cu alte cuvinte, zise Rocambole râzând, poliţia a început să
lucreze, agenţii au început să fie mai conştiincioşi şi hoţii nu
mai pot fura.
― Întocmai, suspină Venture.
― Ce ai face dacă ţi-aş da o hârtie de o mie?
― Tot ce aţi vrea.
― Chiar cu riscul de a nimeri în puşcărie?
― Chiar!
― Dar pentru două mii?
― Nu m-aş teme nici de ghilotină.
478
― Foarte bine, zise Rocambole, vasăzică, pentru o mie de

franci ai fi în stare să furi, pentru două să omori...
― Trebuie să-ţi câştigi existenţa, murmură Venture pe un ton
plin de umilinţă.
― Ei bine! sir Williams va fi şi mai generos.
― Ce-mi va da?
― Înainte de a afla cât îţi va da, trebuie mai întâi să ştii ce
urmează să faci.
― Aşa este.
― Să vorbim pe şleau...
― Să vorbim, zise Venture.
― După cum ştii, eu sunt locotenentul lui sir Williams.
― El unde este?
― Cine?
― Sir Williams.
― Sir Williams este în Paris; atât numai că şi-a schimbat
numele şi mutra în aşa fel încât nu-l vei mai recunoaşte.
Şi Rocambole adăugă râzând:
― După cum nu mă vei mai recunoaşte nici pe mine...
― Aş! zise Venture neîncrezător, dacă n-ar fi atât de
întuneric...
― Te înşeli! Îţi garantez că dacă ne vom întâlni nas în nas, pe
bulevard, ziua în amiaza mare, sunt sigur că nu mă vei
recunoaşte...
― Zău!?
― Te asigur.
― Şi, întrebă Venture, ce face acum sir Williams?
― Învârteşte milioane.
― Dar tu?
― Rod şi eu pe ici pe colo câte un oscior.
― Nu mai eşti viconte?
― Vai!... nu; nici viconte, nici marchiz. Dar acum avem în
mână o afacere frumoasă.
― Zău!...
― În afacerea asta vrem să te băgăm şi pe tine. Dar să ne
întoarcem la chestiunea de care a fost vorba la început.
― Să auzim! zise Venture.
― Tu nu eşti bogat şi sunt sigur că pentru o mie de franci ai
fi în stare să faci orice.
― Absolut.
― Tu însă ne-ai trădat o dată, iar noi am reuşit să punem
479
mâna pe tine acum şi, dacă aş vrea, aş putea să te trimit chiar

acum pe cealaltă lume.
― Dar... aveţi nevoie de mine.
― Adică, fiindcă avem de reglat socoteli între noi, te-am putea
face foarte bine să lucrezi pe degeaba. Prin urmare, dacă te
plătim o facem numai din generozitate.
― Fie. Ce trebuie să fac? întrebă Venture.
― Mai întâi, este necesar să-ţi spun că ne-am luat toate
precauţiile. Prin urmare, n-ar fi nici un pericol pentru noi dacă
ne-ai vinde încă o dată. Iar treaba pe care o vei face, nu te va
pune pe urma planurilor noastre.
― Cu alte cuvinte voi fi pur şi simplu un instrument?
― Da, zise scurt Rocambole.
― Ce am de făcut?
― Trebuie să pui mâna pe o scrisoare.
― De unde?
― Dintr-un birou de poştă din Spania.
― Pentru a face lucrul acesta va fi necesar să călătoresc.
― Scrisoarea o vei aduce la Paris, o vei pune într-un plic şi o
vei trimite pe adresa domnului Albert, post-restant. Dacă cele
două plicuri vor fi intacte şi n-au fost dezlipite, bagă de seamă
că eu cunosc, a doua zi după sosirea ta vei primi cinci mii de
franci.
― Şi dacă aş deschide scrisoarea... şi aş afla ce este într-
însa?
― Ce este scris acolo n-are nici o valoare pentru tine.
― Zău!
― Pe urmă, acela sau aceea căreia îi este adresată nu va
înţelege pentru ce epistola aceasta i-a fost oprită.
― Crezi?
― Şi nici prin gând nu-i va trece numele celor care au interes
s-o oprească.
― Acesta este un motiv destul de puternic.
― În sfârşit, termină Rocambole, dacă vei încerca şi de data
aceasta să ne trădezi, poţi fi sigur că te vei duce iute-iute pe
lumea cealaltă.
― Bine. Încredeţi-vă în mine. Acum daţi-mi explicaţiile
necesare.
― Vino cu mine, zise Rocambole.
El îl luă pe Venture de braţ, continuând să ţină pistolul în
mână, căci era un om prevăzător, şi îl duse spre movile.
480
― Unde mergem? întrebă Venture.

― Vino şi taci.
Rocambole îl duse pe la spatele bisericii şi se opri pe un
povârniş din înălţimea căruia se vedea o parte din câmpia
Saint-Denis.
Prin întunericul nopţii se vedea şerpuind drumul care duce la
Clignancourt, iar în depărtare se zăreau două puncte luminoase
semănând eu felinarele unei trăsuri.
Atunci Rocambole îi zise:
― Scrisoarea de care este vorba a plecat ieri. Prin urmare,
este înaintea ta cu treizeci şi şase de ore.
― Trebuie s-o ajung?
― Nu, este peste putinţă. Dar trebuie să câştigi douăsprezece
ore, în aşa fel încât să nu fii în întârziere decât cu douăzeci şi
patru de ore.
― Şi o voi găsi în biroul de poştă de care a fost vorba?
― Da, căci scrisoarea se va întoarce la oficiul acela, deoarece
destinatarul ei este în Paris. Cât despre rest, adăugă
Rocambole, vei găsi în diligentă, ale cărei lanterne le vezi acolo,
un bilet cu instrucţiuni şi două mii de franci pentru drum.
― Ah! acela este poştalionul meu.
― Da. Bagă de seamă că între pernele ei vei găsi un
portmoneu.
― Cu instrucţiunile şi cu cele două mii de franci?
― Da. Şi dacă vei face lucrul cumsecade, cele două mii de
franci pe care le vei cheltui cu drumul ţi se vor da înapoi.
― Cu alte cuvinte, îmi daţi şapte mii?
― Întocmai.
― Atâta tot?
― Du-te pe şoseaua aceasta până la diligentă. Şi spui
vizitiului doar atât: „Eu sunt domnul Ionatas”. „Urcaţi-vă!” îţi va
răspunde el.
― Foarte bine.
― Trăsura va traversa Parisul, va ieşi prin bariera l’Enfer şi,
cu aceiaşi cai, vei fi dus până la Villejuif. Acolo vei schimba caii.
La Orleans, cauţi în geamantanul din spatele trăsurii şi vei găsi
un costum de haine mai convenabile. Un om care călătoreşte în
diligentă trebuie să fie bine îmbrăcat. Bună seara.
― Încă ceva, zise Venture.
― Spune...
― Este vorba de moarte de om?
481
― Poate... cu toate acestea, dacă se poate, să nu se întâmple

aşa ceva.
― Oh! zise banditul râzând: voi încerca să lucrez cât se poate
de bine.
Şi porni pe şosea în timp ce Rocambole se întoarse îndărăt.
După un sfert de oră, Venture ajunse la trăsură, spuse cum
îl cheamă şi plecă.
― Spre Bordeaux! strigă el.
Trăsura porni în goana cailor...
*
* *
După o oră, Rocambole şi sir Williams stăteau de vorbă,

adică orbul răspundea cu ajutorul tăbliţei la întrebările lui
Rocambole.
― Unchiule, zicea Rocambole, îmi dai voie să te întreb un
lucru?
„Da”, răspunse sir Williams, făcând semn din cap.
― Tu crezi că vom putea pune mâna pe scrisoarea pe care a
trimis-o Baccarat ducelui de Sallandrera?
„Da.”
― Şi la ce ne va servi aceasta?
„Să-l silim pe ducele de Château-Mailly să spună el însuşi
istoria sa ducelui de Sallandrera, care îl va asculta foarte mirat
că el nu ştie nimic şi că nu a primit încă scrisoarea pe care i-a
trimis-o Baccarat”, scrise orbul.
― Dar ducele va fi crezut.
„Poate... dar se vor aştepta actele justificative.”
― Şi dacă sosesc şi actele acestea?
„Ei drăcie! asta te priveşte absolut pe tine după cum îl priveşte
pe Venture să pună mâna pe scrisoarea frumoasei Baccarat.”
― Voi face tot ce voi putea, murmură Rocambole cu modestie.
Capitolul LXV
În fundul unei văi sălbatice, pe coasta meridională a

Pirineilor, se găseşte un sătuleţ mizer, compus din vreo treizeci
de case şi dintr-o posada, ceea ce în spaniolă înseamnă han,
aşezat între Bayona şi Pampeluna. Sătuleţul se numeşte Corta
482
şi de el vorbea domnişoara Conception în ultima scrisoare pe

care o trimisese pretinsului marchiz de Chamery.
Populaţia locului se compunea în mare parte din ciobani,
unii trăind în bună înţelegere cu autorităţile vamale, alţii,
ocupându-se doar de contrabandă. Ziua, atât iarna cât şi vara
se văd veşnic bărbaţi stând în pragul porţii, înfăşuraţi în
mantalele lor, trăgând alene din pipă şi contemplând cerul
albastru. Copii cu feţele pârlite de soare, goi, se tăvălesc în
praful drumului. Femeile lucrează la umbra vreunui stejar sau
a unui dud care se găseşte în faţa fiecărei case. Dacă se
întâmplă să treacă vreo diligentă, sau altă trăsură, bărbaţii
ridică încet capul, femeile, care până atunci lucraseră tăcute,
schimbă între ele câteva cuvinte, copiii aleargă câtva timp după
trăsura aceea şi totul reintră în liniştea de mai înainte. S-ar
crede că satul acela este locuit de tembeli, de poeţi sau de
amorezaţi.
Dar când se face noapte, lucrurile se schimbă. Bărbaţii se
scoală şi se agită. Clopotele animalelor încep să bălăngăne.
Umbre tăcute ies din sat, copiii adorm iar femeile
contrabandiştilor, stingând focul şi lumina, se roagă lui
Dumnezeu ca soţii lor să nu fie întâlniţi de oamenii vămii.
În epoca în care se petrec aventurile acestea, la marginea
satului Corta, pe partea stângă a drumului mare şi la o
depărtare de vreo sută de metri de orice altă locuinţă, se vedea o
casă mică acoperită cu olane, împrejmuită de o grădină la
poarta căreia era scris pe o tăbliţă: „Poşta”.
Casa aceasta, absolut izolată, era locuită de doi oameni, unul
tânăr şi altul bătrân.
Bătrânul se numea Murillo, „Picior de lemn.” El servise sub
Napoleon ― împăratul îl decorase ― iar regina Spaniei îi dăduse
cu zece ani în urmă modesta funcţie de factor poştal.
Tânărul era un băiat de vreo şaisprezece ani, pe care îl
chema Pedro.
Într-o seară, cu nouă ani înainte, pe când Murillo, „Picior de
lemn”, tocmai se pregătea să se culce, auzi pe cineva bătând la
poarta lui şi ţipând după ajutor.
Bătrânul soldat se duse să deschidă şi văzu intrând în casă
la el un necunoscut, care ţinea de mână un copilaş cam de vreo
şase ani. Necunoscutul era plin de sânge şi abia se putea ţine
pe picioare. Era un contrabandist care fusese rănit de gloanţele
unui guard vamal. El se rezemă de zid, îngână câteva cuvinte,
483
aruncă pe masă a pungă plină cu aur, arătă cu mâna pe copil,

al cărui nume abia putu să-l murmure şi căzu mort... „Picior de
lemn” îl adoptă pe Pedro şi, când acesta ajunse la vârsta de
cincisprezece ani, reuşi să-l facă factorul rural.
Diligenta poştei trecea la ora două dimineaţa spre
Pampeluna, venind din Paris... „Picior de lemn” se scula, îşi
făcea datoria şi la ora trei se culca din nou. Pedro îşi lua atunci
geanta şi ciomagul şi începea să împartă corespondenţa înainte
de a se lumina de ziuă. Se ducea mai întâi la castelul de
Sallandrera, apoi la fermele şi la cătunele din vecinătate.
De obicei se întorcea la poştă la ora două după-amiază, când
trecea diligenta de la Pampeluna la Bayona. Câteodată întârzia
când drumul era noroios sau când avea vreo scrisoare pentru
cine ştie ce ţăran din depărtare. Când zăbovea, scrisorile pe care
le avea şi care erau destinate pentru Franţa întârziau în Corta
Într-o dimineaţă, pe la ora două şi jumătate, pe când Pedro
se îmbrăca şi îşi punea în geantă o bucată de brânză şi pâine
pentru a mânca când i se va face foame, „Picior de lemn”, care
stătea în faţa unei mese ce îi servea de birou şi îşi alegea
scrisorile, se întoarse spre el.
― Parcă spuneai că domnul duce de Sallandrera a plecat.
― Da, zise Pedro.
― Eşti sigur?
― Sigur! răspunse tânărul factor, trebuie să fi plecat, căci
intendentul domnului duce mi-a anunţat plecarea sa pe ziua de
optsprezece curent. De trei zile n-am avut nici o scrisoare
pentru domnul duce de Sallandrera. Aşa că n-am fost pe acolo.
Excelenţa sa nu trece niciodată prin Corta.
― Aşa este, zise Murillo.
― Dar pentru ce m-ai întrebat?
― Fiindcă am primit o scrisoare pentru el. Dacă aş fi sigur că
a plecat, aş trimite scrisoarea în Franţa chiar cu poşta de astăzi.
― Ei bine, zise Pedro, tot am eu drum pe la castel, dă-mi
scrisoarea şi, dacă o fi plecat, mă voi sili s-o aduc îndărăt
înainte de a pleca poştalionul.
Şi Pedro puse plicul în geantă.
Dar el nu se gândise la căldura tropicală care adeseori îl silea
să se odihnească şi să se răcorească la umbra vreunui pom,
cum de asemenea nu se gândise la cordialitatea cu care îl
primea intendentul castelului de Sallandrera, un spaniol
484
bătrân, care pe vremuri fusese marinar şi îşi păstrase obiceiul

de a trage la măsea. Intendentul îi dădu să bea mai multe sticle
cu limonade amestecate cu rachiu şi Pedro ajunse la Corta un
ceas după plecarea poştei spre Paris. Scrisoarea adresată
ducelui de Sallandrera care, într-adevăr, plecase în ajun, fu
aruncată în sacul cu scrisori care trebuiau să plece a doua zi.
― La urma urmelor, îşi zise „Picior de lemn”, examinând
scrisul mărunt de pe adresă, asta nu poate să fie o epistolă
importantă şi nu va fi nimic dacă ducele o va primi cu o zi mai
târziu.
*
* *
În noaptea următoare, puţin înainte de ora două, un zgomot

de clopoţei şi trosnituri de bici îl făcură pe „Picior de lemn” să
sară din pat.
„Ce-o fi asta! se gândi Murillo, poşta a venit mai devreme
astăzi”. El sări din pat, se îmbrăcă în grabă, deschise uşa şi
aşteptă în prag ca vizitiul diligentei să-i arunce sacul cu
scrisori, ca de obicei.
Dar Murillo se înşelase. Nu era poşta, ci o diligenţă trasă de
cinci cai, condusă de trei oameni călări, după obiceiul spaniol.
Diligenta se opri în faţa casei. Un om scoase capul pe
fereastră şi întrebă în franţuzeşte:
― Unde am ajuns?
― La Corta, răspunse „Picior de lemn” care, servind sub
Napoleon, înţelegea şi vorbea destul de bine această limbă.
― Corta? întrebă călătorul dându-se jos, nu este acesta satul
cel mai apropiat de castelul Sallandrera?
Şi Murillo văzu la lumina felinarelor diligentei un om
îmbrăcat în negru, înfăşurat într-o frumoasă manta de
călătorie. Omul, după cum s-a ghicit, era Venture, care-l salută
pe invalid cu un aer protector.
― Nu suntem departe de Sallandrera? întrebă el.
― Nu, domnule.
― Cât mai este până la castel?
― Două leghe.
Venture îşi frecă mâinile.
― Drumul este bun? întrebă el, putem merge cu trăsura?
― Nu domnule. Pentru a merge cu trăsura la Sallandrera
485
trebuie să vă întoarceţi îndărăt cam vreo leghe şi să apucaţi la

stânga, pe un drum destul de bun, pe care merge de obicei şi
domnul duce. Senioria voastră, întrebă Murillo, este prieten cu
Excelenţa sa?
― Eu sunt marchizul Coq-Heron, răspunse Venture cu
orgoliu, şi ducele este amicul meu intim. I-am promis că îi voi
face o vizită când mă voi duce la Madrid.
Murillo surâse.
― Seniora voastră s-a înşelat.
― Ce? întrebă Murillo.
― Ducele nu este la Sallandrera.
― Cum? La Bayona mi s-a spus...
― Ducele a plecat de două zile.
― Eşti sigur?
― Foarte sigur. Ca dovadă, am o scrisoare de la Paris pentru
Domnia sa, pe care i-o voi trimite îndărăt.
― Ah! ce timp urât! murmură Venture, salutându-l pe Murillo
şi examinând cu un aer distrat casa şi grădina care o
înconjurau. Apoi, urcându-se în diligentă întrebă:
― Poşta de cai este departe?
― La o leghe de aici.
― Bună seara, domnule.
― Bună seara, Excelenţă, răspunse bătrânul soldat, luând în
serios marchizatul jupânului Venture.
Şi diligenţa plecă, traversă satul Corta şi ajunse la intrarea
unei păduri de stejar. În dreptul acesteia, drumul fiind deluros,
caii trebuiau să meargă la pas. Cei trei vizitii ai diligenţei, siguri,
ca de obicei, că animalele nu se vor abate din drum, descălecară
şi-o apucară pe o potecuţă, care ieşea înaintea drumului mare.
Venture profită de împrejurare. Abia dispăruseră cei trei
surugii pe potecuţa din marginea pădurii şi trimisul lui
Rocambole sări numaidecât din trăsură, închise geamurile şi
trase perdelele cu grijă.
„Vizitii mei, îşi zise el, vor crede că dorm şi vor ajunge la
destinaţie fără a bănui măcar că trăsura este goală”.
Pe când diligenta îşi continua drumul, Venture se întoarse pe
drumul pe unde venise. Dar în loc să treacă prin Corta, ocoli la
stânga şi ajunse astfel la gardul grădinii care înconjura casa lui
Murillo. Ajuns acolo, se trânti la pământ şi aşteptă: locul era
cam la vreo cincizeci de metri de drum.
Poşta aştepta şi tocmai se făcea schimbul de pachete.
486
Venture spusese că nu ştie spanioleşte, dar adevărul era că

ştia foarte bine această limbă, căci de la Bayona vorbise
îndeajuns cu conducătorii săi pentru a afla de la el că factorul
din Corta se numea Murillo, supranumit „Picior de lemn”, că
trăia împreună cu un tânăr ataşat la biroul său şi că, în sfârşit,
acesta pleca în fiecare dimineaţă la ora trei.
Venture, trântit la pământ, aşteptă întâi să plece poşta, pe
urmă să plece şi Pedro, tânărul camarad al lui „Picior de lemn”.
Pedro trecu aproape de el, fluierând o arie spaniolă şi Venture îl
văzu apucând pe potecuţa care ducea de-a dreptul în vale, care
domina vechiul castel de Sallandrera.
„Bun! îşi zise el, bătrânul este singur: am pus mâna pe
scrisoare”.
Venture se întoarse ca un lup care se învârteşte în jurul unei
stâne şi, găsind o spărtură în gard, intră în grădină.
Corta este un sat de contrabandişti, dar nu de hoţi. Locuitorii
dormeau cu ferestrele deschise, cu cheia în uşă şi când Venture
intră în grădină putu constata că ferestrele erau întredeschise,
pentru a lăsa să intre în casă aerul răcoros al nopţii.
Bătrânul soldat se culcase ca de obicei şi adormise
numaidecât.
Venture sări pe fereastră cu uşurinţă: apoi se strecură în
odaia pe care Murillo o transformase în birou, şi în care se
vedea pe masă un sac mare de piele, închis cu un lacăt.
Lumina lunii pătrunzând în cameră făcea să se vadă bine
înăuntru. Venture rămase un moment nemişcat în mijlocul
încăperii.
„Rocambole, se gândi el, mi-a spus că nu este nevoie să ucid,
prin urmare nu voi ucide... La drept vorbind, omul acesta cu
piciorul de lemn... îmi este simpatic. Dacă nu mă va întrerupe
din lucru, îl voi lăsa să doarmă în linişte.”
Apoi scoase din buzunar o pereche de pistoale, le puse pe
masă, alături de sacul de piele, scoase un pumnal, pe care îl
puse între dinţi şi lăsă perdelele fără să facă zgomot, pentru a
face întuneric în odaie. Uşa dintre biroul acesta şi dormitorul lui
Murillo, din care se auzea sforăitul zgomotos, era întredeschisă.
Venture o închise.
Scoase, apoi din buzunar o lanternă mică, pe care o aprinse:
o puse pe masă şi se apropie de sacul de piele. Murillo sforăia
tare.
Sacul era din piele groasă, foarte greu şi încuiat cu un lacăt
487
mare.
„Drace! murmură Venture. Scrisoarea este probabil în sacul
acesta, dar el este încuiat şi trebuie să-l desfac”.
Venture stătu pe gânduri.
Contrar obiceiului său, nu avea la el setul de chei false de
care era nedespărţit; dacă le-ar fi avut, ar fi descuiat lacătul, ar
fi deschis sacul, ar fi căutat scrisoarea adresată ducelui de
Sallandrera şi ar fi închis sacul la loc, în aşa fel încât soldatul
n-ar fi observat nimic.
„Am trei mijloace de ales, îşi zise: primul, şi cel mai simplu în
aparenţă, ar fi acela de a lua sacul cu totul şi să nu caut în el
decât după ce voi trece frontiera. Dar furtul unui sac cu scrisori
ar avea inconvenientul de a pune pe urmele mele atât
jandarmeria franceză, cât şi pe guarzii spanioli. Al doilea mijloc,
care ar fi şi mai bun, ar fi să spintec sacul cu pumnalul meu.
Dar Murillo ar băga de seamă imediat că sacul este desfăcut şi
guarzii ar veni din nou după mine. Rămâne mijlocul al treilea să
caut cheia lacătului. În cazul acesta, pentru a găsi, trebuie să-l
deştept pe Murillo şi să i-o cer. Probabil că el nu mi-o va da de
bună voie.”
Venture îşi luă lanterna într-o mână, pistolul în cealaltă,
pumnalul între dinţi, împinse uşa şi intră, hotărât, în camera în
care bătrânul soldat sforăia mereu.
Încăperea în care dormea Murillo era odaia cea mai mare din
toată casa. Ea servea în acelaşi timp de dormitor, de bucătărie
şi de salon. Un polog mare, cu perdele, acoperea două paturi,
acela al lui „Picior de lemn” şi acela al tânărului Pedro.
Murillo dormea îmbrăcat, îşi scosese numai piciorul de lemn.
Venture se apropie ţinând în mână lanterna.
„Ar fi cât se poate de uşor, îşi zise el, să-i înfig pumnalul în
gât, să pun mâna apoi pe scrisoare şi s-o şterg spre frontieră,
care nu e departe de aici şi unde aş ajunge mai devreme de ora
şase dimineaţa, dar...”
Şi Venture se scărpină după ureche.
„Dar cum nimeni nu m-a văzut intrând aici, cum este
imposibil să bage cineva de seamă furtul scrisorii dacă o iau
fără să stric sacul, este mai bine să caut cheia lacătului şi să nu
înfrunt ghilotina. Omul acesta doarme ca un trântor. Şi se poate
întâmpla foarte bine să nu se deştepte.”
Pe când îşi ţinea acest monolog, zări de gâtul bătrânului
atârnat un şiret.
488
„De şiretul acela, se gândi el, trebuie să atârne o cheie; dacă

cheia aceasta nu este de la lacăt, probabil că este de la cutia
mesei. Să încerc.”
Şi Venture puse lanterna pe marginea patului, îşi luă
pumnalul într-o mână şi apucă cu cealaltă şiretul.
― Moşule, murmură el, te sfătuiesc să nu te deştepţi. N-ar fi
bine pentru tine în momentul acesta.
Murillo sforăia zgomotos.
― Vezi! este cuminte, continuă acesta, tăind cu pumnalul
şiretul şi trăgându-l uşor spre el.
Bătrânul făcu o mişcare, Venture se încruntă şi ridică
pumnalul. Dar Murillo nu deschise ochii, se întoarse pe cealaltă
parte, aşa că Venture putu să-i scoate şiretul de la gât, de care
într-adevăr atârna o cheie.
Aşa cum îşi închipuise Venture, aceasta era de la sertarul
mesei care servea de birou şi de casă de bani. Trecu în vârful
picioarelor în odaia cealaltă, fără ca Murillo să se deştepte, şi
deschise sertarul. Acolo zări două sau trei piese de aur şi mai
multe piese de argint.
„Acum opt zile, îşi zise el, aş fi fost în stare să ucid pentru o
sumă mai mică decât asta; astăzi însă nici nu vreau să mă uit
la ea”.
Şi luă legătura de chei, pe care o găsi în sertar, fără să se
atingă de bani. Una din aceste chei, după cum pe drept cuvânt
îşi închipuise, se potrivea la lacătul sacului de piele. Venture
deschise lacătul şi băgă mâna în sac. Deodată însă tresări căci
atinsese ceva tare şi metalic. El scoase dinăuntru un pachet,
înfăşurat în pânză groasă, foarte bine sigilat. Pe el scria:
„Scrisoare în valoare de douăzeci de mii de franci în aur şi bilete
de bancă, trimişi de senor Estelan, domnilor Brun şi Compania,
comercianţi în Bayona”.
„Pe cinstea mea! murmură Venture, omului acestuia voiam
să-i cruţ viaţa, dar văd că fatalitatea îl condamnă...”
Capitolul LXVI
Câteva momente Venture învârti în mâini pacheţelul pe care

îl găsi în sac. De multă vreme nu mai încăpuse pe mâinile lui o
sumă atât de mare şi inima începu să-i bată cu putere. Căzu pe
scaun, stăpânit de o emoţie înfrigurată. Dar Venture nu era
489
omul care să stea mult pe gânduri şi să-şi piardă capul. El îşi

recapătă imediat sângele rece şi îşi zise:
„Ştiu bine că aş putea s-o şterg de aici imediat, după ce pun
mâna pe scrisoare; dar dacă omul meu când se va deştepta nu
va băga de seamă că sacul a fost deschis, admiţând chiar că voi
reuşi să-i pun la loc cheia, sunt sigur că mâine va verifica cu
conducătorul poştei pachetul care conţine valorile. Pe de altă
parte, îşi zise el, se poate întâmpla foarte bine ca factorul să nu
ştie de existenţa acestor douăzeci de mii de franci. Dacă va fi
găsit bătrânul mort şi sacul neatins, se va crede mai curând că
la mijloc a fost o răzbunare decât un furt.”
Toate acestea îi dădură de gândit.
Până să cugete mai adânc, Venture băgă în buzunar pachetul
cu valori şi scoase pe masă scrisorile dinăuntru.
Căută apoi printre ele şi găsi numaidecât epistola adresată
ducelui de Sallandrera. O puse în buzunar, alături de
pacheţelul cu cele douăzeci de mii de franci.
Banditul puse apoi scrisorile la loc, băgă cheile în cutia
mesei, de unde le luase şi înnodă şiretul pe care îl tăiase de la
gâtul lui Murillo.
Începu apoi să se gândească:
„Dacă nu s-a deşteptat când i-am luat cheia de la gât, se
poate foarte bine să nu se deştepte nici când o voi pune la loc,
dar...”
Venture se opri. Acest DAR... era plin de reflecţii.
„DAR, îşi zise el, oricum, el tot va băga de seamă furtul; pe de
altă parte s-a observat, fără îndoială, la staţia de trăsuri, că
diligenta mea a venit goală. Între Franţa şi Spania există o
convenţie de extrădare. Toate acestea ar putea să-mi facă o
figură mai a dracului decât moartea bătrânului, mai cu
seamă...”
O idee îi străfulgera mintea lui Venture.
„Mai cu seamă, dacă moartea lui ar avea aparenţa unui
accident sau a unei sinucideri...”
Şi Venture care ezitase atât de mult, nu mai stătu pe
gânduri. El deschise uşa care corespundea cu odaia unde
dormea bătrânul şi se apropie de pat. De data aceasta însă nu
mai merse în vârful picioarelor, ci se duse de-a dreptul la
Murillo şi îl deşteptă, zguduindu-l uşor.
„Picior de lemn” sări în sus, deschise ochii şi la vederea lui
Venture dădu un strigăt.
490
Acesta avea într-o mână lumânarea, iar în cealaltă pumnalul.

― Să taci! îi zise el, să nu ţipi, dragul meu, avem ceva de
vorbit.
― Marchizul! îngână bătrânul, recunoscându-l pe omul care
se oprise mai devreme cu diligenta în faţa poştei.
― Taci! repetă Venture.
Murillo nu se mai întrebă pe unde intrase acesta; el credea că
îşi continuă, treaz fiind, vreun vis. Cu atât mai mult cu cât
Venture, îmbrăcat foarte elegant nu avea deloc aparenţa unui
hoţ. El îi zise într-o spaniolă foarte curată:
― Dragă domnule Murillo; dacă ţipi, pe lângă că, este
probabil să nu te audă nimeni, dar mă pui şi în situaţia penibilă
de a-ţi zbura creierii.
Invalidul sări încă o dată în sus şi energia din privirea lui îi
dovedi lui Venture că va avea de lucru cu bătrânul.
― Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? întrebă el.
Venture ridică pistolul.
― Numele meu are mai puţină importanţă în afacerea
aceasta. Totuşi, îţi pot repeta că pe mine mă cheamă marchizul
de Coq-Heron...
― Ce vreţi de la mine?
― Să vorbim.
― Despre ce?
― Despre amicul meu, ducele de Sallandrera.
Numele acesta păru să-l mai liniştească pe invalid.
― După cum v-am spus, a plecat.
― Ca şi scrisoarea care îi fusese adresată din Paris? întrebă
Venture rânjind.
Invalidul făcu o mişcare de surprindere.
― Asupra acestei scrisori voiam să vorbesc puţin cu
dumneata.
― Cum aşa! întrebă invalidul din ce în ce mai uimit.
― Aveam nevoie de epistola aceasta.
― Dumneavoastră?
― Şi am venit s-o iau... uite-o! adăugă Venture, scoţând
scrisoarea din buzunar şi arătându-i-o.
― Un furt! strigă Murillo, furtul unei scrisori!...
― Oh! te rog, zise Venture cu bunătate, nu striga aşa tare...
scrisoarea aceasta îţi face un mare bucluc...
― Mie?
― Fireşte!... vezi, adineauri am intrat în casă, am aprins
491
lumânarea şi am venit aici; dumneata nu te-ai deşteptat.

― Şi? întrebă Murillo neliniştit.
― Ţi-am scos de la gât şiretul acesta, împreună cu cheia.
― Cheia de la sertarul mesei! M-ai furat!...
― Asta e! n-aveai nici o sută de franci în sertarul acela. Am
luat cheia de la lacătul cu care era încuiat sacul de piele, în care
îmi închipuiam că se găseşte scrisoarea ce-mi trebuia.
Murillo îşi simţi fruntea inundată de sudoare rece. El îşi
aduse aminte că în sacul acela era şi scrisoarea de valori cu cei
douăzeci de mii de franci.
― Or, continuă Venture pe un ton ca şi cum i-ar fi fost milă,
să vezi ce va să zică norocul. Când am deschis sacul, aveam de
gând să-l închid la loc după ce am luat scrisoarea, să-ţi pun
şiretul la gât, ferindu-mă să te deştept şi pe urmă să plec pe
unde am venit. Sigur că n-ai fi băgat de seamă că-ţi lipseşte
scrisoarea. Dar...
Pe buzele lui Venture flutură un surâs plin de compătimire.
― Dar, continuă el, să vezi cum s-a amestecat ghinionul şi
aici: în sacul acela am mai găsit şi altceva.
Şi Venture îi arătă pacheţelul de valori care conţinea cei
douăzeci de mii de franci.
― Înţelegi, dragul meu domn, că aceşti bani îmi prind bine şi
mie şi, pentru ca să nu vie nimeni să mi-i ceară îndărăt, mă văd
silit...
Invalidul înţelese imediat ce voia să spună tâlharul; el sări
încă o dată în sus şi voi să coboare din pat.
Dar Venture îl apucă de gât cu mâna lui de foc şi îl strânse
cu putere:
― Dacă te mişti, te sugrum! îi zise el.
Murillo încercă să se zbată; inutil căci hoţul era robust şi-l
ţinu nemişcat în pat..
― Ascultă, moşule, îi zise el, fii cuminte şi nu face prostii!...
Dară mă sileşti să te omor, se va amesteca justiţia în asasinatul
acesta şi toată pacostea va cădea pe capul lui Pedro. El va fi
acuzat, va fi închis şi trimis la ghilotină.
Invalidul, cuprins de fiori, continuă să se zbată sub pumnul
de fier al lui Venture.
― Dacă însă, continuă acesta, mă laşi să-ţi înfăşor gâtul cu
frânghia aceasta, pe care o văd agăţată colo...
Venture arătă cu degetul şi cu privirea o frânghie de grosimea
unui deget, care era atârnată de perete.
492
― Şi dacă, termină el, vei fi cuminte şi te vei lăsa să te agăţ

de cârligul de la lampă, toată lumea va crede că te-ai sinucis şi
copilul tău adoptiv îţi va moşteni poate şi casa şi postul tău de
împărţitor.
Vorbind astfel, Venture luă frânghia, o înfăşură o dată în
jurul gâtului lui Murillo, care continua să se zbată şi să scoată
ţipete înăbuşitoare, şi strânse cu putere.
Murillo se agită câteva minute, apoi rămase nemişcat.
Murise.
Venture duse apoi patul, punând la loc neorânduiala
produsă de luptă, făcu un ochi la frânghie, îl ridică pe
nenorocitul invalid şi îl agăţă de cârligul lămpii. Apoi răsturnă
la picioarele spânzuratului un scaun, pentru a face să se creadă
că Murillo, îl răsturnase cu piciorul după ce îşi trecuse frânghia
în jurul gâtului şi o agăţase de tavan.
După toate acestea, Venture îşi puse pistoalele şi pumnalul
în buzunar, se înfăşură cu mantaua şi ieşi pe fereastră şi prin
spărtura din grădină, luând cu el scrisoarea şi cei douăzeci de
mii de franci.
Era aproape patru dimineaţa.
La ora şase Venture trecu frontiera, zicându-şi:
„Sunt sigur că şi Rocambole, cu toate ideile lui umanitare, ar
fi procedat la fel. Era de treabă invalidul acesta, îmi pare rău de
el. Dar n-avea decât un picior şi, dacă se va întâmpla vreodată
să fiu târât înaintea Curţii cu juri din cauza lui, sunt sigur că
îmi va da circumstanţe atenuante, din cauza acelui picior de
lemn.”
După trei zile Venture sosi la Paris.
*
* *
Printr-o coincidenţă curioasă şi poate nemaiauzită în analele

crimei, în aceeaşi noapte şi aproape la aceeaşi oră, la o
depărtare de două sute leghe se desfăşura o altă dramă, care
prin urmările ei trebuia să aibă o gravă influenţă asupra
evenimentelor pe care le-am povestit.
De când s-a construit calea ferată de la Paris la Lyon, drumul
cel mare care duce la Melun a fost aproape părăsit. Şoseaua rău
întreţinută era noroioasă, pustie şi cu o înfăţişare sinistră,
dincolo de Lieusaint, unde traversează pădurea Senart.
493
Într-o seară pe la ora zece, o trăsurică trasă de un cal

normal, bun şi iute, mânat de un om îmbrăcat în bluză de
lucrător şi părând că vine dinspre Melun, se opri în faţa unui
han pe uşa căruia era scris:
„Staţia de trăsuri Cesar Hyppolit. Se găzduieşte cu cai şi fără
cai. Se închiriază trăsuri şi cai de călătorie. Se serveşte băutură
şi mâncare.”
La zgomotul trăsurii, uşa hanului se deschise şi vizitiul, după
ce trosni de câteva ori din bici, după obiceiul surugesc, strigă cu
voce răguşită:
― Se poate dormi aici?
― Da, orăşene, răspunse o femeie grasă şi cu vino-n-coace,
care apăru în prag cu un felinar în mână.
― Aveţi grajduri?
― Da.
― Şi ovăz?
― Cât pofteşti. Toinette, strigă femeia, du-te de deschide
grajdul.
― Se poate îmbuca o fripturică şi goli vreo sticluţă? continuă
vizitiul cu accent de beţiv.
― De ce nu, orăşene? Tocmai am avut nuntă ieri şi a mai
rămas câte ceva.
― Perfect! murmură vizitiul care, intrând cu trăsura în curte,
sări jos.
― Pune paie curate la cal, fetiţo, continuă el, apucând-o de
mână pe servitoarea care se grăbea să deshame calul.
― Lăsaţi pe mine, domnule. Mă pricep la cai. În fiecare zi
avem trei cai de îngrijit.
― Tot mai ţineţi staţia de trăsuri?
― Tot, răspunse o voce de bărbat, vocea stăpânului hanului,
dar pentru moment afacerea nu merge.
Hangiul era un om de vreo şaizeci de ani, cu faţa bună şi
veselă, cu privirea sinceră şi pătrunzătoare. Conducătorul
trăsurii era tânăr, avea o barbă mare, roşie, favoriţi de aceeaşi
culoare şi jumătate din figura lui era acoperită de cozorocul
şepcii de blană pe care o purta.
Pe când i se deshăma calul, acesta se duse după hangiu în
casă şi se trânti pe un scaun lângă sobă.
― Veniţi de departe?
― De la Melun.
― Şi unde vă duceţi?
494
― La Paris.
― Dormiţi aici, nu-i aşa?
― Hm!... răspunse vizitiul, poate da, poate nu... am un cal
bun... să văd cum mi-o fi după ce-oi mânca. Noaptea e
frumoasă.
― E lună nouă, zise hangiul. O să fie întuneric prin pădure.
― N-are nimic! răspunse călătorul, pe un ton de prefăcută
nepăsare: de când aveţi staţia de trăsuri?
― O avem din tată în fiu, de mai bine de o sută de ani.
― Şi nu merge?
― Oh! mai deloc, de când cu afurisitele alea de trenuri. La un
an dacă trece vreo diligentă.
― Dar curieri?
― Din când în când. Acum cincisprezece zile a trecut unul,
care spunea că se duce în Germania şi că se va întoarce pe la
sfârşitul lunii. Până la Melun i-am dat calul pe care-l aveam mai
bun.
― Câţi cai ai?
― Trei.
― Sunt buni?
― Astă seară nu sunt buni de nimic. Doi din ei au fost la
Melun şi s-au întors rupţi de oboseala. Pe ai treilea de-abia l-au
scos de la căruţă. Dacă se va întâmpla să vină astă seară
curierul pe care îl aşteptăm mi se pare că o să facă pe jos
drumul la Paris.
― Ei! orăşene, zise în momentul acela hangiţa, vrei să
mănânci cu noi?
― De ce nu?
― Atunci poftiţi la masă.
Omul cu barbă roşie nu aşteptă să fie invitat de două ori. El
se aşeză la masă între hangiu şi nevasta lui, mâncă cu poftă, îşi
goli cu şi mai mare poftă sticla cu vin, îşi bău cafeaua şi se
întoarse lângă sobă, unde îşi aprinse pipa.
― Mă culc aici, zise el; numai să mă sculaţi mâine de
dimineaţă de tot.
Pe când vorbea astfel se auzi pe şosea galopul unui cal.
― Drace! asta ar lipsi, să fie curierul.
― Hei! poşta! strigă o voce de afară.
Servitoarea hanului se duse să deschidă.
― El este! murmură hangiul consternat.
― Iute! daţi-mi un cal! zise curierul.
495
― N-am nici un cal, răspunse hangiul.

― Cum n-ai nici un cal?
― N-am. Adică am, dar sunt obosiţi.
― Cu toate astea eu trebuie să ajung astă seară la Paris.
― Culcă-te mai bine aici şi vei pleca mâine dimineaţă, tot una
e.
― Nu, nu, trebuie să plec acum.
― Ascultă, zise omul cu barba roşie, sculându-se de lângă
sobă şi apropiindu-se de curier, dacă îmi dai zece franci te duc
eu la Paris.
― Ai un cal?
― Şi ce cal!... şi cu o trăsurică de ţi-e mai mare dragul.
― Primesc, zise curierul; plecăm numaidecât.
― Înainte de două noaptea suntem la barieră. Hei!... fetiţo,
adăugă vizitiul cu vocea lui răguşită, dă şase kilograme de ovăz
pentru cal şi du-l la trăsură.
Capitolul LXVII
Curierul era un bărbat de vrei patruzeci şi cinci de ani, înalt,

robust, cu faţa bronzată. El intră în han cu mersul greoi, ca un
om care a făcut călare un drum lung şi care s-a dezobişnuit să
meargă pe jos. Căzu pe un scaun lângă sobă în faţa omului cu
barba roşie, care se aşezase la locul său. Îşi scoase şapca şi se
aşeză călare pe scaun. Apoi se uită la omul care se oferise să-l
conducă la Paris şi îi zise:
― Aşadar, ai un cal?
― Da ce cal, un normand care face cinci leghe pe oră,
răspunse vizitiul.
― Şi o trăsură?
― O minune de trăsură, pe care ar putea-o trage şi un copil.
― Îmi convine, repetă curierul. Este atât de multă vreme de
când n-am mai descălecat de pe cal, încât m-am săturat.
― Veniţi atât de departe?
― Din Rusia.
La auzul acestui cuvânt, toţi cei din han se uitară miraţi unul
la altul.
― Glumeşti! zise omul cu barba roşie.
― Pe cinstea mea! răspunse curierul.
Şi arătând o geantă de piele neagră pe care o purta după gât,
496
zise:
― Cine şi-ar putea închipui că am făcut drumul acosta
pentru două hârtiuţe.
― Bilete de Bancă?
Omul cu barba roşie îşi luă un aer naiv. Curierul ridică din
umeri.
― Oh! nu, zise el, ceva mai de valoare decât asta. Aceste două
hârtii, adică aceste două scrisori pe care le am, nu pot folosi
nimănui, doar aceluia care m-a trimis după ele, din cât îmi dau
seama, îi sunt de mare folos.
― Asta e treaba lui, zise barbă roşie.
Şi întorcându-se spre hangiu:
― Dă-ne o oală cu vin, zise el; mi-e sete al dracului.
Oala cu vin fu adusă curierului care dădu un pahar şi
viitorului său conducător.
― Orăşene, zise servitoarea intrând, calul dumitale a mâncat
ovăzul.
― Ai pus hamurile pe el?
― Da.
― Pune-l la trăsură, fetiţo.
Şi aruncă pe masă cinci franci pentru a-şi plăti consumaţia,
adăugând:
― Îmi daţi voie să fac şi eu cinste? îl întrebă pe curier.
― Cu plăcere.
În timp ce calul era înhămat la trăsurică, curierul şi barbă
roşie ciocniră câteva pahare cu vin.
― Să mergem, zise barbă roşie, a cărui voce răguşită părea că
devine mai limpede în urma băuturii. Şi dacă vă duc la Paris
într-o oră şi jumătate, cred că veţi fi mai generos.
― Oh! lasă că nu plătesc de la mine, aşa că n-am nici un
motiv să fac pe zgârcitul. Dacă mergem repede, cele două piese
pe care mi le-ai cerut vor face pui, îţi voi da patru în loc de
două.
― Bravo! exclamă barbă roşie, vom merge ca trenul.
― Ia taci din gură, orăşene! strigă hangiul pe un ton convins,
îţi merge rău ori de câte ori vorbeşti de tren. Se poate întâmpla
să te răstorni pe drum.
― Aş! Hai să mergem, zise curierul.
Şi ieşiră în curte, unde îi aştepte trăsurica cu felinarele
aprinse.
Hangiul aduse restul omului cu barba roşie, curierul se urcă
497
în trăsurică şi se auzi apoi o trosnitură zdravănă de bici. Calul

apucă drumul Parisului cu iuţeala unuia de cursă.
Pădurea Senart începe la o depărtare de un sfert de leghe la
Lieusaint, adică şoseaua intră în pădure aproape imediat după
ieşirea din sat.
― Pari foarte obosit, zise barbă roşie în momentul când
părăseau Lieusaintul.
― Aşa este, răspunse curierul şi aş vrea să trag un pui de
somn în astea două ore până la Paris.
― Întinde-te în trăsură, poţi dormi foarte bine.
― Nu vreau! zise curierul. Pădurea nu e sigură.
― Da de unde! zise barbă roşie. Eu umblu de zece ani de la
Paris la Melun şi de la Melun la Paris, mai cu seamă noaptea, şi
nu mi s-a întâmplat nimic. Nu am la mine nici un cuţit.
― Eu, zise curierul, descheindu-şi mantaua, sunt mai
neîncrezător. Am la brâu două pistoale.
― Şi astea sunt bune, murmură barbă roşie râzând.
― Nu-i vorbă, că nu prea am ce să apăr cu ele. Aproape toţi
banii i-am cheltuit pe drum. N-am la mine decât vreo
doisprezece franci.
― Asta n-are nici o importanţă pentru cel care vrea să te
asasineze. Anul trecut, la Paris, a fost omorât un om pentru un
franc şi jumătate.
― Nu-i scump...
Şi curierul începu să râdă.
― Uită-te la mine, adăugă el; cu toate că sunt obosit, tot sunt
în stare să mă lupt zdravăn şi să-mi vând scump pielea şi cei
doisprezece franci pe care îi am.
― Drace! zise barbă roşie, dacă nu m-ar chema Thoma Tichu
din Melun, negustor de treabă, care nu s-a atins niciodată de
bunul altuia şi, din contră, dacă aş fi un tâlhar de drumul
mare, înainte de a mă apropia de dumneata aş deschide ochii
bine, chiar dacă n-ai avea cele două pistoale pe care le ţii la
brâu.
Aceste cuvinte fură pronunţate cu un accent atât de sincer şi
cu admiraţie atât de naivă pentru statura sa măreaţă, încât
curierul se simţi măgulit.
― Sunt un om zdravăn, zise el, şi te asigur că la unul ca tine
n-aş avea ce face.
― Asta aşa e, murmură barbă roşie cu umilinţă.
Şi trase un bici puternic calului său, care, cu toate că mergea
498
cu o iuţeală vertiginoasă, în aşa fel încât trăsura, trecând prin

întunericul acela din pădure, cu felinarele care proiectau o
lumină roşiatică pe arbori din cele două laturi ale şoselei, avea o
înfăţişare cu adevărat fantastică.
― La ce dracu ar putea servi cele două bucăţele de hârtie de
care vorbeai la han şi după care te-a trimis atât de departe?
― Trebuie pentru o căsătorie.
― E un contract?
― Nu, mi se pare că aceste două scrisori, care sunt foarte
vechi, după cum mi-a spus cameristul...
― Care camerist?
― Cameristul seniorului rus care avea scrisorile astea şi care
mi-a spus ceva; mi se pare că scrisorile astea vor înlesni
căsătoria persoanei care m-a trimis după ele.
― Ah!
― Dar, zise curierul, la urma urmelor, asta nu este treaba
mea.
― Drace!... strigă barbă roşie, întrerupându-l brusc pe curier,
iată că mi se stinge felinarul.
Într-adevăr, lumânarea singurului felinar pe care îl avea
trăsura se consumase şi totul rămăsese într-un întuneric
adânc.
Vizitiul opri calul şi sări jos de pe capră. Apoi deschise
felinarul, scoase crâmpeiul de lumânare ce mai rămăsese şi
zise:
― Stăm prost al dracului pe întunericul ăsta, şi am avea
mare noroc dacă nevasta mi-ar fi pus în cutia de sub perna
trăsurii vreo lumânare.
Vorbind astfel, barbă roşie scoase un chibrit din buzunar; îl
frecă de pantalon şi-i zise curierului:
― Te rog, scoală-te puţin, ridică perna, deschide cutia şi uită-
te înăuntru.
Bărbatul se sculă, se întoarse cu spatele la capră, ridică cu o
mână perna şi cu cealaltă apucă bucăţica de piele care servea la
ridicarea capacului de la cutie. Apoi se aplecă. Îngenunche şi
înclinându-şi capul, se uită să vadă la lumina chibritului dacă
se găseşte în cutie vreo lumânare. În acelaşi moment însă, cu
uşurinţa unei pisici, barbă roşie se repezi de pe scara trăsurii, îl
apucă de gât pe nenorocitul curier şi îi înţepeni capul în
marginea cutiei trăsurii.
― Mi se pare, zise el, că hangiul avea dreptate. Ţi se întâmplă
499
rău când vorbeşti de tren.

Şi îi înfipse în claviculă pumnalul până la mâner. Din exces
de precauţie, în momentul în care a înfipt pumnalul, barbă
roşie apucă imediat cu cealaltă mână pistolul încărcat şi pe care
îl ţinea sub bluză. Dar a fost de prisos. Curierul murise fără să
scoată un ţipăt, fără să suspine, fără măcar să se mişte. Murise
ca trăsnit.
„Ştiam eu bine, murmură barbă roşie, că aici puteam face
isprava asta fără multă bătaie de cap şi fără să mă supere
cineva.”
El ridică cadavrul, îl întoarse cu spatele ca şi cum ar fi stat
pe scaun în trăsură, pentru a împiedica hemoragia.
Apoi luă hârtiuţele, dădu din nou drumul calului pe întuneric
şi îşi continuă calea ducând cadavrul curierului.
Ajungând însă în dreptul intersecţiei cu şoseaua mare, cu
toate că era întuneric, barbă roşie întoarse trăsura la dreapta şi
intră în pădure.
„Iarna trecută am vânat pe aici, îşi zise, şi îmi aduc aminte că
este prin apropiere un cuptor de var, care îmi va ajuta să pot
face de nerecunoscut identitatea curierului.
Pe drum, barbă roşie îl dezbrăcă pe curier de sus până jos,
nelăsând pe el nici măcar cămaşa. În zece minute îşi opri
trăsura, luă cadavrul în spinare şi intră cu el în adâncul
pădurii. La o distanţă de vreo treizeci de paşi de el găsi cuptorul
de var, cald încă. Barbă roşie băgă în cuptor cadavrul având
grijă să-l pună cu faţa în jos, pentru ca focul să-l poată distruge
mai repede.
„Şi când te gândeşti, îşi zise el râzând, că ultimele cuvinte ale
acestui nenorocit au fost că nu va avea ce să se aleagă de mine.
Bietul om!...”
După această cuvântare funebră, destul de scurtă, barbă
roşie întoarse trăsura, scoase o lumânare din buzunar, o
aprinse şi se uită cu băgare de seamă în trăsură pentru a vedea
dacă nu sunt urme de sânge. Apoi se uita, de asemenea la
mâinile şi la hainele sale.
„Pe cinstea mea! îşi zise el, pumnalul meu este subţire ca un
ac, şi sângele pe care îl produce prin înţepătura lui se scurge
totdeauna înăuntru. N-au curs decât vreo zece picături de sânge
şi doctorul care va cerceta cadavrul va putea zice foarte bine că
a murit din cauza unei apoplexii.”
Barbă roşie strânse într-un pachet hainele curierului, de care
500
agăţă o piatră pe care o găsi pe drum. Avu grijă însă,

bineînţeles, să pună la o parte sacul de piele cu cele două.
Scrisori preţioase. Apoi trosni din bici, întoarse calul şi o apucă
pe drumul Parisului.
În mai puţin de o oră, trecu Montgeron şi Villneuve Saint
Georges. După douăzeci de minute, trecu podul din Charanton,
aruncă în gârlă pachetul cu hainele curierului, care din cauza
pietroiului agăţat de ele se duseră la fund imediat. După alte
douăzeci de minute ajunse la barieră şi se opri în faţa unui han
frecventat de chirigii şi de fel de fel de negustori. Trecuse de
miezul nopţii.
― Îngrijeşte de cal, zise el rândaşului care alergă să deschidă
poarta, păzeşte-l până mă întorc; mă duc până la vamă, unde
este funcţionar fratele nevestei mele şi care mi se pare că este
de serviciu în noaptea asta.
Barbă roşie lăsă calul şi trăsura, se îndreptă spre vamă, şi, în
loc să întrebe de sănătatea pretinsului său cumnat, trecu
bariera intrând în Paris, unde se pierdu imediat în mulţime.
După douăsprezece ore, adică a doua zi la prânz, domnul
marchiz Albert-Frédéric-Honoré de Chamery urca la sir
Williams.
― Bună ziua unchiule, îi zise el; ai dormit bine azi noapte?
„Nu”, răspunse orbul, făcând semn din cap şi manifestându-
şi bucuria la auzul vocii lui Rocambole.
― Mă prind că ai fost neliniştit!...
„Da”.
― Mult?
„Da, da”, făcu orbul semn din cap.
― Adevărul este, zise Rocambole, că m-ai făcut să comit o
faptă urâtă, unchiule.
Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs.
― Uiţi că sunt marchizul de Chamery, gentilom desăvârşit, a
cărui lealitate este cunoscută de toată lumea.
Sir Williams surâse mai expresiv.
― Şi îţi poţi închipui că m-a costat puţin...
Orbul continuă să surâdă.
― Am jucat un rol nedemn, continuă Rocambole, un rol de
tâlhar. Marchizul de Chamery, un om la modă, un sportman,
un viitor mare duce de Spania, a călătorit într-o trăsură de
rând, a mâncat la aceeaşi masă cu un hangiu, cu o servitoare şi
cu un rândaş... Brr!...
501
Sir Williams se prăpădea de râs în fotoliul său.

― Am băut vin şi am mâncat cartofi cu un curier, m-am
recomandat lui drept vânzător de fructe din Melun...
Sir Williams îl întrerupse pe Rocambole cu un gest, luă
tăbliţa şi scrise:
„Ai pus mâna pe scrisori?”
― Fireşte.
„Le ai?”
― Da. Iată-le.
„L-ai ucis pe curier?”
― Dintr-o lovitură.
„Cu pistolul?”
― Nu! pistolul făcea prea mare zgomot. I-am înfipt pumnalul
în claviculă.
„Bravo!...”
― A murit fără să spună un cuvânt, fără să aibă timpul să
suspine, a murit ca un pui de găină.
Şi Rocambole povesti punct cu punct asasinatul din pădurea
Senart.
― Fac prinsoare, zise el terminând, că peste trei zile gazetele
juridice vor conţine faptul următor:
„O crimă groaznică a fost comisă zilele trecute în pădurea
Senart. Într-un cuptor de var s-a găsit cadavrul unui om cu totul
desfigurat.
El a fost găsit cu faţa în jos şi la început s-a crezut că la mijloc
este un accident. În urma autopsiei însă, s-a constatat că este
una din cele mai odioase crime.
Omul acela o fost omorât de o lovitură de pumnal; moartea
trebuie să fi fost instantanee.
Asupra cadavrului nu s-a găsit absolut nici o valoare; este
sigur că motivul asasinatului a fost furtul.
Cine este omul acesta?
Iată ceea ce nu se ştie încă; să sperăm însă că pătrunderea
justiţiei etc.”
Sir Williams îl ascultă pe Rocambole surâzând.

Acesta din urmă scoase din buzunar cele două scrisori venite
din Odessa.
― Înainte de a le arde, zise el, să ţi le citesc, dacă vrei.
Orbul făcu din cap un semn afirmativ şi Rocambole citi.
502
Înainte însă de a termina, orbul îl apucă de braţ cu mâna

stângă, iar cu dreapta scrise pe tăbliţă:
„Ar fi mai bine să nu arzi scrisorile acestea.”
Rocambole făcu un gest de uimire.
Dar orbul sublinie fraza aceasta şi pe figura lui se imprimă
imediat o expresie poruncitoare. Sir Williams nu voia să fie
distruse probele de rudenie existente între ducele de Château-
Mailly şi ducele de Sallandrera.
Capitolul LXVIII
― Ia ascultă unchiule, strigă Rocambole, ce dracu mai ai de

gând.
Pe buzele orbului flutură un nou surâs.
― Cum! continuă Rocambole, m-ai pus să asasinez un om ca
să punem mâna pe aceste două scrisori şi o dată scrisorile
intrate în mâna noastră, nu vrei să fie distruse?
„Nu”
― Pentru ce?
„E bine să le păstrăm. Nu se ştie ce se poate întâmpla. Se
poate întâmpla foarte bine ca domnişoara de Sallandrera să se
certe cu tine.”
Rocambole ridică din umeri.
„Întâmplarea duce la orice, continuă orbul să scrie. În ultimul
moment se întâmpla lucruri neprevăzute, cine ştie?”
― Baţi câmpii unchiule.
„Cine ştie dacă peste o săptămână, peste două, sau peste o
lună, totul nu va fi stricat între tine şi domnişoara Conception?”
― Eşti nebun...
„Atunci domnul de Château-Mailly va plăti cu dragă inimă un
milion pentru aceste două bucăţele de hârtie îngălbenită.”
― Ei!... zise Rocambole, e şi asta o idee unchiule.
„Vezi bine!”
― Şi ce trebuie să fac cu aceste două scrisori?
„ Să le păstrezi!”
― Dar dacă le va găsi cineva la mine?
„Asta e! scrise sir Williams, ai început să uiţi că eşti...”
― Adevărat, sunt marchizul de Chamery şi poliţiei nici prin
gând nu-i va trece să mă bănuiască.
503
Rocambole puse în buzunar cele două scrisori.

― Mai ai să-mi spui ceva?
„Nu.”
― N-am nimic de făcut până la întoarcerea domnişoarei
Conception?
„Absolut nimic.”
Rocambole îl părăsi pe sir Williams şi intră în apartamentul
lui cu intenţia de a ascunde cu grijă cele două scrisori. Dar
imediat îi veni o idee.
„Nu trebuie, îşi zise el, nu poţi fi sigur de viaţă de azi pe
mâine. Se poate întâmpla foarte bine ca mâine să fiu ucis într-
un duel, după cum se poate întâmpla să-mi cadă vreo cărămidă
în cap, într-o zi, pe furtună. Se va căuta între hârtiile mele şi
marchizul de Chamery va fi dezonorat după moartea sa. Eu nu
vreau asta. Trebuie să le ascund în strada Suresnes. Acolo nu
se ştie cine este marchizul de Chamery şi Rocambole puse din
nou în buzunar cele două scrisori.”
Pe când ieşea pentru a-şi pune în siguranţă comoara, se
întâlni cu Fabien.
Vicontele veni înaintea cumnatului său cu un surâs misterios
pe buze.
― Ia ascultă! îi zise el încet, ce fel de viaţă duci?
― Tăcere! răspunse Rocambole.
― Nu te-am mai văzut de ieri de la prânz...
― Scumpul meu, zise Rocambole râzând, eu sunt contrariul
lui Roland de Clayet, el îşi trâmbiţează aventurile pe toate
potecile, eu le ascund cât pot mai bine pe ale mele.
― Şi foarte bine faci, răspunse Fabian fără a mai insista.
Marchizul continuă:
― Am fost să-l văd pe orbul meu; e sănătos tun.
― Bietul om! zise Fabian.
― Şi acum, continuă Rocambole, mă duc la pădure să mă
plimb puţin.
― Vii să iei masa cu noi?
― Cu plăcere! Adio! pe diseară.
Cei doi tineri se despărţiră şi Rocambole încălecă pentru a se
duce, după cum spusese, la pădure.
De fapt trecu prin strada Suresnes.
Marchizul se întoarse acasă pe la ora patru şi găsi o scrisoare
din partea domnişoarei Conception.
În biletul acela scria:
504
„Vă scriu în grabă, prietene, pentru a vă spune că am ajuns

azi-dimineaţă în Paris, împreună cu mama şi cu tata, care sunt
tot atât de tăcuţi şi tot atât de trişti ca şi la moartea lui don José;
eu sunt neliniştită, tulburată, şi cu toate acestea fericită, căci voi
putea să vă revăd.
Prietene, vă rog să nu vă bucuraţi prea mult, căci suntem încă
departe unul de altul, va trebui să înlăturăm multe neajunsuri şi
să trecem peste multe piedici.
Veniţi astă seară... vom mai vorbi.
Conception.”
Marchizul luă masa la sora lui, se duse apoi la club unde

jucă wist şi plecă de acolo la ora douăsprezece fără un sfert
noaptea. Era ora când trebuia să se întâlnească cu Conception.
Ca şi în rândurile trecute, negrul domnişoarei de Sallandrera
aştepta la poarta grădinii. Rocambole ştia că dacă
punctualitatea este politeţea regilor, ea este de asemenea şi cea
a amorezaţilor. Suna tocmai ora douăsprezece când trecu
pragul atelierului. Domnişoara de Sallandrera stătea într-un
fotoliu mare şi era atât de emoţionată încât nici nu avu puterea
să se ridice la vederea lui Rocambole. Acesta înaintă spre ea
tăcut, îi luă mâna şi i-o sărută, înclinându-se respectuos.
Timp de câteva minute se uitară unul la altul fără să schimbe
un cuvânt. În sfârşit, Rocambole păru că-şi stăpâneşte o emoţie
prin care nu trecuse până atunci şi zise:
― Pentru întâia oară, de o lună, astăzi simt că trăiesc; până
acum n-am trăit decât cu amintirea...
Conception îi strânse mâna cu nervozitate.
― De când aţi plecat, am socotit zilele; cât timp am aşteptat
să vă întoarceţi, am numărat orele, şi de când am primit
scrisoarea dumneavoastră, minutele mi s-au părut secole.
Conception putu în sfârşit să vorbească.
― Prietenul meu, îi zise ca, căutând să se prefacă liniştită, ai
suferit mai puţin decât mine.
― Oh!
― Eu ţi-am scris.
― Şi eu, vai! murmură falsul marchiz, nu puteam să-ţi scriu,
nu este aşa?
― Oh! tăcerea, zise tânăra tremurând, ce teribil lucru este
505
tăcerea! să ştii ce fac şi ce gândesc cei ce sunt departe de tine...

să te temi de uitarea lor şi câteodată să te întrebi dacă nu există
încă... şi dacă... poate...
― Oh! taci Conception, taci! zise Rocambole cu pasiune,
calomniezi pe omul care murea pentru tine cu surâsul pe buze.
Spaniola suspină.
― Ştii, zise ea, ca şi cum ar fi vrut să dea o altă întorsătură
acestei convorbiri pătimaşe, care părea că întăreşte pasiunea
marchizului, ştii, prietenul meu, că am venit la Paris cu inima
plină de nelinişte, de groază?
― Dumneata, Dumnezeule!
Ea suspină.
― Ce pericol nou te ameninţă?
Şi Rocambole îşi scoase pieptul înainte şi adăugă cu un
accent şi cu un gest cavaleresc:
― Nu sunt eu aici?
― Dumneata, prietene, zise Conception, m-ai scăpat de don
José, nu este aşa?
― Fireşte.
― Dar... poate... nu mă vei putea scăpa de voinţa tatălui meu.
― Ce vrei să spui?
― Hei! Doamne! murmură Conception, tata îşi face visuri
frumoase cu mine.
― Ce visuri?
― El vrea să fiu ducesă, el vrea... Vedeţi... de când am plecat
din Sallandrera, tata nu mai este omul zdrobit de durere, care
leşina în fiecare moment la înmormântarea lui don José, tata a
redevenit don Paëz, ducele de Sallandrera, care visează să
transmită numele şi titlurile sale unui om care să fie egal cu
mine prin naştere şi prin avere; orgoliul de rasă s-a redeşteptat
în el violent, tiranic, orb...
― Înţeleg, murmură Rocambole, în ochii lui nu voi fi niciodată
decât un biet gentilom, nedemn de a fi ginerele lui.
― Oh! te rog nu pronunţa cuvântul acesta.
― Eu nu sunt duce... şi nu sunt nici bogat.
― Dar te iubesc! exclamă fata cu pasiune.
Rocambole crezu momentul potrivit să facă pe dezinteresatul
şi pe generosul:
― Domnişoară, pătrunde în fundul inimii dumitale, întreabă-
te cu linişte, cu sânge rece...
506
― Şi întreabă-te dacă în momentul acesta nu te determină

recunoştinţa să vorbeşti astfel.
― Crezi una ca asta? Dumnezeule!
― Cine ştie? poate că te crezi îndatorată faţă de mine, fiindcă
te-am scăpat.
― Oh!
― Conception, te rog, continuă Rocambole cu vocea mişcată,
gândeşte-te bine. Dacă tatăl dumitale visează să te mărite cu un
duce...
― Ah! eşti crud.
― Uită-mă.
― Niciodată.
― Voi încerca şi eu să te uit, continuă falsul marchiz cu o
emoţie din ce în ce mai mare şi dacă nu voi putea...
Conception dădu un ţipăt înăbuşit şi îi întinse amândouă
mâinile:
― Ah! zise ea, mă faci să mor când te aud vorbind astfel.
Rocambole îi luase mâinile şi i le acoperea cu sărutări.
― Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea, se îndoieşte de
mine...
― Conception...
― Nu-ţi aduci aminte, continuă ea cu elan, că jurământul
unei Sallandrera este un lucru sfânt, şi că eu mi-am jurat că voi
fi într-o zi soţia dumitale?
Şi izbucni în lacrimi.
Rocambole îngenunche în faţa ei, continuând să-i ţină
mâinile între ale sale şi schimbară din nou între ei jurăminte
amoroase; când, după o oră, falsul marchiz ieşi din atelier şi
traversă din nou grădina palatului condus de negru, cei doi
iubiţi îşi juraseră de a fugi mai curând la capătul lumii, decât să
lase să fie vreodată despărţiţi.
*
* *
„La urma urmelor, murmură Rocambole, în momentul când

poarta grădinii se închise în urma lui, mă pot lăuda că am făcut
o conchistă2 frumoasă, şi unchiul sir Williams are dreptul să fie
mândru de mine... El a fost viconte adevărat şi n-a putut să
2
Femeie cucerită, sedusă.
507
facă ceva mai mult. Drace! dacă bietul tata Nicolo, pe care l-am
trimis la spânzurătoare, s-ar putea întoarce pe lume, sunt sigur
că ar rămâne cu gura căscată. Dar văduva Fipart!”
Pronunţând numele mamei sale adoptive, Rocambole scoase
din buzunar un portţigaret de piele şi luă din el o havană.
„Un singur lucru îmi lipseşte ca să fiu cu adevărat fericit,
murmură banditul: puţin foc.”
Dar ca şi cum cerul ar fi vrut să-i împlinească dorinţa, el zări
la o depărtare de vreo treizeci de paşi pe bulevardul Invalizilor,
un punct luminos, care părea că se mişcă. Era lanterna unui
strângător de zdrenţe.
„La ora două din noapte nu mai merge să faci pe mândrul” se
gândi falsul marchiz.
Şi se duse de-a dreptul la omul acela. Dar nu era un bărbat
după cum îşi închipuise Rocambole, ci o femeie.
― Ei! bătrâno, îi zise Rocambole, pot să-mi aprind ţigara la
felinarul dumitale?
La auzul acestei voci, strângătoarea de zdrenţe se opri
numaidecât şi îi scăpă bastonul din mână.
Rocambole se apropie de bătrână şi lumina lanternei căzu
direct pe figura lui.
― Dumnezeule mare! strigă bătrâna cu vocea răguşită de
băutură, fiul meu!
Rocambole sări înapoi.
― Oh! lasă că te cunosc, continuă bătrâna, aruncându-şi
sacul şi deschizând braţele pentru a-l strânge la piept pe
marchiz, tu eşti... cu toate că te-ai schimbat... dar chiar tu eşti,
Rocambole!
― Eşti nebună, bătrâno! zise falsul marchiz, reluându-şi
uşorul său accent englezesc.
― Eu nebună? nu, băiatul meu, tu eşti Rocambole, copilul
scump al mamei Fipart....
Şi văduva Fipart, căci ea era, voi să se arunce de gâtul lui
Rocambole.
Dar el o respinse cu dispreţ.
― Îndărăt! beţivă bătrână, zise el! nu te-am văzut niciodată...
― Cum?... cum? zise văduva Fipart cu vocea ei răguşită ai
început să faci mofturi?... ai devenit mândru şi nerecunoscător?
Rocambole simţi curgându-i sudoarea de pe frunte.
Strângătoarea de zdrenţe îl recunoscu de-a binelea şi era
sigur că-l va recunoaşte întotdeauna, oriunde îl va întâlni ziua...
508
Marchizul înţelese că trebuia să cedeze.

― Tăcere! zise el încet... vrei să stăm de vorbă?
― Ah! ai început să mă recunoşti?
― Fireşte că te recunosc.
― Vasăzică eşti tot micul Rocambole al mamei Fipart!
continuă ea cu un accent oribil, pe care se silea să-l facă
drăgăstos.
― Tot el.
Şi Rocambole, schimbându-şi tonul şi atitudinea, nu mai
stătu pe gânduri şi se aruncă în braţele văduvei Fipart. Dar pe
când o strângea la piept, îi zise:
― Vorbeşte încet mamă şi stinge felinarul.
― Pentru ce?
― Pentru că mă urmăreşte poliţia.
― Dar eşti îmbrăcat ca un prinţ.
― Ce are a face?
Bătrâna stinse felinarul.
Rocambole aruncă atunci în jurul lui o privire cercetătoare.
Noaptea era întunecoasă, iar bulevardul pustiu.
― Hai să mergem acolo, înspre gârlă, să stăm sub pod,
continuă Rocambole, numai acolo putem vorbi în linişte.
Şi oferi cu galanterie braţul oribilei bătrâne.
― Ah! ştiam eu bine, murmură ea cu emoţie, că tu eşti tot
micul Rocambole al mamei Fipart.
― Da, da, dar vorbeşte încet.
Şi Rocambole se uită din nou cercetător în jurul său şi o târî
pe strângătoarea de zdrenţe într-o direcţie opusă aceleia unde
se găsea trăsura cu servitorii săi. El o duse astfel până la podul
de la Passy, coborî sub pod şi se aşeză alături de ea pe o piatră.
În jurul lor domnea tăcerea; doar în depărtare se auzea
zgomotul apei care se izbea de picioarele podului. Întunericul
era atât de adânc, încât se zăreau, în depărtare, felinarele care
luminau ambele maluri ale Senei, dincolo de podul Concordiei.
― Acum, zise Rocambole, poţi să vorbeşti.
― Bine, zise bătrâna, să vorbim.
― Unde stai? Eu am venit în Paris numai de cincisprezece zile
şi te-am căutat prin toate părţile, dar nu te-am găsit.
― Adevărat?
― Auzi vorbă? Puteam eu s-o uit pe mama Fipart?
― De cinci ani nu te-ai mai gândit la mine.
― Asta nu e vina mea: am fost la răcoare.
509
― Ce?
― Sau mai bine zis am fost la puşcărie.
― Ai fost închis?
― Tocmai! Timp de patru ani am făcut băi de mare, într-un
oraş care este un fel de colonie a puşcăriaşilor englezi.
― Ah! englezii ţi-au făcut figura?
― Da.
― Şi ţi-ai ispăşit pedeapsa?
― Mai am încă douăzeci şi şase de ani, dar am şters-o; am
înotat două leghe şi o navă americană m-a luat pe bordul ei ca
matelot.
― Şi de când eşti în Paris?
― De cincisprezece zile.
― Ai bani de cheltuială?
― Puţin, lucrez acum cu doi pungaşi de buzunare, cât să-mi
învârtesc negoţul. Dar tu?
― Eu am avut parte numai de nenorociri. După cum vezi am
ajuns acum strângătoare de zdrenţe. Ah! suspină Văduva
Fipart, totul mi-a mers pe dos. Mi se pare că sir Williams sau,
baronul, după cum îi spuneam noi, şi-a pierdut limba în ultima
bătălie. Cel puţin aşa mi-a spus Venture.
Rocambole tresări.
― Cum! zise el, te mai întâlneşti cu Venture?
― Adeseori. Şi din când în când mai ciocnesc cu el un pahar.
― Unde stai?
― La Clignancourt.
― Dar el?
― În piaţa Belhomme.
„Drace! mamă, gândi Rocambole, stai prost, dacă eşti în
relaţii cu Venture şi dacă te-ai întâlnit cu mine astă seară.”
Apoi zise cu voce tare:
― Am să vin să te văd.
― Când?
― Mâine
― Sigur?
― Sigur, până atunci, uite îţi dau doi ludovici.
― Doi ludovici! strigă văduva Fipart, căreia de multă vreme
nu-i mai intrase în mână nici o piesă de cinci franci. Acum nici
regele nu este rudă cu mine.
Rocambole se prefăcu că se caută în buzunar; dar luând în
mână cele două piese de aur, trase cu urechea la zgomotele vagi
510
şi depărtate care ajungeau până la el. Apoi, pe când văduva

Fipart întindea mâna cu lăcomie şi primea cei doi ludovici,
Rocambole se simţi cuprins de un sentiment de dragoste filială.
― Dragă mamă! zise el, şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului
murmurând: Te ador...
― Mă înăbuş! zise ea.
― Adică te sugrum! răspunse el.
Şi cele două mâini ale lui Rocambole cuprinseră ca într-un
cerc de fier gâtul văduvei Fipart, şi strânseră... strânseră... din
ce în ce mai puternic...
Bătrâna încercă să se zbată, dar Rocambole avea muşchi de
fier.
― Ah! m-ai recunoscut, zise el, şi îl vezi încă pe Venture.
Văduva Fipart se mai zbătu câtva timp, apoi mişcările ei
convulsive se răriră din ce în ce şi sfârşi prin a rămâne inertă.
Rocambole o împinse atunci cu putere şi o aruncă în Sena.
Valurile târâră cadavrul spre Saint-Cloud, iar marchizul de
Chamery se întoarse la trăsura sa.
Partea a 2-a - Moartea sălbaticului
Capitolul I
A doua zi după întrevederea lui Rocambole cu Conception şi,

prin urmare, după sosirea ducelui de Sallandrera la Paris,
ducele de Château-Mailly îl văzu, când se deşteptă dimineaţa,
pe Zampa stând la căpătâiul patului său.
Zampa avea un aer misterios şi plin de umilinţă, care îl
intrigă pe tânărul duce.
― Ce faci tu acolo? întrebă el.
― Aştept să vă deşteptaţi, domnule duce.
― Pentru ce? nu sun eu când mă trezesc?
― Aveţi dreptate.
― Atunci, zise Zampa, dacă îmi daţi voie să vorbesc...
― Vorbeşte!...
― Şi dacă îmi veţi permite un lucru...
― Anume?
― Acela de a uita un moment că eu sunt în serviciul senioriei
voastre şi prin urmare valetul dumneavoastră; poate că voi
putea să mă exprim mai bine astfel.
― Ia spune! zise ducele.
511
― Mă veţi ierta dacă ştiu oarecari amănunte...

― Ce anume ştii?
― Am fost zece ani în serviciul răposatului don José.
― Ştiu.
― Şi bietul meu stăpân, zise Zampa, părând că se
emoţionează, binevoia din când în când să-mi spună şi mie câte
ceva din secretele sale.
― Te cred cât se poate de demn pentru un lucru ca acesta.
― A mers până acolo cu încrederea, încât...
― Te-a făcut confidentul lui, nu-i aşa?
― Câteodată.
― Şi?
― Şi din cauza aceasta, am reuşit să aflu câteva lucruri
privitoare la don José, la domnişoara de Sallandrera, vara sa, şi
la...
― Şi la cine?...
― Şi la dumneavoastră, domnule duce.
― La mine! zise ducele tresărind.
― Don José, urmă portughezul, nu o iubea pe domnişoara
Conception...
― Ah! crezi?
― Dar el voia s-o ia în căsătorie numai pentru titlu şi avere.
― Înţeleg.
― Dar, în schimb, domnişoara Conception îl ura de moarte.
Cuvântul acesta îl făcu pe duce să tresară de bucurie.
― Pentru ce? întrebă el.
Zampa crezu de cuviinţă să facă pe încurcatul.
― Drace! zise el după un moment de ezitare, pentru că mai
întâi ea îl iubea pe fratele lui don José.
― Pe don Pedro?
― Da.
― Şi... apoi?
― Pe urmă, pentru că, încetând să-l mai iubească pe don
Pedro, ea se amorezase poate de altul.
Aceste din urmă cuvinte, îl făcură pe duce să tresară simţind
o emoţie stranie, necunoscută.
― Şi... pe cine altul? întrebă el tremurând...
― Nu ştiu... dar... poate...
― Spune! zise ducele cu nerăbdare.
― Nu pot să-i pronunţ numele, dar pot să povestesc
domnului duce, câteva amănunte...
512
― Povesteşte...
Ducele era curios şi părea că viaţa sa atârna de spusele lui
Zampa.
― Într-o seară, sunt aproape şase luni de atunci, don José
mă trimise la palatul de Sallandrera, reluă lacheul. Duceam o
scrisoare ducelui. Senioria sa era singur cu domnişoara
Conception. Din anticamera care preceda cabinetul său, a cărui
uşă era deschisă şi în care am rămas cinci minute, am putut să
aud următoarele cuvinte: „Copila mea, zicea ducele, frumuseţea
ta mă pune într-o mare încurcătură. Contesa Artoff, care a
plecat acum de aici, a venit să-mi ceară mâna ta pentru tânărul
duce de Château-Mailly.” Acest nume şi aceste cuvinte au aţâţat
curiozitatea mea.
― Şi?... întrebă ducele.
― M-am uitat prin crăpătura uşii şi am văzut că domnişoara
Conception se făcuse foarte roşie.
― Ah! murmură ducele, a cărui inimă începu să bată cu
violenţă. Şi ce a răspuns ea?
― Nimic. Ducele a continuat: „Familia de Château-Mailly e
foarte nobilă, are o avere mare; şi, am făcut o mare prostie că l-
am refuzat; dar vezi bine că nu puteam să fac altfel”.
― Şi? întrebă ducele cu emoţie, domnişoara de
Sallandrera?...
― N-a răspuns nimic, dar mi s-a părut că a suspinat şi din
roşie cum era, a îngălbenit deodată.
Ducele tremura şi-l privi pe valet.
― Bagă de seamă! îi zise el, dacă îmi spui palavre, dacă mă
minţi...
― Vă spun adevărul. E o lună de când am cerut domnişoarei
Conception o scrisoare de recomandare pentru
dumneavoastră...
― Ah! tu i-ai cerut-o?
Un surâs uşor flutură pe buzele portughezului.
― Am ghicit sau am crezut că ghicesc, zise el şi apoi eram
aproape sigur că domnişoara Conception nu-mi va refuza
scrisoarea şi de altfel, dumneavoastră, cu o asemenea
recomandare, m-aţi fi văzut cu alţi ochi...
― Într-adevăr, socoteala ta a fost bună, zise ducele. Şi pe
urmă?
― Când am pronunţat numele dumneavoastră, zicând că
vreau să intru în serviciul dumneavoastră, domnişoara
513
Conception se făcu roşie din nou; dar nu pronunţă nici un

cuvânt şi îmi dădu numaidecât scrisoarea cerută.
― Ei bine? zise domnul Château-Mailly.
― Ei bine! răspunse Zampa, cu un aer şiret, am conchis că
domnul duce ar fi putut să fie acela pe care domnişoara...
― Taci din gură! zise tânărul cu bruscheţe.
― Iertaţi-mă! zise Zampa. Domnul duce îmi va permite poate
un ultim cuvânt...
― Spune!
― Don José a murit.
― Ştiu.
― Domnişoara Conception vrea să se mărite.
― Ştiu şi asta.
― Şi fiindcă s-a întors...
Ducele sări din pat.
― A sosit? zise el, ea a sosit?
― Ieri de dimineaţă.
― Cu tatăl său?
― Cu domnul duce şi doamna ducesă.
Noutatea aceasta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să se
tulbure. Se ridică repede şi se îmbrăcă, ca şi cum ar fi vrut să
plece imediat. Dar această nerăbdare înfrigurată fu de scurtă
durată, raţiunea îi veni numaidecât, şi se mulţumi să-i zică
liniştit lui Zampa:
― De unde ştii că ducele de Sallandrera s-a întors?...
― Am aflat ieri seară de la cameristul său.
― Ah!...
― Şi credeam că domnul duce nu s-ar supăra dacă ar auzi
această noutate.
― Bine, zise tânărul cu asprime. Lasă-mă!
Zampa ieşi, fără să spună un cuvânt. Apoi domnul de
Château-Mailly se aşeză la biroul său, îşi luă capul între mâini
şi începu să se gândească.
„Dumnezeule! murmură el după un moment de tăcere, dacă
valetul acesta ar spune adevărul! dacă... ea mă iubeşte...
Dumnezeule!...”
Ducele luă un condei, şi cu mâna tremurătoare, scrise
următoarea scrisoare adresată ducelui de Sallandrera:
„Domnule duce,
În momentul când vă scriu, cred că doamna contesă Artoff v-a
514
vorbit de interesul şi importanţa mare ce o pun în întrevederea cu

dumneavoastră. Legăturile de strânsă rudenie, ce-mi par că ne
unesc, mă fac să sper în bunăvoinţa dumneavoastră şi aş fi
fericit dacă aţi voi să mă primiţi.
Al dumneavoastră supus şi respectuos
Ducele de Château-Mailly.”
După ce scrise şi închise scrisoarea, sună.

― Zampa, zise el cameristului său, du-te cu biletul acesta la
palatul de Sallandrera şi adu-mi răspunsul.
― Da, domnule duce.
Valetul luă scrisoarea şi făcu un pas spre uşă.
― Ia trăsura sau unul din caii mei, ca să te duci mai iute.
Zampa făcu un semn din cap şi plecă.
Cum ducele de Château-Mailly pleca de obicei dimineaţa,
avea totdeauna, câte nouăsprezece ore iarna şi şaptesprezece
ore vara, un cal înşeuat în curte.
― Din ordinul domnului duce, zise Zampa, care luă calul din
mâinile rândaşului şi sări pe el cu uşurinţă.
Palatul ducelui, după cum se ştie, era situat în piaţa
Beauveau.
Zampa se îndreptă în galop spre strada Saint-Honoré făcând
să pară că merge prin strada Royale, pentru a ajunge în urmă
în piaţa Ludovic al XV-lea şi pe malul stâng ai Senei. Dar,
ajungând în strada Madeleine se întoarse brusc la stânga şi
alergă în strada Suresnes.
Rocambole îl aştepta îmbrăcat în haina sa poloneză.
Zampa îi întinse scrisoarea, Rocambole o deschise cu
îndemânarea sa obişnuită şi îi citi conţinutul. Apoi îi spuse lui
Zampa să-i povestească conversaţia cu ducele.
― Ce trebuie să fac? zise Zampa.
― Să urmăreşti punct cu punct instrucţiunile de ieri.
― Scrisoarea aceasta nu schimbă nimic?
― Absolut nimic. Numai...
Rocambole păru că se gândeşte.
― Ştii, zise el unde pune ducele acel faimos caiet pe care mi l-
ai adus într-o seară şi care este scris de mâna rudei sale din
Rusia, colonelul Château-Mailly?
― Şi, întrerupse Zampa, prin care îi spune că e un
Sallandrera?
― Întocmai.
515
― Când mi l-aţi înapoiat, l-am pus în birou, de unde l-am

luat.
― E tot acolo?
― Nu.
― Atunci unde e?
― Domnul duce l-a închis într-o lădiţă de lemn de santal,
care conţine şi alte hârtii de valoare, bilete de bancă şi acţiuni.
― Şi lădiţa aceasta e tot în birou?
― Nu.
― Unde a pus-o?
― Pe o masă care serveşte ducelui şi care e lângă sobă, în
cabinetul său.
― Foarte bine, zise Rocambole.
El rămase gânditor un moment.
― Şi lădiţa aceasta rămâne de obicei acolo? întrebă el.
― Câteodată. Alteori ducele o închide în birou. Dar acum e pe
masă şi ducele e foarte agitat pentru a se mai ocupa de ea.
― Ai o cheie dublă de la lădiţa aceasta?
― Fireşte.
― De minune!
― Ce trebuie să fac?
― Du-te întâi să duci scrisoarea aceasta şi te aruncă la
picioarele domnişoarei Conception. Ştii pentru ce?
― Bine. Pe urmă?
― Pe urmă îmi vei aduce scrisoarea pe care ducele de
Sallandrera ţi-o va da către ducele de Château-Mailly. Pleacă!
Portughezul părăsi pe Rocambole, se urcă pe cal şi zbură ca o
săgeată până la palatul de Sallandrera, lăsându-l pe Rocambole
adâncit într-o meditaţie profundă. Zampa întrebă dacă ducele
se sculase, apoi, cum i se spusese că ducele se culcase târziu şi
probabil dormea încă, îl rugă pe un valet să urce până la
domnişoara Conception şi s-o întrebe dacă voia să-l primească.
Conception se culcase mult mai târziu ca tatăl său, dar
dormise rău şi se sculase dis de dimineaţă.
Ea fu aşa de mirată, când se anunţă vizita lui Zampa, care
insistă să fie primit, încât porunci cameristei sale să-l
introducă. Conception avusese totdeauna un fel de aversiune
pentru Zampa. Ea îl considera ca făcând parte cu trup şi suflet
din don José, şi de aceea simţea o repulsie când îl vedea că se
apropie de dânsa. Dar un sentiment de curiozitate îi domină
respingerea pe care i-o inspira şi îl primi.
516
Zampa intră umil şi târâtor ca totdeauna şi o salută adânc pe

domnişoara Conception. Apoi se uită la cameristă.
Tânăra înţelese că Zampa dorea să fie singur cu ea.
Conception făcu semn cameristei să iasă.
― Domnişoară, zise Zampa, când se găsi singur în faţa tinerei
fete, sunt un mare vinovat, urmărit de remuşcări, şi vin să
implor mila şi iertarea dumneavoastră.
Zampa căzu în genunchi.
― Ce crimă ai comis Zampa? întrebă tânăra fată.
― V-am trădat domnişoară.
― M-ai... trădat?
― Da, zise el cu umilinţă.
― Cum ai putut? întrebă ea cu demnitate... ai fost vreodată în
serviciul meu?
― Serveam pe don José.
― Ei bine?
― Don José m-a făcut spionul dumneavoastră.
― Ah!... zise ea cu dispreţ.
― Eram devotat stăpânului meu, urmă Zampa şi m-aş fi lăsat
să fiu ciopârţit, pentru el; tot ce-mi poruncea, îndeplineam
orbeşte.
― Şi tu m-ai... spionat?
― Dacă îmi permiteţi vă voi explica cum...
― Spune, zise Conception.
― Don José ştia că dumneavoastră nu-l iubiţi, şi eraţi
binevoitoare faţă de el numai pentru a vă supune tatălui
dumneavoastră...
― Ei şi? zise tânăra fată.
― El ştia, sau credea că ghiceşte că dumneavoastră iubiţi...
pe un altul...
Conception tresări, se ridică şi-l măsură cu dispreţ de sus
până jos pe Zampa.
― Don José, continuă valetul, mă însărcinase să mă învârtesc
seara, împrejurul palatului...
Tânăra fată se făcu palidă.
― El era încredinţat că dacă dumneavoastră nu-l iubiţi,
atunci domnul de Château-Mailly era favoritul.
― Nu-i adevărat! zise repede Conception.
― Or, continuă portughezul, într-o seară, pe când eram pe
bulevardul Invalizilor...
El se opri; Conception începu să tremure.
517
Zampa urmă:
― Un om coborî dintr-o trăsură, către chei, o luă pe jos pe
bulevard, şi se opri la portiţa grădinii palatului. Negrul
dumneavoastră îl aşteptă.
― Mizerabile! exclamă Conception, taci!
― Dacă domnişoara vrea să mă asculte până la capăt, poate
mă va ierta...
― Pe urmă? zise Conception tremurând încă.
― Am văzut un om intrând şi ieşind după o oră şi...
― Şi... l-ai recunoscut?
― Nu. Nu era domnul de Château-Mailly, nu-l cunoşteam.
Conception respiră.
― A doua zi, urmă Zampa, am raportat faptul lui don José.
― Şi don José?
― Don José mi-a zis: „Ei bine, care va să zică nu era ducele...
ducele pe care-l urăsc din tot sufletul. Mai bine aş suferi
rivalitatea lumii întregi decât pe a sa”.
― Şi, întrebă Conception, n-ai căutat să afli...
― Cine era acest om?
― Da, bâlbâi Conception.
― Nu domnişoară, căci don José a fost asasinat chiar în ziua
aceea. Dar...
Aici Zampa păru că ezită.
― Vorbeşte, porunci Conception, care începuse să se
liniştească.
― Dar, zise Zampa, părând că o face cu o mare sforţare
asupra lui însuşi, ştiu cine l-a asasinat pe bietul meu stăpân...
Conception se făcu galbenă ca ceara.
― Şi am jurat să-l răzbun!
Domnişoara de Sallandrera credea că pământul se deschide
sub ea, şi era cât pe ce să cadă. Aşadar, lacheul acesta
cunoştea secretul ei?
― Acela care a pus la cale asasinarea lui don José, urmă
Zampa, este domnul de Château-Mailly.
― Ei! exclamă Conception.
„Nu e adevărat”, fu gata să strige, dar vorbind astfel nu se
trăda ea singură? Nu-i mărturisea astfel lui Zampa că îl
cunoştea pe adevăratul asasin al lui don José? Lăsă deci capul
în jos şi tăcu.
― Din ziua când am avut proba pe care v-am spus-o şi
dumneavoastră, termină Zampa, n-am avut alt scop, altă
518
dorinţă, decât să-l răzbun pe stăpânul meu!... Şi de aceea

domnişoară, am căzut în genunchi la picioarele dumneavoastră,
rugându-vă...
Conception îi porunci lui Zampa să se ridice.
― Nu înţeleg, zise ea, dacă eşti nebun, Zampa, şi nu înţeleg
ce iertare pot să-ţi dau... Nu m-ai trădat niciodată, l-ai servit
doar pe don José.
― Nu, zise Zampa, dar am îndrăznit să falsific scrisul
dumneavoastră.
― Scrisul meu!...
― Şi m-am dus la domnul Château-Mailly cu o pretinsă
scrisoare de la dumneavoastră.
― Cum! pentru ce? În ce scop? întrebă repede Conception.
― În scopul de a intra în serviciul său.
― Şi... te-a luat?
― Sunt cameristul său.
O scânteie de indignare trecu în privirea mândrei spaniole.
Un moment vru să-l dea afară pe omul acesta şi să-i zică:
„Ieşi! am să fac ca ducele să te dea afară”.
Dar se abţinu.
„Oare Zampa nu cunoştea secretul ei, nu văzuse el intrând
un om seara prin portiţa grădinilor palatului? Un om pe care
negrul său îl luase de mână, şi care, fără îndoială, era aşteptat
de ea?”
Conception întâi nu răspunse nimic, apoi se uită Ia Zampa şi
îi zise:
― Bine, nu voi spune nimic ducelui dar ce zici tu că vrei să
faci la el?
― Să-l răzbun pe don José.
― Cum?
― Împiedicându-l să obţină mâna dumneavoastră.
― Tot se mai gândeşte la asta? zise Conception, care începu
iar să tremure.
― Mai mult ca oricând! zise Zampa.
Conception se înfioră până în măduva oaselor.
Capitolul II
Zampa urmă:
― Ducele de Château-Mailly se gândeşte mai mult ca oricând
519
să obţină mâna dumneavoastră; şi dacă aş îndrăzni să spun...

― Îndrăzneşte, zise Conception cu o energie subită.
― Aş putea să arăt cu uşurinţă care este infamia acestui om.
Conception îl privi pe Zampa cu un fel de stupiditate.
„Cum ar putea ducele de Château-Mailly să fie un infam?”
Dar banditul ştia să dea fizionomiei sale o astfel de
sinceritate şi de bună credinţă, încât tânăra fată îl crezu.
El continuă:
― În numele cerului, domnişoară, binevoiţi să mă ascultaţi
până la sfârşit.
― Vorbeşte, zise Conception.
― Contesa Artoff şi ducele de Château-Mailly s-au înţeles,
acum opt zile, să găsească un mijloc de a ajunge din nou la
dumneavoastră.
― Contesa Artoff?
― Ah! zise Zampa, înaintea catastrofei.
― Ce catastrofă?
― Într-adevăr, urmă Zampa, domnişoara nu e decât de ieri la
Paris şi nu ştie ce s-a întâmplat.
― Ei bine, ce s-a întâmplat? întrebă Conception.
― Contele ştia tot.
― Ce... tot?
― Purtarea femeii sale, aventurile cu domnul Roland de
Clayet...
Aceste cuvinte o uimiră şi mai mult pe Conception.
― A urmat un duel.
― Un duel!...
― Adică contele Artoff a înnebunit pe teren, atât de mult îşi
iubea soţia, pe când ea, după cum vedeţi, nu-l iubea deloc, şi
duelul nu s-a mai făcut.
― Dar e înspăimântător! exclamă tânăra fată, care, până
atunci, avusese cea mai bună părere despre Baccarat.
― Oh! aşteptaţi, zise Zampa, să vedeţi... Mi se pare că
doamna contesă şi cu ducele erau foarte intimi... Era natural,
ducele şi contesa erau de asemenea amici intimi. Contesa, ca o
prietenă bună ce era, voia să-l însoare pe duce... Dar să vedeţi...
Şi Zampa făcu o pauză.
― Pe urmă? zise Conception cu nerăbdare.
― Ducele era într-o seară acasă, pe la ora opt sau zece, când
sosi contesa, singură, bine voalată, îmbrobodită cu un şal mare.
Eram în camera vecină cu cabinetul de fumat al ducelui şi am
520
putut să aud conversaţia lor.

― Ah! ce ziceau?
― Contesa se aruncă fără jenă pe o canapea, îl lăsă pe duce
să-i ia mâinile şi îi zise:
„― Dragul meu, azi dimineaţă mi-a venit o idee destul de
nostimă.”
„― Ce idee?” întrebă ducele.
„― Ideea de a te face mare duce de Spania.”
„― Bun! tu ai mai avut această idee, dar vezi că n-am reuşit.”
„― Dar don José trăia.”
„― E adevărat.”
„― Acum e mort, şi graţie mie afacerea va merge de minune.”
„― Să vedem ideea. „
„― Tu ai rude în Rusia: unul este vecin cu contele. Să ne
imaginăm o scrisorică ca venind din partea unchiului tău, în
care îţi dezvăluie un pretins mister de familie, probându-ţi
limpede ca lumina zilei că tu ai avea dreptul să te numeşti
Sallandrera, ca şi tatăl lui Conception.”
„― Dar asta e absurd! strigă ducele.”
„― Nicidecum. Am inventat o poveste nostimă”. Ea se aplecă
la urechea ducelui şi îi vorbi mult timp, dar aşa de încet, încât
mi-a fost imposibil să aud ceva. Numai după ce confidenţa
aceasta fu sfârşită, auzii pe duce care zicea:
„― Mica ta poveste e nostimă, dar va fi greu să găsim
scrisoarea care nu există.”
„― Asta e!... vom găsi un plastograf pe care îl vom însărcina
cu aceasta.”
În acest moment ducele sună şi nu mai auzii nimic, termină
Zampa.
Conception rămase zdrobită şi nu răspunse.
― Acum, domnişoară, adăugă portughezul, dacă vreţi să aveţi
încredere în mine, vă jur că îl voi demasca pe ducele de
Château-Mailly.
Conception n-avu timpul să răspundă. Camerista intră şi-i
zise lui Zampa:
― Excelenţa Sa, domnul duce te aşteaptă, Zampa.
― E scrisoarea noului meu stăpân pentru domnul de
Sallandrera, zise Zampa încet tinerei fete şi căruia trebuie să-i
duc răspunsul.
Zampa plecă; dar înainte de a ieşi avu timpul să-i şoptească
lui Conception aceste din urmă cuvinte:
521
― Domnişoara mă va mai revedea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
― Ei bine, bietul meu Zampa, zise ducele, care citise
scrisoarea adusă de valet, eşti în serviciul domnului de
Château-Mailly?
― În mod provizoriu, domnule duce, căci Excelenţa voastră
ştie bine că... îi aparţin cu trup şi suflet.
― Voi face ceva pentru tine, răspunse ducele, în amintirea
bietului meu don José, care te iubea mult.
Zampa puse mâna la ochi şi se prefăcu că-şi şterge o lacrimă
închipuită.
― Dar, zise ducele, nu ştiu ce vrea noul tău stăpân de la
mine... Nu înţeleg nimic din scrisoarea lui. Dar... du-i
răspunsul.
Zampa luă scrisoarea ducelui şi alergă cu ea în strada
Suresnes.
Rocambole îl aştepta.
Epistola ducelui fu deschisă prin acelaşi procedeu şi cu toate
precauţiile pe care le cunoaştem deja, Rocambole citi:
„Domnule duce,
N-am primit nici o scrisoare de la contesa Artoff.
E posibil că dacă mi-a scris, scrisoarea să fi ajuns la
Sallandrera după plecarea mea şi o să mi-o trimită la Paris. Nu
ştiu despre ce legătură de rudenie vreţi să-mi vorbiţi şi aş fi
foarte fericit dacă aţi binevoi să-mi daţi câteva explicaţii.
Vă aştept şi nu ies din casă.
Al dumneavoastră,
Ducele de Sallandrera.”
Rocambole închise la loc scrisoarea, se gândi un moment şi

zise:
― Stăpânul tău s-a îmbrăcat?
― L-am lăsat în halat.
― Unde pune cheile de la birou şi de la lădiţă?
― Ele sunt de obicei în buzunarul pantalonului său când
plecă, şi pe masa din cabinetul de fumat înainte de a se
îmbrăca.
― Foarte bine; am să-ţi dau nişte instrucţiuni.
― Ascult.
522
― Din două lucruri unul: sau ducele se va grăbi să se ducă la

palatul de Sallandrera şi nu se va gândi deloc să ia cu el
faimosul memoriu al colonelului, ruda sa, sau va voi să-l ia ca
un act de convingere.
― Posibil.
― Atunci tu şterpeleşti cheile. El le va căuta, nu le va găsi şi
îşi va zice: „Le voi găsi când mă voi întoarce sau voi sparge
broasca lădiţei” şi va pleca fără memoriu.
― Bine. Pe urmă?
― Pe urmă, după ce va pleca, tu vei deschide lădiţa şi vei
distruge memoriul.
― Cum?
― În foc.
― Îl voi arde?
― Adică vei arde masa, lădiţa şi hârtiile.
― Şi biletele de bancă?
― Dobitocule!... strigă omul cu haina poloneză. Le vei pune în
buzunarul tău. Oare cenuşa tuturor hârtiilor din lume nu e de
aceeaşi culoare?
― Asta îmi ziceam şi eu.
― Vei provoca un început de incendiu şi vei arunca lădiţa în
foc.
― Perfect! am înţeles.
*
* *
Ducele de Château-Mailly, înfăşurat în halatul său, se plimba

cu paşi mari prin cabinetul de fumat, aşteptând cu o nespusă
nerăbdare întoarcerea lui Zampa.
În sfârşit, Zampa sosi.
Ducele rupse plicul scrisorii şi citi. În timp ce ducele citea,
portughezul se prefăcu că aranjează diferite obiecte pe masă şi
şterpeli legătura cu chei. Dar ducele nu se gândea nici la chei,
nici la lădiţă.
― Repede! zise el, îmbracă-mă Zampa şi spune să înhame
caii.
― Domnul duce pleacă?
― Imediat.
Zampa deschise fereastra cabinetului de fumat care dădea în
curte şi strigă:
523
― Cupeul domnului duce!

Apoi îşi îmbrăcă stăpânul, care era nerăbdător ca un copil. În
mai puţin de un sfert de oră ducele fu îmbrăcat, coborî, se
aruncă în trăsură şi-i zise vizitiului:
― Strada Babylone, palatul de Sallandrera.
„Pe cinstea mea, murmură Zampa, când se găsi singur în
cabinetul de fumat al stăpânului său, omul cu haina poloneză e
admirabil! îmi porunceşte să arunc lădiţa în foc şi uită că e vară
şi soba e plină de pânză de păianjen... Asta e!... pânza este
uscată şi arde bine... Domnul duce a fumat ţigări de dimineaţă,
pe urmă a sigilat o scrisoare, un chibrit încă aprins a căzut în
sobă, pânza s-a aprins, apoi focul s-a întins la covor, de acolo la
masă, apoi la hârtii. Şi gata”.
Pe urmă Zampa deschise lădiţa şi răscoli în ea în mod
conştiincios. Luă faimosul memoriu îl aruncă în sobă, puse în
buzunar cele douăsprezece bilete de bancă, lăsă acţiunile de
drum de fier, care nu le-ar fi putut schimba fără să fie prins.
Apoi închise lădiţa şi o aruncă de asemenea tot acolo. Apoi luă
un chibrit, dădu foc pânzei de păianjen, precum şi celorlalte
hârtii răspândite pe masă.
Făcând aceasta, ieşi din budoar şi închise uşa zicându-şi:
„Într-un sfert de ceas voi striga foc! mă voi duce să chem
pompierii, căci nu trebuie să las să ardă palatul întreg. E
asigurat, şi nu vreau să păgubesc societăţile de asigurare”.
*
* *
Când ducele de Château-Mailly sosi la palatul de

Sallandrera, ducele îl aştepta într-un salon simplu mobilat,
împodobit cu câteva portrete de familie, aduse din galeria de
tablouri a vechiului palat din Spania.
În momentul în care tânărul duce intră, gentilomul castelan
se ridică cu demnitatea unui adevărat hidalgo, merse spre el şi
îl salută. Apoi îi arătă un scaun.
― Binevoiţi să luaţi loc, domnule duce, zise el.
Domnul de Château-Mailly era foarte mişcat.
Emoţia aceasta nu scăpă ducelui de Sallandrera, care se
grăbi să ia cuvântul.
― Vă cer mii de scuze, domnule duce, zise el, că nu v-am
vizitat eu întâi, în loc să aştept vizita dumneavoastră; dar doliul
524
care îl port atât în mine, cât şi pe mine, îmi interzice, pentru un

moment cel puţin, să mă arăt în vreun loc.
― Domnule duce, răspunse domnul de Château-Mailly, era
de datoria mea să vin să vă văd.
După ce schimbară aceste două fraze banale, cei doi
gentilomi se salutară încă o dată. Apoi domnul de Sallandrera
continuă:
― Îmi vorbeaţi de o scrisoare a contesei Artoff?
― Da, domnule.
― Scrisoarea aceasta a ajuns fără îndoială la Sallandrera.
― Da, acolo v-a fost adresată.
― Trebuie să fi sosit acolo după plecarea mea.
― Probabil.
― Mi se va trimite la Paris, dar sunt sigur că aţi putea să-mi
spuneţi...
― Ce conţinea, nu-i aşa?
― Tocmai.
― Fără îndoiala, domnule duce.
Şi domnul de Château-Mailly povesti istoria pe care o ştim
deja şi care arăta după spusele colonelului de Château-Mailly
că el făcea parte din familia de Sallandrera în linie directă.
Ducele asculta înmărmurit.
― Dar asta e straniu de tot! strigă el în sfârşit.
― Straniu, într-adevăr, domnule.
― Cred că visez.
― Tot aşa credeam şi eu.
― Domnule, zise ducele, să mă ferească Dumnezeu să mă
îndoiesc un singur moment de vorbele dumitale, dar trebuie să
înţelegi un lucru...
― Vă ascult, domnule.
― Sunteţi sigur că nu aţi fost păcălit?
― Cum!...
― Cine ştie dacă ruda dumneavoastră, a cărei scrisoare aş fi
curios să o citesc, n-a vrut să-şi bată joc de dumneata?
― Domnule, răspunse tânărul om, astă seară, mâine cel
mult, curierul trimis la Odessa să aducă cele două acte de care
vă vorbesc se va întoarce la Paris. Cât despre scrisoarea rudei
mele, vă cer numai zece minute...
Ducele plecă şi fu condus până la uşă de domnul de
Sallandrera.
Tânărul om se sui repede în trăsură şi zise vizitiului.
525
― La palat, în galop!
Apoi murmură în sine:
„Curios... ducele n-are aerul să mă creadă.”
*
* *
După plecarea ducelui de Château-Mailly, don Paëz, ducele

de Sallandrera, în prada unei emoţii subite, căzu pe un fotoliu.
„E nemaiauzit, curios, inexplicabil, murmură el. Cum se
poate să fie adevărat ceea ce spune ducele, când în hârtiile
noastre de familie, în tradiţiile noastre, nu se menţionează nimic
de un asemenea eveniment?... Şi dacă ar fi aşa, dacă aceste acte
ar fi adevărate...”
La gândul acesta, bătrânul hidalgo se ridică în picioare.
„Oh! dar atunci, îşi zise el, familia de Sallandrera, numele de
Sallandrera nu va muri, nu se va stinge, ci va străluci ca o stea
în mijlocul secolelor. Atunci Conception se va mărita cu ducele,
trebuie, absolut!”
Şi cum ducele pronunţă cuvintele acestea cu vocea pe
jumătate, uşa se deschise şi Conception apăru în prag.
― Intră, fiica mea, zise ducele pe un ton solemn.
Tânăra spaniolă tresări de frică văzându-l pe tatăl său cu
figura aşa de veselă.
― Vino, urmă ducele, vino şi aşează-te aici lângă mine. Vreau
să-ţi spun o noutate mare, sau cel puţin o speranţă mare.
Conception îl privi mirată. Ducele o luă de mână şi o aşeză
lângă el pe sofa.
― Conception, zise el, cât mă vezi de bătrân, am întinerit cu
douăzeci de ani.
― Dumneata, tată...
― Dacă evenimentul prezis se va realiza, dacă nu mă
înşeală...
― Atunci! Tata?
― Atunci! în loc să mor cu sufletul în doliu ca un om care
vede stingându-i-se rasa, Dumnezeu poate îmi va acorda o viaţă
lungă şi se va îndura poate, să văd tinerii moştenitori ai
numelui meu, ieşiţi din tine, şi...
― Tată, zise Conception, care, fără să ghicească adevărul
deodată, înţelesese cu toate acestea că ducele îi alesese un soţ,
uiţi că dumneata eşti cel din urmă din familia de Sallandrera şi
526
că... femeile...
― Te înşeli, copila mea.
― Eu... mă... înşel?
Şi Conception începu să tremure privindu-l pe tatăl său cu
spaimă.
― Da, zise ducele, există, mi se pare în lume, în Paris un om
care este un Sallandrera prin nume şi prin rasă, ca tine şi ca
mine... Acest om, dacă poate să probeze că e de aceeaşi origine
cu noi, va trebui să fie soţul tău, Conception, trebuie!
― Tată!
― Cinstea şi perpetuarea rasei noastre înainte de toate,
adăugă bătrânul hidalgo cu egoismul despotic al ului sclav
tradiţiilor sale.
Conception se simţi slăbită de puteri şi vocea sa tremurândă
i se opri în gât. În acest moment se auzi zgomotul unei trăsuri
intrând în galop în curte. După un minut răsunară paşii pe
scară, apoi în anticameră şi valetul deschise amândouă uşile.
Un om se arată în prag.
La vederea acestuia, Conception simţi că ameţeşte. Era
ducele de Château-Mailly.
― Iată-l!... murmură hidalgo cu un accent de triumf.
Dar tânărul duce era palid şi desfigurat şi totul în el arăta o
agitaţie violentă.
Capitolul III
Domnul de Château-Mailly era aşa de palid şi aşa desfigurat,

încât ducele de Sallandrera presimţi numaidecât o catastrofă.
― Dumnezeule! domnul duce, zise el, vi s-a întâmplat ceva?
Ducele salută pe Conception şi simţi la vederea ei că tot
sângele i se îngrămădeşte în inimă.
Domnul de Sallandrera făcu un semn fiicei sale. Conception
răspunse la salutul ducelui şi se aşeză pe un scaun la câţiva
paşi.
Domnul de Château-Mailly în picioare şi mut în mijlocul
salonului, părea că aşteaptă să fie întrebat de ducele de
Sallandrera.
― Ce ţi s-a întâmplat, domnule duce? întrebă din nou
domnul de Sallandrera.
― A ars scrisoarea... de-abia putu să pronunţe domnul de
527
Château-Mailly.
― A ars!...
― Cu tot ce conţinea lădiţa în care o pusesem.
― Domnule duce, zise domnul de Sallandrera, binevoiţi de vă
explicaţi.
Domnul de Château-Mailly făcu o sforţare, îşi regăsi prezenţa
de spirit şi zise repede:
― Scrisoarea colonelului de Château-Mailly era pusă într-o
lădiţă unde ţineam închise mai multe hârtii de valoare. Lădiţa
aceasta era pe o masă lângă sobă, în camera de unde am plecat
înainte să vin aici. La întoarcerea mea am găsit palatul plin de
soldaţi şi de pompieri. Focul se declanşase chiar în odaia aceia
unde ţineam lădiţa şi toate obiectele au căzut pradă flăcărilor.
― Dar, în sfârşit, întrebă ducele, focul s-a stins?
― Da, dar ce-mi pasă! aş fi preferat mai bine să fi ars palatul
întreg decât...
Ducele se opri şi îşi şterse fruntea inundată de sudoare.
― Terminaţi, zise domnul de Sallandrera.
― Mai bine ar fi ars palatul întreg decât memoriul scris de
ruda mea, colonelul de Château-Mailly.
― Cum! strigă ducele, memoriul...
― A ars!... împreună cu lădiţa în care se găseau câteva bilete
de bancă şi acţiuni industriale...
Ducele spunea aceasta cu o durere adevărată care-l convinse
pe domnul de Sallandrera.
― Atunci, dar, zise hidalgo, consolaţi-vă, scumpul meu duce,
memoriul rudei dumitale nu este nici scrisoarea strămoşului
meu, mort de un secol, nici declaraţia episcopului din Burgos,
mort de asemenea; ruda dumitale trăieşte încă şi poate să scrie
din nou ceea ce a mai scris odată.
― Oh! sigur, zise ducele, al cărui piept sălta de bucurie şi de
orgoliu. De altminteri, curierul trimis la Odessa de contesa
Artoff nu va întârzia mult timp. Sunt cincisprezece zile de când
a plecat.
Domnul de Sallandrera se uită la fiica sa.
Conception, aşezată în cealaltă extremitate a salonului, era
palidă, agitată şi sta cu ochii în jos. Nobilul hidalgo socotea
emoţia aceasta foarte naturală şi legitimă faţă de omul care,
după cum putuse ea să-şi închipuie probabil trebuia să-i fie soţ.
Apoi întinse mâna domnului de Château-Mailly.
― Domnule duce, zise el, cred că nu e nevoie să spun pentru
528
nişte oameni ca noi e destul un singur cuvânt.

― Cuvântul, îl întrerupse domnul de Château-Mailly, e mai
bun decât toate chitanţele din lume.
― Adevărat. Atunci adu-mi acele două scrisori, adăugă el
încet, ca şi cum n-ar fi vrut să audă Conception.
El se opri şi privi din nou pe fiica sa.
Domnişoara de Sallandrera stătea mereu cu ochii în jos, şi
părea că nu ia în seamă conversaţia tatălui său cu domnul de
Château-Mailly.
― Şi?... întrebă domnul de Château-Mailly cu nerăbdare şi
speranţă.
― Veţi fi fiul meu, murmură ducele, care puse degetul la gură
ridicându-se, ca şi cum ar fi vrut să arate domului de Château-
Mailly că trebuie să plece.
Tânărul duce înţelese, salută, se înclină înaintea domnişoarei
Conception, care, ridicând ochii asupra lui, îl măsură cu o
privire rece aproape batjocoritoare şi plecă.
Fără îndoială ducele de Sallandrera era să se apropie de fiica
sa şi să-i facă ceea ce în termeni părinteşti se numeşte o
morală, dar în acelaşi moment ducesa intră în salon cu o
doamnă bătrână, cunoscută în lumea pariziană sub numele de
baroana de Saint Maxence.
Baroana era foarte guralivă, foarte bogată, era iniţiatoarea
mai multor fundaţii de binefacere şi venea foarte des s-o vadă
pe ducesa de Sallandrera.
Sosirea neaşteptată a acestui personaj îl împiedică pe duce
să mai vorbească de domul de Château-Mailly şi îi permise
domnişoarei Conception să respire, căci tânăra fată suferea
grozav de câteva minute.
Baroana îl copleşi pe duce cu condoleanţele sale asupra
morţii lui don José; ea păru că se interesează mai mult de
Conception; apoi, cum Conception rămânea rece şi rezervată,
conversaţia luă o direcţie cu totul deosebită. Într-un sfert de
ceas, guraliva baroană puse familia spaniolă la curent cu toate
bârfelile din saloanele cele mai cunoscute; vorbi de însurătoarea
prinţului K..., de înmormântarea mareşalului X..., de duelul
marchizului napolitan F..., apoi, ca un cronicar care îşi
cunoaşte meseria şi importanţa unei anecdote scandaloase,
termină mica sa revistă a saloanelor prin istoria contelui Artoff.
― Apropo, zise ea cu tristeţe şi cu melancolia unei ipocrite,
ştiţi că bietul conte Artoff a înnebunit?
529
― Ce spuneţi? exclamă ducele.

― Cum! zise ducesa, contele e nebun?
― De legat, doamnă.
― Dar cum? când?
― Acum opt zile, la ora şapte dimineaţa în pădurea
Vincennes, în momentul când voia să se bată.
― Cu cine, Dumnezeule?
― Cu domnul Roland de Clayet.
― Cine este acest domn, întrebă ducele.
― Rivalul său.
― Rivalul său! Glumiţi, doamnă? exclamă ducesa.
― Dar, Dumnezeule! răspunse baroana, se cunoaşte că veniţi
din Spania, căci de aceea nu ştiţi nimic.
― Dar nu ştim absolut nimic, zise ducele uimit.
― Ei bine! contesa Artoff, femeia aceea care ne-a cucerit pe
noi toţi, era o depravată.
Ducele şi ducesa scoaseră o exclamaţie de mirare; dar
baroana, uitând poate prezenţa domnişoarei Conception,
povesti istoria cu toate amănuntele ei, lăsându-i cu gura
căscată.
Domnul de Sallandrera părea consternat.
― Doamnă, zise el deodată, în momentul când baroana se
pregătea să plece, puteţi să-mi spuneţi în ce zi a înnebunit
contele Artoff?
― Joia trecută.
― Azi e joi, se gândi ducele, sunt opt zile de atunci, curios...
Imediat ce baroana plecă, Conception care rămăsese tăcută
până atunci, zise ducelui:
― Tată, domnul de Château-Mailly nu a spus că contesa
Artoff va scris la Sallandrera?
― Adevărat, zise ducele, care nu se gândise deloc să o întrebe
pe fiica sa de unde ştia toate amănuntele acestea. Pentru ce
această întrebare, copila mea?
― Dar, răspunse domnişoara de Sallandrera, pentru că e ceva
curios în toate acestea.
― Anume ce?
― E probabil că dacă contesa Artoff ţi-a scris pentru a-ţi vorbi
de domnul de Château-Mailly, a făcut aceasta înainte de joia
trecută. Aşadar, sunt nouă zile de când ţi-a scris şi noi am
părăsit Sallandrera de-abia de cinci zile. Cum ţi se pare că noi
n-am primit scrisoarea aceasta?
530
Ducele tresări la auzul acestei observaţii care se cam potrivea

cu gândul său, dar uită să o întrebe pe Conception de unde ştia
atâtea lucruri.
― Într-adevăr, zise el, curios.
― E un lucru şi mai curios încă, urmă Conception cu
gravitate, cum se face că incendiul a izbucnit tocmai în
momentul când domnul Château-Mailly se întorcea să caute
scrisoarea şi cum se face că a luat foc tocmai scrisoarea
aceasta?
De astă dată domnul de Sallandrera fu cuprins de o
bănuială.
― Şi apoi, termină Conception care se ridică să plece,
gândeşte-te, tată, că, dacă contesa Artoff este într-adevăr acea
femeie pierdută de care ne-a vorbit doamna de Saint-Maxence,
apoi micile ei istorii genealogice pe care le aduce din Rusia
meridională pot să fie nişte simple chinuiri ca şi virtutea sa
grozavă.
Şi Conception ieşi, lăsându-l pe ducele de Sallandrera zdrobit
de aceste din urmă cuvinte.
*
* *
După o oră, negrul domnişoarei Conception de Sallandrera

punea la poştă următoarea scrisoare, adresată tânărului
marchiz Albert-Frédéric-Honoré de Chamery.
Scrisoarea aceasta, pe care Rocambole o primi la ora cinci şi
jumătate, în momentul când se întorcea de la pădure, era astfel
întocmită:
„Amicul meu,
Vino astă seară. Un mare pericol ne ameninţă din nou; un
înşelător încearcă să fure bunăcredinţa tatălui meu şi să-l
încredinţeze că în vinele acestui escroc curge sângele familiei de
Sallandrera.
Dacă nu vii, dacă nu mă sfătuieşti şi nu mă susţii, tatăl meu
este omul care se supune prejudecăţilor rasei şi mă va sacrifica
fără nici o remuşcare. Vino! vino! vino!
Conception.”
― Uite! zise Rocambole lui sir Williams, căruia voia să-i

531
citească scrisoarea, mi se pare că Zampa şi-a îndeplinit bine

misiunea. Conception e deja încredinţată că Château-Mailly este
un mizerabil, şi voi căuta să nu îi schimb credinţa.
Orbul ridică negativ din cap, apoi scrise:
„Eşti un neghiob nepoate.”
― Asta e! ce trebuie să fac?
„Ascultă!”
Orbul scrise zece rânduri pe tăbliţă şi îi dădu lui Rocambole
să citească.
Acesta citi, reciti, păru că se gândeşte şi zise:
― Nu înţeleg nimic; dar în sfârşit, pentru că sunt obişnuit să
execut ordinele tale fără să le discut, mă voi supune.
Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele lui sir Williams şi
marchizul îl părăsi pentru a se duce să ia masa la pretinsa sa
soră, vicontesa Fabien d’Asmolles.
La miezul nopţii, marchizul era pe bulevardul Invalizilor, îl
găsi pe negru în pragul portiţei grădinilor, şi îl urmă ca în ajun,
până în atelierul domnişoarei Conception. De astă dată, tânăra
fată nu mai rămase nemişcată şi pironită pe scaunul său; nu,
sângele spaniol se înfierbântase în ea la vederea pericolului.
Rocambole îi văzu ochii scânteind de o energie puternică, cu
toate că se abţinea, ca să pară liniştită. Ea alergă la el, îi luă
mâna şi îi surâse.
― Ah! vino! zise ea, să vezi cât sunt de mizerabili oamenii în
lumea aceasta.
― Mizerabili! zise el mirat.
― Da, mizerabili!
― Dar... spune-mi numele lor?
― Oh! nu e decât unul... sau mai bine zis o femeie şi un om.
― Cine e femeia aceasta?
― Contesa Artoff.
Conception se aştepta, fără îndoială, să-l audă pe marchiz
zicând:
„Ah! nu pronunţa numele acestei creaturi.”
Dar Rocambole murmură din contră:
― Şi dumneata o acuzi şi crezi în crima ei?
― Cum! strigă Conception, dumneata nu crezi, dumneata? Te
îndoieşti?
― Da, zise el cu tristeţe; lumea întreagă este adesea
nedreaptă şi câteodată condamnă un nevinovat. Dar, adăugă el,
deoarece nu pot să aduc nici o probă în sprijinul celor afirmate,
532
spuneţi-mi acum numele acelui om care merită după

dumneavoastră epitetul de mizerabil.
― Omul acesta, zise Conception, este ducele de Château-
Mailly.
― El! ducele!? exclamă marchizul, făcând de minune pe
miratul.
― Chiar el! ducele de Château-Mailly, repetă Conception cu
răceală.
― Dar nu vă mai gândiţi la asta, zise Rocambole; ducele e
tipul gentilomului perfect şi are sufletul nobil al rasei sale.
Conception îl întrerupse cu un gest poruncitor.
Rocambole făcea acest elogiu ducelui de Château-Mailly, fără
îndoială, din ordinul lui sir Williams.
Apoi ea îi zise:
― Ascultă-mă... ascultă-mă fără să mă întrerupi, ascultă-mă
până la sfârşit. Făgăduieşte-mi...
― Fie!... spune.
Conception îi expuse cu naivitate lui Rocambole ceea ce
acesta ştia mai bine decât ea, adică istoria genealogiei ducelui
de Château-Mailly, istoria inventată, după cum zicea ea, de
contesa Artoff, povesti apoi de scrisoarea acesteia din urmă pe
care ducele de Sallandrera nu o primise încă, precum şi de
memoriul colonelului Château-Mailly, care se pretindea a fi fost
prada focului, chiar în dimineaţa aceea.
Ea se opri aici cu recitarea sa, fără să pomenească nimic de
Zampa, şi îl privi pe interlocutorul său.
Rocambole păru că ascultă cu multă atenţie şi faţa sa arăta
pe rând, mirare, surpriză şi o durere adâncă.
― Dumnezeule! zise el atunci, dar nu văd decât un singur
lucru, anume că domnul de Château-Mailly este demn să obţină
mâna dumneavoastră şi titlul lui este sfânt...
― Dar, strigă Conception întrerupându-l repede, dumneata
crezi în basmul acesta?
― Un... basm!... acesta e un basm?
― Da, zise fata. Ascultă încă şi vei vedea.
Şi Conception îi povesti lui Rocambole întrevederea sa de
dimineaţă cu Zampa. Acesta ascultă cu o atenţie încordată.
Ea se aştepta să-l vadă protestând cu indignare în termenii
cei mai energici, dar şi de data asta fu înşelată în speranţa ei.
Rocambole îi zise cu tristeţe, dar liniştit:
― Cine e Zampa? Un valet. Cine e ducele? Un gentilom. Se
533
poate ca valetul să fi spus adevărul; dar şi eu sunt gentilom,

domnişoară, şi înainte de a crede că un gentilom poate să fie un
escroc, am nevoie de o mărturie mult mai onorabilă decât a
unui lacheu.
Conception tresări şi aruncă o privire plină de mirare lui
Rocambole.
― Dar toate acestea ar putea să fie adevărate? strigă ea.
― Vai!
― Şi dacă ar fi neadevărat?... dacă într-adevăr ducele ar fi un
farseur?
― Îl voi demasca!
― Dar, murmură ea lăsând ochii în jos şi zicând cu o voce
tremurătoare, dacă valetul a minţit?
Rocambole îşi duse mâna la frunte, păru că face o sforţare
grozavă şi îi zise:
― Uite, ascultă-mă, Conception, dacă ducele a spus adevărul,
şi dacă e demn de tine, trebuie să te supui tatălui tău...
Fata scoase un ţipăt înăbuşit, îşi ascunse capul între mâini şi
izbucni în lacrimi.
Atunci marchizul se aplecă spre ea, o sărută pe frunte şi îi
zise:
― Adio... pe mâine... voi veni şi mâine... poate îţi voi aduce
mijlocul să afli adevărul... chiar dacă acest adevăr ar trebui să
fie sentinţa mea de moarte.
El suspină adânc şi plecă, lăsând-o pe Conception cufundată
în durerea sa şi plângând cu lacrimi fierbinţi.
Capitolul IV
L-am lăsat pe Venture depărtându-se cu precauţie de casa

lui Murillo „Picior de lemn”, pe care îl spânzurase, după ce mai
întâi îl strangulase cu intenţia de a face să se creadă că la
mijloc e o sinucidere.
Venture trecu frontiera pe jos, mergând repede şi fredonând o
arie, ca oricare orăşean care vine de la spectacol.
Se luminase de ziuă când acesta ajunse la limita extremă a
Pirineilor care desparte Franţa de Spania.
Trecu valea, se aşeză pe o piatră de pe pământul francez şi
murmură:
„Acum, când am un paşaport în bună regulă, pe numele lui
534
Ionatas, pot să mai mă odihnesc, căci n-am nici un zor să

alerg.”
Venture era îmbrăcat cu un palton gros, mare, ca o manta,
cu nişte pantaloni negri, având pe cap o şapcă de călătorie şi
era încălţat cu nişte cizme lungi.
„Costumul acesta este prea greu pentru o călătorie pe jos, îşi
zise el. Mă duc să caut o gazdă şi să aştept trecerea diligentei.”
Venture îşi aduse aminte că în noaptea trecută zărise, în
marginea drumului care cobora până la Bayona, o căsuţă albă
având deasupra uşii tradiţionale o ramură de viţă care arăta că
acolo este un han.
El luă drumul înspre localul acesta şi ajunse la el în mai
puţin de o jumătate de ceas.
Hanul era ţinut de doi munteni cinstiţi, soţ şi soţie. Femeia
se ocupa cu casa, dădea să bea şi să mănânce călătorilor.
Bărbatul cultiva ziua câteva pogoane de pământ şi de vie:
noaptea făcea contrabandă, meserie care, de cele două părţi ale
Pirineilor, e bine văzută de clasele de jos. Contrabandistul este
foarte iubit. Bărbatul îi dă carabina sa, femeia îl ascunde sub
patul său, iar copiii îi servesc de călăuze când se întâmplă ca el
să rătăcească. Dimpotrivă, vameşul este urât. Dacă se întâmplă
ca vameşii să urmărească vreun contrabandist, oamenii caută
să-i facă a-i pierde urma. Dacă vine rănit, însângerat sau
aproape mort şi bate la uşă noaptea, se prefac că dorm şi nu-i
răspund.
Venture, care după cum am spus, vorbea perfect limba
spaniolă şi franceză, cunoştea foarte bine toate obiceiurile
acestea. El bătu cu îndrăzneală la uşa micului han.
Femeia îi deschise numaidecât şi fu foarte mirată când văzu
că vine la ea aşa de dimineaţă un om atât de bine îmbrăcat, mai
ales că Venture părea că vine de departe pe jos. Dar banditul
puse un deget la gură, într-un fel semnificativ, aşa încât hangiţa
rămase încredinţată că avea de-a face cu un contrabandist.
Venture întră în han.
― Măicuţă, îi zise el femeii în spaniolă, aruncându-şi
mantaua într-un colţ, sunt în siguranţă la dumneavoastră?
― Totdeauna.
Şi femeia puse la rândul ei două degete la gură, ceea ce
însemna pentru Venture că aici era refugiul contrabandiştilor.
― Amigo! adăugă ea.
Bărbatul îşi scoase paltonul, deoarece se dezbrăcase de
535
manta. Apoi ceru un brici, pe care hangiţa îl aduse numaidecât,

şi îşi rase favoriţii.
După aceasta, văzând agăţaţi într-un cui nişte pantaloni, o
vestă şi nişte carâmbi de postav închis, haine care le poartă
numai oamenii localnici mai cu dare de mână, zise femeii:
― Cât să-ţi dau pe toate astea, măicuţă?
Fără îndoială hangiţa era obişnuită să vândă asemenea haine
contrabandiştilor, care de obicei şi le agăţau pe ale lor de
mărăcini sau care simţeau nevoia să se schimbe cu desăvârşire
pentru a scăpa de urmărirea vameşilor, căci răspunse fără nici
o ezitare:
― Zece scuzi francezi.
― Fie.
― Şi hainele dumneavoastră pe deasupra.
Bătrâna luă hainele din cui şi îi făcu semn lui Venture să o
urmeze. Ea îl conduse la catul de sus şi îl lăsă aici.
După zece minute, Venture coborî îmbrăcat mocăneşte,
având în cap o beretă roşie, la brâu banii şi faimoasa scrisoare
care costase viaţa lui Murillo.
― Acum, zise el în limba localnică, căci împieliţatul era
născut la frontiera spaniolă şi se găsea aproape în ţara lui,
pune tigaia la foc, măicuţă, topeşte slănină şi fă-mi nişte jumări
numărul unu.
Hangiţa aprinse focul şi pregăti masa. Venture mâncă
jumări, brânză şi apoi bău o sticlă cu vin vechi de tămâioasă.
Banditul se simţi ca un om onest, care nu se gândeşte decât
la mâncare. Amintirea nenorocitului Murillo nu-i smulse nici un
suspin, nici o lacrimă; gândul că sir Williams era încă în viaţă
nu-l sinchisi. Bău apoi cafea, rachiu, fumă un tutun excelent de
contrabandă şi stătu la masă timp de mai multe ceasuri. La un
moment dat auzi nişte trosnituri de bici şi zgomotul depărtat al
unei trăsuri care se apropia. Era diligenţa.
Când aceasta se opri înaintea hanului, unde vizitiii şi
conductorii aveau obiceiul să facă un popas şi să golească câte
o sticlă de vin, Venture se arătă în prag, cu aerul cinstit şi
simplu al unui muntean care are afaceri la Bayona. El avea pe
umeri un ciomag şi în vârful acestuia o batistă înnodată în
patru, care părea că alcătuia întregul său bagaj de călătorie.
― Ai vreun loc şi pentru mine? strigă el tot în limba localnică.
― Unul, lângă mine, răspunse conductorul.
Cu toată corpolenţa sa, Venture puse mâna pe cureaua care
536
servea de urcat la astfel de trăsuri şi se sui cu uşurinţă în

diligenţă, unde mai era un spaniol bătrân cu barba căruntă şi
îmbrăcat cu nişte haine de catifea neagră la fel cu acelea ale
meseriaşilor din Saragosa.
Conductorul dădu peste cap un pahar cu vin, se urcă la
rândul rău în diligenţă şi porni.
― Ei bine! zise atunci Venture pe un ton vesel, ce mai e nou,
domnule conductor? Nu se mai aude nimic prin Spania, de
revoluţie, de manifestaţii?
― Nu, zise conductorul; dar, în schimb, am văzut un om
spânzurat.
― Asta e! zise Venture.
― Da, un om spânzurat, repetă conductorul.
― Pe drum?
― Nu, în casă.
― În ce sat?
― În Corta.
― Oh! cunosc bine Corta, haida-de, zise Venture cu un aer
naiv, şi, ca dovadă, anul trecut am mâncat chiar la preot.
― Vesel om! zise conductorul.
― Doar nu s-o fi spânzurat el?...
― Oh! nu.
― Cunosc oameni din Corta, continuă tâlharul. Ştii numele
spânzuratului.
― Directorul poştei.
― Dumnezeule! strigă Venture, făcându-şi cruce cu un aer
consternat. „Picior de lemn”?
― Tocmai.
― Şi... s-a spânzurat?
― Astă-noapte.
― Ce de treabă om! murmură Venture; eşti sigur de aceasta?
― Foarte sigur, l-am văzut cu ochii mei.
― Dar de ce s-a spânzurat?
― Poate de inimă rea.
― Cine ştie!... zise banditul cu îndrăzneală, poate că l-a
spânzurat altcineva?
― Oh! cât despre asta, nu, răspunse conductorul. Dacă l-ar fi
spânzurat altcineva, înseamnă că ar fi voit să-l fure, şi biroul
său s-a găsit plin de bani...
„Ce proşti mai sunt şi oamenii ăştia! se gândi Venture. Haide!
sigur că voi fi la Bayona înainte de-a se fi descoperit ceva.”
537
Şi continuă să facă pe compătimitorul, pentru că, zicea el, îl

cunoştea bine pe „Picior de lemn”.
După câteva ceasuri, sosi la Bayona.
Venture luă o trăsură şi-şi continuă drumul spre Paris, unde
sosi după trei zile, pe înnoptate. Dar el nu intră în capitală cu
diligenta.
La Etampes, Venture părăsi poştalionul şi închirie o trăsurică
care îl duse până la bariera d’Ivry.
În timpul drumului, omul nostru îşi zise:
„N-am promis lui Rocambole că sosesc cu o zi mai târziu sau
mai devreme, şi cum am făcut călătoria cu uşurinţă, vreau să
mă mai gândesc până mâine.”
„De altminteri, adăugă, el în gând, sir Williams este omul
care m-ar supraveghea chiar la mine acasă, în piaţa Belhomme
şi nu sunt sigur dacă nu mă va omorî chiar în noaptea asta,
mai ales că am pus mâna pe faimoasa scrisoare. Sir Williams e
foarte econom!...”
Raţionamentul acesta nu era tocmai la locul lui şi Venture îl
întări prin următoarea reflecţie:
„E lucru constatat că am lucrat bine; sunt şapte zile de când
am primit misiunea dată. Atunci n-aveam nici un ban şi o
afacere de cinci mii de franci nu era de lepădat. Dar nici sir
Williams, nici Rocambole nu s-au gândit că eu o să găsesc
douăzeci de mii de franci în sacul care conţinea scrisoarea. Or,
douăzeci de mii de franci e o sumă frumuşică şi aş putea să
lucrez pe socoteala mea... Mai bine să păstrez scrisoarea până
mâine”.
Şi Venture intră într-o cârciumă de la barieră, unde i se servi
dejunul. Dar banditul nu era omul care să nu se gândească
numaidecât să pună în siguranţă cei douăzeci de mii de franci
şi, după ce mâncă, plecă de la cârciumă.
„Sunt puţin cam departe de văduva Fipart, îşi zise el.
Bătrâna locuieşte, de când e strângătoare de zdrenţe, la
Clignancourt, în dosul castelului roşu. Dar o să trec prin Villette
şi o să iau o trăsură cu ceasul. E cumsecade baba şi nu-l mai
iubeşte pe micul Rocambole de când a lăsat-o în mizerie.”
Venture se duse la Clignancourt, opri trăsura în faţa
Castelului Roşu şi se duse pe jos până la casele cu un singur
cat, construite din cărămizi vechi şi din lemne provenite din
dărâmăturile Parisului. Aceste clădiri erau foarte murdare şi
mizerabile, ca cel din urmă bordei al unui ţăran sărac de la
538
munte.
Văduva Fipart locuia la extremitatea acestui cartier, într-o
căsuţă compusă din două odăiţe.
Etajul de sus era un pod unde un birjar ţinea nişte fân.
Era ora zece când Venture sosi aici. O lumină slabă tremura
îndărătul gratiilor de la fereastră şi a scândurilor descleiate de
la uşă.
„Bătrâna e acasă”, se gândi Venture.
Venture bătu la uşă.
― Intră, zise din interior o voce slăbită; uşa este deschisă.
Venture intră. Camera în care pătrunse nu avea altă mobilă
decât o masă veche, două scaune rupte şi un fel de saltea de
paie pe care era tolănită bătrâna şi care îi servea de pat: era
mama Fipart; mama Fipart, pe care Venture ar fi fost foarte
mirat să o găsească în pat, dacă ar fi asistat cu trei zile înainte
la întrevederea ei cu Rocambole sub podul de la Passy.
Văduva Fipart înviase!...
Dar banditul nu ştia nimic şi se mulţumi să-i zică:
― Dumneata, bolnavă, dumneata! mămucă?
― Adică am fost moartă, răspunse ea cu vocea aşa de slăbită,
că părea o stafie care la miezul nopţii iese din mormânt.
― Moartă? oh! glumeşti!
― Nu glumesc deloc. Am fost moartă două ore.
― Eşti nebună, bătrâno?
― Întreabă-l pe brigandul acela de Rocambole.
― Rocambole!... exclamă Venture, care tresări din cap până
în picioare.
― Da, el m-a strangulat.
― Te-a strangulat!...
― Şi m-a aruncat în Sena!
― Pe legea mea! Cred că ţi-ai pierdut minţile, bătrâno.
― Mi le-am pierdut... un moment, murmură văduva Fipart,
care îşi strângea pumnii slăbiţi, dar mi-am venit în fire.
― L-ai văzut pe Rocambole?
― I-am simţit degetele în gâtul meu şi strângea tare al
dracului!...
― Dar unde? Când?
― Acum trei zile, sub podul de la Passy.
Şi văduva Fipart, după ce îi povesti lui Venture ceea ce noi
ştim deja despre întâlnirea sa întâmplătoare cu falsul marchiz
Chamery, continuă în termenii următori:
539
― Când monstru m-a strâns de gât, mi-am pierdut

cunoştinţa; el trebuie să mă fi crezut moartă, apoi m-a aruncat
în apă. Mi se pare că tocmai atunci trecea o barcă pe Sena, care
venea de la Saint-Cloud şi care m-a pescuit.
― Cum! zise Venture, nu te-ai dus la fund?
― Nu; fustele m-au ţinut deasupra şi apoi frigul m-a făcut să-
mi vin în fire şi am strigat după ajutor. Barca nu era departe;
un om a sărit şi m-a scos afară.
― Ai avut noroc! zise bărbatul.
― Un moment am fost aşa de zăpăcită încât nu ştiam unde
mă aflu.
― Şi pe urmă, o întrerupse Venture, ţi-ai adus aminte şi l-ai
denunţat pe Rocambole?
― Nu sunt aşa de proastă! zise văduva Fipart.
― Tot îl mai iubeşti pe acest brigand?
― Oh! nu, cum se poate!...
― Pe urmă?...
― Eşti prost, bietul meu Venture!... Pentru că Rocambole m-a
sugrumat pe mine, mama lui adoptivă, pe mine, mama Fipart a
scumpului Rocambole, înseamnă că se temea de mine,
afurisitul.
― Cam aşa este.
― Şi dacă se teme de mine, e că pot să-i fac rău şi am putea
să ne gândim...
― Eh! eh! zise Venture, tu eşti înţeleaptă, bătrâno.
― Aşa... puţin, nepoate. Mi-aduc aminte că a spus că trece de
multe ori pe bulevardul Invalizilor.
― Şi asta e bine de ştiut, îi zise Venture.
― Mi-am spus că aş putea să mă răzbun.
― Cum?
― Mai m-am gândit că tu ai putea să-mi dai o mână de ajutor
căci, vezi tu, Rocambole mi s-a părut a fi ajuns om mare.
― Probabil!
― Şi să vedem dacă am putea să-i stoarcem ceva parale.
― Să-i stoarcem.
― Oh! afurisitul a vrut să mă omoare, pe mama lui... o femeie
care l-a crescut ca pe un prinţ, care îl iubea, poftim de vezi!
Pe când bătrâna bombănea astfel, Venture începu să se
gândească profund.
― Dar, în sfârşit, zise el, ce ai spus tu oamenilor din barcă.
― Că am vrut să mor din cauza mizeriei. Atunci ei au
540
contribuit cu toţii şi au strâns vreo şase franci pe care mi i-au

dat.
― Şi te-ai întors aici?
― Adică m-am târât. Ajungând aici, m-am suit în pat şi după
cum mă vezi, sunt tot în pat. Dar când voi ieşi...
― Ce-o să faci?
― Oh! îl voi găsi eu pe brigandul de Rocambole şi-mi va plăti
el pentru asta!
Venture căzu din nou pe gânduri.
― Ia spune, mamă, zise el în sfârşit, Rocambole ţi-a spus că
sir Williams a murit?
― Da.
― Eşti sigură?
― Foarte sigură! Sunt încredinţată că afurisitul a ajuns om
mare acum şi lucrează pe socoteala lui.
― Ah! dacă aş fi sigur... murmură Venture, nu mai mi-ar fi
frică mie de Rocambole...
El tăcu un moment, apoi continuă:
― I-a spune-mi, bătrâno, n-am nici un ban. M-a dat afară din
casă că n-am plătit chiria; mă laşi să dorm noaptea asta la tine
pe paiele din colţul ăla?
― Cum vei voi, răspunse văduva Fipart.
― Tu eşti cumsecade, bătrâno, şi-ţi voi plăti eu.
Venture se aruncă pe paie şi îşi ţinu monologul următor.
„Într-adevăr, am o frică grozavă de sir Williams; dar nu e mai
puţin adevărat că nu mi-e frică de Rocambole şi dacă aş fi sigur
că sir Williams a murit şi că Rocambole a scris scrisoarea aceea
pe care am primit-o, nici nu m-aş sinchisi de ameninţările lui.
Ori, scrisoarea aceea îmi făgăduia o ciomăgeală bună. Sau o
lovitură de pumnal dacă nu mă voi supune. Dar nu mă
împiedică nimic, de asemenea, s-o şterg în vreo parte. În
Englitera, de exemplu, dacă într-adevăr sir Williams n-a murit.
Şi apoi, Rocambole mi-a promis cinci mii de franci pentru
scrisoarea aceasta adresată ducelui de Sallandrera, ceea ce
înseamnă că pentru el are mare valoare. Drace!... să vedem!”
Şi Venture, care, era obişnuit cu trădarea, se ridică, se
apropie de masa pe care ardea o lumânare, se scotoci prin
buzunare şi scoase faimoasa scrisoare care costase viaţa
spaniolului Murillo. El ezită încă câteva momente, o suci şi o
răsuci între degete, citi şi reciti adresa.
„Haide, îşi zise el ce-o fi, o fi!”
541
Rupse plicul, scoase scrisoarea din plic şi o citi.
Capitolul V
Scrisoarea aceea, pentru care stătuse la îndoială mult timp

dacă trebuie sau nu s-o desfacă, era, după cum se ştie, scrisă
de Baccarat domnului de Sallandrera. Contesa Artoff, prin
scrisoarea aceasta, îl punea pe duce la curent cu originea
misterioasă a domnului de Château-Mailly. Îi reamintea
demersul pe care-l făcuse anul trecut, în scopul de a obţine
mâna domnişoarei Conception pentru domnul de Château-
Mailly şi îi anunţa apropiata sosire a celor două acte importante
care trebuiau să fie pentru duce o probă incontestabilă şi să-i
înlesnească de a deveni ginerele domnului de Sallandrera.
Venture citi de două ori scrisoarea.
„Drace! zise el, nu se va isprăvi niciodată lupta aceasta
veşnică între Baccarat şi sir Williams sau moştenitorul său
Rocambole.”
Şi, într-adevăr, numele domnului de Château-Mailly şi al
contesei Artoff erau pentru Venture un indiciu incontestabil că
Rocambole se amesteca din nou în destinul lor într-un mod
oarecare.
― Ce citeşti acolo? întrebă văduva Fipart.
― Citesc scrisoarea unei femei, răspunse el, o femeie care mă
iubeşte.
― Ah! murmură bătrâna, aşadar tot te mai ţii după femei,
domnule Ionatas?
― Da.
Şi Venture suflă în lumânare, ca şi cum ar fi vrut să arate că
vrea să doarmă. Dar nu închise ochii toată noaptea. El rămase
absorbit, cu capul între mâini, într-o meditaţie adâncă.
Cum se făcu ziuă, văduva Fipart se deşteptă şi îl zări pe
Venture aşezat pe maldărul de paie cu ochii fixaţi în pământ şi
cu sprâncenele încreţite.
Un zgomot uşor, pe care îl făcu bătrâna când se întoarse în
patul rău îi atrase atenţia lui Venture, care ridică capul.
El o văzu pe văduva Fipart deşteptată şi o privi fix.
― Ia spune, bătrâno, l-ai văzut bine pe Rocambole?
― Oh! afurisitul!
― Vrei să te răzbuni pe el?
542
― Aş vrea să-i mănânc inima.

Bărbatul deveni iar gânditor.
― Uită-te la mine, zise el. Ştiu eu că ai slăbiciune pentru el...
şi ai putea să-i mai sări de gât încă o dată, imediat ce ţi-ar zice
mamă Fipart, buna mea mamă Fipart, mamă Fipart a micului
Rocambole.
― Oh! nu-ţi fie frică!
― Adevărat?
― Pe capul bietului meu Nicolo, pe care banditul l-a făcut să
fie dus la ghilotină!
― Ei bine, zise Venture, îţi jur pe ghilotină, mama noastră, a
tuturor, că Rocambole o să-l vadă pe dracu.
Ochii bătrânei scânteiară de o bucurie vie.
― Dar, continuă acesta, trebuie, pentru toate astea, să mi te
supui orbeşte.
― Voi face tot ce vei voi.
― Trebuie să te muţi de aici.
― Dar bagajul meu! Nu pot să mă mut fără să plătesc
proprietarului.
― Aşa e! Dar poţi să ţi-l laşi aici.
― Ah! nu se poate.
― Dobitoacă bătrână! exclamă Venture, pentru o zdreanţă de
pat, un scaun şi două mese care fac una peste alta cinci franci,
îţi închipui că trebuie să mai cheltuim parale cu mutatul.
― Fie!...
Venture ridică din umeri. Apoi scotoci în buzunar şi scoase
trei ludovici pe care îi aruncă pe masă.
― Aur!... strigă bătrâna minunându-se... ai aur.
― Drace!
― Dar spuneai aseară...
― Aseară nu e astăzi. Ieri aveam alte gânduri... voiam să ştiu
dacă tot îl mai iubeşti pe Rocambole.
― Aur! Aur! repetă bătrâna. Cu ăsta merg departe, când vrei.
Şi văduva Fipart, care de trei zile stătea în pat, se sculă
teafără şi plină de vigoare.
― Înţelegi tu, continuă Venture, e necesar ca domnul
Rocambole, care te crede pe lumea cealaltă, să nu ştie nimic de
tine.
― Oh! Ar fi în stare să mă asasineze din nou.
― Mi-e frică.
Venture părea că tot se mai gândeşte.
543
― Ascunde aurul acesta, zise el în sfârşit, şi ia piesa asta de

doi franci.
― Pentru ce?
― Du-te de cumpără un chil de vin, pâine şi ceva mezeluri.
Crăp de foame.
― Şi eu, zise văduva Fipart, care, vorbind drept, nu mai era
bolnavă.
Şi bătrâna îşi puse în cap un batic murdar, luă o broboadă,
se încălţă şi plecă.
Atunci Venture ţinu, cum se zice, sfat cu el însuşi.
„Bineînţeles, îşi zise el, pentru că Rocambole plăteşte aşa de
scump scrisoarea aceasta, pe care m-am dus s-o caut în
Spania, înseamnă că el are interes ca ducele de Sallandrera să
nu o primească. Or, ce zice scrisoarea aceasta? Doamna contesă
Artoff, adică prietena noastră, doamna Baccarat, vrea să-l
însoare pe ducele de Château-Mailly cu domnişoara de
Sallandrera, care nu voieşte să-l ia, fie că o îndeamnă voinţa sa
proprie, fie că ea lucrează din porunca tatălui său. Dar Baccarat
crede că rezistenţa contra ducelui Château-Mailly vine din
partea familiei Sallandrera. Foarte bine: dar, deoarece
Rocambole a voit ca scrisoarea să nu ajungă la destinaţie,
înseamnă că nu voieşte să aibă loc căsătoria aceasta. Dar de ce
nu vrea?”
Întrebarea aceasta pe care şi-o adresă îl opri un moment pe
pătrunzătorul Venture şi îi veni în gând o mulţime de lucruri.
„Chiar din timpul clubului „Valeţilor de Cupă”, reluă el,
împieliţatul era deja un leu, părea un adevărat viconte: avea cal
şi începuse să întoarcă ochii după cucoane... Cine ştie dacă nu
a intrat din nou în pielea vreunui conte sau marchiz şi dacă nu
se gândeşte chiar el să se însoare cu domnişoara Conception?
Ar fi nostim, dar nu m-ar mira deloc!”
După cum vedem, Venture ghicise cum stau lucrurile, graţie
scrisorii căzute în mâinile sale.
Banditul începu să se gândească.
Văduva Fipart se întoarse. Ea puse pe masă pâine, salam, un
chil de vin şi două pahare.
Venture se aşeză la masă, dar tot gânditor.
― Spune, bătrâno, întrebă el deodată, adevărat că părea ca
un prinţ?
― Cine?
― Rocambole.
544
― Era îmbrăcat tocmai ca un prinţ; avea butoni de diamant

la manşete şi un briliant mare la deget.
― Drace, ce şic!
― El cobora bulevardul Invalizilor; dar mi-aduc aminte acum
că pe când veneam dinspre chei a trecut foarte aproape de mine
un cupeu tras de doi cai superbi. Trăsura aceasta staţiona apoi
în capul bulevardului.
― Foarte bine, murmură Venture, care notă amănuntul în
memoria sa.
Şi el tăie din salam, mâncă, dar n-avea nici foame, nici sete şi
Venture îşi continuă monologul său:
„Să plecăm de la un principiu, sau mai bine să admitem un
punct de plecare şi să presupunem că Rocambole, care are
interes să împiedice căsătoria domnului de Château-Mailly, se
gândeşte să se însoare chiar el cu domnişoara Conception.
Lucrul acesta îl voi verifica eu mai târziu. Să continuăm dar cu
supoziţia. Admiţând lucrul acesta, e natural că împieliţatul a
voit să oprească scrisoarea frumoasei Baccarat să ajungă la
destinaţie; dar scrisoarea aceasta nu valorează nimic din
moment ce vor sosi cele două acte care stabilesc originea
ducelui de Château-Mailly. Aşadar, dacă Rocambole ştie de
existenţa acestor două acte, trebuie ca el să fi luat măsuri
pentru a le suprima. Din toate acestea rezultă că lupta s-a
angajat între Baccarat şi Rocambole şi pot să aleg: să-l servesc
pe Rocambole sau pe Baccarat?”
Dilema aceasta grea îl preocupă pe Venture mai mult timp.
„Pe cinstea mea! îşi zise el, cel mai simplu lucru e să
cântăresc spre a vedea cine atârnă mai greu: Rocambole sau
Baccarat. Să începem cu cel dintâi. Dacă voi duce scrisoarea lui
Rocambole după ce am lipit-o bine şi dacă el nu va observa că
am deschis-o, pot să sper la cei cinci mii de franci. Dacă bagă
de seamă, n-aş vedea nimic din toate acestea şi dacă aş avea
norocul ca la prima ocazie să nu fiu omorât de un pumnal
oarecare... şi dacă în sfârşit aş putea să-l găsesc şi să-i storc
ceva bani, el mă va plăti prost. Din toate astea pot conchide că,
cu Rocambole nu e de făcut nici o afacere... să vedem cu
Baccarat. E aproape sigur că contele nu ştie absolut nimic de
prezenţa lui Rocambole la Paris şi că acesta din urmă a făcut
vreo combinaţie nostimă contra frumoasei Baccarat. Dacă mă
duc la contesă şi îi spun să se păzească de Rocambole, ea ar fi
în stare să-mi dea o sută de mii de franci sau chiar mai mult”.
545
Venture sfârşi monologul său luând o ultimă hotărâre.

„Aşadar, cu Baccarat e treabă de făcut” îşi zise el.
Şi Venture termină cu masa. Apoi zise văduvei Fipart:
― Astă-seară am să vin să te iau pentru a te pune în
siguranţă.
― Asta e! zise strângătoarea de zdrenţe...
― Adică îţi voi închiria o căsuţă modestă la Passy sau la
Chaillot, sau mai bine la Ternes, cu covoare şi cu mobile de nuc
de prima calitate.
― Vreau mai bine cu ARCAJU, răspunse ea, devenind
deodată profitoare.
― Ambiţioaso! zise Venture.
El o sărută pe oribila bătrână şi plecă.
Cartierul Clignancourt, unde se îngrămădiseră de câţiva ani
strângătorii de zdrenţe, era aşezat în mijlocul câmpului.
Venture parcurse şoseaua Saint Quen şi intră în Paris prin
Batignolles şi prin bariera Clichy. El se schimbase cu totul, mai
ales că-şi răsese favoriţii şi se tunsese, în aşa fel încât, dacă din
întâmplare s-ar fi întâlnit cu Rocambole, acesta nu l-ar fi
recunoscut.
Venture coborî strada Amsterdam, trecu calea ferată de est şi
merse drept în strada Pépinière, la palatul Artoff.
Portarul fuma în pragul porţii; perdelele de la toate ferestrele
erau lăsate.
― Pot să-l văd pe domnul conte? întrebă Venture.
― Domnul conte lipseşte din Paris, răspunse portarul care-l
măsură pe Venture de sus până jos.
― Lipseşte din Paris?
― Da.
― Atunci pot s-o văd pe doamna contesă?
― Doamna contesă a plecat cu domnul.
― Drace! murmură Venture, răspunsul acesta mă
descurajează, e adevărat ce-mi spui?
― Foarte adevărat.
― Dar acum şapte zile am primit o scrisoare de la doamna
contesă...
― Doamna a plecat de patru zile.
― Când se va întoarce?
― Atunci când domnul conte se va face sănătos.
― ...E bolnav?
― E nebun.
546
― Nebun! exclamă Venture.

Portarul crezu că simte o intonaţie de durere în cuvintele
repetate de vizitator şi îi zise:
― Îl cunoşti pe domnul conte?
― A fost binefăcătorul meu şi venisem să-i fac un serviciu
foarte, important.
― Dumneata?
― Da.
Cuvintele acestea îl intrigară pe portar; îl pofti în odaia lui şi
începu să-l întrebe. Dar Venture rămase rezervat şi, cum
portarul era cam limbut, începu să vorbească.
După un sfert de ceas, Venture fu pus la curent cu acea
dramă curioasă ce se desfăşurase la palatul Artoff.
Adică, el află în câteva minute toate calomniile ce curgeau în
Paris pe socoteala contesei, nebunia contelui în momentul când
trebuia să pună mâna pe sabie şi protestele de nevinovăţie ale
nefericitei Baccarat.
Portarul termină cu următoarea peroraţie a unui servitor rău:
― Zică-se orice s-ar zice, dar e lucru sigur că, dacă doamna
contesă nu şi-ar fi făcut mendrele, nu s-ar fi auzit atâtea.
Venture ascultase cu o uimire adâncă.
El părăsi palatul Artoff zăpăcit, dar cu toate acestea el avu
destulă prezenţă de spirit pentru a stabili un raport între
calomniile de care era acuzată Baccarat şi scrisoarea ducelui de
Sallandrera.
„Asta este isprava lui Rocambole”, îşi zise el.
Venture căută să reunească şi să strângă la un loc toate
firele intrigii.
„Pe cinstea mea!” se gândi el, pentru că Baccarat e aproape
pe jumătate nebună şi bărbatul ei nebun de-a binelea, trebuie
să mă adresez domnului de Château-Mailly... şi trebuie să mă
duc la el!...”
Dar de-abia făcuse câţiva paşi în direcţia pieţei Beauveau şi
lui Venture îi veni o altă idee, care îl făcu să se oprească
imediat.
„Drace! zise el, totdeauna am lucrat pe socoteala altora:
acum am să lucrez pe socoteala mea proprie. Ducele ar putea să
mă asculte şi să-mi dea pentru preţul ostenelilor mele una sau
două hârtii de câte o mie de franci, de exemplu... Haide, dar!
Uite! adăugă el, cred că am devenit un geniu, şi aş avea poftă să
mă amestec şi eu. Cine ştie? aş fi capabil poate, în perspectivă,
547
să vând mâna domnişoarei Conception domnului de Château-

Mailly.”
Şi Venture, în loc să-şi continue drumul înainte, intră într-o
cafenea care forma colţul străzii Pépinière şi al străzii Saint-
Honoré. Avea el nevoie să se mai gândească încă?
După ce ceru un pahar cu bere, zise chelnerului:
― Dă-mi ANUARUL CELOR DOUĂZECI ŞI CINCI DE MII DE
ADRESE. „Vreau să ştiu unde locuieşte domnul duce de
Sallandrera”, se gândi el.
Chelnerul aduse voluminoasa carte. Venture avu răbdare să
caute şi găsi următoarea adresă:
„DOMNUL DUCE DE SALLANDRERA. MARE DUCE DE SPANIA,
STRADA BABYLONE, 108”.
― 108, îşi zise el, numărul 108 trebuie să fie tocmai în colţul
străzii cu Bulevardul Invalizilor. Drace! Iată cum se potrivesc
lucrurile, tocmai ca pumnalul în teaca lui... Mama Fipart l-a
întâlnit pe Rocambole la ora două de dimineaţă, pe Bulevardul
Invalizilor. Împieliţatul se întorcea de la palatul de Sallandrera...
dar...
Acest DAR era plin de ipoteze şi îl adânci pe Venture mai
mult în meditaţiile sale.
„Un om care are diamante la cămaşă şi briliant la deget,
continuă el, nu merge pe jos, şi e incontestabil că trăsura pe
care a văzut-o mama Fipart era a lui. Ori, dacă Rocambole ieşea
din palatul de Sallandrera, pentru ce trăsura sa îl aştepta aşa
de departe pe chei? Sigur că ieşea INCOGNITO pe o portiţă.
Aşadar, Rocambole e amantul domnişoarei Conception şi acum
înţeleg totul.”
Venture găsise sau credea că găsise nodul gordian al intrigii,
dar a-l găsi nu era singura dificultate, ci trebuia să-l taie.
Banditul continuă:
„Baccarat e mai tare ca Rocambole, chiar decât sir Williams,
ca dovadă acesta din urmă şi-a pierdut limba în campania sa cu
Baccarat; dar mi se pare că Rocambole a făcut progrese, pentru
că la rândul său a învins-o pe Baccarat. Or, dacă Rocambole e
mai tare ca Baccarat, ducele de Château-Mailly nu o să-i dea
mult de lucru, mai ales că asemenea oameni nu voiesc să
creadă în răul pe care ei sunt incapabili să-l facă. Dacă m-aş
duce să povestesc totul domnului de Château-Mailly, sau nu
mă va crede sau ar voi să-şi facă singur afacerile.
El va fi bătut şi atunci ar trebui să-mi fac testamentul înainte
548
să dau ochii cu Rocambole. Aşadar vreau să-l servesc pe duce

fără să ştie. Îmi va plăti pe urmă. Greutatea e acum să mă
introduc la el.”
Venture, tot reflectând astfel, luă un jurnal şi începu să
citească; dar deodată tresări, şi privirea sa distrată fu atrasă de
un anunţ conceput în termenii aceştia:
„SE CAUTĂ UN VIZITIU ENGLEZ CARE ŞTIE SĂ DRESEZE CAI

DE CURSA ŞI SĂ CONDUCĂ O TRĂSURA CU PATRU CAI
ÎNAINTAŞI. A SE ADRESA LA PALATUL CHÂTEAU-MAILLY,
PIAŢA BEAUVEAU.”
„Dar eu vorbesc englezeşte ca un englez, se gândi Venture, şi

am fost vizitiu zece ani! Vreau să intru chiar de azi la domnul
duce şi voi conduce, mi se pare, chiar trăsura cu patru cai
înaintaşi, adică, tocmai trăsura de nuntă!”
Rocambole îşi găsise oare un adversar serios, şi trebuia să
moară în luptă?
Capitolul VI
După două zile de la întrevederea sa cu ducele de

Sallandrera, tânărul duce Château-Mailly îl văzu pe Zampa că
intră la el cam pe la ora zece dimineaţa... oră obişnuită, de
altminteri, când cameristul său venea să-l îmbrace.
Zampa, ca şi în ajun, avea un aer misterios care îl miră puţin
pe domnul pe Château-Mailly.
Cu familiaritatea unui valet crescut în funcţiile intime de
confident, Zampa închise uşa şi făcu ducelui un semn discret.
― Ce e? întrebă ducele.
Drept orice răspunse Zampa scoase din buzunar o scrisoare
pe care o întinse stăpânului său.
Ducele îşi aruncă ochii pe plic. Dar acesta era alb şi n-avea
nici o adresă.
― E pentru dumneavoastră, zise Zampa.
Ducele rupse plicul.
Dar deodată tresări şi un val de sânge i se urcă în faţă. El
desfăcuse o foaie de hârtie care exala un parfum discret şi care
era acoperită de o frumoasă scriitură alungiţi! pe care o
recunoscu imediat.
549
Cu toate astea biletul nu purta nici o semnătură. Dar

scriitura aceasta semăna cu aceea din epistola pe care ducele o
primise cu o lună înainte, scrisoare care îl recomanda pe Zampa
de servitor credincios. Aşadar era de la Conception.
― Cine ţi-a dat biletul acesta? întrebă ducele cu o emoţie de
neînvins.
― Negrul.
― Care negru?
― Acela al domnişoarei Conception.
Şi Zampa se retrase înclinându-se.
Ducele începu să citească. Scrisoarea era scurtă şi astfel
ticluită:
„Obstacole mari separ adesea pe cei ce se iubesc.

Dar cu răbdare şi cu curaj se poate triumfa câteodată. Tata
părea că aşteaptă cu nerăbdare acele scrisori care probează că
dumneavoastră sunteţi de acelaşi sânge cu noi, dar sosind acele
scrisori să nu credeţi că toate dificultăţile vor fi distruse. Un
secret pe care nu pot să vi-l dezvălui, pe care îl va şti într-o zi
numai bărbatul meu, îmi impune un rol ciudat. Tata nu aşteaptă
decât sosirea celor două acte pentru a vă acorda mâna mea, dar
el nu ştie că sunt legată printr-un jurământ, prin care trebuie,
până la ultima oră, să arăt că nu vă pot suferi... pe
dumneavoastră. Dumnezeule! Vă iubesc în taină, şi de mult timp.
Aţi cerut mâna mea şi tata m-a consultat.
― Mă voi supune, i-am răspuns cu tristeţe, atunci când inima
mea sălta de bucurie.
Pentru ce ipocrizia aceasta? Vai! v-o spun, un jurământ mă
leagă, şi nu l-aş dezvălui decât în ziua când mă veţi duce la
altar. Dar, până atunci, trebuie să mă arăt disperată, când
sufletul mi se deschide de speranţă; să nu ridic ochii asupra
dumneavoastră când veţi veni, să spun tatălui meu chiar că vă
urăsc...
O! Dumnezeule! Poate că într-o zi îmi veţi cere chiar o
întrevedere între patru ochi. Veţi veni şi vom fi singuri în
aparenţă, dar vor fi împrejurul nostru ochi şi urechi, care vor
urmări privirile noastre şi nu vor pierde un singur cuvânt din
conversaţia noastră.
De faţă cu ei vă voi ruga să renunţaţi la mâna mea, fiindcă nu
vă iubesc, şi fiindcă iubesc pe un altul... Vă voi spune că dacă
mă siliţi să devin soţia dumneavoastră, înseamnă să mă
550
nenorociţi pentru totdeauna...

Dumneavoastră însă să nu vă înspăimântaţi. Nimic din toate
acestea nu va fi sincer. Primiţi rugăminţile mele surâzând, şi nu
vă îndoiţi!...
Cine ştie? voi merge până acolo poate de a spune că aţi
combinat împreună cu contesa Artoff acea istorie misterioasă a
genealogiei dumneavoastră, că actele pe care le aşteptaţi sau pe
care le-aţi făcut deja sunt false. Surâdeţi şi răspundeţi într-un
mod evaziv. Nu vă indignaţi, şi mulţumiţi-vă să spuneţi:
― Dumnezeule! domnişoară, vă iubesc, şi dacă presupunerile
dumneavoastră sunt adevărate, la nevoie aş fi scuzat. Iubirea pe
care o am pentru dumneavoastră justifică totul.
Mai cu seamă ― oh! vă rog în genunchi să nu spuneţi nici un
cuvânt care ar putea face aluzie la scrisoarea aceasta, şi vă rog
să o ardeţi.
Nu căutaţi să ghiciţi, să pătrundeţi misterul acesta: Nu-l veţi
afla, şi spuneţi-vă simplu că vă iubesc.”
Am spus că scrisoarea nu avea nici o iscălitură; dar fiecare

din rânduri spunea destul că era de la Conception şi adresată
domnului de Château-Mailly.
― Curios! murmură ducele.
El citi şi reciti scrisoarea, căută să o înţeleagă, dar nu
înţelese nimic.
Inima îi tresărea de bucurie. Conception îl iubea! Ducele
apropie scrisoarea de o lumânare şi o arse, îndeplinind astfel
poruncile domnişoarei de Sallandrera.
Apoi sună.
Zampa veni, dar de astă dată aduse o scrisoare pe tavă.
Ducele nu dădu nici o atenţie acestei scrisori şi zise lui Zampa:
― Ai ştiut tu vreodată că domnişoara de Sallandrera a fost
cerută în căsătorie de un altul în afară de don José şi de mine?
Sigur că pentru domnul de Château-Mailly, misterul de care
vorbea Conception nu putea să fie explicat decât admiţând că
domnişoara de Sallandrera mai avea un pretendent care exersa
asupra ei o influenţă directă sau indirectă.
Zampa îşi avea lecţia făcuta, fără îndoială, căci răspunse fără
ezitare:
― Doamna ducesă nu împărtăşeşte ideile domnului duce.
― Apropo, de ce?
― Apropo de rasă şi de perpetuarea numelui.
551
― Ah! Crezi?
― Ea nu-l iubea pe don José.
― Adevărat?
― Tot atât pe cât nu vă iubeşte nici pe dumneavoastră.
― Adică, ea protejează în secret pe un al treilea pretendent la
mâna fiicei sale. Eşti sigur? Şi cine e acest pretendent?
― Ah! zise Zampa, nu-i ştiu numele şi nu l-am văzut
niciodată. Tot ce ştiu e că este bogat, mai bogat decât
dumneavoastră, tânăr, frumos, dintr-o familie veche, şi duce ca
şi dumneavoastră.
Domnul de Château-Mailly încruntă din sprâncene.
Zampa continuă:
― Sunt multe mistere în lumea asta şi, dacă doamna contesă
protejează pe ascuns pe pretendentul acesta necunoscut,
înseamnă că are motivele ei.
― Să vedem! zise ducele, spune ce ştii; eu nu voi ezita să
recompensez în mod demn pe un servitor credincios.
― Ah! zise Zampa cu mândrie, domnul duce prea mă
umileşte!
― Cum?
― Pentru că dumneavoastră vă închipuiţi că lucrez numai
pentru interes. N-am intrat în serviciul dumneavoastră decât să
mă supun domnişoarei Conception.
― Foarte bine, zise ducele, scuză-mă. Vorbeşte acum.
― Ducesa de Sallandrera este irlandeză, continuă cameristul.
― Ştiu.
― Ea are o soră.
― Ştiu şi asta: marchiza O’Brian, care a murit acum zece ani,
fără să lase copii.
― Domnul duce se cam înşeală. Marchiza a avut un fiu, a
cărui naştere n-a putut să fie constatată în mod autentic.
― Şi e fiul ei?
― Poate... Asta e tot ce pot să spun.
Domnul de Château-Mailly înţelese din explicaţiile lui Zampa
că valetul acesta era legat printr-un jurământ oarecare faţă de
Conception, precum aceasta era legată, fără îndoială, de mama
sa.
„Mi se pare că înţeleg, se gândi el: Conception mă iubeşte, şi
dacă se căsătoreşte cu mine, o face numai din porunca tatălui
ei.”
Şi ducele, satisfăcut de explicarea aceasta pe care şi-o dădu
552
el singur şi care, de altminteri, devenea plauzibilă din momentul

în care te încredeai în cuvintele întunecoase ale lui Zampa, luă
de pe tavă a doua scrisoare pe care i-o aduse cameristul.
Epistola aceasta avea mai multe mărci germane şi ruse, şi
ducele recunoscu imediat scrisul colonelului de Château-Mailly.
El o deschise repede şi citi:
„Odessa...
Scumpul meu nepot,
Am scris, acum câteva zile, doamnei contese Artoff pentru a-i
anunţa primirea scrisorii sale şi sosirea curierului ei.
Îţi scriu acum şi ţie pentru a te anunţa că el a plecat alaltăieri
de dimineaţă, după ce s-a odihnit trei zile şi îţi aduce cele două
acte cărora le dai aşa de mare preţ.
Poate că a sosit la Paris înaintea scrisorii mele, şi să nu-mi
scrii decât pentru a-mi confirma primirea lor.”
Urmau apoi câteva complimente afectuoase şi câteva

banalităţi.
„Drace! se gândi ducele, am să trimit scrisoarea aceasta
ducelui de Sallandrera; poate că asta îi va mai da niţică
răbdare”.
Şi puse scrisoarea colonelului într-un plic, cu următoarele
câteva rânduri:
„Domnule duce,
Veţi vedea după scrisoarea alăturată că actele pe care le
aştept cu nerăbdare nu pot să întârzie mult timp; astă-seară,
peste o oră poate, îmi va fi posibil să vă probez că sunt un
Sallandrera ca şi dumneavoastră, şi că am tot dreptul să devin
fiul dumneavoastră.
Primiţi respectuoasele mele omagii
Ducele de Château-Mailly”
― Suie-te pe cal şi du scrisoarea aceasta la palatul de

Sallandrera, zise ducele.
― Să aduc răspuns?
― Adu, dacă ţi-o da.
Zampa plecă, dar se întoarse după o secundă.
― Domnul duce a cerut un vizitiu de două sau trei zile?
― Da, pentru că John a plecat.
553
― Este în antecameră un vizitiu englez şi care vrea să se

prezinte la dumneavoastră.
― Spune-i să intre.
Zampa se aşeză în prag şi zise:
― Intră, omule.
El îl lăsă pe vizitiu să intre la duce şi alergă să ducă
scrisoarea.
*
* *
Or, vizitiul acesta pe care Zampa, sufletul lui Rocambole, îl

introdusese la duce fără teamă, nu era altul decât Venture,
sosit în ajun, şi care se prezentase la ducele de Château-Mailly,
două ore după ce citi anunţul de pe pagina patru a jurnalului,
anunţ făcut de duce. Dar aceste două ore îi erau de ajuns lui
Venture pentru a se metamorfoza şi a-şi da aerul unui adevărat
englez. S-ar fi zis că afurisitul trecuse pentru prima oară Marea
Mânecii, căci îl prindea foarte bine costumul său englezesc.
El îl salută pe duce cu demnitatea particulară oamenilor de
profesiunea sa, care în Anglia e considerată ca o emancipare a
servituţii.
Venture întinse ducelui un pachet voluminos de certificate de
bună purtare eliberate de diferiţi stăpâni pe care îi servise,
precum şi un paşaport vizat de ambasada franceză din Londra,
pe numele de Edward John Crampt... în vârstă de cincizeci şi
şapte de ani.
Ducele fu satisfăcut de ţinuta şi mutra pretinsului său
vizitiu.
― Care a fost cel din urmă stăpân al tău? îl întrebă el.
― Lord H... de Lancashire, răspunse Venture.
― Te iau numai de probă, adăugă domnul de Château-Mailly,
şi dacă voi fi mulţumit de tine, îţi vei fixa singur leafa.
― Ah! zise falsul englez cu o voce care ai fi jurat că a ieşit din
gura unui britanic, eu intru la milord fiindcă milordul are cei
mai buni cai din Paris, zise el pe o franţuzească stricată.
Ducele sună. Un servitor alergă. Vechiul vizitiu veni puţin
după aceea.
― John, îi zise ducelui, vrei să mă părăseşti, fiindcă te duci în
Englitera. A venit timpul când pot să te înlocuiesc. Iată-ţi
succesorul. Arată-i toţi caii şi spune-i obiceiurile mele; pe urmă,
554
eşti liber să pleci.

Cei doi englezi, adică adevăratul şi falsul englez, se priviră.
Dar Venture era aşa de bine transformat încât John nu bănui
nici un moment că avea înaintea lui un englez de contrabandă.
― Sunteţi liberi, zise ducele.
Plecând cei doi servitori, ducele începu să se plimbe prin
dormitor în lung şi în lat, gândindu-se la neaşteptata sosire a
vizitiului, la scrisoarea ciudată a domnişoarei Conception, şi
întrebându-se dacă domnul de Sallandrera nu-l va ruga să vină
la el chiar în ziua aceea.
Mergând la palatul de Sallandrera, oare nu era pentru el
destulă fericire?
Pentru a-şi potoli nerăbdarea, ducele îşi puse o haină pe el şi
coborî în curte să viziteze grajdurile.
Aici îi găsi pe vechiul şi pe noul său vizitiu.
Primul îl instruia pe cel din urmă cu o solemnitate gravă; el îi
prezenta pe grăjdari, îi arăta caii, îl punea în sfârşit la curent cu
toate obiceiurile ducelui.
Venture părea că ascultă cu mare interes fiecare detaliu,
chiar pe cel mai mic; el îşi luă o mutră naivă, fină, inteligentă şi
onestă.
Domnul de Château-Mailly îl văzu intrând în fiecare grajd,
examinând caii ca un bun cunoscător, aci aprobând, aci
discutând observaţiile vechiului vizitiu, încât ducele după un
sfert de oră de examinare rămase convins că Venture este din
cap până în picioare unul din acei vizitii pe care singură Anglia
îi are în clasele ei de jos.
Într-adevăr, sportsmanul francez are fără îndoială, ca şi cel
englez, toate cunoştinţele practice şi teoretice; dar vizitiul şi
grăjdarul britanic au o instrucţie mult mai solidă în medicina
veterinară şi în călărie, decât francezii din aceeaşi clasă.
„Mi se pare, se gândi ducele, că omul acesta este o adevărată
comoară.”
Şi cum ducele vorbea bine englezeşte, intră în vorba cu
Venture.
Venture făcea minuni şi confirmă în câteva minute impresia
bună pe care contele şi-o făcuse despre el.
Cu câteva minute înainte de plecare, John zise succesorului
său:
― Domnul duce iubeşte mult caii şi se ocupă mult de ei, ca
un adevărat artist.
555
― Cu atât mai bine, răspunse Venture.

― Adesea o să-l vezi dimineaţa coborând în curte, adresându-
ţi-se şi vorbind cu dumneata o oră întreagă ca şi cum ar fi un
simplu rândaş.
„Iată că se potriveşte cu planurile mele, se gândi Venture, şi
numai de cai o să-i vorbesc eu...”
Şi ca şi cum domnul de Château-Mailly ar fi vrut să
întărească şi mai bine spusele lui John, coborî la grajd unde
intră în vorbă cu Venture. Ei discutară tâmp de zece minute,
când se auzi tropotul unui cal care întră în curte.
Deodată ducele se făcu feţe-feţe, el deveni galben şi nu putu
să-şi stăpânească o emoţie subită. Era Zampa care se întorcea
de la palatul de Sallandrera, şi ducele din galben cum era se
făcu roşu văzându-l pe valet descălecând.
Zampa ţinea o scrisoare în mână.
„Oh! oh! se gândi Venture, care observase pe duce cu coada
ochiului, iată noutăţi din intriga Rocambole şi Compania.
Atenţie!”
Şi noul vizitiu se retrase respectuos la o parte, pe când
domnul de Château-Mailly, a cărui emoţie creştea din ce în ce,
rupse plicul scrisorii:
“Scumpul meu duce, zicea domnul de Sallandrera, voiţi să

faceţi onoarea ca astă-seară să luaţi masa eu noi? Vom fi ca în
familie, pentru că colonelul de Château-Mailly, unchiul
dumneavoastră, persistă să susţină legăturile noastre de
rudenie. Vom vorbi mult timp de cele două acte a căror plecare
din Odessa vi se anunţă.
Al dumneavoastră,
Ducele de Sallandrera”
Ducele de Château-Mailly părăsi imediat grajdurile şi se duse

să se închidă în cabinetul său, pentru a-şi stăpâni acolo emoţia
şi bucuria pe care o simţea.
*
* *
Înainte însă de a merge mai departe, să spunem ce se

întâmplase în ajun, adică să explicăm scrisoarea care părea că
vine de la domnişoara de Sallandrera şi pe care Zampa o
556
comentase în modul acela curios cum am văzut.
Capitolul VII
A doua zi după întâlnirea cu domnişoara Conception,

întrevedere în care falsul marchiz de Chamery se indignase întâi
contra ducelui, apoi contra lui Zampa, şi sfârşise prin a lua
cuvântul pretinzând că ducele era calomniat, că el era incapabil
să urzească un aşa de odios complot şi pe care o termină
hotărându-se să se retragă, a doua zi, ziceam, Rocambole era
aşezat la picioarele patului lui sir Williams.
― Unchiule, zicea el, sunt încredinţat că într-adevăr eşti un
geniu.
Orbul începu să râdă.
― Dar, dar un geniu obscur...
Orbul făcu o mişcare.
― De o lună mă faci să joc ca o adevărată paiaţă. Execut ceea
ce-mi porunceşti, spun tot ceea ce îmi sufli şi, mărturisesc, spre
ruşinea mea, că nu înţeleg absolut nimic din toate astea.
Sir Williams surâse din nou, luă tăbliţa şi scrise:
“Pentru că afacerile tale nu merg rău, de ce te plângi?”
― Aşa e.
“Don José a murit, cele două acte sunt în mâna noastră: până
în prezent toate merg de minune.”
― Dar, unchiule, ai putea să-mi spui pentru ce mi-ai dictat
scrisoarea aceasta, pe care trebuie s-o scriu ca venind din
partea domnişoarei Conception, şi pe care domnul de Château-
Mailly o va primi mâine dimineaţă înainte de a se fi sculat din
pat?
Rocambole vorbea de scrisoarea aceasta, pe care într-adevăr
a doua zi Zampa o dădu stăpânului său, şi care-l cufundă pe
duce într-o mare uimire; uluială care după cum am văzut, fu
micşorată în mod sensibil de explicaţiile mincinoase ale
cameristului.
“Ducele de Château-Mailly, reuşind să producă cele două acte
care stabilesc originea sa misterioasă, va deveni pentru domnul
de Sallandrera un pretendent căruia nu i te poţi împotrivi.
Dar ducele de Château-Mailly ajungând să probeze că cele
două acte au fost furate sau pierdute, şi întărindu-şi spusele sale
557
cu atestările onorabile ale unchiului său, este încă un ginere

destul de serios pentru ca ducele de Sallandrera să conteze pe el.
Domnul de Château-Mailly are un venit de cinci sau şase sute de
mii de livre, şi, chiar dacă n-ar fi un Sallandrera, ducele ar fi
destul de măgulit să dea mâna fiicei sale domnului de Château-
Mailly.”
― Uite! asta e foarte adevărat.
“Or, continuă sir Williams să scrie, pentru a ne scăpa complet
de domnul de Château-Mailly... pentru a-l face să nu mai fie
periculos...”
― Ce-ai făcut?
“Te-am pus să scrii fraza următoare în scrisoare, în care imiţi
foarte bine scriitura alungită şi subţire a domnişoarei Conception.
«Poate chiar într-o zi vă voi cere printr-o scrisoare o întrevedere,
între patru ochi. Veţi veni şi dacă vom fi singuri în aparenţă, în
realitate să ştiţi că vor fi ochi şi urechi care ne vor spiona, etc...
Cine ştie, chiar voi merge până acolo să vă zic că aţi inventat
împreună cu contele Artoff o istorie misterioasă a genealogiei
familiei dumneavoastră, că actele pe care le aşteptaţi sau care le-
aţi produs sunt false; dumneavoastră să surâdeţi, să răspundeţi
într-un mod evaziv...»”
― Bun! zise Rocambole, îmi aduc aminte, dar tot nu înţeleg
nimic.
“Ei! scrise sir Williams, astă-seară, după ce te vei întoarce de
la Conception, îţi voi explica lecţia, şi cred că vei înţelege.”
― Ce om! murmură Rocambole, nu spune niciodată tot.
“Acela care o afirmă înainte este un neghiob şi compromite
viitorul,” scrise sir Williams.
Apoi, după un moment de reflecţie, scrise din nou:
“N-ai făcut până acum nici o vizită oficială ducelui de
Sallandrera de când s-a întors?”
― Nu, unchiule.
„Astăzi e joi, ziua sa de recepţie, trebuie să te duci.”
― Pentru ce?
„Întâi pentru că e bine să nu te uite.”
― Şi... pe urmă?
„O să vezi.”
― Ce să văd?
„Conception nu ţi-a spus că tatăl ei are de gând să se ocupe
de ceva ca să uite durerea cauzată de moartea scumpului său
don José, aruncându-se în afaceri industriale?”
558
― Da. Sigur.
“Şi că vrea să cumpere cuptoarele şi minele domnului de I...
din Franche-Comté?...”
― Sigur. Chiar notarul său îl sfătuieşte la aceasta.
“Cumnatul tău, vicontele Fabien d’Asmolles, n-are şi el o
proprietate la două leghe depărtare de aceste mine?”
― Da, castelul de Haut-Pas.
“Şi nu vrea să-l vândă?”
― Ba mi se pare că da...
“Ei bine! scrise sir Williams, însărcinează-te tu cu această
afacere şi propune domnului de Sallandrera să viziteze
proprietatea aceasta împreună cu Fabien săptămâna viitoare.”
― Ţii mult ca ducele să cumpere castelul lui Fabien?
“Nu, dar ţin să părăsească Parisul pentru opt zile.”
― Pentru ce?
“O să ştii mai târziu.”
― Unchiule, murmură Rocambole, eşti misterios şi mut
întocmai ca destinul.
“Şi orb ca şi el”, scrise sir Williams surâzând, căci era atât de
dispus în ziua aceasta încât îşi bătea joc de propriile sale
infirmităţi.
Rocambole mai vorbi câteva minute cu oribilul său sfătuitor
şi coborî la Fabien.
― Amice, îi zise el, vrei să faci o ispravă şi o afacere bună?...
Isprava mă priveşte pe mine... iar afacerea pe tine.
― Să vedem... mă faci curios.
― Am auzit, continuă Rocambole, că cel mai bun mijloc să
seduci oamenii e să-i loveşti întâi în interesul lor propriu.
― Ah! zise Fabien.
― Dar, lasă-mă să vorbesc întâi de afacere. Tu vrei să vinzi
castelul Haut-Pas?
― Dacă pot; e o proprietate care mă ruinează cu reparaţiile şi
nu-mi aduce nici un venit.
― La ce sumă îl evaluezi?
― Cam la două sute de mii de franci.
― Dacă ţi-aş recomanda pe cineva care să-ţi dea două sute
cincizeci de mii de franci, ce-ai zice?
― Asta e, zise vicontele privindu-l cu atenţie pe Rocambole,
vrei să faci pe samsarul?
― Deloc.
― Atunci, explică-te.
559
― Aşteaptă. Lasă-mă mai întâi să-ţi vorbesc de ceea ce mă

interesează pe mine.
― Vorbeşte, nefericitule, zise Fabien râzând.
― Ţi-am ascuns cam mult timp ambiţiile şi secretele inimii
mele.
― Adevărat.
― Dar cum tu ai ghicit înainte, am să-mi deschid inima
numai ţie.
― Adică vrei să-mi vorbeşti de domnişoara de Sallandrera?
― Tocmai.
― Ei bine, cum o duci cu dragostea?
― Cred că mă iubeşte... zise Rocambole cu o îngâmfare plină
de modestie.
― Drace!
― Şi dacă mi s-ar ivi o ocazie bună să intru în relaţii cu
ducele, poate că...
― Şi vrei să-i vinzi castelul meu din Haut-Pas?
― Ai ghicit.
― Curioasă idee!...
― Ba deloc. Ducele vrea să cumpere minele şi uzinele lui I...
― Ah! ce are a face.
― Vrei să mă însărcinezi pe mine cu negocierile?
― Bucuros, zise vicontele. Dar, adăugă el, cum vii tu să-mi
oferi, pe contul ducelui, două sute cincizeci de mii de franci,
când eu nu cer decât două sute de mii?
― Ai fi putut să mă refuzi.
― Dar, în sfârşit, ca viitor ginere al domnului de Sallandrera,
tu pari că nu te mai gândeşti la interesele tale proprii.
― Oh! zise Rocambole cu acel lasă-mă să te las al unui
adevărul senior, nu mă prăpădesc eu aşa de mult pentru
prietenii mei.
Vicontele începu să râdă.
― Adio! adăugă Rocambole, mă duc chiar acum la duce,
înarmat cu depline puteri din partea ta.
― Reuşită bună! îi ură Fabien.
*
* *
Nu-l vom urmări pe Rocambole la domnul de Sallandrera; dar

să-l căutăm mai târziu, cam pe la miezul nopţii, în atelierul
560
domnişoarei Conception, unde fusese introdus, ca de obicei, de

negru: şi să aflăm, din convorbirea lui cu tânăra fată, rezultatul
întrevederii sale cu ducele de Sallandrera.
Conception aşteptase ora întâlnirii cu o nerăbdare greu de
descris.
Rocambole intrând, îi luă mâna şi simţi că ea tremura. Falsul
marchiz, inspirat fără îndoială de sfaturile înţelepte ale lui sir
Williams, îşi luase aerul solemn şi trist al unui om care şi-a luat
o hotărâre eroică şi dureroasă.
El ţinea în mână un pacheţel, în care erau strânse toate
scrisorile tinerei fete.
Se aşeză lângă ea şi îi zise:
― E un lucru imposibil să vă spun, domnişoară, ce torturi
grozave am suferit timp de douăzeci şi patru de ore; dar sunt
curajos şi întâlnirea noastră... cea din urmă...
― Cea din urmă! strigă Conception, ce spuneţi, Dumnezeule?
Un surâs trist, al omului resemnat să moară, apăru pe
buzele lui Rocambole.
― Domnişoară, zise el, conversaţia noastră...
― Dar ce spuneţi? explicaţi-vă, zise ea cu înfocare.
― Conception, reluă el tot grav şi trist, sunt în viaţa omului
împrejurări, situaţii, momente atât de teribile, încât ar prefera
să moară decât să treacă prin ele. Ascultă-mă, Conception, şi
dă-mi voie să recapitulez repede tot trecutul nostru.
Ea făcu un semn de aprobare.
― Când m-aţi chemat, continuă el, când mi-aţi făcut onoarea
de a avea încredere în mine şi de a-mi cere protecţie, eraţi pe
punctul de a cădea în puterea unui mizerabil căruia nu puteaţi,
vai! să-i dezvăluiţi infamia fără a sfărâma inima ducelui, tatăl
dumneavoastră.
― Aţi fost generos şi bun, murmură fata, şi m-aţi scăpat.
― Am îndrăznit să mă las în voia Providenţei răzbunătoare şi,
în loc ca Dumnezeu să mă pedepsească, m-a ajutat.
Rocambole pronunţă aceste din urmă cuvinte cu
solemnitatea unui judecător. Apoi urmă:
― L-am lovit pe don José pentru că era un mizerabil, pentru
că era imposibil ca don José să fie vreodată soţul
dumneavoastră. Dar acum, Conception, situaţia nu mai e
aceeaşi şi trebuie să aveţi înainte de toate o supunere oarbă faţă
de tatăl dumneavoastră.
― Dumnezeule! zise Conception cu durere.
561
― Ducele de Sallandrera are dreptate, continuă Rocambole,

în a voi să-şi perpetueze rasa; acesta e un gând mare şi nobil
care a fost inspiraţia vie şi credinţa sfântă a aristocraţiei.
Dar dacă, într-adevăr, domnul duce de Château-Mailly este
fiul unui Sallandrera din alt timp, trebuie să-l luaţi în căsătorie,
domnişoară, trebuie să vă supuneţi tatălui dumneavoastră. Şi e
numai o prevedere, vai!... termină Rocambole cu o emoţie de cel
mai mare efect, zic, e numai o prevedere, dacă v-am adus
scrisorile dumneavoastră.
― Păstraţi-le, zise Conception. Ardeţi-le, eu nu le voi mai
primi niciodată!
― Le voi arde în ziua când veţi fi ducesa de Château-Mailly
Sallandrera.
― Dar omul aceste a minţit, minte! strigă Conception.
― Dar de unde ştiţi?
― Nu v-am spus ieri?...
― Da... declaraţiile valetului.
― Oh! omul acesta e sincer.
Rocambole păru că se gândeşte un moment.
― Ei bine! zise el, dacă ducele a minţit, vom vedea noi.
― Cum?
― El nu va putea aduce actele care să probeze această
pretinsă origine.
― Şi dacă îşi procură acte false, dacă fabrică nişte pretinse
acte vechi?
― Oh! asta ar fi o infamie!
Şi cum Conception tăcuse, Rocambole păru că se supune
unei inspiraţii subite şi îi luă mâna.
― Ascultă, zise el, mă iubeşti?
― Oh! poţi să mă mai întrebi?
― Ai credinţă în mine?
― Da.
― Dacă ţi-aş da un sfat, l-ai urma?
― Da!... spune, mă supun.
― Ah! zise Rocambole, trebuie să ai curaj.
― Voi avea.
― Să îndrăzneşti a ţine piept un moment tatălui dumitale.
― Voi îndrăzni.
― Ei bine! Mâine, du-te de-l vezi pe tatăl dumitale, şi spune-i
aşa: „Ducele de Château-Mailly minte ca un înşelător, şi am să-
ţi dau probe”. Tatăl dumitale se va gândi. Atunci caută să obţii
562
permisiunea de a te întreţine câteva minute, între patru ochi, cu

ducele de Château-Mailly.
Rocambole pronunţând aceste din urmă cuvinte, se sculă şi
merse să deschidă o uşă cu geamuri care da într-un cabinet de
toaletă şi care la rândul lui comunica cu un coridor.
Apoi se întoarse lângă Conception care rămăsese uimită.
― Uite, zise el, ducele de Château-Mailly va veni aici, îl vei
face să şadă pe scaunul pe care stau eu acum, şi vei stărui ca
tatăl dumitale să se ascundă în cabinetul acesta, de unde el va
putea auzi fără să scape nici un singur moment din vedere
mutra domnului de Château-Mailly.
― Şi pe urmă?...
― Pe urmă, adresează-te ducelui ca unui om galant; spune-i
că nu-l iubeşti, că niciodată n-o să-l poţi iubi, că inima ta
aparţine altuia; şi mergi chiar mai departe, spunându-i: „Uitaţi,
domnule duce, ştiu că mă iubiţi de mult şi vă cred capabil de
orice pentru a putea obţine mâna mea... Ei bine! fiţi sincer faţă
de mine, şi mărturisiţi că istoria misterioasă a originii
dumneavoastră e o simplă invenţie a contesei Artoff”.
― Oh! întrerupse Conception, voi îndrăzni vreodată?...
― Trebuie să îndrăzneşti, domnişoară. Poate ducele va nega
cu obrăznicie, dar se va tulbura destul pentru ca să între o
bănuială în inima tatălui dumitale.
― Ah! strigă Conception, ai avut o inspiraţie dumnezeiască.
― Inspiraţia omului care iubeşte, murmură Rocambole. Şi vei
îndrăzni, nu-i aşa?
― Îţi jur.
― Când?
― Mâine. Îi voi scrie ducelui după ce voi merge să-l văd pe
tata.
Cei doi iubiţi mai vorbiră câteva mânute, apoi Rocambole
adăugă:
― Ştii că astăzi l-am văzut pe tatăl dumitale. I-am vorbit de
castelul Haut-Pas, un castel care aparţine vicontelui d’Asmolles,
cumnatul meu, şi pe care acesta vrea să-l vândă.
― Tata ne-a vorbit de asta la masă; şi are intenţia să se ducă
să-l viziteze.
― Ei bine, caută să te duci şi tu.
― Pentru ce?
― Nu ştiu, dar mi se pare că ar fi bine pentru noi. Am
presimţiri.
563
― Bine, zise Conception, îţi promit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După o oră, marchizul de Chamery se întorcea liniştit acasă,
şi a doua zi se găsea în strada Suresnes, cu peruca sa blondă şi
cu haina poloneză, pentru a-l aştepta acolo pe Zampa.
Portughezul sosi cu o scrisoare a ducelui de Château-Mailly
pentru domnul de Sallandrera.
Rocambole o deschise, luă cunoştinţă de ea, o închise la loc
şi zise cameristului.
― Îmi vei aduce răspunsul.
Zampa plecă şi se întoarse după o oră, aducând o invitaţie la
masă a domnului de Sallandrera către ducele de Château-
Mailly.
― Perfect! murmură Rocambole.
Şi scrise următoarea scrisoare:
“V-am scris de-abia de câteva ore, amicul meu, pentru a vă

preveni de rolul ciudat pe care îl aştept de la devotamentul
dumneavoastră.
Evenimentele merg repede, şi s-a stabilit o întâlnire pentru
astă-seară. Veţi primi în curând de la mine o scrisoare oficială,
scrisoare numai de patru rânduri, în care nu vă voi spune, ca în
aceasta, că vă iubesc... Dar nu vă indignaţi şi supuneţi-vă,
trebuie! E în joc fericirea noastră! Mai cu seamă la o chestiune pe
care vă voi spune-o relativ la actele pe care le aşteptaţi din Rusia,
să răspundeţi într-un mod evaziv.
Veţi şti într-o zi pentru ce vă impun condiţia aceasta ciudată.
A dumneavoastră pentru totdeauna.”
Şi Rocambole îndoi scrisoarea, o lipi şi i-o dădu lui Zampa.

„Desigur, îşi zise el toate merg de minune până în prezent, şi
sir Williams e un om de oarecare imaginaţie. Trebuie să o
mărturisesc. Conception mă iubeşte, actele sunt în posesia
noastră, ducele se va pierde în spiritul socrului său. De minune!
Un singur lucru mă nelinişteşte!”
Rocambole încreţi din sprâncene şi adăugă:
„M-am dus de trei ori la post-restant şi n-am găsit nimic!
Venture nu s-a întors încă, sau te pomeneşti că afurisitul a
deschis scrisoarea? Dacă ar fi aşa, nu răspund nimic şi trebuie
să mărturisesc că sir Williams s-a născut sub o stea
564
nenorocoasă, şi că în ultimul moment un obstacol oarecare va

veni să nimicească triumful câştigat.”
Şi Rocambole simţi că neliniştea îl cuprinde din ce în ce mai
mult.
Capitolul VIII
Câteva minute după plecarea lui Zampa de la palatul de

Sallandrera, ducele care citise cu atenţie scrisoarea colonelului
de Château-Mailly către ruda sa o văzu pe Conception intrând
în cabinetul său.
Faţa îi era galbenă, dar mersul său era sigur şi privirea ei se
opri fără ezitare în ochii ducelui.
― Bună ziua, copila mea, îi zise acesta. Vii tocmai la timp.
Era să te chem.
― Doreai să mă vezi, tată?
― Da.
― Şi eu de asemenea, zise Conception.
― Dumnezeule! zise ducele, ce aer solemn ai domnişoară!
― Poate că din cauza convorbirii ce voiam s-o am cu
dumneata, răspunse Conception.
― Ah!... zise ducele surâzând, dar vorbeşti întocmai ca un
ambasador.
Conception se aşeză pe un scaun.
― Dar înainte de toate, tată, zise ea, aş putea să ştiu pentru
ce doreai să mă vezi?
― Da. Sigur.
― Te ascult, tată.
― Conception, copila mea, reluă ducele, vreau să vorbesc de
măritişul tău.
Conception tresări, dar răspunse fără ezitare:
― Tocmai de asta doream şi eu să-ţi vorbesc, tată.
― Vreau să-ţi spun, continuă ducele, că l-am rugat pe
domnul de Château-Mailly să ia masa la noi.
― Veneam să te rog şi eu lucrul acesta.
Ducele păru că se miră. Conception continuă:
― Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, tată, şi m-aş
supune totdeauna voinţei dumitale.
Ea pronunţă cuvintele acestea cu o emoţie care îl făcu pe
duce să tresară.
565
― Dumnezeule! zise el, ce vrei să-mi spui, copila mea?

― Tată, continuă tânăra spaniolă, eşti un adevărat hidalgo, şi
gândul de a-ţi transmite numele şi demnităţile unui om care le
merită, e prea nobil, pentru a îndrăzni să-ţi fac observaţii. Dar
dacă domnul de Château-Mailly nu poate să probeze originea
sa.
― Mi-o va proba, zise ducele; citeşte scrisoarea pe care
domnul de Château-Mailly o primise, chiar în dimineaţa aceea,
de la unchiul său, colonelul de Château-Mailly.
Conception o citi şi o înapoie tatălui ei cu răceală.
― E foarte limpede, zise ducele.
― Tată, reluă Conception, dacă domnul de Château-Mailly
este într-adevăr de aceeaşi rasă cu Sallandrera, dacă actele pe
care le produce sunt cu adevărat autentice...
― Dar, întrerupse ducele, mi se pare că te îndoieşti.
― Da, tată.
― Eşti nebună!
― Poate.
― Cel puţin e bine că ducele e zdravăn...
― Tată, zise Conception cu o violenţă subită, ducele de
Château-Mailly este un înşelător!
Ducele se retrase înspăimântat.
― Nu ştiu dacă sunt nebună, dar ceea ce ştiu e că această
femeie pierdută, contesa Artoff, pe care toată lumea o credea
pocăită, a imaginat împreună cu domnul de Château-Mailly
această istorie a actelor.
― Ah! strigă domnul de Sallandrera, o asemenea infamie...
― Poate chiar aş putea să-ţi dovedesc.
― Tu, fiica mea?
― Eu, tată. Nu ştiu dacă domnul de Château-Mailly va aduce
cele două acte de care vorbeşte, dar după cât mi se pare o să le
aştepţi mult timp, căci am convingerea că nu există.
Şi Conception pronunţă cuvintele acestea cu un accent de
credinţă care îl uimi foarte mult pe duce.
― Tată, urmă ea, mă vezi la picioarele dumitale, implorând
dreptate.
Şi Conception căzu în genunchi.
Dar ducele o ridică imediat.
― Vorbeşte, copila mea, îi zise el cu gingăşie, oare nu sunt eu
tatăl tău, care te iubeşte?
― Ei bine, zise Conception, e un secret pe care nu pot să-l
566
mărturisesc, căci nu e al meu, dar te rog să crezi în cuvintele

mele: ducele de Château-Mailly este un ambiţios şi un escroc!
― Dar, strigă ducele, tu-l urăşti pe omul pe care ţi l-am ales
de bărbat?
― Da, dacă e adevărat ceea ce cred; ― nu, dacă am fost
înşelată. Şi în acest caz, murmură Conception, aş fi soţia lui,
dacă dumneata o doreşti.
Cuvintele tinerei fete răsturnară completamente felul de a
vedea al domnului de Sallandrera. El fusese într-un moment
zdruncinat în convingerile sale de povestirea baroanei de Saint-
Maxence, precum şi de apropierea stabilită între neprimirea
scrisorii pe care contesa Artoff i-o adresase şi distrugerea, prin
foc, a memoriului pe care colonelul de Château-Mailly îl
trimisese rudei sale. Dar scrisoarea acestuia din urmă, pe care
ducele de Château-Mailly o primise de dimineaţă, scrisoare care
purta ştampila Odessei precum şi a celorlalte birouri de poştă
pe unde trecuse în lungul său drum, făcea întru câtva să
dispară bănuielile acestea.
― Bagă de seamă, fiica mea, îi zise el. Gândeşte-te că domnul
de Château-Mailly are reputaţia unui gentilom desăvârşit.
― Reputaţiile sunt câteodată mincinoase, tată, răspunse
Conception.
― Dar dovedeşte-mi ceea ce-mi spui.
― Sper că voi putea să probez.
― Cum?
― Cunoşti atelierul meu de pictură?
― Da.
― Ştii că există alături un cabinet a cărui uşă e astupată cu o
perdea?
― Perfect.
― Cabinetul acesta corespunde cu un coridor care comunică
cu scara.
― Îl ştiu; dar unde vrei să ajungi?
― Tată, răspunse Conception cu gravitate, un om ca ducele
de Château-Mailly a minţit în faţa dumitale, dar n-are curajul
să mintă şi înaintea unei femei, când aceasta îl iubeşte, sau
pretinde că îl iubeşte.
― Ducele te iubeşte, copila mea.
― Fie, vreau să mă încredinţez.
― Şi trebuie să te gândeşti că averea lui personală îl pune la
adăpost de bănuială, că...
567
― Tată, îl întrerupse Conception, nu vei refuza, copilei

dumitale de a-ţi dovedi un singur moment că ea poate să
probeze ceea ce spune?
― Fie, explică-te.
― Trebuie ca să-l inviţi pe duce aici.
― Am făcut-o, el prânzeşte cu noi.
― Astăzi?
― Chiar azi.
― Bine, zise Conception. După prânz îl voi invita pe duce să-
mi vadă tablourile, şi-l voi duce în atelierul meu. Atunci...
Conception se opri.
― Atunci? zise ducele.
― Dumneata, tată, te vei urca pe scara care dă în coridor, vei
intra în cabinet şi te vei ascunde acolo.
― Ah! fiica mea, asta e o faptă nedemnă de un om ca mine!
― În cazul acesta, tată, răspunse cu răceală Conception,
retrag tot ce am spus. Domnul de Château-Mailly este un om
galant şi sunt gata să-l iau în căsătorie.
În cuvintele domnişoarei Conception era atâta amărăciune şi
disperare încât ducele fu mişcat.
― Fie, zise el, voi face tot ce vei voi.
― Oh! nu e tot, tată.
― Să vedem, zise ducele, stăpânit de insistenţa copilei sale.
― Îmi trebuie cuvântul dumitale de cinste, tată, cuvântul
dumitale de Sallandrera că, orice voi zice fie fals, fie
extraordinar, fie extravagant, oricât ar putea să-ţi pară acţiunile
şi vorbele mele de nelalocul lor, va trebui să fii mut şi nemişcat.
― Îţi jur, copila mea.
Conception luă mâna ducelui şi o duse respectuos la buze.
― Dumneata eşti nobil şi bun! murmură ea, şi copila
dumitale te iubeşte cum îngerii iubesc pe Dumnezeu!
Conception se apropie apoi de biroul domnului de
Sallandrera şi scrise următoarea scrisoare:
“Domnule duce,
Tata zice că trebuie să fiu soţia dumitale. Nu pot decât să mă
înclin înaintea voinţei părinteşti; dar înainte de asta mi-aţi refuza
oare o convorbire de o oră?
Veţi lua masa la palat astă-seară. După masă vă rog să fiţi
atât de bun şi să urcaţi în atelierul meu.
V-o cer cu insistenţă şi vă rog.
568
A dumneavoastră,
Conception de Sallandrera.”
După ce termină de scris, tânăra fată arătă scrisoarea tatălui

său, apoi o dădu cameristului să o ducă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Să ne întoarcem la domnul de Château-Mailly, pe care l-am
văzut părăsind brusc grajdurile pentru a urca în cabinetul său
unde îşi ascunse bucuria ce i-o făcuse invitaţia ducelui de
Sallandrera.
Stătea astfel de cinci minute, când Zampa intră.
Ducele se întoarce brusc către el.
― Ia ascultă, zise el, caii pe care îi alegi din grajd n-au
picioare?
― Nu înţeleg întrebarea, domnule duce.
― Vreau să zic că îţi trebuie zece ceasuri ca să te duci şi să te
întorci de la palatul de Sallandrera? Ai întârziat mai mult de o
oră.
― Fie! zise Zampa, dar domnul duce să mă scuze.
― Pentru ce?
― Pentru că, zise portughezul, m-a chemat domnişoara
Conception.
― Ducele se înroşi.
― Şi... ai văzut-o?
― Sigur.
― Şi... ţi-a vorbit de mine?
― Natural.
Şi Zampa, privindu-l pe duce cu un surâs misterios şi fin,
adăugă:
― Vă bateţi joc de mine punându-mi o asemenea întrebare,
căci ştiţi bine că domnişoara Conception nu mă cheamă să-mi
vorbească nici de ea, nici de mine.
― Adevărat, murmură ducele, a cărui inimă bătea cu
violenţă.
Zampa îşi luase aerul serios şi demn al unui ambasador.
― Şi... ce ţi-a zis? întrebă domnul de Château-Mailly.
Drept orice răspuns Zampa scoase o scrisoare din buzunar şi
i-o prezentă.
Epistola aceasta, semnată numai cu un singur C era scrisă
de Rocambole.
569
Ducele crezu că recunoaşte scrisul tinerei fete. El rupse

plicul şi citi:
„Evenimentele merg repede. Întrevederea aceasta pe care o s-

o am cu dumneata, e aceea de care v-am vorbit; este necesar să
aibă loc astă-seară. Trebuie! amicul meu. Veţi veni să luaţi masa
la palat. Sculându-ne de la masă vă voi ruga să urcaţi în atelierul
meu.
― O! cât vă iubesc şi cât voi fi de mândră să port numele
dumneavoastră. Recitiţi, vă rog, prima mea scrisoare, urmaţi
întru totul recomandările, şi oricât de îngrozitor ar fi rolul pe care
sunt silită să vi-l impun, vă rog în genunchi, aveţi curajul să-l
jucaţi până la sfârşit. Fericirea noastră depinde poate de aceasta
într-un mod absolut.
P.S. Poate că voi scrie după aceasta o scrisoare scurtă şi
oficială.
Scrisoarea aceasta îl făcu pe duce gânditor.

„Voi face tot ce va vrea ea, îşi zise el; dar ce poate însemna
asta?”
Cum ducele mai avea destul timp până să se prezinte la
palatul de Sallandrera, ceru un cal de călărie şi o luă spre
Champs-Élysées.
El făcu înconjurul pădurii şi se întoarse prin strada
Pépinière, unde se opri la palatul contelui Artoff.
Domnul de Château-Mailly avea speranţa vagă că aici
curierul din Odessa ar fi sosit. El se informă în cele din urmă la
portar, dar acesta îi declară că n-a văzut pe nimeni.
„Extraordinar, se gândi ducele depărtându-se, ca o ştafetă să
întârzie mai mult de trei zile decât o scrisoare venită cu poşta. I
s-o fi întâmplat ceva curierului?”
Gândul acesta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să
tremure; dar o reflexie foarte la locul ei îl asigură.
„Admiţând un asemenea lucru, îşi zise el, depeşele pe cale le
duce, neavând nici o valoare pentru nimeni altul decât pentru
mine, ele nu vor fi pierdute niciodată. Se vor regăsi, asta e şi
natural”.
Ducele se întoarse acasă cam pe la ora patru. Numai două
ore îl despărţeau de momentul când o va vedea pe Conception.
Zampa îl aştepta pe stăpânul său în cabinetul de toaletă.
― Trebuie să-l îmbrac pe domnul duce?
570
― Sigur.
― A venit o altă scrisoare de la palatul de Sallandrera.
Ducele crezu să epistola aceasta era trimisă poate de doamna
ducesă, şi o luă de pe masă. Dar el respiră uşurat când
recunoscu scrisul domnişoarei Conception.
De astă-dată era chiar ea care îi scria şi era acel bilet pe care
Conception îl scrisese în biroul tatălui ei şi de care Rocambole
vorbise în scrisoarea semnată numai cu un C. şi prin care îl
anunţa că îi va trimite o altă scrisoare scurtă şi oficială.
Ducele nu căută să comenteze fiecare cuvânt din scrisoarea
aceasta cum făcea cu celelalte. Sigur că fusese scrisă sub ochii
cuiva şi de aceea era oficială. Dar ducele fu lovit de o reflecţie.
„Sub ochii cui scrisese Conception scrisoarea aceasta? Nu
poate să fie scrisă, se gândi ducele, în faţa domnului de
Sallandrera. Înaintea cui, dar? Fără îndoială, îşi zise el, înaintea
persoanelor sau persoanei care exercită asupra ei o influenţă
aşa de extraordinară, o influenţă aşa de ciudată.”
Ca şi cum ar fi ghicit gândurile stăpânului său, Zampa îşi
permise să zică, când îl văzu pe domnul de Château-Mailly
încuind scrisoarea aceasta într-o cutie:
― Sunt sigur că domnişoara Conception dă o întâlnire
domnului duce.
În orice altă împrejurare, ducele l-ar fi măsurat de sus până
jos şi nu i-ar fi răspuns.
Dar portughezul avusese totdeauna rolul de confident, şi
numai prin Zampa ducele avea noutăţi de la aceea care îl iubea.
Într-un cuvânt, aceasta era trăsura de unire care îl lega în
mod misterios de tânăra spaniolă. Astfel, domnul de Château-
Mailly se mulţumi să-l privească şi să-i zică fără iritare şi fără
mânie:
― Ah! crezi?
― Drace! zise Zampa clipind din ochi, domnişoara de
Sallandrera simte nevoia de a vă vedea şi de a fi singură cu
dumneavoastră.
Ducele tresări...
― Ştii asta? zise el.
― Da, domnule.
Şi Zampa luă atitudinea misterioasă a unui om care ştie încă
multe lucruri.
― Numai, adăugă el, dacă domnul duce ar voi să-mi
permită...
571
― Ce?...
― Să-i dau un sfat...
― Să vedem!...
― Domnul duce şi domnişoara Conception probabil că se vor
găsi singuri astă-seară dar domnul duce trebuie să ştie pentru
propria sa conducere, că zidurile au câteodată ochi şi urechi.
― Ah! zise ducele..
Şi-l privi cu atenţie pe portughez.
― Să vedem, îi zise el, mi se pare că ştii mai multe decât mi-ai
spus mie.
― Posibil, răspunse Zampa.
― Haide, ce mai ştii?
― Pe când eram, azi de dimineaţă, la domnişoara Conception,
a intrat doamna ducesă.
― Mama sa?
― Tocmai. Ducesa nu mi-a dat atenţie, dar a zis fiicei sale,
încet, în spaniolă: „Trebuie să vină astă-seară. Trebuie!”
― Şi, întrebă ducele, ce a răspuns domnişoara de
Sallandrera?
― Ea se îngălbeni şi se roşi rând pe rând, apoi răspunse cu
capul în jos: „Fie, îi voi scrie.”
― Atâta tot?
― Nu, domnule. Ducesa a pronunţat numele dumneavoastră;
şi cum vorbea încet de tot, n-am auzit decât cuvintele acestea:
„Oh! îl urăsc!”
― Aşadar vorbea de mine? întrebă ducele.
― Sigur.
― Dar pentru ce?.... cum ar putea ea să mă urască?
― Uite! zise Zampa, e uşor de înţeles. Împiedicaţi pe
protejatul său.
Tocmai suna ora cinci când Zampa termină să-l îmbrace.
― Porunceşte să vină cupeul, îi zise ducele.
*
* *
La şase fără câteva minute domnul duce de Château-Mailly

se prezentă la palatul de Sallandrera.
― Doamna ducesă îl aşteaptă pe domnul duce în salon, îi zise
lacheul, care urma să-l introducă.
572
Capitolul IX
Cuvintele lacheului invitându-l pe domnul de Château-Mailly

spre a se duce în salon, unde ducesa îl aştepta, îl făcură pe
duce să tremure puţin. În ochii săi doamna de Sallandrera era
un duşman ascuns, proteguitoarea unui rival al său şi
obstacolul cel mai serios în căsătoria lui cu domnişoara
Conception. Ori, după cum i se spusese, ducesa era singură
când intră domnul de Château-Mailly. Doamna de Sallandrera îl
primi cu un surâs binevoitor şi dulce.
― Domnule duce, îi zise ea invitându-l să stea, domnul de
Sallandrera n-a venit încă, şi veţi fi aşa de bun să-l scuzaţi.
Ducele se înclină cam surprins de accentul vocii afectuoase
şi de privirea amicală a doamnei de Sallandrera.
„Femeile sunt foarte tari, se gândi el, ştiu de minune să
ascundă secretul sufletului lor. Ea mă urăşte şi tot ea mă
primeşte ca pe un prieten”. Apoi zise tare:
― Astăzi a fost frumos, şi sunt sigur că domnul duce a ieşit în
trăsură deschisă. Trebuie să vină dinspre pădure, fără îndoială.
― Oh! zise ducesa râzând, vă înşelaţi, domnule, bărbatului
meu la vârsta sa tot îi mai plac caii, dar nu-i mai place să-i
conducă. Gustul ăsta îl au numai tinerii, nu unul ca el.
Domnul de Château-Mailly se mulţumi numai să surâdă.
Ducesa adăugă:
― Domnul de Sallandrera, continuă ducesa, a prins frică de
Spania, de când ne-a lovit noua nenorocire.
Cu toate că această nenorocire era o cauză a probabilei
fericiri care-l aştepta, ducele ştiu să găsească câteva cuvinte de
condoleanţe foarte convenabile şi care arătau sufletul său
generos.
Doamna de Sallandrera continuă:
― Ducele are intenţia să se stabilească în Franţa, cel puţin
pentru câţiva ani.
Ducele de Château-Mailly tresări fără voia sa.
― I s-a vorbit acum două zile de uzinele de P... şi e pe cale de
a le cumpăra.
― Dar, zise domnul de Château-Mailly, uzinele aparţin
vicontelui d’Asmolles?
― Nu, dar domnul d’Asmolles vrea, la rândul lui să vândă un
castel al său, care e la a mică distanţă de uzine, şi care se
573
numeşte Haut-Pas.
― Ah! bună idee.
― Mi se pare că e o proprietate frumoasă. Într-o staţiune
pitorească, destul de aproape de uzine pentru ca ducele să se
ducă în fiecare zi cu trăsura şi destul de departe ca eu să nu fiu
supărată de zgomotul ciocanelor, de sunetul ascuţit al maşinilor
şi de fumul coşurilor.
― Aşadar domnul de Sallandrera, zise tânărul duce vrea să
cumpere castelul Haut-Pas?
― Probabil.... îmi place la ţară, şi am promis bărbatului meu
că aş sta bucuroasă şase luni de vară... mai cu seamă, adăugă
ducesa surâzând şi privind pe duce în aşa mod încât el se
înroşi, când fiica mea va fi măritată.
„Oh! femeile! se gândi ducele, asta are aerul să-mi ofere fiica
ei, şi ea e adversarul meu cel mai înfocat.”
Zgomotul unei trăsuri care se auzi în curtea palatului puse
capăt conversaţiei doamnei de Sallandrera cu viitorul său
ginere.
De pe canapeaua pe care era aşezată, ducesa vedea foarte
bine tot ce se petrecea în curte.
― Iată-l pe domnul de Sallandrera, zise ea.
Într-adevăr, după două minute, ducele intră în salon.
Domnul de Sallandrera îl salută pe ducele de Château-Mailly
şi era fără îndoială gata să-i întindă mâna când uşa se deschise
din nou şi intră fiica sa. Dar la vederea fiicei sale ducele îşi
aduse aminte de convorbirea de dimineaţă care îi inspirase un
fel de neîncredere.
― Bună seara, domnule duce, zise el simplu.
Intrarea domnişoarei Conception zăpăci atât pe domnul de
Château-Mailly încât nu observă răceala ducelui de Sallandrera.
La vederea tinerei fete el se tulbură şi se înroşi.
Conception intră, rece, tăcută. Ea d-abia ridică ochii, asupra
ducelui, dar fu de ajuns să-şi aducă aminte de cele spuse în
scrisoarea primită de la ea, pentru ca să-şi închipuie un
moment că Conception îl iubea. Tânăra spaniolă avea pe buze
un surâs atât de dispreţuitor care ar fi descurajat un om chiar
mai puţin încrezător decât domnul de Château-Mailly. Dar el
rămase încredinţat că prezenţa ducesei era singura cauză a
acestei răceli.
― Ei bine! zise domnul de Sallandrera tânărului duce, pe
când Conception o săruta pe mama sa. Aveţi ceva noutăţi de la
574
Odessa?
― Nu încă, domnule duce, dar mă tem numai la gândul, că
acel curier s-ar fi îmbolnăvii.
― Tot ce se poate, zise ducele, care aruncă o privire
cercetătoare asupra domnului de Château-Mailly.
Acesta se înroşi un moment, căci Conception la auzul
cuvântului Odessa, ridicase ochii asupra lui.
Totul părea că serveşte planurilor întunecoase ale lui
Rocambole, căci roşeaţa aceasta, provocată de privirea
domnişoarei Conception, era atribuită de domnul Sallandrera
unei alte cauze.
― Se tulbură, se gândi hidalgo. Nu cumva fiica mea a avut
dreptate când a spus că ducele este un escroc.
― Poftiţi la masă! zise un lacheu, deschizând ambele uşi ale
salonului.
Tânărul duce, care era departe de a bănui ce idee îşi făcuse
domnul de Sallandrera despre el, oferi braţul ducesei pentru a
merge în sufragerie.
Conception luă braţul domnului de Sallandrera.
― Tată, îi zise ea încet, în spaniolă, am cuvântul dumitale.
― Da, copila mea.
― Oh! repetă ea cu un accent atât de convins încât ducele
tresări, te asigur că minte!
― Vom afla în curând, murmură ducele de Sallandrera.
Invitaţia făcută, ca între prieteni domnului de Château-
Mailly, era destul de semnificativă, pentru a nu mai fi nevoie ca
în timpul mesei, să se discute chestiunile acelea delicate care
însoţesc convorbirile unei apropiate căsătorii.
Ducele fusese poftit la masă, cum se invită un logodnic. Era
un prânz în familie, în adevăratul înţeles al cuvântului.
Ducele de Château-Mailly înţelegând că orice vorbă asupra
căsătoriei sale cu Conception ar fi de prisos înaintea sosirii celor
două acte, atât de mult aşteptate, se hotărî să nu mai
pomenească nimic relativ la căsătorie.
Vorbi de uzinele din P..., de călătorii, apoi de Spania, în fine,
discută despre pictură.
Conception nu ridică măcar o singură dată ochii asupra
domnului de Château-Mailly; dar sculându-se de la masă zise:
― Domnule duce, vă place pictura, îmi închipui, după cât
spuneaţi adineauri...
Şi cum vocea sa tremura uşor, ducele crezu de datoria sa să
575
zică:
― Foarte mult, domnişoară, şi aş fi foarte fericit dacă mi-aţi
permite să vizitez minunile atelierului dumneavoastră, şi mai
ales pe acelea ieşite din penelul dumneavoastră.
― Ei bine! domnule, răspunse Conception, din ce în ce mai
mişcată, dacă voiţi să-mi oferiţi braţul, sunt gata să vă satisfac
dorinţa. Tata are neschimbatul obicei de a se duce să fumeze
după masă şi să-l lăsăm să o facă.
Ducele de Sallandrera aprobă printr-un semn, şi domnul de
Château-Mailly oferi imediat braţul tinerei fete.
Conception îi luă braţul, se uită la duce într-un mod
semnificativ şi ieşi din salon pentru a-l conduce pe domnul de
Château-Mailly.
Atelierul, după cum se ştie, era situat la etajul al doilea al
palatului, care aparţinea în întregime domnişoarei Conception.
Tânăra fată îl mobilase şi îl decorase după gustul ei, ca un
adevărat artist.
― Să vă arăt întâi, zise ea ducelui, două zurbane foarte
frumoase pe care le am în budoarul meu. Vom trece apoi în
atelier.
― Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse tânărul, care
era departe de a presupune că ea voia să înceapă cu budoarul,
în scopul de a-i lăsa timp ducelui de Sallandrera să se ascundă
în cabinetul de toaletă.
Negrul domnişoarei Conception îi urma.
Ducele fu de multe ori ispitit, în timpul trecerii, şi în timpul
celor zece minute, cât stătuse cu ea în budoar, pe când
Conception îi arăta cele două zurbane, de a ridica asupra ei o
privire de înţelegere şi de a-i murmura încet câteva cuvinte; dar
amintirea recomandărilor din scrisoarea misterioasă pe care o
primise de dimineaţă îl împiedică.
― Acum, zise tânăra fată, când domnul de Château-Mailly
rămăsese destul de extaziat de frumuseţea celor două zurbane,
să trecem în atelierul meu.
Ea ridică o perdea grea de stofă orientală şi trecu înainte.
Ducele o urmă.
În acelaşi timp negrul, care fără îndoială primise ordine, se
apropie de un candelabru gigantic aşezat în mijlocul atelierului
şi îi aprinse toate lumânările.
Deodată atelierul se lumină a giorno, căci mai multe oglinzi
de Veneţia aşezate în colţurile lui, precum şi pandelogurile de
576
cristal agăţate de sticluţele candelabrelor măreau la infinit

lumina aceasta vie.
Ducele se gândi că această iluminaţie avea un scop misterios,
şi pe care ea o făcuse nu atât pentru ca el să vadă cu uşurinţă
tablourile, ci pentru ca schimbările fizionomiei sale precum şi
ale lui Conception să nu poată scăpa privirilor necunoscutei
care îi va spiona pe amândoi.
Conception îl aşează pe tânărul duce lângă ea. Ei erau foarte
aproape de candelabru şi faţa domnului de Château-Mailly era
complet luminată.
În acest timp, tânăra fată aruncă pe furiş o privire asupra
uşii cabinetului de toaletă. Dar oricât de repede fu privirea
aceasta ea nu scăpă ducelui, care se încredinţă pe deplin de
adevărul confidenţelor din scrisoarea ce o primise de dimineaţă.
Conception era foarte palidă, foarte mişcată; dar iubirea ce o
avea pentru acela pe care tot Parisul îl credea marchizul de
Chamery îi dădea curaj, şi zise cu o voce tremurătoare
domnului de Château-Mailly:
― Mi se pare că aţi primit scrisoarea mea, domnule duce?
― Da, domnişoară.
Şi domnul de Château-Mailly, care nu era mai puţin mişcat
decât tânăra fată, se închină adânc.
― În acest caz, urmă Conception, sunt scutită de orice
preambul, domnule duce, şi trebuie să ştiţi că nu fără motiv v-
am rugat să vizitaţi atelierul meu.
― Sigur, că nu.
Conception se aşează la trei paşi depărtare de duce şi zise:
― Domnule duce, cred că sunteţi un om galant.
― Cel puţin zise ducele surâzând, mă bucur de reputaţia
aceasta.
― Aşadar, vreau să mă adresez ducelui de Château-Mailly ca
unui adevărat gentilom.
Ducele se înclină.
Conception continuă:
― Domnule duce, mi-aţi cerut mâna tatălui meu, nu este
aşa?
― Mi-a dictat inima acest lucru.
― Fie, dar nu v-aţi gândit domnule, că înainte de a face acest
pas oficial ar fi fost nevoie să mă consultaţi puţin şi pe mine?
Şi Conception se uită la duce cu o fixitate ciudată.
Domnul de Château-Mailly nu înţelese sensul acestei priviri
577
şi zise imediat:
― Mărturisesc greşeala, domnişoară şi sunt gata să o repar.
― Domnule duce, este adevărat că mă iubiţi? întrebă
Conception cu o emoţie cam nepotrivită.
― Pe cinstea mea! domnişoară.
― Şi... dacă eu... nu v-aş iubi?
― Aş avea cel puţin speranţa să găsesc într-o zi drumul spre
a ajunge la inima dumneavoastră.
Conception mişcă uşor din umeri şi zise cu dispreţ:
― Domnule duce, aţi cerut tatălui meu mâna mea, el e pe
punctul de a v-o acorda. Voinţa e neînfrântă: ceea ce trebuie să
vreau şi eu... dar...
Ea păru că ezită.
― Vorbiţi, domnişoară, insistă ducele.
― Dar, termină Conception, eu nu vă iubesc, pentru că îmi e
imposibil de... a vă iubi.... fiindcă inima mea, vai! nu-mi mai
aparţine...
Ducele, care îşi aducea aminte de fiecare frază din scrisoarea
C. rămase nepăsător.
― Ceea ce îmi spuneţi acum, murmură el, nu mă miră
domnişoară.
Conception tresări.
― Dar, termină ducele, eu vă iubesc, şi mă voi sili să merit
iubirea dumneavoastră.
― Nu poţi iubi, domnule duce, doi oameni deodată.
― Dar se poate uita unul.
― Nu cred.
Ducele era foarte liniştit, crezând că se supune punct cu
punct prescripţiilor secrete ale tinerei spaniole. Liniştea aceasta
o îndârji pe Conception.
― Dar, domnule, zise ea cu vioiciune, un om galant nu se
căsătoreşte cu o femeie care nu-l iubeşte.
Ducele surâse şi tăcu.
― Care iubeşte... pe altul.
― Vai... ştiu.
― Care nu va putea niciodată să vă iubească, zise Conception
cu siguranţă...
― Ah! domnişoară, viitorul ascunde multe mistere. Cine ştie?
Un dispreţ grozav încreţi buzele domnişoarei Conception.
― Domnule duce, zise ca, trebuie să vă mărturisesc tot
adevărul.
578
― Vă ascult domnişoară.
― E în Paris un om care mă iubeşte şi pe care îl iubesc, un
om căruia i-am jurat să-i rămân credincioasă cu inima şi cu
sufletul, dacă voinţa neînfrântă a tatălui meu m-ar condamna
să primesc mâna altuia.
― Domnişoară, răspunse ducele care se săturase de comedia
şi de rolul ce-l juca, toate astea sunt prea grave înaintea mea, şi
am convingerea profundă că vă voi face cea mai fericită femeie
din lume; aşadar nu-mi pasă de jurământul pe care l-aţi făcut.
― Oh! domnule, murmură Conception, asta o nedemn de un
gentilom ca dumneavoastră.
― Domnişoară...
― Uite, reluă ea, lăsaţi-mă să încerc să vă fac mai flexibil, şi
iertaţi-mi câteva cuvinte puţin cam repezi...
― Înţeleg, domnişoară, dar ce vreţi? N-am şi eu inimă, nu
iubesc şi eu cu înfocare?...
Conception continua să-l privească cu dispreţ. Ducele păstră
tăcerea un moment, dar era încurcat şi suferea... rolul care îl
juca era un supliciu pentru el.
― Aşadar, urmă Conception, sunteţi fără milă...
― Adică vă iubesc...
― Şi... tot mai persistaţi?
― Da... dacă domnul duce, tatăl dumitale, mi-ar face onoarea
să-mi acorde mâna dumneavoastră.
― Ah! murmură Conception, care îşi puse un moment batista
la ochi, asta e o nelegiuire, domnule duce.
Domnul de Château-Mailly era atât de încredinţat că fiecare
cuvânt ce-l pronunţa Conception era dictat de o voinţă alta
decât a sa, încât nu se mâhni, nici nu se supără de aceste
cuvinte din urmă. El se mulţumi numai să surâdă.
― Viitorul îmi va da dreptate, murmură el.
Un moment Conception se lăsă în voia emoţiei, dar se gândi
la tatăl său, care, fără îndoială, auzea totul din fundul
ascunzătoarei sale şi nu pierdea nici o mişcare din fizionomia
ducelui; în sfârşit îi reveni curajul.
― Ei bine! zise ea, pentru că e aşa, pentru că sunt
condamnată în mod fatal să mă numesc într-o zi ducesa de
Château-Mailly, cel puţin veţi fi sincer faţă de mine?
― Oh! sigur, zise ducele.
Conception nu se putu abţine de a mai arunca încă o dată o
privire spre uşa întredeschisă a cabinetului de toaletă. Ducele
579
surprinse şi de astă dată privirea aceasta.

― Domnule duce, reluă tânăra fată, cred să mă iubiţi.
― Ah! zise ducele ducându-şi mâna la inimă.
― Iubirea dumneavoastră iartă în ochii mei tot ce pare ciudat
în purtarea dumneavoastră.
― Cuvintele dumneavoastră sunt curioase, bâlbâi domnul de
Château-Mailly.
― Ei bine! mărturisiţi că iubirea aceasta de care vorbiţi şi pe
care... o probaţi... v-a împins până acolo, de a imagina o intrigă
îngrozitoare, de a născoci o istorie a actelor... a genealogiei... a
originii misterioase....
În momentul când Conception pronunţă cuvintele acestea
din urmă, se auzi în cabinetul de toaletă zgomotul unei mobile
care se hârjâi uşor de parchet.
La zgomotul aceasta, ducele o văzu pe Conception
îngălbenind.
Capitolul X
Sunetul uşor care se auzise din cabinetul de toaletă fusese

instantaneu şi încetă imediat. Ducele auzise, de asemenea,
acest fapt, care confirma pentru el fraza din pretinsa scrisoare
venită din partea domnişoarei Conception: „Ochi şi urechi ne
vor spiona etc.” Domnul de Château-Mailly ghici numaidecât că
era cineva ascuns în cabinetul de toaletă. Dar se făcu că nu
bagă nimic de seamă, mai ales îngălbenirea domnişoarei
Conception, căreia îi răspunse:
― Dumnezeule, domnişoară, daţi-mi voie să nu răspund
asupra acestei chestiuni, chiar când ar fi...
Credincios prescripţiilor din scrisoarea primită, ducele păru
că ezită.
― Terminaţi, domnule, zise Conception, terminaţi, destul!
― Ei bine! zise ducele, aducându-şi aminte de frazele
subliniate din scrisoare, asta nu e decât o probă de iubire.
― Cum! strigă Conception, îndrăzniţi să negaţi că istoria
aceasta...
― Nu neg nimic, domnişoară.
― E inventată de dumneavoastră şi de contesa Artoff,
continuă Conception cu indignare....
― Ah! daţi-mi voie, întrerupse ducele.
580
― Domnule, zise Conception cu răceală îmi veţi face un

jurământ?
― Depinde.
― Juraţi-mi, pe cinstea dumneavoastră de gentilom, că aveţi
convingerea şi siguranţa de a fi din aceeaşi rasă a familiei de
Sallandrera?
Ducele, sclav pretinselor recomandaţii din scrisoarea tinerei
fete, păru că ezită încă şi în fine răspunse:
― Nu pot face un asemenea jurământ.
― Foarte bine, domnule, zise ea, e destul.
Apoi îi arătă uşa cu degetul şi îi zise cu aprindere:
― Domnule, nu pot să fiu soţia dumitale; aici sunt la mine
acasă. Pleacă, pleacă imediat!...
Ducele rămase înmărmurit; dar, încredinţat încă o dată că
aceasta juca un rol ca şi el, se sculă fără să zică un cuvânt,
salută adânc şi se îndreptă spre uşă. Dar, ajuns aici, se
reîntoarse:
― Adio domnişoară, spuse el; cu toate asprimile
dumneavoastră, vă iubesc, şi cu ajutorul lui Dumnezeu veţi fi
soţia mea.
Şi plecă.
În anticameră, domnul de Château-Mailly îl găsi pe negrul
domnişoarei Conception. Acesta luă o lumânare pentru a-i
lumina calea şi trecu înaintea lui. Coborând la etajul întâi,
ducele se îndreptă spre salon unde credea că o să-i revadă pe
duce şi pe ducesă; dar în pragul anticamerei, el găsi un lacheu
care îi zise:
Doamna ducesă e cam bolnavă şi s-a retras în apartamentul
ei.
― Bine. Du-mă în cabinetul de fumat al ducelui.
― Domnul duce a plecat de douăzeci de minute, zise lacheul.
― A plecat?
― Da, domnule.
― Curios...
― A venit cineva să-l ia pentru a se duce la un spaniol,
general C..., care e foarte bolnav.
Motivul acesta păru atât de înţeles domnului de Château-
Mailly, încât nu mai stătu pe gânduri şi ceru să i se aducă
trăsura.
― Trăsura domnului duce de Château-Mailly! strigă lacheul.
Şi îl conduse respectuos până la cea din urmă treaptă a
581
scării.
În acest timp Conception alergă la uşa cabinetului de toaletă
şi o dădu de perete. Domnul de Sallandrera, galben ca ceara,
ieşi.
― Ei bine! tată, zise Conception, ai auzit?
― Totul!
― L-ai văzul?
― Da.
― Tot mai crezi?
― Nu.
― Iată-l, continuă tânăra fată, pe omul căruia voiai să mă dai
de soţie. Un escroc!
Ducele nu răspunse imediat şi rămase nemişcat cu ochii în
pământ, ca şi cum ar fi fost cuprins de un presentiment. Apoi,
deodată, un suspin îi ieşi din piept, duse mâna la frunte şi
murmură descurajat:
― Totul e sfârşit, Dumnezeule! şi numele de Sallandrera s-a
stins pentru totdeauna!
Conception nu răspunse nimic. Ea înţelese că tatăl său
renunţase la căsătoria ei cu domnul de Château-Mailly.
― O! Rasa mea! Marea şi nobila mea rasă! murmura ducele
cu vocea sfărâmată, eu sunt ultimul tău vlăstar?
Şi pentru a doua oară don Paëz, ducele de Sallandrera, îşi
ascunse capul în mâini şi Conception văzu o lacrimă
alunecându-i printre degete.
Atunci Conception se aruncă de gâtul tatălui ei, îl înconjură
cu braţele, îl acoperi de sărutări şi îi zise:
― Tată... bunul meu tată! Te iubesc...
Fu un moment plin de expansiune între tată şi fiică, moment
în timpul căruia Conception ar fi trebuit să mărturisească
întregul secret al sufletului său.
Dar o voce internă, aceea a prudenţei, îi înăbuşi vocea; ea nu
spuse nimic de domnul de Chamery. În acest timp domnul de
Sallandrera îi zise:
― Sunt sigur, copila mea, că e un fel de fatalitate care pare a
răsturna toate planurile mele asupra căsătoriei tale. Până în
prezent am fost stăpânit de marele şi nobilul gând de a vedea
perpetuându-se rasa noastră, am vrut rând pe rând să te unesc
cu don Pedro, apoi cu don José şi în urmă cu ducele de
Château-Mailly. Don José şi don Pedro au murit amândoi,
ducele de Château-Mailly este un mizerabil, nedemn de tine. De
582
acum înainte, copila mea, te las liberă să-ţi alegi soţul care îţi va
conveni. Sunt încredinţat dinainte că îţi vei alege un nume nobil
şi o inimă mare.
În momentul când ducele pronunţa cuvintele acestea, care
întredeschideau cerul visurilor domnişoarei Conception, se auzi
galopul unui cal care se oprise în curtea palatului.
Numaidecât apăru negrul domnişoarei Conception.
― Cine e? îl întrebă ducele.
― Cameristul domnului de Château-Mailly vă aduce o
scrisoare.
Chiar în acelaşi timp Zampa se arătă în urma negrului.
După faţa tulburată a ducelui şi după privirea binevoitoare
pe care i-o aruncă Conception, portughezul înţelese că toate cele
puse la cale reuşiseră pe deplin.
Zampa salută adânc pe duce şi îi întinse scrisoarea.
Ducele surâse cu dispreţ, deschise scrisoarea şi citi.
― Ah! ah! zise el în sfârşit, escrocul crede că a ajuns prea
departe, aşa că prepară retragerea cu actele imaginare pe care
le aşteaptă.
El dădu scrisoarea fiicei sale care o citi ridicând din umeri.
Apoi ducele se aşeză la o masă, scrise câteva rânduri şi i le
dădu lui Zampa zicându-i:
― Zampa, prietene, vrei să intri în serviciul meu?... tu nu eşti
bine la domnul de Château-Mailly.
― Domnul duce n-are decât să spună, răspunse portughezul;
ştiţi bine că sunt un trup şi suflet al dumneavoastră, precum
eram şi al lui don José.
Zampa salută şi se retrase ducând cu sine răspunsul
domnului de Sallandrera, zicându-şi pe când cobora scara:
― Articolul din Gazeta Tribunalelor va face gălăgie mare.
*
* *
Ori, pentru a explica aceste din urmă cuvinte ale lui Zampa,
precum şi sosirea sa bruscă la palatul de Sallandrera, trebuie
să ne întoarcem în urmă cu aproape o oră şi să intrăm în
palatul de Château-Mailly. În timp ce ducele prânzea la viitorul
său socru şi urca în atelierul domnişoarei Conception, Zampa,
picior peste picior, având o ţigară între dinţi, se întindea molatic
într-un fotoliu al domnului de Château-Mailly, într-o cameră,
583
care era pentru duce şi cabinet de lucru şi sală de fumat.

„Când te gândeşti, îşi zise el râzând că stăpânul meu la ora
aceasta e pe punctul de a-şi strica afacerea sa de căsătorie, şi se
va reîntoarce acasă încredinţat că domnişoara Conception îl
adoră!... De ce depind lucrurile!...”
În momentul acesta se auzi o bătaie uşoară în uşă.
― Cine e acolo? întrebă Zampa, ştiind sigur că în orice caz,
nu era stăpânul său.
― Eu, răspunse o voce de copil.
― Cine eşti tu?
― Gât-Frânt, i se răspunse.
― Intră! zise Zampa, fără a se deranja deloc, din poziţia
orientală pe care şi-o luase.
Uşa se deschise şi individul care răspundea la numele curios
de Gât-Frânt, intră.
Era un grom înalt de trei picioare şi jumătate la care ducele
ţinea pentru îndrăzneala sa fără pereche, şi căruia îi dăduse
tocmai din cauza aceasta porecla de Gât-Frânt. Acesta dresa
caii nărăvaşi făcându-i buni de călărit. Gât-Frânt avea o
mulţime de calităţi care îi atrăsese stima stăpânului său.
Zampa, care, în calitatea sa de camerist, era un personaj
însemnat printre servitorii ducelui, luase sub protecţia sa pe
Gât-Frânt, şi şi-l ataşase.
― Ce vrei, afurisitele? zise Zampa pe un ton poruncitor.
― Iartă-mă că v-am deranjat, domnule Zampa, dar jos, în
curte, e un om care vrea să vă vorbească.
― Cu mine?
― Da; cu dumneata.
― Cum e omul ăsta?
― Nu tocmai grozav.
― Bătrân, tânăr?
― Potrivit.
― Ce mutră are?
― Are faţa roşie şi părul galben.
― Drace! se gândi Zampa, o fi omul cu haina poloneză.
Şi zise repede lui Gât-Frânt.
― Spune-i să intre!
― Aici?
― Sigur!
Gât-Frânt fugi numaidecât şi se întoarse după un minut,
urmat de însuşi Rocambole, de omul cu haina poloneză şi cu
584
peruca gălbuie. Se ştie că Zampa nu-l văzuse pe marchizul de

Chamery niciodată deghizat sub altă formă.
Rocambole făcu un semn misterios portughezului.
― Du-te, zise el lui Gât-Frânt, domnul e un văr al meu care
vine să mă vadă în afaceri de familie.
Când Gât-Frânt plecă şi după ce Zampa închise uşa cu
prudenţă, acesta din urmă pierdu numaidecât atitudinea sa
protectoare.
În faţa omului cu haină poloneză, portughezul redeveni umil
şi supus ca totdeauna.
― Îmi pare rău, zise Rocambole ironic, că jucai rolul unui
duce când am intrat. Te întindeai în fotoliul ăsta ca un om care
are o rentă de câteva sute de mii de livre.
― He! he! zise Zampa cu modestie, dacă protecţia
dumneavoastră nu mi-ar fi în zadar, aş putea avea şi astea!
Rocambole şezu şi scoase din buzunar un jurnal.
― Ce e asta? întrebă portughezul.
― Asta e Gazeta Tribunalelor.
Zampa îl privi cu curiozitate pe Rocambole.
― Mi se pare, zise omul cu haina poloneză că i s-a întâmplat
o nenorocire curierului pe care contesa Artoff îl trimisese la
Odessa.
― Şi a murit?
― Dumnezeule! Da.
― Scrie în Gazeta Tribunalelor?
― Da. Stăpânul tău o să se întoarcă?
― L-aştept.
― Ei bine! când va veni, îi vei arăta jurnalul ăsta.
― Foarte bine! zise Zampa.
― Acum, continuă Rocambole, dă-mi câteva amănunte
asupra grajdurilor ducelui.
― Bucuros. Ducele are treizeci de cai.
― Din cine se compune personalul?
― Un picher, un vizitiu, opt rândaşi şi doi gromi.
― Cine e mai mare, picherul sau vizitiul?
― Picherul cumpără şi reformează cai.
― Şi vizitiul?...
― Vizitiul dă afară sau bagă rândaşi.
― Fără ştirea ducelui?
― Aproape totdeauna fără...
― Foarte bine. Cum stai cu vizitiul?
585
― Nici bine, nici rău.

― Cum aşa?
― E nou. A intrat azi de dimineaţă.
― Ce este?
― E englez neaoş. Un roşcovan burtos.
― Dar rândaşii?
― Am unul care mi-e devotat.
― Foarte bine; să aranjezi lucrurile în aşa fel încât să fie dat
afară unul din ei.
― Drace! cred că nu i-ar conveni deloc.
― Ce leafă are?
― O mie două sute pe an.
― Îi vei da zece ludovici şi promisiunea că-l bagi îndărăt după
opt zile.
― Sunt sigur că o să consimtă.
― Dacă nu se mulţumeşte cu atât, dublează suma.
― Pe urmă?
― Pe urmă să aranjezi lucrurile aşa ca John, un tânăr pe care
îl protejez eu, să-l înlocuiască pe rândaşul dat afară.
― Bine, voi face ca pentru protejatul meu.
Rocambole se ridică.
― Acum, termină el, vei examina fizionomia stăpânului tău
când se va întoarce, după ce va citi Gazeta Tribunalelor.
― Pe urmă vei veni în strada Suresnes. Mâine dimineaţă, să-
mi dai socoteală de tot ce s-a întâmplat.
Zampa îl conduse pe Rocambole până la uşă, salutându-l
respectuos. Apoi veni să se aşeze liniştit în acelaşi fotoliu, unde
mai fumă o ţigară.
După câteva minute, poarta cea mare a palatului se deschise
şi Zampa auzi trăsura ducelui duruind pe peron.
― Oh! oh! se gândi el, se mănâncă puţin la palatul de
Sallandrera.
Şi ieşi înaintea stăpânului său.
Domnul de Château-Mailly intră trist şi preocupat. Tot ce se
petrecuse la palat, nu-l sinchisea mult.
Când intră în sala de fumat, Zampa ţinea în mână Gazeta
Tribunalelor.
― Ce e aia? întrebă ducele.
Portughezul păru încurcat.
― Asta, zise el, e un jurnal pe care l-am cumpărat pentru
586
dumneavoastră.
― Pentru ce?
― Ah! zise Zampa, e o istorie întreagă.
― Să văd, zise ducele, aruncându-se într-un fotoliu.
― Am plecat imediat după dumneavoastră, zise Zampa şi am
intrat într-o cafenea, pe bulevard. Am pus mâna pe Gazeta
Tribunalelor, mi-am aruncat ochii pe ea şi imediat privirea îmi
fu atrasă de... un articol.
― Asupra cui?
― Asupra unui asasinat care a avut loc între Melun şi Paris,
în pădurea Senart.
― Ce mă interesează pe mine asasinatul ăsta?
-― Ah! drace! răspunse Zampa, mi s-a părut că victima
seamănă întocmai cu curierul pe care îl aşteptaţi
dumneavoastră.
Ducele tresări şi puse repede mâna pe jurnalul ce i-l întindea
Zampa.
Capitolul XI
Articolul din Gazeta Tribunalelor era conceput în termenii

următori.
„Un eveniment asupra căruia pare că domneşte cel mai

profund mister atrage în acest moment atenţia justiţiei.
Acum câteva zile, o trăsurică trasă de un cal viguros, se opri în
uşa unui han din Lieusaint, pe drumul dintre Melun şi Paris.
Un om cam de treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o bluză şi
purtând o barbă mare roşie, coborâse din trăsurică, cerând să i
se servească dejunul.
Puţin după aceea, un curier în livrea galbenă sosi la rândul lui,
cerând un cal de poştă. Hangiul n-avea nici un cal.
Conducătorul trăsurii, care de altfel spusese că se va culca la
Lieusaint, se oferi atunci curierului de a-l duce la Paris, cerând o
sumă de zece franci. Acesta primi; se puse calul la trăsurică, şi
îndată ce se întunecă, plecară.
Ce se întâmplase în timpul drumului? Nu o poate spune
nimeni. Dar chiar în aceeaşi noapte, cam pe la ora patru sau cinci
dimineaţa, trăsurica ajunse la bariera Charenton şi se opri la uşa
unei cârciumi, unde trag de obicei chirigii. Omul cu barba roşie
587
era singur. El predă calul băiatului de la grajd pretextând că are

să vorbească ceva cu cumnatul său, care zicea el, era funcţionar
la vamă.
Din momentul acesta nu l-a mai văzut nimeni.
Băiatul de la grajd, obosit de atâta aşteptare, s-a dus să se
culce; când s-a deşteptat de dimineaţă, calul era tot în grajd şi
trăsurica sub şopron. Ziua trecu repede, noaptea de asemenea,
dar nimeni n-a venit să reclame calul şi trăsurica.
Trăsurica n-avea nici un semn şi nu conţinea nici un obiect
care ar putea da cel mai mic detaliu despre proprietarul său.
Tocmai când s-a hotărât să se trimită calul şi trăsura la poliţie,
hangiul din Lieusaint, având afaceri la Paris, şi venind să
găzduiască la confratele său de la bariera Charenton, recunoscu
calul; trăsura şi semnalmentele pe care le dădu el asupra
conductorului se asemănau perfect cu acelea pe care le dăduse
băiatul de la grajd.
Funcţionalii de la vamă, interogaţi, şi-au adus aminte că l-au
văzut pe acelaşi om trecând pe la ora patru sau cinci dimineaţa.
El mergea pe jos, învelit într-o manta mare, cenuşie.
Mantaua aceasta, hangiul din Lieusaint pretinde că ar fi
văzut-o pe umerii curierului.
Ce s-a făcut cu acesta din urmă? Iată ce nu se ştie şi ceea ce
este important a se afla.
După cât se pare, asasinul este vizitiul trăsurii.
Dar, ceea ce doboară bănuielile acestea, e declaraţia formală
a curierului, la hanul din Lieusaint: să se întoarce la Paris
aproape lipsit de bani şi neavând în buzunar decât doisprezece
franci.
Întrebarea este, ce alt motiv decât furtul banilor l-a făcut pe
vizitiu să-l asasineze pe nenorocitul curier.
P.S. În momentul când punem ziarul sub presă, ne sosesc noi
amănunte: De două zile, autorităţile judiciare fac cercetări în
pădurea Senari. Ieri seară, corespondentul nostru ne scrie că s-a
descoperit într-un cuptor de var un cadavru complet gol şi că
oarecare semne particulare vor permite a-l recunoaşte. Cadavrul
acesta a fost aruncat în cuptorul de var cu faţa în jos, iar mâinile
şi picioarele sunt complet arse; dar spatele şi toată partea
superioară au rămas neatinse. S-a descoperit la umărul stâng,
aproape de gât, o împunsătură de formă triunghiulară,
asemănătoare cu aceea a unei săbii de luptă sau cu a unui
pumnal.
588
Un om special chemat să facă autopsia cadavrului, a constatat

că moartea poate să fie de patru sau cinci zile; ea a fost
rezultatul unei crime, care a fost făptuită cu ajutorul unui
pumnal.
Amănuntul acesta pare a dezvălui misterul odioasei crime. Din
toate acestea reiese că asasinatul a fost premeditat şi că omul cu
trăsurica a avut la el un stilet, armă destul de rară la oameni de
condiţia lui.
Piciorul drept al cadavrului poartă un tatuaj făcut cu iarbă de
puşcă.
Tatuajul acesta va permite desigur să se constate identitatea
cadavrului, care n-ar putea fi decât al curierului. Lipsa hainelor şi
rana aceea triunghiulară dau un caracter ciudat acestui
asasinat.
Cu toate cercetările minuţioase, tot nu s-au putut descoperi
veşmintele curierului.
Să sperăm că misterul acesta oribil nu va întârzia să iasă la
lumină şi că vinovatul nu va scăpa de cercetările justiţiei.
P.S. Cadavrul a fost transportat la Lieusaint unde va rămâne
timp de câteva zile.”
Când domnul de Château-Mailly isprăvi de citit articolul

acesta, rămase nemişcat şi împietrit.
Zampa îl observa pe ascuns.
― Domnul duce mă va scuza, zise el în sfârşit, dar am crezut
de datoria mea să-i arăt...
― Bine, îl întrerupse ducele cu bruscheţe.
El se aşeză la o masă şi scrise ducelui de Sallandrera
“Domnule duce,
E o adevărată fatalitate, care pare că urmăreşte acele
nenorocite acte din Odessa pe care le trimite ruda mea, colonelul
de Château-Mailly.
Întorcându-mă acasă am aflat că acel curier a fost asasinat în
pădurea Senart, la o mică distanţă de Lieusaint.
Mă tem ca nu cumva să fie chiar curierul meu, şi plec chiar
acum la Lieusaint, cu toată ora înaintată.
Orice s-a întâmplat, şi orice s-ar întâmpla, sper să găsesc
actele pe care vi le voi aduce mâine dimineaţă, căci mă duc şi mă
întorc fără să mă opresc.
589
Al dumneavoastră, respectuos,
Ducele de Château-Mailly.”
După ce termină de scris, ducele îi zise lui Zampa:

― Să te duci cu asta la palatul de Sallandrera.
― Bine. Să aştept răspuns?
― Nu e nevoie. De altfel când te vei întoarce eu voi fi plecat.
Şi ducele adăugă:
― Trimite-l pe vizitiu aici sus.
Zampa luă scrisoarea şi îşi zise:
„Nu ştiu dacă omul cu haina poloneză a prevăzut călătoria
aceasta a ducelui, dar sunt sigur că articolul acesta din Gazeta
Tribunalelor a produs mare efect. De altminteri nu e nici un
inconvenient dacă domnul duce vrea să facă o plimbare până la
Lieusaint; timpul e frumos.”
Şi Zampa intră în garaj unde Venture dădea ordine,
pregătindu-se să se culce.
― Domnule vizitiu, zise portughezul, urcă imediat. Domnul
duce vrea să-ţi vorbească.
Venture tresări, dar cu toate acestea îşi păstră sângele rece.
― Ah! răspunse el, numaidecât.
Zampa încălecă pe un cal şi alergă la palatul de Sallandrera;
noul vizitiu sui la duce.
Domnul de Château-Mailly tot mai ţinea în mână Gazeta
Tribunalelor şi părea dezolat.
― Williams, îi zise ducele, du-te şi înhamă la trăsură cei doi
cai irlandezi, ia şi pătura, căci nopţile sunt acum răcoroase.
Vizitiul se înclină, dar avu timpul să citească titlul jurnalului
pe care ducele îl ţinea în mână.
― Hm! se gândi el, mi se pare că tot Rocambole e amestecat şi
aici.
El plecă şi coborî la grajd, lăsând pe duce să-şi schimbe
costumul negru de gală, înlocuindu-l cu o haină pe care
obişnuia să o poarte în trăsură deschisă.
Venture intră în grajd, dădu ordin să se înhame cei doi cai
irlandezi la trăsură şi se strecură afară din curte ieşind din
palat pe portiţa care dădea în strada Ville l’Evêque.
El ştia că în strada aceea era un chioşc cu jurnale.
― Dă-mi Gazeta Tribunalelor, zise Venture, într-o
franţuzească stricată, punând o băncuţă pe taraba bătrânei
care vindea ziare.
590
― Poftim numărul cel din urmă, îi răspunse bătrâna.

Venture luă jurnalul şi plecă fără să mai aştepte să i se dea
restul. El se întoarse în grajd, se sprijini de un felinar şi începu
să citească jurnalul. Dar imediat atenţia sa fu atrasă de
articolul care-l emoţionase aşa de mult pe ducele de Château-
Mailly.
― Drace! îşi zise el, cred că ăsta e actul al doilea al dramei, al
cărui prim act l-am jucat eu. Am omorât pe Murillo pentru a
pune mâna pe scrisoarea contesei Artoff; s-a asasinat curierul
pentru a i se fura actele care veneau din Odessa.
Venture auzi vocea ducelui care striga în curte!
― Gata? unde e vizitiul?
Venture îşi băgă repede jurnalul în buzunar, îşi îmbrăcă
livreaua garnisită cu ciucuri şi ieşi înaintea ducelui.
Caii erau înhămaţi la trăsură.
Ducele puse în trăsură o pereche de pistoale, se sui cel dintâi
şi luă hăţurile.
― Urcă lângă mine, zise el vizitiului, care se pregătea să se
aşeze în urmă.
Portarul deschise amândouă porţile şi trăsura ieşi în stradă.
Dar, în loc să parcurgă bulevardul şi de acolo să ia drumul spre
Melun, ducele se îndreptă spre cartierul Saint-Honoré până la
biserica Saint-Philippe du Roule. Întoarse la dreapta şi intră în
strada Pépinière. Venture se întreba de ce ducele se duce prin
cartierul Saint-Honoré, deoarece drumul acesta nu conducea la
Lieusaint.
Dar tânărul duce opri caii în faţa palatului Artoff.
― Sună! zise el vizitiului în englezeşte.
Venture sări imediat jos şi trase de clopotul de la poartă.
Poarta se deschise.
― Intră la portar, continuă ducele şi cheamă-l încoace.
Portarul care nu se culcase încă, deoarece era numai ora
zece, ieşi grăbit din locuinţa lui la vocea sonoră a lui Venture.
Nu este nevoie să mai spunem că el nu îl recunoscuse deloc,
în livreaua sa, pe personajul care se prezentase la palat şi
întrebase dacă contele Artoff era în Paris.
Ducele zise portarului care se apropia cu şapca în mână:
― Cunoşti curierul pe care contesa Artoff l-a trimis în Rusia?
― Da, răspunse portarul, dar după cum am avut onoarea să
spun domnului duce azi de dimineaţă, curierul tot nu s-a
întors.
591
― Ştiu.
Porterul îl privi pe duce.
― Îl cunoşti de mult? repetă ducele.
― De mult!
― De când?
― Cam de vreo zece ani! Eu am stăruit să intre la domnul
conte.
― Foarte bine. Îl cunoşti bine?
Portarul păru foarte mirat de întrebarea aceasta, dar
răspunse:
― Am servit împreună. El era matelot la bordul corăbiei pe
care mă găseam şi eu în calitate de aghiotant.
― De minune! Ştii dacă avea vreun tatuaj?
― Da, la piciorul drept.
― Ce reprezenta tatuajul acesta?
― Un om gol până la brâu, încărcând un tun.
― Atâta tot?
― Nu, mai avea şi un semn reprezentând o inimă străpunsă
de o sabie.
― Bine, zise ducele, mulţumesc.
Apoi făcu un semn lui Venture, care se urcă lângă el, şi,
dând bice cailor, ducele o porni în direcţia străzii Saint-Lazare.
― Acum, înţeleg, murmură Venture, care îşi aduse aminte de
tatuajele menţionate în Gazeta Tribunalelor.
Ajungând la calea ferată de Est, ducele întoarse la dreapta şi
coborî bulevardul prin străzile Havre şi Ferme-des-Mathurins.
Apoi, cum la ora aceasta numărul trăsurilor era mult mai
mic ca în timpul zilei, şi cum de altminteri domnul de Château-
Mailly era un vizitiu excelent, dădu bice cailor şi în mai puţin de
douăzeci de minute ajunse la bariera Chareto.
Atunci domnul de Château-Mailly scoase ceasul:
― E unsprezece, îşi zise el. Lieusaint e la opt leghe departe de
aici. Acesta e un drum de două ore, căci a plouat şi e cam greu.
Venture tăcea. Şi, ca orice vizitiu cumsecade, nu îndrăznea
să vorbească cu stăpânul său.
Ducele, foarte preocupat, merse timp de aproape o oră pe
drumul Metanului părând că nu ia în seamă că mai avea un
tovarăş în trăsură.
În sfârşit, cum noaptea era întunecoasă şi drumul accidentat
din cauza ploii, zise dintr-o dată vizitiului
― Treci în locul meu şi condu trăsura.
592
El trecu la stânga şi dădu hăţurile vizitiului.

Acesta dădu bice cailor şi trăsura porni cu aceeaşi viteză ca
mai înainte.
La miezul nopţii ajunseră la Montgeron; şi, după o oră,
intrară în Lieusaint.
― O lumină slabă care străbătea obloanele unei căsuţe
situată în mijlocul satului servi ducelui de far.
Într-adevăr, aici era hanul, unde cu câteva zile înainte
intraseră unul după altul omul cu barba roşie şi curierul, şi din
care plecaseră amândoi cu trăsurică celui dintâi.
La zgomotul trăsurii, uşa hanului se deschise şi hangiul ieşi
în prag.
― Suntem la Lieusaint, nu-i aşa omule? întrebă ducele.
― Da, domnule.
Domnul de Château-Mailly coborî din trăsură, în timp ce
Venture bolborosea într-o franţuzească foarte originală,
întrebând dacă există un grajd şi ovăz pentru cai.
Apoi, ducele intră în han şi se aşeză la gura sobei, pe când
hangiul ajuta vizitiului să deshame caii. Când acesta se
întoarse, ducele îi zise:
― S-a întâmplat ceva important aici, zilele trecute?
― S-a comis un asasinat domnule.
― Asupra cui?
― Nu se ştie, deoarece cadavrul e desfigurat. Dar eu mi-am
zis că trebuie să fie curierul care a trecut pe aici.
― Ah! zise ducele, l-ai văzut pe acest curier?
― Da. A plecat chiar de la mine din han.
― Cum era?
― Înalt, frumos, voinic.
― De unde venea?
― El a zis că vine din Rusia.
― E chiar el, murmură ducele. Şi unde este cadavrul?
― Stă expus... dar nimeni n-a venit să-l recunoască.
― Unde este expus?
― Într-un coşar de fân pe drumul dinspre intrarea în sat.
― Poţi să mă conduci acolo?
― Da, domnule.
Şi hangiul adăugă:
― Domnul îl cunoaşte pe curier?
― Eu l-am trimis în Rusia.
Ducele pronunţă cuvintele acestea pe un ton îndurerat.
593
Hangiul luă un felinar şi îl aprinse.

Între timp, Venture, care isprăvise cu caii, intră în bucătăria
hanului.
― Vino cu mine, zise ducele.
Hangiul o luă înainte, ducele şi vizitiul său îl urmară.
Traversară toţi trei satul Lieusaint în toată lungimea lui şi
ajunseră la uşa coşarului de fân care nu era locuit, şi din care
răzbătea o lumină ce venea de la un felinar aprins.
Capitolul XII
Cadavrul era întins cu faţa în sus. Braţele, pieptul,

abdomenul, care suferiseră acţiunea distrugătoare a varului,
erau complet descompuse. Cât despre faţă, era de
nerecunoscut.
Coşarul de fân, ales ca loc de expunere în mod provizoriu, era
păzit de un jandarm.
Hangiul, care îi condusese pe duce şi pe vizitiul său, se
însărcină să îl prezinte acestui funcţionar al ordinii publice pe
cel căruia îi servea de interlocutor. Numele ducelui de Château-
Mailly, care fusese principalul acţionar al vânătorii din pădurea
Senart, îl făcu pe jandarm să scape şapca din mână.
Venture îl urmă pe duce cu un aer indiferent şi nimeni în
lume nu ar fi bănuit, văzându-i figura liniştită, că acorda o
mare importanţă acestei confruntări.
Ducele îşi stăpâni repulsia ce i-o inspira vederea cadavrului
şi se aplecă să examineze, la lumina felinarului pe care hangiul
îl ţinea în mână, piciorul drept pe care se aflau tatuajele.
Deodată făcu un pas înapoi şi scoase un ţipăt. Întocmai cum îi
declarase portarul contelui Artoff, nefericitul curier avea pe
piciorul drept un desen reprezentând un om gol până la brâu,
încărcând un tun, şi deasupra o inimă străpunsă de sabie. Nu
mai încăpea îndoială, cadavrul nu era altul decât acela al
curierului. Or, cadavrul fusese găsit gol şi era sigur, crima se
făptuise în scopul de jaf.
Cele două acte atât de importante pentru duce pentru că
după cum gândea el, ele trebuiau să fie chezăşia căsătoriei sale
cu domnişoara Conception de Sallandrera, fuseseră distruse
sau furate.
Aceasta fu întrebarea pe care şi-o pusese domnul de
594
Château-Mailly în primul şi în primul rând.

Dar Venture nu-i dădu timp să se întristeze şi nici să facă cel
mai mic comentariu în privinţa celor două acte.
El ridică fără să şovăie cadavrul, şi luând felinarul hangiului,
examină atent înţepătura triunghiulară care provocase moartea.
După o secundă de examinare, lăsă cadavrul să cadă pe
mormanul de paie, şi întorcându-se către duce, îi zise în
englezeşte:
― Eu recunosc rana şi ştiu şi cu ce armă a fost făcută.
Cuvintele acestea îl făcură pe duce să tresară, care dădu să-l
întrebe cu acea nerăbdare care provine dintr-o emoţie profundă.
Pretinsul vizitiu englez îl opri însă.
― Tăcere! îi zise el încet. Nici un cuvânt faţă de oamenii
aceştia.
― Omul acesta e chiar curierul, zise ducele către jandarm şi
hangiu, îl recunosc după semnele acestea.
Şi arătă tatuajele.
― Acum, adăugă el, poate fi înmormântat de îndată ce se
luminează.
― Ah! răspunse jandarmul, asta e treaba judecătorului de
pace şi a ajutorului său. Eu nu pot să fac nimic.
Ducele şi Venture ieşiră.
Nici hangiul, nici jandarmul nu înţeleseseră vorbele
schimbate între ducele de Château-Mailly şi vizitiul său. Nu
observaseră nici măcar mimica lui Venture.
De cum ieşiră din coşar şi se găsiră în unica stradă formată
din case ridicate în stânga şi în dreapta drumului mare,
Venture se apropie foarte familial de duce.
Hangiul mergea cu trei paşi înainte pentru a lumina drumul.
― Domnule duce, zise Venture, tot în englezeşte, daţi
declaraţia în timp ce eu am să înham caii la trăsură.
Ducele surprins de limbajul acesta mai mult decât familiar se
uită la vizitiu.
Venture îi susţinu privirea şi adăugă:
― Domnul duce poate să mă dea afară, căci sunt vizitiul său,
dar dacă ar voi să uite un moment umila mea profesiune şi m-
ar lăsa să vorbesc sincer, poate nu s-ar supăra...
― Bine, zise el, vorbeşte.
― Ah! aici nu, răspunse Venture.
― De ce?
― Pentru că am multe de spus.
595
Ducele, a cărui uimire creştea din ce în ce, îl privi pentru a

doua oară pe vizitiul său.
Venture rămase calm şi se mulţumi să şoptească:
― L-am recunoscut pe asasin, după forma rănii, şi domnul
duce va vedea dacă m-am înşelat. Dar îl rog pe domnul duce să
aştepte până ce vom pleca.
― Fie, zise ducele.
Domnul de Château-Mailly intră în han şi ceru un toc şi
cerneală. Apoi îi scrise judecătorului de pace, declarând că
recunoscuse cadavrul ca fiind al unui curier al său, adăugând
că asasinul a vrut să distrugă sau să fure un portofel care
conţinea o scrisoare voluminoasă expediată din Odessa la Paris
de către domnul de Château-Mailly, colonel în retragere şi
supus rus, domnului duce de Château-Mailly, piaţa Beauvau.
Ducele se punea între altele la dispoziţia autorităţilor pentru
informaţii mai amănunţite.
Pe când ducele scria, falsul englez înhăma caii la trăsură.
După zece minute, ducele puse doi ludovici în mâna
hangiului şi se sui în trăsură.
De-abia trecuse domnul de Château-Mailly de cea din urmă
casă din Lieusaint, când Venture, care sta în stânga sa ţinând
braţele încrucişate ca un vizitiu perfect şi lăsându-l pe stăpânul
său să conducă, îi zise:
― Domnul duce ar trebui să-mi dea mie biciul şi hăţurile.
Fraza aceasta fu rostită într-o franţuzească curată în
momentul când trăsura intra în pădure şi îl miră foarte mult pe
duce, care ştia că vizitiul său e englez get-beget.
Înainte ca ducele să-şi fi putut manifesta mirarea printr-un
cuvânt oarecare, Venture adăugă:
― Spun lucrul acesta, pentru că ceea ce vreau să vă
povestesc, domnule duce, poate să vă distreze puţin, şi cum
luna nu voieşte să ne ţină de urât şi deoarece n-avem drept
călăuză decât felinarele noastre, distracţiile pot fi supărătoare
pe o noapte întunecoasă şi pe un drum prost.
― Despre ce este vorba? zise ducele, uimit peste măsură de
accentul lui Venture.
― Domnule duce, răspunse Venture cu răceală luându-i
hăţurile din mână, caii dumneavoastră sunt prea iuţi pentru a fi
conduşi de un vizitiu emoţionat.
― Emoţionat? Eu?
― Veţi vedea numaidecât.
596
― Dar... de ce?
― Uitaţi-vă, zise Venture, vedeţi că vorbesc franţuzeşte ca un
adevărat francez ce sunt.
La aceste din urmă cuvinte ducele scoase un strigăt.
― Oh! nu vă temeţi de nimic, domnule conte, cu toate că
suntem în mijlocul pădurii Senart. Daţi-mi voie să vă spun că
n-am intenţia să vă asasinez şi nici măcar să vă jefuiesc şi
permiteţi-mi să vă spun, dacă nu cine sunt, cel puţin pentru ce
am intrat în slujba dumneavoastră, chiar în dimineaţa aceasta,
în calitate de vizitiu englez.
Mirarea nu-i îngădui ducelui să scoată vreun cuvânt.
― Domnule duce, cu toate că nu mi-aţi spus nimic şi cu toate
că nu sunt în serviciul dumneavoastră decât de cincisprezece
ore, ştiu jumătate din afacerile dumneavoastră.
― Tu! putu în sfârşit să exclame ducele.
― Sunteţi îndrăgostit de domnişoara Conception de
Sallandrera...
― Ce-ţi pasă, zise domnul de Château-Mailly cam răstit.
Dar Venture nu se descurajă deloc şi continuă foarte liniştit:
― Ascultaţi, domnule duce, suntem pe un drum pustiu, şi la
ora trei de dimineaţă nu poate să vă audă nimeni că vorbiţi aşa
de familiar cu vizitiul dumneavoastră. Dacă vă vorbesc astfel, e
pentru că ştiu exact în ce situaţie vă aflaţi şi mijlocul de a vă
scoate din încurcătură.
― Să vedem, zise ducele, încântat de vorbele lui Venture.
Acesta continuă:
― Să ne închipuim un moment că nu sunt vizitiul
dumneavoastră şi să vorbim sincer.
― Vorbeşte, te ascult.
― Sunteţi amorezat de domnişoara de Sallandrera, continuă
Venture.
― Aşa e.
― Anul trecut, contesa Artoff, o doamnă cumsecade, care
odinioară se numea Baccarat...
Ducele tresări.
― Ce! zise el, ştii...
― Asta e! Ştiu ceva mai mult încă: Contesa Artoff, zic, a cerut
mâna domnişoarei Conception pentru dumneavoastră.
― Şi asta e adevărat.
― E foarte adevărat de asemenea că aţi fost refuzat. Dar, de
când contesa Artoff a făcut cunoştinţă cu domnul de Château-
597
Mailly, rusul, ruda dumneavoastră, şi căreia acesta din urmă i-

a povestit o istorie, pe care n-o ştiu tocmai bine, dar care
stabileşte că dumneavoastră sunteţi acelaşi neam cu
Sallandrera...
― Dar cum ai putut să afli asta? întrebă ducele, a cărui
mirare trecuse peste orice margini.
― Printr-o scrisoare pe care contesa a adresat-o ducelui de
Sallandrera pe când era încă în Spania.
― Ai citit scrisoarea aceasta?
― Da.
― Dar ducele n-a primit-o deloc?
― Aşa e, şi tocmai din cauza aceasta am citit-o.
― Dar unde? De la cine?
Venture dădu o lovitură de bici calului din stânga care
începuse să tuşească, şi răspunse:
― Am scrisoarea aceasta în buzunar.
― Tu? zise ducele.
― Chiar eu.
― Dar cine eşti tu?
― Un om care vrea să vă scape de o primejdie sigură.
― Visez!... murmură domnul de Château-Mailly ameţit.
Venture adăugă:
― Domnule duce, există oameni pe care dumneavoastră nu-i
cunoaşteţi, şi care sunt interesaţi să nu va căsătoriţi cu
― Asta trebuie să fie, se gândi ducele, care îşi aduse aminte
de scrisorile nesincere ale domnişoarei Conception şi de
declaraţiile lui Zampa privitoare la acel rival închipuit protejat
de ducesă.
― Oh! zise Venture, pe oamenii aceştia nu-i cunoaşteţi şi nici
nu veţi putea să-i cunoaşteţi vreodată.
― Aşadar, tu îi cunoşti?
― Poate.
― Şi cine sunt?
― Mă iertaţi, domnule duce, vă voi spune mai târziu. E de
ajuns să ştiţi că ei sunt aceia care au împiedicat scrisoarea
contesei Artoff să ajungă în mâinile ducelui de Sallandrera şi au
făcut să fie asasinat curierul dumneavoastră, nu pentru a-i fura
o sumă mizerabilă, ci pentru a-i fura acele două acte pe care vi
le aducea.
― Aşadar, ştii cine sunt mizerabilii aceştia?
598
― Drace!
― Şi te-ai angajat la mine?
― Pentru a-i demasca, domnule duce.
― Dar, strigă domnul de Château-Mailly, ce interes te-a
împins la aceasta? Doar nu mă cunoşteai!
― Mă scuzaţi!
― Mă cunoşteai?
― Şi am cunoscut bine pe unul din prietenii dumneavoastră,
un englez pe care l-aţi văzut de multe ori, prieten şi cu domnul
duce, unchiul dumneavoastră.
Ducele tresări.
― Se numea sir Arthur Collins, adăugă Venture calm.
Câteva picături de sudoare apărură pe fruntea ducelui.
El îşi aminti deodată de doamna Fernand Rocher şi de rolul
odios pe care englezul aceste dubios pe nume sir Arthur Collins
a vrut să-l joace faţă de ea.
― Domnule duce, continuă Venture, vă voi scuti astăzi de alte
informaţii mai amănunţite asupra propriei mele persoane. Nu e
necesar, ar fi chiar vătămător intereselor dumneavoastră.
Trebuie să ştiţi numai atât că am fost însărcinat de oamenii
care voiesc cu orice preţ să vă împiedice să vă însuraţi cu
domnişoara Conception, să şterpelesc scrisoarea contesei Artoff.
― Ah! tu...
― Chiar eu.
― Şi scrisoarea?
― Am deschis-o.
― Foarte bine.
― O dată la curent cu situaţia, am trecut din tabăra inamică
în a dumneavoastră.
― Dar... în ce scop?
― Ah! Dumnezeule! răspunse Venture, nu o să vi-l ascund
mult timp: ca să câştig ceva bani.
Un surâs dispreţuitor flutură pe buzele tânărului duce.
Venture nu îi văzu surâsul, căci noaptea era întunecoasă, dar îl
ghici.
― Dumnezeule!... zise el, fiecare cu meseria lui. Eu mă ocup
cu secrete de familie.
― Haide, zise ducele, explică-te.
― Fără mine, răspunse Venture, domnul duce ar fi fost
aranjat, fără să ştie măcar de cine şi nu s-ar fi căsătorit
niciodată cu domnişoara Conception.
599
― Şi cu tine?...
― Dacă domnul duce ar urma sfaturile mele, şi dacă mi-ar da
puteri depline, cele două acte se vor găsi, şi căsătoria va avea
loc.
― Îmi promiţi?
― Drace! Eu nu mă apuc decât de afaceri sigure.
― Să vedem, ce sumă ceri?
― Un moment, zise Venture; înainte de a vorbi de bani,
trebuie să-mi faceţi o promisiune.
― Spune...
― Voi continua să fiu tot vizitiul dumneavoastră, şi cei
interesaţi nu vor trebui să afle de înţelegerea noastră!
― Fie.
― Domnul duce îmi dă cuvântul său de onoare?
― Ţi-l dau.
― Foarte bine. Între altele, domnul duce va face tot ce-l voi
sfătui eu?
― Da.
― Şi mai cu seamă, nu mă va întreba niciodată asupra
modului în care lucrez?
― Nu.
― Atunci, zise Venture, putem vorbi de bani.
― Să vedem! Cât ceri?
― He! he! murmură vizitiul. Am cincizeci şi şase de ani, şi nu
mai am poftă de lucru. Pentru a mă bucura de o bătrâneţe
dulce, am ţinut totdeauna să am o rentă de douăzeci şi cinci de
mii de livre.
― Adică, cinci sute de mii de franci?
― Dumnezeule! Da! Dar, se grăbi să adauge Venture, dacă
pare prea scump, domnul duce să-mi dea voie să-i fac cunoscut
că nu-i cer nimic înainte.
― Dar când?
― În seara căsătoriei sale cu domnişoara Sallandrera,
domnul duce îmi va asigura renta de douăzeci şi cinci de mii de
livre. Nu înainte.
― Fie, zise ducele, dacă îmi vei găsi actele furate.
― Se vor găsi...
― Şi dacă vei ajunge, să-i dovedeşti pe inamicii mei şi să-i
reduci la neputinţă.
― Oh! Cât despre asta, zise Venture, domnul duce poate să se
încreadă în mine.
600
― Ce o să faci?
Venture păru că se gândeşte un moment, apoi zise:
― Daca domnul duce mă crede, şi dacă doreşte să ajungă la
un rezultat bun, să mă lase să lucrez singur şi să nu mă întrebe
niciodată ce fac...
― Cum vrei, zise ducele, un singur lucru...
― Spuneţi, domnule duce.
― Îţi va trebui mult timp să găseşti actele?
― Tocmai asta nu pot spune domnului duce. Asta depinde...
― Dar... cam cât timp?
― Poate opt zile, poate mai mult, poate mai puţin.
Şi Venture tăcu şi dădu o lovitura de bici cailor.
Domnul de Château-Mailly visător, nu îndrăznea să-l mai
întrebe nimic.
Trăsura traversă în douăzeci de minute, căci caii mergeau ca
vântul, pădurea Senart, trecu pe la Montgeron, coborî
Villeneuve-Saint Georges şi într-un sfert de ceas ajunseră la
podul Charenton.
Începea să se lumineze de ziuă şi primele raze ale soarelui
străluceau în valurile nesfârşite ale Marnei.
― Uitaţi-vă, îi zise Venture domnului de Château-Mailly, una
din persoanele, care voieşte, cu orice preţ, să împiedice
căsătoria dumneavoastră cu domnişoara de Sallandrera, a fost
aruncată în apă chiar în acest râu, acum cinci ani. Persoana
aceasta a fost legată într-un sac.
― Şi nu s-a înecat?
― Nu. Era un om tânăr, ca de douăzeci şi patru de ani; a avut
prezenţa de spirit să taie sacul cu cuţitul, să iasă, să înoate şi
să se agaţe de o salcie după ce înotase o sută de metri. Vedeţi,
termină Venture, că oamenii ăştia sunt adversari destul de
serioşi pentru a vă gândi bine, cum am făcut şi eu, înainte de a
intra în luptă cu ei.
Şi pronunţând cuvintele acestea, Venture amuţi şi dădu bice
cailor. Puţin după aceasta, trăsura ajunse la barieră şi intră în
Paris.
Capitolul XIII
Când trăsura intră în curtea palatului, toţi dormeau încă la

domnul de Château-Mailly.
601
Ducele îl opri pe portar să sune clopoţelul care răspundea în

interior şi i-ar fi trezit pe oamenii săi. Se mulţumi să întrebe
dacă valetul său se întorsese în palat.
Portarul îi răspunse în mod afirmativ.
Venture încolăci hăţurile de biciul pe care îl puse în toc; dar
înainte să se dea jos, se aplecă la urechea stăpânului său şi-i
spuse:
― Nu vă încredeţi în toţi oamenii dumneavoastră.
― Nici în cameristul meu?
― Mai cu seamă în el; figura lui nu-mi place.
― Bine, zise ducele, în al cărui suflet se strecurase o
bănuială.
El urcă în camera sa de culcare, intrând în vârful picioarelor,
având intenţia să se culce fără să îl deştepte pe Zampa. Ducele
avea nevoie să fie singur şi să reflecteze asupra spuselor
pretinsului său vizitiu. Dar cum primele raze ale soarelui
luminau deja camera, privirea îi fu atrasă de o scrisoare aşezată
înadins pe masa de toaleta de lângă sobă.
Ducele tresări recunoscând pecetea cea mare de ceară neagră
cu armele de Sallandrera.
Scrisoarea aceasta o adusese Zampa, fără îndoială, ca
răspuns la scrisoarea pe care o scrisese în grabă domnul de
Château-Mailly.
Ducele rupse plicul cu oarecare emoţie: dar deodată, pe când
citea scrisoarea, privirea i se tulbură, se îngălbeni, se clătină şi
scrisoarea îi scăpă din mână.
Domnul duce de Sallandrera îi scria domnului de Château-
Mailly:
„Domnule duce,
O călătorie neprevăzută care ne este impusă, mie şi familiei
mele, precum şi nişte evenimente pe care nu vi le pot face
cunoscute ne silesc, pe mine şi pe ducesă, să părăsim Parisul
pentru câteva zile, şi să renunţăm la proiectele de alianţă
începute între noi.
V-aş fi recunoscător ducă nu aţi mai insista, şi vă rog,
domnule duce, să fiţi încredinţat de sentimentele mele distinse.
Textul acesta era scurt şi cuprinzător şi domnului de

Château-Mailly i se păru că se prăbuşeşte cerul peste el. Dar nu
602
scoase nici un strigăt, nu se înspăimântă, căci o speranţă îi

trecu prin minte, întocmai cum trăznetul străbate văzduhul...
Speranţa aceasta era Venture.
Oamenii care se tem foarte mult de situaţiile extreme sunt,
desigur, aceia care, sosind momentul teribil, se mobilizează cu o
energie înspăimântătoare.
Ducele, care cu o secundă înainte îşi pierduse cumpătul, îşi
recâştigă aproape instantaneu calmul şi prezenţa de spirit.
Ridică scrisoarea, o băgă în plic, o puse în buzunar, ieşi din
camera sa în vârful picioarelor, căci Zampa dormea în cabinetul
vecin, şi ajungând la o scară de serviciu, coborî la grajd.
Venture îşi reluase accentul englezesc şi îl ocăra pe un
rândaş stângaci care ţesăla alene cei doi cai care fuseseră
deshămaţi şi băgaţi în grajd.
Ducele se apropie de el.
Cum era foarte palid şi cu mersul nesigur, Venture ghici
imediat că stăpânul său primise o veste rea.
Ducele îi făcu semn; Venture îl înţelese, şi se depărtă de cai
după ce mai întâi îi zise unui rândaş:
― John, nu-ţi cunoşti meseria şi îmi îngrijeşti caii de cursă
cum ai îngriji nişte cai de tramcar. Ai putea să-ţi cauţi alt loc,
căci te trimit de unde ai venit chiar mâine.
― Cum doriţi, englezule! răspunse cu obrăznicie rândaşul.
Nu îl văzuse pe duce.
Acesta intră în boxa unei iepe de călărie pe care o iubea mai
mult. Venture îl urmă.
Apoi ducele scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse.
Venture o luă fără să scoată un cuvânt, o citi, apoi examină
cu atenţie pecetea şi plicul.
Ducele se uită peste peretele boxei pentru a vedea dacă
rândaşul nu trăgea cu urechea.
Dar rândaşul continua să spele picioarele cailor, îi învelea cu
flanele şi înjura ca un birjar.
― Domnule duce, zise încet Venture, ăsta e un adio în toată
regula; să nu vă daţi îndărăt şi să nu vă lăsaţi bătut.
― Dar, murmură ducele de Château-Mailly, asta e de
neînchipuit... Şi cine i-o fi spus ducelui, cine i-o fi împuiat
capul?
― Şi-au făcut meseria, cum ne-o vom face şi noi pe a
noastră...
Venture vorbea cu atâta siguranţă, încât inima ducelui se
603
umplu de speranţă.
Falsul vizitiu examina mereu cu atenţie pecetea şi plicul.
― Domnule duce, zise el într-un sfârşit, cine v-a adus
scrisoarea aceasta?
― Trebuie s-o fi adus cameristul meu.
― Zampa?
― Da, el trebuie s-o fi adus ieri seară după plecarea noastră.
― Ei bine, zise Venture cu răceală, dacă e aşa, cameristul
dumneavoastră vă trădează.
― El!... Zampa?
― Da, zise Venture.
― Cum? Cu ce l-ai putea bănui?
― Uite, replică vizitiul, examinaţi bine pecetea.
― Ei şi? zise ducele.
― Nu găsiţi urma puţin ştearsă?
― Într-adevăr.
― Iată de unde vine asta: Urma aceasta, aşa cum o vedeţi
aici, n-a fost făcută cu pecetea ducelui.
― Cu ce aşadar?
― Cu un tipar de ceară moale, luat după prima amprentă.
Scrisoarea a fost desfăcută şi închisă la loc. Oh! e foarte uşor,
adăugă Venture, şi trebuie să fii de meserie ca să cunoşti asta.
― Aşadar, omul acesta mă înşeală?
― Fără îndoială, domnule duce.
― Dar... pentru cine? În folosul cui?
― Dumnezeule, ştiu eu?... Foarte probabil că în folosul
duşmanilor misterioşi care opresc scrisorile contesei Artoff, şi le
fură pe acelea pe care le aduc curierii, căci...
Aici Venture se opri ca şi cum ar fi fost lovit de o inspiraţie
subită.
Ducele îl privi şi nu îndrăzni să-i tulbure gândurile.
― Căci, reluă falsul vizitiu, de unde ar fi ştiut duşmanii
dumneavoastră că contesa Artoff scria ducelui, de unde ar fi
ştiut că dumneavoastră aşteptaţi un curier de la Odessa... dacă
vreunul din cei ce vă înconjoară şi întră la orice oră la
dumneavoastră, nu i-ar fi înştiinţat, de toate astea.
― Aşa e, zise ducele.
Şi imediat îşi aduse aminte de manuscrisul care arsese în
lădiţă chiar în ziua când alergase la palatul de Sallandrera.
Ducele nu se mai îndoi câtuşi de puţin că însuşi Zampa, cu
intenţie, dăduse foc fumoarului.
604
Am să-l dau afară pe mizerabilul acesta, zise el cu un accent

de furie.
― Să nu faceţi asta! zise Venture.
― Pentru ce?
― Pentru că omul acesta ar putea să fie de folos.
― Un trădător!
Falsul vizitiu începu să surâdă
― Domnule duce, zise el, cu toată naivitatea unui om cinstit,
dacă asemeni mie, a trăit într-o lume de pungaşi, sigur că ştie
foarte bine să se ferească de un duşman, care se crede la
adăpost.
― Ce tot vorbeşti... murmură domnul Château-Mailly.
― Mă iertaţi, zise Venture încet, domnul duce va trebui să
facă ce voi zice eu.
― Fie! spune.
― Domnul duce se va sui în camera sa şi se va culca.
― Bine, pe urmă?
― Când Zampa va intra în camera dumneavoastră să vă
prefaceţi că sunteţi cuprins de o disperare violentă.
― Pe urmă?
― Pe urmă nimic, am eu grijă de Zampa.
― Şi să nu scriu nimic domnului de Sallandrera?
― Nimic!
― Dar pleacă.
― Lasă-l să plece.
― Nu înţeleg.
― Nu e nevoie, zise Venture cu obrăznicia omului care se ştie
indispensabil. Am planurile mele, şi de altminteri, ştiţi foarte
bine că am şi eu interes să vă însuraţi cu domnişoara de
Sallandrera.
― Aşa e, zise ducele, care începea să aibă o credinţă oarbă în
acest om care se manifestase într-un mod aşa de neaşteptat.
El se despărţi de Venture, hotărât să-i urmeze planurile.
Zampa întră în grajd la câteva minute după ce ducele ieşise
de acolo. Venture ieşise şi el pentru a se duce să se culce
liniştit.
Zampa nu îl găsi lângă cai decât pe rândaş. Se apropie de el
pe furiş şi îi făcu cu ochiul.
― Ei bine, zise el, ce este?
― Ce să fie! răspunse rândaşul, m-a dat afară.
― Vizitiul te-a dat afară?
605
― Chiar aşa, domnule Zampa.

― Foarte bine. Îi voi vorbi de tine domnului de Château-
Mailly şi după opt zile vei fi reangajat. Iată-ţi cei zece ludovici ai
tăi.
Şi Zampa puse într-adevăr zece piese de douăzeci de ludovici
în palma rândaşului. Acesta băgă banii în buzunar, îşi învârti
căciula de câteva ori în mână şi sfârşi prin a privi pe Zampa.
― Dar! îi zise el, pentru ce dracu mi-ai promis zece ludovici
dacă oi face să mă dea afară noul vizitiu?
― Pentru că, zise Zampa, vreau să bag pe o rudă de a mea în
locul tău.
― Aşa!
― Sigur!
― Dar dacă ruda dumitale îmi ia locul, atunci eu nu mai pot
să întru din nou în slujbă peste opt zile?
― Cum să nu!
― Păi cum?
― Peste opt zile, ruda mea, din rândaş, va fi făcut vizitiu, căci
vreau să-l dau afară pe englez.
Rândaşul îl salută pe Zampa cu cel mai profund respect,
mulţumindu-se cu explicaţia dată. Zampa murmură pentru
sine:
― Noul rândaş va intra mâine. Englezul ăsta e un neghiob, va
face ce voi zice eu.
*
* *
Cam pe la aceeaşi oră când domnul de Château-Mailly se

întorcea de la Lieusaint, şi deschisese scrisoarea pe care Zampa
o adusese în ajun pe la ora unsprezece seara de la palatul de
Sallandrera, falsul marchiz de Chamery se găsea la sir Williams.
Orbul era încă în pat, treaz însă, rezemat de mai multe perne
şi cu tăbliţa pe genunchi.
Rocambole sta lângă el, picior peste picior, cu ţigara în gură,
în atitudinea destinsă a omului căruia norocul i-a dat destul
pentru a nu face nimic.
Ucenicul îi povestea maestrului său ultima sa întâlnire cu
Conception, întâlnire ce avusese loc la două ore de la scena
dramatică ce se petrecuse între spaniolă şi tânărul duce, în
prezenţa ducelui de Sallandrera, ascuns în cabinetul de toaletă.
606
Orbul scrise pe tăbliţă:

„Ducele e complet distrus?”
― Absolut, dovadă scrisoarea pe care ducele de Sallandrera i-
a scris-o ieri seară.
„Şi Conception este încredinţată că tatăl său o va lua în
Franche-Comté?”
― Fireşte! ducele i-a scris lui Fabien, prea onoratul şi
neghiobul meu cumnat, următoarele cuvinte:
„Scumpul meu viconte,

În întrevederea noastră de ieri, din cauza unor grave afaceri
familiale, n-am putut să-ţi precizez ziua când aş putea să te
însoţesc în Franche-Comté pentru a vizita castelul din Haut-Pas,
al cărui preţ şi situaţie pitorească m-au fermecat dar acum nu mă
mai reţine nimic.
Sunt la ordinele dumitale, şi dacă vicontesa d’Asmolles ar
binevoi să vină cu noi, soţia şi fiica mea ar fi încântate.
Al dumitale pentru totdeauna,
― Ei bine? zise Rocambole, ce zici de asta?

„L-ai văzut pe Fabien?”
― Acum am plecat de la el.
„Ce a zis?”
― El e gata, ca şi Blanche, să plece mâine. Mă iubesc prea
mult ca să procedeze altcumva.
„Fabien i-a scris ducelui?”
― Da.
„Când o revezi pe Conception?”
― În seara asta.
Sir Williams rămase gânditor un moment, apoi continuă:
„Nu ştii nimic despre Venture?”
― Nimic, şi asta mă îngrijorează.
„Şi pe mine”, scrise orbul. Şi după ce se gândi din nou scrise:
„Afurisitul ne-a mai trădat o dată, şi ar putea foarte bine să ne
trădeze şi de data asta.”
― Şi mie mi-e teamă de el.
„Din fericire, îi va fi greu să afle cheia enigmei. Baccarat a
plecat...”
― Aşa e.
607
„Dar, în orice caz, trebuie să scăpăm o dată de duce.”

Rocambole tresări.
― Presupun, unchiule, că o să-mi spui care e planul tău,
deoarece nu doreşti să-i însoţesc pe Fabien şi pe ducele de
Sallandrera. Să intru, chiar de mâine, ca rândaş la domnul de
Château-Mailly?
„Nu-ţi spun, făcu orbul semn din cap.”
― De ce?
„Pentru cu tu eşti pentru mine tot un tânăr zăpăcit şi nu
trebuie să-ţi încredinţez planul decât la ora punerii lui în
aplicare.”
― Îţi mulţumesc de încredere.
Şi Rocambole se ridică şi îl privi pe sir Williams care continua
să scrie pe tăbliţa sa:
„Pentru astăzi e destul, poţi să te odihneşti pe laurii victoriei
tale; trăieşte astăzi ca un adevărat gentilom, care n-are altă grijă
decât să cheltuiască în stânga şi în dreapta. Coboară la sora ta
şi cere-i să prânzeşti.”
― Bun! şi pe urmă?
„Pe urmă... du-te să te plimbi.”
― Şi apoi?
„Te vei duce la club să joci cărţi.”
― Unchiule, zise Rocambole, mi se pare că îţi baţi joc de
mine.
„Da,” făcu sir Williams din cap.
Între timp adăugă pe tăbliţă:
„După masă şi înainte de a merge la Conception, te vei sui aici
şi îţi voi spune de ce ducele de Château-Mailly are nevoie de un
rândaş... Bună seara!”
― Bună seara, unchiule.
Rocambole se ridică, strânse mâna hidosului său sfătuitor şi
coborî la vicontesa d’Asmolles. Era ora mesei.
― Scumpul meu amic, îi zise Fabien aşezându-se la masă, aş
putea să-ţi pun o întrebare?
― De ce nu?!
― Tu ai ţinut ca să vând castelul de Haut-Pas domnului de
Sallandrera?
― Sigur.
― Tu ţii de asemenea să plecăm chiar mâine ca să facem
onorurile ducelui?
― Fireşte.
608
― Tu ţii mai cu seamă ca domnişoara Conception să vină şi

ea...
― Natural.
― Atunci, de ce nu vrei să vii şi tu cu noi?
― Greşeşti.
― Cum! vii cu noi?
― Ba nu, ne vom întâlni acolo.
― Ciudat.
― Deloc. În timpul celor patru sau cinci zile cât voi fi departe
de voi, veţi avea timpul să vorbiţi de mine.
Vicontesa surâse; ea era femeie şi înţelesese..
― Fratele meu, zise ea, e un diplomat; el ne numeşte
ambasadorii săi.
*
* *
Rocambole urmă întocmai programul lui sir Williams. După o

oră se sui pe cal, făcu o partidă la club, prânzi în familie şi apoi
se duse la orb.
― Ei bine! unchiule, îi zise el, vrei să-mi spui pentru ce
trebuie să mă angajez ca rândaş la de Château-Mailly?
„Ştii ce este ‹‹cărbunele››?”
― Cărbunele, zise Rocambole, este o boală mortală la rasa
bovină şi la cai.
― Şi la oameni, adăugă sir Williams, ale cărui trăsături
hidoase se luminară de un surâs crud.
Capitolul XIV
În aceeaşi seară, pe la ora unsprezece, un strângător de

zdrenţe, cu coşul în spate şi felinarul în mână, mergea încet, pe
bulevardul Invalizilor, vorbind de unul singur:
― Nu-ţi închipui cât de folositor este, mai cu seamă pentru
un om ca mine, să meargă la teatru. Teatrul este plin de
învăţăminte. Dacă nu l-aş fi văzut pe domnul de Frédéric în
rolul său de strângător de zdrenţe, mai mult ca sigur că nu aş fi
putut să îndeplinesc acum rolul acesta. Sunt în momentul
acesta un artist strângător de zdrenţe, în adevăratul înţeles al
609
cuvântului.
Şi strângătorul de zdrenţe aruncă o privire admirativă asupra
zdrenţelor care-l acopereau.
Apoi continuă:
― Sigur, un hoţ, când vrea să fie în siguranţă, n-are decât să
se ascundă într-un corp de gardă în casa unui comisar de
poliţie. Toată lumea îl va căuta pretutindeni, numai acolo nu.
Or, amicul meu Rocambole s-a întâlnit cu văduva Fipart
deghizată în strângătoare de zdrenţe; aş putea să risc şi eu
travestirea aceasta fără cel mai mic pericol.
L-aţi putut recunoaşte, după monologul acesta, pe Venture.
Împieliţatul avea dreptate, amintindu-şi de celebra
melodramă a Strângătorului de zdrenţe. Costumul respingător
al strângătorului de zdrenţe fusese copiat atât de bine de
celebrul comedian, încât ai fi jurat că e un adevărat strângător
de zdrenţe.
Venture în zdrenţele lui nu semăna deloc cu noul vizitiu al
domnului de Château-Mailly, care vizitiu, la rândul său, nu
semăna nici el cu domnul Ionatas, chiriaşul camerei mobilate
din piaţa Belhomme.
Strângătorul de zdrenţe urcă bulevardul până la colţul străzii
Babylone, se aşeză pe bancă, scoase pipa din buzunar, o umplu
cu tutun, şi după ce o aprinse, îşi urmă monologul.
― Să vedem, îşi zise el, cred că e bine să analizez faptele şi să
trec lucrurile în revistă. Să începem: a început o luptă nostimă
pentru domnişoara Conception de Sallandrera, moştenitoarea
unui mare ducat spaniol şi a câtorva milioane. Cine sunt acum
luptătorii? Domnul de Château-Mailly şi Rocambole. Dar,
continuă Venture, care era tare la logică, Rocambole luptă
pentru el, sau luptă pentru altul? Asta este întrebarea. În
primul caz, cum se numeşte el şi în a cui piele a intrat? Iată
ceea ce nu ştiu şi ceea ce trebuie neapărat să ştiu. În al doilea
caz, cu ce adversar serios avem de a face? De douăzeci şi patru
de ore caut să înţeleg şi nu ghicesc deloc. Nu se cunoaşte nici
un pretendent la mâna domnişoarei Conception, nici un
pretendent serios. Dar mama Fipart l-a văzut pe Rocambole pe
bulevardul acesta, la miezul nopţii. De unde ieşea el? Pe legea
mea, chiar dacă ar trebui să stau opt nopţi la rând aici, tot voi
vedea dacă intră sau iese cineva pe poarta palatului de
Sallandrera.
Şi Venture începu să măsoare bulevardul, când apropiindu-
610
se de chei, când coborând spre râu, dar nepierzând nici o clipă

din ochi grajdurile palatului de Sallandrera.
Către miezul nopţii auzi un zgomot de paşi grăbiţi care venea
dinspre chei.
În acelaşi timp văzu un servitor îmbrăcat într-o livrea, care
urca bulevardul fluierând o arie populară. Lacheul trecu pe
lângă el, fluierând mereu, grăbi pasul şi intră în strada
Babylone, dar se întoarse numaidecât şi intră în grădină,
dispărând ca o fantomă.
Portiţa se deschisese şi se închisese în urma lui.
„Oh! oh! zise Venture, poate că este însuşi Rocambole? În
orice caz, domnişoara Conception mi se pare cam uşuratică
dacă îl primeşte pe amantul său la o asemenea oră şi într-un
asemenea costum.”
Şi îşi continuă plimbarea sa adăugând:
„Or, dacă nu este Rocambole în persoană, poate este unul
din oamenii săi; dar în orice caz, ăsta nu e un servitor al
palatului.”
Aceste trei ipoteze erau deopotrivă de luat în consideraţie.
Trecu o oră, dar nu ieşi nimeni.
Venture începu să-şi piardă răbdarea.
„Ah! pe legea mea! îşi zise el, am să stau toată noaptea dacă
va trebui.”
Îşi stinse felinarul şi se culcă pe marginea râului, în dreptul
portiţei, ca un om beat, dar cu urechea lipită de pământ ca să
distingă şi cele mai mici zgomote. După câteva secunde i se
păru că aude paşi venind dinspre grădină.
Închise ochii şi scoase un sforăit puternic din piept. Poarta se
deschise aproape imediat.
Venture deschise un ochi şi cum noaptea nu era tocmai
întunecoasă putu să vadă două umbre ieşind pe poartă. Una
era a servitorului, cealaltă a negrului domnişoarei Conception.
Servitorul întinse mâna către negru şi zise:
― Ţine asta pentru tine.
Venture auzi o dată cu vorbele acestea şi un sunet metalic,
acela al aurului.
Negru răspunse respectuos:
― Mulţumesc, domnule marchiz.
Poarta se deschise şi servitorul ieşind din bulevard se izbi de
Venture atât de tare încât era cât pe-aci să cadă.
― Beţivule! zise el, continuându-şi drumul.
611
― Drace! murmură falsul strângător de zdrenţe ridicându-se

pe jumătate, ca un om deşteptat brusc din somn, nu te-ai
gândit de astă dată să-ţi schimbi şi vocea; e chiar vocea aceea
care mi-a dat instrucţiuni înainte de a pleca în Spania. Ah! eşti
servitor şi intri la miezul nopţii pe portiţa palatului şi te mai
cheamă şi marchiz! Ia stai aşa!
Venture se ridică, puse coşul pe spate, îşi luă felinarul şi îl
aprinse.
Rocambole, căci el era, îşi continuă drumul spre chei. Dar
Venture care era iute de picior îl urma la cincizeci de paşi.
Falsul servitor parcurse bulevardul, trecu podul Concorde şi
piaţa cu acelaşi nume şi se îndreptă spre strada Royale.
Atunci Venture grăbi pasul de teamă să nu-l piardă din
vedere.
Ajuns în cartierul Saint-Honoré, servitorul o apucă pe strada
Madeleine şi apoi pe strada Suresnes.
Strângătorul se apropiase aşa de mult de el încât era la
treizeci de paşi când, o poartă se deschise şi se închise în urma
servitorului.
― Bun! zise Venture, ştiu unde locuieşti, fie chiar dacă aici îţi
schimbi numai costumul, domnule marchiz, şi asta o s-o aflu
eu.
Venture îşi stinse din nou felinarul şi se instală într-un gang.
Se aşeză pe o piatră şi aşteptă. Era aproape ora două dimineaţă.
Falsul strângător de zdrenţe îşi îndreptase privirea spre
faţada casei.
― Dacă locuieşte la etajul de jos, îşi zise el, voi vedea lumină.
Şi, într-adevăr, cam după trei minute de la închiderea porţii
după Rocambole, ferestrele subsolului se luminară discret: apoi
o lumină începu să apară şi să dispară în dosul perdelelor.
Ferestrele rămaseră luminate aproape o oră, apoi lumina se
stinse. Venture aştepta la postul său de observaţie.
„Sau locuieşti aici, se gândi banditul, sau vii numai să-ţi
schimbi costumul. În primul caz te vei culca; în al doilea nu vei
întârzia să ieşi. Aşa că am să aştept mai departe.”
Dar Venture aşteptă în zadar, căci el nu ştia că acea casă
avea două porţi. La cea de-a doua, prin care Rocambole nu intra
niciodată şi prin care ieşea totdeauna, îl aştepta cupeul. Astfel,
cu privirea fixată asupra primei porţi, Venture nu dădu nici o
atenţie celei de a doua, prin care ieşi un om înfăşurat într-o
manta.
612
Omul acesta se urcă într-o trăsură, făcu un semn vizitiului şi

se depărtă.
Venture aşteptă o oră.
„Haide! îşi zise el, ştiu acum pe cine am urmărit. Aici şade
domnul marchiz la domiciliul său legal sau politic. Voi vedea
mâine seară, când voi pune mâna pe acele faimoase acte, căci
sunt sigur că el nu le-a ars. Rocambole nu e omul care să
distrugă nişte hârtii care valorează mai mult decât un lingou de
aur.”
Şi falsul strângător de zdrenţe se depărtă foarte liniştit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A doua zi, cam pe la ora opt dimineaţă, un comisionar se
prezentă în strada Suresnes. Comisionarul acesta era tot
Venture, Venture îmbrăcat într-o haină albastră, având pe cap o
şapcă care îi acoperea fruntea şi sub care se vedea un păr roşu
la fel cu al omului cu haina poloneză.
El avea o scrisoare în mână şi întră în odaia portarului cu
aerul stângaci al unui provincial venit de curând în Paris.
― Domnul marchiz? întrebă Venture.
Portarul, care îşi citea foarte grav ziarul spre a fi la curent cu
politica, ridică capul, îl măsură pe comisionar de sus până jos şi
îi zise:
― Domnul marchiz! Care marchiz?
― Ah! zise cu naivitate comisionarul, nu-i ştiu numele. O
doamnă m-a oprit în colţul străzii Madeleine şi mi-a dat
scrisoarea aceasta s-o aduc aici.
― Nu şade nici un marchiz în casa asta.
Răspunsul acesta îl făcu pe Venture să tresară.
― Un marchiz tânăr, slăbănog, blond, care locuieşte în
subsol.
― În subsolul din curte sau cel din stradă?
― În cel din curte.
― Acolo şade domnul Frédéric. Nu-l cunosc sub alt nume; el
nu e marchiz, răspunse portarul, care fără îndoială, avea ordine
stricte în această privinţă.
La auzul acestor cuvinte, Venture rămase cu gura căscată.
― Oh! continuă falsul comisionar, sunt sigur că s-a
recomandat ca marchiz doamnei aceleia.
― Se poate, zise portarul.
― Ei bine! E aici domnul acesta?...
613
― Nu.
― Cum? A plecat?
― A plecat în călătorie pentru opt zile.
― De când?
― De o oră.
Venture salută şi se retrase, dar îl măsură pe portar ca şi
cum ar fi vrut să ghicească dacă spunea adevărul sau nu.
În acelaşi timp aruncă repede o privire în curte şi tresări.
Curtea i se păru mai largă şi mai lungă decât casa. Plecă şi zări
poarta a doua deschisă. Aceasta îi fu de ajuns ca să ghicească
totul.
„Sunt un prost şi un neîndemânatic, îşi zise el, am fost tras
pe sfoară noaptea aceasta. Marchizul meu a intrat pe o poartă şi
a ieşit pe alta. Pe el l-am văzut eu suindu-se în cupeu. Ah! Ah!
mai spuse Venture, amicul Rocambole îmi pare că lucrează pe
socoteala lui; se duce noaptea la palatul de Sallandrera şi are
un cupeu şi doi cai...”
Pretinsul comisionar plecase cum venise, nevoind să lase
scrisoarea, care de altminteri nu era decât un plic fără adresă.
Apoi luă drumul spre strada Madeleine, coti în strada Fronchet
şi se îndreptă spre strada Pépinière şi pasajul Soleil. Pasajul
Soleil cuprinde câteva hoteluri mici, mobilate, unde locuiesc
lucrători, comisionari şi chiar câţiva funcţionari de la
magazinele de primprejur.
Venture intră într-unul din aceste hoteluri, luă o cheie ce era
atârnată în odaia portarului, şi se sui la al şaselea etaj, unde
intră într-o odăiţă mobilată cu o masă, două scaune şi cu un
geamantan voluminos.
„Nu şi-ar închipui nimeni niciodată, îşi zise el, aruncând o
privire dispreţuitoare asupra acestui mobilier, că aici locuieşte
un om care are douăzeci şi mai bine de mii de franci economisiţi
şi care e în perspectiva unei apropiate moşteniri de douăzeci şi
cinci de mii de livre, de rentă.”
Vorbind astfel, Venture se dezbrăcă din cap până în picioare,
deschise geamantanul şi scoase din el o redingotă, un pantalon
negru şi o vestă de caşmir. Toate acestea erau puţin cam
mototolite, dar când le îmbrăcă, căpătă înfăţişarea unui
comerciant cumsecade care aleargă în piaţă să cumpere
mărunţişuri.
Casa din pasajul Soleil era construită ca toate casele vechi
din Paris, adică avea două scări care se uneau la etajul de sus
614
formând una singură. Una din aceste scări, aceea pe care se

urcase Venture, începea chiar din pasaj; cealaltă, care pornea
de la al cincilea etaj, cobora în strada Pépinière. Falsul
comisionar coborî în strada Pépinière prin această din urmă
scară, trecu în strada d’Anjou Saint-Honoré şi opri o trăsură.
― Liber! zise birjarul, deschizând grăbit portiera. Unde
trebuie să vă duc?
― La Gros-Caillou.
― Ce stradă?
― Strada Bisericii nr. 5, lângă şcoala militară. Iute! Te
cinstesc...
― Ştiu! zise vizitiul care se urcă pe capră biciuindu-şi calul.
După o jumătate de ceas Venture ajunse în strada Bisericii,
la casa cu numărul 5. Casa aceasta, cu două etaje, avea un
aspect foarte onest, şi portarul îşi arătă mutra prin fereastra
întredeschisă.
― Ei bine! amice, zise Venture, cum vă împăcaţi cu mama?
― E o femeie bună, domnule, răspunse portarul salutând
până la pământ. Soţia mea i-a făcut azi menajul şi i-a adus
câteva provizii, şi zice că e blândă ca un miel.
Venture îl privi pe portar surâzând şi clipind uşor din ochi.
― Biata femeie! murmură el, a muncit destul, aşa că are
acum dreptul să se odihnească. Am fost opt copii, crede-mă, ea
ne-a crescut pe toţi.
― Se poate, zise portarul.
― Dar, continuă Venture, mi-e teamă că nefăcând nimic s-ar
putea plictisi...
― Se poate şi asta, domnule.
― Oamenii care au muncit mereu, vezi, acestora le place
lucrul, cum altora le plac petrecerile.
― Ah! fireşte!...
― Şi dacă aş putea să-i găsesc o căsuţă drăguţă, ceva, ca un
hotel, de exemplu!
― Uite!... zise portarul, tocmai ăsta e de vânzare...
― Ei aş! zise Venture, care văzuse deja un bilet deasupra
porţii.
― Proprietara, continua portarul, vrea să se retragă, şi caută
să scape de chiriaşi...
― E scump?
― Aproape nimic: opt mii de franci.
― Câte camere are?
615
― Şaisprezece.
― Impozitul e plătit?
― Încă pentru şase ani. O mie cinci sute de ludovici venit.
Clientelă bună. Numai femei de subofiţeri. Niciodată nu rămâne
vreo cameră goală.
― Ei bine! zise Venture, mă duc să o văd pe mama şi când
mă întorc mai vorbim.
Şi Venture urcă la primul etaj al hotelului şi bătu Ia uşa din
dreapta.
― Intră! uşa e deschisă, strigă o voce răguşită dinăuntru.
Venture deschise uşa şi intră într-o odaie frumos mobilată,
alături de care se afla o bucătărie. Mobilele erau de nuc şi
perdelele de damasc albastru. O canapea şi patru fotolii
completau mobilierul.
Pe canapea stătea o femeie îmbrăcată în negru de sus până
jos, ca o lucrătoare din provincie. Avea alături o tabacheră de
argint şi citea un ziar cu ochelarii pe nas. Ai fi zis că e cea mai
cinstită femeie din lume.
― Drace! strigă Venture încântat de poziţia bătrânei, ai aerul
unei patroane distinse. Şi când te gândeşti că toţi de aici te iau
drept văduva Brisedoux, născută Bayeux, de fel din Normandia,
fostă vânzătoare de fructe şi mama domnului Honoré
Brisedoux, băcan pe piaţa Parisului!
Şi, sfârşind această tiradă pompoasă, Venture se aşeză lângă
văduva Fipart, care, după cum se vede, se metamorfozase
radical.
Capitolul XV
Cum se face că văduva Fipart, pe care o lăsasem la

Clignancourt, într-o colibă, înfăşurată în zdrenţele sale, fără alte
mijloace de existenţă decât coşul şi cârligul său, se găsea în
strada Bisericii, în costumul în care am văzut-o?
Vom explica lucrul acesta în câteva cuvinte.
De când deschisese scrisoarea contesei Artoff către ducele de
Sallandrera, şi se găsea, graţie câtorva desluşiri pe care i le
dăduse văduva Fipart, pe urma vastei intrigi urzită de
Rocambole, Venture înţelesese că e neapărată nevoie să plece
din Clignancourt şi, ca să zicem aşa, să o sechestreze pe oribila
bătrână. Într-adevăr, se putea ca Rocambole să o găsească şi să
616
o silească să mărturisească unde se află el, Venture.

De altă parte, ura pe care această bătrână o manifesta
pentru fiul său adoptiv era un lucru preţios în împrejurările de
faţă şi Venture înţelese numaidecât că văduva Fipart i-ar putea
fi de mare folos, dacă nu absolut necesară a stabili pentru
domnul de Château-Mailly identitatea adversarului său
Rocambole. Astfel chiar în ajun, de când se găsea în serviciul
domnului de Château-Mailly ca vizitiu, Venture se gândise la
Gros-Caillou ca fiind singurul cartier din Paris unde Rocambole
nu s-ar fi gândit niciodată să o caute pe mama Fipart, în cazul
când n-ar fi fost convins de moartea ei. Aşadar, se hotărî
imediat să găsească o locuinţă convenabilă pentru bătrână
strângătoare de zdrenţe. După o oră de cercetări el găsi o
cameră mobilată în strada Bisericii, eliberată chiar în aceeaşi
dimineaţă de un maestru croitor de regiment, care plecase cu
batalionul său. Venture se dase drept un băcan cinstit care o
aştepta pe mama sa să sosească din provincie.
― Va rămâne cu mine, zise el portarului, îi voi îndulci
puţinele zile care i-au rămas; dar cum locuinţa pe care vreau să
i-o pregătesc deasupra prăvăliei mele nu este încă aranjată, o să
locuiască câteva zile într-o cameră mobilată.
Venture termină prin a plăti chiria pe cincisprezece zile
înainte; dădu douăzeci de franci bacşiş portarului şi îi promise
cincisprezece franci pentru a-i face menajul mamei sale; în
sfârşit, se duse la Clignancourt şi o aduse singur, împreună cu
o legătură cu boarfe cumpărate de la primul magazin pe care îl
întâlni în drum. Două zile după aceasta, văduva Fipart, foarte
încântată, sta în camera mobilată din strada Bisericii care,
pentru ea era un adevărat palat.
― Ei bine! mamă, îi zise Venture, aşezându-se lângă ea, cum
ai petrecut ziua de azi?
― Mi se pare că am băut prea mult, răspunse bătrâna.
― Asta e! răspunse Venture, vrei să te apuci iar de beţie?
― Cum, n-am băut nici o ceaşcă de rachiu, pentru că mi-ai
spus că trebuie să mă respect. Am luat cafeaua ca o marchiză şi
atâta tot.
― Atunci, de ce spui că te-ai îmbătat?
― Vreau să spun adică... îmi pare că visez.
― Ah! nu înţeleg... Tu crezi că visezi...
― Tocmai...
― Ei bine! zise Venture, să vorbim acum de altceva.
617
― Vrei să-mi asiguri vreun venit?

― Posibil.
Văduva îşi holbă ochii mici şi roşi.
― Ah! mamă, zise Venture cu bunătate, nu ştii ce noroc a
căzut pe capul tău!
― Vreo moştenire?
― Cam aşa ceva...
Şi cum văduva Fipart nu părea în nici un fel mirată, Venture
adăugă:
― Îţi place cartierul acesta?
― E încântător. E plin de militari... şi mie îmi plac militarii.
― Dar casa asta, îţi place?
― Ah! strigă bătrână cu vocea tremurând de emoţie, ce vrei să
mor de bucurie?
― Ascultă, continuă Venture, hotelul ăsta e de vânzare, vreau
să-l cumpăr şi tu să îngrijeşti de veniturile lui.
― Milostive Doamne! O să înnebunesc...
― Şi dacă sunt mulţumit de tine, îl trec pe numele tău.
Vorbele acestea, în loc să o umple de bucurie pe văduva
Fipart, produseră asupra ei un efect cu totul opus. Văduva
nenorocitului Nicolo era o femeie înţeleaptă încât înţelese
imediat că dacă Venture îi dădea mult, avea de gând să îi ceară
şi mai mult. Îşi ridică ochelarii pe frunte, puse ziarul la o parte,
deschise tabachera de argint, luă tabac, îl trase pe nas şi zise
liniştită:
― Să vedem: mi se pare că ai nevoie de mama Fipart.
― Fireşte!
― Ei bine, să vorbim!
― Fie, să vorbim.
― Îmi dai mie casa asta?
― Drace! zise Venture, mergi prea departe, mamă.
― Ascultă... îmi pui totul pe numele meu, nu e aşa?
― Aşa e.
― Bun. Acum, să vedem ce trebuie să fac că să câştig toate
astea. Dacă e scump, am să mă mai gândesc.
― Să-ţi explic.
― Te ascult.
― Ţi-aduci aminte de răposatul Nicolo?
― Vai! murmură bătrâna, ducându-şi batista la ochi.
― Am auzit, continuă Venture, că bietul Nicolo a fost
executat.
618
― Vai! L-au executai numaidecât. Şi cu toate astea era

nevinovat.
― Ştiu.
― Dar numai canalia aceea de Rocambole m-a făcut să cred
că bietul meu Nicolo era vinovat... O femeie geloasă vezi tu, e
capabilă de orice.
― Şi pe urmă, zise Venture, ţi-a dat zece mii de franci.
― O! nu-mi mai vorbi de asta.
― Ba nu. Asta e un detaliu foarte important.
― Bun! zise văduva Fipart, dar de ce-mi vorbeşti de Nicolo? E
nevoie ca acum să-i mai pângărim memoria?...
― Trebuie. Poate că într-o zi o să am nevoie de mărturia ta.
― Împotriva cui?
― Împotriva lui Rocambole.
― Oh! afurisitul! murmură văduva Fipart cu mânie, aş dori
bucuros să-l văd şi pe el executat.
― Tocmai asta voiam să-ţi propun şi eu; dacă vrei să ai un
hotel mobilat şi frecventat numai de militari.
― Bine. Du-mă la judecătorul de instrucţie. Dar l-au arestat?
― Nu încă.
― Ah!
― Dar sunt pe urmele lui.
― Ei bine! N-ai decât să-mi spui când vei voi. Am să depun
mărturie.
― Şi a doua zi după execuţie, hotelul va fi trecut pe numele
tău.
În urma acestei discuţii cam periculoasă pentru Rocambole,
şi care desigur ar fi cauzat oarecare nelinişte marchizului de
Chamery, Venture se sculă, zise bună seara bătrânei şi adăugă:
― Ah! apropo, ştii că m-am făcut vizitiu?
― Tu vizitiu!
― Da, dar la o casă mare şi numai ca să isprăvesc o dată cu
Rocambole.
― Aşa e, murmură bătrâna cu un surâs oribil, acum e mare...
a crescut ca un brad, copilul mamei.
― Şi copiii care cresc prea mari nu trăiesc mult, termină
banditul.
Venture se despărţi de mama Fipart, şi găsi pe proprietarul
hotelului în camera portarului. Se tocmi asupra preţului şi mai
obţinu o scădere de cinci sute de ludovici. După aceasta se sui
în trăsură.
619
― Unde merge domnul? întrebă din nou vizitiul.

― Strada Pépinière, răspunse Venture.
O dată sosit se sui din nou în camera sa de la etajul al
şaselea şi luă din geamantanul său, voluminos, care conţinea
cele douăzeci de mii de franci, livreaua de vizitiu, peruca
pudrată şi pălăria cu galoane de aur.
După un sfert de ceas, coborî şi o luă spre piaţa Beauvau.
Când sosi la palatul de Château-Mailly, ducele era în grajd
asistând la un pansament.
― Ah! bine că ai venit, zise el vizitiului englezeşte, ţi-am
uzurpat funcţia.
Venture îl privi pe duce.
Acesta continuă:
― Ieri, ai dat afară un rândaş.
― Ai dimineaţă am angajat altul.
― Ah! zise Venture cu indiferenţă.
― O să-şi înceapă serviciul de astă-seară, continuă ducele.
Bietul băiat mi-a părut destul de prăpădit; îl cunoştea pe
rândaşul concediat şi a venit să intre în locul lui. Când m-am
dat jos, l-am găsit în curte; te aştepta şi l-am angajat eu.
― Domnul duce e stăpân la dumnealui, răspunse vizitiul cu
respect.
Pe când îi răspundea ducelui, Venture îşi zicea în sinea lui:
― Oamenii cinstiţi şi naivi, cum e stăpânul meu, nu înţeleg
niciodată cum stau lucrurile. Ducele îmi va pune o mulţime de
întrebări. Dacă fac greşeala să-i răspund, şi dacă îl pun în
curent cu toate cercetările mele de ieri noapte, atunci ar fi în
stare să se ducă chiar el în strada Suresnes. Dar nu... n-am să-i
povestesc decât că am văzut un om ieşind la miezul nopţii din
palatul de Sallandrera.
Ducele ştia că Venture nu petrecuse noaptea în palat şi dorea
foarte mult să ştie ceea ce se întâmplase.
Ducele de Château-Mailly avea la extremitatea grajdului un
cal arab pe care încăleca adesea şi îl iubea în mod deosebit.
Niciodată ducele nu venea să vadă alţi cai fără să-l viziteze şi pe
Ibrahim, să-i mângâie coama lucioasă, vorbindu-i prieteneşte.
Rândaşii erau obişnuiţi cu lucrul acesta; şi nici unul din ei nu
se miră văzându-l pe duce îndreptându-se spre ieslea lui
Ibrahim.
Venture îl urmă.
620
Atunci ducele se uită la vizitiu.

― Ei bine? zise el, ce ai aflat?
― Totul merge de minune, răspunse Venture.
― Ce?
― Am obţinut nişte informaţii.
― Despre duşmanii mei?
― Despre rivalul dumitale.
Domnul de Château-Mailly tresări.
― Dar, continuă Venture, domnul duce mi-a promis că are
încredere în mine.
― Sigur.
― Şi că n-o să mă întrebe nimic.
― Fie, zise ducele.
Venture zise tare:
― Rândaşul angajat de domnul duce este englez?
― Pe legea mea, răspunse domnul de Château-Mailly, cred că
e un om cumsecade. Uite-l tocmai soseşte.
Şi ducele i-l arătă lui Venture pe noul rândaş, care, într-
adevăr, intra în grajd. Rândaşul acesta părea un om ca de
douăzeci şi cinci până la treizeci de ani, avea părul roşcat şi faţa
de asemenea roşcată. Dar vizitii celebrului proprietar de trăsuri,
de care am vorbit în cursul povestirii noastre, l-ar fi recunoscut
cu siguranţă. Era John care dăduse o mie de franci birjarului
cu trăsura verde, însărcinat să-l conducă în fiecare noapte pe
don José la Asnieres, cu singurul scop de a-i lua o dată locul...
Sau mai bine zis, era Rocambole... Rocambole, omul
deghizărilor fără număr şi aşa de bine metamorfozat încât
Venture se uită la el cu o privire foarte indiferentă.
E drept să mărturisim că Rocambole intrase atât de bine în
pielea rândaşului, încât nu mai semăna absolut deloc nici cu
vicontele de Cambolh, nici cu marchizul don Inigo de los
Montes; Venture suferise şi el de asemenea o metamorfoză
vizibilă. Îşi tăiase favoriţii, îşi răsese părul care era negru şi
semănat cu câteva fire albe. În locul favoriţilor îşi lipise, cu
îndemânarea unui actor, o pereche de favoriţi roşii. O perucă
pudrată îi ascundea o parte din frunte; de altfel faţa îi era
roşcovană ca a unui adevărat englez. Graţie unui corset,
Venture îşi ascunsese a treia parte din respectabilul lui pântec.
În sfârşit, livreaua lui superbă de un albastru azuriu făcea să
dispară orice urmă a adevăratului Venture.
Venture nu îl recunoscuse pe Rocambole, după cum nici
621
Rocambole nu îl recunoscuse pe Venture.

De altminteri se întâmplase şi cu unul şi cu altul ceea ce se
întâmplă adesea cu adversarii care încrucişează spadele.
Fiecare din ei are mai multă grijă să-şi apere propria lui viaţă
decât pe aceea a adversarului său.
Venture îşi juca aşa de bine rolul său de englez că,
încredinţat că se găseşte în faţa unui adevărat englez, se silea
mai degrabă să pronunţe melodic fiecare cuvânt, să dea fiecărui
gest o naturaleţe perfectă, decât să-l examineze cu atenţie pe
interlocutorul său.
Acelaşi gând îl domina şi pe Rocambole.
― Unde ai lucrat? întrebă vizitiul.
― La Londra, răspunse Rocambole.
― La cine?
― La lordul W...
― Şi mai la cine?
― La marchizul de S...
― Şi... la Paris?
― La ducele de R...
― Ce leafă ceri?
― Cât veţi voi dumneavoastră, zise rândaşul cu umilinţă.
― Bine, o să văd.
Venture arătă cu mâna un stal în care se afla calul cel mai
greu şi mai nărăvaş din grajd.
― Ţesală calul acesta, zise el.
John puse mâna pe cal, îl duse lângă pompă, luă un hârdău,
un burete şi o perie şi începu să lucreze ca un om crescut
numai între cai şi trăind mereu cu ei.
Calul necheza, dădea din picioare, sărea... John îl liniştea cu
un cuvânt, netezindu-l cu palma pe coamă sau pe spinare.
― Omul acesta îşi cunoaşte meseria; domnul duce poate să-l
primească, zise Venture depărtându-se cu domnul de Château-
Mailly.
Dar imediat Rocambole tresări.
― Curios! îşi zise el... vizitiul ăsta britanic a fost în puşcărie?
Mi se pare că îşi târăşte niţel piciorul drept... s-ar zice că e un
puşcăriaş eliberat.
Capitolul XVI
622
Înainte de a şti urmarea remarcii lui Rocambole, să povestim

ceea ce făcuse eroul nostru noaptea trecută.
După masă, domnul marchiz de Chamery se urcase, după
cum se ştie, la sir Williams.
Orbul îi adresă de cum întră pe uşă, următoarea întrebare:
„Ştii ce e dalacul?”
― Fireşte, răspunse Rocambole, e o boală nevindecabilă care
apare la boi şi la cai.
„Şi de care pot muri şi oameni”, adăugă sir Williams.
Rocambole zise:
― Pentru ce îmi pui întrebarea asta, unchiule?
„O să vezi...”
Şi orbul scrise:
„Să iei un ac de pe perniţa din cabinetul tău de toaletă.”
― Bine.
„Îl vei băga într-o cutiuţă ermetic închisă.”
― Foarte bine.
„Apoi mâine dimineaţă, la revărsatul zorilor, te vei duce să te
plimbi pe lângă Motfaucon.”
― Pe urmă?
„Vei încerca să găseşti un cal mort de dalac.”
― Cum îl pot recunoaşte?
„Hingherul care locuieşte împrejurul acestui cimitir de animale
jupoaie toţi caii, chiar şi pe cei turbaţi, dar se feresc să îi atingă
pe cei ce au murit de dalac.”
― Asta ca un semn.
„Dacă găseşti vreun cal nejupuit de hingheri, poţi fi sigur că
acela a fost bolnav, dar să fii cu băgare de seamă...”
― La ce?
„Să te uiţi bine la mâinile tale şi să te asiguri că n-au nici o
zgârietură.”
― Şi pe urmă?
„Pe urmă vei înfige acul în corpul calului, îl vei lăsa astfel
câteva secunde şi îl vei băga în cutie.”
― Bun! murmură Rocambole, înţeleg.
„Nu totul...”
― Ce trebuie să fac cu acul?
„Te vei angaja mâine la domnul de Château-Mailly.”
― Trebuie să-l înţep cu?...
Sir Williams dădu din umeri şi scrise:
623
„Când vei fi la duce, după o oră, vei afla care e calul lui
favorit.”
― Fireşte.
„Atunci vei lua acul şi vei înţepa calul în pântece.”
― Pentru ce calul şi nu stăpânul?
„Pentru că, scrise sir Williams, am planul meu... şi e
minunat...”
― Bine, zise Rocambole, încep să mă obişnuiesc. Tu mă faci
să lucrez ca un automat dar te voi ierta dacă mă însor cu
Conception.
„Te vei însura, dacă voi trăi eu.”
Sir Williams dădu afirmativ din cap.
Rocambole se uită la ceas.
― Ştii, îi zise el, că e foarte periculos să te duci ziua la
Monifaucon? Merg astă-seară... e abia ora 10, şi eu nu mă duc
niciodată la Conception înainte de miezul nopţii; am destul
timp.
„Cum vrei.”
Falsul marchiz îl părăsi pe sir Williams, chemă cupeul şi se
duse în strada Suresnes. Aici luă, după cum îi recomandase sir
Williams, o mică cutiuţă în care se afla un inel, apoi luă un ac
pe care îl băgă în cutiuţă. După asta, îşi schimbă hainele şi se
îmbrăcă într-un costum de lacheu. În timp ce el îşi punea
hainele în care trebuia să se prezinte la Conception, Rocambole
medita asupra mijloacelor de a merge la Monifaucon şi de a se
întoarce cu germenul teribilei boli.
― Bun! îşi zise el, pretextul e celebru.
Ieşi din casa de pe strada Suresnes prin intrarea opusă
aceleia unde lăsase cupeul, astfel servitorii săi să creadă că nu
a plecat de acasă. Apoi ieşi în cartierul Saint-Honoré, opri o
trăsură şi zise vizitiului:
― Ştii unde este Monifaucon?
― Da, răspunse vizitiul, acolo şi-a sfârşit zilele bietul meu
GRIS.
― Cine e GRIS al tău?
― Un vestit cal, care şi-a rupt piciorul acum cincisprezece zile
pe pietrişul şoselei, într-o zi ploioasă.
― Şi l-ai dus la Monifaucon?
― Da. Vezi, zise vizitiul, nostimă idee.
― Oh! zise Rocambole, urcându-se în trăsură şi ideea mea, e
624
bună, o să vezi.
Vizitiul îl examină şi văzându-i costumul, rămase încredinţat
că avea de a face cu un servitor de la o casă mare boierească.
― Să-ţi spun ideea mea, zise Rocambole, în timp ce vizitiul
dădu un bici calului şi dacă mă duci repede te cinstesc.
― Să vedem, zise vizitiul, pocnind din bici.
― Trebuie să-ţi spun, continuă pretinsul lacheu, că şi eu
sunt vizitiu.
― Cu deosebire că eu mân un cal de trăsură şi
dumneavoastră cai de rasă?
― Tocmai. Sunt la baronul de Callimon, de pe aleea Victoria.
Vizitiul nu ştia că baronul lui Rocambole era o invenţie; dar
cu toate astea răspunse:
― Ah! da, un veteran... decorat... care conduce o trăsură
singur, cu cai suri.
― Tocmai. Trebuie să mă fi văzut cu el.
― Posibil.
― Ei bine! zise Rocambole, mă duc la Monifaucon pentru
unul din caii lui suri.
― A murit?
― Alaltăieri dimineaţă. PETIT-GRIS, căci aşa îl cheamă, s-a
îmbolnăvit şi nu s-a mai putut ridica de jos. Nu mai mânca fân
şi lepăda ovăzul. Am trimis numaidecât după veterinar.
Veterinarul e un isteţ care face experienţe pe caii altora. De
mult timp pusese el ochii pe Petit-Gris şi îl sfătuia mereu pe
domnul baron să scape de el. Într-o zi calul făcu o sforţare să se
scoale de jos şi îşi fractură glezna; a doua zi tuşea şi nu mai
simţea nimic. De zece ori domnul baron a vrut să-l vândă
aproape pe nimic: dar eu eram acolo şi îi ziceam „Dacă domnul
baron îl vinde pe Petit-Gris, atunci poate să-şi închidă
grajdurile, căci niciodată nu va mai găsi un cal la fel.”
― Veterinarul e un prost, zise vizitiul.
― Da, continuă Rocambole, i s-a dat calul ca să-l îngrijească.
Ieri valetul, s-a dus la el: veterinarul i-a răspuns: „Petit-Gris e
foarte bolnav”.
Azi dimineaţă veterinarul i-a scris domnului baron:
„Domnule baron,
PETIT-GRIS a murit astă-noapte de dalac. Mă grăbesc să-l
transport la Monifaucon ca să nu ne infecteze grajdurile.”
625
― Prostii! zise vizitiul.

― Ai vorbit bine, amice, zise Rocambole, e o prostie. Un cal
nu moare de dalac, dacă nu s-a infectat de la altul. Domnul l-a
crezut pe veterinar, dar eu sunt mai puţin credul: mă duc să
dau o raită la Monifaucon. Dacă îl găsesc acolo, pe bietul meu
PETIT-GRIS n-am să zic nimic... dacă nu-l găsesc... să păzească
Cel de sus! Căci sunt sigur că veterinarul a ascuns calul
undeva.
― Faimoasă idee! zise vizitiul, dar sunt mulţi cai morţi la
Monifaucon, şi mi se pare că nu sunt aprinse felinarele în
cimitirul acesta de animale, unde armăsarul de la trăsură este
egal cu caii de cursă.
― Îmi vei da unul din felinarele trăsurii şi mă aştepţi pe pod,
replică Rocambole.
În momentul când Rocambole îşi termină minciuna, trăsura
ajunse la barieră. După o jumătate de oră trăsura ieşise afară
din Belebille pe şosea, la intrarea acelui mic pod din scânduri
vechi, construit peste o râpă fără apă, de unde spânzurătorile
feudale au dispărut pentru a face loc celui pe care vizitiul îl
numea cimitirul animalelor.
Trăsura se opri în acel loc, Rocambole se dădu jos, luând în
mână un felinar al trăsurii. Apoi o luă pe o poteca ce cobora în
fundul văii şi înaintă cu curaj în mijlocul legiunilor de şoareci
care îşi începeau ospăţul nocturn.
Se plimbă câtva timp în mijlocul osemintelor şi resturile
aruncate cu dispreţ de hingheri; apoi se opri în faţa unui
cadavru de cal încă nejupuit. Şoarecii nu se apropiaseră de el.
Rocambole văzu câţiva întorşi cu faţa în sus şi nemişcaţi.
Aceştia îşi plătiseră scump îndrăzneala şi muriseră pentru că
avuseseră curajul să se atingă de animalul atins de dalac.
„Iată, dacă nu mă înşel, se gândi Rocambole, un cal care
îndeplineşte condiţiile căutate de mine”.
Îşi întoarse ochii îndărăt pentru a măsura distanţa care-l
despărţea de trăsură, evaluând-o cam la vreo trei sute de metri.
„Dacă vede ce fac, murmură Rocambole gândindu-se la
vizitiu, atunci are ochi de vultur”.
Şi înfipse acul în pântecele calului mort, lăsându-l astfel
câteva minute. Apoi îl scoase şi îl puse cu îngrijire în cutiuţa pe
care o luase cu el.
Avusese grijă să-şi examineze bine mâinile, deget cu deget,
încheietură cu încheietură. Nu avea nici o zgârietură. Se
626
întoarse la trăsură şi zise vizitiului:

― N-am noroc.
― Cum aşa?
― PETIT-GRIS a murit... e acolo jos... L-am recunoscut.
Şi Rocambole manifestă mâhnirea sinceră a omului care a
iubit un cal şi îl plânge ca pe un prieten.
Se sui în trăsură şi se reîntoarse la Paris. La ora unsprezece
şi trei sferturi, Rocambole lăsă trăsura în piaţa Concordiei,
dând zece franci vizitiului, se îndreptă spre bulevardul
Invalizilor şi intră în grădinile palatului de Sallandrera, fără să
ia seama la strângătorul de zdrenţe, aşezat la pândă la oarecare
distanţă, şi care după cum se ştie, nu era altul decât Venture.
*
* *
Conception îl aştepta pe marchizul de Chamery, ca de obicei

în atelierul ei.
Pe chipul tinerei fete fericirea lumina ca un fel de aureolă.
Privirea ei strălucea din cauză că domnul de Sallandrera îi
spusese că o lasă liberă să-şi aleagă un soţ. Oare alegerea
aceasta pe care acum era stăpână, nu era făcută în fundul
inimii sale, încă de mult timp?
Dar când Rocambole se aşeză lângă ea, luându-i mâinile
între ale lui, ea îi zise pe un ton ţâfnos:
― Ştii că sunt foarte tristă astăzi?
― Tristă?
― Şi geloasă, zise ea roşindu-se.
― Geloasă, Dumnezeule! De ce?
― Uite, iartă-mă, sunt nebună, dar în sfârşit...
― Mă îngrozeşti...
― Nu înţeleg, zise ea, de ce, când plec eu, când plecăm toţi,
tata, mama, sora dumitale, bărbatul ei şi eu, dumneata rămâi
în Paris?
― Şi pentru asta eşti geloasă, zise Rocambole surâzând.
― Da.
Şi Conception adăugă încet:
― Trebuie să rămâi la Paris dintr-un motiv mult mai serios?
Rocambole duse la buze mâna tinerei fete.
― Ascultă Conception, zise el surâzând, ştii că nu eşti
627
cuminte?
― Eu?
― Sigur! Cum, nu înţelegi că eu vând Haut-Pas tatălui
dumitale?
― Aşa e.
― Şi n-am nici un motiv serios să plec înainte?
― Dar... eu...
― Copilo! murmură falsul marchiz, tatăl dumitale nu trebuie
să ştie nimic din ce s-a petrecut între noi... până în ziua...
― Dar, în sfârşit, zise repede Conception, nici eu nu pot să
spun tatălui meu: „Îl iubesc pe marchizul Chamery şi vreau să-l
iau de bărbat!”
― Sigur că nu; vezi, eu sunt însă mai diplomat ca dumneata.
Ea îl privi. El continuă surâzând:
― Plecaţi mâine, nu este aşa?
― Mâine dimineaţă. Trăsura de poştă a tatălui meu trebuie să
o aştepte la barieră la ora opt punct pe sora dumitale.
― Foarte bine. În timpul drumului, lung de două zile, sora
mea, care mă iubeşte mult şi căreia i-am spus totul, va vorbi
adesea şi foarte mult de mine.
― Ai dreptate, murmură Conception.
― Şi, termină Rocambole, cum tatăl dumitale ţine foarte mult
la titluri...
― Oh! întrerupse repede Conception, dumneata eşti un nobil
adevărat.
― Sigur, dar, în sfârşit, Fabien va dovedi domnului de
Sallandrera că Chamery, deşi puţin bogaţi, sunt de familie
foarte veche. Unul din strămoşii mei a comandat armatele
comitatelor în secolul al patrusprezecelea. Titlul nostru de
marchiz datează de atunci.
După cum se vede, Rocambole intrase atât de bine în pielea
adevăratului marchiz de Chamery, încât ajunsese să creadă în
strămoşii săi.
― În modul acesta, continuă el, când voi sosi, tatăl dumitale
va fi deja pus la curent asupra acestui fapt important.
Apoi tăcu un moment şi, ca şi cum ar fi auzit o voce
interioară, deodată adăugă:
― Uite, am o presimţire ciudată.
― Ah! zise Conception îngrijorată.
― Am observat de multe ori că orice eveniment se repetă într-
un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Când v-am văzut
628
pentru prima oară, când am avut fericirea...

― Dumneata mi-ai salvat viaţa, prietene, zise Conception
tulburată.
― Ei bine! nu ştiu ce îmi spune că acolo la Haut-Pas voi avea
ocazia să fac acelaşi serviciu tatălui dumitale sau unuia din ai
săi.
― Ah! mă înspăimântaţi!
Rocambole surâse.
― Asta e! zise el, dacă pericolul este evitat, ce-mi pasă dacă l-
a ameninţat vreodată.
Şi cei doi îndrăgostiţi mai continuară un timp o conversaţie
încântătoare, plină de visuri, de proiecte, de speranţă.
Apoi veni momentul de despărţire, moment plin de emoţie în
timpul căruia îşi reînnoia jurămintele.
În sfârşit, Rocambole plecă, după ce o sărută pe frunte pe
domnişoara Conception şi se lasă condus de negru.
Tocmai în clipa când punea un ludovic în mâna negrului şi
păşea pragul portiţei grădinilor, se împiedică de strângătorul de
zdrenţe culcat lângă râu.
― Beţivule! zise marchizul deghizat în lacheu.
După cum am văzut deja, Rocambole a intrat în strada
Suresnes prin poarta opusă aceleia unde aştepta trăsura, ceea
ce trebuia să îl înşele pe Venture, pe pretinsul strângător de
zdrenţe, pe pretinsul vizitiu al domnului duce de Château-
Mailly.
Rocambole nu stătu decât câteva minute în casa aceea, atâta
cât îi trebuia pentru a-şi schimba costumul; şi în urmă ieşi,
după cum se ştie, prin cealaltă poartă, şi se aruncă în cupeu.
― La palat! zise el.
Vizitiul, care adormise pe capră, crezând că stăpânul său nu
se mişcase din casă de la ora zece, se deşteptă speriat şi lovi caii
cu biciul.
Dar falsul marchiz era departe de a bănui, vorbind astfel, că
Venture îl urmărise pas cu pas de când ieşise de la palatul de
Sallandrera, şi l-ar fi însoţit cu siguranţă chiar până la palatul
său dacă cele două portiţe ale casei din strada Suresnes nu l-ar
fi făcut să-i piardă urma.
Cupeul traversă piaţa Ludovic al XV-lea, podul, şi o luă spre
chei.
Dar acolo, un eveniment, neînsemnat în aparenţă, dar care
trebuia să aibă importanţa sa pentru falsul marchiz, îi atrase
629
atenţia.
Noaptea era destul de întunecoasă şi cădea o ploaie măruntă,
rece şi pătrunzătoare. Cheiul era pustiu şi liniştit.
Deodată marchizul auzi nişte strigăte disperate, apoi voci
confuze, strigăte care păreau să vină din mijlocul Senei.
Numaidecât porunci vizitiului să oprească şi ascultă cu atenţie.
Capitolul XVII
Poate se va mira cineva, la prima vedere, cum un bandit de

teapa lui Rocambole, care asasina un om cu aceeaşi uşurinţă ca
şi cum ar fi băut un pahar de lichior, fusese atât de interesat de
nişte strigăte de disperare şi nu îşi urmase drumul liniştit.
Dar, gândindu-ne la viaţa aventuroasă a oamenilor de seama
lui putem înţelege că toţi aceia care trăiesc într-o răzvrătire
continuă împotriva societăţii, stau veşnic la pândă, şi orice
eveniment care pare că pune în joc existenţa cuiva, fie ea chiar
a unui necunoscut, le atrage imediat atenţia.
Strigătele acestea de ajutor, pe care le auzise Rocambole, îi
deşteptau multe amintiri din viaţa sa proprie, începând cu
moartea lui Ghinion la Bougival, şi terminând cu însăşi
aventura sa când, închis într-un sac, fusese aruncat pe
fereastră în valurile Marnei.
― Ajutor! striga o voce slabă. Ajutor!
Vocea aceasta era a unei femei.
Imediat Rocambole se gândi la mama Fipart, al cărei cadavru
era sigur că se găsea cel puţin la stăvilarul de la Saint-Cloud. În
acelaşi timp, auzi zgomotul făcut de lopeţile care băteau valurile
şi alte voci care strigau:
― Haide, doamnă, curaj! Aşteaptă, venim acum.
Falsul marchiz sări din trăsură, alergă la parapetul cheiului
şi se aplecă deasupra, încercând să vadă ce se petrece.
Noaptea, după cum am spus, era foarte întunecoasă: dar
aceasta nu-l împiedica pe Rocambole să distingă un punct
negru zbătându-se la suprafaţa apei; apoi, la oarecare distanţă,
o barcă, o masă voluminoasă înfruntând anevoie curentul.
Punctul negru era al unuia sau al uneia care se îneca; masa
voluminoasă, o barcă care îi sosea în ajutor.
― Pe cinstea mea! murmură falsul marchiz, n-am nici o
medalie de salvare de la înec, şi cum suntem într-un anotimp
630
când o baie nu prezintă nici un inconvenient, vreau să iau

această distincţie onorifică.
Zicând astfel, Rocambole, care se găsea tocmai în dreptul
unei scări care da în râu, o coborî repede, sosi la marginea apei,
se dezbrăcă iute de haine şi porni înot, gândind astfel:
„Trebuie totdeauna să faci din când în când câte o faptă
bună: o faptă bună pe ici, pe colo, spre a-i înduioşa pe
judecători; dacă se va întâmpla vreodată să-mi pierd
marchizatul şi să fiu trimis înaintea curţii cu juri, domnul
procuror general va ţine cont de medalia mea.”
Rocambole era un înotător excelent şi dovedise asta de multe
ori. Dar în momentul acesta el avea un avantaj mai mare decât
barca ce, asemenea lui, gonea din toate puterile spre a o scăpa
pe nenorocita femeie.
Rocambole înotă mai sus de cea care se îneca ceea ce
însemna că pentru a o ajunge nu trebuia decât să se lase dus
de curent, pe când barca era obligată să urce curentul; se ştie
că în locul acesta Sena curge foarte repede. Or, înotând bine,
Rocambole îşi continuă gândurile cu această plăcută concluzie:
„Sunt sigur că viitorul meu socru, domnul duce de
Sallandrera, va fi încântat citind mâine în ziar la „Fapte diverse”
un mic articol conceput astfel:
Ieri noapte, între orele două şi trei de dimineaţă, domnul
marchiz de Chamery, întorcându-se acasă, trecând pe cheiul
Voltaire, atenţia îi fu atrasă de nişte strigăte disperate ce veneau
din mijlocul apei.
Sărind din trăsură, se dezbrăcă, se aruncă înot şi scăpă,
punându-şi propria viaţă în pericol, pe o nenorocită care era să se
înece; aceasta fu pentru domnul gentilom o afacere de câteva
minute. Domnul marchiz de Chamery, după cât se ştie, este acel
tânăr ofiţer de marină care, după ce a servit într-un mod strălucit
în marina anglo-indiană s-a reîntors anul trecut pe bordul bricului
„La Mouette” care a naufragiat la câteva leghe de Le Havre.
Marchizul este singurul care a scăpat din acel dezastru.”
Tocmai când isprăvi redactarea mintală a micului său articol,
falsul marchiz îl ajunse pe înecat, sau mai bine zis pe înecată,
căci era o femeie care se aruncase de pe podul Royal şi pe care
fustele o ţinuseră până atunci la suprafaţa apei.
Rocambole o împinse cu bruscheţe ca nu cumva să-l apuce
de braţ, apoi o apucă de mijloc în aşa fel încât să nu-i încurce
mişcările şi continuă să înoate spre barcă.
631
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După câteva minute, domnul marchiz Albert-Frédéric-Honoré
de Chamery se găsea în barcă cu tânăra femeie scăpată de la
moarte, în mijlocul a patru din acei marinari care strâng ziua şi
noaptea rămăşiţele aduse de fluviu.
Marinarii aprinseră un felinar. La lumina acestuia ei putură
să-i examineze, rând pe rând, pe femeie şi pe salvatorul ei.
Femeia era tânără, frumoasă, şi rochia de mătase pe care o
purta arăta că nu mizeria, ci vreun amor nenorocit o făcuse să
încerce să se sinucidă.
Se întâmplase şi cu ea ceea ce se întâmplă cu toţi aceia ce
caută un refugiu în moarte: răceala apei o făcuse să-şi vină în
fire şi lupta cu ardoare şi disperare să-şi scape viaţa pe care cu
câteva minute înainte o socotise o povară.
Marchizul îşi păstrase pantalonii şi cămaşa. Nişte pantaloni
de caşmir negru şi o cămaşă de pânză scoţiană încheiată la
mâneci şi la gât cu câte un diamant mare.
Acestea erau destule dovezi pentru ca, în afară de albeaţa
mâinilor, marinarii să îşi dea seama că aveau de-a face cu un
orăşean.
― Bravo! strigă unul din marinari strângându-i mâna
bărbăteşte, pe când ceilalţi dădeau îngrijirile necesare femeii,
eşti curajos, domnule, şi nu sunt mulţi orăşeni ca dumneata
care să facă o asemenea baie.
― Nu mi-am făcut decât datoria, răspunse Rocambole cu
modestie.
― Ei bine! zise marinarul, dacă dumneata numeşti asta
datorie, atunci eşti şi mai curajos decât credeam eu.
Rocambole surâse.
― Şi sunt sigur că nu te-ai pricopsit de pe urma oamenilor
scăpaţi de la înec.
― Sigur că nu.
― Nu ca noi. De o săptămână tot pescuim la înecaţi în fiecare
noapte.
Rocambole tresări.
― Sâmbătă trecută, continuă marinarul, în jurul podului
Passy...
Rocambole începu să tremure.
― Am pescuit o femeie bătrână...
― Moartă?
632
― Oh! nu, zise marinarul. Părea că vrusese să se înece, dar o

dată căzută în apă, s-a răzgândit.
― Şi zici că mai jos de Passy?
― Cam la trei sute de metri depărtare de pod.
― Sâmbătă?
― În noaptea de sâmbătă spre duminică, zise marinarul, care
nu văzuse că Rocambole se schimbase la faţă în timpul acestei
povestiri.
„Drace! se gândea falsul marchiz, oare n-am sugrumat-o bine
pe mama Fipart?... O femeie bătrână, mai jos de podul Passy,
sâmbătă trecută, între ora două şi trei dimineaţa... e chiar ea.”
― Cine ştie, poate din cauza sărăciei.
― Ea ne-a ticluit o poveste de care nu mai mi-aduc aminte,
răspunse marinarul. Dar am strâns nişte bani şi i-am dat câţiva
ludovici ca să se ducă acasă cu trăsura.
― Ah! zise Rocambole căruia îi îngheţase sângele în vine,
şedea departe, fără îndoială?...
― La Clignancourt, după câte ne-a spus.
Rocambole se îngălbeni. Dar lanterna marinarului lumina
prea puţin pentru a i se putea vedea paloarea.
― Prieteni, zise falsul marchiz după o clipă de tăcere, trageţi
la mal, vă rog. Să o transportăm pe femeia aceasta acasă, şi să-
mi găsesc hainele.
Marinarii traseră barca la mal.
Falsul marchiz puse doi ludovici în mâna unuia dintre ei,
zicându-i:
― Ajută-mă să o transport pe doamna aceasta.
În acelaşi timp sări pe uscat, se duse să-şi ia hainele, se
îmbrăcă repede şi se întoarse imediat să se ocupe de tânăra
femeie care se găsea într-o stare de slăbiciune extrem de mare.
― Unde locuiţi, doamnă? o întrebă el.
― Pe strada Provence, domnule, răspunse ea cu o voce slabă.
― Vizitiul meu vă va conduce acasă, zise falsul marchiz.
Şi o sui în trăsură adăugând:
-― Dacă aveţi nevoie de mine, doamnă, nu ezitaţi să mă
înştiinţaţi: sunt marchizul de Chamery şi locuiesc pe strada
Verneuil.
― Drace! murmurară marinarii, marchizul ăsta nu e deloc
trufaş. Auzi! să-şi lase trăsura ca să se arunce în apă ca un
matelot de rând.
Rocambole îi zise vizitiului său:
633
― Mă duc pe jos, condu-o pe doamna.

Tânăra femeie îi mulţumi mai mult cu privirea decât cu
vocea. Cupeul plecă, marinarii coborâră iarăşi în barcă.
Rocambole rămase singur pe chei, cufundat în gânduri.
„N-am sugrumat-o bine pe mama Fipart, se gândi el, sunt un
prost”.
Şi se întoarse în strada Verneuil.
În afară de portar şi de camerist, toţi dormeau în palat.
Marchizul urcă în dormitorul său şi se dezbrăcă repede, îi era
frig.
Dar în loc să se culce, se înfăşură într-un halat şi se duse la
sir Williams, care dormea adânc.
Rocambole nu-i respectă somnul. Aprinse o lumânare ce se
găsea pe măsuţa de noapte şi-l zgudui puternic pe sir Williams.
Acesta sări în sus în pat, îşi roti ochii săi stinşi cu un fel de
mirare, şi scoase nişte sunete întrerupte şi neînţelese.
― Haide, unchiule, zise Rocambole cu însufleţire, scoală-te!
bunul meu prieten, grăbeşte-te, am nevoie de înţelepciunea ta.
Cuvintele acestea îl smulseră pe sir Williams din visurile sale
şi-l readuseră cu picioarele pe pământ.
Îşi regăsi imediat sângele rece şi prezenţa de spirit obişnuită.
Făcu un gest care însemna:
„Să vedem! despre ce o vorba?”
― Mama Fipart n-a murit, zise Rocambole cu brutalitate.
Cuvintele acestea îl făcură pe sir Williams să tresară.
― Or, continuă Rocambole, înţelegi tu? Ea m-a recunoscut,
cu toate că mi-am schimbat înfăţişarea: sunt tot micul ei
Rocambole.
„Da”, făcu sir Williams un semn din cap.
Şi întinse mâna, ceea ce însemna să-i dea tăbliţa.
Rocambole i-o dădu; apoi îi povesti foarte amănunţit noua sa
aventură de pe malul Senei, precum şi ceea ce auzise de la
marinari.
― Or, zise el, terminând, despre Venture tot nu ştim nimic...
Orbul încruntă din sprâncene.
― Dacă Venture şi mama Fipart se întâlnesc, pot zice că sunt
pierdut.
Sentimentul acesta de pericol ce îl stăpânea pe Rocambole, îl
cuprinse şi pe sir Williams, dar orbul nu-şi pierdu capul şi
scrise:
„Bine, dar acum nu e vorba de ea. Ai fost la Montfaucon?”
634
― Da.
„Bine”, făcu sir Williams semn din cap.
― Eşti grozav, murmură Rocambole, nu-ţi pasă de nimic.
„Nu”, răspunse sir Williams din cap.
― Dar pentru că mama Fipart e tot în viaţă...
Orbul scrise:
„Clignancourt nu e mare, aşadar oricând vrei o poţi găsi pe
mama Fipart.”
― Să o găsesc!
„Şi, continuă orbul, pentru că întâia oară ai sugrumat-o prost,
te vei căzni să fii mai puţin stângaci şi o vei sugruma a doua
oară mai bine.”
― Uite, zise Rocambole. Sfatul e bun, mă duc chiar acum la
Clignancourt.
„Nu, nu acum.”
― De ce?
„Pentru că e mai bine să laşi plimbarea asta pentru noaptea
viitoare.”
― Ah! crezi?
„Astăzi avem de făcut ceva mai bun.”
― Aşa e.
„Ai acul?”
― Ţi-am mai spus o dată.
„L-ai înfipt bine în calul mort de dalac?”
― Bineînţeles!
„Ei bine! poţi să dormi câteva ore şi pe urmă te prezinţi ca
rândaş la domnul de Château-Mailly.”
― Dar mama...
Sir Williams ridică din umeri şi nu răspunse nimic.
„Are planurile lui,” se gândi Rocambole, care nu mai insistă.
Se ştie ce s-a întâmplat apoi.
Câteva ore mai târziu, John, rândaşul prezentat domnului de
Château-Mailly de rândaşul concediat, fu primit şi intră în
serviciu în momentul când Venture trecea în inspecţie
grajdurile, cu peruca sa magnifică de vizitiu englez.
Rocambole nu îl recunoscu pe Venture în costumul acesta de
vizitiu. Venture nu îl recunoscu pe Rocambole îmbrăcat în
rândaş. Dar, pe când John ţesăla un cal, îl văzu pe vizitiu
depărtându-se; după cum se ştie, observase că acesta din urmă
trăgea piciorul ca un ocnaş eliberat.
„Trebuie să aflu eu ce e cu ăsta!” îşi zise el.
635
Şi cum vizitiul continua să se depărteze, fiindcă nu era decât

el singur în grajd, duse acolo calul pe care îl ţesăla.
Apoi se apropie de calul arab pe care ducele îl iubea mai
mult:
„Păcat, îşi zise el, să ucizi un asemenea animal. Marchizul de
Chamery ar da bucuros două mii de franci pe el.”
Şi Rocambole luă coada calului în aşa fel încât să îl împiedice
să dea cu picioarele, apoi îl înţepă în burtă cu acul otrăvit,
întocmai cum îi poruncise sir Williams.
Capitolul XVIII
În aceeaşi zi, pe la ora zece seara, Venture se învârtea prin

strada Suresnes, postându-se în faţa casei în care îl văzuse pe
Rocambole intrând în noaptea trecută.
Pretinsul vizitiu îşi lepădase livreaua, redevenise Venture din
cap până-n picioare, adică făcuse să îi dispară din obraz
roşeaţa, îşi scoase peruca blondă şi favoriţii roşii, şi înlocuise
costumul de vizitiu cu nişte haine obişnuite, care îi dădeau
aerul unei băcan înstărit. Între altele, Venture avea o legătură
de chei în buzunar. Aceste unelte sunt indispensabile oamenilor
do felul lui, care şi închid uşile altora. Apoi, fiindcă în
experienţa ce o punea la cale, Venture nu putea să-i cheme pe
agenţii de poliţie în ajutor şi nu putea să se pună sub protecţia
lor, se înarmă cu o pereche de pistoale şi cu un cuţit catalan
ascuţit cu grijă. Cuţitul acesta, Venture îl cumpărase de la
femeia contrabandistului care ţinea hanul pe drumul Bayonei în
Spania.
Strada Suresnes este de obicei pustie între ora nouă şi zece
seara. Venture se plimbă mult timp în lung şi în lat, gândindu-
se la felul în care ar putea intra în casa unde bănuia că îşi
stabilise Rocambole domiciliul.
„Fiindcă domnul marchiz, cum spune că se numeşte, îşi zise
el, a plecat azi de dimineaţă, vreau să nu mă deranjeze nimeni
din casă şi să pot scotoci cu uşurinţă toate dulapurile şi toate
colţurile până ce voi pune mâna pe cele două faimoase scrisori.
Greutatea constă acum în a intra înăuntru. Dacă sun şi trec
prin faţa portarului, el poate să mă oprească şi să mă întrebe
unde mă duc. Să mai aştept.”
Şi Venture se mai plimbă încă o dată, dar cu ochii fixaţi la
636
ferestrele primului etaj, unde nu se vedea nici o lumină.

În cele din urmă, Venture auzi o trăsură venind, care se opri
în faţa uneia din cele două porţi.
Cum el era pe trotuar, nu avu de făcut decât doi paşi pentru
ca să fie în poartă în momentul când un valet coborî de pe
capră şi sună. Poarta se deschise.
Valetul intră strigând:
― Deschideţi porţile, vă rog!
Şi Venture intră în urma lui, în timp ce portarul alerga să
deschidă cele două porţi spre a lăsa să intre trăsura, care era a
unui chiriaş din curte.
― Scuză-mă, zise Venture, trecând înaintea valetului.
Portarul, crezând că omul acesta intră cu valetul, nu-i dădu
nici o atenţie.
Venture nu grăbi deloc pasul şi se îndreptă foarte liniştit spre
scara ce ducea la primul etaj, gândind astfel:
„Fără îndoială, omul meu locuieşte la primul etaj, mai ales că
noaptea trecută, ferestrele primului etaj s-au luminat imediat ce
a intrat. Or, am văzut aceeaşi lumină plimbându-se de la o
fereastră la alta; aşadar, apartamentul lui trebuie să ocupe tot
etajul întâi şi prin urmare nu o să găsesc decât o singură uşă.”
Venture nu se înşelase. Fiecare etaj al casei avea câte o
singură uşă.
Sosind la primul etaj, banditul se aplecă spre scară şi
ascultă. Se temea ca nu cumva personajul care venise cu
trăsura să nu urce pe această scară.
Venture se înşelase. Chiriaşul care venise era un magistrat
bătrân, domnul N..., şi ocupa primul etaj al unui alt corp de
case, situat în fundul curţii.
După un sfert de ceas de aşteptare, Venture, care stătuse
complet nemişcat, se apropie de becul de gaz care lumina etajul
întâi şi îl stinse.
Apoi se îndreptă spre uşă, căută pe pipăite, cu degetul gaura
broaştei, introduse în ea o cheie falsă, şi cu îndemânarea
minunată a hoţilor din Londra, în compania cărora lucrase şi el
odinioară, dădu zăvorul la o parte şi deschise uşa fără să facă
cel mai mic zgomot.
Intră în apartamentul cufundat în întuneric. Închise uşa în
urma lui şi rămase nemişcat câteva momente, ţinându-şi
suflarea. Dar după o oarecare ezitare, şi cum împrejurul lui
domnea cea mai adâncă linişte, Venture prinse curaj, scoase
637
din buzunar un chibrit şi un muc de lumânare, procurându-şi

astfel o lumină slabă şi, cu ajutorul luminii acesteia, examinând
locul unde se găsea. Era într-o antecameră spaţioasă care
răspundea într-un coridor ce conducea fără îndoială la
bucătărie şi la mai multe uşi acoperite cu draperii orientale.
„Ce şic!” murmură Venture.
Şi se îndreptă către una din uşi, puse mâna pe clanţă şi
pătrunse în sufragerie.
Rocambole mobilase foarte bine apartamentul din strada
Suresnes, în epoca când nu-l găsise încă pe sir Williams şi nu
se gândea să se însoare cu domnişoara de Sallandrera. El
închiriase această locuinţa pentru o destinaţie misterioasă.
Evenimentele hotărâseră însă altfel, dar mobilierul era tot
acelaşi.
Apartamentul se compunea dintr-o sufragerie, un salon
mare, un dormitor, un fumoar şi un cabinet de toaletă. Toate
acestea erau noi, cochete, cu covoare moi şi călduroase,
împodobite cu tablouri de diferite calităţi, apoi obiecte de artă,
vase chinezeşti şi cu toate nimicurile care le încântă
întotdeauna pe femei.
Venture se opri în salon, se aruncă pe o canapea, ca şi cum
ar fi fost la el acasă şi se gândi o clipă.
„Când cineva e marchiz şi are un asemenea apartament, îşi
zise el, trebuie să aibă cel puţin un camerist, dacă nu un valet
şi o bucătăreasă. Domnul marchiz a plecat, dar servitorii săi
sunt în Paris, şi dacă au plecat şi ei, se vor întoarce peste un
timp. Să mă grăbesc, aşadar, să iau măsurile necesare şi să trec
să inspectez întregul apartament”.
Venture, pungaş de meserie, îşi dădu seama dintr-o
aruncătură de ochi de toată dispunerea apartamentului şi se
gândi că dormitorul se află în stânga, fiindcă sufrageria era la
dreapta salonului. El se îndreptă aşadar spre dormitor şi acolo,
fiindcă mucul de lumânare începea să-i ardă degetele, aprinse o
lumânare pe care o găsise pe noptieră. Apoi îşi continuă
inspecţia.
Dormitorul îmbrăcat tot în catifea albastră nu conţinea nici o
mobilă, nici o etajeră care ar fi putut da de bănuit unui ochi
atent că acolo ar fi ascunse faimoasele acte. Dar în fundul
dormitorului, Venture zări o altă uşă. Uşa aceasta dădea în
fumoar. Acolo se afla o bibliotecă încuiată cu grijă, iar pe mobila
aceasta era o lădiţă de lemn de santal, cu trei încuietori de oţel.
638
Lădiţa aceasta îi atrase atenţia lui Venture.

„S-ar putea foarte bine să fie în lădiţa aceasta”, se gândi el.
„Mi-aş pune viaţa chezaş că hârtiile se găsesc aici. O să
văd...”
Inspecţia făcută de Venture era numai pregătitoare. Un fel de
recunoaştere. El nu se opri în fumoar, după cum nu se oprise
nici în dormitor, ci parcurse coridorul care făcea înconjurul
apartamentului. Coridorul acesta conducea la bucătărie.
„Marchizul nu mănâncă acasă, îşi zise Venture; toate vasele
sunt acoperite de cocleală. Deci, n-are bucătăreasă.”
Lângă bucătărie se găsea o uşă care dădea în scara de
serviciu; alături de uşa aceasta era un cabinet cam întunecos,
rezervat fără îndoială servitorului. Dar patul nu era făcut,
podeaua, măsuţa, cana de apă, paharul, erau acoperite de praf.
„Valetul nu doarme aici, îşi zise Venture. Prin urmare se
poate lucra în voie. Haide, curaj!”
El se întoarse în fumoar, puse lumânarea pe sobă, trase cu
grijă perdelele duble de la ferestre, astfel ca lumina să nu poată
fi văzută de afară.
Apoi se aşeză pe un fotoliu şi îşi zise:
„Când cineva vrea să găsească o comoară şi când bănuieşte a
fi foarte aproape de ea, înainte de a începe să o caute, trebuie
să-şi zică: „Dacă aş poseda eu însumi comoara aceasta, şi aş
vrea să o ascund, unde aş pune-o?” Deci, să zic un moment că
sunt Rocambole, că după ce l-am asasinat pe curier şi i-am
furat hârtiile, am venit aici, şi cu hârtiile în mână, m-am aşezat
chiar în fotoliul acesta, întrebându-mă: „Unde dracu aş putea
să le pun pentru ca să nu le găsească nimeni?”
Şi Venture privi rând pe rând soba, tablourile, colţurile
tavanului, biblioteca şi dulapul.
„Fără îndoială, îşi zise el, Rocambole nu e omul care să le
închidă într-un sertar lângă câteva acţiuni, de la Societatea de
căi ferate sau titluri de rentă. Mai mult chiar, nu e omul care să
le ardă. Asemenea lucruri nu se ard.”
Lădiţa care-i atrăsese la început atenţia fu scoasă imediat din
discuţie de spiritul cercetător al banditului.
„Nu e acolo, se gândi el, presupunând că poliţia ar fi făcut o
descindere, lădiţa ar fi fost prima cercetată.
Şi privirile i se opriră pe bibliotecă.
„Mijlocul acesta e depăşit, îşi zise el, dar există încă oameni
care ascund bilete de mii de franci în vreo carte. Cine ştie?”
639
Venture ridică una câte una cărţile din bibliotecă, având grijă
totodată să le aşeze în aceeaşi ordine. Nici o filă nu scăpă
necercetată.
Venture închise biblioteca şi trecu la dulap. Dulapul era
închis. Aici eroul nostru se lovi de un obstacol. Luă dalta,
examină broasca şi băgă o cheie. Cheia intră, o întoarse şi
dulapul se deschise.
Dar dulapul nu conţinea decât obiecte de o cu totul altă
natură decât acelea pe care le căuta banditul. El găsi o pungă,
un portofel cu nişte scrisori adresate domnului Frédéric, ceşti
de Sevres şi de Japonia, precum şi câteva obiecte neînsemnate.
Dintre toate aceste obiecte, numai unul singur îi atrase atenţia.
Era un pumnul... Pumnalul acesta, cu mânerul de sidef şi cu
teaca de piele, avea o lamă triunghiulară, care îi aminti imediat
lui Venture rana de aceeaşi formă pe care o văzuse la umărul
nefericitului curier.
Dar în acelaşi timp, examinând mai de aproape arma, se lovi
peste frunte, zicând:
„Bun! Cunosc acest încântător pumnal; el i-a servit lui sir
Williams ca s-o ucidă pe Fanny. L-am ridicat din camera
doamnei Mallasis la o jumătate de oră după asasinat.”
Şi Venture, care nu se atinse nici de pungă, nici de portofel,
puse pumnalul în buzunar.
„Acesta va figura ca probă materială pe masa preşedintelui
curţii cu juri, când va fi judecat Rocambole”, se gândi el.
Apoi închise dulapul şi veni să se aşeze în fotoliu. „O să caut
peste tot”, îşi zise banditul. Şi începu să se gândească:
„Sigur că Rocambole n-a stricat parchetul, sau n-a săpat
zidul, sau n-a desfăcut scaunele pentru a ascunde hârtiile.
Dacă ar fi aşa, treaba mea n-ar fi tocmai uşoară. Ah! Are şi
tablouri; cine ştie dacă nu le-a ascuns între pânză şi ramă. Să
caut?”
Fără îndoială, Venture voia să-şi traducă gândul în faptă, dar
auzi un zgomot uşor, zgomotul unei chei întorcându-se în
broască.
Banditul suflă în lumânare, stinse mucul de lumânare cu
degetele şi fugi să se ascundă, cu pumnalul în mână, în
scobitura unei ferestre, după nişte perdele.
În acelaşi timp se auziră paşi în coridorul ce înconjura
apartamentul; paşii se apropiară, pătrunseră în salon şi se
opriră în camera de culcare. E vreun servitor! E chiar
640
Rocambole?
Această din urmă ipoteză era puţin probabilă, fiindcă de
dimineaţă, portarul îi spusese lui Venture că domnul Frédéric
plecase într-o călătorie de opt zile.
Venture rămase nemişcat, reţinându-si respiraţia şi
strângând mânerul pumnalului. Era hotărât să se apere şi chiar
să îl ucidă pe nefericitul care l-ar tulbura în căutările sale, dacă
acest nefericit l-ar fi descoperit; dar el luase, în acelaşi timp,
hotărârea de a rămâne liniştit până în ultima clipă. Auzi
zgomotul paşilor aproape zece minute în camera de culcare şi
auzi chiar deschizându-se o uşă pe care el nu o observase şi
care era cabinetul de toaletă unde Rocambole încuia
numeroasele sale costume.
Din locul unde era ghemuit, îi era imposibil lui Venture să
vadă în dormitor şi, prin urmare, să ştie cine era personajul cu
care avea de a face. Dar în curând paşii se apropiară de el şi o
rază de lumină căzu pe oglinda din fumoar.
Un om intră. Omul acesta era elegant şi îmbrăcat cu
simplitate. Venture îl privi cu curiozitate. Era sau nu era
Rocambole? Deoarece în momentul acesta eroul nostru căci el
era, redevenise aşa de bine marchizul de Chamery, încât era de
nerecunoscut pentru Venture, care nu-şi amintea exact decât
de Rocambole.
Doar mama Fipart putuse să îl recunoască, în trăsăturile
uşoare şi invizibile, pe fiul ei adoptiv.
Dar dacă şi de data asta nu îl recunoscu pe Rocambole,
precum nu-l recunoscuse nici în John rândaşul, în schimb,
Venture îşi zise:
„L-am văzut pe domnul acesta într-un loc. Şi acum
cincisprezece zile, în cartierul Saint-Honoré... într-o zi pe
ploaie... mi-a cerut un foc.”
Amintirea aceasta fu pentru Venture acea scânteie care
aprinde pulberea de praf de puşcă, făcând să sară un butoi în
aer.
„Drace! se gândi el, chiar în ziua aceea, când am primit o
scrisoare semnată de sir Williams, când l-am întâlnit sub
movile, într-o noapte întunecoasă, pe Rocambole, care m-a
trimis în Spania zicându-mi: „Tu mă vei recunoaşte după voce,
dar cu siguranţă că nu mă vei recunoaşte în alt mod. Mi-am
compus altă înfăţişare”.
Şi Venture adăugă:
641
„Dacă ar fi el?”
În urma acestei reflecţii, Venture scoase din buzunar unul
din pistoale, sprijini cu degetul cocoşul astfel încât să nu scoată
nici un zgomot şi-l încărcă încet.
Marchizul de Chamery se ducea şi venea în cabinetul de
dormit căutând un obiect oarecare pe care nu-l găsea.
El luă o ţigară de după sobă şi o aprinse. Apoi se apropie de
bibliotecă:
― Nu m-ar supăra, murmură el cu glas scăzut, dacă aş reciti
puţin scrisoarea monseniorului, arhiepiscop de Saragosa.
Vocea aceasta, pe care Rocambole nu-şi dăduse osteneala să
o modifice cu acel uşor accent englez, îl făcu pe Venture să
tresară.
„El e, îşi zise el, e chiar el. Dacă nu e figura lui, e vocea lui...”
Şi Venture, rece şi liniştit cum sunt toţi bandiţii de felul lui,
ridică pistolul şi îl ochi pe Rocambole în frunte.
Capitolul XIX
Trecură astfel mai multe secunde.

Degetul lui Venture nu apăsă cocoşul şi glonţul nu plecă. Un
gând teribil, iute ca fulgerul, trecu prin mintea banditului.
„Dacă îl omor, îşi zise el, lumea va alerga la zgomotul armei,
voi fi arestat şi fiindcă legea nu admite ca cineva să-şi facă
dreptate singur, mă va trimite la ocnă, dacă nu la eşafod; nu fac
prostii d-astea. De altminteri, se gândi Venture, dacă îl omor pe
Rocambole, nu câştig nimic, îmi trebuie hârtiile, şi mi se pare
că-mi arată chiar el unde se găsesc.”
Într-adevăr, marchizul de Chamery, care se credea absolut
singur, deschise biblioteca şi scoase o carte voluminoasă.
Venture îl urmărea cu privirea, nu-i scăpa nici una din
mişcări.
― Am scuturat şi eu cartea aia, îşi zise banditul. N-a picat
nimic din ea.
Rocambole luă volumul şi se apropie de locul unde era pusă
lumânarea. Deschise apoi cartea la o pagină oarecare şi citi cu
atenţie. Un surâs se ivi pe buzele sale.
― Pe cinstea mea! murmură el, aş putea foarte bine să fac
volumul acesta cadou domnului de Château-Mailly, fără să ştie
măcar ce conţine.
642
Şi Rocambole puse la loc cartea, închise biblioteca şi ieşi din

cabinetul de fumat, fără să se gândească a se apropia de
fereastra în a cărei scobitură Venture stătea nemişcat, şi
ţinându-şi respiraţia.
După o clipă, pretinsul vizitiu al domnului de Château-Mailly
auzi paşii marchizului depărtându-se, traversând salonul şi
intrând în antecameră.
Apoi o uşă se deschise şi se închise. Era uşa apartamentului
care dădea în scara principală.
După nestrămutatul său obicei, Rocambole intrase în casă
prin scara de serviciu şi ieşise prin seara cea mare, fără să
bănuiască că lasă în fumoar pe cel mai înverşunat duşman al
său.
Venture, auzindu-l ieşind, dădu perdelele la o parte şi ascultă
zgomotul uşii deschizându-se şi închizându-se care îl anunţa că
Rocambole plecase de acasă. El îl văzu într-adevăr, la lumina
felinarului vecin, traversând strada şi trecând pe trotuarul
celălalt, apoi mergând foarte liniştit în direcţia Madeleine şi
dispărând după colţul străzii cu acest nume.
„Acum, îşi zise el, mă duc să mă uit şi eu puţin”.
Venture scoase chibritul din buzunar şi aprinse lumânarea.
Observase perfect volumul pe care îl deschisese Rocambole.
Volumul acesta era, de altfel, prin dimensiunile sale, foarte uşor
de deosebit de celelalte.
Îl luă şi se aşeză, ca şi Rocambole, la colţul mesei, de care se
rezemă pentru a examina volumul. Era o carte spaniolă, legată
în piele.
Titlul era scris cu litere negre şi roşii:
ISTORIA CAVALERULUI DON QUIJOTE DE LA MANCHA, etc,
etc.
Venture ştia spaniola şi citi foarte repede prima pagină a
romanului lui Cervantes. Apoi scutură din nou volumul, dar nu
căzu nici o hârtie.
„Le-a lipit cu cocă”, se gândi el.
Şi răsfoi foaie eu foaie, întorcând încet toate paginile cărţii
până la ultima.
„Asta e nostim, îşi zise el, nu văd nimic.”
Şi începu să întoarcă din nou de la cea din urmă spre
început; dar către mijloc, tresări imediat.
„Oh! oh! ce-i cu asta”, murmură el.
Într-adevăr, simţise o foaie mai groasă decât celelalte, şi
643
recunoscu imediat că grosimea aceasta provenea de la reunirea

a două pagini aşa de bine lipite între ele, încât trebuia să fii
foarte dibaci pentru a observa acest lucru.
„Vezi! zise el, e priceput afurisitul, e foarte priceput.”
Şi Venture continuă să cerceteze cartea sfârşind prin a
conchide:
„Scrisoarea episcopului din Burgos este aici, între aceste
două pagini; dar aceea a defunctului duce de Sallandrera,
strămoşul acestuia, nu e aici. Să continui!”
Şi mai întoarse câteva foi.
„Bun! iat-o”, zise el.
El găsi, într-adevăr, alte două pagini lipite; Venture se gândi
imediat să rupă cele două pagini. Un gând îl opri.
„Să stau liniştit, îşi zise el; Rocambole urmează să mai
cerceteze câteodată volumul acesta, şi atunci n-am făcut nimic,
căci va observa chiar mâine furtul. Or, eu nu vreau să fac
lucrurile pe jumătate şi vreau să-l prind bine în capcană pe
omul meu. Nu numai scrisorile îmi trebuie, ci şi capul
scumpului meu prieten, căci dacă îl las în viaţă, nu m-aş putea
bucura în linişte de cele douăzeci şi cinci de mii de livre de
rentă pe care le voi avea mulţumită inteligenţei mele.”
Şi Venture examină cele două pagini unite cu minuţiozitate.
„Oh! zise el, lucrul e bine făcut.”
Udă cu vârful limbii marginile lipite.
„Sunt lipite cu cocă de făină şi de aceea sunt greu de
desfăcut. Dar odinioară am învăţat şi cu să dezlipesc scrisorile,
şi o să pun acum în practică vechile mele cunoştinţe.”
Venture se duse în camera de culcare, unde observase în
treacăt un samovar de bronz. Samovarul era plin cu apă:
dedesubt se afla o lampă cu spirt.
Venture luă samovarul, aprinse spirtul şi după câtva timp
apa începu să fiarbă. Atunci puse volumul deasupra şi îl lăsă
expus la acţiunea aburilor. Câteva minute fură de ajuns. Cele
două pagini fură pătrunse de aburi, coca se înmuie puţin câte
puţin şi cele două pagini se desfăcură la un colţ. Venture luă de
pe biroul lui Rocambole un cuţit de fildeş şi le desfăcu complet.
O hârtie galbenă mototolită, acoperită de un scris negru ale
cărui caractere neregulate indicau faptul că datează din secolul
al optsprezecelea, apăru înaintea ochilor lui Venture.
Era scrisoarea episcopului din Burgos, scrisoare
contrasemnată de valetul care asistase la înlocuirea copilului.
644
Venture dezlipi celelalte două pagini prin acelaşi procedeu şi

imediat fu în posesia celei de a doua scrisori. Aceasta era
semnată:
„Tatăl dumitale,
Venture puse cele două scrisori în buzunar. Apoi luă de pe

biroul lui Rocambole două foi de hârtie albă de aceeaşi
dimensiune şi grosime cu scrisorile şi le puse în locul lor.
După aceasta, fiindcă coca era încă moale, relipi paginile
cărţii, cu aceeaşi îndemânare întrebuinţată de Rocambole în
operaţiunea aceasta delicată.
Apoi puse la loc volumul în bibliotecă, duse samovarul în
camera de culcare, şi-şi aprinse mucul său de lumânare
stingându-l pe celălalt.
Precauţiunile acestea fiind luate, ieşi din apartament precum
intrase şi ajunse la scara pe care o coborî, de astă-dată cu un
pas uşor, sigur, pasul omului care n-are nici un păcat pe
conştiinţă.
Era trecut de miezul nopţii; portarul se culcase.
― Deschideţi poarta, vă rog! strigă Venture bătând în geamul
portarului.
Portarul se deşteptă pe jumătate şi deschise poarta fără a se
mai gândi să întrebe cine este.
Venture se grăbi să ajungă în stradă.
„Uf! murmură el, iată o expediţie care mi-a făcut inima cât un
purice”.
După o oră, vizitiul domnului duce de Château-Mailly, se
întorcea la palat, cu peruca sa blondă şi favoriţii săi roşii.
„Nu e nevoie, se gândi el, să-l scol pe duce. Ar fi mai bine să
aştept până mâine dimineaţă să scap de Rocambole, şi asta nu
e lucru uşor.”
Venture voia să se ducă în camera sa, dar văzu lumină şi
auzi glasuri în grajd. Împrejurarea aceasta neobişnuită îl făcu
curios şi în loc să se ducă în camera sa, care se găsea în fundul
curţii palatului, la fel cu a celorlalţi servitori, intră în grajd. Doi
rândaşi şi dresorul se strânseseră în jurul calului arab.
Sărmanul cal era trântit pe paie, balele erau pline de o spumă
însângerată, şi părea în prada unor suferinţe teribile...
― Ce are calul? întreba Venture, care se apropie luându-şi
645
accentul său englezesc.

― Nu ştiu, zise dresorul. Se tăvăleşte aşa de la ora cinci
seara... Domnul duce a trimis după veterinar. Şi a venit de mai
multe ori să îl vadă pe Ibrahim. Dar veterinarul nu e acasă.
Venture se aplecă spre cal, îl examină şi tresări.
― Dar, strigă el deodată, calul ăsta are dalac... E un cal
pierdut, bun de lepădat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Înainte de a continua, e necesar să ne întoarcem un moment
în ziua precedentă, când Rocambole, luându-şi în primire
funcţia de rândaş, observase că noul vizitiu al domnului
Château-Mailly trăgea piciorul drept ca un ocnaş liberat.
Lucrul acesta îl pusese pe Rocambole pe gânduri.
„Trebuie să aflu eu ce este cu omul ăsta, îşi zise el. Pe cinstea
mea, dacă ar fi puţin mai gras... dar nu... nu e posibil... Venture
are o burtă enormă...”
Şi cu toate că nu se mai gândea la asta, Rocambole nu era
mai puţin îngrijorat. Venture se vopsise aşa de bine, încât
adversarului său îi era imposibil să-l recunoască. Dar de ce un
englez, un adevărat englez avea mersul unui om care a stat zece
ani în ocnă?
„Asta e! îşi zise în sfârşit Rocambole, n-am văzut bine...
vizitiul are un mers greu şi asta-i tot... De altminteri, Venture
era mult mai gras, şi ăsta nu e tocmai aşa. Dar în sfârşit, n-o
să-l pierd din vedere. Acum, să mă ocup de afacerile mele.”
Rocambole înţepase calul cu acul otrăvit. Calul simţise o
durere uşoară şi răspunse printr-o lovitură de picior, pe care
Rocambole o evită dându-se repede în lături. Falsul rândaş
închise cu grijă acul în cutie şi se depărtă de Ibrahim. Pentru a
executa ordinul lui sir Williams, Rocambole alese momentul cel
mai favorabil, căci un minut după asta, dresorul şi un alt
rândaş intrară în grajd. Rocambole se apucă să-şi cureţe calul
cu aerul cel mai indiferent din lume.
După un sfert de oră intră Zampa.
― Pune şaua pe Ibrahim, zise el, domnul duce vrea să plece.
Rocambole îi puse şaua şi scoase căpăstrul cu grijă.
„Totdeauna ne ajută întâmplarea! îşi zise el. Cursa pe care
arabul o va face va grăbi apariţia bolii cu zece ore mai devreme.
Bună afacere!”
În acelaşi timp, valetul Gât-Frânt punea şi el şaua pe un alt
646
cal pentru a-l însoţi pe stăpânul său la pădure.

Domnul de Château-Mailly, care urcase, coborî imediat şi
încalecă pe Ibrahim zicând lui Zampa:
― Mă voi întoarce la prânz să mă îmbrac. Am de făcut astăzi
multe vizite. Să dai ordin să mi se pregătească trăsura pentru
ora două.
Zampa se înclină şi ducele plecă urmat de Gât-Frânt.
Rocambole, care curăţa un al doilea cal, auzise tot ce spusese
ducele.
Vizitiul nu se mai întorsese. Fără îndoială Venture îi ceruse
ducelui voie să plece în oraş.
Dresorul şi rândaşii erau tot timpul în grajd. Zampa se
plimba prin curte, ca o slugă devenită liberă când stăpânii săi
nu sunt acasă; fuma o ţigară învârtind-o între degete cu o
îndemânare specifică spaniolilor sau vecinilor lor, portughezii.
Atunci Rocambole se strecură fără zgomot afară din grajd şi
se apropie de el.
Zampa luă atitudinea măreaţă a unui camerist nobil faţă de
un umil rândaş. Dar, în atitudinea aceasta, Rocambole
surprinse câteva semne misterioase, pline de cel mai profund
respect şi care voiau să zică, fără îndoială:
― Ştiu foarte bine că sunteţi stăpânul meu, că depind cu
totul de dumneavoastră şi că m-aţi putea trimite la eşafod când
v-ar plăcea.
― Foarte bine, zise Rocambole surâzând. Atitudinea ta se
potriveşte de minune cu rolul tău de camerist credincios.
― Aştept ordinele dumneavoastră, murmură încet
portughezul.
― Sunt foarte simple. Răspunde mai întâi la întrebările mele.
― Ascult.
― Unde şade de obicei stăpânul tău?
― În sala de fumat, unde şi-a făcut cabinetul de lucru.
― Aici şade totdeauna?
― Totdeauna.
― Şi când se îmbracă şi când se dezbracă?
― Da, căci cabinetul său de toaletă este alături.
― Foarte bine.
Şi cum Zampa părea că nu înţelege, Rocambole adăugă:
― Vreau să mă duci în fumoar.
― Veniţi, zise Zampa.
El îl conduse pe Rocambole pe scara care cobora din
647
apartamentul ducelui la grajd.

― Aici, zise Rocambole intrând şi arătând cu degetul un
fotoliu, şade ducele când vrea să scrie?
― Totdeauna.
― Foarte bine! Uită-te şi bagă de seamă să nu ne deranjeze
nimeni.
*
* *
La prânz, domnul de Château-Mailly se întoarse de la

plimbare şi ceru să i se servească dejunul. Apoi trecu în camera
care îi servea de cabinet de lucru şi desfăcu scrisorile pe care
Zampa i le aduse pe o tavă de argint.
Printre scrisorile primite de duce, era una venită de la
notarul său, căruia trebuie să-i răspundă imediat.
Ducele se aşeză în fotoliu său, la masa de lucru, şi scrise
notarului. Apoi îi zise lui Zampa:
― Îmbracă-mă, vreau să plec!
Şi ducele, vrând să se ridice, puse mâinile pe braţele
fotoliului.
Dar deodată scoase un strigăt de durere.
― Zampa, zise el furios, eşti un dobitoc dacă înfigi acele în
braţele fotoliului meu şi nu le pui în perniţă.
Şi ducele îi arătă lui Zampa, care părea, consternat, mâna
stângă din care ieşea o picătură de sânge.
Capitolul XX
L-am urmărit pe Venture în expediţia sa nocturnă din strada

Suresnes şi am văzut cum a pus mâna pe scrisorile acelea
cărora domnul duce de Château-Mailly le acorda o importanţă
atât de mare.
E necesar acum să-l urmărim pe Rocambole pentru a explica
ce-l făcuse să vină în strada Suresnes, la miezul nopţii, fără a
bănui că Venture îl spiona din spatele unei perdele.
Pe la prânz domnul de Château-Mailly se întorsese la palat,
după două sau trei ore de galop în pădurea Boulogne şi
Champs-Élysées. Chiar Rocambole, adică John rândaşul, fu
acela care primi calul arab, pe care plimbarea aceasta îl
648
încălzise puţin.
Îl curăţă, îl ţesălă, îi spălă picioarele şi se uită sub burtă. Un
punct negru se formase în locul înţepăturii, şi când Rocambole
îi trecu ţesala pe sub burtă, nobilul animal, care deja începuse
să simtă primele atacuri ale bolii, îi dădu o lovitură teribilă de
care rândaşul se feri cu uşurinţa sa obişnuită.
Pe când el făcea operaţiunea aceasta, Zampa intră în grajd.
Rocambole îi aruncă o privire întrebătoare, după care se uită de
jur împrejur.
Dar Zampa, care surprinsese foarte bine privirea aceasta, nu
se apropie deloc de Rocambole, ci de valetul Gât-Frânt, care,
aflat la mică distanţă, curăţa calul după care descălecase.
― Afurisitule! îi strigă Zampa, am să-ţi lungesc urechile ca
unui măgar.
― Pentru ce, domnule Zampa? întrebă valetul cu obrăznicie.
― Pentru că ai vrut să mă dai afară.
― Eu?
― Chiar tu.
― Ah! cum! murmură valetul uimit, şi ce am făcut?
― Îţi aduci aminte că ieri seară, pe când ducele nu era acasă
şi eu citeam ziarele, tu ai venit să mă întrebi nu ştiu ce, şi că eu
am binevoit să te admit în intimitatea mea?
― Mi-aduc aminte foarte bine, domnule Zampa.
― Îţi aduci aminte că ai luat o perniţă cu ace de pe masă?
― Eu? nu...
― Mi-aduc aminte eu. Te-ai jucat cu acele. Înfigându-le şi
scoţându-le din fotoliul domnului duce... apoi...
― Dar întrerupse Gât-Frânt, mi-aduc aminte că aş fi luat
perniţa într-adevăr, pe când dumneavoastră îmi povesteaţi
istoria ţiganilor din Spania; dar nu-mi amintesc dacă am luat şi
ace...
― Ceea ce s-a întâmplat. Ai înfipt, fără să vrei, ace în fotoliul
domnului duce.
― Ah! zise Gât-Frânt, e nostim.
― Şi, termină Zampa, domnul duce s-a înţepat până la sânge.
Rocambole asculta, zâmbind.
― Şi, zise Gât-Frânt, s-a supărat?
― M-a tratat ca pe un netrebnic.
Gât-Frânt strâmbă din nas şi nu mai îndrăzni să zică nici un
cuvânt.
― Altădată, termină Zampa, am să-ţi tai ghearele dacă vei
649
mai îndrăzni să faci aşa ceva.

Şi portughezul, care ştia foarte bine că Rocambole auzise
totul, se depărtă maiestuos şi solemn ca un camerist credincios
stăpânului său.
Rocambole nu voia să mai afle altceva. Se furişă foarte liniştit
din grajd, ieşi din palat ca şi cum ar fi avut de făcut un drum
până în vecini şi o luă repede pe strada Suresnes unde se grăbi
să redevină marchizul de Chamery.
― În realitate n-am ce mai face la palatul de Château-Mailly,
căci Zampa mă va ţine la curent cu toate.
După o oră, marchizul intră în palatul său din strada
Verneuil.
Vicontele şi vicontesa d’Asmolles plecaseră de dimineaţă într-
o trăsură de poştă spre Franche-Comté şi la bariera Tronului
întâlniră o trăsură de călătorie a ducelui de Sallandrera.
Aşadar, nu rămânea la palatul de Chamery decât pretinsul
matelot al marchizului, adică sir Williams. Rocambole se sui la
el imediat. Orbul aştepta întoarcerea sa cu nerăbdare. El
recunoscu zgomotul paşilor pe scară, şi când scumpul său elev
intră, faţa mutilatului exprima un fel de nelinişte care arăta cât
de mult se interesa el de tot ce privea fiinţa în care se încarnase
cu gândirea.
„Ei bine?” zise el ridicând capul întrebător.
― Merge, răspunse Rocambole.
„Ai înţepat calul?” scrise orbul pe tăbliţă.
― Şi stăpânul, răspunse Rocambole.
Sir Williams începu să râdă, şi faţa sa aprobatoare îl umplu
de bucurie pe ucenicul rău.
― Acum, zise el, ce trebuie să fac?
„Să o găseşti pe văduva Fipart.”
― Ah!
„Ştii ce e cu Venture?.”
― Cam greu lucru.
„Când cineva a fost vizitiu, rândaş şi mai ştiu eu ce, poate să
îmbrace o bluză... şi să se învârtească pe la Clignancourt... Acolo
o va căuta pe văduva Fipart.”
― Pentru asta trebuie să mă duc acolo.
„Da, o vei găsi, aşteaptă strângătorii de zdrenţe, nu ies decât
noaptea.”
― Şi... pe urmă...
650
„Drace! scrise sir Williams, în locul tău aş lua-o cu binişorul.

Ea are o slăbiciune pentru tine... şi poate să ne fie de folos...”
― Ce nostimă idee!
„Nu se ştie.”
― Dar cum îţi închipui tu, că marchizul de Chamery se va
expune să fie recunoscut de văduva Fipart, fostă hangioaică la
Bougival, fostă portăreasă la Menilmontant?
Sir Williams ridică din umeri, apoi scrise răspunsul acesta
diplomatic:
„Nu se sugrumă, ci se otrăveşte.”
― Bun! înţeleg...
Sir Williams surâse din nou.
― Şi, zise Rocambole, după asta, ce vom face?
„Vom scăpa şi de Zampa.”
― Cum?
„Nu ştiu încă, dar vom găsi o cale...”
― Şi, pe urmă?
„Pe urmă, vei pleca spre Franche-Comté cu fostul tău matelot
Walter Bright, şi nu te vei întoarce decât în calitate de soţ al
domnişoarei Conception.”
― Crezi?
Sir Williams scrise fraza aceasta, care avea să impresioneze
adânc sufletul elevului său:
„Atâta timp cât voi fi lângă tine, atâta timp cât voi trăi, tu vei
reuşi în toate. În ziua când nu voi mai fi pe lumea asta, totul se
va prăbuşi în jurul tău ca un castel de cărţi de joc.”
Dar Rocambole nu dădu nici o atenţie acestor cuvinte şi îi
zise lui sir Williams:
― Trebuie să mă duc imediat la Clignancourt?
„Ce oră e?”
― Trei.
„E prea devreme. Strângătorii de zdrenţe ies pe la miezul
nopţii. Cu toate astea să fii pe la Clignancourt pe la şapte. Până
atunci, poţi să faci ce vrei.”
― Zampa trebuie să vină în strada Suresnes.
„Când?”
― Pe la zece.
Orbul dădu din cap în semn de aprobare şi Rocambole îl
părăsi.
Marchizul petrecu o oră la club, pierdu douăzeci şi cinci de
ludovici la wist, se întoarse în strada Suresnes pe la ora cinci şi
651
jumătate, redeveni omul cu haina poloneză şi deschise lui

Zampa, care, la ora şase precis, suna la poartă.
― Ce este? zise el.
― Calul e foarte bolnav. Domnul duce a fost anunţat acum
cinci minute.
― A coborât în grajd?
― Imediat.
― A atins calul?
― L-a mângâiat de mai multe ori.
― Cu care mână?
― Cu aceea la care s-a înţepat.
― Bravo!
― Nu.
― Să mai vin?
― Mâine, ca să-mi spui ce mai e nou, şi cum a petrecut
ducele noaptea.
Zampa se înclină.
― A întrebat cineva de mine la grajd? întreba Rocambole.
― Nu încă, vizitiul nu s-a întors.
― Nici dresorul?
― Nici...
Rocambole îl concedie pe Zampa; se metamorfoză complet şi
ieşi din casa de pe strada Suresnes prin scara de serviciu.
Strălucitul marchiz de Chamery devenise o adevărată haimana.
Şapca înclinată pe-o ureche, bluză albă pătată de vin, ghete
scâlciate, pantaloni negri unsuroşi, cravată înnodată, lulea în
dinţi. Astfel îmbrăcat, Rocambole reprezenta tipul acela destul
de cunoscut sub numele de pierde-vară, adică o haimana care
nu face nimic, o haimana care îşi petrece viaţa fumând din pipă
şi bând vin de doi bani cinzeaca.
Rocambole se îndreptă foarte liniştit spre bariera Clichy,
trecu prin străzile Tronchet şi Amsterdam. Apoi ajunse în
Montmartre mergând mereu, fumând din pipa sa scurtă şi
fredonând o arie de cafenea. Trecu prin faţa celebrei mori
Galette şi coborî la Clignancourt, unde o mulţime de strângători
de zdrenţe şi de fier vechi îşi stabiliseră domiciliul.
Nu-i fu greu să găsească imediat acest mic sătuleţ de colibe
şi de construcţii vechi, de bordeie tencuite cu pământ galben,
unde trăia şi mişuna talmeş-balmeş populaţia aceasta
industrială nocturnă.
652
Când să treacă de barieră, un tânăr strângător de zdrenţe îl

întâmpină cu coşul său pe spate.
― Hei! camarade, îi zise Rocambole, eşti băiat de treabă? dau
o cinzeacă...
― Bine, zise strângătorul de zdrenţe, care avea paisprezece
sau cincisprezece ani.
Rocambole îl târî într-o cârciumă mizerabilă la capătul
străzii, pe tejgheaua căreia curgea fără sfârşit spirtul şi rachiul
de cartofi.
― Ce serviciu îmi ceri, camarade? întrebă strângătorul de
zdrenţe.
― Tu trebuie să o cunoşti pe mătuşa mea?
― Muntele de pietate?
― Nu, glumeţule!... mătuşa mea, adevărata mea mătuşă, sora
decedatei mele mame.
― Locuieşte prin partea locului?
― Da. Strânge zdrenţe.
― Şi a locuit aici?
― Nu ştiu: dar mi se pare că da...
― Cum o cheamă?
― Doamna Fipart.
― A! Doamna Fipart? văduva Fipart?
― O cunoşti?
― Fireşte! şade colo... uite, la poarta aia roşie ca o ghilotină.
Dar nu ştiu dacă e acasă.... n-am văzut-o azi...
― Ştii dacă are ceva parale? întrebă Rocambole clipind din
ochi.
― Nu prea merge comerţul cu zdrenţe...
― Ah! Nu-mi pasă! Mătuşa Fipart are bani la ciorap.
― Şi vrei să-ţi dea ceva? întrebă strângătorul de zdrenţe.
― Uite! zise Rocambole cu naivitate, nu e ea adevărata soră a
adevăratei mele mame? îmi place munca, dar vreau s-o mai
tapez de nişte bani!
Şi el aruncă patru gologani pe tejgheaua negustorului, ca să
plătească două pahare pe care le băuse.
Apoi adăugă, dând mâna cu strângătorul de zdrenţe:
― La revedere, camarade!
Rocambole se îndreptă spre poarta pe care i-o indicase
strângătorul de zdrenţe.
Era chiar casa unde, la întoarcerea din Spania, Venture o
întâlnise pe mama Fipart. Dar fiul adoptiv al văduvei bătu în
653
zadar; poarta rămase închisă.

O femeie care trecu pe acolo îi zise:
― Mama nu e aici.
Mama era cuvântul pe care toţi cunoscuţii văduvei Fipart îl
foloseau când era vorba de ea.
― Şi unde e mătuşa? întrebă Rocambole.
― Ce spui! e mătuşa dumitale?
― Cam aşa...
― Ei bine, nu e aici.
― Unde e?
― Ah, drace! nu se ştie; dar a plecat ieri cu un om care părea
că are ce mânca.
― Ei aş!
― Şi care i-a adus o rochie, o pereche de ghete şi pălărie;
când s-a îmbrăcat, părea o ducesă.
Rocambole tresări.
― Cum era omul ăsta?
― Gros, cam bătrân şi chel. Avea o redingotă neagră care îi
stătea de minune.
― E unchiul meu! zise Rocambole.
Şi falsul marchiz de Chamery, care tresărise auzind
semnalmentele ce-i fuseseră date, adăugă în gândul său: „S-ar
putea să fie chiar Venture.” Femeia aceasta, care era cam
limbută, continuă:
― A venit în trăsură, zău! dovadă că îl cunosc pe vizitiu...
― Aşa! îl cunoşti pe vizitiu?
― Da
― Unde şade?
― La Montmartre, fundătura Cauchois.
― A plecat cu unchiul!...
― Aşa! E unchiul dumitale?
― Da. S-a certat cu mătuşa mea, fiindcă era uşuratică... dar
acum, fiind bătrână şi trecând pericolul, s-au împăcat...
Strângătoarea de zdrenţe începu să râdă.
― Ei bine! zise ea, a luat-o la el acasă, dovadă că a îmbrăcat-
o din cap până-n picioare.
― Şi n-ai mai văzut-o?
― Nu.
― Mulţumesc, coniţă, zise Rocambole, salutând-o.
Şi plecă, zicându-şi:
„Vizitiul locuieşte în fundătura Cauchois, la Montmartre... voi
654
afla de la el unde a dus-o pe mama Fipart”.

Falsul marchiz de Chamery părăsi Clignancourt, se
reîntoarse în Montmartre, trecu bulevardul exterior şi merse
până la Villette.
O mulţime de negustori expuneau de dimineaţă până seara
haine de ocazie pe trotuarul bulevardului exterior. Ca un om
prudent, Rocambole înţelese că în costumul în care era
îmbrăcat nu putea să-l corupă pe vizitiu. Fiindcă negustorilor
aceştia din Villette nu le păsa decât foarte puţin de moralitatea
clienţilor lor, Rocambole, cu modesta sumă de douăzeci de
franci şi fără a i se pune nici cea mai mică întrebare, putu să-şi
schimbe bluza, pantalonii şi şapca sa pe un alt costum mai
bunicel, compus din nişte pantaloni albaştri, o redingotă pe
care o încheie milităreşte şi dintr-o pălărie recondiţionată. În
sfârşit, îşi schimbă ghetele sale scâlciate cu altele cu tocul înalt.
Astfel îmbrăcat, Rocambole avea aerul unui agent secret de
poliţie în costum burghez, şi se întoarse în Montmartre.
Tocmai în clipa când ajunse la fundătura Cauchois, intră un
cupeu de piaţă, tras de un prăpădit.
― Stai niţel, orăşene! strigă vizitiul, care crezuse că vede un
client în Rocambole. Să schimb calul şi sunt al dumitale.
Dar Rocambole merse drept la el şi îi zise pe un ton sever:
― Coboară de pe capră şi vino să-mi răspunzi la întrebările ce
ţi le voi pune:
― Hm! murmură vizitiul, care privi pantalonul albastru şi
redingota încheiată... Nu o fi vreun orăşean care locuieşte pe
strada Ierusalim, adică la poliţie?
Şi coborî de pe capră, stând cu pălăria în mână înaintea lui
Rocambole.
― Eşti vizitiu? întrebă acesta pe un ton scurt şi sever.
― Da, domnule.
― Locuieşti în fundătura asta?
― Da.
― Mai locuieşte vreun birjar în fundătură?
― Nu, domnule.
― Foarte bine, zise Rocambole.
Şi adăugă:
― Atunci cu tine am treabă. Te-ai dus ieri la Clignancourt?
― Da.
― Ai condus acolo un om în vârstă, gras, puţin pleşuv şi cu
favoriţi negri...
655
― Întocmai.
― În mahalaua strângătorilor de zdrenţe?
― Da.
― Şi ai plecat din nou cu el şi cu o femeie bătrână îmbrăcată
în negru...
― Da, domnule la...
― St! zise Rocambole. Mulţumeşte-te să răspunzi numai la
întrebările mele. Unde le-ai condus pe cele două persoane?
― La Gros-Caillou.
― Ce stradă?
― Strada Bisericii.
― Ah!... se gândi Rocambole. I-am prins pe cei doi bandiţi, şi
da data asta mama Fipart nu va scăpa cu viaţă.
Capitolul XXI
Vizitiul era atât de sigur că are de-a face cu un agent secret

de poliţie, încât răspunse direct şi fără ezitare la toate
întrebările puse de Rocambole.
Acesta continuă:
― Vasăzică, i-ai dus în strada Bisericii?
― Da.
― La ce număr?
― La numărul 12.
― Şi au rămas acolo?
― Da, acolo am dat jos cufărul.
― Omul cel gras i-a zis portarului: „Iat-o pe mama mea,
văduva Brisedoux, care a sosit acum din Normandia”.
― Bine, zise Rocambole.
Ştia acum tot ceea ce dorise să ştie. Şi adăugă privindu-l pe
vizitiu:
― O să văd eu dacă ai spus adevărul.
Înarmat cu semnalmentele date de vizitiu, Rocambole părăsi
Montmartre şi se duse în hainele sale de ocazie să ia tramvaiul
de la bariera Blanche. Îl schimbă la Madeleine şi îl luă pe acela
ce duce la Gros Caillou. Se dădu jos aproape de Şcoala Militară.
Se făcuse noapte şi felinarele prin cartierul acesta sunt
mizerabile. Strada Bisericii fusese făcută numai de câţiva ani.
Se vedeau locuri virane, case în construcţie şi altele nelocuite.
Aceea care avea numărul 12 era cu trei etaje. Pe poartă se
656
puteau citi următoarele cuvinte:

„De închiriat camere mobilate”
Rocambole nu ezită nici o clipă. Sună. Poarta se deschise,
portarul scoase capul pe fereastra locuinţei sale şi zise:
― Pe cine căutaţi?
― Mă iartă, răspunse Rocambole cu umilinţă, aici e numărul
12?
― Da.
― Atunci aici m-a trimis stăpânul meu.
― Cine e stăpânul dumitale?
― Se numeşte Brisedoux, zise Rocambole cu îndrăzneală.
― Foarte bine, zise portarul, mama lui şade aici.
― Tocmai la ea m-a trimis patronul!...
― Ca s-o vezi?
― Da, trebuie să-i duc ceva.
― Foarte bine! Vă conduc eu.
― Nu vă deranjaţi, nu e nevoie, unde şade?
― La primul etaj, camera numărul 2.
― Foarte bine. Mulţumesc.
Şi portarul ieşi din încăperea sa pentru a lumina omului care
venea la văduva Brisedoux, o femeie care peste opt zile trebuia
să devină proprietăreasa hotelului:
Rocambole urcă cu uşurinţă, găsi numărul 2 şi bătu la uşă.
― Intră! zise o voce din interior, e deschis.
― Mulţumesc! repetă Rocambole, salutându-l pe portar până
la pământ, salutul unui băiat de băcănie care ştia să se poarte
în lume.
Portarul plecă.
Atunci Rocambole deschise uşa, intră şi o închise în urma
lui.
Văduva Fipart era în pat. De când devenise rentieră,
venerabila bătrână se gândea că adevărata distincţie e odihna şi
că a se culca devreme şi a se scula târziu constituia cea mai
mare eleganţă. Aşadar, se suise în pat, cu toate că nu era decât
ora opt, şi suflase în lumânare, ceea ce făcuse ca Rocambole,
intrând, să se găsească într-un întuneric deplin.
― Cine e? zise bătrâna.
― Doamna Brisedoux? întrebă elevul lui sir Williams cu vocea
schimbată.
― Eu sunt: ce vrei?
― Vin din partea fiului dumneavoastră, domnul Brisedoux.
657
― Ah! zise bătrâna.

― Eu sunt ucenicul lui.
― Glumeşti! Are vreun ucenic?
― Da... eu sunt...
― Şi vii din partea lui?
― Da, doamnă.
― Ciudat, zise bătrâna, mi se pare cunoscută vocea asta. Dar
fiul meu a plecat de aici abia de o oră.
„Ah!” murmură Rocambole în sine. Şi spuse tare:
― Ştiu. Şi tocmai de aceea m-a trimis.
― Aşteaptă puţin, zise văduva neîncrezătoare, să aprind
lampa.
Ea luă un chibrit şi îl frecă de perete. Dar Rocambole, care
închisese uşa, suflă în chibrit, care se stinse înainte ca văduva
Fipart să poată vedea cu cine are de-a face, şi imediat o apucă
pe bătrână cu amândouă mâinile de gât, zicând fără să-şi mai
schimbe vocea:
― Mamă, sunt eu Rocambole, care nu te-a sugrumat bine
rândul trecut; taci, nu striga, căci nu-ţi fac nici un rău...
Văduva, îngrozită, nu scoase nici un strigăt, nici un cuvânt.
Rocambole urmă cu o voce dezmierdătoare:
― M-am căit, mamă, şi mi-a părut foarte bine când am aflat
că ai scăpat... Mamă, scumpă mamă a micului tău Rocambole,
nu face zgomot, eu nu-ţi vreau răul... să vorbim... ai să vezi...
Rocambole o să fie drăguţ...
― Iartă-mă, murmură bătrâna cu vocea stinsă, nu mă omorî!
― Nu fii proastă, zise Rocambole, tot cu vocea mângâietoare...
nu-ţi fac nimic... dovadă că vreau să aprind lumânarea.
Şi fiindcă Rocambole văzuse, la lumina chibritului în care
suflase, o lumânare pe măsuţa de noapte, luă cu o mână al
doilea chibrit, pe când cu cealaltă o ţinea pe bătrână, îl frecă de
parchet şi aprinse lumânarea.
Atunci fosta hangioaică de la Bougival şi fiul său adoptiv se
priviră un moment în tăcere.
Pe figura mamei Fipart se citea spaima. Rocambole,
dimpotrivă, surâdea cu un fel de batjocură, dar surâsul acesta
era binevoitor.
― Sărmana mea mamă, zise el.
Şi puse pistolul armat pe măsuţa de noapte.
― Mamă, zise el, vezi tu jucăria aceasta? Ei bine, dacă eşti
cuminte, şi dacă vrei să discuţi cu micuţul mamei, cu
658
Rocambole, nu mă voi servi de ea. Dar dacă faci prostii, dacă

strigi, dacă chemi într-ajutor... atunci înainte ca să fi venit
cineva...
Dinţii văduvei Fipart clănţăneau de groază.
Rocambole trecu la un ton mai mângâietor şi continuă:
― Tu ştii bine că te iubesc, mamă, că am iubit-o întotdeauna
pe mama Fipart, nevasta lui tata Nicolo; dar ce vrei? eram cam
fudul în ziua aceea... şi apoi ai ţipat... şi, deh... sunt marchiz.
― Eşti marchiz! murmură văduva Fipart cu o admiraţie
subită, fără să dea cea mai mică atenţie pistolului încărcat.
― Cam aşa ceva, mamă...
― Şi o părăseşti pe mama ta?...
― Ah! nu mai vorbi, zise Rocambole, am plâns mult, şi plâng
încă, când mi-aduc aminte.
Şi Rocambole îşi duse mâna la ochi.
Gestul acesta o mişcă adânc pe văduva Fipart.
― Aşadar, te căieşti? zise ea.
― Da, mamă.
― Şi ai plâns?
― Ca Maria Magdalena, zise Rocambole, care reuşise să
imprime vocii sale un ton de emoţie veritabilă.
Emoţia aceasta o impresionă adânc pe oribila bătrână.
Femeia aceasta, care trăise veşnic în sânge şi în furt,
creatura aceasta infamă care jefuise, asasinase, îl trimisese pe
omul cu care trăia la eşafod, purta în adâncul inimii o singură
iubire, pentru Rocambole.
Ea sfârşise prin a-l iubi pe acest îndrăzneţ bandit, pe care îl
crescuse şi pe care îl condusese pas cu pas în cariera viciului.
Sfârşise prin a-l admira şi a-l iubi. Dimineaţa, chiar îi jurase lui
Venture că este gata să-l denunţe pe Rocambole; şi acum iată
că, auzind doar cuvântul de căinţă pronunţat de copilul ei
adoptiv, se simţea dezarmată, înduioşată.
Rocambole văzu lacrimi în ochii bătrânei.
― Ah! Mamă, mamă... murmură el, nu plânge, bătrână
proastă!... fiindcă micul Rocambole e tot mămicul scump al
mamei Fipart.
Şi falsului marchiz de Chamery nu-i fu deloc scârbă să o ia
pe bătrână de gât şi să o sărute cu foc. Acum împăcarea era
realizată, pacea încheiată.
Atunci Rocambole scoase gloanţele, băgă pistolul liniştit în
buzunar, apoi se aşeză pe patul mamei Fipart, zicându-i:
659
― E adevărat, mă ierţi?
― Auzi vorbă.
― Mai faci ce ai făcut?
― Te iubesc!...
Bătrâna rosti aceste cuvinte fără să-şi dea seama.
― Atunci, să vorbim, zise Rocambole.
― Aşadar, eşti marchiz?
― Fireşte!
― Şi bogat?
― Milionar.
― Şi o să mă iubeşti?
― Până la moarte.
― Răutăciosule! zise bătrână zăpăcită şi mângâind obrazul
marchizului cu mâna ei obosită şi zbârcită... Când mă gândesc
ce ai vrut să...
― Taci, mamă! atunci nu ştiam ce fac.
― Dar nu o să mai faci?
― Niciodată.
― O să fii drăguţ cu mine?
― Am să-ţi asigur o rentă...
― Ah, bine, atunci, zise bătrâna, să-ţi spun tot.
― Vezi! zise Rocambole, ştiu dinainte ce vrei să-mi spui.
― Aş!
― Vrei să-mi vorbeşti de Venture.
― Oh! Măgarul! zise bătrâna, când mă gândesc că a plecat
acum de aici... şi că mi-a promis... Oh!... dar, ştii, nu eram
mulţumită de tine... eram supărată, ce mai!...
― Fireşte! observă Rocambole. Fapt e că fusesem neserios...
― Aşa e, zise Fipart.
― Şi te-a făcut să juri?...
― Să-i spun tot...
― Bun!... zise Rocambole, vom pune laba pe el. Să vedem,
mamă, ce ţi-a promis?
― El a cumpărat, hotelul ăsta.
― Casa?
― Nu, veniturile.
― Şi... ţi le-a dat ţie?
― Nu, dar le voi câştiga peste opt zile.
― Afurisitul!
― Numai... Ah! pe legea mea, cu atât mai rău, vreau să-ţi
spun tot...
660
― Spune, mamă.
― Eram supărată pe tine.
― Spune înainte!
― El mi-a spus că a doua zi... după...
― Bun! Înţeleg... după executarea mea, nu e aşa?
― Tocmai...
― Ei bine! a doua zi...
― Îmi va trece totul pe numele meu.
― Ei bine, mamă, zise Rocambole cu răceală, Venture e un
dobitoc!...
― Crezi?
― Fireşte!... şi eu vreau să-ţi dau imediat o casă cu venit cu
tot, ceva care valorează zeci de mii de franci.
Fipart făcu ochii mari.
― Numai dacă îmi vei povesti tot.
― Totul, dragul meu.
Într-adevăr, văduva Fipart, care se împăcase de-a binelea cu
Rocambole, îi povesti pas cu pas tot ceea ce ştim, cum l-a văzut
pe Venture sosind la ea într-o seară, acum trei zile; cum l-a
văzut desfăcând şi citind o scrisoare, apoi cum a plecat de la ea
a doua zi întorcându-se să o ia, s-o instaleze la Gros Caillou şi
să-i zică:
― Cred că am pus mâna pe Rocambole.
Mama Fipart nu ştia, ce e drept, ce mijloace întrebuinţase
Venture pentru a-l descoperi pe Rocambole, nici cum putea să
fie pe urmele lui; dar acesta din urmă îşi dădu seama că, cu
siguranţă, banditul desfăcuse scrisoarea contesei Artoff către
ducele de Sallandrera, şi un ultim cuvânt al fostei hangiţe fu o
rază de lumină pentru Rocambole.
― El mi-a spus că e vizitiu, acum, la o casă mare, tocmai în
acest scop, termină ea.
― Drace! îşi zise Rocambole, vizitiul acesta al ducelui, care
târăşte piciorul drept, e el; trebuia să-l recunosc. Ei bine,
mamă, zise el, atunci poţi să-ţi faci bagajul.
― Mă iei cu tine?
― Astă-seară nu, dar mâine.
― Unde mă duci?
― În casa ta, în adevărata ta casă... vei avea actul în mână.
― Adevărat?
― Pe cinstea scumpului dumitale Rocambole.
― Dar... Venture...
661
― Ei bine, dacă vine, tu nu o să-i spui că m-ai văzut.

― Am înţeles!
― Şi vei continua să-i spui că mă vei răpune...
― Scumpul meu!... murmură bătrâna cu lacrimi în ochi.
― Adio, mamă, bună seara.
Şi Rocambole aruncă o hârtie pe pat
― Uite! zise el, asta e pentru tutunul tău... Hârtia aceasta era
un bilet de cinci sute de franci.
Rocambole o sărută pe mama Fipart şi plecă aşa cum venise,
salutându-l până la pământ pe portarul casei şi jucându-şi
rolul de băiat de băcănie.
Suna miezul nopţii când coti pe strada Bisericii.
Rocambole merse pe jos în piaţa Concorde, traversă şi ajunse
în strada Suresnes, fără să bănuiască că în momentul acela
Venture intrase la el, făcându-i o percheziţie minuţioasă, pentru
a găsi actele la care domnul de Château-Mailly ţinea atât de
mult. Rocambole intră fără cea mai mică bănuială în casa din
strada Suresnes prin scara de serviciu care dădea în coridorul
de lângă bucătărie.
Intră cu aceeaşi siguranţă în camera sa şi trecu în cabinetul
de toaletă. Îşi schimbă costumul, apoi se duse în fumoar.
Aici, luând istoria lui don Quijote şi asigurându-se că e
mereu depozitara faimoaselor acte, nu bănui deloc că Venture,
ascuns pe după perdele, îl măsura de sus până jos şi că viaţa sa
nu atârna decât de un fir de păr; mai mult chiar, nu bănuia că
luând volumul lui Cervantes, îi indicase banditului unde se
găsesc faimoasele acte, obiectul activelor sale cercetări.
Rocambole plecă aşadar foarte liniştit, luând-o pe strada
Verneuil, fără îndoială spre a se sfătui cu sir Williams. Dar o
împrejurare neprevăzută sau, mai bine zis, o lipsă de prevedere
îl sili să se întoarcă.
Preocupat de spusele văduvei Fipart, Rocambole nu-şi
schimbase redingota pe care i-o vânduse negustorul din Villete.
Observă aceasta când îşi căută ceasul, pe care nu-l găsi. Or, a
intra în palatul rău cu costumul acesta de origine îndoielnică,
însemna pentru domnul de Chamery să se compromită în ochii
cameristului său. Se întoarse aşadar din drum, reveni în strada
Suresnes şi îşi schimbă redingota.
Dar în clipa când voia să plece din nou, lumânarea se stinse,
ceea ce îl sili să treacă în fumoar ca să ia nişte chibrituri. Aici
băgă de seamă că lumânarea îşi schimbase locul. Ştia foarte
662
bine că în urmă cu o jumătate de oră era pe sobă şi acum o

găsea pe masă.
Plecând, Venture nu mai fusese atent la acest amănunt şi se
mulţumise să sufle în lumânare, lăsând-o pe masa unde o
pusese când a vrut să execute mai cu uşurinţă operaţiunea
dezlipirii şi relipirii paginilor volumului.
Rocambole mai zări şi câteva picături de apă pe masă.
Apa aceasta, rezultată din condensarea vaporilor, era tot
caldă. Rocambole alergă în camera sa de culcare, puse mâna pe
lampă şi o găsi caldă.
― A fost cineva aici! strigă el.
Şi scoase pistolul din buzunar, încărcându-l repede.
Capitolul XXII
Rocambole era, înainte de toate, un om prevăzător, şi dacă îşi

încărcă pistolul, o făcu numai ca să nu fie luat pe neaşteptate,
în cazul când acela sau aceia care pătrunseseră în
apartamentul său ar mai fi încă acolo. Cu o lumânare în mâna,
cu pistolul în cealaltă, el începu să facă o inspecţie minuţioasă
în toată locuinţa, scotoci în toate colţurile, privi pe sub mobile,
până şi în dulapul din zid.
Dar Venture plecase, şi apartamentul era gol.
Atunci Rocambole se întoarse în fumoar.
„Sigur, îşi zise el, nu e nimeni aici; dar... a venit cineva... ce-a
căutat? E vreun hoţ? E Venture?”
Rocambole ridică ochii spre bibliotecă şi văzu volumul care
conţinea, cu o oră înainte, cele două acte pe care Venture fără
îndoială le ducea, în momentul acesta, domnului de Château-
Mailly.
Totul părea a fi în ordine în bibliotecă şi nu părea să se fi
atins cineva de Istoria lui don Quijote de la Mancha.
Rocambole merse drept la dulap şi îl deschise. Dar întorcând
cheia, întâmpină o rezistenţă uşoară, care arată unei mâini
exersate că o altă cheie decât cea obişnuită a fost introdusă în
broască.
„A deschis cineva dulapul”, se gândi el.
Şi se grăbi să-l examineze.
Se ştie că Venture găsise în dulapul acesta o pungă
conţinând câţiva ludovici, un pumnal pe care îl recunoscuse şi
663
îl băgase în buzunar, un portofel eu câteva scrisori adresate

domnului Frédéric şi mai multe alte obiecte fără valoare.
El nu se atinsese decât de pumnal, lăsând la locul lor toate
celelalte, chiar şi punga, ceea ce constituia pentru el un
adevărat sacrificiu. Dar dispariţia pumnalului atrase mai mult
privirea lui Rocambole.
„Oh! oh! îşi zise el, cel care a intrat aici nu e un hoţ obişnuit.”
Şi lăsă dulapul, întorcându-se în dormitor.
„A fiert apă, continuă el punând mâna pe lampa de spirt. De
ce?”
Întrebarea pe care şi-o pusese aruncă o lumină teribilă în
sufletul său.
„Apa fiartă, îşi zise el, e mijlocul de a desface scrisorile lipite
cu cocă, şi prin acelaşi procedeu se pot dezlipi două foi de hârtie
lipite de asemenea cu cocă.”
Rocambole deschise repede biblioteca şi luă volumul lui don
Quijote, stăpânit de o presimţire sinistră.
Cu toată îndemânarea sa, Venture nu putuse preveni
prelingerea câtorva picături de cocă pe hârtie. Coca se întinsese
numaidecât, Rocambole, răsfoind volumul, găsi două foi lipite
cu o a treia şi observă în acelaşi timp câteva picături de apă pe
volum.
„Am fost prădat!” strigă el.
Şi puse mâna pe cuţitul fildeş, desfăcu cele două foi şi găsi o
hârtie albă în locul scrisorii episcopului spaniol.
„Oh! murmură el, doar Venture putea să dea lovitura asta. E
limpede acum că Venture şi vizitiul care îşi trage piciorul drept
nu sunt decât una şi aceeaşi persoană”.
Un moment, elevul lui sir Williams îşi pierdu capul şi se
gândi să alerge după Venture, fără să-şi mai schimbe
costumaţia. Dar, îşi recapătă imediat sângele rece şi poate
pentru prima oară de când îl găsise pe demnul său maestru,
Rocambole nu se gândi să-l consulte.
„Acum, îşi zise el, e ora două dimineaţă, poate că am noroc
ca ducele să doarmă...”
Lampa caldă, coca încă moale, sunt un indiciu sigur că
Venture a plecat de aici... poate chiar era aici când am venit
eu... Deci, dacă ducele are scrisorile, e pentru că banditul n-a
pierdut nici o secundă... dar poate că ducele doarme şi Venture
ar vrea să se mai gândească... Mă duc imediat la palatul din
piaţa Beauvau”.
664
Rocambole se întoarse în cabinetul de toaletă şi îşi schimbă

hainele. Zece minute îi fură de ajuns spre a redeveni rândaşul
John din cap până în picioare.
„Din moment ce eu nu l-am recunoscut pe Venture, îşi zise
el, probabil că nici el nu m-a recunoscut.”
Şi Rocambole îşi puse cu băgare de seamă pistoalele în
buzunarul hainei, părăsi apartamentul şi se îndreptă spre piaţa
Beauvau.
Palatul de Château-Mailly avea o portiţă pentru servitori şi
oameni de serviciu care plecau şi veneau adesea la orice oră din
noapte. În loc de clopot, poarta aceasta avea un simplu ciocan,
la sunetul căruia un servitor deschidea poarta.
Rocambole bătu, poarta se deschise.
De cu ziuă, după ce înţepase calul arab cu acul otrăvit,
Rocambole părăsise grajdul sub pretextul de a-şi lua nişte
lucruri şi a se duce la un negustor de cai din strada Ecluses
Saint-Martin unde, zicea el, lucrase câteva zile.
― Nu o să mă întorc decât seara, spusese el unui alt rândaş,
rugându-l să-i ţină locul.
Or, Rocambole, care plecase cu intenţia de a nu se mai
întoarce, invocase, după cum se vede, fără să se gândească, un
pretext plauzibil pentru a intra în palat.
Rândaşii dormeau în grajd deasupra boxelor cailor. Într-acolo
se îndreptă şi John, rândaşul. Ca şi Venture, Rocambole văzuse
lumină şi auzise voci şi zgomot.
„Mi se pare, îşi zise el, că săracul Ibrahim e pe ducă.”
Intră şi se încredinţă că ipoteza sa se verifică, deoarece
dresorul, un rândaş şi vizitiul erau toţi trei în picioare, în jurul
calului.
Venture îl examina cu mare atenţie.
Venture discuta cu dresorul ca un adevărat englez. Dresorul
îi povestea diferitele faze de indispoziţie ale calului.
Venture întinsese mâna către un punct negru pe care nobilul
animal îl avea sub burtă, în locul unde fusese înţepat şi unde
apăruse o umflătură ce părea că se măreşte.
― E dalac, repetă Venture.
― Dalac! zise dresorul; dar cum a putut să-l ia? Toţi caii
noştri de aici sunt sănătoşi şi Ibrahim n-a ieşit de trei zile.
Venture încruntă din sprâncene, părând foarte îngrijorat.
― Eşti sigur de rândaş?... întrebă el în cele din urmă.
― Foarte sigur, afară de cel nou, cel care a intrat azi în
665
slujbă.
― Şi, zise Venture, de cel care a plecat.
― Ah! afurisitul, murmură dresorul, se prea poate să se fi
răzbunat, pentru că a fost dat afară. Dar, adăugă dresorul,
cineva nu poate da decât ceea ce are. Dacă rândaşul i-a dat
dalac calului înseamnă că l-a avut el însuşi.
― Aşa e, murmură Venture, căruia nu-i cam venea să creadă.
― Şi, continuă el, domnul duce a venit să vadă calul?
― De două ori în seara asta.
― Şi l-a atins.
― I-a şters de mai multe ori balele cu batista.
Venture tresări.
― De altfel, continuă dresorul, în primele clipe ale bolii nu te
puteai apropia de el, voia să muşte. Numai domnul duce s-a
putut apropia.
― Nădăjduiesc că nu l-a muşcat, strigă vizitiul.
― Dimpotrivă, i-a lins mâna de mai multe ori.
Rocambole, care asculta şi vedea totul pe deasupra umărului
dresorului, fu singurul care observă câteva picături de sudoare
alunecând pe fruntea lui Venture. De astă dată îl recunoscuse
bine şi distinsese câteva intonaţii proprii vocii acestuia.
Deoarece calul care continuă să se tăvăleasră pe paie reţinea
complet atenţia acestor trei persoane, Rocambole putu să se
depărteze aşa cum intrase, în vârful picioarelor, ducându-se să
se ghemuiască într-un colţ la cealaltă extremitate a grajdului.
„Fiindcă Venture a întrebat dacă ducele a văzut calul, se
gândi Rocambole, înseamnă că nu l-a văzut pe duce de când a
pus mâna pe scrisori.”
În momentul acela Zampa intră în grajd şi se duse direct la
Ibrahim.
― Cum îi mai e calului? îl întrebă el pe dresor.
Venture ridică capul şi se uită la valet cu o privire rece şi
cercetătoare. Dar Zampa îi susţinu privirea.
― După cum îl vezi, răspunse dresorul.
― Va muri până la ziuă, adăugă rândaşul.
― Domnul duce e în stare să se îmbolnăvească.
― Ducele s-a culcat? întrebă Venture cu naivitate.
― Domnul e bolnav.
Venture tresări din nou.
― Are friguri, adăugă Zampa cu indiferenţă.
Şi, fiindcă vizitiul continua să-l observe, portughezul adăugă:
666
― Nu e de mirare: mi se pare că domnul duce e amorezat, şi

de aceea suferă.
Numai falsul vizitiu rămase nepăsător.
Dresorul şi rândaşul începură să râdă.
Dar, după un moment de tăcere, îi zise lui Zampa:
― Ducele te-a trimis să afli ce s-a mai întâmplat cu calul?
― Da.
― Pot să-l văd?
― Pe cine, pe duce?
― Da, încuviinţă Venture din cap. Aş putea să-i explic ce
boală are calul.
Şi vizitiul îi făcu un somn poruncitor dresorului şi rândaşului
să tacă.
Zampa răspunse:
― Domnul duce s-a culcat. Dar mă duc să-i spun că vrei să-l
vezi.
În timpul acestei scurte convorbiri, Rocambole se furişase din
grajd, îndreptându-se spre scara palatului.
Zampa ieşi, făcu câţiva paşi în curte pentru a ajunge la scară
şi fiindcă era lună plină, se retrase înspăimântat văzându-l pe
John rândaşul ieşindu-i înainte.
― Tăcere! zise acesta încet.
Îl luă de braţ şi îl trase la o parte.
― Dumneata eşti! zise Zampa.
― Da, zise repede Rocambole, şi bagă de seamă ceea ce îţi
spun căci, dacă nu execuţi ordinele mele, eşti pierdut.
― Am înţeles, zise Zampa înspăimântat.
― Tu nu vei fi niciodată intendentul bunurilor de Sallandrera,
termină Rocambole.
― Ce s-a întâmplat? întrebă portughezul.
― Dacă noul vizitiu îl vede pe duce, totul e pierdut.
― Bine, zise Zampa, nu-l va vedea. Mă duc să-i spun că
domnul duce e prea bolnav ca să-l poată primi.
― Ce face ducele?
― Are friguri.
― Doar atât?
― I s-a umflat braţul.
― A chemat doctorul?
― Nu încă.
― Foarte bine.
Rocambole păru că se gândeşte o clipă.
667
― Camera stăpânului tău, zise el e precedată de alte trei

camere?
― Da.
― O antecameră, un salon şi un fumoar.
― Întocmai.
― Salonul are perdele duble la toate uşile.
― Da.
― Şi e greu să se audă aici din camera de culcare.
― Ar trebui să se vorbească prea tare.
― Foarte bine. Du-te la duce, spune-i că e mai bine calul,
mult mai bine, şi nu-i spune nimic de vizitiu.
― Ah!...
― Condu-mă acum în salon.
― Veniţi, zise Zampa.
Rocambole sui scara în urma portughezului, şi ajunse la
primul etaj al palatului, unde dormea un singur servitor.
Servitorul acesta, se ghiceşte, era Zampa, cameristul. Acesta
îl duse pe Rocambole printr-un coridor şi deschise salonul.
Întocmai cum spusese Rocambole, fiecare uşă a salonului
avea perdele duble de stofă groasă care înăbuşeau orice zgomot.
Un covor gros acoperea parchetul.
Rocambole se aşeză după uşă şi-i zise lui Zampa:
― Acum du-te la grajd şi spune vizitiului să urce.
― La duce?
― Da.
― Dar imediat. Ascultă niţel, să-l conduci pe scara cea mare
şi tu să-l urmezi cu o lumânare în mână.
― Pe urmă?
― Îl vei aduce aici.
― Bun!
― Şi în momentul când el va trece pragul uşii tu vei stinge
lumânarea şi îi vei apuca amândouă mâinile... uite, aşa... cum
fac eu.
Şi Rocambole trecu la spatele lui Zampa, îi apucă amândouă
mâinile şi i le întoarse la spate.
― Înţelegi? îi zise el.
― Foarte bine.
― Ai grijă să i le ţii bine.
― Fireşte! Şi pe urmă?
― Pe urmă, zise Rocambole, restul mă priveşte. Pleacă
repede!
668
Rocambole se ascunse după uşă şi Zampa ieşi.

Venture îl aştepta pe portughez cu nerăbdare.
― Dacă ducele nu vrea să mă primească, îşi zicea el, voi intra
cu forţa... Trebuie neapărat să-l văd... Trebuie.
Zampa sosi.
― Vino, zise el, domnul duce te aşteaptă.
Vizitiul nu cunoştea destul de bine intrările palatului ca să-şi
dea seama că Zampa îl conduce prin scara cea marc în loc de
cea mică, care ducea direct la apartamentul ducelui.
Îl urmă deci pe Zampa fără să bănuiască nimic şi îl lăsă să
treacă înainte pe scară. Acesta lăsase uşa antecamerei deschisă,
în timp ce aceea a salonului era închisă. Sosit aici, Zampa puse
lumânarea pe o masă, apoi deschise uşa salonului, îndărătul
căreia Rocambole stătea nemişcat.
― Intră, îi zise el lui Venture, întorcându-se pe jumătate şi
mergi în vârful picioarelor. Domnul duce are nişte friguri
grozave şi mi-a spus că cel mai mic zgomot îl deranjează.
Venture, fără să bănuiască în continuare nimic, intră în
salon. Dar în momentul când păşi pragul uşii, lumânarea se
stinse; Zampa îi prinse repede amândouă mâinile la spate, în
acelaşi timp, şi înainte să poată striga, Venture simţi că o mână
îi astupă gura şi un pumnal îl gâdila sub beregată. Apoi o voce
pe care de astă dată o recunoscu, îi şopti pe un ton
ameninţător:
― Eu sunt Rocambole, amice, şi dacă strigi, te ucid...
Capitolul XXIII
Se întâmpla rar ca asasinii, mai ales aceia care au

întrebuinţat cea mai mare sălbăticie în săvârşirea crimelor lor,
să mai fie cuprinşi de emoţie.
Venture îl asasinase cu răceală pe nenorocitul Murillo, fostul
soldat spaniol cu piciorul de lemn; de douăzeci de ori, poate,
omul acesta îşi mânjise mâinile de sânge, îl putem crede
înzestrat cu oarecare prezenţă de spirit în momente de
cumpănă. Ei bine! auzind vibrând la urechea sa vocea lui
Rocambole, şi simţind vârful pumnalului în beregată, Venture
îşi pierdu cumpătul şi începu numaidecât să bolborosească
aceste cuvinte:
― Iertare! nu mă omorî!
669
― Tăcere!... zise Rocambole.

Şi aplecându-se spre Zampa:
― Ţine-l bine! zise el.
Mâna cu care Rocambole acoperise gura lui Venture începu
atunci o cercetare minuţioasă a persoanei banditului, în timp ce
cealaltă îi ţinea mereu pumnalul sub beregată.
― Un bandit ca tine, amice, spuse încet falsul marchiz
Chamery, trebuie să aibă arme asupra lui. Să văd, să te caut!
Şi îl pipăi într-adevăr pe vechiul său confrate cu
îndemânarea unui zbir napolitan când într-o clipă întoarce pe
dos toate buzunarele unui pungaş.
― Bun! zise el, iată un pumnal.
Şi, cu toate că se aflau într-un întuneric deplin, Rocambole
avea atâta fineţe la pipăit, încât cunoscu imediat pumnalul
după încrustaţii şi după forma mânerului.
― Uite! zise el, cred că ăsta îmi aparţine, l-ai furat de la mine,
acum o oră.
Venture, care tremura destul de tare, se simţi pierdut. Sigur,
pentru că ştia atât de bine momentul când pumnalul fusese
furat, Rocambole se întorsese acasă. Or, pentru că el îl urmărise
şi îl regăsise atât de repede, trebuia să fie legat de dispariţia
actelor.
Rocambole continuă să-l caute.
― Bun! iată şi o pereche de pistoale... zise el făcându-le să
treacă din buzunarul lui Venture în al său.
Pretinsul vizitiu se gândi că cu o oră înainte îl ochise pe
Rocambole cu aceleaşi pistoale şi nu se putu abţine să se
gândească că fusese cel mai prost dintre oameni, că nu
profitase de ocazie.
― Ah! termină Rocambole, mai are şi un cuţit.
Şi luă cuţitul.
― Iată-te şi fără aceste instrumente, termină el; acum putem
să vorbim.
― Iertare!... nu mă omori!... murmură din nou Venture cu o
voce rugătoare şi clănţănind din dinţi.
Rocambole era un om precaut. În timp ce Zampa coborâse
pentru a-l anunţa pe Venture că îl aşteaptă ducele, elevul lui sir
Williams luase nişte sfori de mătase de la perdele. O dată
stăpân pe armele pe care le luase de la Venture, Rocambole îi
dădu unul din pumnale lui Zampa.
― Dă-i drumul de mână, zise el, şi pune-i pumnalul ăsta
670
între umeri. Dacă suflă, poţi să îl înfigi până în plăsele.

― Foarte bine, răspunse Zampa.
Atunci Rocambole îşi puse pumnalul între dinţi, fiindcă îşi
întrebuinţa ambele mâini; apoi luă una din sfori şi legă
picioarele lui Venture deasupra gleznelor.
― Aşa, zise el, nu o să mai poţi scăpa de aici.
Apoi, cu cealaltă sfoară, îi legă tot aşa de strâns mâinile la
spate.
― Înţelegi tu, zise rânjind elevul lui sir Williams, că noi n-
avem nevoie de lumină, oamenii care au servit sub ordinele
căpitanului sunt obişnuiţi să lucreze noaptea.
Şi pentru a-şi termina isprava, luă batista lui Venture şi i-o
băgă în gură.
― Cred că acum, îi zise el lui Zampa, omul nostru n-o să mai
fie aşa de periculos.
― Ce mai facem acum?
― Ah! Iată o problemă. Eşti sigur că nu ne va deranja nimeni
aici?
― Foarte sigur. Toată lumea doarme şi domnul duce e prea
departe pentru a ne putea auzi.
― Bine! Atunci, răspunse Rocambole, aprinde lumânarea.
Zampa scoase chibrituri din buzunar, frecă unul de zid şi
aprinse lumânarea stinsă.
Cu toate că era pe jumătate mort de spaimă, Venture trebuia
să mai aibă parte de o ultimă lovitură. În omul acesta, care avea
vocea lui Rocambole, îl recunoscuse pe John, rândaşul şi faţa
sa tulburată arătă atunci o uimire nespusă.
― He! He! zise elevul lui sir Williams, care ghicise ce gând
trecuse prin mintea banditului, vezi, amice, cine ştie să se
metamorfozeze bine?
Lui Venture i se făcu părul măciucă, fruntea îi era scăldată
de sudoare, dinţii îi clănţăneau. Cu gura astupată, cu mâinile şi
picioarele legate fedeleş, era redus la cea mai mare neputinţă şi
viaţa lui era în mâna lui Rocambole.
Acesta din urmă îi făcu un semn lui Zampa.
Zampa puse lumânarea pe masă. Apoi îl împinse pe Venture,
care căzu pe spate pe o canapea ce se afla în spatele lui.
― Acum, zise Rocambole portughezului. Închide bine uşile, şi
du-te de vezi care mai e situaţia cu frigurile stăpânului tău.
Zampa se retrase cu o supunere oarbă, care îi dovedi lui
Venture ce putere avea Rocambole.
671
Acesta din urmă se apropie atunci de canapeaua pe care

banditul era întins cât era de lung.
― Eşti acuzat, îi zise el, râzând şi făcând pe judecătorul, nu
trebuie să-ţi mai spun că situaţia ta este una din cele mai grave
şi că ai înfruntat chiar moartea: întâi pentru crimă de răzvrătire
şi abuz de credinţă faţă de stimatul nostru stăpân, sir Williams;
al doilea, furând de la domnul Frédéric, care locuieşte în strada
Suresnes, două scrisori de oarecare importanţă.
Rocambole râdea. Venture se uita împrejur cu ochii rătăciţi.
― Înainte de a-ţi da posibilitatea de a răspunde la întrebările
mele, continuă Rocambole cu cel mai serios aer din lume,
trebuie să te pun la curent cu toată situaţia. Domnul duce de
Château-Mailly, care fără îndoială ţi-a promis un frumos cadou
în schimbul celor două scrisori care te vor costa viaţa, probabil
că nu va avea timpul să se folosească de ele, căci va muri de
dalac peste câteva ore. Aşadar, n-ai de făcut, altceva mai bun,
decât să înapoiezi imediat scrisorile.
Cele din urmă cuvinte ale lui Rocambole făcură să
strălucească o rază de lumină în ochii lui Venture. El crezu că
Rocambole îl va ucide în schimbul înapoierii celor două scrisori.
Şi, într-adevăr, falsul rândaş scoase batista din gura lui
Venture, zicându-i în englezeşte:
― Vezi că n-ai altceva mai bun de făcut decât să te supui.
Şi se juca fără grijă cu pumnalul vorbind astfel:
― Supunerea ta constă în a mărturisi totul, adăugă el.
Venture era prea emoţionat pentru a răspunde.
― Căci, urmă elevul lui sir Williams, trebuie să-ţi spun cum
am ajuns eu aici. Omul pe care l-ai văzut, Zampa, e sclavul meu
fiindcă îl pot trimite la eşafod. Ceva mai mult, el nu îl cunoaşte
decât pe domnul Frédéric, ca şi tine, zise la întâmplare
Rocambole, aruncând o privire cercetătoare asupra lui Venture.
Rocambole nu ştia că Venture era la curent cu marchizatul
lui.
Aşadar, continuă:
― Dacă faci pe al dracului, dacă strigi după ajutor, în sfârşit,
dacă nu-mi dai imediat scrisorile, pe care mi le-ai furat, acum o
oră, din strada Suresnes, te ucid cu o lovitură de pumnal, şi pe-
aici mi-e calea. Cu atât mai mult cu cât în afară de Zampa,
portarul din strada Suresnes nu ştie cine sunt.
― Eşti marchiz! zise Venture, care îşi regăsise oarecum
îndrăzneala obişnuită.
672
Rocambole ridică pumnalul.

― Ah! zise el, vrei să mă omori?
Şi adăugă:
― Iute! termină... spune-mi numele, numele ce-l port...
marchiz de ce sau te omor!
Venture crezu că-şi citeşte osânda în privirea scânteietoare a
lui Rocambole.
― Iertare! bâlbâi el, iertare! ştiu bine că eşti marchiz, dar nu-
ţi ştiu numele.
Rocambole răsuflă uşurat şi începu să râdă.
― Să vedem, zise el, spune că eşti un imbecil. Te fac eu pe
urmă să-mi mărturiseşti tot ce trebuie să ştiu. Or, fiindcă tu nu
ştii cum mă numesc, nu ştii nici unde locuiesc, şi prin urmare
eşti şi mai mult în mâna mea... te voi ucide când o să am eu
chef.
― Ce vrei de la mine? întrebă falsul vizitiu, apucându-l iar
groaza.
― Scrisorile!
― Sunt în buzunarul dinăuntru al hainei.
Rocambole, care era mereu pregătit să lovească, în cazul
când Venture ar îndrăzni să strige după ajutor, deschise cu
mâna stângă livreaua pretinsului vizitiu, îi descheie haina, pipăi
şi simţi ceva aspru. Erau cele două scrisori furate de Venture.
Rocambole le luă şi le privi una câte una, în timp ce Venture îi
urmărea cu coada ochiului toate mişcările.
― Uite! zise elevul lui sir Williams, vrei să-ţi dovedesc că
ducele de Château-Mailly, pentru care, singur, scrisorile acestea
au cu adevărat valoare, are dalac şi va muri de această boală?
Rocambole se apropie de lumânare şi arse cele două scrisori,
în timp ce Venture le privea consumându-se încet.
― Acum, termină Rocambole, nu mai ai nici un motiv, amice,
să nu-mi faci mărturisiri complete.
― Mă vei ierta?
― Poate...
― Şi nu mă vei lăsa în mizerie? adăugă Venture, începând să
spere şi să se mai însufleţească.
― Povesteşte mai departe, o să vedem.
― Dar ce vrei să afli de la mine?
― Întâi ce ai făcut în Spania...
― L-am omorât pe conducătorul poştei şi am furat scrisoarea.
― Pe urmă?
673
― M-am întors la Paris şi am deschis scrisoarea.

― Înţeleg, zise Rocambole, eşti un prost de prima clasă. N-ai
decât un singur mijloc ca să-ţi scapi pielea, adică de a spune tot
şi văd că ai început să-mi spui prostii.
Rocambole vorbea cu sângele rece al unui om care e capabil
să meargă până în pânzele albe şi Venture înţelese că cel mai
bine era să mărturisească totul. El îi povesti atunci că s-a dus
la văduva Fipart.
― Şi n-ai găsit-o, îmi închipui? zise Rocambole, care avu o
inspiraţie infernală.
― Te înşeli, răspunse Venture.
― Spune dar! A murit...
― Ea trăieşte ca şi mine şi ca tine.
Rocambole se prefăcu aşa de bine că e uimit de vestea asta
încât Venture îl crezu.
Şi atunci acesta din urmă îi povesti istoria mamei Fipart şi
salvarea ei miraculoasă; apoi indiciile pe care i le dăduse asupra
lui Rocambole, indicii cu ajutorul cărora consultase anuarul
celor douăzeci şi cinci de mii de adrese. O dată intrat pe calea
mărturisirilor, Venture nu omise nici cel mai mic detaliu, şi,
după zece mânute, Rocambole, ştia, oră cu oră, tot ceea ce
făcuse Venture de patru zile încoace.
― Ei bine! zise elevul lui sir Williams, cred că n-ai decât un
singur ţel.
― Care?
― Să-ţi baţi joc de mine. Când cineva nu e destul de tare să
devină general, trebuie să se facă soldat.
― Vai!
― Tu ştii bine, vorbind acum între noi, eu aş fi lucrat tot cu
tine. E mai bine să lucrezi pe socoteala ta, şi tu îţi făcuseşi un
vis destul de frumos. Douăzeci şi cinci de mii de franci venit,
drace!
Venture suspină.
― Dar, continuă Rocambole, când te-ai învăţat minte şi după
ce ai fost bătut la câmp deschis, fă-ţi curaj şi urmează-mă...
― Poţi să mă întrebuinţezi la ceva? întrebă Venture cu
umilinţă.
― Dacă nu voi putea, te voi ucide imediat. Trebuie să mă
scap de un om ca tine, sau să mă serveşti. Dar poate ai noroc...
― Aşadar, ai nevoie de mine?
― Fireşte.
674
― Bine, zise Venture. Şi acum, îţi promit, voi lucra pe viaţă şi

pe moarte.
Rocambole puse pumnalul între dinţi, apoi îl eliberă pe falsul
vizitiu de legături.
― Vino cu mine, îi zise el.
― Unde mă conduci?
― În strada Suresnes.
Venture văzuse arzând cele două scrisori.
Ştia acum că ducele de Château-Mailly avea dalac. Pauza
ducelui era pierdută, n-avea de făcut altceva decât să treacă de
partea lui Rocambole şi falsul marchiz de Chamery nu se mai
putea teme de el.
Părăsiră amândoi salonul, coborâră în curte şi ieşiră din
palat pe poarta cea mică. Apoi luară drumul străzii Suresnes şi
după câteva minute, Rocambole îl conducea pe Venture în
apartamentul domnului Frédéric, ducându-l în fumoar.
― Cu mai puţină nesocotinţă, ai fi fost salvat, îi zise el
râzând. Dacă nu lăsai lumânarea pe masă, eu n-aş fi băgat
nimic de seamă.
Venture începu să suspine.
― Dar, se grăbi Rocambole să adauge, asigură-te, ducele avea
deja dalac. Îl avea de ieri de dimineaţă, cu două ore mai târziu
decât calul său.
Şi Rocambole îi dădu politicos un scaun lui Venture,
zicându-i:
― Ia loc la masa aceasta, şi pune mâna pe condei.
― De ce?
― Ca să scrii.
― Ce?
― Ce îţi voi dicta eu.
Şi cum Venture părea din ce în ce mai mirat continuă:
― Tu spui că mama Fipart e pornită împotriva mea?
― Ea e furioasă...
― Ţi-a promit că va spune tot?
― Absolut tot.
― Ei bine, scrie.
Şi Rocambole îi dictă:
„Dragă mamă,
Afacerea scumpului nostru Rocambole mă împiedică să vin să
te văd astăzi, dar te rog să vii tot pentru această afacere, astă-
675
seară, la vechiul tău domiciliu de la Clignancourt.

Poţi să te culci. Numai să laşi uşa deschisă. Voi sosi între ora
douăsprezece noaptea şi două dimineaţă.
Fiul tău,
Joseph Brisedoux, băcan.”
Venture scrise. Dar nu se putu abţine să nu-l privească pe

Rocambole din ce în ce mai surprins.
― Asta te miră?
― Fireşte! De ce s-o faci să vină la Clignancourt?
― Pentru că am planurile mele, răspunse Rocambole.
Şi adăugă:
― E un lucru care te va mira şi mai mult, amicul meu, adică
o să te leg iar la mâini şi la gură.
― Cum! zise Venture cu groază.
― Şi vei rămâne prizonierul meu până diseară.
Şi fiindcă Venture părea că vrea să protesteze, Rocambole
făcu să strălucească la lumânare lama pumnalului.
― Ce, vrei să ne certăm? întrebă el cu ironie.
Capitolul XXIV
A doua zi, cam pe la ora nouă dimineaţă, sir Williams, care

dormise foarte puţin în timpul nopţii, auzi pasul lui Rocambole
îndreptându-se spre camera sa de culcare. Falsul marchiz de
Chamery intră şi se duse să se aşeze pe patul dragului său
profesor.
― Unchiule, îi zise el, când am avut fericirea să te regăsesc,
acum câteva luni, sub zdrenţele aurite ale unui sălbatic, ţi-am
ţinut, dacă-ţi aduci aminte, un mic discurs foarte la locul lui.
Introducerea aceasta a lui Rocambole îl intrigă aşa de tare pe
sir Williams, încât orbul părea nespus de surprins.
― Dacă îţi reaminteşti, unchiule, urmă Rocambole, ţi-am
dovedit limpede ca lumina zilei, cu tot geniul tău, căci tu eşti un
geniu, bătrânul meu, că ai luat-o de multe ori pe drumuri
greşite...
„Aşa e”, făcu sir Williams un semn aprobator din cap.
― Şi toate frumoasele tale combinaţii n-au izbutit decât să
facă să ţi se taie limba şi să ţi se scoată ochii de către Baccarat
şi apoi să fii tatuat de către sălbaticii din Australia.
676
„Şi asta e adevărat”, exprimă faţa lui sir Williams.

― Or, dacă ai memoria bună, îţi voi dovedi imediat care e
singura cauză a tuturor nenorocirilor tale.
Aici, fără îndoială, memoria păru să îl trădeze pe sir Williams,
căci păru din ce în ce mai mirat.
― Asta e din cauză, urmă Rocambole, că ai citit „Bucătăria
naţională” şi erai pătruns de prejudecata, că, pentru a face o
mâncare de iepure, trebuie un iepure întreg.
Probabil că aceste din urmă cuvinte îl atinseră foarte tare pe
sir Williams, căci îşi luă tăbliţa şi scrise fraza aceasta care se
termină cu un semn de întrebare:
„Îmi vei face, în sfârşit, afurisitule, plăcerea de a te explica, şi
de a înceta să te exprimi prin sentinţe ca Sancho Panza?”
― Proverbele sunt înţelepciunea naţiunilor, murmură
Rocambole cu un aer batjocoritor. Apoi adăugă: Ei bine! da,
bietul meu bătrân, repet ceea ce am spus. Dacă n-ai fi citit
„Bucătăria naţională” în loc să te numeşti astăzi Walter Bright,
mutilatul, tu ai fi vicontele Andréa, fericitul soţ al doamnei
Jeanne de Kergaz, văduva chiar după logodnă a nobilului tău
frate Armand.
Sir Williams avu un gest de mânie şi de nerăbdare.
― Pentru a face rău, tu ai folosit nişte pungaşi, în loc să-ţi
încredinţezi afacerile unor oameni cinstiţi. De aceea tu eşti
orbul Walter Bright şi eu sunt strălucitul marchiz de Chamery.
Mânia şi nerăbdarea lui sir Williams păreau că cresc.
― Ei bine! zise Rocambole, această grozavă lecţie nu ţi-a
folosit, şi ai căzut iarăşi pradă gândirii tale vicioase şi puţin a
lipsit, noaptea aceasta, ca eu să nu mă însor niciodată cu
domnişoara Conception, ci să mă duc să necinstesc în ocnă
nobilul şi vechiul nume de Chamery, al strămoşilor mei.
Aceste din urmă vorbe îl făcură pe sir Williams să tresară şi
să scrie:
„Ce tot îmi vrăjeşti acolo şi ce s-a întâmplat?”
― Ţi-aduci aminte de Venture?
„Da, scrise orbul. L-ai văzut?”
― Am văzut alt lucru mai bun, după cum o să-ţi dai şi tu
seama, rânji falsul marchiz.
Şi îi povesti lui sir Williams punct cu punct tot ce se
întâmplase, tot ce făcuse Venture şi ce pericol îl ameninţase.
Sir Williams asculta tremurând, şi Rocambole zări câteva
677
picături de sudoare picurându-i pe frunte.

― Or, termină el, să presupunem că Venture ne-ar fi luat-o
înainte cu douăzeci şi patru de ore, că ar fi găsit cele două
scrisori cu o zi mai înainte ca ducele să ia dalacul şi înainte ca
Conception să fie plecată... rămâneam păcăliţi, nu-i aşa?
Sir Williams îşi muşcă buzele până la sânge. Rocambole
termină povestind cum pusese mâna pe Venture şi cum îl
condusese în strada Suresnes.
„Şi l-ai lăsat acolo?”... întrebă sir Williams.
― Cu picioarele şi mâinile legate şi cu o batistă la gură.
Sir Williams începu să râdă.
― Îţi dai seama, urmă Rocambole, că nu i-aş fi permis unui
pungaş de felul ăsta să alerge în libertate prin Paris până astă
seară.
„Şi ce vrei să faci cu el, acum?”
― Ah! iată, zise Rocambole, ceea ce nici eu singur nu ştiu, şi
m-am gândit că tu ai putea să-mi dai mijlocul de a combina.
„Ce să combini?”
― Drace! zise Rocambole, mi se pare că ar fi mai bine să scap
de el o dată pentru totdeauna.
„Da”, răspunse sir Williams cu un semn din cap.
― Şi am avut ideea de a nu-i spune nimic de întrevederea
mea cu mama Fipart.
„Foarte bine.”
― Şi am lăsat să se înţeleagă că, deoarece mama Fipart voia
să mă trimită la eşafod, aş vrea şi eu la rândul meu să scap de
ea.
„Cum?” întrebă sir Williams.
― Ah, drace! răspunse falsul marchiz de Chamery, m-am
gândit că vei găsi tu o cale.
Sir Williams păru că se gândeşte.
„Cunoşti locuinţa văduvei Fipart la Clignancourt?”
― Am văzut numai poarta.
„Dar n-ai intrat?”
― Nu.
„Vezi dacă locuinţa aceasta e prevăzută cu o pivniţă, ceea ce e
probabil, căci toţi strângătorii de zdrenţe au o pivniţă pentru
zdrenţele lor...”
― Ei şi? zise Rocambole.
„Asta e afacerea ta”, scrise sir Williams.
― Adică mijlocul de a scăpa de Venture?
678
„Întocmai.”
Rocambole se scărpina în cap.
― Spune, unchiule, murmură el, ştii că mă aflu într-o mare
încurcătură faţă de Zampa? El vrea cu orice preţ să fie
intendentul aceluia care se va căsători cu Conception.
Sir Williams ridică din umeri.
― Şi nu găseşti tu mijlocul de a da o lovitură dublă?
Sir Williams dădu afirmativ din cap.
― Şi apoi, continuă Rocambole, ieri seară, într-un moment de
zăpăceală, foarte potrivit de altfel pentru că ea m-a crescut, am
promis mamei Fipart că-i dau o casă. Asta mă plictiseşte!
Surâsul ironic al orbului apăru în toată expresia sa hidoasă.
Apoi sir Williams scrise:
„Constat că ai făcut progrese. Începi să devii un om raţional şi
cuminte.”
― Ah! tu zici?
„Şi, continuă orbul, sper că de astă-seară voi imagina o mică
şi frumoasă dramă în trei persoane. Dar pentru ca piesa să iasă
bine, îmi trebuie o cunoaştere exactă a teatrului în care va trebui
să fie reprezentată. Ascultă-mă bine.”
― Ascult, unchiule.
„Să te duci la mama Fipart, strada Bisericii, la Gros-Goillon.”
― Foarte bine.
„Tu o vei conduce la Clignancourt şi o vei lăsa acolo.”
― Drace! şi dacă bănuieşte...
„Pune-i douăzeci şi cinci de ludovici în mână; sau mai bine
nu... ad-o la Clignancourt, astfel ca toată mulţimea strângătorilor
de zdrenţe să vă vadă venind.”
― Şi pe urmă?
„Şi pe urmă vom vedea.”
― Dar, zise Rocambole, ce să-i spun maniei Fipart ca s-o duc
la Clignancourt?
„Tu i-ai promis o casă, nu-i aşa?”
― Cu cinci etaje, mă rog.
„Să promiţi nu să te ţii de cuvânt.”
― Ce-mi pasă! Am promis...
„Ei bine, cumpără biletul de vânzare. Nu se poate să nu
găseşti vreo casă de vânzare pe lângă Montmartre. Veţi merge să
vedeţi casa. Vei astupa cu asta gura mamei Fipart şi îi vei zice pe
urmă: ‹‹Vreau să-ţi dau cu toată inima casa asta, mamă, dar îţi
pun o condiţie: Să mă ajuţi să scap de Venture.›› Atunci o vei
679
întreba, dacă n-are nici o pivniţă în Clignancourt. Nu e nevoie să

te mai duci acolo.”
― Ce voi face pe urmă?
„Vei veni să-mi spui şi vom vedea noi.”
― Asta e tot, ce ai să-mi spui?
„Dumnezeule, da. Dar, grăbeşte-te să ai noutăţi de la palatul
de Château-Mailly.”
― Uşor. Zampa va veni în strada Suresnes la ora zece. Mă
duc acolo, adăugă Rocambole.
Şi falsul marchiz de Chamery îl părăsi pe sir Williams şi
alergă în strada Suresnes, unde redeveni omul cu haina
poloneză şi cu părul galben.
Zampa sosi în curând. Rocambole îl primi în sufragerie, astfel
încât nenorocitul Venture, care era închis în cabinetul de
toaletă, cameră situată la altă extremitate a apartamentului, să
nu poată auzi nimic din conversaţia lor.
― Ce este? zise Rocambole.
― Calul a murit.
― Ah!... şi ducele?
― Ducele are friguri şi un început de delir.
― Bravo!
― Când s-a făcut ziuă, avea braţul atât de umflat încât a
trimis după doctor.
― Şi doctorul a venit?
― Imediat.
― Şi ce a zis?
― Întâi a fost foarte mirat şi părea că nu înţelege boala
ducelui, dar în momentul acela a intrat veterinarul şi a zis;
„Domnule duce, calul dumneavoastră trebuie scos din grajd.
Are dalac.” Vorbele acestea au fost pentru doctor o rază de
lumină. A întrebat dacă ducele are vreo tăietură la mână şi a
aflat că ducele se înţepase în dimineaţa precedentă cu un ac, şi
că, pe urmă, a vizitat de mai multe ori calul şi l-a mângâiat în
nenumărate rânduri.
― Ducele a auzit asta?
― Nu, eu i-am dat lămuriri doctorului.
― Şi ce a zis doctorul?
― El a trimis imediat după alţi doi colegi de-ai săi, doctorii
R... şi B...
― Drace!... murmură Rocambole, doi aşi ai ştiinţei!
― Cei trei doctori s-au consultat.
680
― Cunoşti rezultatul?
― Nu, dar i-au chemat în grabă pe unchiul ducelui, preotul
bisericii Saint L... şi pe sora sa marchiza de Rotry, singurele
sale rude. Marchiza şi preotul au venit imediat, dar când au
sosit, domnul duce era deja în delir. Medicii au spus că trebuie
să-i taie braţul.
― M-am ars! murmură Rocambole.
― N-aveţi nimic să-mi porunciţi?
― Nimic, numai să vii astă-seară aici.
― La ce oră?
― La ora opt fix.
Zampa plecă şi Rocambole se întoarse în cabinetul de toaletă.
Venture dormea pe spate cu picioarele şi mâinile legate.
― Ţi-e foame, bătrâne? îl întrebă elevul lui sir Williams.
― Da, făcu Venture semn din cap.
― Ei bine! Am să-ţi dau un pahar de malaga şi un biscuit.
Asta e tot ce am aici. Dar consolează-te, captivitatea ta se va
sfârşi în seara asta, şi mâine îţi voi da cincizeci de mii de franci
şi un paşaport pentru America.
― Adevărat? zise Venture, ai cărui ochi scânteiau.
― Da, dacă mă scapi de mama Fipart.
― Oh! Pungăşoaica bătrână! O să-i răsucesc puţin mai bine
gâtul, fii liniştit.
Înainte de a schimba aceste câteva cuvinte, Rocambole
dezlegase mâinile lui Venture, şi îi scoase după aceea batista de
la gură. Aceasta din urmă se aşeză pe scaunul său şi hăpăia
nişte biscuiţi muindu-i într-un pahar cu vin pe care i-l turnase
Rocambole.
― Ai isprăvit? zise Rocambole.
― Drace! N-am mai mâncat nici o costiţă sau barem vreo
fleică.
― Cred, dar n-am deloc timp să mă duc să-ţi caut. Haide, dă-
mi mâinile.
― Cum! vrei iar să mă legi?
― Fireşte!
― Dar n-am de gând să fug, zise Venture: prefer cincizeci de
mii de franci.
― Cred. Dar până atunci...
― Nu ai încredere în mâne?
― Nu prea; dar vreau să-ţi astup gura.
― Şi asta!... oh nu, îndurare, zise Venture. Mă înăbuş...
681
― Nu fac asta pentru că mă tem că o să strigi, amice. Camera

unde ne aflăm are uşi bine capitonate, care nu lasă să se audă
nici un sunet; dar tu ai fi omul care ai încerca să tai legăturile
cu dinţii... Haide, fii de treabă!
Şi Rocambole îi legă din nou mâinile lui Venture şi îi astupă
gura. Apoi se îmbrăcă modest, ca un lucrător în zi de
sărbătoare, şi părăsi strada Suresnes, după ce puse în buzunar
cheia cabinetului de toaletă în care se găsea Venture.
Falsul marchiz de Chamery luă o trăsură din cartierul Saint-
Honoré, o adevărată trăsură trasă de doi armăsari bretoni, cu
un vizitiu beat şi stângaci şi cu cel mai cinstit şi simplu aer din
lume şi se duse la Gros-Gaillou.
Mama Fipart, stând la gura sobei, cu tabachera de argint
lângă ea, tocmai îşi bea cafeaua cu lapte, când intră fiul ei
adoptiv. Rocambole îi sări imediat de gât şi oribila bătrână primi
mărturia acestei iubiri cam zăpăcite. Rocambole scoase o hârtie
din buzunar.
― Uite, zise el, iată biletul de vânzare. E vorba de vânzarea de
bună voie a unei case din Montmartre: douăzeci şi patru de mii
de franci... îţi convine?
― O, cerule! exclamă bătrână, oare vrei să-ţi baţi joc de
mama ta, dragul mamei?
― Te înşeli, mamă, zise Rocambole; nu-mi bat joc de
dumneata. Numai, înţelegi, dacă îţi dau casa asta, să fii
recunoscătoare.
― Oh! până la moarte.
― Şi să faci ceva pentru micul tău Rocambole.
― Voi face tot ce vei voi.
― Tu nu mai ţii la Venture, nu-i aşa?
― Oh! afurisitul, mizerabilul... care voia să mă facă să-mi
urăsc scumpul meu copil!
― Atunci, nu ai nimic împotrivă să-i faci o figură frumoasă?
― Eşti un prost! zise mama Fipart. Trebuie să-l fierb într-o
căldare cu untdelemn?
― Vom vedea. Până atunci, pune-ţi pălăria şi şalul fiindcă
acum eşti o femeie aşa cum se cuvine şi vino cu mine.
― Să vedem casa?
― Fireşte!
― Pe urmă vom vorbi despre Venture.
Or, fiindcă Rocambole avea o trăsură la poartă, zece minute
682
fură de ajuns ca falsul marchiz şi bătrâna să fie la Montmartre.

După o oră ei vizitaseră deja casa şi Rocambole îi zise
portarului.
― Vom mai veni mâine de dimineaţă, şi e probabil că vom
încheia afacerea.
Atunci mama Fipart îi zise fiului său adoptiv:
― Unde mergem, acum?
― La fostul tău bazar din Clignancourt.
― De ce?
― Ca să vedem cum mai e pe acolo.
― Vrei oare să locuiesc din nou acolo?
― Eh, asta! zise Rocambole aruncând o privire afectuoasă
bătrânei, nu eşti proprietara unei case cu şase etaje?
― Atunci de ce vrei să mergem la Clignancourt?
― Din cauza lui Venture.
Şi Rocambole adăugă:
― Casa ta are pivniţă, nu-i aşa?
― Şi încă una frumoasă de tot!
― Ei bine! haide s-o vizităm.
― Ce nostimă idee!
― Asta e! zise Rocambole, vei vedea în seara asta dacă e
nostima ideea mea.
Şi plecară.
Capitolul XXV
Pentru a înţelege evenimentele legate de călătoria mamei

Fipart şi a lui Rocambole la Clignancourt, este poate necesar să
ştiţi ceva mai multe despre obiceiurile strângătorilor de zdrenţe.
Strângătorul de zdrenţe este o fiinţă cu totul izolată de
civilizaţia pariziană. Seara, la ora şapte, iarna, şi la ora nouă,
vara, începe lucrul, cu coşul pe spate, lanterna în mâna stângă
şi cârligul în mâna dreaptă. La revărsatul zorilor, îl găseşti la
cârciuma de la barieră, bând rachiu de cartofi. Se întoarce
acasă ostenit, de multe ori beat şi se aruncă pe grămada de paie
ce-i serveşte drept pat, după ce a îmbucat ceva.
Clignancourt, mahalaua strângătorilor de zdrenţe, este un loc
foarte animat, seara. Îndată ce s-a înnoptat şi dimineaţa,
imediat ce s-a luminat de ziuă, adică la orele de plecare şi de
întoarcere. De la ora opt sau nouă dimineaţa şi până la şase
683
sau şapte seara, mahalaua pare destul de pustie. Afară de

câteva femei aşezate în pragul porţii şi de câţiva copii ce se
rostogolesc în ţărână, toţi dorm în timpul zilei. Seara, după ora
zece, toată lumea este plecată, afară de câteva femei şi copii
care nu pot practica meseria aceasta: aşadar, sir Williams ştia
probabil despre toate aceste obiceiuri când s-a gândit să-i
trimită la Clignancourt pe mama Fipart şi pe Rocambole pentru
a alcătui o minuţioasă topografie a locului.
Fosta hangiţă de la Bougival coborî din trăsura sa cu doi cai,
în mijlocul mahalalei, cu demnitatea unei regine de mult timp
exilată care se întoarce să îşi exercite din nou suveranitatea.
Rocambole îi dădu mâna şi îi spuse mătuşă!
Fiindcă era marţi, mahalaua nu era aşa de pustie ca de
obicei. Câţiva negustori de zdrenţe care lucraseră luni, fumau
pipă în pragul porţii lor. Tânărul căruia, în ajun, Rocambole îi
plătise un ciocan de rachiu, se afla tocmai în pragul cârciumii.
― Vezi! zise el recunoscându-l pe Rocambole, mi se pare că
te-ai pricopsit de când ne-am întâlnit ultima dată, camarade?
― Mătuşa mea m-a înţolit, zise încet Rocambole.
― Aşadar avea bani, bătrâna? zise o femeie care îi auzise.
― Nu, zise o a doua, care sosise chiar în momentul acela, dar
are un bărbat; bărbatul, după cât se pare, e cam pricopsit...
― Ah! da, bătrânul ăla care a venit acum trei zile.
Rocambole şi mama Fipart îşi urmară drumul înainte,
bătrâna salutându-le cu un surâs pe fostele sale egale.
Conversaţia continua printre strângătorii de zdrenţe.
Femeia căreia Rocambole îi ceruse semnalmente asupra
bătrânei susţinea, foarte sigură pe ea, că doamna Fipart e o
femeie cumsecade, dar cam uşuratică şi al cărei bărbat, după ce
nu se mai gândise mult timp la ea, începuse să-i fie ruşine de
situaţia nesigură şi mizerabilă în care se găsea soţia sa.
O alta îşi aducea perfect aminte că l-a văzut cu trei zile
înainte pe Venture, îmbrăcat ca proprietar.
Ştrengarul, căruia Rocambole îi plătise băutura, adăugă
clipind din ochi:
― Nu ştiţi tot.
― Şi ştii tu?
― Fireşte!
― Eşti cam isteţ.
― Aşa s-ar zice.
― Şi ce mai ştii?
684
― Iată cum stau lucrurile, măicuţele mele, omul acesta tânăr

care da braţul mamei Fipart e nepotul ei, singurul fiu al
răposatei surori a bătrânei.
― Ah! vorbeşte mai tare.
― Dar, continuă ştrengarul, bătrâna e cam ascunsă şi avea
bani.
― Ai isprăvit? ziseră toţi neîncrezători.
― Bărbatul a aflat de asta, şi s-a împăcat cu femeia lui prin
intermediul nepotului ei, care e un pişicher...
Pe când versiunea aceasta a strângătorului de zdrenţe avea
parte de câteva proteste, Rocambole şi mama Fipart intrau în
casă.
Fosta locuinţă a mamei Fipart era foarte dărăpănată: dar
privirea lui Rocambole fu atrasă imediat de un chepeng mobil
care acoperea intrarea pivniţei. Puse mâna pe belciugul ce era
înfipt în mijloc şi ridică chepengul.
― Vezi! zise el zărind un fel de abis, căruia, din cauza
întunericului nu i se putea măsura adâncimea, pivniţa ta n-are
nici o scară?
― Nu, copilul meu.
― Cum se coboară înăuntru?
― Cu o scară.
Şi mama Fipart arătă cu degetul o scară rezemată de perete
în dosul patului.
― Trebuie s-o văd, zise Rocambole.
El se duse şi închise uşa, trase perdeaua murdară ce atârna
înaintea unei singure ferestre, ca să împiedice privirile
curioşilor, dacă se mai găseau pe afară. Apoi luă scara şi o
coborî în gaura întunecoasă.
― Aprinde felinarul, zise el, vreau să văd pivniţa.
― Curioasă idee, repetă mama Fipart.
― Fie, dar vreau să văd pivniţa.
Şi Rocambole se cobori cu felinarul în mână. Pivniţa era
adâncă de zece picioare, avea doi metri pătraţi şi o ferestruică
prin care pătrundea puţin aer. Era un frig teribil şi o atmosferă
umedă. O grămadă de zdrenţe de stofe şi de hârtii erau
răspândite într-un colţ. În colţul opus se găsea un butoi gol şi
hodorogit.
Rocambole puse felinarul pe butoi şi examină pivniţa cu
atenţie.
„Pe legea mea, îşi zise el, nu ştiu ce are de gând sir Williams
685
să facă din pivniţa aceasta, dar presupun că se va întâmpla

ceva care va face zgomot; or, fiindcă trebuie să am grijă să nu
ştie nimeni ce se va petrece aici, am să astup ferestruica şi
zgomotul nu va ajunge până afară, în felul acesta totul se va
petrece în familie.”
Rostogoli butoiul sub ferestruică să-şi facă o scară
convenabilă, apoi luă un ghemotoc de zdrenţe şi îl îndesă cu
putere de jur împrejur făcând astfel un fel de perniţă care să
împiedice trecerea oricărui zgomot, fie că ar fi fost strigăte de
mânie sau de disperare...
― Ce faci acolo jos? întrebă mama Fipart.
― Răscolesc în zdrenţe ca să văd dacă n-ai vreo coţofană,
răspunse el râzând.
Închizând ferestruica ermetic, Rocambole voi să se dea jos,
când privirea îi fu atrasă de umezeala mare a zidurilor şi
observă în acelaşi timp şi o musteală uşoară de apă ce venea
din tavan.
― Mamă, strigă el, coboară puţin, am observat ceva foarte
curios.
― Ce este? zise mama Fipart punând piciorul pe scara
jumătate putredă, şi coborând în pivniţă.
― Ce e cu apa asta?
― Asta, zise mama Fipart, vine de la o conductă care trece
prin zid.
― Şi unde duce conducta asta?
― Alimentează fântâna care se află în mijlocul mahalalei.
Câteodată are mici infiltraţii. Anul trecut, proprietarul a
reparat-o de mai multe ori.
― În ce parte a zidului crezi tu că poate fi?
― Aproape de gura pivniţei.
Şi mama Fipart întinse mâna în direcţia aceea.
„Pe cinstea mea! murmură Rocambole, nu ştiu ce idei are sir
Williams, dar mie mi-a venit una grozavă de tot...”
Şi zise tare:
― N-ai nici un târnăcop acolo sus?
― Nu.
― Atunci vreun ciocan?
― Nu, dar am un fel de drug de grosimea unei mâini şi
ascuţit la capăt.
― Du-te de-l caută.
Mama Fipart urcă şi aruncă după o clipă un drug de fier la
686
fel cu acele de care se servesc lucrătorii de drumuri. Fosta

strângătoare de zdrenţe îl găsise pe stradă cu câteva zile înainte,
când se întorcea acasă într-o dimineaţă, şi îşi zisese:
„Are mai bine de opt ocale de fier, iar fierul se vinde. Ia să-l
iau.”
Sosirea lui Venture, precum şi bogăţia neaşteptată a
împiedicat pe mama Fipart să vândă metalul.
Rocambole se dădu jos de pe butoi, puse mâna pe drug şi îl
introduse între două pietre desfăcute. Apoi apăsă cu putere şi
una din cele două pietre se desprinse şi căzu pe pământ. Atunci
elevul lui sir Williams, căruia toate îi mergeau strună, zări o
ţeavă de grosimea mâinii; el desprinsese piatra tocmai în locul
unde observase o uşoară infiltrare, descoperind astfel în curând
cauza principală. Tubul acesta avea o gaură de grosimea unui
ac, şi prin gaura aceasta ţâşnea un fir subţire de apă.
Rocambole îşi lăsă felinarul pe butoi şi urcă în coliba mamei
Fipart.
Mama Fipart avea sub patul său o casetă în care se găseau
diferite obiecte provenite din furturile sale; printre obiectele
acestea, Rocambole găsi un sfredel, care făcea o gaură de
grosimea unui gât de sticlă. Rocambole îi luă, coborî din nou în
pivniţă, se urcă pe butoi şi puse vârful sfredelului pe ţeavă.
După o clipă, gura, care avea grosimea unui ac, se lărgi de un
deget şi prin ea ţâşni un jet de apă ca dintr-un robinet de baie.
Atunci Rocambole îşi scoase ceasornicul:
― La ora zece seara, zise el, apa va fi înaltă de patru picioare
în pivniţă, la douăsprezece va fi de şase şi la ziuă, pivniţa va fi
plină.
Şi aşeză piatra astfel încât să înăbuşe zgomotul apei, care,
curgând, se împrăştia între găurile bolţii.
Apoi urcă înapoi în casă şi îi zise mamei Fipart:
― Haidem acum.
― Ce dracu ai făcut acolo jos?
― Am pregătit o baie.
― Pentru cine?
― Pentru Venture.
Mama Fipart tresări uşor, căci îşi adusese aminte de baia
silită pe care i-o făcuse Rocambole cu câteva zile în urmă. Astfel
că nu ştiu cum să deschidă mai repede uşa colibei sale şi să se
urce în trăsura care aştepta la capătul mahalalei.
Tânărul strângător de zdrenţe era tot la cârciumă.
687
― Nu dai nimic? îi zise el lui Rocambole.

― Fireşte! dacă vrei, răspunse marchizul.
Şi îi zise la ureche, în timp ce li se serviră rachiul:
― Nu ţi-am spus eu că mătuşa a avut o comoară?
― E deci adevărat?
― În pivniţă. Acum am speriat-o.
Rocambole întrebuinţase o expresie cunoscută de hoţi,
pentru a spune că comoara fusese dezgropată.
― N-am noroc, murmură cu naivitate ştrengarul; mă cam
bătea gândul să dau şi eu o lovitură în noaptea asta.
― Mofturi! zise Rocambole, care plăti şi se urcă în trăsură.
― Unde mergem acum? întrebă bătrâna.
― Tu te duci la Gros-Gaillou.
― Şi tu?
― Eu mă duc până la Madeleine, căci am afaceri pe acolo.
Trăsura o porni în galop.
Când ajunse în strada Tronchet, Rocambole se dădu jos.
― Acum, zise el mamei Fipart, ascultă bine. Astă-seară, la ora
nouă, te vei întoarce pe jos la Clignancourt.
― Iarăşi!
― Şi mă vei aştepta. Numai, păzeşte-te să nu te vadă nimeni
când intri.
― Şi pe urmă?
― Îţi voi spune eu atunci ce vom face cu Venture.
― Dar dacă îl văd înainte?
― Nu-l vei vedea.
― Dar ieri mi-a spus...
― Nu e nimic. Nu va mai veni. Adio! Pe diseară!
Şi Rocambole plecă şi se duse în strada Suresnes, unde îşi
făcu toaleta pentru a se întoarce la palatul său.
*
* *
― Ei bine! unchiule, zise falsul marchiz de Chamery lui sir

Williams, mama Fipart are o pivniţă frumoasă din care poţi să
faci o sală de baie.
Sir Williams tresări.
Atunci Rocambole îi făcu o descriere minuţioasă a locului, şi
adăugă:
― Nu ştiu care e ideea ta, dar cred că nici a mea nu e tocmai
688
rea.
Orbul scrise pe tăbliţă:
„Ideea ta combinată cu a mea va da naştere uneia şi mai
bune.”
― Ah! şi ce zici?
„Şi, fiindcă te-ai gândit să-i faci o baie lui Venture, eu îţi voi
oferi mijlocul de a scăpa de Zampa şi de mama Fipart.”
― Eşti o perlă de unchi, murmură Rocambole cu admiraţie.
Sir Williams luă din nou condeiul şi scrise repede.
Aplecat pe umărul lui, Rocambole citea pe măsură ce acesta
scria.
Orbul desfăşură planul său şi termină cu acest cuvânt:
„Înţelegi?”
― Perfect.
Atunci sir Williams şterse cu mâna tăbliţa.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Fix la ora şase. Rocambole se întoarse în strada Suresnes şi,
sub peruca sa blondă, a omului cu haina poloneză, se întâlnea
cu Zampa.
― Cum îi merge ducelui? întrebă el.
― Foarte rău, răspunse valetul. S-a hotărât amputarea
braţului. Părerea doctorilor este bine întemeiată. Unul pretinde
că nu mai e nici o speranţă. Ceilalţi doi tot mai speră.
― Doctorul B...
„Ah!... se gândi Rocambole, ăsta se înşeală cam rar. Bietul
duce s-a ars. Aşadar, pentru ce dracu voia să se căsătorească
cu Conception?”
Şi Rocambole zise portughezului:
― Jupân Zampa, personajul misterios care vrea să se
căsătorească cu domnişoara de Sallandrera, şi al cărui supus
servitor sunt şi eu, m-a însărcinat să-ţi spun că e foarte
mulţumit de tine. Deci vei fi intendent...
― Spui drept? strigă portughezul.
― A doua zi după căsătorie vei fi instalat. Dar până atunci şi
pentru a te încuraja, sunt însărcinat de a-ţi înmâna aceste trei
bilete de câte o mie de franci. Aştept de la tine un ultim serviciu.
― Sunt gata. Ce trebuie să fac?
― Oh! zise Rocambole liniştit, trebuie ca astă-seară să închei
socotelile cu acel pretins vizitiu care era să strice totul.
― Trebuie să-l lichidez?
689
― Întocmai.
― Unde şi când?
― Să fii peste trei ore, adică la nouă fix, la răspântia barierei
Blanche. Voi fi şi eu acolo şi te voi conduce unde trebuie să
mergi.
― Bine, zise Zampa, voi fi acolo.
― Şi ia cu tine cuţitul tău catalan, termină Rocambole.
Capitolul XXVI
La ora opt, mama Fipart, credincioasă recomandărilor lui

Rocambole, coborî din trăsură în şoseaua Clignancourt, în spate
la Château-Rouge. Acolo plăti birjarului şi se îndreptă pe jos,
traversând câmpul, pentru a ajunge în mahalaua strângătorilor
de zdrenţe.
Noaptea era foarte întunecoasă, şi fiindcă în mahalaua
aceasta nu erau felinare, fosta hangiţă ajunse la locuinţa sa fără
a întâlni pe cineva.
Rocambole îi mai recomandase să aştepte acasă şi să nu
aprindă lumânarea. Ea se trânti pe grămada de paie ce-i servise
mult timp de pat şi rămase astfel liniştită şi gânditoare
aşteptându-l pe Rocambole.
Lucru destul de curios, mama Fipart, care fusese o dată
strangulată de fiul ei adoptiv, nu avu nici cea mai mică
bănuială venind la Clignancourt. Ea nu-şi zise măcar o singură
dată că poate recentul marchiz i-ar întinde o nouă cursă pentru
a se scăpa de ea în mod definitiv. Aşadar, mama Fipart era plină
de iluzii şi de speranţe. Ea se gândea nu numai la iubirea
scumpului său fiu adoptiv, dar chiar şi la casa cu cinci etaje pe
care o vizitase cu el de dimineaţă. Moartea tragică a sărmanului
Nicolo, baia silită pe care o făcuse sub podul de la Passy, cei
cinci ani de neagră mizerie prin care trecuse, în timp ce fiul său
adoptiv trăia la Londra ca un gentilom şi la Paris ca un marchiz,
nimic nu o deziluzionase, nimic nu o făcuse să-şi piardă
credinţa. Astfel, visând la viitoarea sa proprietate, mama Fipart
aştepta. Casa cu cinci etaje luase în imaginaţia sa proporţiile
unui castel în Spania, iar ea se visa posesoarea unui venit de
treizeci sau patruzeci de mii de livre.
― Voi avea o trăsură, îşi zise ea, şi voi ieşi în lume. Mă vor
numi doamna Fipart şi voi fi baroană, dacă va fi cu putinţă.
690
Şi apoi, fiindcă moartea lui Nicolo saltimbancul lăsase pentru

totdeauna un gol în inima mamei Fipart, bătrână adăugă în
gând:
― Voi reuşi poate să mă mărit. S-a mai văzut... Mă voi mărita
cu vreun pensionar, sau un tânăr fără avere şi care va fi fericit.
Pe când mama Fipart îşi împuia capul cu ideea de a face
fericit un om tânăr şi pe când se lăsa în voia acestui vis, cineva
bătu uşor în uşă.
Mama Fipart merse până la uşă şi întrebă încet:
― Cine e acolo? Tu eşti?
― Eu sunt. Deschide.
Văduva deschise şi Rocambole păşi pragul colibei. Dar el nu
era singur. Un alt personaj îl însoţea, era Zampa.
― Mamă, zise Rocambole, îţi aduc un domn care vrea să
vorbească cu Venture.
― Ah! ah! zise bătrâna rânjind.
Rocambole închise uşa.
Apoi el îi zise lui Zampa:
― Acum să-ţi explic ce să faci pentru a deveni intendentul
bunurilor de Sallandrera... şi, adăugă râzând, pentru a scăpa
pentru totdeauna de ghilotină.
Cuvântul ghilotină îl umplea de fiori pe Zampa, şi, când se
pronunţa înaintea lui, el se simţea capabil de orice pentru a
scăpa de chinul acestui nume. Ameninţându-l cu ghilotina, îl
puteai face pe Zampa să asasineze sau să pună foc. Rocambole
pusese mare bază pe cuvântul acesta pentru a-l face pe Zampa
cât mai zelos...
― Înainte de a ne procura lumină, zise falsul marchiz, vreau
să-ţi spun despre ce e vorba.
― E vorba de Venture, fireşte! zise mama Fipart.
― Ah! murmură Zampa, vizitiul se numeşte Venture?
― Da, şi cu toate că numele acesta nu e nici glorios, nici
foarte popular, pot să-ţi spun că dacă l-am lăsa în pace pe acela
care îl poartă, tu n-ai să fii niciodată intendent, şi ţi-ai sfârşi
zilele cu gâtul într-un frumos lanţ de fier.
Imaginea supliciului acesta capital practicat în Spania îl
îngrozi pe Zampa.
― Sunt gata să-l spintec cu cuţitul meu catalan, zise el.
― Perfect. Vei fi recompensat pentru zelul pe care îl arăţi.
Rocambole spuse mamei Fipart, care nu ştia nimic de planul
ce-l combinase:
691
― Aprinde felinarul, mamă. Nu e nimeni în curte. Toţi

strângătorii de zdrenţe au plecat, suntem stăpâni aici.
Bătrână se supuse, aprinse felinarul şi Zampa putu, la
lumina ei, să inspecteze coliba.
Atunci Rocambole ridică chepengul pivniţei şi se duse să ia
scara pe care mama Fipart o pusese după pat.
Zampa îl privea cu mirare. Dar Rocambole nu-l luă în seamă.
El lăsă scara în pivniţă şi o înţepeni. Apoi puse piciorul pe
prima treaptă şi coborî, cu lanterna în mână, lăsând pe Zampa
şi pe mama Fipart în întuneric.
Pivniţa era deja pe jumătate plină de apă.
„He! he! zise Rocambole, care rămase pe treapta ce se găsea
deasupra apei, cred că sunt deja şase picioare de apă. E destul
pentru a îneca un om.”
Apoi întoarse ochii către locul acela al bolţii ce permitea
scurgerea apei. Apa se împrăştia aşa de bine printre pietre,
încât cineva trebuia să ştie bine locul pentru a observa de unde
ţâşnea apa.
„Zampa nu-şi va închipui niciodată, se gândi Rocambole, că
baia sa se va umple încetul cu încetul. Apa urcă continuu.”
Falsul marchiz numără treptele. Erau cincisprezece în total.
Şase erau acoperite de apă, iar a şaptea era deasupra apei.
Rocambole se oprise pe treapta aceasta şi, înainte de a se
urca, mai aruncă o ultimă privire în pivniţă.
Zidurile erau bune şi nu se vedea nici o crăpătură pe unde ar
fi fost posibil să iasă apa.
Rocambole îşi zise:
„Un om care se îneacă nu poate striga mult timp după ajutor.
Admiţând, că ăştia ar striga, ei nu vor fi auziţi de nimeni, căci
ferestruica este bine înfundată şi vor muri repede.”
Falsul marchiz se urcă, scoase capul afară, puse felinarul jos
şi rămase în picioare pe scară. Apoi se uită la Zampa.
― Vezi, zise el, aici e o pivniţă, şi am să-ţi explic ce trebuie să
faci.
― Ascult, zise portughezul.
― Să faci cum am făcut şi eu şi să cobori în pivniţa asta.
― Bine.
― E plină cu apă.
― Ce? repetă mama Fipart.
― Zic că e plină cu apă, repetă Rocambole, pe un ton care o
făcu pe mama Fipart să tacă; ultimele ploi au transformat-o
692
într-un puţ.
― Se poate îneca cineva înăuntru? întrebă Zampa.
― Da şi nu.
― Cum aşa?
― Vreau să spun că veţi cobori doi inşi înăuntru: tu şi el.
― Bun!
― Vizitiul se va îneca.
― Şi eu...
― Tu vei deveni intendent.
― Nu înţeleg bine, murmură Zampa.
― Ei bine! răspunse Rocambole, să-ţi explic.
Şi el se urcă şi se aşeză pe marginea chepengului, în timp ce
mama Fipart şi Zampa priveau scara şi nu ghiceau ceea ce voia
el să facă.
― Ascultă bine, continuă el. Vezi scara asta şi chepengul
ăsta?
― Fireşte!
― Chepengul e aşezat între patul mamei Fipart şi uşă. Se va
stinge lumânarea şi se va lăsa chepengul deschis.
― Ah! înţeleg acum, zise Zampa: el va intra şi va cădea în
pivniţă.
― Întocmai.
― Dar eu...
― Afurisitul e bun înotător. E capabil, continuă Rocambole,
să stea la suprafaţa apei timp de câteva ore şi să cheme ajutor
cu o voce aşa de puternică, încât aceasta ar putea străbate prin
bolta pivniţei.
― Ah! Drace!
― Trebuie să-l ajuţi cumva să se înece.
― Ei bine! Îl voi ajuta... dar cum?
― Tocmai asta vreau să-ţi explic: vezi scara asta; ca toate
scările, am pus-o înclinată.
― E foarte uşor să cobori.
― Capătul care iese afară e spre uşă, iar capătul opus e în
apă în direcţia patului mamei Fipart.
― Adevărat. Şi?...
― Vei coborî cum am coborât şi eu şi te vei opri pe cea din
urmă treaptă deasupra apei. Te vei agăţa bine, căci vreau să iau
scara un moment.
― Pentru ce?
― Pentru a o muta la capătul opus uşii, în aşa fel, adăugă
693
Rocambole, încât vizitiul, intrând, să poată cădea în pivniţă fără

a întâlni vreun obstacol.
― Înţeleg.
― Şi asta e ceva.
― Dar ce voi face pe scară?
― Când un om cade în apă, reluă Rocambole, scoate întâi un
strigăt, apoi începe să înoate şi caută imediat un punct de
sprijin. Venture va începe să înoate, va găsi pe pipăite scara şi
se va agăţa de ea. Atunci tu îl vei îndepărta cum ţi-o veni mai
bine.
― Acum înţeleg perfect. Şi când va fi mort?...
― Drace! Când nu vei mai auzi nimic, vei striga; ţi se va
deschide chepengul şi te vei urca.
― Bine, zise Zampa, văd că o să fiu intendent.
― Cred că e mai bine aşa decât ghilotina.
Această din urmă încurajare îl făcu pe Zampa să pună cu
îndrăzneală piciorul pe scară.
― Te previn, zise Rocambole, omul nostru e departe de aici şi
nu va veni decât peste o oră.
― Nu face nimic, zise Zampa, voi aştepta. Apoi intră în
pivniţă, coborî scara şi strigă:
― Mă ţin bine, poţi s-o iei...
Rocambole luă capătul scării şi îl mută la marginea opusă;
apoi lăsă chepengul deschis, o trase pe mama Fipart deoparte,
şi îi zise:
― Acum, să aşteptăm, nici un zgomot...
― Ah! aşa, şopti mama Fipart, eşti sigur că vine Venture?
― Fireşte!
― Cum aşa?
― I-am promis cincizeci de mii de franci.
― Când?
― Acum două ore, când l-am eliberat.
― Aşadar îl ţineai închis?
― Închis şi ferecat la mine acasă.
― De când?
― De noaptea trecută; dar, zise Rocambole, îţi voi povesti
totul altă dată.
― Ce vrea el să facă, dacă vine aici?
― Să te asasineze!
― Pe mine!... zise bătrâna, care nu putu să-şi stăpânească o
tremurătură uşoară.
694
― Drace!... ştii bine că Venture este un mizerabil, şi că,

pentru bani, face tot ce i se porunceşte.
― Oh! Banditul!
― Venture ţi-a promis un hotel dacă faci să fiu omorât; eu i-
am promis cincizeci de mii de franci dacă te omoară... Cursa e
bună, va reuşi.
― Perfectă, murmură mama Fipart.
― Dar, fiindcă trebuia să-i dau ceva de lucru timp de două
ore, de când l-am eliberat, şi pentru ca să am eu timpul să vin
aici să fac micile noastre preparative, ei bine!... i-am povestit o
istorie.. I-am spus că am nevoie pentru astă-seară de o cheie pe
care o găseşte la vechiul nostru lăcătuş din mahala.
― Şi l-ai trimis acolo?
― Pe când veneam eu aici.
― Dar, observă mama Fipart, care avea oarecare bănuială în
suflet, cum se face că Venture vine în casa aceasta să mă
asasineze, când el m-a lăsat la Gros Gaillou?
― Uite, zise Rocambole, scoţând o hârtie din buzunar, citeşte
repede, bătrână mea.
Şi îi întinse biletul pe care i-l dictase lui Venture, bilet prin
care el o ruga pe văduva Fipart să se ducă, în noaptea
următoare, la Clignancourt, să se culce în pat, să stingă
lumânarea după ce a lăsat uşa deschisă, şi să aştepte...
― Înţelegi, zise Rocambole, că eu nu i-am spus că te-am
regăsit.
― Ah! Asta e altceva.
Rocambole stinse atunci lanterna şi coliba se cufundă în
întuneric. Câteva minute trecură în tăcere. Zampa aştepta,
agăţat de scară; Rocambole şi mama Fipart îşi ţineau suflarea şi
aşteptau fără să facă nici o mişcare.
Deodată se auzi afară un zgomot uşor. Rocambole, care avea
urechea fină, recunoscu imediat un pas prevăzător. Apoi se auzi
un sunet la clanţă, iar Rocambole şi mama Fipart înţeleseseră
că cineva pusese mâna pe clanţa uşii.
*
* *
Era Venture, liber de douăzeci şi patru de ore, şi venea acum

să execute ordinele lui Rocambole.
Venture, după cum se ştie, petrecuse toată ziua cu mâinile şi
695
picioarele legate, culcat pe spate şi fusese eliberat de Rocambole

cam pe la ora şapte şi jumătate. Acesta îi zise:
― Îţi aduci aminte de lăcătuş?
― Da, sigur, răspunse Venture, şade tot în cartierul Saint-
Antoine.
― Ei bine! tu o să vii cu mine. Vreau să-ţi plătesc masa.
― Nu faci rău. Crăp de foame.
― Vom face, mâncând, micile noastre socoteli cu privire la
mama Fipart.
― Fie.
― Şi după ce vei mânca, te vei duce la lăcătuş.
― De ce?
― Ca să-i ceri o cheie.
Rocambole înţelegea prin cuvântul acesta o cheie falsă de
care banda hoţilor englezi, căreia sir Williams şi Venture le
aparţinuseră odată, se servea cu un foarte mare succes.
Rocambole, care intrase iarăşi în pielea roşcovanului John
rândaşul, îl duse pe Venture la birtul din strada Neuve-des-
Matburins, unde mâncau vizitiii caselor din preajmă şi îi plăti
masa.
― Trebuie să ai putere, îi zise el, când e vorba să scapi de
mama Fipart.
― Asta aşa e! zise Venture, îi voi suci gâtul ca unui pui de
găină.
La ora opt Rocambole îl urcă în trăsură zicându-i:
― Du-te întâi de caută cheia şi ne întâlnim mâine dimineaţă.
― Unde?
― În strada Suresnes, iar dacă mama Fipart a dat ortul popii,
vei avea banii..
Venture se duse în cartierul Saint-Antoine, în timp ce
Rocambole se grăbea să-l întâlnească pe Zampa, care îl aştepta
la răspântia barierei Blanche.
Lăcătuşul îi dădu pentru zece ludovici cheia, de care
Rocambole n-avea nici o nevoie, şi Venture se sui în trăsura
care îl lăsă după o oră în şoseaua Clignancourt. Ca şi mama
Fipart, el se îndreptă pe jos spre mahalaua strângătorilor de
zdrenţe şi, ajuns acolo, se strecură fără zgomot înăuntru.
Venture era acela care pusese mâna pe clanţă. El deschise
uşa şi făcu un pas înainte.
― Eşti aici, bătrâno? zise el încet.
― Da, răspunse văduva Fipart.
696
Venture închise uşa. Apoi scoase cuţitul catalan din

buzunar, îl deschise şi înainta în întuneric, repetând:
― Unde eşti?
― Aici, zise încă o dată mama Fipart.
Venture făcu trei paşi, apoi un al patrulea, păşi cu piciorul în
gol şi căzu în pivniţă scoţând un strigăt...
Atunci Rocambole lăsă chepengul, şi se culcă deasupra
pentru a asculta.
Capitolul XXVII
Rocambole, cu urechea lipită de chepeng, auzi întâi nişte

blesteme îngrozitoare, apoi plescăitul apei făcut de mâinile şi
picioarele lui Venture care înota în mijlocul întunericului.
Banditul înjura şi răcnea; dar răcnetele şi blestemele acestea
înăbuşite din cauza slabei sonorităţi a boltei pivniţei erau atât
de slabe încât acesta îşi dădu seama imediat că era imposibil să
fie auzite de afară. Venture strigă, înjură şi înotă timp de
aproape zece minute, apoi zgomotul încetă pentru un moment.
― Uite! zise Rocambole, a găsit scara şi s-a agăţat de ea.
Dar aproape imediat se auzi un strigăt teribil, apoi zgomotul
făcut de un corp care cade greu în apă.
„Zampa l-a ucis, se gândi elevul lui sir Williams. L-a nimerit
bine. Haide! unul mai puţin...”
Rocambole continua să asculte; dar acum în pivniţă domnea
cea mai profundă tăcere.
Mama Fipart părăsi patul său şi se târî până la chepeng.
― Ce este? întrebă ea.
― Cred că a murit.
― Crezi?
― Nu mai aud nimic.
Într-adevăr, mai trecură încă câteva minute, apoi o voce
răsună din adâncul pivniţei. Era vocea lui Zampa.
― Şi-a încheiat socotelile! Lasă-mă să mă urc, zise
portughezul.
― Aprinde felinarul, mamă, zise Rocambole. Bătrâna scoase
chibriturile din buzunar, le frecă de perete şi făcu imediat
lumină.
Atunci Rocambole ridică chepengul.
― Vino de vezi, mamă, zise el.
697
El puse piciorul pe scară, se aplecă şi întinse felinarul lui

Zampa. Pivniţa se lumină imediat şi graţie acestei lumini
Rocambole şi mama Fipart putură să vadă corpul neînsufleţit al
lui Venture care plutea pe apă.
― Ah! Banditul! murmură din nou mama Fipart, când mă
gândesc că voia să fii executat!
― Asta e!... răspunse Rocambole, dar nu pentru asta l-am
trimis pe lumea cealaltă, mamă.
― Dar pentru ce anume, scumpul meu?
― Pentru că era la curent cu afacerile mele, şi asta mă cam
deranja.
Mama Fipart începu să tremure.
Stătea în genunchi pe marginea chepengului şi, fiindcă avu o
presimţire, vru să se ridice.
Dar Rocambole îi puse amândouă mâinile pe umeri
menţinând-o în genunchi.
― Priveşte-l pe prietenul tău, mamă, zise el. A murit de-a
binelea.
― Cred şi eu.
Mama Fipart pronunţă cuvintele acestea cu o voce
tremurândă şi voi să se ridice.
― Dar stai liniştită când îţi vorbesc, zise Rocambole cu o voce
mângâietoare.
Şi îşi mută mâinile de pe umeri pe gâtul zbârcit al bătrânei.
Apoi continuă:
― Trebuie să-ţi mărturisesc că ai avut cu adevărat noroc,
zilele trecute, că ai scăpat.
Şi Rocambole cuprinse cu amândouă mâinile gâtul bătrânei.
― Ai! strigă bătrână, ce faci?
― Taci, lasă-mă să râd...
― Dar... tu... mă strangulezi!
― Fireşte! răspunse banditul pe un ton glumeţ, şi îţi garantez
că de astă dată nu o să te mai pescuiască nimeni în pivniţa ta...
Şi Rocambole o strângea pe bătrână de gât, amuţind-o de tot,
şi îi zise lui Zampa:
― Ai grijă să bea o gură de apă dulce, căci îi plăcea mult
rachiul.
Apoi el o aruncă pe mama Fipart în pivniţă. De astă dată
bătrână era sugrumată cum trebuie şi apa rece nu o mai
readuse la viaţă.
― Asta e o lecţie bună, murmură Rocambole, privind cu
698
răceală corpul mamei sale adoptive, care plutea alături de

cadavrul lui Venture.
Zampa, agăţat de scară, ţinea felinarul.
― Ei bine! s-a isprăvit, îi zise Rocambole. Vă puteţi urca,
acum, domnule intendent.
Zampa tremura de bucurie şi începu să se suie, cu cuţitul în
dinţi, ajutându-se numai cu o mână pentru a urca scara,
ţinând felinarul în cealaltă mână. Îndată ce scoase corpul pe
jumătate, pentru a urca mai repede, el puse felinarul pe
marginea pivniţei şi începu să urce scara cu amândouă mâinile.
Rocambole era la spatele lui. În momentul când Zampa,
ocupat să nu cadă, puse piciorul pe podeaua colibei mamei
Fipart, auzi pe elevul lui sir Williams zicându-i eu o voce
batjocoritoare:
― Ah! aşadar tu crezi că nu faci parte din tagma proştilor ca
ăştia?
Şi deodată primi o lovitură de pumnal în spate, între
omoplaţi, scoase un strigăt, îşi desprinse mâinile de scară şi
căzu în groapa care înghiţise deja două cadavre.
Atunci Rocambole scoase scara şi lăsă chepengul.
„Nu ştiu dacă eşti mort, murmură el, dar în orice caz, dacă n-
ai pierit de pumnalul meu, vei avea timpul să te îneci. Scara nu
mai e acolo ca să te ajute să ieşi.”
Rocambole pronunţă acestea fără multă emoţie, stinse
felinarul şi se îndreptă spre uşă, deschizând-o cu precauţie.
Noaptea era întunecoasă; cădea o ploaie rece şi destul de
pătrunzătoare şi mahalaua strângătorilor de zdrenţe era pustie.
Rocambole putu să se depărteze fără a întâlni pe nimeni.
„Această mică dramă nu e lipsită nici de interes, nici de
groază! murmură el mergând, şi vreau să-l fac pe sir Williams
să râdă cu lacrimi când îi voi povesti istoria celor trei imbecili:
Venture care se credea necesar; mama Fipart care credea în
dragostea mea; Zampa care îşi închipuia că-mi va plăcea, când
voi fi soţul domnişoarei Conception, de a avea ca intendent un
afurisit ca el. Haida de!”
*
* *
Falsul marchiz de Chamery ajunse în Paris pe jos, şi se duse

să-şi schimbe costumul în strada Suresnes. Trăsura îl aştepta
699
la poartă. Redevenit omul elegant, el se sui în trăsură şi zise

vizitiului:
― La palat!
Dar, trecând prin strada Madeleine, el ridică ochii spre Club,
şi înţelese, după lumina ce strălucea în dosul perdelelor de la
ferestre, că întrunirea trebuie să fie numeroasă.
Porunci vizitiului să oprească şi se dădu jos.
― Am lucrat destul două sau trei zile, îşi zise el, şi nu văd nici
un inconvenient în a mă distra puţin. Haide să joc la baccara.
Mizerabilul, care comisese un triplu asasinat, urcă repede
scara Clubului, fredonând o arie din operă şi intră în salonul cel
mare de joc, cu faţa liniştită şi cu surâsul pe buze, ca un
sportmen cinstit care nu a avut altă durere decât să nu piardă
un pariu la curse. Dar un lucru îl miră şi îl făcu să se oprească
în prag.
Douăzeci de membri ai Clubului înconjurau masa de Chemin
de fer, dar nimeni nu juca.
Jucătorii aveau aurul înaintea lor, bancherul ţinea cărţile în
mână. Vorbeau şi feţele lor întristate îl mirară pe falsul marchiz.
― Uite! iată-l pe Chamery, ziseră toţi văzându-l intrând.
Rocambole se linişti imediat şi se apropie de masa de joc
surâzând.
― Vă lipsesc banii, domnilor, zise el, sau bancherul are un
noroc pe care nu vrea să-l exploateze.
Dar unul dintre jucători răspunse:
― Nu e aşa, marchize, toţi avem bani şi bancherul n-are
noroc.
― Atunci, de ce nu jucaţi?
― Pentru că am auzit o noutate teribilă...
― Cum?
― Şi care ne-a trăznit.
― Despre ce-i vorba?
― Îl cunoşti pe Château-Mailly?
― Ducele?
― Da.
― Ei bine! a murit.
― Glumiţi.
― Deloc.
― Ah! atunci, zise falsul marchiz, poate că a făcut vreo
apoplexie sau a fost ucis în duel...
― Nici una, nici alta; a murit.
700
― Dar, de ce?
― De dalac.
― De dalac? O boală de cai?
― Întocmai.
― Dar e imposibil!... absurd!...
― Adevărat.
Falsul marchiz ridică din umeri.
― Nu moare cineva de dalac, zise el, decât atunci când e
rândaş sau hingher.
― Te înşeli.
― Şi ducele n-a fost nici una, nici alta.
― Da, dar el avea un cal pe care îl iubea foarte mult, un cal
arab...
― Ibrahim?
― Întocmai.
― Ei şi?
― Ibrahim s-a îmbolnăvit de dalac. Ducele care îşi făcuse ieri
dimineaţă o înţepătură la mână, a făcut imprudenţa să mângâie
calul...
― Şi a murit?
― Cum ţi-am spus.
― Dar când?
― Astă-seară, acum două sau trei ore.
Şi i se povesti lui Rocambole ce se întâmplase şi ceea ce el
ştia mai bine decât toţi.
Falsul marchiz de Chamery asculta cu atenţie dând semnele
celei mai vii emoţii; el lăudă caracterul cavaleresc al domnului
de Château-Mailly, plânse auzind stingându-se un nume atât
de frumos, o avere aproape princiară moştenită de nişte rude
depărtate. În sfârşit, Rocambole se ridică atât de bine la
înălţimea rolului său, încât nici adevăratul marchiz de Chamery
n-ar fi făcut mai bine. Apoi se retrase, se sui în trăsură şi se
duse acasă. Aici, o surpriză şi mai plăcută îl aştepta pe bandit:
era o scrisoare sosită seara.
Scrisoarea aceasta era de la Conception şi nu conţinea decât
câteva rânduri.
Tânăra spaniolă îi scria:
„Prietene,
Inima mi-e plină de bucurie! Grăbeşte-te, vino la castelul Haut-
Pas... este momentul să devin marchiză de Chamery.”
701
„Oh! oh! se întrerupse Rocambole, oare soarta ei a fost tot

aşa de norocoasă ca şi a mea?”
Şi Rocambole continuă să citească.
„Ai spus totul surorii tale, prietene. Aceasta, după ce m-a

încurcat puţin, îţi mărturisesc, căci nu pot să mă stăpânesc să
roşesc, aceasta, zic, a înlesnit scumpele noastre afaceri.
Vicontesa, iartă-mi cuvântul, l-a fermecat pe tatăl meu. Azi
dimineaţă ei au făcut o plimbare în parc, în timp ce domnul
d’Asmolles o conducea pe mama la trăsură, căci voia să vadă o
cascadă situată la două leghe de castel.
Luam şi eu parte la călătoria aceasta.
Când ne-am întors, tata era gânditor de tot, dar nu era trist.
Ce i-a spus vicontesa, nu ştiu. Dar în timpul mesei tata a vorbit
de dumneata; el părea că ascultă cu plăcere povestea
întâmplărilor dumitale din India engleză; pe urmă a pus mai
multe întrebări despre familia de Chamery, asupra vechimii sale,
asupra alianţelor...
Dar când a aflat că unul din strămoşii dumitale, primul baron
de Chamery, a luat parte la cruciada a doua, şi a fost făcut conte
de Philippe-Auguste, nu s-a putut abţine să nu spună:
― Dar asta e o familie veche şi nobilă!
Vorbele acestea mi-au mers drept la inimă. Ah! prietenul meu,
n-am fost niciodată atât de fericită...
― De ce nu v-a însoţit marchizul? l-a întrebat el pe domnul
d’Asmolles.
― Dumnezeule! i-a răspuns acesta, pentru că avea de rezolvat
câteva probleme privitoare la succesiunea noastră.
Tata a mai zis:
― Dar are, mi se pare, o avere frumoasă?
― Oh! a răspuns vicontele cu nepăsare, are cu ce trăi în mod
cinstit: şaptezeci şi cinci de mii de livre rentă.
― În moşii?
― Dar, a zis tata, asta face cel puţin trei milioane.
― Aproape...
Tata a redevenit gânditor şi a vorbit de altceva.
Eu, după masă, m-am închis în camera mea, de unde îţi scriu
toate astea.
Vino prietene, vino repede...
702
Conception.”
„He! he! murmură Rocambole când îşi isprăvi lectura, cred că

logodnica mea cea bună are dreptate. Ea ar putea foarte bine să
se întoarcă de la Haut-Pas marchiză de Chamery... Haide să-l
consult pe unchiul.”
Şi urcă la sir Williams.
Ex-baronul cunoştea atât de bine gândul elevului său, încât
simţea toate bucuriile, toate necazurile ce-l loveau pe
Rocambole.
Orbul se aşezase devreme în pat, dar nu dormise toată
noaptea. El îl urmărise cu gândul pas cu pas pe scumpul său
elev în această aventuroasă expediţie unde tânărul bandit
scăpase de mama sa adoptivă şi de cei doi complici. Pasul lui
Rocambole răsunând pe parchetul camerei sale îl făcu să
tresară adânc.
Rocambole fredona. Dispoziţia aceasta bună descreţi fruntea
întunecată a lui sir Williams şi pe chipul lui se citea întrebarea:
„Ce este?”
― Ce să fie! zise Rocambole, afacerea e încheiată. I-am
terminat!
Sir Williams strânse pumnul, apoi ridică trei degete, ceea ce
voia să spună:
„Ce! pe toţi trei?...”
Şi Rocambole povesti sângeroasa dramă ce se desfăşurase la
Clignancourt.
Sir Williams surâse cu bunătate, ca şi cum ar fi ascultat
povestea lui Theramene sau o bucată din literatura aleasă.
― Dar, continuă Rocambole, am încă două lucruri să-ţi mai
spun.
„Să vedem”, exprimă faţa orbului printr-o clipire din ochii săi
stinşi.
― Château-Mailly a murit astă-seară.
„Foarte bine!” făcu sir Williams semn din cap.
― Apoi, iată o scrisoare de la Conception.
Şi Rocambole citi cu voce joasă scrisoarea pe care o primise.
― Acum, zise el, ce trebuie să fac, unchiule?
Orbul ceru tăbliţa să scrie:
„Fă-ţi bagajul, pune caii la trăsură şi pleacă cum s-o crăpa de
ziuă.”
― Aşa devreme?
703
„Nu trebuie să afli de moartea ducelui înaintea plecării tale.”

― Eşti foarte prevăzător.
„Pe urmă, scrise sir Williams, merg şi eu cu tine.”
― Tu?
„Fireşte! trebuie să semnez şi eu contractul tău de căsătorie.”
― Asta e o onoare pentru mine, zise Rocambole rânjind.
„Şi apoi, scrise ex-baronul, am presimţirea că dacă eu nu voi
fi acolo, tu nu te vei însura.”
― Crezi?
„Prietene, adăugă sir Williams subliniind fiecare cuvânt, să-ţi
aduci aminte bine de cuvintele acestea, şi nu uita să le sapi cu
litere de foc în mintea ta: eu sunt geniul care face să lumineze
steaua ta. În ziua când nu voi mai fi lângă tine, steaua aceasta
se va stinge!”
Capitolul XXVIII
Pe când evenimentele ce le-am povestit se desfăşurau la

Paris, un alt eveniment avea loc la Nisa, eveniment „care va
avea o influenţă directă şi capitală asupra deznodământului
acestei istorii. După cum se ştie, contesa Artoff plecase la Nisa,
ducând cu ea pe nenorocitul ei soţ lovit de nebunie. Ea se
stabilise acolo, afară din oraş, într-o vilă mică şi drăguţă,
situată pe marginea mării.
Un medic din Paris, doctorul B..., însoţi pe nobilul bolnav,
dându-i îngrijirile necesare. După sistemul curativ al doctorului
B.... contele trebuia să vadă cât mai puţină lume posibilă şi să
rămână totdeauna singur cu soţia lui.
De altminteri, în timpul călătoriei, starea contelui se
schimbase, fără să sufere însă nici o îmbunătăţire. El devenise
mai liniştit. Dar persista a se crede Roland de Clayet şi nu
contele Artoff. Apoi el sfârşi prin a se încredinţa că contele
alungase pe femeia lui, şi că contesa, amorezată de el,
consimţise să-l urmeze.
Doctorul B... locuia în aceeaşi casă de pe malul mării, îl
vedea pe bolnavul lui la orice oră din zi şi se încăpăţâna să
creadă că acesta era atins de o boală nevindecabilă. În
momentul acesta, la Nisa erau mulţi străini şi, printre ei un
ofiţer din marina engleză pe care o rană gravă îl silise să viziteze
clima dulce a Italiei.
704
Ofiţerul acesta, care servise mult timp în India, întâlnea

mereu, la sosirea lor la Nisa, pe contele şi pe contesa Artoff.
Contesa dădea adesea braţul sărmanului nebun şi se plimba
cu el pe ţărmul mării.
Faleza era totdeauna locul de plimbare favorit al ofiţerului
englez.
Sfârşiră prin a se saluta şi, într-o dimineaţă, contesa fu
foarte mirată când primi o scrisoare de la sir Eduard, aşa se
numea ofiţerul, prin care acesta îi cerea voie contesei să-i
prezinte respectuoasele sale omagii. Această cerere o miră şi
mai mult pe contesă, care gândi întâi să-l refuze; dar, reflectă că
poate este vorba de vreo afacere importantă, se hotărî să
răspundă străinului că-i acorda întrevederea cerută.
Doctorul plecase la pescuit, iar contele era în pat. Contesa
era deci singură când ofiţerul se prezentă. Ea îl introduse într-
un salonaş de la parter, se aşeză şi îi arătă un scaun.
― Doamnă contesă, spuse sir Eduard, poate îmi veţi scuza
îndrăzneala, când veţi afla că ea a luat naştere dintr-o simpatie
subită, ce mi-au inspirat-o nenorocirea şi nebunia soţului
dumneavoastră.
― Vă mulţumesc de o mie de ori, domnule, zise contesa,
înclinându-se şi lăsând să-i apară pe buze un surâs trist.
― Doamnă, continuă ofiţerul, o staţiune la mare e totdeauna
mai mult sau mai puţin un focar continuu de anecdote, de
clevetiri, de istorii falsificate sau modificate. Fiecărui nou venit i
se află povestea chiar a doua zi după sosirea lui.
― Ah! zise contesa, am avut şi eu povestea mea?
― Da, doamnă; s-a vorbit de dumneavoastră la cluburi; aţi
avut apărători şi duşmani teribili.
― Oh! zise Baccarat cu tristeţe, părerea lumii îmi e
indiferentă, vă jur.
― Nebunia contelui, reluă ofiţerul, a fost subiectul multor
comentarii. Un tânăr secretar al ambasadei, care a sosit ieri din
Paris, ne-a relatat detalii curioase... ne-a spus... Mă iartă,
doamnă, se întrerupse sir Eduard; aş vrea să puteţi citi în inima
şi în sufletul meu. Aţi vedea că vorbele acestea îmi sunt dictate
de cel mai profund respect şi de dorinţa de a vă fi folositor.
― Vorbeşte, domnule, zise contesa, care nu ştia încă ce voia
să spună vizitatorul său.
― Domnul Gaston de Lautil, ataşatul ambasadei...
― Gaston de Lautil! exclamă contesa; dar el îl cunoaşte bine
705
pe bărbatul meu, sunt prieteni buni...

― Aşadar, doamnă, urmă sir Eduard, trebuie să vă gândiţi cu
ce respect s-a exprimat despre dumneavoastră şi asupra
nenorocirii...
― Domnule, zise contesa cu simplitate, ridicând asupra
interlocutorului ei o privire limpede ca şi sufletul său, oricât ar
costa pe o femeie ca mine obligaţia de a se apăra, permiteţi-mi
un singur cuvânt: am fost calomniată de un mizerabil sau de un
nebun.
― Nu m-am îndoit de asta nici un singur moment, doamnă,
răspunse sir Eduard; dar lăsaţi-mă să vorbesc de starea soţului
dumneavoastră..
Baccarat tresări şi-l privi pe sir Eduard.
― Domnul Gaston de Lautil, urmă marinarul, ne-a spus un
lucru care ne-a părut foarte curios.
― Şi anume ce?
― El ne-a spus că nebunia contelui Artoff, soţul
dumneavoastră, s-a declanşat subit.
― Da, domnule.
― Pe teren, şi în momentul când era să încrucişeze spada.
― Şi asta e adevărat.
― Că nebunia aceasta constase mai cu seamă în a se crede el
adversarul, în timp ce acesta din urmă era contele Artoff.
― Vai! domnule, tot mai crede asta.
― Doamnă, murmură sir Eduard, împrejurarea aceasta e şi
mai curioasă prin faptul că contele se găsea la Paris.
― Ce vreţi să spuneţi? zise Baccarat mirată.
― Nebunia ce s-a manifestat la conte nu e deloc obişnuită.
― Contele mă iubea, domnule, şi convins de...
― Opriţi-vă, doamnă, întrerupse sir Eduard, vă înşelaţi.
― Credeţi, domnule?
― Nebunia instantanee şi atât de curioasă a contelui ar putea
fi atribuită unei alte cauze.
― Ce vreţi să spuneţi? strigă contesa.
― Unei otrăviri.
― Oh! zise Baccarat înmărmurită.
Sir Eduard urmă:
― Am servit în India; am petrecut aproape un an în Java şi
am putut vedea efectele unei nebunii declanşate de o otravă
vegetală ce creşte în insula aceasta.
― Dar... domnule...
706
― Efectele acestei otrăvi se manifestă foarte repede şi un

semn foarte caracteristic e tendinţa ce o are imediat otrăvitul de
a-şi pierde individualitatea, luându-o pe a altuia.
― Dar ceea ce îmi spuneţi, strigă contesa, e ceva
extraordinar, domnule; bărbatul meu nu s-a dus niciodată în
India.
― Ştiu.
― La Paris nu cunoaşte pe nimeni care ar fi putut să-l
otrăvească.
― Doamnă, zise cu gravitate sir Eduard, oamenii care au
putut să vă calomnieze sunt, în ochii mei, capabili de orice
infamie şi mai ales de aceea de a-l otrăvi pe conte.
― Dar atunci, domnule, strigă Baccarat tremurând, dacă ar fi
aşa, dacă bărbatul meu ar fi... otrăvit... poate nu s-ar mai
vindeca niciodată?...
― Ah! zise sir Eduard, acum câteva luni m-am dus la Paris, şi
am întâlnit acolo un om care îşi făcuse acum câţiva ani, la
Calcutta şi la Sandernagor, o reputaţie minunată.
― Şi care vindecă nebunia?
― Mai ales pe aceea care a fost contractată fie sub influenţa
locurilor tropicale, fie cu ajutorul otrăvurilor luate din aceste
locuri.
― Oh! vorbiţi, zise contesa cu însufleţire, cine e omul acesta?
― E un mulatru, un medic născut în Antile, care se numeşte
doctorul Samuel Albot. Dacă ar fi să vă dau un sfat, zise sir
Eduard, v-aş sfătui să-l consultaţi. Pentru ce nu l-aţi chema
lângă conte?
― Nu, nu, strigă Baccarat, să-l fac să vină aici ar fi prea mult;
mai bine mă duc eu la Paris.
― Asta e şi mai bine, zise sir Eduard.
― Domnule, murmură contesa Artoff luând mâinile ofiţerului
englez, nu ştiu dacă devotamentul fără margini al unei femei
calomniate ar putea plăti interesul ce bine-voiţi să mi-l acordaţi.
― Doamnă, zise sir Eduard, plecaţi la Paris, consultaţi-l pe
Samuel Albot şi îndrăzniţi să i-l încredinţaţi pe conte. Dacă e
vreun om în lumea asta care l-ar putea vindeca, să ştiţi cu
siguranţă că el este.
Şi ofiţerul sărută respectuos mâna frumoasei Baccarat
adăugând:
― Îmi permiteţi un ultim sfat?
― Cu cea mai mare plăcere.
707
― Medicii sunt geloşi, ei cred câteodată prea mult în ei înşişi

şi nu destul în ştiinţa altora. Spuneţi un pretext oarecare
pentru a vă reîntoarce la Paris.
― Vă înţeleg, zise contesa. Doctorul B... nu va şti niciodată că
l-am consultat pe doctorul Samuel.
Sir Eduard salută încă o dată şi se retrase.
A doua zi, contele şi contesa Artoff părăseau Nisa, în trăsură
de poştă. Pentru a ajunge mai repede, contesa nu se uita la
bani. După trei zile sosiră la Paris cu trenul de Lyon.
*
* *
În timp ce contesa Artoff şi bărbatul ei se îndreptau spre

Paris, domnul Roland de Clayet se pregătea să plece, în
Franche-Comté, unde unchiul său, cavalerul de Clayet, murise
subit. Evenimentul acesta sosise la timp pentru tânărul zăpăcit,
a cărui şedere la Paris devenise destul de neplăcută după duelul
său cu contele Artoff.
Roland se gândise mult asupra popularităţii făcute de
afacerea scandaloasă al cărei erou fusese. Dar Roland se
înşelase. Popularitatea sa luă o întorsătură neplăcută din ziua
când se află de nebunia contelui Artoff. În cercul pe care îl
frecventa, afară de doi sau trei neghiobi de seamă şi a tânărului
domn Octav, toţi ceilalţi prieteni nu întârziară a rupe orice
legătură cu el. Se înţelege destul de bine până la ce punct
ajunsese Roland cu iubirea sa pentru contesa Artoff, dar nu se
înţelege însă cum a putut să fie atât de lipsit de cavalerism,
până la punctul de a se lăuda în public cu norocul său.
Contele Artoff era iubit şi stimat. Roland era acum bănuit şi
urât de toţi.
Câteva saloane îi fură închise; cei ce îl întâlneau zilnic la
Madrid sau Champs-Élysées nu se jenau deloc de a-i face acele
impertinenţe care te fac să roşeşti fără nici un motiv de
provocare. După cincisprezece zile, Roland se întreba dacă va
trebui să se bată în duel cu jumătate din Paris sau dacă va
trebui să plece în călătorie. Această din urmă variantă era mult
mai dificilă decât cea dintâi. Roland se întrebă, deci, unde ar
putea merge, când moartea unchiului său îl scoase din
încurcătură.
Chiar în ziua când sosi această veste, domnul de Clayet
708
porunci cameristului să-i facă geamantanele. Vechiul camerist,

adică acela pe care i-l dăduse falsul marchiz de Chamery,
dispăruse a doua zi după nebunia contelui Artoff; şi pentru a
motiva bine dispariţia sa, el plecase furând o sută de ludovici şi
câteva bijuterii ale stăpânului său. Urmase întocmai sfatul lui
Rocambole.
Or, Roland de Clayet, hotărât să părăsească Parisul chiar în
seara aceea, nu vru să plece fără a merge să strângă mâna
tânărului domn Octav, singurul prieten ce-i mai rămăsese
credincios. Se sui pe la prânz în trăsură şi porunci vizitiului să-l
conducă în strada Oratoire.
Cupeul eroului nostru plecă din strada Provence, parcurse
bulevardele şi intră în strada Royale. La intrarea în cartierul
Saint-Honoré, acesta fu oprit şi Roland scoase capul prin geam
pentru a vedea care era motivul ce-i întrerupea drumul. Oprirea
trăsurilor avea drept cauză principală o ciocnire ce avusese loc
între un tramcar şi o trăsură. Acestea se izbiseră aşa de tare,
încât roţile lor intrară una într-alta şi călătorii coborâră. O
femeie, care era proprietara şi părea mai emoţionată, se găsea
în mijlocul unui grup de curioşi.
La vederea acestei femei, îmbrăcată elegant, domnul Roland
de Clayet nu putu să-şi stăpânească un strigăt de surpriză. Era
contesa Artoff!
Sau, mai bine zis, era femeia aceea care semăna perfect cu
Baccarat şi pe care Roland o lua drept contesa Artoff.
Tânăra femeie la strigătul lui Roland, întoarse capul şi îl
recunoscu. Roland salută.
Ea îi trimise un surâs şi puse două degete la gură ca şi cum
ar fi vrut să-i impună tăcere.
„Bun! se gândi Roland, asta e o comediană îndemânatică.
Indignarea sa nu era decât prefăcută; dacă a plecat, s-a întors
imediat, şi ea tot mă mai iubeşte!”
Fără îndoială tânărul zăpăcit voia să se dea jos şi să-i ofere,
în mijlocul străzii, omagiile şi serviciile sale pretinsei contese,
dar nu avu timpul.
Tânăra femeie opri un cupeu gol care trecea prin strada
Royale, sări înăuntru, zise vizitiului destul de tare pentru ca
Roland s-o audă:
― Strada Pompelor, 53, la Passy!
― Drace! murmură Roland, o voi găsi imediat. Ştiu numărul
şi strada unde aş putea să am o întâlnire cu ea...
709
Şi fiindcă trăsurile începuseră să meargă, cupeul său îşi

continuă drumul, şi după zece minute ajunse în strada
Oratoire.
Câteva minute mai târziu, tânărul domn Octav era la curent
cu întâlnirea.
― Ce ar trebui să fac, după tine? întrebă Roland.
― Să pleci.
― În Franche-Comté?
― Da.
― Fără s-o văd?
― Fireşte! Ea n-a strigat adresa vizitiului decât ca să auzi tu.
Ea te va aştepta astă seară, mâine şi poimâine îţi va scrie.
― Vezi! zise zăpăcitul, e foarte posibil!
― Ea ţi-a surâs, aşadar tot te mai iubeşte.
― Cred, murmură Roland cu o modestie ridicolă.
Şi el urmă sfatul acesta, căci seara, la ora opt se sui într-un
vagon de clasa întâi a trenului de Lyon.
Dar la prima staţie, adică la Ville-Neuve Saint-Georges,
expresul care plecase din Paris se întâlni cu cel care venea.
Cele două trenuri se opriră câteva secunde şi privirea distrată
a lui Roland căzu pe un vagon al trenului ce venea de la Lyon.
Zărind în vagonul acesta pe contele Artoff şi pe Baccarat,
Baccarat pe care o credea în strada Pompelor, la Passy, care de
dimineaţă avea o toaletă de oraş, fu zguduit regăsind-o seara în
costum de călătorie, venind de la Lyon.
„Ah! îşi zise el, ce, o să înnebunesc şi eu ca contele Artoff?”
Deschise repede uşa vagonului şi se dădu jos pe peron. Dar
trenul ce se îndrepta spre Paris se pusese deja în mişcare.
Capitolul XXIX
― Haide, domnule, sus! repede, repede! pleacă! strigă şeful de

tren lui Roland.
Dar Roland răspunse în prada unei vii emoţii:
― Eu nu plec.
― Cum? zise amploiantul.
― Mă întorc la Paris, zise tânărul cu convingere.
Conducătorul trenului anunţă pe maşinist, o fluierătură se
auzi şi convoiul plecă, lăsând pe Roland de Clayet în faţa şefului
de gara şi a călătorilor, ce arătau destul de miraţi.
710
― Domnule, zise Roland şefului de gară, vreau să mă întorc

la Paris.
― Asta e lucru simplu, domnule, iacă un tren de marfă care
vine de la Montereau.
Şi ceferistul întinse mâna către orizont, unde se vedea în
depărtare fumul unei locomotive.
Trenul sosi; Roland se sui şi se reîntoarse la Paris, pe când
bagajele sale se duceau la Lyon. Trenul intră în gară la o
jumătate de oră după expres.
Roland alergă în sala de bagaje unde spera să o mal găsească
pe femeia extraordinară pe care o văzuse. Dar sala era pustie,
toţi călătorii expresului plecaseră. Atunci Roland întrebă unde-l
poate găsi pe şeful de tren ce sosise cu expresul.
― Iată-l, răspunse ceferistul arătând un om tânăr, în
uniformă, care fuma foarte liniştit, discutând cu şeful gării.
― Domnule, îl întrebă el, aţi venit de la Lyon cu trenul ce a
sosit astă seară?
― Da, domnule, acum patruzeci de minute cu trenul plecat
azi dimineaţă din Lyon.
― Aţi observat, într-un vagon, o tânără doamnă blondă,
foarte frumoasă, între doi domni?
― Desigur, domnule.
― Îi ştiţi numele?
― Era contesa Artoff, care se întorcea de la Nisa cu bărbatul
şi medicul său.
― Domnule, zise Roland cu emoţie, văd că sunteţi decorat şi
vă cred un om de onoare.
― Am pretenţia să fiu, zise şeful de tren foarte surprins.
― Ei bine! domnule, reluă tânărul, în numele celor mai grave
interese, pot să zic cele mai sfinte, spune-mi pe cuvânt dacă
contesa Artoff a plecat azi dimineaţă din Lyon.
― Vă jur, domnule! I-am dat chiar eu mâna să urce în vagon.
Roland uită să mulţumească şi chiar să salute pe şeful de
tren şi ieşi din gară ca un nebun. Se aruncă în prima trăsură de
piaţă ce o găsi, şi zise vizitiului:
― Trei ludovici îţi dau pentru cursa ta, chiar dacă ţi-ar plesni
calul, numai condu-mă la Passy în galop.
― Ce stradă? întrebă vizitiul, încurajat de promisiunea celor
trei ludovici.
― Strada Pompelor, 53.
Vizitiul dădu bice cailor şi sosi la Passy în mai puţin de o
711
jumătate de oră.
În timpul drumului, domnul Clayet fu tot timpul stăpânit de
o idee fixă: de a regăsi pe femeia ce o văzuse de dimineaţă şi de
a o pune faţă în faţă cu aceea pe care o zărise în trenul de Lyon.
Casa din strada Pompelor nr. 53, după cum se ştie, era
situată între curte şi grădină. Roland coborî din trăsură şi sună
cu violenţă la poartă. O fereastră se deschise, o voce de femeie
întrebă cu nelinişte:
― Cine e acolo?
― Deschide! zise Roland cu nerăbdare.
Şi sună din nou.
Era aproape ora douăsprezece. Ea ezită un moment, dar
fiindcă Roland suna mereu, se hotărî să deschidă.
Roland pătrunse în curte şi recunoscu imediat locul unde i se
scotea legătura de la ochi când sosea. O cameristă, aceeaşi pe
care Rebeca o avea în serviciul său când Roland era iubit de ea,
alergă pe jumătate dezbrăcată, recunoscu pe tânărul om şi îi
zise:
― Doamna nu e aici!
― Dacă nu e aici, o voi aştepta.
― Nu se întoarce.
― Drăguţă, zise cu răceală Roland, alege: sau mă introduci
imediat la stăpâna ta şi câştigi zece ludovici, sau mă urmezi la
comisariatul de poliţie, care te va supune unui interogatoriu.
Camerista se înfricoşă.
― Pe legea mea! zise ea, doamna mă va da afară poate, dar
cedez bunătăţii domnului. Veniţi, vreau să vă introduc.
Roland o urmă pe cameristă.
Aceasta îl conduse la primul etaj, trecu cu el prin salon şi îl
introduse în acelaşi budoar albastru unde falsa contesă Artoff îl
primea aşa de des. Rebeca, într-un capot de catifea, dormea pe
o canapea şi nu fusese deloc deşteptată de zgomotul
clopoţelului sunat de Roland.
― Doamna doarme greu, zise camerista.
― Lasă-mă, zise Roland.
Şi îi făcu semn să iasă, cu un gest poruncitor.
Camerista ieşi şi domnul de Clayet puse uşor mâna pe
umărul tinerei femei, care se deşteptă speriată la vederea
vizitatorului nocturn.
― Tu! zise ea.
― Eu, răspunse cu răceală Roland.
712
Rebeca sări în sus.

― Cum! zise ea încruntată, ai îndrăznit să vii aici?
― Bineînţeles.
― Fără permisiunea mea?
― Scumpa mea, replică Roland pe un ton indiferent, ai făcut
rău azi dimineaţă că mi-ai dat adresa.
― Eu?
― Desigur. Ai strigat destul de tare vizitiului ca să aud şi eu:
„La Passy, 53, strada Pompelor”.
― Ei bine! zise Rebeca cu cinism, e foarte gentil din partea ta
că ai venit; şi pentru că eşti aici, ia loc, dragul meu.
Tonul aceste îl dezmetici pe Roland.
― Doamnă contesă Artoff, zise el, aţi putea să-mi daţi noutăţi
despre bărbatul dumneavoastră?
― E tot nebun.
― Ah!
― Şi l-am trimis la Nisa.
― Rămâne mult timp acolo?
― Fireşte! zise Rebeca la întâmplare, asta depinde de medicul
său.
― Ei bine! zise Roland, mi se pare că medicul său a spus că
şederea lui la Nisa nu-i făcea bine.
― Aste aşa e!...
― Şi s-a reîntors astă seară.
― Cine?... bărbatul meu?
― Nu... contele Artoff; şi era însoţit de soţia sa, adevărata
contesă Artoff, termină cu răceală domnul de Clayet.
Oricât de îndrăzneaţă era Rebeca, de astă dată nu putu să se
stăpânească complet şi făcu feţe-feţe.
Atunci Roland o privi fix.
― Drăguţa mea, îi zise el. S-a isprăvit acum cu glumele. Tu
nu eşti contesa Artoff; dar fiindcă nu ştiu cine eşti, trebuie să-
mi spui.
Fără îndoială că privirea lui Roland fu teribilă în momentul
acesta, căci Rebeca începu să tremure şi încercă să scape de
strânsoarea tânărului om.
― Haide! vorbeşte, zise el cu un ton ameninţător.
Firea îndrăzneaţă, batjocoritoare şi cinică a fostei dame de
consumaţie ajunse la culme.
Ea izbucni într-un hohot de râs şi-l privi pe Roland cu
dispreţ.
713
― Netotule! îi zise ea râzând.

Cuvântul acesta fu pentru Roland o adevărată lovitură de
trăsnet şi îl făcu să înţeleagă imediat ce rol odios şi ridicol
jucase.
El avu un acces de furie.
― Mizerabilo!... strigă el scos din fire, să-mi spui adevăratul
tău nume că te ucid!
Şi cu amândouă mâinile înlănţui gâtul alb şi fraged al tinerei
femei.
― Mă numesc Rebeca, răspunse ea fără a-şi pierde prezenţa
de spirit.
― Cine eşti tu?
― O femeie din Paris.
― Cine te-a împins să mă înşeli, să joci rolul contesei şi să-mi
scrii sub numele său?
― Un om pe care nu-l cunosc.
― Minţi!
― Nu... îţi jur!
― Ei bine! zise Roland, dacă este aşa, cu atât mai rău pentru
tine, căci vreau să te ucid!...
Şi îi strânse gâtul.
― Îndurare! bâlbâi ea, voi spune tot... Dar, îţi jur, nu-i ştiu
numele. El m-a întâlnit într-o seară, m-a adus într-o stradă şi
într-o casă ce îmi erau necunoscute; apoi a doua zi m-a stabilit
aici şi mi-a zis: „De acum încolo te vei numi contesa Artoff”.
― Ei bine! strigă Roland, îi vei spune toate astea.
― Cui!
― Contesei Artoff.
Tânăra femeie începu să tremure.
― Nu, nu! zise ea, niciodată.
Dar pe când ea pronunţa aceste cuvinte ochiul lui Roland se
fixă asupra unei măsuţe. Alături de pendulă, era un cuţit, un
cuţit frumos de fructe, a cărui lamă era ascuţită. Tânărul îl luă
şi îl sprijini pe pieptul Rebecăi.
― Drăguţa mea, o să vii cu mine.
― Unde? zise ea cu spaimă.
― La Paris...
― Dar eşti nebun...
― Imediat, şi bagă de seamă!... Pe cinstea mea, sunt în stare
să te ucid...
Privirea lui Roland o înspăimântă pe tânăra femeie.
714
― Voi face tot ce vrei, murmură ea tremurând.

― În cazul ăsta, vino!
Un şal negru atârna pe un scaun.
Roland îl aruncă pe umerii Rebecăi şi, ţinând mereu cuţitul
în mână, o luă de braţ, silind-o să iasă din budoar.
Roland nu dăduse drumul trăsurii. Vizitiul, care era departe
de a bănui că o scenă dramatică se desfăşura în casa unde
intrase Roland, se lungise pe capră şi dormea.
Camerista era foarte speriată şi când văzu trecând pe
stăpâna sa tremurând la braţul lui Roland galben de mânie, nu
putu decât să murmure:
― Doamna se va întoarce în noaptea aceasta?
― Probabil, zise Roland, care trecu cu Rebeca prin curte,
deşteptă pe vizitiu şi îi zise:
― Strada Pépinière, la palatul Artoff. Un ludovic în plus dacă
mergi repede.
El o sui în trăsură pe tânăra femeie şi se aşeză lângă ea.
Ocazia de a se găsi faţă în faţă cu aceea a cărui nume îl
purtase înspăimântă pe Rebeca mai mult decât ameninţările lui
Roland. Dar fiindcă Roland era mai tare în momentul acesta, ea
trebui să se supună şi să-l urmeze.
― Pe legea mea, zise ea, în timp ce trăsura pornea, cu atât
mai rău pentru protectorul meu, căci sunt cinsprezece zile de
când nu l-am văzut. Poate m-a părăsit.
― De ce protector vorbeşti? întrebă Roland.
― Ei bine! de domnul.
― Care domn?
― Acela care m-a instalat aici pentru rolul de contesă.
― Ah! tu nu l-ai văzut de cinsprezece zile?
― Nu. El mi-a lăsat trei bilete de câte o mie de franci pentru o
lună. Termenul e plătit. Nu m-am îngrijorat pentru că mi-a spus
că avea de făcut o călătorie; dar ar fi putut foarte bine să mă
părăsească.
― Şi cum era protectorul acesta?
― Înalt, subţire, cu mustăţi blonde.
― Cam ce vârstă avea?
― Vreo douăzeci şi opt de ani.
― Şi nu ştii cum se numeşte?
― Nu.
― Unde locuieşte?
― Nu ştiu. N-am putut să recunosc strada unde m-a condus
715
în seara aceea. Dar trebuie să fie prin împrejurimile Madelenei.

Atunci, încolţită de Roland, Rebeca povesti întreaga istorie a
acestei comedii odioase şi teribile în care ea fusese instrumentul
principal; ea nu omise nici un amănunt, nici o scrisoare primită
sau scrisă. Dar ea putea să ajungă să-l descrie pe Rocambole,
pentru ca Roland să-l recunoască. De altfel Roland ar fi acuzat
întreg Parisul înainte de a bănui pe marchizul de Chamery,
cumnatul domnului d’Asmolles, care era cel mai bun prieten al
său.
Trăsura sosi în strada Pépinière. Pentru a evita exclamaţiile
de surpriză ale valeţilor la vederea Rebecăi, Roland îi trase
voalul pe faţă şi sună la poarta palatului.
Portarul în loc de a trage cordonul din fundul locuinţei sale,
veni să deschidă el însuşi şi rămase mirat la vederea unui om şi
unei femei necunoscute.
― Prietene, zise Roland, doamna conferă Artoff a sosit în
seara asta?
― Da, domnule.
― S-a culcat?
― Nu, domnule, a ieşit.
― La ora două de dimineaţă!
― Da, domnule.
― Bine. Lasă-mă să intru, o voi aştepta.
Roland zărise lumină la ferestrele primului etaj al palatului.
Mai mult încă, el văzu valeţi mergând încoace şi încolo în curte.
― Germain! strigă portarul la unul din ei.
Germain se apropie.
― Am nevoie s-o văd pe contesă, zise Roland; e vorba de nişte
afaceri urgente; şi pentru că a ieşit în oraş, trebuie s-o aştept în
stradă.
― Pe legea mea, domnule, răspunse valetul, doamna contesă
nu şi-a pus lacăt la poartă şi cu toate că e ora două o să vă
introduc în salon.
Tonul imperios şi grav al domnului de Clayet impuse respect
valetului.
El conduse pe Roland în salonul de jos al palatului şi îl lăsă
acolo. Rebeca avea în continuare voalul lăsat.
După câteva minute, se auzi uruitul unei trăsuri şi zgomotul
porţii celei mari ce se deschidea. Era contesa care se întorcea.
De unde venea ea la ora aceasta?
716
Capitolul XXX
Ce i se întâmplase contesei de fusese obligată să iasă imediat

din palat şi să-şi prelungească absenţa până noaptea târziu?
Vom povesti în puţine cuvinte.
Un curier plecat din Nisa cu câteva ore înaintea ei, putuse să
întreacă trăsura contesei cu o jumătate de zi, ajunse la Lyon şi
luă trenul ce sosea la Paris la prânz. Astfel că Baccarat găsi la
gară pe servitorii săi, trăsura şi putu să se ducă direct în strada
Pépinière, lăsând un servitor la gară pentru a lua bagajele.
Din ordinul contesei, curierul se duse în bulevardul
Beaumarchais, la domnul Léon Rolland, ducând un bilet scris
în grabă, conceput astfel:
„Scumpa mea Cerise,

N-am decât câteva minute pentru a-ţi spune multe lucruri. La
ora şase plec la Paris. De ce? Pentru că mi s-a spus că la Paris
este un om care l-ar putea vindeca pe scumpul şi iubitul meu
Stanislas.
Ei bine, aşa e, draga mea. Medicul pe care l-am adus, plin de
credinţă în ştiinţa sa, se întoarce la Paris cu noi şi fiindcă el n-are
decât un bolnav, nu-l părăseşte cum nu-şi părăseşte umbra
corpul. Am inventat nu ştiu ce istorie pentru a-l face să nu
bănuiască nimic în legătură cu plecarea aceasta aşa de bruscă,
la care nu mă gândeam ieri.
Oh! medicii!... sunt unii care preferă să-şi omoare bolnavul
decât să-l vadă vindecat de un altul. De aceea, scumpa mea
soră, îţi scriu pentru ca tu să mă ajuţi să-i înşelăm bănuiala. Tu
îmi vei trimite un bilet de două rânduri, în care îmi vei spune că
nu poţi să te duci cu trenul. Tu eşti suferindă în pat şi nu te poţi
ridica. Înţelegi, nu e aşa?
Până atunci te vei duce în cartierul Saint-Honoré, la un doctor
mulatru cu numele de Samuel Albot, şi îl vei ruga să ne aştepte
astă seară între ora nouă şi unsprezece.
Adio, sărută pe îngeraşul tău cu buclele lui blonde, transmite o
strângere de mână lui Léon şi iubeşte-mă în continuare.
Louise”
Contesa, sosind acasă, găsise acest scurt răspuns:
717
„Scumpă soră
Medicul şi bărbatul meu mă opresc să mă dau jos din pat şi cu
toate astea sunt foarte nerăbdătoare să te văd; inima îmi spune
că, cu toată oboseala călătoriei, tu nu vei aştepta până mâine
pentru a mă îmbrăţişa.
A ta soră,
Cerise Rolland”
Baccarat arătă scrisoarea aceasta medicului contelui.

― Doctore, îi zise ea, încearcă să obţii de la bolnavul dumitale
să se urce în pat.
― Asta ar fi cam greu, murmură doctorul, căci el se crede mai
mult ca niciodată Roland de Clayet şi pretinde că îndrăzneala
dumneavoastră de a-l aduce astfel sub acoperământul conjugal
e fără margini.
Contesa suspină.
― Din fericire, adăugă doctorul, el e mort de oboseală şi
somnul o să-l fure repede.
Baccarat plecă, fără a-şi mai schimba măcar costumul de
călătorie şi se duse în bulevardul Beaumarchais.
Doamna Rolland o aştepta îmbrăcată. Cele două surori se
îmbrăţişară cu căldură şi Léon Rolland zise imediat contesei:
― Am văzut pe doctorul mulatru.
― Ah! zise Baccarat cu nerăbdare. Şi?
― Ei bine, vă aşteaptă.
― Haide! zise repede contesa, haide repede!
Amândouă femeile se suiră în trăsură; vizitiul contesei dădu
bice cailor care galopară ca fulgerul, sosind în mai puţin de un
sfert de oră în curtea vechiului palat în care mulatrul ocupa
încăperile de jos şi grădina.
Doctorul Samuel fu pus la curent de Cerise cu ce scop venea
Baccarat să-l vadă.
De altfel nebunia contelui Artoff făcuse mare vâlvă în Paris,
aşa că doctorul auzise povestea.
Aflând că contesa Artoff dorea să-l consulte, el amână
imediat două vizite ce le avea de făcut, rămânând acasă pentru
a o aştepta pe contesă, pe care nu o văzuse niciodată. Cele două
femei fură introduse într-o sală mare, plină de cărţi, în care
doctorul îşi avea cabinetul de lucru.
Mulatrul se ridică în momentul când uşa se deschise,
ieşindu-le înainte.:
718
― Domnule, zise contesa luând loc pe scaun, vin la

dumneavoastră ca toţi aceia care au rătăcit mult timp în
întuneric şi deodată zăresc lumina salvatoare.
― Doamnă, răspunse doctorul cu o voce simplă şi gravă,
lipsită de orice şarlatanism, veniţi spre a-mi vorbi de bărbatul
dumneavoastră, bănuiesc.
― Vai! da, domnule.
― Aceia care afirmă infaibilitatea ştiinţei, urmă doctorul, sunt
nişte nebuni sau şarlatani. Eu nu vă voi spune doamnă:
aduceţi-mi pe contele Artoff şi va fi vindecat; dar vă voi spune:
am obţinut vindecări minunate, uneori considerate imposibile.
M-am ocupat, timp de douăzeci de ani, de mijloacele de a
combate nebunia; am luptat cu înverşunare, dar aproape
totdeauna am triumfat.
― Ah! domnule, strigă Baccarat, vindecaţi-mi bărbatul, şi
recunoştinţa mea va fi fără margini.
― Doamnă, reluă mulatrul, nu pot să vă promit nimic înainte
de a-l fi văzut pe conte şi de a avea amănuntele cele mai exacte
asupra modului cum s-a declanşat nebunia lui.
― A fost instantanee.
― Şi în ce constă?
― Contele îşi închipuie că el este omul cu care trebuia să se
bată în duel.
Mulatrul încruntă din sprâncene, dar auzi pe Baccarat
completând destăinuirile sale. Contesa intră atunci în cele mai
mici amănunte, amănunte pe care le cunoaştem, şi sfârşi prin a
pronunţa numele de sir Edward, adăugând că opinia acestuia
din urmă era că contele trebuia să fi fost victima unei otrăviri.
Cuvântul acesta făcu pe mulatru să tresară.
― Doamnă contesă, zise el, nebunia se obţine prin două
otrăviri distincte. Prima care provine din absorbţia unei anumite
cantităţi de beladonă, dar nebunia aceasta n-are nimic grav...
― Ah! zise Baccarat cu vioiciune, bărbatul meu e nebun de
aproape o lună.
― Cealaltă nebunie prin otrăvire, doamnă, urmă doctorul, e
datorită unei otrăviri vegetale foarte bine cunoscută în Java...
― Şi... cum se numeşte?... zise contesa cu nerăbdare.
― DUTROA, zise doctorul.
― Oh! mi se pare că ăsta e numele care l-a rostit sir Edward.
― Dar, urmă mulatrul, bărbatul dumneavoastră nu s-a dus
niciodată în India?
719
― Niciodată domnule.
― Nu cunoştea pe nimeni care a venit de acolo?
― Pe nimeni.
― De altfel, o otrăvire cu dutroa e o problemă de câteva ore.
Pentru a admite un asemenea lucru şi a crede în părerea lui sir
Edward, ar trebui să presupunem că contele a fost otrăvit în
noaptea care a precedat duelul.
― Adevărat.
― Şi fără îndoială contele a petrecut noaptea acasă?
― Vai! nu, domnule, murmură contesa, bărbatul meu nu ştiu
unde a petrecut noaptea; probabil la domnul de Château-
Mailly?... Aşa cred. Era martorul său. Ducele ar putea să ne
spună...
― Dar, doamnă! zise doctorul, ducele a murit ieri seară.
Cuvintele acestea făcură pe contesa Artoff să cadă pe un
scaun.
― Mort! ducele! strigă ea, ducele de Château-Mailly a murit?
― Da, doamnă.
― Dar, e imposibil! Nu moare cineva la treizeci de ani, când e
plin de viaţă şi de tinereţe...
Doctorul Samuel nu răspunse, dar luă un jurnal şi îl întinse
contesei. Aceasta îl deschise şi citi tremurând următorul
necrolog:
„Ieri la ora nouă şi jumătate seara, domnul duce de Château-

Mailly, căruia, de dimineaţă, i se amputase braţul, şi-a dat
ultima suflare.
Boala a făcut progrese repezi în câteva ore, şi, la prânz, cei trei
medici chemaţi lângă el şi-au pierdut orice speranţă. Ducele a
murit pradă unor vii suferinţe şi agonia sa a durat până aproape
de ora opt. El era în vârstă de treizeci de ani. Cu el s-a stins
ultimul din acele strălucite nume ale nobilimii franceze.”
Contesa mototoli jurnalul, şi întrebă cu o voce plină de

lacrimi:
― Dar de ce boală a murit, Dumnezeule?
― De dalac pe care l-a căpătat îngrijind şi mângâind un cal
pe care îl iubea mult şi care era atins de această teribilă boală.
Timp de câteva secunde, contesa Artoff rămase ca trăsnită.
Dar doctorul o făcu să-şi vină în fire vorbindu-i de bărbatul ei.
― Eu cred, doamnă, îi zise el, pentru a reveni la nebunia
720
contelui, că ea trebuie să aibă, cu toate indiciile şi simptomele

observate de sir Edward, cu totul altă cauză decât aceea arătată
de el.
― Ah! credeţi?... zise contesa mirată.
― Otrava de care v-a vorbit sir Edward nu există decât în
Java; dacă sunt câteva mostre în Europa, ele sunt foarte rare şi
nu se găsesc decât la oamenii de ştiinţă ca mine.
― Ah! zise contesa, o aveţi... şi dumneavoastră?
― Am adus trei uncii, zise mulatrul şi sunt convins că numai
eu singur la Paris...
Doctorul luă pe Baccarat de mână şi conduse pe cele două
femei aproape la un dulap cu geamuri care închidea otrăvurile
sale vegetale şi minerale. Apoi el puse degetul pe unul din
borcane şi arătă praful roşu.
― Cine ştie, domnule, zise Baccarat tulburată de o presimţire,
cine ştie dacă nu vi s-a furat din praful acesta!
― Doamnă, strigă doctorul, asta e cu totul imposibil, numai
doi oameni intră aici: un servitor, în care am toată încrederea şi
eu. Când plec închid dulapul acesta cu cheia de două ori şi n-a
lipsit niciodată nimic...
Pe când vorbea, mulatrul privi cu atenţie borcanul care
conţinea praful roşu.
― Cine ştie, domnule, zise iar contesa, care compara în felul
său mai multe împrejurări: un asemenea lucru cu
încăpăţânarea lui Roland de Clayet de a pretinde că el îl
iubeşte, şi nebunia aceasta a contelui, care se declarase tocmai
în momentul când o ultimă explicaţie ar fi putut face să
ţâşnească poate lumina între aceşti doi oameni.
― Dumnezeule! doamnă, reluă doctorul, ceea ce-mi spuneţi
acum, cu toate că e imposibil, este însă foarte uşor de verificat.
Doctorul luă un registru ce se găsea într-una din
despărţiturile bibliotecii sale.
― Iată registrul ăsta, zise el, în care am trecut numele,
numărul şi cantitatea exactă a tuturor otrăvurilor pe care le
vedeţi aici. Cantitatea aceasta dacă s-ar fi alterat, atunci sigur
că ar lipsi o greutate foarte mică.
El răsfoi cartea, o deschise la o pagină care purta numărul
45 şi citi.
„DUTROA, praf extras din rădăcină pisată a unei plante
javaneze de culoare roşie. Ea e închisă în borcanul care poartă
numărul 45. Greutatea borcanului este de un hectogram;
721
greutatea prafului de şaptezeci şi şase de grame şi unsprezece

decigrame.”
Doctorul luă atunci borcanul şi îl puse pe platanul unei
balanţe mici; puse în celălalt platan greutăţi echivalente cu
acelea ce erau indicate de registru. Dar nu putu să-şi reţină o
exclamaţie de surpriză şi de spaimă. Platanul care suporta
borcanul nu se echilibra deloc, şi pentru a stabili echilibrul,
doctorul, a cărui mână tremura de emoţie, fu obligat să
micşoreze greutăţile din platanul opus până la concurenţa a
şapte grame şi nouă decigrame.
― Am fost furat! strigă el.
Şi el deveni atât de galben, încât faţa lui tuciurie luă imediat
albeaţa feţei europene; şi timp de câteva secunde, aceste trei
persoane se priviră mult, înspăimântate... ca şi cum fulgerul ar
fi căzut în mijlocul lor.
Capitolul XXXI
Mulatrul rămase ca înlemnit timp de câteva momente. Îl

furase! Dar când? dar cum? Valetul său îl servea de douăzeci de
ani. Putea să-l acuze?
Niciodată nu ieşea din cabinetul său de lucru fără să închidă
bine dulapul ce conţinea otrăvurile; şi broasca acestui dulap era
o capodoperă a celui mai celebru dintre fabricanţi. Era imposibil
a-l forţa. Or, pentru ca cineva să fi putut fura doctorului praful
de dutroa, trebuia ca cheia să fi fost uitată în broasca
dulapului, ca doctorul să fi ieşit afară, ca uşa cabinetului său
de lucru să fi rămas deschisă, şi ca cineva să fi intrat acolo.
Reunirea acestor trei împrejurări îi părea imposibilă lui
Samuel Albot; el privi deci pe contesă cu un fel de zăpăceală şi
de rătăcire. Apoi, în loc de a i se adresa, sună cu violenţă.
Cameristul apăru. Acesta era un om cam de şaizeci de ani, de
rasă anglo-indiană, care salvase de două ori viaţa stăpânului
său: o dată ucigând un tigru care se aruncase asupra
doctorului rătăcit în pădure, în căutarea plantelor sale
medicinale, iar altă dată, aducându-l pe umeri, lovit de
insolaţie.
Doctorul credea în fidelitatea valetului său cum credea în
lumina zilei sau într-o lege matematică.
În acest timp el întinse mâna către dulap şi zise cu severitate:
722
― Jung, ştii ce conţine dulapul acela, nu este aşa?

― Da, stăpâne, praf ce dă moartea.
― Ei bine zise doctorul, mi s-a furat o cantitate mică din acele
prafuri, cauzând o mare nenorocire.
― Imposibil, strigă servitorul cu un accent aşa de sincer, aşa
de naiv încât se vedea cât colo că omul acesta era nevinovat de
furtişagul acesta.
Doctorul se întoarse către Baccarat.
― Oh! zise deodată contesa, care îşi revenise, nu acuz deloc
pe omul acesta, domnule.
Atunci mulatrul privi pe Jung şi îi zise cu bunătate:
― Să vedem, Jung, dragul meu, adu-ţi bine aminte.
― Sunt gata, stăpâne.
― Nimeni n-a intrat aici în lipsa mea, în ultima lună?
― Nimeni.
― N-ai zărit niciodată când am uitat cheile lângă masa
aceasta?
― Niciodată.
― Eşti sigur?
Indianul făcu un semn; semnul acesta exprima clar: „Mi-aş
da bucuros capul”.
Doctorul reluă:
― N-am primit eu aici pe nimeni suspect, şi l-am lăsat
singur?...
Samuel Albot pronunţă cuvintele acestea sub influenţa unei
amintiri vagi şi depărtate.
Dar întrebarea aceasta îl făcu pe camerist să scoată un
strigăt.
― Ce? zise doctorul nerăbdător.
― Stăpâne! zise el repede, stăpâne, îmi amintesc...
― Un om a venit... şi a rămas aici.
― Cu mine?
― Da, şi pe urmă a rămas singur, pe când alergaţi la
servitorul răsturnat de trăsură.
― Ah! zise doctorul, într-adevăr, acum cinsprezece sau
optsprezece zile, a venit aici un vizitator. Vorbeam. Deodată, uşa
se deschise şi doi oameni intrară cerând un medic.
― Şi... aceşti doi oameni? întrebă contesa cu groază.
― I-am urmat, lăsând aici câteva minute persoana care era
cu mine. Am găsit în stradă un om leşinat... omul acesta fusese
răsturnat... dar n-avea nici o contuzie. Am îngrijit servitorul.
723
Evident lăsasem dulapul deschis.

― Şi... vizitatorul acesta?
― Oh! nu, e imposibil! strigă doctorul. E un gentilom perfect,
un om de cinste, marchizul de Chamery.
― Chamery! exclamă contesa cu un fel de rătăcire; dar acesta
e cumnatul vicontelui d’Asmolles!
― Întocmai.
― Acel tânăr şi strălucit ofiţer care a servit în marina engleză?
― Chiar el, doamnă.
― Ah! domnule, zise Baccarat, poţi să ai bănuieli asupra
lumii întregi, dar numai asupra lui nu.
― Aveţi dreptate, doamnă. Dar, murmură mulatrul a cărui
conversaţie cu Rocambole îi venea în minte puţin câte puţin,
dar...
― Ei bine?
― Ei bine, îmi amintesc că marchizul şi cu mine, în
momentul când s-a cerut ajutorul meu pentru omul leşinat,
vorbeam tocmai de otrava aceasta vegetală culeasă din Java, şi
care provoacă nebunia. Îmi aduc aminte că marchizul, după ce
mi-a pus mii de întrebări despre otrava aceasta şi la timpul ce
trebuie pentru a acţiona, a sfârşit exprimându-şi dorinţa de a o
vedea.
― Şi i-aţi arătat-o?
― Numai cu degetul.
― Dar totul e un vis îngrozitor, absurd! domnule... murmură
contesa Artoff tulburată.
― Doamnă, răspunse doctorul cu gravitate, nimic în lumea
asta nu e imposibil, şi dacă ar fi să dau glas bănuielilor mele...
― Ei bine? Terminaţi domnule.
― Dacă mi-a furat cineva praful acesta... e numai marchizul!
Doctorul pronunţă cuvintele acestea cu un accent atât de
convins încât Baccarat începu să tremure.
― De altfel, doamnă, adăugă doctorul, dacă într-adevăr
bărbatul dumneavoastră e nebun de nebunia ce o credem...
― Oh! întrerupse repede Baccarat, spuneţi-mi că-l veţi
vindeca!
― Îl vom vindeca doamnă, vă jur, răspunse cu solemnitate
doctorul.
Şi fiindcă ea scoase un ţipăt de bucurie şi mulţumi lui
Dumnezeu, doctorul adăugă:
― Doamnă contesă, întoarceţi-vă acasă şi aveţi credinţă în
724
Providenţă şi în ştiinţa aceasta pe care ea a destinat-o pentru a-

mi permite vindecarea semenilor mei. Mâine, la prânz voi avea
onoarea de a mă prezenta la dumneavoastră; voi vedea pe conte,
voi examina starea sa. Şi apoi, dacă într-adevăr există un mare
vinovat de pedepsit, Dumnezeu ne va ajuta, doamnă.
― Adio, domnule, pe mâine! murmură contesa, care ieşi cu
totul zăpăcită şi se urcă în trăsură cu sora ei, zicându-şi: nu,
asta e imposibil! cunosc pe vicontele d’Asmolles, are o inimă
nobilă un suflet cavaleresc şi toţi aceia care ţin la el prin
legături de sânge trebuie să fie la fel. Nu, Chamery n-ar fi
niciodată în stare să otrăvească pe cineva!
― Oh! murmură Cerise la rândul ei, toate astea sunt
îngrozitoare. S-ar zice că-i geniul rău a lui sir Williams.
Numele acesta făcu pe contesă să tresară şi să tremure.
Dar imediat un surâs îi reveni pe buze:
― Eşti nebună! zise ea, sir Williams a murit şi, în caz contrar,
el e redus la o neputinţă veşnică.
― Bulevardul Beaumarchais! zise contesa vizitiului. Contesa
conduse pe sora sa acasă şi se întoarse la palatul din strada
Pépinière.
― Cum! zise ea coborând din trăsură şi zărind salonul de la
etajul întâi luminat, contele nu s-a culcat?
― Domnul conte s-a culcat de la ora zece.
― Atunci, e doctorul?...
― Nu, e un domn şi o doamnă care au insistat foarte mult să
vadă pe doamna contesă chiar noaptea asta...
― Numele lor? întrebă Baccarat, cuprinsă de mirare.
― Nu le ştiu. Dar mi se pare că am mai văzut pe domnul la
palat.
― Şi... femeia?
― Ea are un voal gros pe faţă. Dar e înaltă cât doamna
contesă şi pare bătrână.
Baccarat nu ascultă sfârşitul acestor semnalmente. Urcă
repede scările peronului, traversă marele vestibul şi intră în
salon unde aştepta Rebeca şi Roland de Clayet.
La zgomotul uşii care se deschise, Rebeca, care îşi scosese
voalul, se ridică, şi cele două femei se găsiră faţă în faţă.
Contesa scoase un strigăt şi rămase ca împietrită, atât de mult
credea că se vede pe ea însăşi. Dar, în momentul acela, Roland,
pe care ea nu-l văzuse, făcu un pas şi căzu în genunchi cu
umilinţă la picioarele ei.
725
Şi, la vederea acestei femei care îi semăna perfect, încât ar fi

putut crede că se găseşte în faţa unei oglinzi, şi a acestui om
care îngenunchease şi-i cerea îndurare, contesa înţelese totul.
― Ridicaţi-vă, domnule, zise ea lui Roland fără dispreţ,
ridicaţi-vă, ghicesc totul acum.
Dar Roland rămase tot în genunchi. Atunci contesa o măsură
cu privirea pe Rebeca.
― Cine eşti dumneata, zise ea, dumneata care ai îndrăznit să-
mi furi figura, talia, gestul, vocea şi până şi numele? Cine eşti
dumneata?
Curtezana suportă privirea scânteietoare a contesei şi,
adresându-se la rândul ei, cu o privire obraznică şi fără ruşine,
îi spuse:
― Ah! vreţi să ştiţi cine sunt, doamnă?
― Da, sigur, zise contesa cu gravitate.
― Ei bine! zise Rebeca, sunt fiica tatălui dumneavoastră, mă
numesc Rebeca.
― Sora mea! exclamă Baccarat, a cărei mânie dispăru.
Ea pronunţă cuvântul acesta cu atâta durere şi cu un accent
de milă atât de profund, încât sufletul curtezanei fu mişcat.
― Sora mea! repetă ea cu compătimire şi stăpânită totodată
de o amintire din prima ei copilărie. Ah! îmi amintesc acum...
trebuie să fii sora mea. Da, da, mi-aduc aminte că într-o zi tatăl
meu mă ţinea de mână şi traversa cu mine piaţa Bastiliei.
Aveam trei sau patru ani, poate; o femeie ţinea, ca şi el, un copil
de mână, o copiliţă blondă ca mine... Nu ştiu ce i-a zis tatăl
meu, n-am înţeles bine, dar ea plângea şi tatăl meu o respingea.
― Era mama mea! zise Rebeca, a cărei voce se altera şi
copilul acela eram eu... şi din ziua aceea, vedeţi, doamnă, urmă
curtezana lăsând ochii în jos, eu, copilul din flori, copilul
părăsit, nenorocita crescută în umbră, alungată de toţi, chiar de
Dumnezeu, îmi aduc mereu aminte de a vă fi văzut drept copilul
soarelui şi al luminii. Şi din acea zi, doamnă, v-am jurat o ură
profundă, sălbatică, o ură care m-a adus în stare să vă fac atâta
rău... o ură pe care o credeam de neînfrânt... şi care... simt că
dispare pentru a face loc unei căinţe, de când m-aţi numit „Sora
mea”.
Pronunţând aceste cuvinte, Rebeca avea o tremurare în voce.
Şi, ca şi Roland, ea îngenunche înaintea contesei Artoff
sărutându-i mâinile.
Inima nobilă a frumoasei Baccarat se simţi atinsă. Întinse
726
mâna şi spuse:
― Ridică-te sora mea, te iert...
Apoi ea se întoarse către Roland:
― Domnule, îi zise ea, sunteţi prea tânăr pentru a fi răutăcios
şi sunt sigură că aţi fost înşelat.
― Oh! credeţi-mă doamnă, strigă Roland cu accentul unei
inimi oneste şi plină de remuşcări, şi fiţi încredinţată că voi avea
curajul de a repara răul pe care l-am făcut.
― Domnule, zise Baccarat, răul pe care mi l-aţi făcut mie şi
de care vă iert cu dragă inimă, nu e nimic pe lângă acela pe care
l-aţi făcut omului generos şi bun care mi-a dat numele său, şi
pe care îl iubesc. Răul acesta domnule, trebuie să-l reparaţi;
trebuie să mă ajutaţi să găsesc pe autorul acestei odioase
înşelătorii ale cărei victime am fost amândoi.
Roland zise atunci Rebecăi:
― Tu, pe care te-am regăsit şi te-am adus aici, sub
ameninţări vei spune adevărul, nu-i aşa?
― Voi spune totul, răspunse Rebeca.
Şi ea începu să povestească contesei Artoff tot ceea ce
povestise şi lui Roland.
Pe când o asculta, Baccarat redevenise femeia cu spiritul
cercetător şi inimă tare. Ea nu scăpă nici un detaliu din această
înşelătorie şi puse să i se relateze cele mai mici amănunte.
― Dar, zise ea, în sfârşit, lui Roland, care întărea uneori
povestirea Rebecăi, dumneata nu aveai un camerist cu numele
de Baptiste?
― Ba da, doamnă.
― Cameristul acesta pretinde că este bine văzut de camerista
„contesei” Artoff?
― Aşa zice.
― Scrisorile pe care ţi le aducea...
― Erau scrise de ea, zicea el.
― Ei bine, zise Baccarat, unde e valetul acesta, care, cu
siguranţă, era un complice.
― A fugit după ce m-a furat.
― Când?
― Chiar în ziua când a trebuit să mă bat în duel cu contele.
― Asta trebuie să fie. Îl aveai de mult timp în serviciul
dumitale?
― De cinsprezece zile.
― Cum a intrat la dumneata?
727
― Mi l-a dat unul din prietenii mei, marchizul de Chamery.

― Chamery! strigă Baccarat ca electrizată.
Şi ea îşi zise încet:
― Dar cine este omul acesta, şi ce i-am făcut eu lui?
Apoi luă repede mâna lui Roland:
― Domnule, îi zise ea, sunteţi tânăr, sunteţi cam uşuratic,
zăpăcit, dar trebuie să fiţi un om de onoare. Ştiţi să ţineţi un
jurământ?
― Oricare ar fi şi orice îmi veţi cere doamnă, sunt gata să
respect!
― Ei bine! zise Baccarat, jură-mi că te vei supune orbeşte.
― Jur pe mormântul părinţilor mei.
― Că nimic din ceea ce mi-ai spus, nimic din ce-am vorbit nu
va ieşi din gura dumitale.
― Dar trebuie să vă restabiliţi onoarea doamnă! strigă
Roland, în care vorbea vechiul sânge cavaleresc al părinţilor săi,
trebuie să spun lumii întregi...
― Nimic, zise cu gravitate Baccarat. Lumea nu trebuie să ştie
că am fost dezonorată, că am fost calomniată, din cauza unei
femei care îmi seamănă atât de mult încât dumneavoastră aţi
luat-o drept persoana mea... sora mea va pleca mâine, va părăsi
Parisul, mascată, ascunsă într-o trăsură de poştă. Nu trebuie s-
o vadă nimeni aici.
Şi fiindcă Roland şi curtezana rămăseseră uimiţi, contesa
Artoff adăugă cu o gravitate plină de tristeţe:
― Ora reabilitării mele n-a sosit încă. Mai târziu
Capitolul XXXII
A doua zi de dimineaţă, doctorul Samuel Albot sculându-se la

ora şapte, după obiceiul său, făcu o plimbare prin grădină şi,
întorcându-se, rupse banda unui jurnal judiciar la care era
abonat şi care sosise tocmai atunci.
Imediat atenţia sa fu atrasă de un articol destul de lung, ce
avea un titlu curios:
„O DRAMA LA CLIGNANCOURT”
Articolul acesta începea astfel:

„De câtva timp, crimele misterioase care, cu toate cercetările
728
minuţioase ale justiţiei nu pot fi descoperite, par a se înmulţi.

Acum câteva săptămâni am scris despre asasinatul unui
curier, comis în mijlocul pădurii Senart, între Melun şi Paris şi
învăluit în atâta mister încât autoritatea judiciară n-a putut face
lumină. Astăzi avem de înregistrat un eveniment şi mai
extraordinar încă şi asupra căruia planează cel mai profund
mister.
Există la Clignancourt, în dosul morilor Montmartre, o
aglomeraţie de colibe, ce se numeşte mahalaua strângătorilor de
zdrenţe şi care nu este populată decât de oameni ce se
îndeletnicesc cu această modestă şi câteodată îndoielnică
meserie.
O fântână curge în mijlocul mahalalei. Conducta acestei
fântâni trece prin bolta unei pivniţe.
Ieri dimineaţă, locuitorii mahalalei fură foarte surprinşi văzând
mai întâi că fântâna nu mai curge şi apoi că o mare cantitate de
apă trecea pe sub poarta locuinţei părăsite de câteva zile de o
strângătoare de zdrenţe ce se mutase în alt cartier. Cu siguranţă,
conducta se găurise şi inundase pivniţa.
Oamenii sparseră uşa locuinţei şi cei dintâi care intrară se
retraseră înspăimântaţi.
Chepengul de intrare în pivniţă era ridicat şi permitea trecerea
apei care se revărsase şi curgea amestecată cu o vopsea roşie ce
s-a dovedit a fi sânge.
La gura pivniţei se vedea un butoi gol pe care apa îl ridicase,
şi care, menţinut la suprafaţă, ajunsese la centrul bolţii, căci
pivniţa era rotundă. Acest punct central pe unde ieşea apa, era
chiar chepengul. Se întâmplase cu butoiul acesta ceea ce se
întâmplă cu un dop într-o sticlă, când se toarnă apă în ea. Pe
măsură ce pivniţa se umplea, butoiul se ridica.
Dar nu asta era cauza spaimei persoanelor ce pătrunseseră în
colibă.
Ghemuit pe marginea chepengului, cu picioarele în apă, cu
capul sprijinit în mâini, un om plin de sânge privea cu ochii
rătăciţi împrejurul lui. Veşmintele sale erau îmbibate de apă, un
şuvoi de sânge îi curgea din umărul sting şi vederea sângelui
fusese cauza strigătului de spaimă ale primelor persoane care îl
văzură. Părul acestui om, negru pe vârful capului, era alb ca
zăpada pe tâmple.
S-au dus la el, l-au silit să se ridice şi i-au adresat câteva
întrebări. Dar el a răspuns printr-un hohot de râs şi a început să
729
cânte.
Imediat, mulţimea s-a strâns în jurul lui şi, cu ajutorul unui
bandaj i-au oprit sângele care curgea din rană; un bărbat încerca
să scoată butoiul care astupa gura pivniţei. Dar imediat el scoase
un strigăt şi se trase înapoi.
Un cadavru se urca la suprafaţa apei. Cadavrul acesta era al
unei femei. Femeia aceasta, recunoscută imediat, era fosta
locatară a colibei, cunoscută la Clignancourt sub numele de
mama Fipart.
După acest cadavru care se ridicase la suprafaţă precum
butoiul, apăru un al doilea cadavru. Era corpul unui om de
aproape cincizeci de ani, corpolent, cu faţa colorată; a fost
recunoscut ca fiind individul care venise acum două zile să caute
pe femeia Fipart, motivând că e mama lui.
S-au luat imediat măsurile necesare pentru a se opri inundaţia
şi autorităţile au fost anunţate.
Un comisar de poliţie sosi la faţa locului însoţit de un medic.
Medicul a constatat că omul care avea o privire de nebun şi al
cărui păr era alb pe tâmple, trebuie să fi avut tot părul negru cu
câteva ore în urmă; că a trebuit să susţină o luptă cu moartea;
că, după starea veşmintelor era uşor de văzut că fusese aruncat
în pivniţă, după ce primise o lovitură de pumnal, uşoară însă şi
că se agăţase de butoi pentru a se menţine la suprafaţa apei şi a
nu se îneca, că trebuise să ridice printr-o sforţare supremă
chepengul care, fără îndoială era lăsat.
Medicul a mai constatat că femeia care nu avea nici o rană,
murise prin ştrangulare şi apoi fusese aruncată în pivniţă.
Al doilea cadavru, cel al bărbatului, avea sub sânul stâng o
rană adâncă, ce i-a cauzat imediat moartea, şi care părea a fi
fost făcută cu lama unui cuţit, pe când aceea a omului încă viu
era triunghiulară.
Se crede că un al patrulea personaj a figurat în drama
aceasta, dramă neexplicată nici în ceea ce priveşte peripeţiile,
nici în ceea ce priveşte deznodământul.
Cum se explică faptul că aceste două personaje, care au fost
văzute părăsind mahalaua strângătorilor de zdrenţe au revenit
pentru a-şi găsi moartea acolo?
Iată ce nu se cunoaşte nici până acum.
Cine este omul acesta care n-a murit?... Mister!
Dar se ştie că, în cursul zilei precedente, nenorocita mamă
Fipart venise la Clignancourt însoţită de un om tânăr de douăzeci
730
şi şapte, douăzeci şi opt de ani, purtând mustăţi blonde şi

dându-se drept nepotul său. Acesta din urmă să fie autorul
dublului asasinat?
În sfârşit, s-a constatat că acea conductă fusese găurită cu
ajutorul unui sfredel.
În pivniţă, golită cu ajutorul unei pompe, a fost descoperit un
cuţit catalan, recunoscut imediat a fi arma care a cauzat moartea
omului corpolent.
Dar acel pumnal triunghiular, al cărui semn îl poartă umărul
nebunului, nu a putut fi găsit.
Acesta din urmă a fost pansat de doctor, apoi a fost condus în
mod provizoriu la ospiciul Lariboisiere, unda va fi examinat din
nou de către medici. Se speră că va fi vindecat şi, prin el, cheia
acestui întunecos şi sângeros mister va fi găsită.
Cât priveşte cele două cadavre, ele au fost trimise la morgă.
Identificarea nebunului a fost aflată graţie unei întâmplări
curioase. În momentul când el intra în sala ospiciului unde nu i
se pregătise un pat, un bolnav strigă:
― Uite-l pe Zampa!
― Cine este Zampa acesta? fu întrebat bolnavul, în timp ce
nebunul vorbea şi cânta în limba portugheză.
― Acesta e cameristul domnului duce.
― Care duce?
― Ducele de Château-Mailly.
Bolnavul era un rândaş ce lucrase până săptămâna trecută la
acest nefericit duce de Château-Mailly, a cărui moarte tragică am
anunţat-o, şi care a recunoscut pe nebun a fi cameristul
defunctului.
Justiţia continuă cercetările.”
Citirea acestui articol l-a impresionat pe doctorul Samuel

Albot din două motive: întâi era vorba de un om ajuns la
nebunie prin spaimă, şi doctorul era interesat de asemenea
cazuri. Apoi numele domnului de Château-Mailly, amestecat în
povestirea aceasta, trebuie să-i fi aţâţat curiozitatea. De ce
cameristul ducelui se găsea la Clignancourt, amestecat într-un
misterios asasinat şi aceasta chiar în momentul când se
desfăşurau funeraliile stăpânului său?
Doctorul se uită la ceas.
„Este ora nouă, îşi zise el, contesa Artoff mă aşteaptă la
prânz; aşadar mai am trei ore şi am timp să mă duc să studiez
731
şi acest nou caz de nebunie.”

Chemă pe cameristul său şi ceru să i se pregătească trăsura.
După un sfert de oră el lua drumul spre morgă. Voia să vadă
aici cadavrele mamei Fipart şi al lui Venture.
Doctorul se adresă portarului, se recomandă a fi medic şi fu
lăsat înăuntru spre a examina cele două cadavre.
Acela al mamei Fipart, care atrase cel dintâi atenţia sa, purta
la gât semnele degetelor lui Rocambole.
Doctorul o examină cu atenţie şi nu putu să-şi înfrângă o
tresărire.
„Femeia aceasta, se gândi el a fost cu siguranţă ştrangulată
de un om care a trăit la New York sau la Philadelphia; ea a fost
ştrangulată în stilul ucigaşilor americani. Un asasin obişnuit,
concluzionă doctorul, n-ar fi apăsat cu atâta dibăcie degetul cel
mare de la mâna stângă sub mărul lui Adam”.
Apoi trecu la Venture.
Lovitura de cuţit a fost dată de o mână hotărâtă, de sus în
jos, şi pătrunsese adânc în regiunea inimii.
― Identitatea acestuia a fost constatată, zise păzitorul care îl
însoţea pe Samuel Albot.
― Ah! Când asta?
― Chiar azi de dimineaţă.
― Cine e omul acesta?
― El a fost recunoscut de un deţinut din Mazas, care a făcut
trei ani de închisoare cu el. E un fost ocnaş zis Venture, zis
Ionathas, zis Joseph Brisedoux. A fost, acum cinci ani,
camerist, în serviciul unei doamne care era amanta unui mare
senior, un bătrân care a murit. Pe legea mea, deţinutul care a
fost azi de dimineaţă de la Mazas, a spus numele lui şi acela al
doamnei. Am uitat numele, dar ştiu că el avea palatul în piaţa
Beauvou şi că doamna locuia în strada Pépinière.
― Piaţa Beauvou? zise doctorul surprins.
― Da, domnule.
― Nu cumva o fi ducele de Château-Mailly.
― Da, tocmai numele ăsta, răspunse păzitorul.
― Iată, se gândi Samuel Albot, ciudată apropiere. Omul
acesta era cameristul amantei bătrânului duce, care a lăsat
averea sa nepotului său, în paguba celei dintâi; şi celălalt care e
nebun şi al cărui păr a albit, a fost cameristul tânărului duce,
care a murit de asemenea.
Doctorul mulatru părăsi morga gânditor şi se duse la ospiciul
732
Lariboisiere.
Nebunul fusese transferat într-o sală mică unde era singur şi
sub paza a doi infirmieri. Numai după ce s-a recomandat
directorului ospiciului şi şi-a arătat dorinţa de a studia cazul
bolnavului, Samuel Albot putu să ajungă până la el.
Portughezul râdea şi cânta fără încetare, dar nu vorbea, sau
dacă pronunţa câteva cuvinte, le pronunţa numai în limba
portugheză.
Doctorul îl privi cu atenţie şi, deodată, scoase un strigăt de
surprindere. Recunoscuse pe Zampa.
Or, Zampa, după cât se ştie, era chiar servitorul în livrea care
se lăsase răsturnat într-o zi, în cartierul Saint-Honoré, de oiştea
unei trăsuri, şi asta la poarta doctorului, în timp ce acesta din
urmă discuta cu marchizul de Chamery.
În privinţa furtului de dutroa, doctorul nu mai avea nici o
îndoială. Cu siguranţă, dacă marchizul de Chamery era autorul
furtului, Zampa fusese complicele lui.
Doctorul îl examină cu mare atenţie pe nebun şi sfârşi prin
a-i spune infirmierului care îl însoţea:
― Nebunia acestui om nu are nimic grav, nu este definitivă şi
m-aş însărcina să-l vindec.
― Aşadar e prietenul dumneavoastră.
― Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit un
om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez care a fost
tatuat de sălbatici.
Apoi părăsi ospiciul şi se duse în strada Pépinière.
La ora douăsprezece, trăsura doctorului intra în curtea
palatului Artoff. Baccarat avusese grijă să-l depărteze pe
medicul contelui când sosi doctorul Albot.
Baccarat ieşi înaintea medicului, îi luă mâna şi îl conduse în
grădină.
― Veniţi, zise ea, bărbatul meu este aici.
Contele, aşezat pe o bancă, fuma trăgând pe nisip cu vârful
bastonului său un B mare pe care-l ştergea şi îl făcea din nou
fără întrerupere.
Nebunii ar face veşnic acelaşi lucru dacă din când în când n-
ar fi întrerupţi de la ocupaţiile pe care şi le-au ales.
Doctorul îl privi cu coada ochiului o singură dată şi rămase
convins că nebunia contelui se datora otrăvirii cu praful
javanez.
Baccarat se uita la el şi părea că toată viaţa ei depindea de
733
ceea ce va spune doctorul.

― Doamnă contesă, zise în sfârşit Samuel Albot, îl voi vindeca
pe soţul dumneavoastră. Dar înainte de asta, daţi-mi voie să vă
pun o întrebare?
― Vorbeşte, domnule.
― Contele şi dumneavoastră eraţi prieteni intimi cu ducele de
Château-Mailly?
― Da, domnule.
Samuel Albot scoase un jurnal din buzunar şi îl întinse
contesei. Era foaia judiciară pe care el o citise de dimineaţă.
Baccarat citi la rândul ei şi arătă o surprindere vie la acel
nume de „Mama Fipart”, care o făcea să-şi amintească multe
lucruri teribile; dar surprinderea sa a fost şi mai mare când
ajunse la post scriptum în care se anunţa că omul rănit fusese
recunoscut drept cameristul nefericitului duce de Château-
Mailly.
În sfârşit, doctorul îi zise:
― Omul asasinat se numeşte Venture şi nebunul este chiar
lacheul care se prefăcuse leşinat la poarta mea în ziua când mi
s-a furat praful roşu...
Atunci contesa se înfioră şi rosti un nume fără să vrea:
― Sir Williams!
Capitolul XXXIII
Contele continuă să deseneze pe nisip litera B şi părea că nu

observă prezenţa doctorului mulatru.
Acesta din urmă se depărtă câţiva paşi la un semn al
contesei, care îl urmă.
Emoţia contesei fu de scurtă durată. Această femeie energică
îşi regăsi curând sângele rece, toată prezenţa sa de spirit şi se
dovedi la înălţimea situaţiei.
― Doctore, zise ea, tot ce-mi spuneţi, tot ce aflu, tot ce vom
mai descoperi împreună este cum nu se poale mai straniu.
― Sunt de părerea dumneavoastră, doamnă.
― Noi păream a fi doar călători pierduţi într-un pustiu, în
mijlocul unui întuneric adânc şi cu toate acestea trebuie să
facem lumină în jurul nostru.
― Trebuie! repetă Samuel Albot.
― Ieri, reluă contesa, care trase pe doctor pe o bancă,
734
invitându-l să se aşeze lângă ea, ieri am constatat, dumneata şi

eu că aţi fost furat.
― Într-adevăr, furtul se cunoaşte.
― Pe urmă, apelând la amintirile dumitale, întrebând pe
servitor, mi-aţi afirmat că dacă ar fi vreun vinovat, atunci cu
siguranţă este marchizul de Chamery.
― Nu poate să fie altul, căci îmi aduc aminte acum de
stăruinţa cu care mă întreba asupra efectelor prafului meu
javanez.
― În sfârşit, adăugă Baccarat, aţi venit astăzi şi aţi constatat
imediat că nebunia bărbatului meu are drept cauză efectul
acestui praf.
― M-ar mira să fie altceva, doamnă.
― Atunci, şi înainte de a ajunge la adevăr, daţi-mi voie să vă
spun ce mi s-a întâmplat ieri.
― După ce aţi plecat de la mine?
― Da, domnule.
Doctorul o privi pe contesă cu mirare. Baccarat era foarte
liniştită şi vocea sa nu trăda nici cea mai mică emoţie.
― Doctore, reluă ea, am avut, vai! o prea mare celebritate şi
Parisul întreg mă cunoaşte...
― Doamnă, întrerupse doctorul, Parisul nu-şi aminteşte
decât de virtuţile dumneavoastră.
― În momentul acesta, domnule, zise contesa, Parisul mă
calomniază şi mă crede vinovată.
― Parisul se înşeală.
Baccarat, cu un gest, impuse tăcere doctorului.
― Ascultaţi, zise ea, un om mai mult fără minte decât vinovat
s-a lăudat că ar fi fost iubit de mine.
― Un laş!
― Nu, un înşelat.
― Cum spuneţi? zise doctorul surprins.
― Ieri, părăsindu-vă, continuă contesa, am găsit la mine
acasă două persoane, un om şi o femeie. Omul era acela pe care
dumneata îl consideri laş, iar femeia îmi seamănă ca o picătură
de apă.
― E posibil asta?
― Femeia asta, care are faţa mea, talia mea, sunetul vocii
mele, a consimţit să joace rolul meu.
Şi Baccarat povesti doctorului întrevederea sa cu domnul
Roland de Clayet şi Rebeca, şi îi repetă textual povestirea celor
735
doi.
― Vedeţi bine, doctore, zise ea terminând, că domnul de
Clayet este un înşelat şi nu un laş şi dacă există un mizerabil în
toată afacerea aceasta, este numai necunoscutul care s-a folosit
de Rebeca, făcând din ea instrumentul îngrozitoarelor lui
planuri.
― Doamnă, zise doctorul, care ascultase foarte atent povestea
contesei, femeia aceasta a fost condusă întâi de necunoscut
într-un mic apartament care părea a fi al său?
― Da, domnule.
― Şi ea nu ştie în ce stradă?...
― Nu, dar ea pretinde că trebuia să fie în cartierul Medeleine.
― Strada Suresnes! poate... Marchizul de Chamery avea aici o
casă particulară.
― Ce spuneţi dumneavoastră, domnule?
― Un fel de căsuţă unde primea. Înţelegeţi pe cine?
― Şi unde era cunoscut sub adevăratul său nume?
― Nu cred. El se numea acolo numai domnul Frédéric.
― Şi v-aţi dus acolo?
― De mai multe ori.
― Aşadar, e prietenul dumneavoastră.
― Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit un
om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez care a fost
tatuat de sălbatici.
La aceste din urmă cuvinte Baccarat tresări din nou.
― Un matelot! zise ea, un om tatuat!...
― Da, doamnă.
Şi doctorul, cu acea viteză de reacţie a minţii care
caracterizează pe omul ieşit din rasa albă amestecată cu cea
neagră, descrise atunci aşa de exact pe sălbaticul australian
O’Penny, pretinsul matelot cu faţa arsă şi tatuată, căruia i se
tăiase limba şi i se scoseseră ochii, încât Baccarat scoase un
ţipăt.
― E sir Williams, zise ea.
― Sir Williams!... zise doctorul mirat, cine e acest sir
Williams?
― Ah! doctore, răspunse Baccarat, a vă spune cine e sir
Williams, înseamnă a vă povesti o istorie lungă, istoria
nenorocirilor mele, istoria căinţei şi convertirii mele, aceea a
întregii mele vieţi.
Şi fiindcă surpriza doctorului creştea, contesa adăugă:
736
― E de ajuns să ştiţi, doctore, că sir Williams este unul din

acei monştri al cărui geniu pare a fi o perfectă încarnaţie a
răului, unul din acei monştri care-şi încep viaţa printr-un
paricid şi o sfârşesc la eşafod. Nu sălbaticii sunt aceia care l-au
mutilat pe sir Williams, termină contesa cu o voce
batjocoritoare.
― Dar cine atunci, doamnă?
― Eu!
Baccarat pronunţă cuvântul acesta cu o linişte care îl înfioră
pe mulatru.
― Dumneavoastră, dumneavoastră... strigă el.
― Doctore, continuă ea, mai târziu veţi şti tot. Dar astăzi să
căutăm lumina, căci orbecăim în întuneric.
― Cred că visez, murmură doctorul.
Baccarat urmă:
― Sir Williams este născut viconte, a fost asasin, hoţ, şef de
bandiţi. Unul din aceia care i se supuneau odinioară se numea
Venture. Un alt demon-femeie se numea văduva Fipart.
Doctorul nu putu să-şi reţină o exclamaţie.
― Uite, doctore, continuă Baccarat, am luptat timp de patru
ani, ziua şi noaptea, cu acest geniu rău şi am sfârşit prin a-l
învinge. Această luptă, acest război teribil, mi-au dat o putere
extraordinară şi îndemânarea de a reconstitui piesă cu piesă
adevărul sfâşiat în bucăţi, adâncit în întunericul cel mai
profund. Cu sir Williams trebuia să profiţi de orice indiciu
neînsemnat, să surprinzi o privire, să analizezi un surâs.
― Dar omul acesta este un adevărat demon!
― Da, doctore. El n-are omenesc decât aparenţa. Ei bine!
dacă portretul pe care mi l-aţi făcut asupra acelui matelot nu
mă înşeală, dacă omul orb şi mutilat pe care marchizul de
Chamery vi l-a încredinţat dumneavoastră este într-adevăr sir
Williams, voi înţelege totul imediat. El mi-a pierdut cinstea, el l-
a ucis moralmente pe soţul meu. Dar, adăugă Baccarat, cum se
poate ca marchizul de Chamery, un gentilom, un ofiţer, un om
pentru care stau mărturie toate faptele mari pe care le-a făcut,
cum e posibil ca un asemenea om să devină instrumentul unui
mizerabil ca sir Williams?
― Cine ştie dacă n-a fost înşelat şi el? zise mulatrul.
― Ah! doctore, zise repede contesa, un om cinstit poate foarte
bine să fie înşelat, dar nu se face niciodată otrăvitor.
― Aveţi dreptate, doamnă.
737
― Aşadar, continuă Baccarat, plecând mereu de la această

dublă ipoteză că matelotul englez nu e altul decât sir Williams,
că hoţul prafului javanez e cu siguranţă marchizul de Chamery,
trebuie să căutăm acum ce interes poate avea acesta din urmă
de a deveni duşmanul meu de moarte... De aici începe
întunericul, doctore.
― Mister! murmură mulatrul.
Dar deodată o lumină străfulgera gândul contesei.
― Doctore, zise ea, l-aţi văzut pe omul care a supravieţuit
dramei acesteia, de care vorbeşte jurnalul dumneavoastră, acea
dramă care a costat viaţa acelui om care se numea Venture şi a
acelei femei numită mama Fipart?
― L-am văzut doamnă.
― Şi sunteţi sigur că e chiar valetul care s-a lăsat să fie
răsturnat de trăsură în ziua când otrava v-a fost furată?
― E chiar el, doamnă.
― Ei bine! zise Baccarat, aici cred că e scânteia care va aduce
lumina.
― Credeţi?
― Omul acesta, de care nu te mai poţi îndoi că era complicele
hoţului dumitale, a fost recunoscut ca fiind cameristul
nefericitului duce de Château-Mailly?
― Cel puţin aşa spune rândaşul bolnav.
― Foarte bine! Ducele a murit de două zile, nu este aşa?
― De dalac, pe care-l luase mângâind calul său favorit.
― Doctore, zise Baccarat, ducele a murit asasinat, otrăvit mai
curând, de aceeaşi mână care ne-a lovit pe contele Artoff şi pe
mine.
Doctorul sări în sus.
― Ascultaţi, urmă Baccarat, nu ştiu acum ce legătură
misterioasă poate exista între sir Williams, marchizul de
Chamery şi valetul ducelui de Château-Mailly, dar iată ceea ce
ştiu. Ascultaţi bine.
― Ascult doamnă.
― Dacă omul acesta de care vorbiţi, şi care a scăpat din
masacrul din Clignancourt, este portughez, şi dacă se numeşte
Zampa, el a fost cameristul lui don José d’Alvar.
― Spaniolul acela care a fost asasinat de amanta lui, acum
două luni, la balul generalului C...?
― Da. Or, don José era logodnicul verişoarei sale, domnişoara
Conception, fiica ducelui de Sallandrera...
738
― Am auzit vorbindu-se, doamnă.

― Pentru ce acest Zampa, urmă Baccarat, a intrat, după
moartea stăpânului său, în serviciul domnului de Château-
Mailly nu ştiu încă; dar iată o coincidenţă curioasă. Don José
era logodnicul domnişoarei de Sallandrera; ducele de Château-
Mailly o iubea, de asemenea, pe Conception, el o ceruse în
căsătorie, şi în momentul când am plecat eu din Paris el aştepta
din Rusia nişte acte importante care trebuiau să-i asigure
consimţământul ducelui de Sallandrera.
― Ah! doamnă, strigă doctorul îngrozit, ştiţi că va trebui să
căutăm sus de tot pentru a-i găsi pe vinovaţi?
― Ascultaţi, doctore, reluă Baccarat, noi suntem tot în
întuneric, dar ştii dumneata unde e lumina?
― Ascult, doamnă.
― Ea e în judecata pierdută a acelui om care se numeşte
Zampa; gândiţi-vă, dacă s-ar putea vindeca...
― Cred.
― Cu siguranţă?
― Poate.
― Căci, gândiţi-vă, doctore, dacă matelotul mutilat şi sir
Williams nu sunt decât unul şi acelaşi, dacă marchizul de
Chamery este instrumentul său, dacă moartea ducelui de
Château-Mailly este nu numai rezultatul unei fatalităţi, dar şi al
unei crime, atunci minutele sunt numărate.
― Pentru ce, doamnă?
― Pentru că geniul lui sir Williams nu se opreşte nici la
necinstea unei femei şi nici la un asasinat.
― Doamnă, zise cu gravitate doctorul, dumneavoastră aveţi o
poziţie înaltă în societate, aveţi mulţi prieteni sus puşi.
Dumneavoastră aveţi putere.
― Poate... zise Baccarat.
― Ei bine! obţineţi de la autoritatea judiciară în mâinile
căruia se găseşte Zampa, ca acesta să-mi fie încredinţat mie.
― Şi dumneata îl vei vindeca?
― Voi încerca, cel puţin. Voi face o încercare asupra lui cu un
remediu violent şi teribil de care m-am folosit în ţările tropicale,
un remediu care omoară sau vindecă.
Dacă nebunul rezistă tratamentului la care-l voi supune, el
va fi vindecat în trei zile şi îşi va recăpăta judecata.
― Veniţi cu mine, zise contesa.
Şi îl conduse în budoarul ei.
739
Aici ea se aşeză la o masă şi scrise următoarea scrisoare:
„Domnule conte,
Cerise mi-a spus că nu crezi în infamia mea, căci dumneata
eşti o inimă nobilă; şi nu stau pe gânduri de a mă adresa
dumitale.
Am fost victima unei îngrijorătoare intrigi care este în legătură
cu alte crime necunoscute încă, şi pe care sper să le dezvălui
curând.
Dar pentru a mă reabilita în ochii lumii, pentru a reuşi să fac
lumină, trebuie ca dumneata să mă ajuţi.
Vă trimit pe doctorul Samuel Albot. Nu-l întrebaţi, el nu v-ar
putea răspunde, dar obţineţi ceea ce vă cere el.
A dumitale supusă,
Contesa Artoff.”
Scrisoarea, pe care Baccarat o puse în plic şi o închise, era

adresată:
Domnului conte Armand de Kergaz.
― Doctore, zise atunci Baccarat, permiteţi-mi să vă cer
cuvântul de onoare că nimic din ceea ce ştim, sau, mai bine zis,
din ceea ce presupunem, nu va ieşi din gura dumitale.
― Vi-l dau, doamnă, răspunse Samuel Albot.
― Acum luaţi scrisoarea aceasta, suiţi-vă în trăsură şi duceţi-
vă în strada Culture-Sainte-Catherine. Voi reveni la dumneata
astă-seară, pentru a afla rezultatul demersului.
― Zbor, doamnă, zise doctorul, care luă scrisoarea, sărută
mâna contesei, se urcă în trăsură şi se duse la contele de
Kergaz.
*
* *
După trei ore, contesa Artoff primi de la doctorul mulatru

„Doamnă contesă,
Domnul de Kergaz m-a însoţit el însuşi la judecătorul de
instrucţie căruia îi este încredinţată afacerea întunecoasă de la
Clignancourt.
Magistratul acesta, pe baza asigurării pe care i-am dat-o de a-l
740
ţine pe Zampa, la dispoziţia justiţiei, n-a ezitat un moment de a

semna un ordin de punere în libertate provizorie. Nebunul mi-a
fost încredinţat.
M-am dus să-l iau eu singur de la ospiciul Lariboisière; el este
acum la mine şi, din seara aceasta, vreau să-l supun
tratamentului meu.
Constituţia lui robustă îmi dă speranţa că va rezista la
această teribilă probă.
Al dumneavoastră umil servitor,
Dr. Samuel Albot”
„Ah! murmură contesa după ce citi scrisoarea aceasta, dacă

bănuielile mele sunt întemeiate, sir Williams, dacă într-adevăr
ai revenit din furtunile australiene călăuzit de demonul
răzbunării, mă vei găsi pregătită să încep o nouă luptă şi de
astă dată nu-ţi voi mai lăsa viaţa.”
Baccarat se înşela; nu de mâna ei trebuia să moară sir
Williams.
Capitolul XXXIV
Trei zile după instalarea lui Zampa, nebunul, la doctorul

Samuel Albot, contesa de Artoff descinse cu trăsura sa, la ora
opt seara, în curtea palatului locuit de medicul mulatru.
Yung, credinciosul camerist al doctorului, veni să deschidă
portiera cupeului şi să ajute pe tânăra femeie să coboare.
― Domnul doctor aşteaptă, pe doamna contesă, îi zise el, şi o
conduse pe Baccarat în camera otrăvurilor, acea cameră vastă
unde contesa mai pătrunsese o dată. Camera era pe jumătate
întunecoasă, căci o singură lumânare aşezată pe o masă, în
mijloc, nu putea să lumineze o odaie aşa de mare.
Contesa, intrând, zări întâi pe doctor care discuta cu Roland
de Clayet.
Roland venise la doctor pe baza invitaţiei contesei. Apoi ea
văzu un om culcat, stând nemişcat pe divan. Era Zampa.
Fiindcă doctorul şi Roland vorbeau încet, Baccarat conchise
că Zampa dormea.
Doctorul veni înaintea ei, o salută. Îi dădu un scaun şi puse
degetul la buze.
― Să vorbim încet, zise el.
― Doarme?
741
― Da, şi la trezire îşi va recăpăta judecata.

― Sunteţi sigur de asta?
― Cred.
Contesa se apropie de Zampa în vârful picioarelor şi văzu
atunci că avea o legătură la ochi.
― Tratamentul la care l-am supus, zise doctorul, cere ca
bolnavul căruia i s-a aplicat să fie ţinut în întuneric câtva timp.
Legătura care îi acoperă ochii şi fruntea conţine o compresă
îmbibată cu sucurile unor plante pe care le-am adus din India.
Acesta este leacul meu.
― Doarme de trei zile? întrebă contesa.
― Aproape. Adică el e sub puterea unui fel de toropeală
morală şi fizică, toropeală care va dispărea imediat ce-i voi
ridica legătura aceasta.
― Dar a vorbit, îmi închipui?
― Deloc, de când are legătura.
― Şi sunteţi sigur că scoţându-i-o...?
― Îşi va recăpăta judecata; da, doamnă.
― Doctore, zise Roland de Clayet, permiteţi-mi să vă spun că
asta ar fi o minune.
― Domnule, răspunse doctorul, eu nu m-am născut doctor, şi
ştiinţa este adeseori mai mult rezultatul experienţei decât al
studiului.
Acum zece ani, în Indii, pe când mergeam prin una din acele
vaste păduri în care se găsesc, în acelaşi timp, arbori a căror
umbră este ucigătoare, plante care ucid sau care vindecă,
păduri populate de fiare sălbatice, am nimerit în mijlocul unui
trib de indieni fanatici şi, un moment m-am crezut pierdut, căci
nu i-am auzit vorbind de altceva decât de intenţia de a mă
sacrifica pe mormântul Dumnezeului lor Sivah. Unul din ei însă
mi-a salvat viaţa. Indianul acesta venise în Calcutta cu un an
înainte şi fusese lovit în mijlocul străzii de un atac de apoplexie,
tocmai în momentul când treceam pe acolo. Am coborât din
palanchinul meu, i-am lăsat sânge şi l-am scăpat astfel de la
moarte.
„Acesta este un savant!” strigă el recunoscându-mă şi
văzându-mă în puterea coregionarilor săi.
Fiindcă el era un mare demnitar în cultul misterios al
sugrumătorilor, viaţa mea îi fu dăruită, dar puterea sa nu
ajunse până acolo încât să obţină şi iertarea unui nenorocit om
care mă însoţea. Cu toate că era de rasă indiană, acel om fu
742
condamnat la moarte doar pentru că era soldat în serviciul

englezilor.
Am fost invitat şi eu, să asist la execuţia lui.
Să refuz, era imposibil, şi am fost nevoit să-i urmez pe
fanaticii aceştia.
Locul de execuţie era la şase leghe de acolo, în munţi. Mi s-a
dat un cal, şi nenorocitul soldat, cu mâinile legate la spate, cu
ştreangul de gât, cu picioarele goale, trebui să deschidă marşul.
Puţin timp după plecare, condamnatul începu să se clatine şi
a fost necesar să fie susţinut ca să nu cadă.
În timpul drumului, fu lovit de mai multe ori pentru a-l face
să meargă. În sfârşit, apropiindu-se de locul supliciului său,
groaza morţii îl cuprinse în aşa măsură, încât nenorocitul fu
lovit de un acces de nebunie, care se manifestă prin hohote de
râs şi cântece ca şi în cazul lui Zampa.
Printre numeroasele lor superstiţii, călăii ştrangulatori au
una destul de curioasă. Ei nu vor omorî niciodată pe un om în
stare de nebunie. Când aceştia cu care mă găseam au observat
că soldatul îşi pierduse judecata, au întrerupt pregătirile
supliciului.
Atunci unul din ei, un bătrân, se apropie de mine şi îmi zise:
„Tu eşti un savant, şi Sivah a vărsat în sufletul tău o scânteie
din propria sa lumină; dar mă prind că el nu ţi-a arătat
mijloacele de a reda judecata acelora care au pierdut-o”...
„Dar tu cunoşti mijlocul acesta de care vorbeşti?” întrebai eu.
„Îl cunosc”.
Atunci bătrânul călău făcu câţiva paşi în pădure şi culese o
plăntuţă verzuie a cărei tulpină era prevăzută cu ţepi.
Eu mă uitam la el cu curiozitate.
El a pus foile plantei pe o piatră, apoi cu mânerul
pumnalului, care avea aproape forma unui pisălog de farmacist,
începu să le strivească. Când foile fură destul de bine pisate,
având aspectul unei paste zemoase, bătrânul călău dezlegă
fularul alb ce-l avea împrejurul capului, îl îndoi în două şi puse
foile astfel pisate în îndoitura fularului. După aceea făcu un
semn care fu înţeles de ceilalţi tovarăşi ai săi.
Trei dintre ei luară pe soldat, îl trântiră la pământ, îi legară
mâinile şi picioarele, şi atunci bătrânul călău se apropie de el
aplicându-i pe frunte fularul, pe care îl înnodă strâns la spate.
Soldatul scoase un strigăt de durere, se zbătu un moment ca
şi cum ar fi fost pradă unor convulsii; apoi, puţin câte puţin,
743
mişcările îi deveniră mai puţin bruşte, se întoarse pe spate şi

rămase nemişcat.
Eu am crezut că murise; dar imediat am observat că el
căzuse în letargie.
„Ei bine! îmi zise călăul, o să vezi, că în trei zile îşi va
recăpăta judecata”.
Din momentul acela, sălbaticii îşi întinseră corturile, adică se
instalară acolo, sub arborii mari ai pădurii şi se dedară la
cântece, rugăciuni şi dansuri la care am fost nevoit să iau parte.
Timp de trei zile, soldatul de-abia dădu semne de viaţă.
Sosind ziua a treia, bătrânul călău îi ridică legătura de la
frunte.
Atunci soldatul deschise ochii şi plimbă, împrejurul lui în
privire foarte liniştită, în care nu observai nici cel mai mic semn
de alienare mintală.
„Vorbeşte-i, îmi zise călăul, şi îţi va răspunde.”
Am vorbit cu soldatul, l-am întrebat ce simte, şi răspunsurile
lui au fost foarte clare şi liniştite. Nenorocitul nu mai era
nebun, şi din momentul acela era bun de jertfit.
„Ei bine! îmi zise călăul, pe cuvântul tău de om, să-mi spui
adevărul: ce crezi este nebun sau nu?”
„Nu”, i-am răspuns eu cu convingere, fără să mă gândesc în
acest timp că pronunţam sentinţa lui la moarte.
De abia isprăvii vorba şi călăul făcu un semn; la semnul lui,
un tânăr ca de optsprezece ani aruncă cu îndemânarea unui
sălbatic din Pampas frânghia cu nodul mobil pe care orice
sugrumător, o poartă la mijlocul său. Frânghia se încolăci
împrejurul gâtului bietului soldat, şi nenorocitul fu spânzurat
în zece secunde.
Cât despre mine, termină doctorul Samuel, sălbaticii mi-au
redat libertatea, mi-au dat un cal odihnit şi o frânghie de brâu.
Frânghia aceasta trebuia să reprezinte o protecţie, pentru cazul
când aş mai fi întâlnit şi alţi sugrumători.
Dar, înainte de a pleca, am cules câteva plante asemănătoare
cu acelea cărora călăul, le pisase foile şi le-am luat cu mine,
făgăduindu-mi să reeditez experienţa lor. În India, nebunia este
destul de răspândită; căldura teribilă a soarelui e de ajuns că să
o producă. Întors la Calcutta, n-am avut o clipă liberă, dar după
opt zile, am experimentat remediul asupra unei femei din popor.
Femeia aceasta însă era de constituţie delicată şi a murit la
puţin timp.
744
După câteva zile un sălbatic dintre aceia de care fusesem

prins fu făcut prizonier de englezi şi condamnat la moarte.
Dacă l-ar fi spânzurat el s-ar fi dus la supliciul său surâzând;
dar trebuia să fie legat de gura unui tun, şi indienii care mor de
acest chin îngrozitor sunt încredinţaţi că nu vor intra în
paradis, pentru că va fi imposibil să-şi regăsească membrele,
sfărâmate; Dumnezeul Brahma nu primeşte în paradisul său
decât oameni compleţi.
În dimineaţa execuţiei, m-am dus la comandantul militar şi i-
am povestit aventura mea la sălbatici, cărora le cunoşteam
spaima ce avea de acest fel de moarte.
Comandantul îmi promise să ţină pe condamnat astfel legat
aproape o oră, fără să dea foc tunului. Am calculat spaima
teribilă pe care o va încerca nenorocitul pentru a înnebuni.
Într-adevăr sosind ora execuţiei, indianul a fost legat de gura
tunului, cu mâinile legate, cu picioarele înlănţuite. Eu şedeam
la câţiva paşi. Imediat îl văzui pe condamnat, care până atunci
era galben ca ceara şi scotea strigăte îngrozitoare, devenind
roşu şi încetând să mai strige. Ochii săi stinşi se aprinseră,
râsul îi veni pe buze şi începu să cânte.
Atunci ofiţerul care comanda execuţia şi care primise
instrucţiuni secrete porunci ca indianul să fie dezlegat, şi să-mi
fie predat imediat. L-am dus la mine acasă şi l-am supus
tratamentului meu. După trei zile era vindecat, şi i-am obţinut
iertarea de la guvernatorul general al Indiilor.
― Şi, întrebă contesa Artoff când doctorul îşi isprăvi
povestirea, aţi făcut de multe ori experienţa asta?
― De opt sau zece ori, doamnă.
― Aţi reuşit întotdeauna?
― Când bolnavul nu murea după câteva ore de violenţă şi
când nebunia provenea dintr-o spaimă mare, el îşi recăpăta
judecata.
― Aşadar, nu aţi putea aplica remediul acesta şi bărbatului
meu?
― Nu voi îndrăzni să fac aceasta.
― Dar îl veţi vindeca?
― Oh! fiţi liniştită doamnă, vă promit.
Apoi doctorul Samuel se apropie de divanul pe care Zampa
era întins într-o nemişcare letargică. Îl deşteptă, îl ridică în sus
şi îi dezlegă compresa.
Zampa scoase un suspin, duse mâna la fruntea încă umedă
745
de sucul compresei, deschise ochii şi se uită mirat împrejurul

lui.
La un semn al doctorului, Baccarat şi Roland se retraseră la
cealaltă extremitate a camerei, astfel încât, chiar zărindu-i,
Zampa să nu-i poată cel puţin recunoaşte. Trecură câteva
momente, în timpul cărora portughezul căuta să-şi adune toate
amintirile, încercă să recunoască unde se găsea şi păstră o
tăcere plină de mirare.
― Unde dracu sunt? murmură el, în sfârşit, în limba sa
maternă.
Doctorul vorbea limba portugheză.
― Zampa, răspunse el, eşti la un medic care te-a vindecat de
nebunie.
― Am fost nebun?
― Timp de cinci zile.
― Cum aşa, zise valetul, care se uită din nou împrejurul lui,
nu mai sunt în apă?
Doctorul se întoarse către contesă şi îi zise încet:
― Vedeţi, îşi revine.
Şi Samuel reluă cu voce tare, adresându-se lui Zampa:
― Te-au găsit în apă, acum trei zile la Clignancourt, într-o
casă a cărei pivniţă era plină de apă. S-au scos din pivniţa
aceea două cadavre.
― Ah!... strigă Zampa lovindu-se peste frunte, îmi aduc
aminte acum, omul îmbrăcat cu o haină poloneză m-a asasinat
şi m-a aruncat în pivniţă în momentul când ieşeam cu felinarul
şi cu cuţitul, pe care îl ţineam în dinţi.
Doctorul avu o inspiraţie.
― Era cuţitul acela, zise el, cu care l-ai asasinat pe Venture?
Zampa îngălbeni şi se înfioră.
― Ştiţi asta? zise el cu spaimă.
― Ştiu tot.
― Şi eu de asemenea, zise o voce de la spatele doctorului.
Doctorul Samuel Albot se dădu la o parte şi Baccarat intră în
cercul de lumină proiectat de lumânarea aşezată pe masa
vecină.
― Contesa! murmură Zampa, care mersese de două ori la
palatul Artoff să ducă scrisorile domnului de Château-Mailly.
Baccarat aruncă asupra lui o privire severă.
― Zampa, zise ea, tu l-ai asasinat pe Venture, tu l-ai otrăvit
pe ducele de Château-Mailly...
746
― Ştiţi asta? Ştiţi asta? repetă portughezul, cuprins deodată

de o spaimă vie.
― Da, zise Baccarat.
― Oh! nu l-am otrăvit eu pe duce, zise Zampa, ci el.
― Care el?
― El a pus acul otrăvit în fotoliu.
Baccarat tresări şi aruncă o privire lui Samuel Albot. Privirea
aceasta însemna: „Ei bine! ce vă spuneam eu?”.
― Ah! nu tu, reluă ea, ci el?
― Da, doamnă.
― Dar cine este el?
― Omul cu haina poloneză.
― Dar cine este omul cu haina poloneză?
― Nu ştiu.
― Zampa, zise cu severitate doctorul, ai mărturisit înaintea
mea, înaintea doamnei şi a domnului, şi doctorul arătă pe
Roland cu degetul ― că ai asasinat pe Venture. Declaraţia
aceasta ne este de ajuns pentru a te trimite la eşafod.
Cuvântul acesta înspăimântă pe portughez. El căzu în
genunchi.
Împreună mâinile şi bâlbâi:
― Îndurare!
― Dacă vrei să avem îndurare şi să nu fi dat pe mâna
justiţiei, zise atunci Baccarat, trebuie să ne spui adevărul. Cine
e omul acela care a otrăvit pe duce şi care te-a aruncat în
pivniţa plină cu apă?
― Omul cu haină poloneză.
― Dar el are totuşi un nume, nu?
― Ah!... zise Zampa, îmi aduc aminte, femeia bătrână pe care
el a sugrumat-o îl numea fiul ei, micul ei Rocambole.
Baccarat scoase un strigăt, şi numele lui sir Williams îi
reveni din nou pe buze.
Capitolul XXXV
Numele lui Rocambole, pronunţat de Zampa, aruncă imediat

în mintea contesei, o lumină vie asupra evenimentelor al cărui
teatru fusese mahalaua strângătorilor de zdrenţe, Clignancourt.
Rocambole ― era uşor pentru contesă să ghicească ― crezuse că
este bine să scape deodată de mama Fipart, de Venture şi de
747
Zampa, toţi trei fiind complicii săi.

Baccarat se întoarse către doctor şi către Roland de Clayet şi
le zise:
― Lăsaţi-mă să-l întreb pe omul acesta, căci numele pe care
l-a pronunţat mă pune pe urma criminalilor pe care îi credeam
dispăruţi pentru totdeauna.
Doctorul şi Roland se priviră miraţi, părând că pe întreabă
cine putea să fie acel asasin misterios care se numeşte
Rocambole.
― Zampa, zise contesa portughezului, tu eşti în mâinile
justiţiei. Ea te-a încredinţat doctorului, dar n-a renunţat deloc
la tine.
Zampa se înfioră.
― Doctorul trebuie să te predea, urmă contesa, imediat ce vei
fi vindecat, şi... eşti.
Zampa vru să vorbească, fără îndoială pentru a implora
îndurare, dar Baccarat îi impuse tăcere cu un singur gest.
― Ascultă bine ceea ce vreau să-ţi spun, continuă ea. Ai
mărturisit că l-ai asasinat pe Venture. Mărturia doctorului şi
acestui domn vor fi de ajuns pentru a te trimite la eşafod.
― Îndurare!... doamnă, bâlbâi portughezul ai cărui dinţi
clănţăneau de frică.
― Iertarea ta, continuă contesa, o putem obţine, doctorul şi
cu mine... Asta depinde de tine.
― Ce trebuie să fac? întrebă Zampa, care continua să fie
cuprins de o spaimă grozavă.
― Trebuie să spui tot.
― Oh! voi spune tot, doamnă... dar dacă nu mă omoară
eşafodul, mă vor omorî ei.
― Care ei?
― Omul cu haina poloneză şi stăpânul său.
― Cine e stăpânul acesta.
― Nu ştiu.
― Zampa, zise cu severitate contesa, bagă de seamă! cea mai
mică omisiune poate să te piardă.
― Doamnă, murmură portughezul, am să vă spun tot ceea ce
ştiu, tot ceea ce m-au îndemnat să fac ameninţându-mă cu
eşafodul pe care îl meritam în Spania.
― Să vedem!... zise Baccarat, care nu se mai putea înşela
acum de sinceritatea banditului.
Atunci Zampa, puţin mai liniştit de când i se promisese
748
iertare, dornic să se răzbune pe Rocambole şi temându-se atât

de ghilotina din Franţa cât şi de cea din Spania, nu mai ezită să
povestească, cu cele mai mici amănunte, contesei şi celor doi
tovarăşi ai săi uimiţi, tot ce ştia despre omul cu haină poloneză,
câteodată transformat în John rândaşul, începând cu
evenimentele care au provocat asasinarea lui don José şi
sfârşind cu acelea care au dus la otrăvirea tânărului duce de
Château-Mailly.
Contesa nu-l întrerupse deloc şi ascultă până la capăt.
Numai mulatrul scoase un strigăt de surpriză când Zampa
pronunţă numele străzii Suresnes.
― Sst! zise Baccarat, punând degetul pe buze.
Când Zampa termină povestirea, contesa se întoarse către
Roland.
― Domnule de Clayet, îi zise ea, cunoşti bine pe domnul
d’Asmolles.
― E un suflet drept şi o inimă nobilă, zise Roland.
― Ce zice el despre cumnatul său?
― Despre marchizul de Chamery?
― Da.
― Îl iubeşte şi îl stimează în cel mai înalt grad.
― Asta e curios! murmură contesa.
Şi ea zise lui Zampa:
― Cunoşti pe marchizul de Chamery?
― Da, l-am văzut o dată la domnul duce de Sallandrera şi în
urmă, la înmormântarea lui don José.
― Nu l-ai mai văzut niciodată?
― Nu, zise Zampa cu convingere.
Aceste din urmă cuvinte stinseră pentru contesă scânteia de
lumină pe care povestirea cameristului o aruncase în mijlocul
întunericului acestei îngrozitoare drame.
― Doctore, zise ea lui Samuel Albot, chemaţi pe servitorul
dumneavoastră şi spuneţi-i să-l ducă pe omul acesta în camera
pe care o va ocupa la dumneavoastră.
Doctorul sună. Yung apăru.
― Du-l pe omul acesta la primul etaj în camera ce-i este
destinată.
― Haide, Zampa, zise contesa cu bunătate; se va ţine seama
de mărturisirea ta.
După ce Zampa ieşi, Baccarat rămase gânditoare un
moment.
749
― Domnule de Clayet, zise ea, într-un sfârşit, dumneata eşti

tânăr şi ţi-ai făcut, vai! o reputaţie proastă.
― Ah! doamnă, murmură Roland, plătesc prea scump
greşeala de a nu mă fi îndreptat niciodată.
― Cred şi am convingerea, domnule, şi de aceea nu ezit să vă
iniţiem în toate misterele întunecoase pe care le voi dezveli şi
asupra cărora, sper, că veţi păstra cel mai deplin secret.
― Vă jur, doamnă.
― Doctore, urmă contesa, toate evenimentele de care avem
cunoştinţă, anume: rolul jucat de femeia pe care domnul de
Clayet a luat-o drept persoana mea, otrăvirea bărbatului meu,
asasinatul lui don José şi acela al domnului de Château-Mailly,
toate aceste evenimente zic, tindeau la un scop unic; de a scăpa
pe domnişoara de Sallandrera de doi pretendenţi la mâna sa în
profitul unui al treilea.
― Asta e incontestabil, doamnă.
― Or, continuă contesa, cine e acest al treilea pretendent, îl
caut şi nu-l găsesc. Văd, pe de o parte, un mizerabil cu numele
de Rocambole, servindu-se de Zampa, un alt bandit, asasinând,
otrăvind, nedându-se în lături de la nimic. Cum s-ar putea ca
omul acesta să lucreze pe cont propriu? Cum să admitem că a
putut el să viseze că va deveni într-o zi soţul fiicei unui mare
duce de Spania?
― Asta-i greu, într-adevăr.
― Ştiu bine că banditul acesta e plin de îndrăzneală, dar e
mult mai probabil ca el să lucreze pentru altul.
― Cine ştie? zise doctor ul.
― De altă parte, urmă Baccarat, trei fapte alături, fatalmente,
la această afacere misterioasă, unul din numele cele mai
onorabile ale nobilimii franceze. Întâi marchizul de Chamery a
dat un camerist domnului de Clayet, cameristul acesta a jucat
un rol important, în trădarea în care eu am fost victimă. Pe
urmă marchizul de Chamery este singurul, spui dumneata, care
a putut să fure otrava ce vi s-a sustras şi Zampa afirmă că, într-
adevăr, el a primit ordinul de la omul cu haina poloneză, de a se
lăsa răsturnat la poarta dumitale de oiştea unei trăsuri.
În sfârşit, locul unde Zampa se ducea să primească
instrucţiunile este acelaşi apartament din strada Suresnes 26,
unde domnul de Chamery se mai numea şi domnul Frédéric.
― Nu am putut să mă înşel în descrierea făcută de Zampa,
zise doctorul.
750
― Aşadar toate crimele acestea s-au făcut în folosul

marchizului inspirat de sir Williams, reluă contesa.
― Dar, strigă Roland, ceea ce spuneţi doamnă, mă miră
foarte mult. Marchizul de Chamery trece drept o inimă leală şi
cavalerească, are cele mai înalte demnităţi, e puternic ca un leu,
s-a bătut cu baronul de Chameroy. Tot Parisul îl iubeşte şi îl
stimează; sora sa îl adoră.
― Aşa e, într-adevăr, murmură contesa, tocmai de aceste
calităţi se sfărâmă toate ipotezele mele.
― Toate astea sunt de neînţeles, zise doctorul.
― În sfârşit, termină Baccarat, trebuie oare să ne închipuim
că domnişoara de Sallandrera, o tânără fată, simplă şi
nevinovată, s-a amestecat în asasinatul lui don José, otrăvirea
domnului de Château-Mailly? Mister! Îngrozitor mister!... Oh!
uite, strigă contesa Artoff, îmi trece prin minte una din acele
idei care zbârlesc părul în cap şi te-nfioară.
― Care e ideea aceasta, doamnă?
― Oh! Înainte de a răspunde, ascultaţi, îmi trebuie cuvântul
dumneavoastră, al amândurora, un jurământ solemn, sacru,
inviolabil, că veţi fi muţi ca pământul.
Roland şi doctorul ridicară mâinile şi jurară foarte
impresionaţi:
― Vom fi muţi, ziseră amândoi, vom fi!...
― Ei bine!... zise contesa ascultaţi-mă atunci. La începutul
Restauraţiei când acea fracţiune a nobilimii franceze, pe care
victoriile imperiului nu o alipise la drapelul naţional, puse, în
sfârşit, piciorul pe pământul francez, după douăzeci şi cinci de
ani un om apăru dându-şi un nume foarte cunoscut în
nobilimea franceză: acesta fără să fie recunoscut de întreaga sa
familie, de foştii săi prieteni şi chiar de guvern. Omul acesta
purtător a unor acte autentice care stabileau identitatea sa, cu
capul plin de amintiri care nu puteau lăsa nici o bănuială
asupra relaţiilor sale trecute, se reîntoarse din emigraţie şi
regele îl făcu colonel. Într-o zi, pe când strălucitul ofiţer se
ducea la Statul Major, un om în zdrenţe se apropie de el şi îi
zise la ureche:
„Tu eşti contele de Sainte H... tu eşti C... ocnaşul, fostul meu
tovarăş de lanţuri.”
Colonelul se indignă, îl bătu cu cravaşa pe cerşetor şi îl băgă
la arest.
Dar ocnaşul îşi susţinea acuzarea, justiţia se amestecă, şi
751
după câteva luni trimise din nou la ocnă pe falsul gentilom care
asasinase pe adevăratul conte furându-i actele.
― Ah! doamnă, strigă Roland, cum v-aţi putea închipui un
asemenea lucru?...
― Dumnezeule! zise contesa, eu nu afirm nimic şi aş da totul
dacă mă voi înşela. Dar, în sfârşit, trebuie să văd pe omul
acesta... trebuie. Oh! dacă Rocambole şi el ar fi aceeaşi
persoană l-aş recunoaşte imediat!
― Dar vă voi aminti, zise Roland, că dumneavoastră l-aţi mai
văzut pe marchizul de Chamery.
― Aşa e, într-o seară la mine... ai fost şi dumneata.
― Eram şi eu.
― Dar atunci nu l-am observat deloc.
― Şi dumneavoastră credeţi că atât vocea cât şi faţa i se
puteau modifica până într-atât?
― Oh! nu mai ştiu... nu mai ştiu nimic... murmură contesa,
dar vreau să-l văd.
― Ei bine! zise Roland. Îl veţi vedea mâine
― Unde?
― La mine. Îl voi invita la masă. Dumneavoastră veţi fi
ascunsă. Veţi putea să-l vedeţi şi să-l auziţi
― Asta e imposibil, zise doctorul.
― Pentru ce?
― Pentru că marchizul nu este în Paris.
― Şi unde este?
― Nu ştiu; dar Yung, servitorul meu, s-a dus azi la palatul
din strada Verneuil, şi i s-a spus că marchizul plecase.
― Când?
― Acum trei zile.
― Singur?
― Nu, cu matelotul orb, într-o trăsură de poştă.
― Sir Williams, repetă încet contesa, cu o convingere de
nezdruncinat.
Era prea târziu pentru contesa Artoff să mai poată lua
informaţii asupra scopului călătoriei făcute de marchizul de
Chamery.
― Doctore, zise ea, domnul de Clayet şi cu mine vă vom
părăsi. Vă aştept mâine dimineaţă pentru nefericitul meu
bolnav.
― Doamnă, răspunse doctorul, de mâine vreau să supun pe
conte unui tratament sigur pentru nebunia de care este lovit.
752
Baccarat, părăsind pe domnul de Clayet, îi zise:

― Mâine, voi avea veşti noi şi poate voi avea nevoie de
dumneata.
― Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse el,
salutând-o cu respect.
A doua zi, Roland primi, înainte de prânz, o scrisoare de la
contesă. Scrisoarea aceasta nu avea decât un rând:
„Veniţi imediat, vă rog.”
Roland alergă la palatul Artoff.
O trăsură de poştă era în curte, gata de plecare.
Împrejurarea aceasta miră pe Roland; dar surpriza sa fu şi
mai mare când, introdus în budoarul unde contesa îl aştepta cu
doctorul Albot, o văzu îmbrăcată cu un costum
Astfel metamorfozată, ea semăna cu un tânăr de optsprezece
sau douăzeci de ani.
― Domnule de Clayet, zise ea, aţi merge în Franche-Comté?
― Da, doamnă.
― Ei bine! veniţi. Trăsura mea de poştă e jos, putem pleca.
― În Franche-Comté?
― Da.
― Dar... unde-mergem?
― La castelul unchiului dumitale, care este situat, aşa cum
mi-aţi spus, la trei leghe de acela al domnului d’Asmolles.
― Aşa e, doamnă. Dar...
― Dar, zise Baccarat, domnul d’Asmolles, ducele de
Sallandrera şi fiica sa se găsesc acolo... iar marchizul a plecat,
acum patru zile pentru a-l întâlni. Înţelegeţi acum?
― Înţeleg şi sunt gata să vă urmez doamnă.
După o oră, contesa Artoff, lăsând pe scumpul său bolnav în
mâinile doctorului Albot, alerga însoţită de Rolland de Clayet pe
drumul Besançonului. Dar contesa sosea prea târziu, căci
Rocambole şi sir Williams plecaseră cu patru zile înaintea ei şi
evenimentele se consumaseră deja la castelul Haut-Pas, unde
ne vom transporta şi noi urmărind pe Baccarat.
Capitolul XXXVI
Castelul Haut-Pas era situat în fundul unei văi din munţii

Jura.
Călătorul care mergea spre castelul acesta, ajuns în vârful
753
unui munte, până unde nu se putea vedea nici valea nici

castelul, dădea deodată peste un peisaj admirabil. Sub
picioarele lui era o vale împrejmuită de coline în mijlocul căreia
se găsea un sat risipit pe ambele maluri ale unui torent.
Colinele erau împădurite cu brazi.
Deasupra satului, ca şi cum ar fi stat atârnat pe coasta uneia
din coline, se înălţa castelul Haut-Pas. Acesta era o clădire
veche a cărei construcţie începută în timpul ultimelor cruciade,
fusese continuată sub prima stăpânire a familiei Valois,
terminată sub Francisc I şi în sfârşit, restaurată pe la mijlocul
domniei lui Ludovic al XIV. Din acea epocă nu i s-a mai făcut
nici o reparaţie, cel puţin pe dinafară; din această cauză zidurile
erau cenuşii şi în jurul turnurilor vechi crescuse muşchi dând
castelului un aspect medieval. Faţada dinspre sud dădea spre
grădini în formă de amfiteatru, care coborau treptat până la
marginea torentului. În partea dinspre nord, o stâncă, formând
punctul de reazem al castelului, dădea într-o prăpastie adâncă,
cu o înfăţişare tristă, lipsită de orice vegetaţie.
Prăpastia aceasta avea un nume ciudat: se numea Prăpastia
Morţilor. Numele acesta avea legenda lui. În Evul Mediu castelul
sub comanda unui baron d’Asmolles, susţinuse un asediu
contra elveţienilor.
Garnizoana înfometată, preferase să moară decât să se
predea în mod ruşinos şi cei două sute de oameni care o
compuneau se aruncaseră de pe terasa turnului în prăpastie.
Drumul care, din Lons-le Saunier, oraşul cel mai apropiat,
conducea la castel traversa satul, după ce şerpuia în zig-zag-uri
pe povârnişul colinei dinspre sud, trecea apoi torentul pe o
punte, cotea la stânga grădinilor şi se ridica, de asemenea, în
zig-zag spre vechea punte mobilă a castelului.
În castel se intra printr-o curte mare în ale cărei patru colţuri
se găseau patru statui în piatră. Erau primii patru baroni cu
numele d’Asmolles.
În interior castelul era mobilat cât se poate de confortabil.
Tatăl lui Fabien locuise în el în tot timpul Imperiului, şi dacă
pentru Fabien acest castel n-ar fi fost o amintire tristă, sigur că
nu s-ar fi gândit să-l vândă. Mama lui murise nebună în
castelul acela şi de atunci Fabien nu mai putea suferi castelul
Haut-Pas. După zece ani se întorcea pentru prima oară la
castel, împreună cu soţia sa, cu ducele, cu ducesa de
Sallandrera, cu Conception, în momentul când îi găsim aici ei
754
erau instalaţi de vreo şase sau şapte zile.

În timpul acestei scurte perioade, viaţa la castel fusese
agitată.
În fiecare zi ducele de Sallandrera, când însoţit de un
servitor, când însoţit de Fabien însuşi, se ducea la uzinele din
Saint P... pe care le cumpărase şi care se găseau în partea
cealaltă a muntelui.
Tânăra vicontesă d’Asmolles şi cele două oaspete ale sale
făceau în fiecare zi plimbări lungi, fie pe jos, fie cu trăsura.
Blanche şi Conception se împrieteniseră repede. Blanche era,
sau cel puţin credea că este, sora acelui pungaş care zicea că se
numeşte marchizul de Chamery, şi pe pungaşul acesta îl iubea
Conception.
Aceasta era de ajuns pentru Conception şi pentru Blanche ca
să se împrietenească imediat.
Într-o seară, pe la ora patru sau cinci, patru zile după ce
Conception scrisese lui Rocambole, domnişoara de Sallandrera
şi Blanche, ţinându-se de braţ, coborau o potecuţă frumoasă şi
îngustă ce şerpuia până la marginea terenului umbrit de sălcii.
― Dragă vicontesă, zise Conception, eşti foarte misterioasă cu
mine.
― Cum aşa? întrebă Blanche râzând.
― De patru zile îmi spui ducându-ţi degetele la buze: „Sst!
cine ştie? speră...”
― Şi ţi-o repet şi astăzi, zise doamna d’Asmolles.
― Dar nu-mi spui pe ce îţi bazezi speranţa aceasta.
Blanche surâse.
― Tata, continuă Conception, nu-mi spune absolut nimic, şi
mi se pare că a început şi el să aibă un aer misterios.
― Ca şi mine?
― Ca şi tine.
― Ascultă, scumpă Conception, continuă vicontesa, eu vreau
să ţin mai mult timp secretul faţă de tine, şi îţi voi explica
pentru ce îţi spun să speri. Ducele este bun, te iubeşte până la
idolatrizare, şi de când a văzut risipindu-se toate speranţele lui
a luat, după cum mi-a spus, hotărârea să te lase absolut liberă
să-l alegi de bărbat pe cine vei crede de cuviinţă.
― Adevărat? Crezi?
― Cred.
― În sfârşit, ce ţi-a spus tata?
― Ah! zise vicontesa, fiindcă vrei cu orice preţ să ştii, o voi lua
755
mai pe ocolite.
― Fie.
― Vă aduceţi aminte de ziua când aţi ieşit în trăsură cu
Fabien şi cu mama dumneavoastră?
― Când v-am lăsat singură cu tata.
― Întocmai.
― Dumnezeule!... nu cumva i-aţi spus?
― Aproape...
― Dar cum?
― Oh! în modul cel mai natural, continuă vicontesa. Ducele
se mira că marchizul, fratele meu, nu venise, tocmai el, care
aranjase negocierile pentru vânzarea castelului Haut-Pas. Eu
nu m-am putut opri să nu roşesc puţin la întrebarea aceasta.
Tulburarea mea a uimit pe tatăl dumneavoastră şi mi-a cerut
să-i explic cauza. Atunci i-am mărturisit că scumpul nostru
Albert suferea din cauza unei iubiri disperate şi tocmai iubirea
aceasta l-a oprit să vină aici.
― Cum!?... mi-a zis el, înţelegând pe dos cuvintele mele,
femeia pe care o iubeşte şi de care nu se poate apropia, după
cum spuneţi, locuieşte pe aici, prin împrejurimi?
― Nu, i-am răspuns eu cu curaj, dar este aici de trei zile.
Scumpă Conception, adăugă vicontesa, acum îţi pot mărturisi
după ce am spus lucrul acesta, mi-a fost frică şi, timp de o
secundă până să răspundă tatăl tău, secundă care mi s-a părut
cât un secol, inima mea a bătut cu violenţă. Mă aşteptam ca
tatăl tău să se indigneze şi să-mi spună fără înconjur că
marchizul de Chamery fusese prea îndrăzneţ de ridicase ochii
asupra unei Sallandrera.
― Şi? întrebă Conception neliniştită.
― Ei bine!... ducele nu s-a putut opri să nu scoată o
exclamaţie de surprindere, dar exclamaţia aceasta nu avea în ea
nimic iritat.
„Cum!... zise el; sunteţi sigură de asta, vicontesă?”
„Vai! domnule duce, eu sunt sora lui şi rolul unei surori este
rolul unei confidente.”
„Aşa este.”
„Şi fiindcă ştiu tot ceea ce ar fi suferit aici bietul meu frate...”
„Ar fi suferit!... pentru ce?”
„Domnule duce, am răspuns eu, fratele meu şi-a petrecut
tinereţea în ţările tropicale şi imaginaţia lui vie deja, s-a
dezvoltat şi mai mult sub influenţa soarelui arzător din acele
756
ţări. Din ziua când pentru prima oară a văzut pe fiica

dumneavoastră”...
„În ziua aceea i-a scăpat viaţa”, mi-a răspuns ducele.
„Din ziua aceea, continuai eu, a început să o iubească cu
pasiune, cu atâta putere, încât mi-e teamă vai!... că iubirea
aceasta îl va face nenorocit pentru toată viaţa. Căci, m-am
grăbit să adaug, fratele meu nu-şi face visuri, el ştie bine că
familia de Sallandrera este mult mai veche şi mult mai ilustră
decât familia sa...”
„Mai ilustră, poate, mi-a răspuns tatăl dumitale, dar mai
veche nu cred, după câte mi-a spus bărbatul dumneavoastră,
vicontesă”.
„Apoi, continuai eu, fratele meu are o avere modestă, şi
zestrea domnişoarei de Sallandrera este o zestre princiară.”
„Să mă credeţi, scumpă vicontesă, mi-a răspuns tatăl
dumitale, că tocmai de aceea i-am dat o zestre atât de mare,
pentru a-i lăsa mână liberă să-şi aleagă bărbatul care îi va
plăcea, fie el chiar mai puţin bogat decât ea.”
Eu păream mirată.
„Doamnă, continuă ducele cu tristeţe, de trei ori m-am gândit
să-mi mărit fata cu un bărbat ales de mine; de trei ori
Providenţa mi-a zădărnicit planurile şi mi-a nimicit speranţele
mele cele mai scumpe... Acum câteva zile am luat o hotărâre
serioasă, de nestrămutat...”
„Ce hotărâre?” am întrebat eu.
„De a o lăsa pe Conception să-şi aleagă de bărbat pe cine va
avea plăcere.”
„Aşadar, murmurai eu tremurând, dacă domnişoara de
Sallandrera ar iubi pe fratele meu...”
„În mai puţin de o lună ar fi marchiză de Chamery.”
Eu nu mi-am putut reţine un strigăt de bucurie.
„Dar scumpă vicontesă, îmi zise el, Conception este tristă,
îngrijorată de multă vreme, şi mi-e teamă că nu pe fratele
dumneavoastră...”
„Domnule duce, i-am răspuns eu atunci, dacă v-aş
demonstra contrariul?”
„Cum!?... ce spuneţi?”
„Eh! Dumnezeule... femeile văd cu patru ochi şi oricât de
puţin s-a întâlnit fratele meu cu domnişoara de Sallandrera, ea
a putut citi în ochii lui că este iubită...”
„Dar cu toate astea...”
757
„Vă rog, domnule duce, am răspuns eu, voiţi să faceţi o

încercare?”
„Anume?...”
„Astă seară, la masă, aduceţi vorba despre fratele meu,
pronunţaţi-i numele şi uitaţi-vă la fiica dumneavoastră...’’
„Fie aşa”, mi-a răspuns el.
Apoi ca şi cum i-ar fi fost teamă că înaintase prea mult,
schimbă conversaţia şi-mi vorbi despre altceva. Seara, într-
adevăr, tatăl dumitale a vorbit de marchiz şi atât el cât şi eu ne-
am uitat pe furiş la dumneata. Mai întâi te-ai făcut roşie; apoi,
pe măsură ce Fabien pe care îl anunţasem, stabilea genealogia
noastră şi povestea marile fapte ale unora din strămoşii noştri,
şi pe când ducele părea că ascultă cu atenţie şi cu bunăvoinţă,
privirea dumitale strălucea de bucurie.
― Aşa este, murmură Conception, roşindu-se din nou.
Vicontesa continuă:
― După masă, tatăl dumitale mi-a luat braţul pentru a ne
duce în salon, şi mi-a zis încet:
„Mi se pare, doamnă, că aţi avut dreptate...”
„Ah!”
„Şi cred că veţi putea consola puţin pe marchiz scriindu-i că
face rău dacă nu vine în Franche-Comté.”
― Şi, întrerupse Conception, i-aţi scris?...
Doamna d’Asmolles lăsă să-i fluture pe buze un surâs
încântător şi plin de naivitate:
― La ce bun, zise ea, dacă mi-ai luat-o înainte?
Conception se aruncă în braţele doamnei d’Asmolles şi cele
două tinere îşi murmurară la ureche, una alteia, dulcele cuvânt
de: „Surioară!”
*
* *
În ziua aceea, vicontele d’Asmolles şi ducele de Sallandrera ―

era pe la începutul toamnei ― plecaseră devreme de la castel
pentru a se duce la vânătoare. Pădurile care înconjurau Haut-
Pas erau pline de vânat. Răsunetul, îndepărtat al unui corn
întrerupse convorbirea vicontesei cu Conception.
― Tatăl dumitale şi Fabien se întorc, zise Blanche d’Asmolles
tinerei spaniole.
Într-adevăr, la orizont în depărtare, se vedea o haită de câini
758
de vânătoare, condusă de doi călăreţi.

Ei coborau pe o potecuţă ce şerpuia printre brazi.
Vicontesa şi Conception ieşiră din parc printr-o spărtură în
gard, apucară de-a lungul apei, o traversară pe o punte de lemn
şi merseră în întâmpinarea vânătorilor.
După câteva minute ele i-au ajuns.
Domnul duce de Sallandrera părea foarte încântat.
― Doamnelor, zise vicontele descălecând şi arătând cu
degetul un cerb legat de şaua ducelui, puteţi felicita pe domnul
duce de Sallandrera, fiindcă, a fost eroul zilei.
― Şi sper, zise ducele, cu veselie, să fiu şi eroul zilei de
mâine.
― Mâine? întrebă Conception, întinzându-şi fruntea
bătrânului... vânaţi şi mâine?
― Aşa cred, răspunse ducele, sărutându-şi fata pe frunte şi
sărutând mâna vicontesei.
― Dar vânătoarea de mâine, zise Fabien, nu va semăna cu
cea de azi.
― Cum aşa?...
― Păi astăzi am vânat un cerb.
― Şi mâine?
― Vom vâna un urs.
― Un urs!... exclamară cele două femei puţin înspăimântate.
― Da, continuă ducele, cu entuziasm, un urs, doamnelor.
Adineauri ne-am întâlnit cu un pândar şi ne-a spus că a văzut
pe aici pe acest rege al pădurilor, promiţându-ne că mâine
dimineaţă ne va conduce la ascunzătoarea lui.
― Dar, observă Blanche d’Asmolles cu vocea tremurătoare,
vânătoare aceasta este cam periculoasă...
― Da şi nu, răspunse vicontele surâzând.
El luă braţul soţiei sale şi îi murmură la ureche.
― Se poate să fie vreun pericol pentru acela pe care îl iubeşti,
scumpă Blanche?...
Abia apucară pe drumul spre castel când un zgomot de
clopoţei şi de pocnituri de bici se auzi în depărtare şi le atrase
atenţia.
O diligenţă cobora în goana cailor panta repede a drumului
dinspre Lons-le-Saunier.
― Ah! zise Blanche d’Asmolles, dacă ar fi fratele meu?...
― Cine altul ar putea să fie? răspunse Fabien. Mi se pare că
nu aşteptăm pe nimeni.
759
― Aşa este.
Ducele de Sallandrera se uită la Conception cu coada
ochiului. Fata era palidă şi părea că este prada unei vii emoţii.
― Oh!... scumpul meu frăţior!... zise vicontesa cu o bucurie
copilărească.
Se întoarseră şi ieşiră înaintea diligenţei, care îi ajunse după
câteva minute.
Rocambole, înfăşurat într-o manta de călătorie, pe cap cu o
şapcă rotundă, dar foarte elegant cu toată îmbrăcămintea
aceasta, coborî din diligentă şi sări de gâtul vicontelui şi apoi al
surorii sale, cu atâta afecţiune, cum nici adevăratul marchiz de
Chamery nu ar fi putut etala. Apoi salută pe duce, se uită la
Conception şi reuşi, ca şi ea, să îngălbenească imediat.
Apoi, arătă pe o banchetă a diligentei pe sir Williams şi zise
lui d’Asmolles:
― Am adus şi pe bietul meu matelot: n-am avut curajul să-l
las singur la palat...
― Ai făcut foarte bine, zise Fabien.
― Marchize, zise atunci ducele de Sallandrera, vii cu noi
mâine?
― Fără îndoială, domnule duce. Ce facem mâine?
― Vânătoare de urşi.
― Bravo!... strigă Rocambole cu veselie.
Capitolul XXXVII
A doua zi după sosirea sa la Haut-Pas, falsul marchiz de

Chamery intră, la ora şase dimineaţa, în camera lui sir
Williams.
Rocambole era îmbrăcat în costum de vânătoare albastru,
pantaloni albi, cizme şi un cuţit la cingătoare.
― Unchiule, zise el lui sir Williams înainte de a pleca, trebuie
să-ţi fac o mică descriere a locului unde te afli. Acum stai într-o
cameră foarte frumoasă deasupra căreia, la al doilea etaj, este
unul din turnurile castelului... turnul dinspre Nord!... Mobila
este simplă, dar confortabilă şi cred că ai dormit foarte bine
noaptea asta!
„Da”, făcu orbul semn din cap.
― Cu toate că nu eşti tocmai frumos, continuă Rocambole pe
un ton pe jumătate batjocoritor, pe jumătate glumeţ, totuşi am
760
obţinut permisiunea să mănânci la masă cu noi. Mânuşiţele

frumoase ale vicontesei, sora mea, îţi vor turna de băut şi vei
putea auzi în voie frumoasa voce a domnişoarei Conception,
acea voce care te-a fermecat ieri. Ei! ce zici?
Orbul surâse cu recunoştinţă, întinse mâna, apucă pe aceea
a lui Rocambole şi i-o strânse; sir Williams, banditul, monstrul,
ajunsese să-l iubească pe Rocambole ca pe un copil cu care te
mândreşti.
― Haide! nu face prostii! zise acesta, n-avem timp acum să
facem pe sentimentalii, moşule, trebuie să vorbim serios şi să
ne gândim la afacerile noastre.
Orbul făcu un semn afirmativ din cap.
Rocambole continuă.
― Sora mea este convinsă că nu ştii nici o vorbă franţuzească
şi că nu înţelegi decât limba ta maternă. Ei bine!... în lipsa mea,
poţi auzi câte ceva, nu-i aşa?
„Da”, făcu semn sir Williams..
― Şi vei auzi ce vorbesc femeile despre mine?
„Da, da”.
― Blanche mi-a spus aseară că totul merge de minune şi că
ducele nu-mi va refuza mâna fiicei lui. N-ar fi rău însă să aflu
ce părere are ducesa despre mine şi după ce voi afla, nu-mi va fi
greu să forţez puţin lucrurile.
„Aşa e bine”, făcu sir Williams din cap, cu o mişcare înţeleasă
prompt de Rocambole.
― Cameristul tău nu te va părăsi nici un moment, de altfel,
continuă falsul marchiz, te poţi duce, la braţul lui, să te plimbi
prin parc. Ce păcat!... adăugă el cu răutate, că nu mai poţi
vedea, căci ai putea să admiri o mulţime de privelişti minunate.
Împrejurimile castelului sunt splendide; ai crede că eşti în
Elveţia.
Orbul surâse fără supărare şi Rocambole îi zise plecând:
― Camera ta dă spre o terasă printr-o uşă cu geamuri. Cu
toate acestea eu nu te sfătuiesc să ieşi pe terasa aceasta.
Balustrada este foarte joasă şi dacă te-ai izbi cu piciorul de ea,
ai putea foarte bine să te împiedici şi să cazi în prăpastie. Să nu
ieşi pe terasă decât cu servitorul tău.
Orbul clătină din cap.
― Adio!... pe diseară, zise Rocambole.
Şi falsul marchiz coborî în sufragerie unde se servise o masă
uşoară.
761
Doamna d’Asmolles şi Conception ţinuseră să se scoale de

dimineaţă pentru a asista la plecarea vânătorilor.
Când Rocambole intră în sufragerie, găsi acolo pe Conception
şi putu schimba cu ea o privire; apoi, în momentul când
domnul de Sallandrera şi Fabien ieşiră, ei îşi strânseră repede
mâinile şi schimbară între ei câteva cuvinte.
― Vezi, Conception, murmură Rocambole, îţi aduci aminte că
ţi-am spus într-o seară că eu sunt născut sub o stea
norocoasă?
― Da, zise fata surâzând.
― Şi că aveam presimţământul că după ce te-am scăpat pe
tine de la moarte voi avea fericirea să-l scap şi pe tatăl tău de
pericol.
― În adevăr, mi-aduc aminte, zise ea.
― Ei bine!... de ieri, presimţirea aceasta mă urmăreşte
încontinuu.
― Dumnezeule! zise ea cu spaimă.
― Nu te teme, zise el, nu ţi-am spus că sunt născut sub o
stea norocoasă?
― Hai! marchize, strigă de afară vocea vicontelui.
― Adio, pe diseară, murmură încet Rocambole, îndrăznind să
sărute pe Conception pe frunte.
― Pe diseară, repetă ea.
Ei mai schimbară o privire plină de dragoste. Marchizul îşi
luă apoi puşca de vânătoare, o puse pe umăr şi ieşi în curte.
Ducele de Sallandrera şi Fabien se urcaseră deja pe cal.
Ducele avea ţinuta măreaţă a unui hidalgo din timpurile lui
Filip II. Era superb, călare pe un cal plin de foc, cu cornul pe
umeri, cu cuţitul de vânătoare la brâu şi cu puşca agăţată de
oblâncul şeii.
Rocambole salută încă o dată pe vicontesa şi pe Conception,
care se rezemaseră de balustrada ferestrei şi sări uşor pe cal.
Trei oameni trebuiau să-i urmeze pe vânători pe jos.
Doi din ei erau gonaci şi ţineau legaţi opt câini mari germani,
cu ochi însângeraţi, cu părul zbârlit, câini care în general nu se
dau decât la urs.
Al treilea era pândarul care trebuia să le arate ascunzătoarea
ursului.
Iarna, animalele de soiul acesta coboară din înălţimile
munţilor şi se arată adesea prin văile munţilor Jura. Vara însă,
prin septembrie, când n-a început să cadă zăpada, prezenţa
762
urşilor este foarte rară prin ţinuturile acelea.

Prin urmare, o vânătoare de urşi pe vremea aceea era
considerată de domnul de Sallandrera şi de domnul d’Asmolles
ca un adevărat noroc.
Pândarul era îmbrăcat ca un ţăran din Jura, avea pe umeri o
puşcă veche cu două ţevi şi o tolbă cu cartuşe.
― Unde îţi este ursul? întrebă vicontele.
― La două leghe de aici, ascuns în stâncile Prăpastiei Negre.
― Frumos loc! zise Fabien.
― Câinii vor avea mult de lucru să-l scoată din vizuină,
continuă pândarul.
― Hai să mergem şi vom vedea noi.
Fabien dădu semnalul de plecare şi vânătorii ieşită din curtea
castelului.
Rocambole era cel din urmă.
„Pe cinstea mea! îşi zise, încep să semăn cu acei mincinoşi
care ajung să-şi creadă propriilor lor minciuni. Aveam un
accent atât de convins când am spus domnişoarei de
Sallandrera că am o presimţire, încât am ajuns să am cu
adevărat una... ar fi nostim dacă aş putea scoate din ghearele
ursului pe viitorul meu socru.”
Rocambole îşi duse mâna la cingătoare şi mângâie mânerul
pumnalului, acelaşi care fusese înfipt în umărul lui Zampa.
„Ar fi ceva, se gândi el, ca jucăria asta mititică să poată omorî
şi un urs, după ce a trimis atâţia oameni pe lumea cealaltă”.
Banditul surâse şi dădu pinteni calului.
*
* *
Prăpastia Neagră, după cum îi spusese pândarul era la o

depărtare de o oră de Haut-Pas pentru călăreţii care mergeau pe
drumul cel mare şi la o depărtare tot de o oră, cu piciorul, dacă
se urma o potecuţă abia vizibilă prin pădure.
La o sută de metri de castel, vânătorii se despărţiră în două
grupe. Una, a călăreţilor, care apucară pe şosea, şi alta
compusă din pândar şi din cei doi gonaci, care apucară pe
potecuţă.
Întâlnirea era la Piatra-Lată.
Pentru a înţelege mai bine evenimentele dramatice ce aveau
să se desfăşoare în ziua aceasta la vânătoare, evenimente în
763
privinţa cărora Rocambole avea un vag presentiment, trebuie să

facem o scurtă descriere topografică.
Prăpastia Neagră era o vale în partea de sus a muntelui,
adică o vale scobită între două coline mult mai înalte decât cele
din vecinătate. Prăpastia Neagră se numea astfel din cauza unei
păduri de brazi care se întindea pe ambele părţi ale colinelor. Ea
era lungă de o leghe. La început, largă de un sfert de leghe, pe
măsură ce se întindea, se îngusta din ce în ce, până la celălalt
capăt care era închis printr-un şir de stânci golaşe.
De la baza acestor stânci ţâşnea un pârâiaş ce devenea un
adevărat torent atunci când începea să se topească zăpada.
Pârâiaşul acesta, la izvorul său, era strâns între nişte stânci
ascuţite, foarte înalte, şi atât de apropiate între ele încât ţăranii
aruncaseră deasupra lor un brad gros în formă de punte.
Puntea aceasta, servea de trecere cărbunarilor care coborau
de la munte, pentru a lua drumul ce ducea la o fermă, situată
dincolo de stânci, într-un sătuleţ ce se ridica la confluenţa
pârâiaşului cu apa care uda zidurile castelului Haut-Pas.
Deasupra izvorului, stâncile se deschideau ca o gură
monstruoasă.
Acolo era o grotă răcoroasă, umedă, plină de stalactite, grotă
care se întindea ca un tunel până dincolo d« stâncile pe care le
traversa dintr-o parte într-alta şi dădea într-o altă vale la un
nivel puţin mai înalt. Această vale era pe atât de sterilă pe cât
cealaltă era de împădurită. Ursul îşi alesese ca vizuină tocmai
grota aceasta.
O parte din zi el stătea culcat în grota lui umedă, iar după ce
trecea căldura ieşea pentru a se duce să mănânce moşmoane
sau muşchi ce se formau pe trunchiul copacilor din pădure.
Pândarul îl văzuse în această postură şi, cum ursul, mai cu
seamă când nu este înfometat, nu se dă la om, o rupse la fugă
şi intră în prăpastie.
Pândarul, care cunoştea foarte bine obiceiurile animalelor,
putu să-şi dea bine seama unde sta ursul ascuns.
Piatra-Lată, locul de întâlnire al cavaleriei şi al infanteriei
acestei mici expediţii, ieşea ca un zid gigantic în mijlocul
prăpastiei şi o închidea cu desăvârşire.
Potecuţa pe care o apucaseră gonacii mergea paralel cu
prăpastia până la stânci, se ridica apoi pe coasta dreaptă a
colinei, trecea la o depărtare de zece metri de deschizătura
grotei şi urca până în vârful stâncii Piatra-Lată, care avea o
764
suprafaţă plană de vreo sută de metri pătraţi.

Călăreţii, din contră, trebuiau să ajungă la Piatra-Lată pe un
drum care înconjura pădurea în sens invers, drum pe care se
putea merge călare şi la nevoie chiar cu trăsura.
În momentul când vânătorii se despărţiră sub zidurile
castelului Haut-Pas, se ţinu o mică consfătuire între Fabien
d’Asmolles şi pândar.
Ducele de Sallandrera nu auzise şi nu înţelesese decât într-
un mod foarte vag ceea ce vorbiseră ei între ei, iar când întrebă
pe Fabien cum vor trebui să procedeze, acesta răspunse:
― Domnule duce, nu aş putea să vă explic acum, ci când vom
ajunge la locul de întâlnire.
Într-adevăr, după un ceas, cei trei călăreţi, care în timpul
drumului au vorbit împreună cum vorbesc şi cum vor vorbi
veşnic între ei vânătorii, ieşiră într-un luminiş de brazi şi atât
ducele cât şi Rocambole fură foarte impresionaţi de măreţia
sălbatică a priveliştii ce se desfăşura sub ochii lor.
La stânga, stâncile, pe care se găseau şi până la marginea
cărora îndrăzniseră să se apropie cu caii, închideau prăpastia
neagră întocmai ca un zid înalt de piatră.
La dreapta stâncile se micşorau gradat până la cealaltă vale,
vale lipsită de orice fel de vegetaţie pe o distanţă de aproape o
jumătate de leghe.
― Ce aspect măreţ şi sălbatic, zise ducele; dar nu înţeleg încă
unde este ursul şi cum îl vom vâna.
Vicontele întinse biciuşca spre Prăpastia Neagră.
― Uitaţi-vă, zise el. Vedeţi potecuţa aceea de pe marginea
apei?
― Da.
― Vedeţi trunchiul acela de brad?
― Care formează o punte?
― Da. Pe puntea aceea vor trece gonacii noştri cu câinii, şi
veţi vedea că, cu toată adâncimea prăpastiei, vor trece fără să
ezite.
― Drace!... zise ducele, bune picioare trebuie să aibă, dacă
este aşa.
― Vedeţi, continuă vicontele, iată-i la capătul potecii, acolo,
urcând râpa. Când vor ajunge la trunchiul de brad, va trece mai
întâi pândarul, care va fi urmat de gonaci. Amândoi vor da în
cealaltă parte a prăpastiei de o altă potecuţă, potecuţa aceasta,
sau, mai bine zis, scara aceasta care urcă până aici.
765
― Dar câinii? zise ducele, neînţelegând încă.

― Ah! aşa este, zise Fabien... am uitat să vă spun că stâncile
sub care suntem, sunt găurite şi traversate dintr-o parte în alta
de o subterană foarte largă, care începe de aici şi se termină la
câteva picioare depărtare de trunchiul de brad şi de potecuţă.
― Şi ursul este în grota aceea?
― Trebuie să fie. Soarele este încă sus şi e cald, ursul
probabil a mâncat azi-dimineaţă în pădure şi acum se odihneşte
la răcoare.
Ducele şi Rocambole ascultau pe Fabien şi se uitau cu
atenţie la prăpastie.
― Când pândarul şi gonaciul vor ajunge aici, continuă
domnul d’Asmolles, celălalt gonaci va da drumul, câinilor.
Câinii vor intra în grotă şi la prima lătrătură...
― Ursul va ieşi?
― Da, dar prin partea cealaltă.
Vicontele se întoarse atunci spre dreapta.
― Vedeţi cealaltă prăpastie? zise el... ei bine! acolo în tufişul
acela, jos, se află capătul grotei. Pe acolo vor ieşi câinii unul
câte unul, se vor strânge împreună într-o clipă, şi-l vor alerga o
oră sau două, până când, credincios obiceiului oricărui animal,
moş Martin, după ce va face ocolul muntelui se va întoarce pe
acolo, prin stânga noastră, la intrarea în Prăpastia Neagră şi
prin potecuţa terminată prin trunchiul de brad.
― Dar... noi?
― Noi, zise Fabien, vom urmări vânătoarea cu caii, în timp ce
unul din gonaci şi pândarul vor sta aici pe stâncă. Dacă unul
din noi n-a ochit bine animalul pentru a-l da gata dintr-o
singură lovitură, pândarul sau gonaciul îi vor face de
petrecanie, înainte ca ursul să intre din nou în grotă.
― Bravo! zise ducele; chiar dacă aş şti că moare calul sub
mine, voi urmări vânătoarea şi voi culca la pământ pe jupânul
Martin înainte de a ajunge să-şi pună ghearele pe trunchiul de
brad.
― Mă iertaţi, zise Rocambole, găsesc planul acesta foarte
frumos, dar aş dori o mică modificare.
― Care?
― Eu voi da calul meu pândarului sau gonaciului.
― Şi tu?
― Eu, zise Rocambole, care voia cu orice preţ să treacă drept
curajos în ochii ducelui, în timpul cât fiara va fi gonită, mă voi
766
coborî pe potecuţa aceasta şi mă voi posta la intrarea în grotă.

Dacă domnul duce sau tu veţi lăsa pe urs să scape, va avea
atunci de-a face cu mine.
― Se vede cât de colo, zise vicontele surâzând, că ai vânat
tigri în India!
― Am planul meu!... murmură Rocambole.
*
* *
În momentul acesta pândarul şi gonaciul urcau potecuţa

formată în stâncă.
În acelaşi timp, al doilea gonaci dădu drumul la doi câini.
Unul din ei intră în grotă şi imediat începu să latre cu furie.
― Moş Martin este acasă, zise vicontele râzând.
Capitolul XXXVIII
Înainte de a se fi auzit primul lătrat de câine, falsul marchiz

de Chamery sări de pe cal, în timp ce domnul de Sallandrera şi
vicontele dădeau pinteni cailor lor şi se repezeau în galop pe
panta repede care ducea în Prăpastia Neagră.
La un semn al lui, gonaciul, care urcase stânca până unde se
găseau ei, sări pe calul marchizului şi se repezi şi el după
viconte şi după duce.
Pândarul şi Rocambole rămaseră singuri un moment; al
doilea gonaci nu venise încă pe stâncă, pentru că aşteptase
până când intrară în grotă toţi câinii.
Falsul marchiz de Chamery îşi încărcă atunci puşca sa cu
două ţevi, pe care o avea pe umăr şi se uită spre prăpastie unde
tocmai ajunseseră cei trei călăreţi.
Spectacolul care se oferi atunci ochilor lui fu din cele mai
curioase.
Mai întâi auzi un zgomot straniu şi cavernos sub picioarele
sale; era lătratul răguşit al câinilor care se spărgea şi se
repercuta în acelaşi timp de pereţii grotei şi slăbind pe măsură
ce haita intra tot mai adânc în subterană.
Deodată însă, în partea opusă, spre nord, şi din mijlocul
acelui tufiş pe care îl arătase Fabien, marchizul văzu ieşind, ca
un şobolan gigantic din mijlocul unei mirişti, o masă neagră,
767
care mai întâi sări, apoi se opri, se ridică în două picioare, se

făcu ghemotoc un moment, ca în cele din urmă să se repeadă
înainte cu o agilitate de necrezut.
Era ursul.
Din acelaşi loc de unde ieşise ursul, marchizul văzu apărând
rând pe rând cei opt câini, care ca şi ursul, se opriră un
moment, părură că ezită, apoi se strânseră şi se repeziră în
grup pe urma ursului, atât de strânşi unii în alţii, încât ar fi
putut fi acoperiţi cu o manta.
Ducele de Sallandrera, Fabien şi gonaciul, care erau în urmă,
ca la vreo sută de metri, dădură pinteni cailor şi plecară în
urmărire.
Ursul gonea precum cel mai bun cal englezesc şi o luase cu
mult înaintea câinilor.
Falsul marchiz rămase în picioare, cu arma în mână, în
vârful stâncilor, aproape vreo zece minute; apoi când văzu că
vânătoarea, după precizarea lui Fabien, apucă pe la
extremitatea văii şi dispare, întrebă pe pândar:
― Nu se poate întâmpla ca fiara să se întoarcă pe acelaşi
drum? şi ca, în loc să intre în grabă prin partea opusă, adică pe
la trunchiul de brad, să încerce să se întoarcă tot pe unde a
ieşit?
― M-ar mira mult, zise pândarul... dar este cu putinţă...
― Atunci, zise Rocambole, tu, care eşti bun trăgător, du-te de
te postează acolo...
― Unde, domnule?...
― La zece metri de tufiş. Dacă ursul se întoarce pe acolo, să
tragi în el.
― Şi eu? întrebă gonaciul.
― Tu, dragul meu, zise marchizul, să stai aici la pândă.
― Dar dumneavoastră, unde veţi aştepta?
― Eu am planul meu, răspunse Rocambole râzând.
Şi falsul marchiz de Chamery îşi puse puşca pe umeri, apucă
pe potecuţa tăiată în stâncă şi coborî cu îndrăzneala unui ţăran
din partea locului. Merse aşa până la intrarea în grotă, şi ajuns
acolo, se aşeză liniştit pe trunchiul de brad care servea de
punte. Apoi îşi puse puşca şi pumnalul alături. Acolo, cu
picioarele încrucişate, ca şi cum n-ar fi fost pielea lui în joc, îşi
ţinu următorul discurs: „Rocambole, prietene, nu trebuie să uiţi
un singur moment, că din orice parte ţi-ar veni vreun ajutor
supranatural, fie din cer, fie din infern, omul trebuie să se ajute
768
puţin şi singur. Or, dacă este adevărat că diavolul, protectorul

tău, te protejează ca pe o rudă apropiată şi dacă s-a amestecat
puţin în jocul tău măsluind cărţile, aşa cum a crezut el că este
mai bine, nu este mai puţin adevărat că trebuie să-ţi joci rolul
cu multă seriozitate. Aproape sigur te vei însura cu domnişoara
de Sallandrera şi vei muri mai târziu în pielea unui mare duce
de Spania, de câteva ori milionar. În sfârşit, fiindcă viaţa
seamănă cu o partidă de cărţi, chiar dacă ai în mână toate
atuurile, se poate întâmpla să fii bătut; este de ajuns o mică
greşeală ca să pierzi; şi când te gândeşti că această greşeală s-
ar putea numi contesa Artoff, tot este mai bine să forţez puţin
lucrurile, după cum spune sir Williams. Baccarat ar fi în stare
să se lupte cu marchizul de Chamery, dar n-ar putea să ţină
piept ginerelui domnului de Sallandrera.”
După cum se vede, Rocambole raţiona destul de bine. El
continuă, după ce învârti între degete o ţigară, obicei pe care şi-l
luase în vederea viitoarei lui ascensiuni sociale:
„Or, eu îl cunosc pe Fabien. Înainte de toate este un om
politicos; oricât ar fi de bun calul său, va avea grijă să-l lase pe
duce înainte şi să urmărească vânătoarea de aproape. Sigur că
şi gonaciul a primit ordinul să se ţină mai la o parte. Ducele, cu
toţi cei şaizeci şi opt de ani ai săi, este bun călăreţ şi este
entuziast ca oricare meridional; dar tot ca orice meridional n-
are sânge rece. El nu va ochi bine fiara; o va răni numai şi o va
înfuria; dar nu o va răni destul de grav pentru a o face să nu
mai fie periculoasă; şi aş fi foarte nenorocos dacă n-aş putea să
scot pe viitorul meu socru, dacă nu teafăr din ghearele fiarei, cel
puţin cu câteva răni.”
Monologul acesta pe care Rocambole şi-l ţinu foarte serios,
dovedeşte ce credinţă oarbă avea banditul în steaua lui.
De când se întorsese în Franţa se obişnuise să triumfe în
toate şi sfârşise prin a se convinge că Providenţa se amesteca în
afacerile lui atât de mult încât îi scotea înainte tot ceea ce
dorea, părând că aranjează lucrurile anume pentru el.
Şi de data aceasta, evenimentele păreau a-i da dreptate să se
încreadă în steaua lui.
Falsul marchiz tocmai îşi făcea a şasea ţigară când lătratul
câinilor, pe care nu-l mai auzise de multă vreme, îi ajunse la
urechi şi îl făcu să sară în sus şi să pună mâna pe puşcă.
La extremitatea prăpastiei, spre sud, apăru o formă neagră,
ce sărea cu o agilitate înspăimântătoare.
769
Era ursul.
Ursul executase punct cu punct mişcările pe care le
prevăzuse Fabien. Înconjurase muntele, ajunse în câmpie, apoi
intră cu hotărâre în prăpastie, nevoind să se înfunde în pădure.
Câinii îl urmăreau de aproape, iar în spatele câinilor venea
un călăreţ în goana calului.
Rocambole îl recunoscu imediat pe ducele de Sallandrera.
Spaniolul probabil îşi lovea calul fără milă, căci Rocambole
nemişcat la postul lui de observaţie constată imediat că ducele
se apropia din ce în ce mai mult de câini şi de fiară.
La trei sute de metri de puntea de brad, ducele lăsase în
urmă câinii; la cincizeci de metri nu era decât la douăzeci de
paşi de urs.
Atunci ducele îşi trecu sub braţ frâul, puse puşca la ochi şi
trase.
Ursul făcu o săritură, se opri şi ridicându-se în două picioare
se întoarse către vânător.
Ducele care nu lovise animalul cu primul glonte, se silea din
toate puterile să liniştească şi să-şi oprească roibul înfierbântat
de fugă.
Cu toate acestea, ochi a doua oară; glonţul plecă din nou şi
ursul se tăvăli în ţărână scoţând nişte urlete teribile.
Urletele acestea sfârşiră prin a înspăimânta şi mai tare calul
speriat deja de cele două focuri de armă.
Calul se ridică în două picioare, se zvârli înainte şi nu se mai
supuse nici comenzilor şi nici pintenilor.
În acelaşi timp ursul, care nu fusese decât uşor rănit, se
ridică şi se repezi la cal pe care îl lovi în pântece cu ghearele lui
teribile; roibul se prăbuşi, târând după el pe călăreţ.
Toate acestea n-au durat mai mult de două minute, dar îi
părură domnului de Sallandrera o eternitate.
Cu toate că spaniolul era foarte curajos totuşi se înfioră
simţind răsuflarea caldă a fiarei, care se încăpăţâna să termine
mai întâi cu calul, ca mai apoi să zdrobească şi să-l sfâşie pe
duce.
Deodată se auzi o a treia descărcătură de puşcă, şi ursul,
lovit din nou, lăsă prima sa victimă, pentru a se întoarce cu faţa
spre noul lui adversar.
În mişcările sale convulsive, din cauza durerii cauzate de
ghearele ursului, calul, care îşi rupse piciorul drept dinapoi, se
trase puţin câte puţin de deasupra ducelui pe jumătate sufocat.
770
Ducele sări atunci în sus şi, aruncându-şi puşca, scoase

cuţitul de la cingătoare.
Dar cuţitul era nefolositor, iar ursul se întorsese deja spre
noul său adversar.
Iată ceea ce se întâmplase:
În momentul când Rocambole văzu pe duce trăgând asupra
ursului, pe urs căzând şi urlând, iar calul ridicându-se în două
picioare, fiind prea departe pentru a fi sigur de focul său, îşi
părăsi postul şi se repezi pe puntea de brad.
În momentul însă când voia să pună piciorul pe punte ursul
deja răsturnase calul; banditul înţelesese că se isprăvea cu
ducele dacă mai ezita o secundă şi trase la rândul său.
Ursul, rănit pentru a doua oară, se ridică şi mai furios şi se
întoarse spre el.
Rocambole crezu că are timp să traverseze prăpastia pe
trunchiul de copac, să ajungă în partea cealaltă şi să tragă
asupra ursului de la o depărtare de câţiva paşi.
Rocambole se înşelă.
Trunchiul se clătină sub picioarele lui şi această oscilaţie
uşoară îl sili să meargă cu băgare de seamă; aşa că ursul
ajunsese la celălalt capăt al punţii, lată de un picior, pe când
marchizul era doar la jumătatea ei.
În timp ce ducele de Sallandrera îşi luase din nou puşca şi se
grăbea să o încarce, fu martorul unui spectacol teribil.
În momentul când ursul puse piciorul pe punte, mergând pe
picioarele dinapoi, Rocambole se opri şi trase al doilea glonţ pe
care îl avea în puşcă.
Fiara se clătină, se opri o clipă şi scoase din nou un urlet
teribil; dar nu căzu şi îşi continuă drumul, mergând spre
imprudentul conte care nu mai avea timp nici să se retragă nici
să fugă.
Probabil că Rocambole nu se gândise la această din urmă
peripeţie a dramei pe care îndrăznise să o viseze.
Dar un bandit ca el care văzuse de atâtea ori moartea cu
ochii, nu se mai temea de ea, aşa că nu îşi pierdu firea.
Aruncă puşca, luă pumnalul, pe care îl ţinea între dinţi, şi
aşteptă ursul.
Timp de o secundă, ducele, care se înfiora de groază, văzu pe
om şi pe animal, strânşi corp la corp, legănându-se pe trunchiul
de copac deasupra prăpastie, apoi auzi un ultim urlet urmat de
un strigăt de triumf.
771
Ursul, lovit în inimă de pumnalul adversarului său, îţi întinse

membrele enorme, şi căzu cu zgomot în prăpastie, în timp ce
Rocambole rămăsese în picioare.
Rocambole se luptase corp la corp cu un urs, îl omorâse şi se
alesese cu două-trei zgârieturi fără nici o gravitate; în acelaşi
timp scăpase şi viaţa ducelui de Sallandrera.
Falsul marchiz aşteptă un minut să-şi vină în fire din cauza
emoţiei pe care o simţise, traversă puntea şi căzu în braţele
domnului de Sallandrera care îi spuse:
― Fiul meu!
Spaniolul, înspăimântat, cu o voce care cu greu se putea
înţelege, murmură trăgând pe Rocambole departe de prăpastie.
― Ah!... Copilul meu, cazi în genunchi şi mulţumeşte lui
Dumnezeu, care mi-a ascultat rugăciunea...
― Ce rugăciune i-aţi adresat, domnule duce?
― Ce rugăciune? zise ducele, a cărui emoţie atinsese culmea;
vezi, aici în locul acesta, acum două minute, când monstrul te
strângea în braţe, am rugat pe Dumnezeu să-ţi dăruiască viaţa,
jurându-i să te fac fiul meu.
― Fiul... dumneavoastră?...
― Da, zise ducele cu însufleţire... ştiu totul; ştiu că iubeşti pe
fata mea, şi că ea te iubeşte.
Rocambole scoase un ţipăt de bucurie şi, deşi rămăsese cât
se poate de liniştit după ce scăpase din ghearele fiarei, găsi că
este foarte nimerit momentul să leşine.
Ducele îl sprijini şi crezu că nenorocitul tânăr este rănit.
Când falsul marchiz de Chamery crezu că e momentul
oportun să deschidă ochii, văzu în jurul său pe vicontele
d’Asmolles şi pe duce, înconjuraţi de servitorii lor, pregătindu-se
să-i dea să inspire săruri.
Fusese dezbrăcat şi se constatase că strânsoarea teribilei
fiare nu îi produsese nici o leziune gravă.
În momentul când se prefăcea că îşi vine în fire, ducele de
Sallandrera vorbea cu Fabien.
― Scumpe viconte, până acum toţi pretendenţii pe care i-am
prezentat fiicei mele au sfârşit atât de rău încât mi-a fost teamă
pentru bietul nostru marchiz.
― Ce idee!... domnule marchiz.
― Vedeţi, continuă domnul de Sallandrera, lăsaţi-mă să mă
supun primei inspiraţii. Fiindcă marchizul, căruia îi datorez
viaţa, trebuie să devină fiul meu, aş fi de părere să ne lipsim de
772
formalităţile preliminare. Dumneavoastră sunteţi primarul

acestei comune?
― Da, zise Fabien.
― Ei bine!... mâine este duminică. Veţi afişa căsătoria
marchizului de Chamery; preotul va face anunţul; seara,
notarul satului va întocmi contractul, iar luni se va face
căsătoria.
„Mare poftă am să mai leşin încă o dată”, se gândi
Rocambole.
Capitolul XXXIX
A doua zi, fiind duminică, preotul satului Haut-Pas publică

apropiata căsătorie a domnului marchiz Albert-Frédéric-Honoré
de Chamery, fost ofiţer în marina anglo-indiană, cu domnişoara
Conception de Sallandrera.
În dimineaţa aceleiaşi zile chiar, aceeaşi publicaţie era afişată
la primăria satului.
Notarul satului vecin, Gaucher, fusese invitat de viconte la
masă şi după masă se închise într-o odaie cu domnul de
Sallandrera, cu care stătu timp de două ore.
La ora patru, salonul cel mare al castelului Haut-Pas avea un
aspect solemn.
În mijlocul salonului fusese adusă o masă.
În faţa acestei mese, pe care era hârtie, condei şi cerneală,
notarul satului stătea maiestuos, scoţându-şi în relief
respectabilul său pântec strâns într-o vestă albă de ceremonie.
În jurul lui stăteau vicontele Fabien d’Asmolles şi Blanche de
Chamery, ducele şi ducesa de Sallandrera şi, în sfârşit, sir
Williams, orbul. Acesta, sub pseudonimul Walter Bright, căruia
fostul său ofiţer de marină îi datora viaţa, voise să contribuie cu
prezenţa lui la această sărbătoare de familie.
Sir Williams era superb ca ţinută, imobilitate şi demnitate.
Îmbrăcat într-o redingotă lungă, cafenie, pe cap cu o bonetă
de mătase neagră, el se aşezase într-un fotoliu, la trei paşi de
notar şi figura lui oribilă exprima o fericire atât de mare, încât
expresia privirii îi mai micşora din urâţenie.
La câţiva paşi, Rocambole şi Conception, unul lângă altul, se
ţineau de mână şi vorbeau încet.
Notarul scria.
773
― Domnule, zise în cele din urmă ducele, după ce notarul

termină de scris, binevoiţi să citiţi contractul.
Notarul se ridică şi citi contractul de căsătorie al domnului
de Chamery cu domnişoara de Sallandrera.
În rezumat, contractul acesta atribuia domnişoarei de
Sallandrera o zestre de două milioane, constata averea
marchizului, care se ridica la un venit de şaptezeci şi cinci de
mii de livre, prevedea ca marchizul de Chamery să ceară
ministerului de externe francez şi celui spaniol dreptul de a
adăuga la numele lui şi pe acela de Sallandrera, adăuga că
ducele va solicita reginei autorizaţia de a transmite ginerelui
său titlul de Mare-duce şi se termina printr-o donaţie reciprocă
între soţi a tuturor bunurilor lor.
Fabien, care reprezenta pe Rocambole, şi domnul de
Sallandrera discutară câteva puncte asupra cărora trebuiau să
cadă de acord şi Rocambole, care începuse să-şi ia rolul în
serios, jură domnişoarei Conception să o facă cea mai fericită
dintre femei.
După ce se termină cu citirea contractului, toată lumea
iscăli.
Matelotul Walter Bright, adică sir Williams, căruia Rocambole
îi puse mâna pe hârtie, semnă cel din urmă.
Emoţia acestui bandit, care sfârşise prin a-şi iubi elevii ca pe
o reîncarnare a lui însuşi, fu atât de mare în momentul acesta,
încât mâna lui, care ţinuse pe vremuri cu atâta hotărâre
pumnalul, tremură când scrise, şi, din ochii lui stinşi alunecară
două lacrimi.
„Biet bătrân!... se gândi Rocambole, eşti prea naiv de-ţi
închipui că tu te însori cu Conception.”
Apoi luă pe orb de mână şi îl conduse la fotoliu, strângându-i
mâinile cu un fel de recunoştinţă.
Capitolul XL
În seara aceleiaşi zile ce încoronase intriga îndelungată şi

plină de peripeţii a lui Rocambole, cerul, care fusese înnourat
toată ziua, luă o culoare plumburie, şi imediat ce se înnoptă
începu să fie brăzdat când şi când de fulgere.
La ora zece seara, atmosfera deveni apăsătoare, un vânt
arzător începu să sufle şi aproape de miezul nopţii începură să
774
se audă tunete.
Începea furtuna, una din acele furtuni cum nu se văd decât
prin părţile muntoase şi care se transformă în adevărate
uragane.
În castelul Haut-Pas, Fabien şi soţia lui, ducele, ducesa şi
Conception ocupaseră primul etaj.
Când sosiră falsul marchiz şi sir Williams, li se oferi etajul al
doilea.
Fiecare fereastră a etajului de sus da pe terasă.
În odaia orbului erau uşi cu ferestre; acestea deschizându-se
se putea ajunge direct pe terasă.
Marchizul ţinuse să se culce într-o cameră vecină aceleia
care o ocupa scumpul său matelot.
De două zile de când veniseră la castel cei doi bandiţi se
plimbau seara, după ce se culca toată lumea, pe terasă,
Rocambole vorbind de afacerile sale, iar sir Williams
ascultându-l cu bunăvoinţa unui profesor indulgent.
Cu toate acestea, în seara aceea, sir Williams intrase în casă
devreme, iar Rocambole făcu la fel.
La miezul nopţii, dacă nu toată lumea din castel dormea, cel
puţin era în pat.
Singur, falsul marchiz de Chamery se plimba de colo până
colo prin camera sa, cu braţele încrucişate, cu fruntea plecată,
întunecat, preocupat, ca un om care susţine o luptă cu el
însuşi.
Uneori se oprea, încrunta din sprâncene, lăsa capul în jos, şi
îşi lua fruntea în mâini.
Apoi îşi continua mersul său inegal şi sacadat, sub influenţa
gândurilor sale tulburi.
Din când în când însă, se apropia de fereastră, îşi lipea figura
palidă de geam şi contempla bolta întunecată a cerului, care se
brăzda de fulgere aproape continuu.
Ce putea să aibă Rocambole de era aşa de agitat?
Nu fusese semnat contractul de căsătorie?
A doua zi, la aceeaşi oră, nu trebuia el să devină soţul
domnişoarei Conception?
Se întâmplase oare ceva nou de la semnarea contractului,
ceva care să întârzie realizarea visurilor falsului marchiz?
Nimic din toate acestea.
Rocambole era pradă unei vii agitaţii pentru că, în momentul
acela trebuia să ia o hotărâre teribilă, hotărâre împărţită între
775
interes şi inimă, dacă se poate spune că sceleratul acesta mai

avea inimă, fără a se profana cuvântul.
După o oră, două forţe se luptau în el.
Una, care inspira egoismul teribil, egoismul feroce al
banditului, care vrea să distrugă dovezile crimei sale.
Alta, care încerca să sădească în sufletul său sămânţa
remuşcărilor, instinctul de milă şi poate de recunoştinţă
Dar orice luptă are un sfârşit.
„La dracu! murmură falsul marchiz, ridicându-şi fruntea
palidă, trebuie cu orice preţ să termin o dată. Mâine voi fi mare
duce de Spania, şi, pentru întreaga lume, marchizul de
Chamery, soţul domnişoarei Conception, trebuie să fie cel mai
desăvârşit gentilom dintre toţi gentilomii.
Atunci Rocambole, care ezitase atât de mult, nu mai stătu pe
gânduri. Îşi încheie redingota până la gât, deschise o uşă şi
intră la sir Williams.
Orbul era în pat, dar nu dormea, părând că se gândeşte
adânc la vreuna din acele combinaţii misterioase, cum numai el
ştia să le conceapă.
Afară, furtuna se dezlănţuise în toată puterea ei.
Nu începuse încă să plouă, dar tunetele se succedau repede,
şi sufla un vânt violent.
― Cum! zise Rocambole, punând lumânarea pe masa de
noapte a orbului, nici tu nu dormi?... Furtuna te plictiseşte, nu-
i aşa?
„Da”, zise sir Williams făcând un semn din cap.
― Eu m-am suit în pat, dar a trebuit să mă scol. Mă
înăbuşeam.
„Şi eu tot aşa”, răspunse orbul.
― Şi pe urmă, unchiule, cum dracu vrei să dorm? Se poate
dormi în ajunul nunţii?
Un surâs binevoitor, indulgent, flutură pe buzele lui sir
Williams.
― Uite, zise Rocambole, fiindcă nici tu n-ai chef de somn, îţi
voi pune halatul pe tine şi vom ieşi pe terasă să fumăm. Tot e
mai răcoare afară, decât în casă.
„Fie” făcu orbul semn din cap.
― Mai întâi, vreau să-ţi vorbesc de planurile mele de viitor.
Orbul surâse în aşa fel, încât avea aerul să întrebe:
„Nu cumva vrei să te faci om de treabă?...”
― Ba da, răspunse banditul, înţelegând surâsul lui sir
776
Williams.
Şi-l îmbrăcă cu halatul, îi puse pantofii în picioare, îi dădu o
ţigară şi îl luă de braţ.
― Vino moşule, îi zise el pe un ton aproape batjocoritor, să ne
plimbăm pe terasa acestui castel gotic, care este al nostru,
fiindcă l-a cumpărat ducele, iar eu, fiind ginerele ducelui îmi va
aparţine. Vom vorbi, dacă vrei, de război sau de dragoste.
Vorbind astfel, Rocambole deschise uşa cu geamuri.
― Mergi fără teamă, zise el.
Când orbul ieşi pe terasă, Rocambole, a cărui inimă bătea cu
violenţă, suflă în lumânarea pe care o lăsase pe masa de noapte
din camera orbului.
Apoi se întoarse, îl luă pe sir Williams de braţ şi îl aşeză pe
parapetul terasei, înalt de două picioare.
― Unchiule, zise el atunci, silindu-se să dea vocii sale o
intonaţie nepăsătoare, ştii că mi-am împlinit cel mai frumos vis?
„Ştiu...” făcu orbul din cap surâzând.
― Nu ştiu unde m-am născut, continuă Rocambole, dar
probabil pe un maldăr de paie; tatăl meu a fost ghilotinat, am
fost băiat de prăvălie, hoţ, asasin, mai ştiu eu ce am fost?
Sir Williams clătina din cap cu un aer aprobator care părea a
spune:
„Da, dragul meu, da, ai fost toate astea... om rău, pungaş
încântător...”
― Descoperindu-se numai două pagini din viaţa mea, aş
putea fi trimis pentru restul zilelor în închisoarea din Tulon, iar
alte două pagini mi-ar face cunoştinţă cu domnul de Samson,
regizorul doamnei Ghilotină. Tu înţelegi bine că aceste patru
pagini ale istoriei vieţii lui Rocambole, continuă elevul, pe când
maestrul râdea de modul cum înnobilase şi calificase pe călău,
înţelegi bine că marchizul de Chamery Sallandrera se va feri să
le dea în vileag.
„Fireşte!...” părea că zice fizionomia lui sir Williams.
― Ah! frumoasă idee mi-ai dat unchiule, continuă Rocambole.
Făcând aluzie la drama care se desfăşurase în pivniţa de la
Clignancourt. Am scăpat de trei persoane care îmi încurcau
foarte rău planurile: Zampa, Venture şi mama Fipart. N-ai mai
rămas decât tu, moşule...
Un fulger arătă din nou banditului figura profesorului său.
Sir Williams surâdea cu un aer naiv, care cu siguranţă voia
să zică:
777
„Tu ştii că eu nu te voi trăda niciodată... că eu m-am încarnat

în tine... că te iubesc ca pe copilul meu...”
Surâsul acesta îl făcu pe Rocambole să tresară ca şi cum ar fi
avut un moment de ezitare.
― Oh! Ce noapte! Ce furtună! zise el în momentul când
trăsnetul căzu pe una din coline. Vântul face un zgomot
infernal, unchiule. S-ar părea că dracul ne trimite cadoul său
de nuntă.
„Bravo!...” păru că zice sir Williams bătându-l cu mâna pe
umeri.
― Noi suntem aici într-o aripă locuită a castelului, şi ai putea
asasina în voie un om fără să bănuiască nimeni; şi chiar dacă
apartamentele de jos ar fi locuite, vântul şi furtuna sunt destul
de puternice pentru a împrăştia strigătele.
Şi pentru că orbul nu avea tăbliţa pentru a răspunde şi nu
putea decât să asculte, Rocambole, obligat să vorbească numai
el, continuă cu nepăsare:
― Este curios, unchiule, să se ivească în viaţa oamenilor ca
noi un moment în care să începi să-ţi placă să devii om de
treabă. Oh! moşule, virtutea este lucru mare, lucru frumos, şi
este necesară unui om ca mine, care a debutat în lume atât de
rău. Vreau să devin virtuos, vezi tu, vreau ca soţia mea
Conception să fie cea mai fericită dintre femei, vreau să mă
respecte lumea întreagă, iar săracii să mă binecuvânteze... Voi
face bine, voi fi generos, magnific... Titlurile şi mărirea mea mă
obligă să fiu astfel!...
Sir Williams nu se putu opri să nu bată din palme în semn
de aprobare, în timp ce pe buzele lui flutura un surâs
batjocoritor.
― Pe cinstea mea! continuă Rocambole, sunt momente în
care am convingerea că sunt născut marchiz de Chamery, că n-
am fost niciodată Rocambole, şi că n-am cunoscut niciodată pe
acea mare canalie, care se numea sir Williams.
Rocambole râdea vorbind astfel şi orbul nu se supără deloc
de epitetul pe care i-l dăduse, cu toate că era cam aspru.
Banditul continuă:
― Cred că am făcut o afacere bună în ziua când te-am
întâlnit, împopoţonat cu penele acelea de papagal şi costumul
de şef de trib australian. Mi-ai dat sfaturi frumoase şi am reuşit
să ducem la bun sfârşit întreita afacere don José, Artoff şi
Chamery.
778
Sir Williams dădea din cap şi surâdea cu bunăvoinţă.

― Căci nu se poate tăgădui, continuă Rocambole, tu ai o
imaginaţie foarte bogată şi ştii să legi bine faptele. De asemenea,
însă, ai şi două mari păcate. Primul este că urăşti pe acel
nenorocit conte de Kergaz, fratele tău şi, dacă nu m-aş opune,
ai fi în stare, chiar acum, să încurci în vrea nouă afacere un
gentilom, pe marchizul de Chamery, un om care vrea să
trăiască liniştit, cu fruntea în sus, cum şade bine tuturor acelor
care în toată viaţa lor n-au arătat decât virtute.
Şi Rocambole se întrerupse un moment pentru a râde în voie.
― Apoi, continuă el, nu eşti nici sincer, fiindcă ai avut
totdeauna nişte principii deplorabile, căci mi-ai spus odată un
lucru de care trebuie să-ţi pară rău acum; mi-ai spus că, atunci
când doi oameni au fost complici, cel mai tare dintre cei doi este
acela care se poate desface de celălalt.
La aceste din urmă cuvinte, orbul făcu o mişcare, voi să se
scoale şi simţi o nelinişte vagă.
― Prostule! zise Rocambole, lasă-mă să glumesc.
El continuă:
― Ascultă!... îţi voi povesti o legendă, pentru a mai schimba
subiectul, fiindcă sunt silit să pun tot eu şi întrebările şi
răspunsurile. Noi suntem aici pe terasa turnului de la nord, ca
în romane, şi stăm pe un parapet de pe care pe vremuri s-au
aruncat în prăpastie două sute de oameni. Prăpastia care este
la picioarele castelului, este adâncă de o sută de metri şi plină
de stânci. Te rog să mă crezi că aceluia care i-ar da în gând să
facă un salt mortal de aici, nu i-ar merge deloc bine până jos.
Sir Williams încruntă din nou din sprâncene şi din nou voi să
se scoale.
Dar Rocambole îi zise:
― Lasă-mă să termin, unchiule.
Şi banditul îşi încolăci braţele de gâtul lui sir Williams şi îl
apucă cu mâinile cum făcuse pentru a sugruma pe mama
Fipart.
― Nu-ţi poţi închipui, zise el atunci, schimbându-şi deodată
tonul, nu-ţi poţi închipui ce greu îmi vine să mă despart de tine,
iar dacă n-ar fi la mijloc obligaţia faţă de marchizul de Chamery,
ca să nu fi cunoscut niciodată pe banditul acela de sir
Williams...
De data aceasta sir Williams înţelese, în sfârşit, planul lui
Rocambole, se desfăcu repede din mâinile lui, îl dădu la o parte
779
şi voi să fugă.
Dar Rocambole, care îl lăsă un moment să scape, puse mâna
pe el din nou, îl trânti la pământ şi îl ţinu de picioare şi de
mâini murmurând:
― Oh! de data asta s-a sfârşit, s-a sfârşit de-a binelea cu tine,
moşule.
Şi Rocambole, care era foarte voinic, tânăr, şi vedea ce face,
ţintui pe sir Williams, care cu toate acestea se zbătea cu o rară
energie; apoi îl apucă de gât pentru a-i înăbuşi sunetele
nearticulate pe care le scotea şi îl urcă deasupra parapetului,
unde îl ţinu un moment nemişcat.
― Ascultă, moşule, îi zise el atunci cu o voce infernală, să-ţi
spun cum se va explica moartea ta: ţi-a fost prea cald, te-ai dat
jos din pat pe dibuite, ai deschis fereastra, ai ieşit pe terasă, ai
mers la întâmplare şi, împiedicându-te de parapet, ţi-ai pierdut
echilibrul şi ai căzut. Înţelegi?
Şi sceleratul adăugă:
― Oh!... fi liniştit, voi plânge moartea ta şi, după ce vei fi
înmormântat, mă voi însura cu Conception.
Pronunţând aceste din urmă cuvinte, Rocambole făcu vânt
lui sir Williams în prăpastie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un ţipăt, sau mai bine zis un urlet, se auzi din fundul
abisului, apoi Rocambole auzi un zgomot surd, zgomotul căderii
corpului maestrului său, care se sfărâmase de stânci.
În acelaşi moment însă se auzi un bubuit de trăznet care
zdruncină castelul din temelii; fulgerul învălui cerul şi
pământul luminând în acelaşi timp şi prăpastia, şi privirea
înspăimântată a banditului zări cadavrul lui sir Williams.
Imediat acele cuvinte profetice: „Eu sunt geniul care conduce
steaua ta, şi în ziua când eu nu voi mai fi lângă tine, steaua ta
nu va mai lumina”, acele cuvinte veniră imediat în gândul
mizerabilului, care căzu în genunchi, murmurând:
― Mi-e frică!... Oh!... Mi-e frică!...
*
* *
În momentul acela, fără îndoială, banditul presimţea
780
pedeapsa teribilă care îl aştepta, pedeapsă care va fi

deznodământul acestei povestiri, deznodământ pe care îl vom
vedea în paginile următoare.
Partea a 3-a – Răzbunarea lui Baccarat
Capitolul I
La aproape două luni după evenimentele ce le povestirăm, o

trăsură de poştă plecată la ora zece seara din Orléans mergea
pe la cinci dimineaţa, prin mijlocul regiunii Touraine, pe drumul
Imperial care duce de la Tours la micul orăşel G... Era la trei
leghe depărtare de acea subprefectură situată în afara razei
drumului de fier, unde se găsea moşia seniorială a Orageriei şi
unde marchiza de Chamery, mama defunctului Hector de
Chamery şi a domnişoarei Andrée Brunot, îşi dăduse ultima
suflare cu optsprezece ani în urmă.
Trăsura, care mergea foarte repede, ducea două persoane
binecunoscute de noi: vicontele Fabien d’Asmolles şi marchizul
Albert-Frédéric-Honoré de Chamery, adică eroul nostru
Rocambole.
Desigur, acei, ce-l văzuseră, cu câteva luni mai înainte, pe
strălucitul aventurier, iscălind cu mâna sigură şi cu un surâs
fericit pe buze, contractul său de căsătorie cu domnişoara
Conception de Sallandrera, cu greu l-ar fi recunoscut.
Rocambole nu mai era decât umbra lui însuşi. Galben, cu
privirea tristă, fruntea gânditoare, falsul marchiz părea că este
prada unei tristeţi ucigătoare.
Cufundat într-un fel de prostraţie dureroasă, privea în jurul
lui ca un om căruia, de aici înainte, totul îi este indiferent.
Vicontele ţinea una din mâinile marchizului şi-l privea cu
milă.
― Bietul meu Albert, zicea el, ştii tu că mă sperii?
― Eu? zise Rocambole, pe care cuvintele acestea îl făcură să
tresară cu nervozitate. Şi încercă să surâdă. Eu?, repetă el, te
sperii?
― Cum?
― Tristeţea ta de două luni este de neînţeles.
― Cu toate, acestea este uşor de explicat, murmură
Rocambole.
781
― Nu găsesc.
― Ştii că o iubesc pe Conception.
― Ei bine, o vei lua de soţie peste şase săptămâni.
Rocambole ridică capul.
― Am presimţiri, zise foarte încet dânsul, atât de încet, încât
Fabien abia îl auzi.
― Bietul meu Albert, reluă vicontele, ai slăbiciunea nervoasă
a copiilor şi nu ai nici o tărie în faţa fatalităţii.
― Fatalitatea, murmură Rocambole cu un accent de spaimă.
Oh! nu mai pronunţa acest cuvânt... mă înspăimântă.
― Scumpe frate, continuă vicontele cu emoţie, te credeam
mai tare, mai curajos, mai încercat cu peripeţiile vieţii.
Peripeţii... ca şi cum s-ar putea numi astfel o împrejurare
neprevăzută, dar destul de obişnuită, care a intervenit
totdeauna pentru a întârzia fericirea ta şi a o amâna cu şase
săptămâni. Desigur, întâmplarea a fost crudă, lovind cu o
apoplexie fulgerătoare pe tatăl domnişoarei Conception în chiar
dimineaţa căsătoriei tale, permiţând ca biata copilă, logodită în
ajun, să trebuiască să schimbe în îmbrăcăminte de doliu,
podoaba albă a miresei; s-a arătat aspră şi teribilă atingând
două cadavre, acela al ducelui, acela al bietului tău matelot,
victimă a furtunii, sub acelaşi acoperământ unde, chiar în acea
seară trebuia să răsune zgomotoasa orchestră a unui bal de
nuntă; însă, este aceasta un motiv, amicul meu, ca să-ţi pierzi
astfel curajul?
Rocambole suspină şi tăcu.
― Conception nu putea să te ia în căsătorie a doua zi după
înmormântarea nefericitului său părinte şi a trebuit să fie
amânată căsătoria, pentru a respecta obiceiul spaniol; dar te
iubeşte, mai mult ca oricând; de când este cu mama sa la
castelul Sallandrera, unde au condus rămăşiţele mortuare ale
ducelui, a trecut o singură zi fără să primeşti de la dânsa câte o
lungă şi frumoasă scrisoare?
― Nu, zise falsul marchiz, tot trist şi visător.
― Cu toate acestea eşti întunecat, preocupat mereu, tresari la
cel mai mic zgomot, ai visuri agitate şi îţi scapă adesea cuvinte
neînţelese în timpul somnului. Sunt zile în care Blanche şi cu
mine ne temem pentru mintea ta.
― Sufăr... murmură Rocambole.
― Dar eşti nebun, amicul meu. Acum este aproape ora
fericirii tale.
782
― Cine ştie?
Şi în aceste două cuvinte era un poem întreg de nelinişte şi
spaimă.
Marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery ridică deodată
capul.
― Nu eşti superstiţios? întrebă el, încercând să surâdă.
― Eu? Nu.
― Eşti foarte fericit!...
― Ce vrei să zici, frate?
― Ascultă, zise Rocambole, părând că face o sforţare asupra
lui însuşi, că devine omul de mai înainte, banditul îndrăzneţ şi
sceptic totdeauna dispreţuitor faţă de avertismentele destinului;
ascultă, eu nu mi-am petrecut tinereţea sub tropice, printre
naţiunile superstiţioase, fără să fiu atins. Am sfârşit prin a
crede orbeşte în fatalitate.
― Nebunule, zise Fabien, surâzând.
Rocambole însă urmă:
― În toiul nopţii care a precedat moartea domnului de
Sallandrera, şi în timpul căreia, nenorocitul meu matelot Walter
Bright, mergând desigur pe dibuite, a căzut de la înălţimea
platformei castelului, am visat ceva curios.
― Şi ce vis?
― Adormisem. Deodată un zgomot curios mă deşteptă. Un om
îmbrăcat în alb, se aşeză la picioarele patului meu. L-am
recunoscut pe Walter Bright, nu pe acel pe care l-ai cunoscut
tu, pe acel nenorocit orb, acea victimă a furiei sălbaticilor, ci pe
Walter de altădată, cu figura lui bună şi blândă, privirea sa
albastră, surâsul lui sincer. Fantoma se aşezase aproape de
mine şi atunci îmi zise: „Acum când sunt mort îţi voi spune
viitorul...” Şi mâna sa îmi arătă cerul prin fereastra deschisă şi
pe el, printre nori, o stea. Această stea străluci un moment, apoi
păru că se dezlipeşte de pe bolta cerească, alunecă şi se stinse...
― Ei bine! zise Fabien, care nu-şi reţinu un surâs, ce
probează visul acesta?
― Steaua ce mi-o arăta era a mea.
― Ce nebunie!
― Am presimţirea că nu o voi lua în căsătorie niciodată pe
Conception.
― Bietul meu Albert, zise vicontele, dacă nu ai fi fost
amorezat, ai fi nebun de legat. Dă-mi voie să atribui cuvintele
tale, supărării încercate, văzând căsătoria ta întârziată prin
783
moartea ducelui; apoi, lasă-mă să-ţi spun că am siguranţa că o

vei lua pe Conception şi că va fi marchiză de Chamery înainte
de două luni. Era atâta convingere în accentul cuvintelor lui
Fabien încât ele aduseră oarecare speranţă în inima lui
Rocambole.
― Dumnezeu să te asculte! zise el.
Şi adăugă, de astă dată râzând:
― La urma urmei trebuia să am un grăunte de nebunie ca să
mă descurajez astfel fără nici un motiv.
― Din fericire vindecarea este aproape şi, în aşteptare, caută
să fii mai calm şi mai curajos pe măsură ce te apropii de scop.
― Îţi promit, prietene. Vom sta mult timp la Orangerie?
― Da! răspunse Fabien, îţi mărturisesc că nu avem mare
lucru de făcut. Ne înţelegem prea bine pentru a avea cea mai
mică dificultate cu privire la această moşie încă neîmpărţită
între noi. Tu nu ai mai fost de la înapoierea ta din India şi am
pretextat afaceri importante ca să te aduc.
― Ah! exclamă Rocambole.
― Dar am urmat sfatul medicului tău, Samuel Albot.
Rocambole tresări la acest nume.
― Doctorul, care te-a văzut în mai multe rânduri de la
întoarcerea noastră la Paris, m-a luat deoparte ieri şi mi-a zis că
aş face foarte bine ca să te îndepărtez câteva zile de Paris; că
schimbarea aerului îţi va face bine şi deci ţi-am vorbit de o
călătorie la Orangerie ca necesară intereselor noastre comune.
― Scumpe Fabien! zise Rocambole luând mâna vicontelui.
Apoi, falsul marchiz păru că revine la natura sa nepăsătoare
de altă dată.
― La urma urmei, zise el cu un ton uşor, poate că doctorul
are dreptate; nerăbdarea este cea care mă face bolnav şi-mi
bagă idei negre în suflet; dar voiesc să fiu mai tare decât timpul
şi voi aştepta surâzând ora fericirii mele.
― Îmi promiţi?
― Da, îţi promit.
― Unde suntem noi? zise vicontele, care voia cu orice preţ să-
l distreze pe acela pe care-l credea fratele său şi pe care îl iubea
cu multă gingăşie.
Scoase capul pe fereastră şi Rocambole îl imită.
Era aproape pe la jumătatea lui aprilie; putea să fie ora cinci
şi jumătate, era lumină, şi cerul fără nori. Trăsura de poştă
mergea prin mijlocul unei livezi înverzite, la marginea căreia se
784
zăreau primele licăriri albe pe acoperişurile de tinichea ale

micului orăşel S...
Era sâmbătă şi zi de târg. Drumul era plin de ţărani, unii pe
jos, alţii cu căruţe, iar alţii călări pe cai, sau măgari. Pe măsură
ce trăsura de voiaj se apropia de oraş, mulţimea devenea mai
compactă.
În oraş se intra printr-o frumoasă alee plantată cu plopi.
Această alee conducea la câmpul bâlciului şi la câteva sute de
metri de acest loc, surugiul trebui să lase caii la pas, pentru a
nu călca lumea care devenea din ce în ce mai deasă.
Deodată trăsura se opri şi valetul vicontelui sări de pe capră
venind la portieră.
― Domnule, zise el, este peste putinţă să mergem mai
departe.
― Pentru ce? întrebă Rocambole surprins.
― Pentru că peste 5 minute va avea loc o execuţie şi toate
drumurile sunt închise.
Cuvântul execuţie îl făcu pe Rocambole să tresară şi să se
cutremure.
― Ah! zise Fabien, înţeleg acum pentru ce este atâta mulţime.
Un bâlci singur nu atrage atâta popor.
Atât marchizul cât şi vicontele, care se uitau prin uşa
trăsurii, aruncară o privire înaintea lor şi prin geamul din faţă
observară, la aproape o sută de metri distanţă, cele două braţe
roşii ale ghilotinei, împrejurul căreia, dincolo de cercul format
de un cordon de jandarmi călări, se înghesuia, beată de emoţie,
acea mulţime care venise din toate părţile spre a vedea căzând
un cap.
Fabien dădu ordin să se întoarcă trăsura, însă feciorul său
răspunse:
― Este prea târziu, domnule. Este mai multă lume înapoia
noastră decât înainte; trebuie să aşteptăm.
― Ah! zise vicontele, ce îngrozitor lucru avem de văzut.
Rocambole, ca un spectru, se feri pentru a nu vedea
instrumentul de supliciu, el care altădată, pe când era fiul
adoptiv al mamei Fipart, se arăta atât de nepăsător la vederea
unui supliciu atât de sângeros. Dacă nu vedea nimic, auzea în
schimb totul, şi o femeie care se cocoţase pe roata trăsurii, ca
să nu scape nici un amănunt al teribilei reprezentaţii, zicea unei
alte femei care se ridica în vârful picioarelor:
― Nu va mai întârzia mult, este fixat pentru ora şase.
785
― Dar ce a făcut? întrebă un ţăran urcat pe măgarul său.

― A omorât o femeie ce-i ţinuse loc de mamă.
― Tâlharul! zise o voce din mulţime.
Prima femeie reluă:
― A strâns-o de gât!... o biată femeie care nu mai avea decât
câteva zile de trăit.
Părul falsului marchiz se zbârli, iar inima sa începu să bată
cu violenţă la această asemănare curioasă.
― Ce vârstă are condamnatul? întrebă ţăranul.
― Douăzeci şi opt de ani.
Rocambole începu să tremure.
― Uite-l! Uite-l! începu să strige lumea.
În acelaşi timp, mulţimea, care tremura de nerăbdare şi ale
cărei murmure confuze semănau cu zgomotul surd al unei mări
agitate, acea mulţime tăcu şi oceanul de capete părea lovit de
paralizie.
În timp ce contele Fabien închidea ochii şi se ruga pentru
nenorocitul care trebuia să moară, Rocambole, care se forţa să-l
imite, se simţi, stăpânit de o putere de neînvins, de o atracţie
curioasă care-i pironi privirile asupra eşafodului ţinându-i-le
ţintuite acolo, pe când inima încetă să-i bată, sudoarea începu
să-i ude faţa şi tot corpul să-i fie apucat de un tremur nervos.
Din fericire pentru el vicontele ţinea ochii închişi.
Rocambole văzu platforma eşafodului, care până atunci era
goală, ocupată de către doi oameni uşor de recunoscut. Erau
cele două ajutoare ale călăului.
Un al treilea cap apăru, un cap blond şi palid, în care
strălucea tinereţea, în ciuda spaimei de care era cuprins, un
cap al cărui păr era tăiat, susţinut de un gât alb şi gol. Era
condamnatul care urca încet treptele eşafodului susţinut de
călău şi de preotul închisorii.
În câteva secunde, ochiul speriat al falsului marchiz, îl văzu
pe acest om tânăr tot atât de aproape de sfârşit ca şi pe un
bătrân încărcat de ani. Îl văzu în picioare între preot care-i lipea
un crucifix de buze şi-i vorbea de cer, şi teribilul funcţionar care
aştepta momentul să se supună legii.
Apoi, deodată omul din picioare fu împins înainte, apropiat
cu iuţeală de scândura care se răsuci şi-i aduse capul sub cuţit.
În acelaşi timp, ochii marchizului fură arşi de un fulger, de
acel fulger care luci din prima rază de soare ce alunecă pe lama
lucioasă a instrumentului tăios şi, totodată, fulgerul păru că se
786
dezlipeşte împreună cu cuţitul; un zgomot surd se auzi, pe când

mulţimea murmura; capul căzu şi, ca şi cum ar fi fost atins de
aceeaşi lovitură, Rocambole se prăbuşi leşinat pe bancheta
trăsurii.
Capitolul II
Să lăsăm pe falsul marchiz în trăsura sa de drum şi,

revenind la Paris, să ne întoarcem cu câteva zile mai înapoi.
Într-o seară, pe la orele nouă, contesa Artoff, era în strada
Pépinière, la gura unui bun foc şi vorbea cu doctorul Albot.
Doctorul părea foarte îngrijorat, şi contesa, care de câteva
minute tăcea, îi zise deodată:
― Ei bine! doctore, ştii că astăzi sunt exact două luni de când
am plecat la Franche-Comté cu domnul Roland de Clayet?
― Da, doamnă.
― De atunci ai respectat cu sfinţenie convenţia de a nu-mi
pune nici o întrebare.
― Într-adevăr... voinţa dumitale era pentru mine un ordin
formal, doamnă.
― Ah! dragă doctore, este vorba de faptul că o femeie ca mine,
care a fost amestecată în atâtea intrigi curioase şi teribile, nu
poate lucra decât cu condiţia să gândească singură planurile
sale de conduită şi să nu le încredinţeze nici chiar persoanelor
faţă de care are o deplină încredere, decât atunci când aceste
planuri au ajuns la maturitate.
― Astăzi, urmă Baccarat, cred că a sosit momentul să-ţi spun
ceea ce am făcut şi ceea ce mai socotesc să fac pentru a ne
atinge scopul.
― Vă ascult, doamnă.
― Doresc mai întâi să-ţi povestesc drumul meu la Franche-
Comté, unde ajutorul nostru, tânărul Roland, se află încă şi
unde, ca să nu zic altfel, l-am ţinut arestat.
Contesa se răsturnă în fotoliul său şi-i povesti mulatrului:
― Ştii bine că am părăsit Parisul, domnul de Clayet şi cu
mine în trăsură de poştă. Schimbasem, îţi aduci aminte,
costumul meu cu acela al unui bărbat. Acel costum îmi dădea
aerul unui tânăr de optsprezece ani şi tot drumul am trecut
drept secretarul lui Roland.
787
Castelul în care cavalerul de Clayet murise, instituind ca

legatar universal pe nepotul său, se află la trei leghe de drumul
principal, la o leghe şi jumătate de un drum secundar care
traversa pădurea castelului Haut-Pas. Ajunserăm la Clayet
după patruzeci şi opt de ore de la plecarea noastră din Paris.
Plecasem fără nici un plan hotărât, înarmată numai cu o
singură informaţie care însă era de o teribilă gravitate.
Marchizul de Chamery se înapoiase la castelul Haut-Pas,
unde se găseau deja vicontele şi vicontesa d’Asmolles, domnul
de Sallandrera, soţia şi fiica sa.
Aveam convingerea că Rocambole şi marchizul de Chamery
sunt una şi aceeaşi persoană; însă nu aveam siguranţă şi
trebuia cu orice preţ să o am.
Chiar în seara sosirii noastre, îi zisei lui Roland:
„Trebuie să te duci la domnul d’Asmolles, amicul meu.”
„Dar, îmi zise Roland, nu suntem în relaţii bune de când am
jucat acel rol odios.”
„Vei pretexta un interes de afaceri. Unchiul tău şi cu dânsul
trebuie să aibă astfel de relaţii.”
„Într-adevăr, zise el, unchiul meu i-a cumpărat o moară anul
trecut şi nu i-a plătit-o complet.”
„Ei bine! du-te să-l vezi.”
„În ce scop?”
„Îl vei aduce aici împreună cu marchizul. Trebuie să-l văd pe
acest om.”
„Dar te va recunoaşte!”
„Nu, el nu mă va vedea; mă voi ascunde şi-l voi urmări fără
să fiu văzută.”
De când a avut proba greşelilor sale faţă de mine, Roland mi
se supune orbeşte şi acest om, atât de uşuratic mai înainte,
pare că a îmbătrânit cu zece ani în câteva zile.
„Mă voi supune, zise el. Când trebuie să plec?”
„Mâine dimineaţă.”
Într-adevăr, a doua zi, dis-de-dimineaţă, Roland plecă pe jos
cu puşca la spate; pe când străbătea o câmpie între Clayet şi
Haut-Pas, se întâlni cu un braconier cu care vânase în
numărate rânduri.
„Ah! domnule Roland, îi zise acest om, aţi scăpat o frumoasă
vânătoare.”
„Când?”
„Alaltăieri, sâmbătă”.
788
„Şi unde?” întrebă Roland.

„La Prăpastia Neagră. Domnul d’Asmolles şi cumnatul său,
domnul marchiz de Chamery, cu un spaniol, un duce, pe
cuvântul meu, au vânat un urs.”
„Marchizul! Oh! este un om tare acela.”
„Şi cine a împuşcat ursul?”
Şi braconierul povesti minunata luptă a lui Rocambole cu
ursul. Apoi adăugă:
„De asemenea, s-a decis şi căsătoria.”
„Ce căsătorie? întrebă Roland, care simţi un fior trecându-i
prin corp.
„Aceea a marchizului cu fiica spaniolului.”
„Ah! zise Roland, a cărui scurtă emoţie nu fu observată de
braconier. Această căsătorie se va face în curând?”
„S-au făcut strigările ieri la slujba de unsprezece şi cred că va
fi astăzi.”
Roland mi-a declarat că a simţit o emoţie atât de mare la
auzul acelor cuvinte, încât era să-i scape puşca din mâini;
totuşi îşi continuă drumul spre Haut-Pas.
Cu toate acestea, în urma celor auzite îşi modifică planul şi
modul său de purtare pe care şi-l hotărâse în ajun.
„Un mizerabil ca marchizul de Chamery nu poate lua în
căsătorie pe domnişoara de Sallandrera.
Nu mai am timp să mă întorc şi să o consult pe contesa
Artoff; prin urmare mă voi duce singur.”
Nu ştia cum va proceda ca să împiedice, sau cel puţin să
întârzie acea căsătorie ce trebuia să aibă loc chiar atunci, însă
conta pe inspiraţia momentului.
Era aproape ora opt dimineaţa când ajunse.
Ploaia şi furtuna din timpul nopţii, desfundaseră drumurile;
cu toate acestea, numeroasele urme şi forma unei potcoave de
cal, acopereau drumul ce ducea de la un sat vecin, Aulnay, la
castelul Haut-Pas.
Roland nu se putu abţine să nu observe aceasta şi se gândi
că locuitorii castelului, ieşiseră devreme de tot şi că erau, fără
îndoială, în mare fierbere din cauza nunţii.
Cum însă ajunse la marginea colinei pe care este clădit
castelul, văzu un cavaler venind la el. Acesta, era un doctor
bătrân al satului Aulnay pe care Roland îl cunoştea foarte bine,
ca unul ce s-a născut în acele locuri.
„Cum! dumneata eşti, doctore?” zise Roland mergând spre
789
dânsul.
„Bună ziua, domnule Clayet”, răspunse doctorul care avea un
aer foarte grav.
„De unde vii atât de dimineaţă, doctore?”
„De la Haut-Pas.”
„Ai acolo bolnavi?”
Doctorul clătină capul.
„Prea târziu!... Am ajuns prea târziu, zise el. Ducele a murit.”
„Mort! zise Roland, ducele?”
„Da.”
„Ducele de Sallandrera?”
„Fără îndoială”.
„Dar... cum? de ce?”
„De o apoplexie fulgerătoare. Când am ajuns, mai dădea încă
semne de viaţă, însă nu a trecut mult şi a murit.”
Arunci doctorul îi povesti lui Roland tot ceea ce s-a petrecut
în timpul nopţii.
„Închipuieşte-ţi, zise el, că domnul de Sallandrera a încercat
alaltăieri o mare emoţie provocată de peripeţiile unei vânători de
urşi.”
„Am întâlnit un pădurar, zise Roland, un vânător, care mi-a
vorbit. Şi, această emoţie?...”
„A determinat o creştere a tensiunii. Aceasta este prima
cauză care a decis apoplexia ce l-a lovit”.
„Dar, când aceasta?”
„Astă-noapte; probabil pe la ora zece”.
„S-a băgat de seamă numaidecât?”
„Nu, din nenorocire. Ducele nu a putut chema în ajutor.
Astăzi de dimineaţă, numai, când s-a intrat în camera sa...”
„Feciorul lui, desigur!”
„Nu, marchizul.”
„Ce marchiz?” zise Roland, care uitase deja de Rocambole.
„Ei bine! viitorul ginere, cumnatul domnului d’Asmolles,
domnul de Chamery.”
„Ah! aşa e”, zise domnul de Clayet...
„După cât se pare, zise doctorul care se întorsese pe jumătate
în şa şi vorbea cu oarecare plăcere cu Roland, se pare că
domnul de Chamery dormise şi el destul de rău.”
„Ah!... şi de ce?”
„Doamne! zise doctorul, clipind din ochi ca în timpurile
juneţii sale, aceasta se înţelege... marchizul se însura a doua zi;
790
o iubea pe domnişoara Conception; este foarte frumoasă

mititica. În fine, înţelegi. Prin urmare dormise foarte rău; s-a
sculat de dimineaţă şi, natural, cum nu îndrăznea să intre la
logodnica sa, a intrat la socrul său.”
Doctorul găsi că este politicos să surâdă şi adăugă:
„Nu era chiar acelaşi lucru, dar... în fine!”
„Apoi?” întrebă Roland.
„Atunci s-a auzit ducele scoţând un strigăt, chemând... toţi
au alergat şi l-au găsit căzut din pat şi nedând nici un semn de
viaţă... Domnul de Chamery care a servit în marină are ceva
idee de chirurgie şi s-a grăbit să-i dea sânge; un servitor călare
a venit în galop să mă caute. Am ajuns. Operaţia făcută de
marchiz a fost tardivă şi nu a reuşit decât să prelungească cu
câteva ore viaţa ducelui. Ducele a murit în braţele mele.”
„Ce catastrofă!” murmură Roland.
„Oh! zise doctorul, nu cunoşti decât jumătate din ea.”
„Ce spui, doctore?!”
„Zic că nu cunoşti decât jumătate din catastrofă,” repetă
doctorul, care era un soi de nerod şi ţinea mult să o
demonstreze.
„Nu înţeleg nimic.”
„Sunt doi morţi la castel.”
„Cum, doi morţi?...”
„Da, mai întâi ducele.”
„Şi apoi?”
„Şi apoi celălalt, englezul...”
„Care celălalt?”
„Englezul acela orb pe care l-a adus marchizul”.
Roland era departe să se gândească, dragă doctore, la acel
matelot desfigurat căruia i-ai dat îngrijirile dumitale.
― Walter Bright?
― Tocmai. Astfel i-a spus doctorul lui Roland.
― Să vedem, zise Samuel Albot.
Baccarat reluă:
― Doctorul îi povesti lui Roland că, pe când la castel se ocupa
de domnul de Sallandrera, nişte ţărani care se duceau foarte de
dimineaţă la lucru, l-au găsit, la nord, lângă zidul castelului
Haut-Pas, în valea care se numeşte Valea Morţilor, ca o
grămadă fără formă şi sângerândă, care se sfărâmase de stânci.
L-au ridicat şi l-au transportat la castel. Acolo, din nou
emoţii şi spaimă. Se pare că la vederea cadavrului, marchizul a
791
leşinat şi au avut oarecare bătaie de cap până ce şi-a venit în

simţiri.
„Dar, în fine, întrebă Roland, cum s-a întâmplat această
nouă catastrofă?”
„Englezul era orb.”
„Ştiu.”
„Odaia sa dădea pe platforma castelului.”
„Bine, şi?”
„O fi fost incomodat de furtuna de astă-noapte care a fost
foarte violentă pe aici. Desigur că a mers pe dibuite, a întâlnit
parapetul şi şi-a pierdut echilibrul.”
„Parapetul este, aşadar, foarte jos?”
„În adevăr, este jos de tot.”
„Toate acestea, doctore, sunt extraordinare...”
„Ah! scumpul meu domn Roland, zise doctorul, spun purul
adevăr.”
„Te cred, doctore.”
Bătrânul doctor se aşeză bine în şa şi întinse mâna lui
Roland.
„Mă duc, zise el, am lăsat un bolnav în agonie.”
„Trei morţi!” zise Roland surâzând.
Doctorul nu se supără de această glumă, strânse mâna lui
Roland şi dădu o lovitură de pinteni calului care plecă în trap
mic.
Rămas singur în mijlocul drumului, Roland ezită un moment:
să urce până la castel, sau să se întoarcă?
Un minut de gândire i-a fost îndeajuns ca să ia o decizie.
Ce ar fi avut de făcut la Haut-Pas? Să-i invite pe domnul
d’Asmolles şi pe cumnatul său. Să vină la Clayet a doua zi
pentru a vorbi de afaceri?
Momentul, se înţelege de la sine, era rău ales.
Or, evenimentul dublu, care cufundase în tristeţe pe
locuitorii castelului, amâna forţat căsătoria domnişoarei de
Sallandrera cu domnul de Chamery şi ne dădea timp de
gândire...
Roland puse, dar, puşca la umăr şi se înapoie, luând drumul
spre Clayet unde ajunse după o oră.
Aşteptam cu oarecare nerăbdare, însă am fost foarte mirată
văzându-l atât de curând întorcându-se, iar surprinderea mea a
fost cu totul alta, înţelegi bine, după ce-mi povesti tot ceea ce a
văzut şi auzit.
792
Înţelegi, dragă doctore, că istoria lui Roland dădea mult de

gândit. Domnul de Sallandrera murise, prin urmare căsătoria
nu putea să se facă imediat, şi admiţând că domnişoara
Conception, îl iubea pe marchiz până la entuziasm, nu putea să
calce în picioare convenienţele. Trebuia să aştepte cel puţin trei
luni.
„Ei bine, îmi zise Roland, ce voieşti să faci?”
„Nimic”, răspunsei.
„Cum! nimic?”
„Chiar nimic!”
Roland deschise ochii mari. Îi luai mâna şi-i zisei surâzând:
„Dragă prietene, mâine plecăm.”
„Unde mergem?”
„La Paris.”
„Fără să-l vedem pe marchiz?”
„Fără a ne sili să-l vedem.”
„Nu înţeleg,” zise Roland.
„Să vedem, zisei eu; nu cumva omul care a avut de-a face cu
Zampa este chiar marchizul de Chamery?”
„Doamne!” zise Roland.
„Nu se poate să nu aibă nimic comun cumnatul domnului
d’Asmolles şi acel bandit de Rocambole, a cărui istorie ţi-am
povestit-o.”
„Este sigur.”
„Ei bine! prietene, pentru că admiţi aceasta, mai lasă-mă să
presupun că marchizul de Chamery există şi că acela pe care-l
cunoşti este un escroc.”
„Oh! sunt convins, doamnă.”
„Prin urmare, ca să-l descoperi pe cel fals, trebuie mai întâi
să-l cauţi pe cel adevărat.”
„Ai dreptate.”
„Pentru aceasta, ne trebuie timp, chiar toarte mult timp.”
„Dar, avem timpul acesta?”
„Fără îndoială, deoarece căsătoria este amânată cu trei luni.”
„În acest caz, zise Roland, explică-mi şi mie, doamnă, pentru
ce voieşti să-l vezi pe domnul de Chamery?”
„Ca să mă lămuresc dacă este sau nu Rocambole.”
„Aşa-i! Atunci, cum să facem?”
„Nu ştiu încă, însă vom găsi.”
Roland avea la castel un fel de infirm care-i fusese lăsat de
unchiul său. Acest infirm era un biet ţăran şchiop, schilod, care
793
umbla pe la toate serbările din sate unde cânta cu vioara,

pescuia broaşte în timpul săptămânii şi, pe lângă acestea, mai
avea o a treia îndeletnicire: aceea de culegător de ciuperci.
Jean era născut la castel, tot acolo fusese crescut, iar
defunctul cavaler, unchiul lui Roland, îl lua cu sine la
vânătoare. Jean, în timpul sezonului de ciuperci, umbla prin
păduri, umplea sacul său şi se ducea să vândă produsul zilei în
orăşelele din vecinătate şi la castelele vecine.
Ştiam că se duce adesea la Haut-Pas, mai cu seamă de când
vicontele era acolo.
Jean era inteligent; ceva mai mult, ţinea mult la Roland şi
acesta din urmă mă asigurase că era de o discreţie pusă la
încercare.
Aşteptarăm seara, Jean, care-şi petrecuse ziua în păduri se
întoarse la castel, şi Roland, căruia îi încredinţasem planul
meu, îl chemă în camera sa, unde ne închiserăm toţi trei.
„Jean, îi zise domnul de Clayet, e mult timp de când nu ai
fost la Haut-Pas?”
„Trei zile, domnule.”
„Deci nu ştii ce s-a întâmplat acolo?”
„Oh! cum să nu! zise şchiopul. Domnul cel mare, care
cumpărase uzinele, a murit astăzi de dimineaţă...”
„De unde ştii asta?”
„Mi-a spus Nicon, pădurarul domnului d’Asmolles”
„Ei bine! reluă Roland, trebuie să te duci la Haut-Pas.”
„Când?”
„Mâine, cu ciuperci.”
Şchiopul era inteligent şi, cum veşmintele cele bărbăteşti mă
schimbară complet, crezu că poate vorbi liber în faţa mea.
„Poate că domnul voieşte să-mi dea un bilet pentru doamna
şi domnişoara?” zise el făcând cu ochiul.
„Nu, însă îl vei conduce pe domnul.”
Şi Roland mă arătă pe mine. Aceasta păru că-l miră mult.
„Jean, reluă Roland, tu eşti copilul casei, să-mi juri că nu vei
mai pune piciorul la Clayet dacă mă trădezi.”
„Ah! domnule Roland’”, zise şchiopul pe un ton de imputare.
„Bine”, zise Roland, care înţelese, după accentul lui Jean că-i
va fi devotat până la moarte; apoi continuă după un moment de
tăcere:
„Te vei duce mâine de dimineaţă împreună cu acest domn...”
„Am înţeles”, zise Jean.
794
„Veţi străbate pădurea şi veţi merge să vindeţi ciuperci la

Haut-Pas. Vei face astfel ca servitorii castelului să vă ofere
dejunul şi vei sta acolo până ce domnul A... va putea întâlni
persoanele pe care voieşte să le vadă.”
Jean părea că nu înţelesese prea bine. Roland adăugă:
„Domnul va fi îmbrăcat ca un ţăran. Va avea grijă să-şi
înnegrească faţa şi mâinile, ceea ce-l va face să treacă drept un
mic lucrător din Jura. Acum du-te şi te culcă, iar mâine la ora
trei de dimineaţă să fii gata.”
Jean salută şi se retrase.
Capitolul III
După o pauză, contesa reluă:

― Într-adevăr, a doua zi, cu mult înainte de a se lumina eram
în picioare.
În ajun făcusem o mică repetiţie în costumul meu, înainte de
a mă sui în pat şi când Roland intră în camera mea, mă găsi
îmbrăcată.
Schimbarea mea era atât de reuşită încât nu se putu abţine
şi scăpă un strigăt de admiraţie.
Într-adevăr, dragă doctore, devenisem atât de asemănătoare
cu un mic ţăran din Jura, încât a trebuit să mă confesez lui
Roland ca să mă poată recunoaşte.
Îmi înnegrisem părul meu blond şi-l despletisem, având grijă
să-l încurc; aveam figura şi mâinile negre, iar costumul meu se
compunea din pantaloni de lână, uzaţi şi cârpiţi în mai multe
locuri, o pereche de saboţi şi un cordon de pânză albastră. Între
altele, aveam şi un baston, o traistă în spinare şi o pălărie mare
de paie, care-mi ascundea jumătate din figură.
Erau orele trei şi jumătate când Jean şi cu mine ieşirăm din
Clayet.
Roland, cu puşca pe umăr, a vrut să mă conducă până la
jumătatea drumului.
Două ore mai târziu, Jean umpluse cu ciuperci atât desaga
lui cât şi pe a mea; Rolland se întoarse vânând, iar noi urcarăm
panta care ducea la castelul d’Asmolles.
Prima persoană întâlnită în cale a fost un bătrân servitor
născut la d’Asmolles; un fel de intendent la castel; era chiar
acela dintre servitori care cumpăra de obicei, de la şchiop,
795
vânatul şi ciupercile. Se numea tata Antoine.

„Ah! bietul meu băiat, vii într-un moment nepotrivit. Nimeni
nu se mai gândeşte la mâncare în castel.”
Jean îşi luă o mutră prostească şi zise:
„De ce nu mai mănâncă nimeni, domnule Antoine?”
„Pentru că avem o înmormântare astăzi”.
„Cine a murit? întrebă el.”
„Sunt doi, însă nu îngropăm decât pe unul.”
Cum Jean părea din ce în ce mai mirat, tatăl Antoine, căruia
îi plăcea vorba, povesti tot ceea ce Jean ştia deja foarte bine, şi
anume: că domnul de Sallandrera murise de dimineaţa şi că un
biet bătrân orb se aruncase de pe platforma castelului.
„Şi pe care din cei doi îi îngropaţi astăzi?” întrebă Jean
„Pe orb.”
„Şi celălalt?”
„Oh! pe celălalt trebuie să-l transport în ţara sa, în Spania.
Doctorul d’Aulnay a venit ieri seara, l-a îmbălsămat şi mâine,
ducesa şi fiica sa pleacă cu poşta luând şi rămăşiţele ducelui.
Domnul viconte le va însoţi.”
Jean mă privi cu coada ochiului, însă rămăsei nepăsătoare.
„Atunci zise şchiopul, nu voieşti să iei ciupercile mele,
domnule Antoine?”
„Ba da, micuţule Jean, răspunse bătrânul. Du-te la bucătărie
şi dă-i-le lui Marion.”
„Este vreun păhăruţ de băut, cu toată înmormântarea?”
întrebă şchiopul.
„Şi o farfurie de mâncare, adăugă tata Antoine, care nu-mi
dăduse nici o atenţie până atunci; duceţi-vă copiii mei.”
Jean, care cunoştea la perfecţie pe toţi din castel, mă făcu să
străbat curtea în care lăsarăm pe tata Antoine fumându-şi pipa
şi mă conduse drept la bucătărie, unde, cu toată ora matinală,
se găsea deja o mulţime de persoane.
Servitorii castelului, văcarii, rândaşii, strânşi împrejurul
sobei, luau masa de dimineaţă, care se compunea dintr-o supă
de făină neagră, şi discutau pe marginea evenimentului din
ajun.
Toţi îi făcură lui Jean o bună primire.
Mă prezentă drept un văr al său de la munte şi avui şi eu o
parte din oribila supă, pe care mă prefăceam că o mănânc cu
mare poftă.
De altfel, luasem aerul prost şi timid al unui băiat tânăr care
796
nu a ieşit niciodată în lume şi nu îndrăzneşte să deschidă gura.

Cu toate acestea ascultam şi observam atât de bine încât,
după o oră, ştiam perfect tot ce se întâmplase şi se întâmpla în
castel.
Ducesa de Sallandrera şi fiica sa erau disperate; rămaseră
închise toată ziua în apartamentul lor şi au fost auzite
plângând.
Vicontesa d’Asmolles era cu ele.
Cât despre marchiz, aflai, fără să pun nici cea mai mică
întrebare, că este într-o stare de speriat. Această dublă moarte
părea că l-a atins pe el însuşi. Se plimba prin castel ca un
nebun, cu ochii rătăciţi, fruntea palidă, tăcut şi întunecat.
În fine, ultima informaţie ce-o culesei era, desigur, cea mai
preţioasă pentru mine. Îl îngropau pe orb la ora opt de
dimineaţă şi, după obiceiul din Franche-Comté, îl transportau
la cimitirul satului într-un coşciug deschis şi cu faţa
descoperită.
De altfel, era îmbrăcat şi expus în camera sa, unde toată
lumea putea să-l vadă şi să-l stropească cu apă sfinţită.
Jean, cu care avusesem ocazia să schimb o privire complice,
întrebă atunci pe unul din servitori:
„Îl putem vedea pe mort?”
„Da, răspunse Marion bucătăreasa, dar nu te sfătuiesc!
„Şi de ce nu, Marion?”
„Pentru că o să-ţi fie frică.”
„N-am frică de morţi.”
„De alţii se poate, nu însă şi de acesta.”
„Este atât de urât?”
„Oh! Da.”
„Pe lângă asta, adăugă un servitor, este făcut bucăţi.”
„Într-adevăr, bietul om a făcut o săritură grozavă.”
„Numai figura a rămas aceeaşi. A căzut pe spate”, zise un al
treilea servitor.
„Era atât de îngrozitor, încă de pe când trăia, încât s-ar fi
putut zice că are figura arsă.”
Cuvintele acestea din urmă mă făcură să tresar.
„Asta nu face nimic, reluă Jean, vreau să-l văd: vii, vere?”
Mă sculai fără să zic un cuvânt.
„Poftă bună, ne strigă Marion, cu un ton ironic; eu nu vă voi
conduce niciodată acolo.”
„Oh! zise Jean, ştiu unde este camera cea galbenă, la al
797
doilea etaj, pe platformă. Cunosc bine castelul.”

Părăsirăm bucătăria şi Jean mă conduse la camera pe care
orbul o ocupa din vremea când trăia şi în care-l transportaseră
mort, după ce a fost găsit în fundul râpei.
Un băiat din seminar, fiul unui ţăran din împrejurimi,
petrecuse noaptea lângă cadavru.
Mă oprii în prag puţin emoţionată.
Cadavrul însângerat era acoperit cu legături ca o momâie,
apoi îmbrăcat, fusese pus în pat cu mâinile pe piept.
Două lumânări de ceară ardeau alături, pe o masă.
Lângă mort era un vas cu apă sfinţită.
Seminaristul citea îngenuncheat, rugăciunea morţilor.
Jean se apropie cel dintâi, în vârful picioarelor, cu pălăria în
mâna, aruncă apă sfinţită peste cadavru, îl privi şi se retrase cu
groază, atât era de urât obrazul lui la vedere.
Eram în spatele lui Jean, ochii mi se fixară pe mort şi
deodată, obrazul rănit, îngrozitor la vedere, îmi apăru ca o
amintire.
Îl recunoscui pe sir Williams.
*
* *
Seminaristul nu ridicase ochii încă. În ceea ce-l priveşte pe

Jean, nu observase tresărirea mea, căci mă aflam în spatele
său.
Îl luai de braţ şi-l târâi afară din camera mortului.
Schimbarăm repede câteva vorbe pe coridorul alăturat.
„Înmormântarea se va face la ora opt?” întrebai eu.
„Da, aşa ne-a spus tata Antoine.”
„Vreau să fiu şi eu de faţă.”
„Cum doriţi”, zise Jean, deşi nu înţelegea deloc pentru ce
venisem la castel.
Eu însă îmi făcusem socoteala că marchizul de Chamery nu
putea să lipsească de la înmormântarea acestui om, căruia, fără
îndoială, îi datora mult.
Într-adevăr, calculul meu nu a fost greşit. La ora opt fix, sosi
preotul îmbrăcat în odăjdii şi însoţit de dascăl. Corpul fu pus în
coşciug, după care, patru servitori ai castelului îl ridicară, iar
un al cincilea luă capacul care nu trebuia bătut deasupra decât
la cimitir.
798
Pe când cortegiul era gata să iasă din curte, apărură doi

oameni: vicontele d’Asmolles şi marchizul de Chamery.
Ambii luară loc în urma cortegiului trecând prin faţa mea.
Mă ascunsesem într-un grup de ţărani, deşi eram atât de
bine deghizată, încât cu greu ar fi recunoscut cineva pe contesa
Artoff. În acel mic ţăran cu pantofi de lemn, cu mâinile negre
care aruncă o privire atât de arzătoare asupra marchizului.
După cum în mort l-am recunoscut pe sir Williams, în acel
tânăr palid, al cărui obraz cu totul schimbat fu pentru mine o
nouă descoperire, îl recunoscui pe Rocambole, sufletul
blestemat al celui mort şi în acelaşi timp am ghicit în ce mod a
murit sir Williams. El a fost desigur asasinat de către elevul său
în ultimul moment. La ora izbânzii a crezut prudent să se scape
de el.
*
* *
Cortegiul plecă spre biserica din sat, şi pe la jumătatea

drumului îi făcui semn lui Jean, ne ascunserăm după o stâncă,
apoi o luarăm pe drumul prin pădure.
Ştiam acum tot ceea ce voiam şi de aceea mă întorceam la
Clayet.
„Ei, ce spuneţi?” întrebă Roland alergând înaintea mea.
„El este”, răspunsei.
„Rocambole?”
„Da.”
„Eşti sigură de asta?”
„Nu mă îndoiesc nici un moment.”
„Ce vom face acum?” zise el.
„Dumneata, nimic.”
„Ce vrei să zici?”
„Prietene, să-mi dai cuvântul dumitale că vei rămâne aici şi
că nu te vei întoarce la Paris, decât atunci când îţi voi da eu
voie.”
„Dar...”
„Lasă-mă pe mine să fac totul. Voiesc mai întâi să aflu ce a
devenit adevăratul marchiz de Chamery.”
„Dumneata vei pleca, deci, doamnă?”
„Chiar în astă seară”, îi răspunsei.
Chiar în seara aceea, mă suii în trăsura de poştă şi plecai la
799
Paris.
Capitolul IV
Amănuntele în care intra Baccarat în timpul povestirii sale îl

interesau şi îl emoţionau pe doctor, încât nu se putu abţine să
nu strige:
― Mulţumită lui Dumnezeu şi prevederii dumitale, doamnă,
vom fi scăpaţi de acest om, de acest îndrăzneţ hoţ care de mult
abuzează de buna credinţă a celor ce-l înconjoară.
― Răbdare doctore, reluă Baccarat; aşteaptă sfârşitul
povestirii mele, pentru că, înţelegi bine, nu era destul ca eu
singură să-l recunosc pe Rocambole pentru a-l putea demasca.
Un om de felul acestui bandit nu se substituie unei alte
persoane, nu intră într-o familie, nu se face primit de lumea din
Paris, fără să-şi ia toate precauţiile şi fără a face să dispară
orice urmă a trecutului său adevărat. Desigur, pentru ca
Rocambole să devină marchiz de Chamery, a trebuit să-şi
procure hârtii, paşapoarte, într-un cuvânt, un dosar întreg şi
pentru aceasta sau a asasinat, sau, cel puţin, l-a furat pe acel
al cărui nume l-a adoptat.
Cum am ajuns la Paris, am dat fuga la domnul de Kergaz.
Contele, căruia îi spusei tot ceea ce ştiam şi tot ce văzusem,
el, care era încredinţat că sir Williams murise în Oceania, a fost
surprins peste măsură, auzind de tragicul sfârşit ce l-a avut sir
Williams într-o vale din Franche-Comté.
Cerându-i domnului de Kergaz un sfat, îmi zise:
„Dragă contesă, Providenţa a avut grijă ca ducele de
Sallandrera să moară chiar în ziua când fiica sa trebuia să
devină soţia unui mizerabil, pe care trebuia să-l strângem de
gât când era în mâinile noastre şi pe care am avut neprevederea
de a-l lăsa să trăiască. Dacă Dumnezeu a permis această
nenorocire, a fost ea să împiedice o alta şi mai mare.”
„Sunt şi eu de aceeaşi părere, domnule conte.”
„Or, reluă domnul de Kergaz, nu trebuie să ne ascundem un
lucru, doamnă: admiţând că-l putem demasca pe Rocambole, ar
fi să aruncăm un înspăimântător scandal în mijlocul lumii mari,
să probăm unei tinere fete oneste că a iubit un asasin, unei
femei virtuoase, ca doamna d’Asmolles, că a dat titlul de frate
unui om ce merita ocna şi să facem să roşească un mare număr
800
de oameni care au primit în casa lor un mizerabil şi i-au strâns

mâna.”
„În fine, domnule conte, strigai eu, nu-l putem lăsa
nepedepsit pe acest mizerabil care poartă numele de Chamery!”
„Fără îndoială, însă, înainte de a lua o decizie hotărâtoare,
trebuie să aflăm ce a devenit acel căruia Rocambole i-a furat
numele.”
Domnul de Kergaz avea dreptate şi cercetările noastre
începură numaidecât, cu mare prudenţă şi învăluite de un
mister de nepătruns.
Ca să dăm de urmele marchizului de Chamery, trebuia mai
întâi să aflăm cum a venit Rocambole la Paris.
După patruzeci şi opt de ore de la începerea cercetărilor
noastre, aflarăm că pretinsul marchiz de Chamery ajunsese în
ziua morţii mamei sale; se bătuse în duel a doua zi cu baronul
de Chameroy şi că, în fine, zicea că este singurul călător rămas
în viaţă de pe vasul „la Mouette”, care a naufragiat în apropierea
coastelor Olandei, acum optsprezece luni.
Când am căpătat aceste informaţii, domnul de Kergaz îmi
zise:
„Este aproape sigur că Rocambole şi marchizul de Chamery
se aflau amândoi pe bordul vasului la Mouette. De altfel este
uşor să verificăm, ştiut fiind că marchizul venea din Indii, că a
trecut prin Londra, că hârtiile pe care le are Rocambole sunt
vizate în Anglia şi că, în fine, trebuie să fie la Londra ofiţeri din
compania de Indii care să-l fi cunoscut fie la Bombay, fie la
Calcutta.”
„Aceasta este cu atât mai probabil, mă grăbii să răspund, cu
cât în fiecare zi sosesc la Londra nave de la companii de Indii.”
„Or, dacă adevăratul marchiz de Chamery, zise domnul de
Kergaz, a fost văzut la Londra, din două una: sau a fost pe
bordul vasului la Mouette, sau a fost asasinat cu câteva ore
înaintea plecării sale. În primul caz, a pierit şi Rocambole a
putut să-i ia uşor hârtiile, în al doilea caz, ar fi posibil să i se
găsească urma la Londra.”
„Vă înţeleg, domnul conte, zisei eu atunci, mă voi duce la
Londra.”
„Adică, răspunse contele, vă voi însoţi şi eu.”
„Dumneavoastră?”
„Plecăm chiar mâine.”
Într-adevăr, a doua zi, luarăm drumul de fier de Nord şi după
801
douăsprezece ore eram la Londra. Prima noastră vizită fu la

Amiralitate.
Un vechi funcţionar de birou îşi amintea perfect că acum vreo
optsprezece luni ar fi văzut nişte hârtii ale marchizului de
Chamery, ofiţer demisionat din marina anglo-indiană.
Un alt ofiţer mai tânăr, care a fost forţat să intre în birou din
cauză că-şi pierduse un braţ, ţinea minte bine că strânsese
mâna marchizului, cu care servise, pe care-l cunoştea foarte
bine şi pe care-l văzuse comandând la bordul unui vas, unde el
însuşi era locotenent.
„Astfel că, domnule, îl întrebă contele, sunteţi sigur că
ofiţerul ce s-a prezentat în birourile amiralităţii, era marchizul
de Chamery?”
„Foarte sigur, răspunse ofiţerul.”
Deschise apoi un mare registru şi ne zise:
„Era în tovărăşia locotenentului Jackson, unul din amicii săi
intimi.”
„Şi locotenentul?”
„În momentul acesta trebuie să fie la Londra. A sosit din
Terra Nova, acum opt zile şi dacă ţineţi să-l vedeţi, îl găsiţi
desigur la hotel de Genes în Belgrave Square.”
Ne luarăm rămas bun de la acei domni şi plecarăm la adresa
indicată. Locotenentul era acolo.
La început se cam miră de chestiunile noastre, însă, cum
domnul de Kergaz îi spuse numele său şi insistă să afle dacă l-a
văzut pe domnul de Chamery acum optsprezece luni, sfârşi prin
a ne spune:
„Chamery a servit cu mine, eram amicul său, l-am condus
singur la bordul vasului care ridica pânzele pentru Franţa.”
„Cunoaşteţi numele navei?”
„Da, La Mouette.”
„Şi l-aţi văzut urcându-se la bord?”
„L-am văzut plecând. Am stat pe mal până în momentul în
care nava a ridicat ancora.”
Aceasta era tot ceea ce voiam să ştim; astfel, era adevăratul
marchiz de Chamery cel care a fost văzut la Londra şi nu
puteam pune la îndoială declaraţia unui onest ofiţer care-l
văzuse suindu-se la bordul vasului La Mouette.
Când îl părăsirăm pe locotenentul Jackson, domnul de
Kergaz îmi zise:
„Acum este sigur că, sau de la bordul vasului La Mouette,
802
sau după naufragiu hârtiile au fost furate. În primul caz,

trebuie neapărat să admitem că şi Rocambole se afla pe vas, pe
când în al doilea caz se poate presupune că el se afla pe coastele
Franţei şi a găsit cadavrul marchizului înecat şi aruncat la
mal.”
„Aceasta este mai greu de crezut.”
„Pentru ce?”
„Pentru că Rocambole nu este omul care să fi plecat în
Franţa fără să fi avut deja un scop determinat.”
„Ai dreptate” îmi zise contele.
Mai ne rămânea de făcut o ultimă cursă. Ne duserăm la
poliţie şi după căutări stăruitoare, am aflat că un gentlemen a
scos un paşaport pe numele de sir Arthur, chiar în ajunul
plecării vasului La Mouette. Un vechi poliţist ţinuse minte un
semnalment al acelui gentlemen, semnalment care ni-l
aminteşte foarte bine pe Rocambole.
Ne întoarserăm la Le Hâvre. Acolo, domnul de Kergaz luă
informaţii amănunţite despre naufragiul vasului La Mouette.
„Nici un călător nu a putut să scape, altfel se spunea acolo.
Totuşi, adăugă un pilot de coastă, oamenii de la Etrelat pretind
că, a doua zi după naufragiu, un tânăr, care avea aerul unui
marinar, a ajuns la mal înot.”
De la Le Hâvre ne-am dus la Etrelat.
Aceste furtuni sunt foarte dese pe coasta normandă, însă
naufragiul vasului La Mouette nu se uitase şi cei pe care-i
întrebarăm îşi aminteau foarte bine de acest vas. Aproape toţi
morţii fuseseră aruncaţi la mal.
Pe lângă alte informaţii mai culeserăm totodată una care
pentru noi a fost de o mare importanţă. Era la Etrelat o familie
de pescari cunoscută bine pentru curajul şi îndrăzneala ei. Se
numeau Vatinel. Tatăl Vatinel, căruia i se adresă, domnul de
Kergaz, ne spuse:
„Oh! eu ştiu multe relativ la naufragiul vasului La Mouette,
am pescuit peste douăzeci de cadavre.”
„Şi nimeni nu a scăpat?”
„Nimeni, în afară de un tânăr; însă acela nu prea avea
mâncărime la limbă. Nu ne-a spus nici numele său şi s-a
mulţumit să cumpere o bluză şi o pereche de pantofi.”
„Şi unde s-a dus?”
„La Le Hâvre, cu trăsura lui Blanquet. Mi se pare că a
petrecut noaptea pe o insulă, la trei leghe de mal, înspre Saint-
803
Juin. Ah! pe urmă mai era încă unul, un om tânăr, însă acela
nu a atins pământul.”
„Ce vrei să zici?” întrebai puţin mirată.
„Ah! iacă, este o mică istorioară aceasta.”
„Să vedem.”
„Trei zile după scufundarea vasului La Mouette, ne întorceam
de la Le Hâvre, fiul meu Tony şi eu, în barca noastră cea mare.
Pluteam aproape de largul mării, când am întâlnit un vas sub
pavilion suedez, care părea să fie să fie încărcat cu lemne de la
nord. Făcuserăm o treabă bună la pescuit şi, cum marea era
destul de liniştită, puturăm să ajungem vasul. Tony se sui la
bord ca să vândă căpitanului peştele ce-l pescuisem. Nu ştiu
dacă căpitanul era sau nu suedez, însă vorbea franţuzeşte ca
dumneata şi ca mine. Avea aerul însă mai mult al unui vechi
negustor, de lemne de abanos, încărcat cu lemne de la nord.
«A fost un naufragiu astăzi în apropiere de coaste?» îl întrebă
el pe Tony.
«Da, căpitane, un vas, La Mouette s-a pierdut.»
«Când?»
«Sunt exact trei zile.»
«În ce loc?»
«Acolo, spre stâncile acelea.»
«S-au pierdut şi oamenii şi nava?»
«Mi-e frică să nu fie chiar aşa.»
«Nimeni nu a scăpat?»
«Un tânăr numai, care a ajuns înot.»
«Ei bine! zise căpitanul lui Tony, mi se pare că sunt doi în loc
de unul.»
«Cum aşa?»
El coborî cu Tony într-o cabină şi-i arătă pe un tânăr de vreo
douăzeci şi şapte până la douăzeci şi opt de ani, care avea ochii
închişi şi părea că doarme. Lângă dânsul se afla chirurgul de la
bord.
«Cum merge? îl întrebă căpitanul.»
«Cred că-l vom scăpa, răspunse doctorul, dar va trebui mult
timp şi mi-e frică să nu se fi idiotizat.»
„Căpitanul ne povesti atunci, mie şi lui Tony, căci mă
urcasem şi eu la bord, că tânărul pe care-l priveam şi care nu
avea drept îmbrăcăminte decât un pantalon de pânză şi o
cămaşă cu dungi albastre şi albe, cum poartă americanii, a fost
găsit două ore mai devreme, într-o scobitură pe o insulă, de
804
către trei oameni din echipaj veniţi să culeagă melci şi capace

de scoici colorate.”
«Iacă, zise Tony, desigur pe insula unde celălalt a petrecut
noaptea.»
Ei bine, adăugă căpitanul, acela zăcea de trei zile şi probabil
că a căzut în gaura aceea în timpul nopţii. Când l-au găsit era
aproape mort. Dacă-l voi scăpa am să-l fac matelot, mai cu
seamă că nu am destui pe bord.”
„Nava suedeză, îl întrerupse domnul de Kergaz pe tatăl
Vatinel, şi-a urmat drumul?”
„Da, domnule.”
„A luat cu sine şi pe tânărul acela?”
„Fără îndoială.”
„Îţi aminteşti numele navei?”
„Se numea «Invincibilul».”
„Plutea sub pavilion suedez?”
„Da.”
Contele se lovi peste frunte.
„Acest nume, scumpă contesă, îmi aminteşte că am citit,
acum şase luni, într-un jurnal spaniol, despre faptul că un vas
sub pavilion suedez a fost prins în apropierea coastelor Guineei
de o fregată spaniolă. Această navă se deda la furturi, iar
echipajul ei alcătuit din marinari de toate naţiile a fost trimis
înaintea unui consiliu de război. Căpitanul şi unsprezece
oameni din echipajul său au fost condamnaţi la câte şase ani de
ocnă.”
Spunându-mi aceasta, contele dădu două piese de câte
douăzeci de franci lui Vatinel tatăl, apoi, părăsind coasta mării,
adăugă:
„Acum, doamnă, cred că suntem pe urmele adevăratului
marchiz de Chamery”.
*
* *
Istoria povestită de contesa Artoff doctorului Samuel Albot a

trebuit să o expunem aici pentru a putea înţelege cele ce vor
urma. Noi însă nu vom merge mai departe, ci ne vom mulţumi
să spunem că, a doua zi doctorul şi contesa părăseau Parisul
pentru a întreprinde o călătorie misterioasă, al cărei scop şi
obiect o să-l cunoaştem numaidecât.
805
Pentru moment vom lasă acţiunea noastră să-şi ia cursul

obişnuit, mărginindu-ne a ne reîntoarce cu câteva zile în urmă
în Spania, unde îi găsim pe cei mai mulţi dintre eroii acestei
lungi istorii.
Capitolul V
Ziua începuse să se arate, prima lumină a aurorei reflecta o

urmă roşiatică pe coama munţilor îndepărtaţi. Marea calmă şi
tăcută avea încă culoarea cenuşie, ca aceea a cerului de
dimineaţă, unde se stinseseră ultimele stele.
Între munţii care păreau că închid orizontul în depărtare şi
marea cate legăna ici şi colo câteva pânze ale bărcilor de
pescari, un oraş alb, cu învelitoarele de olane în formă maură,
dormea încă.
Era Cádiz... Cádiz portul Andaluzei, ţara portocalilor şi a
lămâilor, oraşul care încă păstrează suvenirul acelui rege maur
care s-a depărtat de hotare vărsând lacrimi amare şi privind în
ceaţă acest pământ al Spaniei pe care-l părăsea pentru
totdeauna.
Câţiva oameni din popor, rari trecători, populau singuri
uliţele la această oră atât de matinală.
Ici şi colo se ridica, din când în când, câte o perdea, lăsând
să apară în cadrul ferestrei capul vreunei tinere fete, apoi
perdeaua cădea din nou.
Mica poartă a hotelului Andaluzei se deschise şi lăsă să
treacă un bărbat şi o femeie; o femeie tânără şi frumoasă, cu
figura puţin palidă, privirea serioasă, aproape melancolică: un
bărbat de aproape treizeci şi doi de ani, înalt, brun, cu un aer
distins şi îmbrăcat într-un elegant costum de drum, care denota
croiala pariziană.
Tânăra femeie se înveli într-un mare şal gri şi, luând braţul
însoţitorului său, se sprijini de el cu o mare încredere.
― Scumpă Hermine, zise tânărul, cred că ai să vezi unul din
cele mai frumoase lucruri care sunt în lume, răsăritul soarelui
pe mare.
― L-am mai văzut, prietene, în timpul drumului de la Le
Hâvre la Plymouth, drum pe care l-am făcut anul trecut.
Fernand Rocher, pentru că el era, începu să surâdă.
― Biata mea Hermine, zise el. Oceanul seamănă cu
806
Mediterana ca un stras cu un diamant, iar cerul de la Nord cu

cel de la Sud, ca un bec de electricitate slab, cu soarele însuşi.
Tânăra pereche coborî spre port discutând.
Fernand Rocher, revenise pentru totdeauna la soţia lui, şi
aceasta, în urma catastrofei care făcuse ca, patru ani mai
înainte, Jenny, cea blondă să-şi piardă mintea; Fernand, deci,
făcea cu Hermine o călătorie în Spania şi ajunsese de la
Granada la Cádiz, seara.
― Ştii, scumpa mea soţie, zicea el mergând spre port,
comandantul maritim al oraşului este căpitanul Pedro C..., văr
primar cu generalul C... la care dansezi adesea iarna la Paris.
― Ştiu asta, Fernand.
― Or, ieri seară, pe când îţi aranjai îmbrăcămintea de drum,
i-am trimis scrisoarea de recomandare pe care mi-a dat-o
generalul pentru el, în ajunul plecării noastre.
― Şi ţi-a răspuns?
― Un bilet pe care am vrut să ţi-l citesc ieri seară, căci
doream să-ţi fac o surpriză.
Hermine aruncă o privire dulce bărbatului ei.
― Eşti bun ca întotdeauna! zise ea.
― Te-am sculat foarte de dimineaţă astăzi, continuă Fernand
cu un ton de dulce intimitate, zicându-ţi că vom vedea răsăritul
soarelui.
― Ei bine, şi nu este adevărat?
― Ba da, dar ai uitat să mă întrebi, ce mijloc de transport
vom întrebuinţa.
― Fără îndoială că o barcă de pescari.
― Nicidecum.
― Atunci, ce anume?
― Vasul căpitanului portului, dacă-ţi place aceasta.
― Ah! exclamă Hermine, căpitanul Pedro C. pare a fi de o
galanterie cu totul castiliană.
― Un vas construit de ocnaşi, urmă Fernand şi comandat de
însuşi căpitanul.
Vorba aceasta de ocnaş, o făcu pe doamna Rocher să simtă o
uşoară înfiorare.
― Linişteşte-te, copilă ce eşti, îi zise Fernand surâzând.
Ocnaşii pe care căpitanul îi face marinari sunt supuşi şi
îmblânziţi şi dacă vei lăsa să-ţi cadă câteva piese albe în
bonetele lor de lână, te vor numi excelenţă şi vor bea în
sănătatea ta.
807
Cum Fernand tocmai termină de spus acestea, mica stradă

ce coborâse până atunci în linie dreaptă, făcea o cotitură şi
imediat se aflară în port.
― Iată! zise Hermine, arătând spre stânga cu mânerul
umbrelei, acolo este vasul?
În adevăr la aproape o sută metri de dânşii, cei doi soţi
văzură o barcă mare cu pânzele înfăşurate. Steagul spaniol
fâlfâia la cârmă.
Doisprezece ocnaşi şi patru soldaţi de marină formau
echipajul.
Un ofiţer deja bătrân, înfăşurat într-o manta şi al cărui grad
de căpitan de fregată nu se putea distinge decât după galonul
de aur ce-l avea la şapcă, stătea în picioare, rezemat de o mică
scară de la tribord. Era căpitanul Pedro C.
El salută cel dintâi frumoasa pereche şi strânse mâna lui
Fernand, care o luase pe soţia lui în braţe şi o urca la bord cu
uşurinţa unui om tânăr plin de vigoare.
După câteva minute şi după ce se schimbară primele politeţi
între căpitan şi cei doi turişti parizieni, „Nativite”, astfel se
numea barca, ridică ancora şi ieşi din port.
Atunci comandantul se întoarse către unul din ocnaşi şi-i
zise:
― Comandă manevra, marchize.
Ocnaşul căruia i se adresă căpitanul şi care răspunse printr-
un salut tăcut, era un tânăr înalt şi frumos, cu ochii albaştri,
părul blond, obrazul palid şi o fizionomie resemnată plină de o
profundă tristeţe.
Figura lui distinsă contrasta colosal cu cele ale
companionilor săi, care erau sălbatice şi lacome.
― Are noroc marchizul, zise un ocnaş cu glasul pe jumătate,
pe când acel ce, desigur, în bătaie de joc, era numit marchiz,
luă comanda şi ordonă manevra cu o voce limpede şi scurtă,
parcă obişnuită să poruncească.
― Într-adevăr că are şansă, murmură un altul; să vedeţi că în
câteva zile o să aibă galonul şi tresa de ofiţer!
― Taci din gură! Arogantule! zise un alt ocnaş împingând cu
cotul pe cel ce vorbise, ţi-e necaz pe marchiz, pentru că eşti
gelos, şi cu toate acestea este un băiat foarte bun.
Ocnaşul cel dintâi mai mormăi câteva cuvinte de neînţeles,
ridică din umeri şi tăcu.
Această conversaţie avu loc în limba spaniolă, însă Fernand,
808
care cunoştea foarte bine această limbă, nu scăpă nici un

cuvânt, pe când soţia lui vorbea, alături, cu comandantul.
Titlul de marchiz ce i se dădea acelui ocnaş îl intrigă foarte
mult, şi el se apropie de căpitan şi de Hermine.
Printr-o coincidenţă curioasă, şi cu toate că Hermine nu ştia
limba spaniolă şi prin urmare nu înţelesese discuţia dintre cei
doi ocnaşi, doamna Rocher întrebă tocmai pe căpitan despre
acel tânăr atât de frumos şi trist şi care părea atât de puţin
făcut să poarte un lanţ de fier la glezne şi o uniformă infamantă.
― Cum se face, domnule, zise ea, că acest tânăr este printre
ocnaşi? Are aerul atât de blând, atât de trist şi atât de distins;
ce crimă a comis el, Doamne?
― Tocmai aceasta mă întrebam şi eu, zise Fernand care
interveni în conversaţie.
― Ah! iată ceea ce m-am întrebat şi eu la început ca şi
dumneavoastră, doamna mea.
― Într-adevăr?
― Când am luat comanda portului, acum o lună, acest băiat
era condamnat la cinci ani de lanţuri.
― Pentru ce?
― Pentru că a fost prins făcând hoţii pe o corabie de comerţ
care purta pavilion suedez. El era ajutorul comandantului.
Când nava a fost prinsă, erau două sute de negri închişi într-
însa. Echipajul a fost judecat şi condamnat de către un consiliu
de război.
― Cum?! făcu tânăra femeie cu o mişcare de dezgust, acest
om este vânător de negri?
― Da, doamnă.
― Din ce ţară este?
― El zice că este francez, însă am convingerile mele pentru a
crede că este englez.
― Ah! zise Fernand.
― Cu aerul său foarte blând, figura tristă, maniere distinse,
urmă căpitanul, acest ştrengar este un şiret de prima clasă.
Fernand şi soţia lui priviră cu multă curiozitate pe căpitan.
― Caraghiosul, urmă acesta din urmă, voia să mă convingă
de nişte lucruri foarte curioase.
― Într-adevăr, căpitane?
― Aşa cum vă spun! şi căpitanul chemând pe Fernand şi
soţia lui la pupa, unde pânzele erau umflate de vânt, urmă:
închipuiţi-vă, doamnă, că ocnaşii, tovarăşii săi de lanţuri, nu-l
809
numesc decât marchizul!

― Şi este marchiz cu adevărat?
― A vrut să mă facă să-l cred. Dar, adăugă, istoria este foarte
hazlie, şi vreau să v-o povestesc.
Capitolul VI
― A doua zi după intrarea lui în ocnă, marchizul, să-i lăsăm

acest nume, îmi ceru favoarea unei audienţe. I-am acordat-o şi
am fost foarte surprins, ca şi dumneavoastră, de aerul său
distins şi buna cuviinţă.
„Căpitane, îmi zise el, mă numesc Albert-Honoré de Chamery
şi sunt ofiţer demisionat din marina anglo-indiană”. Şi cum îmi
scăpă un strigăt de mirare, el adăugă:
„Sunt născut la Paris. Am părăsit familia de la zece ani şi de
atunci nu am mai revăzut-o. Acum un an, am debarcat la
Londra. Veneam să-mi dau demisia, şi să mă întorc în Franţa,
fiind chemat printr-o scrisoare de către mama mea. M-am
îmbarcat pe o navă de comerţ care pleca spre Le Hâvre.
O dată în mare, am fost surprinşi de o furtună, nava s-a
sfărâmat de un bloc de stânci, iar eu am scăpat înot. După ce
am luptat contra morţii, în tovărăşia unui tânăr englez, am
izbutit să mă agăţ de un stei pe ţărmul unei insule, scăpând şi
pe tânărul englez, pe care-l scosei la mal leşinat.
Noaptea era întunecoasă. Muream de sete.
Voiam să caut câteva picături de apă, ce s-ar fi putut strânge
din ploaie prin crăpăturile vreunei stânci să cercetez insula.
Deodată picioarele îmi alunecară şi căzui în fundul unei cavităţi
de unde mi-a fost imposibil să mai ies. În timpul zilei am
reînnoit încercările mele, însă tot fără succes. Atunci începui să
strig ajutor. Am chemat multă vreme, cu speranţa că însoţitorul
meu poate s-a deşteptat din leşin şi mă caută.
Nu mă înşelam. După două ceasuri îl văzui apărând la
deschiderea acelei cavităţi unde eram îngropat de viu. I-am
povestit întâmplarea mea şi i-am spus locul unde am lăsat
pistoalele, centura şi sacul de fier alb în care erau închise
hârtiile mele. S-a dus să caute centura, care putea să-mi
servească, să ies din acea groapă, însă nu-l mai văzui. Foamea
şi setea mă chinuiau îngrozitor. Sfârşii prin a leşina. Din acest
moment nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Când mi-am revenit în
810
simţiri, eram culcat, pe o navă, şi înconjurat de figuri

necunoscute.
La întrebările mele mi se răspunse că am fost găsit într-o
gaură de stâncă, pe jumătate mort, că am avut nişte friguri
teribile şi un delir de mai multe zile; că mă găsesc în plină mare
pe drumul spre Senegal şi, deoarece lipsesc marinari pe bord,
voi fi angajat ca matelot. Am aflat, că acea navă era un vas care
făcea comerţ cu negri. Am fost silit să servesc sub ameninţarea
cu moartea. Apoi, cum eram marinar şi-mi cunoşteam perfect
meseria, căpitanul mă avansă ca ajutor şi-a trebuit să mă
supun. Iată dar cum marchizul de Chamery, se găseşte înaintea
dumneavoastră sub uniforma de ocnaş.”
Povestea acestui om, urmă căpitanul Pedro C. avea un accent
atât de sincer şi credibil, încât mă lăsai înşelat.
„Am încercat să spun toate acestea la consiliul de război, a
continuat ocnaşul, dar n-au voit să mă asculte; însă dumneata
căpitane mă asculţi, nu-i aşa? Vei scrie la Londra şi la Paris?
„Voi scrie, i-am răspuns eu”.
― Şi ai scris cu adevărat? întrebă Fernand Rocher.
― Desigur.
― Şi povestea acestui om era adevărată?
― Dimpotrivă, neadevărată.
― Adevăratul marchiz de Chamery, există, este la Paris.
Trebuia să se căsătorească acum două luni cu fiica
compatriotului nostru, domnul de Sallandrera.
― Toate acestea îmi par foarte curioase! murmură Fernand.
― Oh! urmă căpitanul râzând, ştrengarii aceştia sunt foarte
şireţi. O fi crezut că poate să se scape uşor de trecutul său.
Pe când căpitanul vorbea, Hermine îl privea pe tânărul ocnaş
cu mare atenţie.
„Este curios, gândea ea, are aerul unui adevărat marchiz”.
Aplecându-se la urechea bărbatului său, îi zise foarte încet:
― Fernand vrei cu adevărat să-mi faci o mare plăcere?
― Vorbeşte, copila mea.
― Cere voie căpitanului să vorbim cu acest om după ce vom
debarca.
― Ar fi o nebunie.
― Cine ştie? murmură Hermine. Mi se pare ca figura aceasta
este prea nobilă, prea distinsă ca să fie aceea a unui hoţ.
― Fie, răspunse Fernand, voi face ceea ce doreşti.
În acest moment soarele se arăta la orizont şi aluneca de pe
811
coama munţilor spre mare. Măreţia acestei privelişti îi făcu pe

cei doi soţi să-l uite deocamdată pe ocnaş.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Într-o dimineaţă, contele Armand de Kergaz era acasă şi
deschidea corespondenţa destul de voluminoasă.
O scrisoare purtând marca spaniolă îi atrase atenţia.
O deschise, se uită mai întâi la semnătură şi citi numele lui
Fernand Rocher.
„Ce vrea oare să-mi spună?” îşi zise el observând cele patru
pagini ale scrisorii acoperite cu o scriere măruntă şi deasă.
El citi:
„Scumpul meu conte,

Dacă nu am fi trecut împreună prin atâtea situaţii dramatice,
dacă nu am fi fost împreună, dumneavoastră fi cu mine, eroii
atâtor întâmplări extraordinare, împrumutate parcă din viaţa de
romane, nu v-aş fi scris. Ceea ce am să vă spun, scumpul meu
conte, o să vi se pară destul de straniu şi aproape de necrezut.
Ascultaţi:
Văzut-aţi la Paris trecând la Bois, în echipajul său, şi, în lume,
dând braţul unei femei, pe un tânăr care era la modă iarna
trecută?
„Da, fără îndoială” o să-mi răspundeţi.
Acest tânăr a fost eroul unor aventuri extraordinare. A fost
marinar în serviciul companiilor din India; l-a rănit grav în duel,
chiar a doua zi după sosirea la Paris, pe baronul Chameroy, este
cumnatul unui gentilom perfect, vicontele d’Asmolles.
Acest tânăr bărbat poartă numele de Albert-Frédéric-Honoré
de Chamery.
Mi l-a arătat cineva acum şase luni la cursele de la Chantilly,
în ajunul plecării mele în Spania.
Doamna Rocher l-a zărit ca şi mine.
Ei bine, scumpul meu conte, închipuiţi-vă că am găsit la Cádiz
un om care, de asemenea, se numeşte, sau cel puţin pretinde că
se numeşte, marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery. Acest
nou marchiz a fost, de asemenea în India, pretinde că este fiul
defunctului colonel de Chamery, fratele domnişoarei Blanche de
Chamery, care a luat în căsătorie pe vicontele d’Asmolles acum
un an. În toate afirmaţiile sale adăugă atâtea amănunte şi un
accent atât de credibil, încât face să pătrundă convingerea în
812
spiritele cele mai puţin credule.

Or, primul marchiz, acela pe care-l cunoaşteţi, acela pe care l-
am văzut, este la Paris, locuieşte în apartamentul său şi trebuia
să ia în căsătorie pe domnişoara de Sallandrera. Al doilea, din
contra, este aici la Cádiz, şi în ce condiţii? Este ocnaş, are un inel
de fier aplicat la piciorul drept, poartă o vestă roşie şi o bonetă
verde.
Nu începeţi să exclamaţi de mirare, scumpe conte, ascultaţi
încă!”
Aici, scrisoarea domului Fernand Rocher intra în cele mai

mici amănunte ale scenei ce am povestit-o deja şi sfârşea prin
istorisirea căpitanului Pedro C...
Apoi continuă:
„Mărturisesc, scumpe conte că soţia mea crede totul mai cu

seamă după cele ce ne spune căpitanul.
De aceea i-am promis că voi obţine de la căpitan îngăduinţa de
a vorbi cu ocnaşul. Ceea ce am făcut imediat ce ne-am înapoiat la
ţărm.
Căpitanul a început să râdă, dar îi spuse Herminei:
«Dorinţa dumneavoastră, doamnă, este un ordin şi pentru că
ţineţi atât de mult, puteţi să vorbiţi cu marchizul oricând vă face
plăcere.»
Căpitanul era însurat. Furăm rugaţi să prânzim, Hermine şi cu
mine, chiar în acea seară, adică ieri, la palatul guvernământului,
pe care-l locuieşte comandantul portului şi nu furăm puţin
surprinşi când, părăsind sala de mâncare, găsirăm un ocnaş în
salon.
«Bietul meu marchiz, zise căpitanul, am povestit doamnei,
astăzi de dimineaţă istoria ta, care i s-a părut atât de
extraordinară încât doreşte să asculte din propria ta gură.»
Ocnaşul stătea în picioare, cu boneta de lână în mână, capul
puţin înclinat şi într-o atitudine atât de tristă şi de demnă în
acelaşi timp, încât am fost cu toţii foarte mişcaţi.
Ne salută cu o politeţe şi o eleganţă care denota de departe
rasa, apoi zise căpitanului cu un surâs trist, dar fără
amărăciune:
«N-aţi voit să mă credeţi, comandante, însă vă asigur că
doamna şi domnul, care sunt francezi, au să mă creadă.»
Căpitanul Pedro ridică uşor din umeri ca un om care are o
813
convingere ce nu mai poate fi clintită de nimic şi de nimeni, apoi

ne ceru voie să se retragă spre a da nişte ordine şi ne lăsă
singuri pe Hermine, pe mine, pe ocnaş şi pe doamna Pedro C.
Ocnaşul ne povesti atunci tot ceea ce v-am scris deja, scumpul
meu conte, iar vocea şi gestul său aveau un accent atât de veridic
încât furăm foarte mişcaţi.
Cu toate acestea, mă încumetai să-i zic:
«Ştii dumneata, domnule, că la Paris este un marchiz de
Chamery pe care tot oraşul l-a văzut şi îl cunoaşte?»
«Oh! strigă el, aceasta nu este cu putinţă, afară numai dacă...»
Păru că se codeşte.
«Continuă, îi zisei eu.»
«Afară numai dacă nu ar fi...»
«Cine?»
«Acela pe care l-am scăpat. Vai! zise el, acum înţeleg tot; mi-a
furat hârtiile, mi-a luat numele meu.»
«Dar, îl întrerupsei eu, s-a bătut cu mult curaj a doua zi după
moartea mamei sale.»
Aceste cuvinte fură pentru el ca o lovitură de trăsnet.
«Mama sa! Mama! strigă el, a mea, voiţi să ziceţi.»
Aflând de la mine că marchiza de Chamery murise, îl văzurăm
legănându-se şi căzând în genunchi. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi
lacrimi amare curseră printre degetele sale. Atunci, înţelegi,
scumpul meu conte, că în faţa unei dureri mute şi atât de mari,
atât Hermine cât şi eu nu ne mai îndoirăm.
Când căpitanul intră, ne văzu, pe soţia sa, pe Hermine şi chiar
pe mine însumi, ţinând în mâinile noastre pe acele ale
ocnaşului...
În momentul în care vă scriu, căpitanul încă se mai îndoieşte;
totuşi m-a autorizat să vă scriu şi este gata să facă toate
demersurile pentru punerea în libertate a ocnaşului.
Deocamdată, marchizul de Chamery a rămas în serviciul
comandantului şi nu se va mai culca în temniţă. Iată acum pentru
ce vă scriu.
Adevărat sau fals, marchizul de Chamery pe care-l avem aici,
pretinde că familia sa avea în Touraine o moşie care se numeşte
Orangerie.
Or, el îşi aduce aminte că în salonul castelului se află un
portret al lui de copil, la etatea de opt sau nouă ani. În acest
portret este reprezentat în costum de scoţian. Pe cap are o
pălărioară comică cu o pană de păun, o eşarfă vărgată cu alb şi
814
albastru, înfăşurata pe după umeri, şi pulpele goale de la

genunchi în jos.
Să nu credeţi nefolositoare aceste amănunte. Veţi vedea că au
o importanţă destul de mare. Marchizul ne-a arătat pulpa stângă:
este însemnată cu o mare pată roşie, asemănătoare cu o pată de
vin şi el pretinde că pata aceasta a fost exact reprodusă de
pictor.
Înţelegeţi, dar, scumpe conte, că dacă acest fapt este
adevărat, nu mai putem avea nici o îndoială; adevăratul marchiz
de Chamery este cel pe care-l ştim, aici, iar celălalt, pe care cu
toţii l-am văzut la Paris, nu este decât un escroc.
Vă scriu dar, scumpul meu conte, să vă însărcinaţi cu dificila
misiune de a constata existenţa acestui portret; dar înainte de a
lua vreo decizie, vreau să vă consult în legătură cu ceea ce
trebuie să facem pentru protejatul Herminei.
O prietenească strângere de mână,
Fernand Rocher”
În momentul când termina de citit această scrisoare, feciorul

deschise uşa şi anunţă:
― Doamna contesă Artoff.
Armand se sculă şi dădu fuga înaintea ei.
― Am găsit!... scumpă contesă, zise el, am găsit!
― Ce ai găsit conte?
― Pe când scriam în Spania ca să cer desluşiri asupra navei
pe bordul căreia pierdusem urmele marchizului de Chamery...
― Ei bine?
― Ei bine! Mie mi se scria din Spania.
― Cine-ţi scria?
― Fernand.
Baccarat tresări.
― Şi... Fernand?...
― Fernand l-a găsit pe marchiz.
― Pe marchizul de Chamery, adevăratul?
― Adevăratul marchiz, contesă, şi domnul de Kergaz întinse
contesei scrisoarea.
Aceasta o citi cu mare atenţie, manifestând, în mai multe
rânduri o mare surpriză.
― Ei bine! contesă? zise Armand pe un ton întrebător..
― Domnule conte, răspunse Baccarat, domnişoara de
Sallandrera este în Spania încă, adevăratul marchiz de
815
Chamery este de asemenea în Spania, trebuie dar să mă duc

acolo.
― Dumneata?
― Plec mâine, domnule conte, răspunse Baccarat, care avu o
inspiraţie de moment.
― Singură?
― Nu. Îl iau cu mine pe Samuel Albot, doctorul mulatru şi pe
Zampa, servitorul defunctului don José.
― Ce trebuie să-i scriu lui Fernand?
― Nimic.
― Cum!... nimic?
― Voi sosi la Cádiz în acelaşi timp cu scrisoarea dumitale.
― Dar portretul despre care vorbeşte?
― ÎI voi avea.
― Scumpă contesă, zise Armand, m-am obişnuit să te văd
ieşind cu bine din situaţiile cele mai încurcate.
― Nu vă cer decât un singur lucru, reluă contesa.
― Ce anume?
― O scrisoare către consulul francez de la Cádiz.
― O vei avea chiar astă-seară.
Baccarat luă scrisoarea lui Fernand.
― Daţi-mi voie să o păstrez, zise ea; am nevoie de toate
desluşirile ce le conţine.
Se sculă şi întinse mâna contelui.
― La revedere, zise ea. Vă voi scrie de la Cádiz.
*
* *
Contesa, înarmată cu scrisoarea consulului francez, îl

anunţă pe Samuel Albot că voieşte să-l întâlnească şi-l rugă să
vină numaidecât până la dânsa.
Cunoaştem, începutul convorbirii lor.
Când îi spuse că-l ia în Spania şi că a doua zi pleacă, contesa
adăugă:
― Crezi că Zampa este pe deplin restabilit?
― Desigur, doamnă.
― Poate să ne însoţească?
― Fără nici o îndoială.
― Ei bine! doctore, obţine de la judele instructor permisiunea
să-l iei cu dumneata, căci el este deja în grija dumitale. Trimite-l
816
la mine astă-seară.
― Dar ce să facem în Spania, întrebă mulatrul, căci Baccarat
nu-i spusese nimic de scrisoarea trimisă de Fernand Rocher.
― Ne ducem să-l găsim pe marchizul de Chamery.
― Este, aşadar, acolo?
― Este la ocna din Cádiz.
Doctorul nu-şi putu stăpâni un fior.
Baccarat urmă:
― Du-te doctore şi fă-ţi preparativele de plecare; şi nu uita să
mi-l trimiţi pe Zampa.
― Dar contele Artoff?
― Îl luăm cu noi.
― Oh? nu, ar fi imprudent.
― Pentru ce?
― Este pe cale de a se vindeca. O călătorie, l-ar aduce în
starea de mai înainte. Iar doctorul X... pe care l-am luat ca
ajutor, şi care-l îngrijeşte după indicaţiile mele, poate foarte
bine să mă înlocuiască câteva zile. Călătoria noastră va dura
mult timp?
― Aproape cincisprezece zile.
― Atunci pot să plec.
Samuel Albot o părăsi pe contesă şi o jumătate de ceas mai
târziu, Baccarat îl văzu pe Zampa intrând. Zampa nu mai era
nebun..
Figura portughezului îşi reluase calmul său plin de fineţe şi,
dacă nu ar fi fost părul lui creţ ca al unui negru, ce albise de
spaimă într-o singură noapte, cei ce-l cunoşteau mai de mult
nu ar fi putut zice că a trecut prin evenimente
înspăimântătoare.
O salută pe Baccarat cu aceeaşi linişte obişnuită şi stând în
picioare, aşteptă ordinele sale.
― Zampa, îi zise contesa, te-ai gândit vreodată la situaţia ta?
Portughezul tresări.
― Ai fost condamnat la moarte în Spania. Eşti prizonier la
Paris, sub răspunderea doctorului, şi când acesta va declara că
eşti vinovat, vei cădea în mâinile justiţiei franceze.
― O! doamnă, iertare, murmură Zampa, căruia cuvântul
justiţie făcea să-i îngheţe sângele în vine.
― Justiţia franceză, urmă Baccarat, din cercetare în cercetare
şi din anchetă în ancheta, va sfârşi prin a stabili identitatea ta.
― Voiţi să mă denunţaţi! strigă portughezul tremurând.
817
― Nu, dacă mi te vei supune.

― Ştiţi că sunt gata să devin sclavul vostru.
― Pentru moment nu cer altceva decât să fii lacheul meu în
călătorie.
― Doamna contesă pleacă?
― În Spania.
― Spania!... exclamă el cu groază. Spania!
― Da.
― Dar... acolo m-a condamnat... acolo judecătorul...
― Ai trăit patru ani în serviciul lui Don José după ce ai fost
condamnat.
― Este adevărat, dar...
― În serviciul meu vei fi tot atât de sigur că nu te va
descoperi nimeni.
Zampa plecă capul.
― Mă voi supune, zise el.
― Dar ştii cu ce scop te silesc să mă urmezi?
― Nu.
― Domnişoara de Sallandrera este în Spania.
― Ah! zise Zampa, care nu ştia încă de moartea ducelui.
― Te iau cu mine ca să-i poţi spune cum a murit don José, şi
cum a fost otrăvit ducele de Château-Mailly.
― Şi voi obţine iertarea?
― Da, în ziua în care omul pe care l-ai servit cu credinţă şi
care a plătit serviciile tale cu o lovitură de cuţit, va intra la ocnă
sau va urca treptele eşafodului, răspunse încet Baccarat.
Capitolul VII
Contesa Artoff şi doctorul mulatru părăsiră Parisul la ora opt

seara. Zampa îi însoţea. El îmbrăcase livreaua de fecior şi se
suise în spatele trăsurii de poştă a contesei.
Dânsa, ca şi în ziua când plecase cu Roland de Clayet la
Franche-Comté, îmbrăcase un costum bărbătesc, în locul
hainelor obişnuite.
După ce mai făcuse o călătorie ca secretar al lui Roland,
acum se dădea drept un tânăr de familie, care face ocolul
Europei însoţit de un servitor şi de perceptorul său.
Pentru acest rol, care desigur că avea să ţină mai mult,
Baccarat nu ezită nici un moment să-şi sacrifice frumosul său
818
păr pe care îl tăie destul de scurt, ca să semene cât mai mult cu

a unui bărbat.
Cât despre contele Artoff, el rămăsese la Paris sub îngrijirile
unui doctor tânăr, în care Samuel Albot avea toată încrederea şi
care, pus la curent cu tot tratamentul ce trebuia urmat, îşi
consacră timpul nobilului bolnav, în starea căruia, de altfel, o
ameliorare simţitoare începuse să se declare.
Douăzeci şi patru de ore după plecarea sa Baccarat şi
însoţitorii săi călătoreau prin mijlocul regiunii Touraine şi
înainte de apusul soarelui, străbăteau deja micul orăşel G...
― Scumpul meu doctor, zise în momentul acesta contesa, mi
se pare că încă nu ţi-am spus unde mergem?
― Iertaţi-mă doamnă, mi se pare că mergem în Spania!?
― Este adevărat.
― Trebuie dar să ne oprim în drum?
― Da, astă seară.
― În ce loc?
― La două leghe de aici.
― Ah! în adevăr!
― La castelul Orangerie...
― Moşia marchizului de Chamery?
― Întocmai.
― Dar...
Un gest al contesei îl întrerupse pe doctor.
― Marchizul, sau mai bine, reluă ea surâzând, mizerabilul
care face să i se zică astfel, este clientul dumitale, şi după
părerea mea, l-ai sfătuit pe domnul d’Asmolles să-l ducă să
petreacă câteva zile la Orangerie.
― Într-adevăr...
― Marchizul pleacă astăzi din Paris aproape la ora la care noi
am plecat ieri.
― Este probabil..
― Mâine va ajunge la Orangerie, urmă contesa.
― O să-l aşteptăm aici?
― Nu; dar noi ne vom culca aici astă seară.
― Pentru ce?
― Acesta este iarăşi un mic secret a cărui explicaţie o vei avea
în timpul şi la locul cuvenit, răspunse contesa. Este destul să
ştii că trăsura noastră este condusă de un surugiu care ne va
răsturna exact în şanţul de pe marginea drumului, care şanţ
serveşte să înconjoare şi parcul Orangerie.
819
Doctorul era obişnuit să o vadă pe Baccarat păstrând câte un

secret până la cel din urmă moment şi de aceea nu stărui mai
mult ca să afle ce gust i-a venit contesei ca să se lase a fi
răsturnată în şanţul de împrejmuire al parcului.
O oră mai târziu, şi cum era aproape noapte, călătorii văzură
în dreapta drumului o mică pădurice de stejari înalţi, iar în
mijloc, castelul Orangerie, zidit din cărămidă roşie.
Trăsura de poştă era dusă în trap mare şi era aproape de
crângul separat de drum printr-un şanţ plin cu apă şi pe ale
cărui margini crescuseră ierburi mari şi mărăcini, când
surugiul trosni din bici, se întoarse jumătate în şa, şi contesa,
pentru care aceasta nu era decât un semnal, zise doctorului:
― Bagă de seamă!... prinde-te cu putere, în agăţătoarea prin
care ai braţul trecut, căci în modul acesta zguduitura va fi mai
uşor de suportat.
Într-adevăr, după câteva secunde, trăsura se răsturnă uşor
în şanţ. Contesa şi însoţitorul ei nu suferiră nici un neajuns.
Zampa însă, care fu aruncat de pe scaunul de la spatele
trăsurii, căzu în apă şi începu să strige o dată cu surugiul, care
chema ajutor, ţipând din toată puterea plămânilor săi.
Nişte oameni care lucrau în parc la o sută de paşi distanţă,
alergară numaidecât şi sărind şanţul, rămaseră foarte surprinşi
văzând că doctorul şi contesa pe care o luară drept un tânăr
băiat, ies sănătoşi şi neatinşi din şanţ, iar Zampa se scula plin
de noroi.
Împreună cu ţăranii mai era un bătrân îmbrăcat cu o vestă
de vânătoare, iar pe cap cu o şapcă garnisită cu un galon îngust
de argint. Baccarat ghici numaidecât că acesta este persoana
despre care i-a vorbit, fără îndoială, tatăl Antoine, care era un
fel de intendent al castelului. Acest bătrân se grăbi să se
apropie de cei doi călători, pe când ţăranii dădeau ajutor să
ridice trăsura şi să descurce caii din hamurile lor.
Se observă că oiştea este ruptă.
Contesa zise atunci uitându-se la doctor:
― Să mulţumim lui Dumnezeu! că ne-am ales numai cu
spaima.
― Domnii nu au păţit nimic? întrebă bătrânul cu politeţe
descoperindu-se.
― Nici unul.
― Trăsura dumneavoastră însă este stricată.
― Ei? zise surugiul, mai avem trei leghe de făcut până să
820
ajungem la popas.
― Unde suntem acum? întrebă contesa.
― La Orangerie, răspunse bătrânul, un castel al cărui
intendent sunt eu.
― Şi care aparţine...
― Domnului marchiz de Chamery, care se află la Paris.
― Iacă!... zise cu un ton naiv contesa, care juca de minune
rolul de bărbat, îl cunosc foarte bine, este cumnatul domnului
d’Asmolles, nu este aşa?
Intendentul salută până la pământ.
― În cazul acesta, zise el, pentru că domnul îi cunoaşte pe
stăpânii mei, să-mi permită să-i ofer ospitalitate la castel până
ce trăsura va fi complet reparată.
― Fie! zise Baccarat.
După aceea se informă de timpul necesar pentru reparaţii.
― Avem un fierar la castel, răspunse intendentul, nu este
prea dibaci, dar o să-şi dea silinţa să lucreze cât mai bine
posibil.
Contesa luă braţul doctorului şi-l urmă pe intendent.
Poarta parcului era la o mică distanţă. Bătrânul Antoine o
deschise înaintea lor şi-i conduse pe o alee largă la sfârşitul
căreia se zărea castelul.
Puţin după aceasta, contesa şi doctorul erau instalaţi într-o
sală mare, puţin cam demodată şi care servea de salon de
onoare al castelului.
Bătrânul Antoine, în picioare şi cu şapca în mâna, zise
respectuos, adresându-se celor doi oaspeţi:
― Trăsura dumneavoastră, domnilor, nu are numai oiştea
ruptă, dar şi un şurub s-a stricat, astfel că fierarul zice că-i va
trebui cel puţin cinci ore spre a fi reparată.
― Ce plictiseală! zise Baccarat.
― Domnii sunt grăbiţi, nu-i aşa?
― Foarte grăbiţi.
― Sunt deja opt ore; trăsura nu poate fi gata decât la miezul
nopţii şi cred că domnii n-ar avea ceva mai bun de făcut decât
să se culce aici.
― Cred că aşa o să trebuiască să facem, murmură doctorul,
care surprinse un gest al contesei.
Intendentul dădu diferite ordine şi curtea păsărilor fu supusă
rechiziţiei.
Se oferi masă călătorilor, în timpul căreia contesa puse mai
821
multe întrebări intendentului.

― Domnul marchiz de Chamery vine des pe aici?
― Niciodată, doamnă; cel puţin nu a mai venit de la sosirea
sa din India.
― Ei bine, zise contesa surâzând, am să-ţi dau o noutate
bună. Stăpânul dumitale soseşte aici mâine.
Intendentul avu un gest de mirare.
― L-am văzut alaltăieri la clubul unde mă duc regulat, urmă
Baccarat, şi mi-a zis: „Plec poimâine la moşiile mele din
Touraine”. Cred că va veni aici.
― Într-adevăr, domnul marchiz nu are altă moşie în Touraine
decât pe aceasta.
― Atunci este chiar aşa. A trebuit să plece din Paris astă
seară, prin urmare îl vei vedea mâine.
― Oh! bunul Dumnezeu fie lăudat, strigă emoţionat bătrânul
Antoine; am să-l văd în fine pe micul meu Albert... mă iertaţi,
domnule, voiam să zic pe domnul marchiz. L-am văzut însă de
mic, cum este acolo... şi intendentul întinse mâna spre perete şi
arătă un portret.
Contesa luă o lumânare, se apropie de portret şi-l examină
cu mare băgare de seamă.
Portretul acela era chiar portretul despre care îi scrisese
Fernand Rocher şi Baccarat observă numaidecât pata de vin
despre care vorbise bietul ocnaş de la Cádiz.
― Acesta este marchizul? întrebă dânsa.
― Da, domnule, la vârsta de opt ani.
― Pe cuvântul meu! s-a schimbat mult în cazul acesta,
amicul meu.
― Credeţi?
― O! nu l-aş fi recunoscut niciodată.
― Vai! murmură intendentul, sunt douăzeci de ani de atunci
şi foarte rar se întâmplă că oamenii mari să semene copiilor.
Baccarat se aşeză din nou la masă, iar intendentul, beat de
bucurie, auzind că va sosi stăpânul său, ieşi afară.
În momentul în care bătrânul intendent părăsea sala, Zampa
intra.
Portughezul schimbase costumul şi venea să primească
ordinele noii sale stăpâne.
― Zampa, zise contesa, ai fost hoţ?
Banditul se înclină.
― Hoţ foarte îndemânatic, adăugă Baccarat.
822
― Doamna este prea bună.

― Ei bine, trebuie să-ţi menţii la aceeaşi înălţime reputaţia ce
o aveai.
Mirarea lui Zampa ajunse în culmea ei la aceste cuvinte.
― Vezi portretul acesta?
― Da, doamnă.
― Trebuie să-l furi.
„Ce caraghioasă idee” murmură în sine portughezul.
Contesa urmă:
― Doctorul şi cu mine ne vom culca aici. La ora patru
plecăm.
― Trăsura va fi gata.
― Pregăteşte-te astfel încât să desfaci pânza din cadrul ei şi
s-o ascunzi printre bagajele noastre.
― Totul va fi făcut după cum doriţi, zise Zampa cu tonul
omului sigur de abilitatea lui.
O dată Zampa dispărut, intendentul intră.
― Domnule intendent, ţi-am spus că sunt un amic al
stăpânului dumitale, însă am uitat să-ţi spun numele meu...
sânt gentilom brazilian şi călătoresc de plăcere în Europa în
tovărăşia domnului, care este preceptorul meu. Am locuit la
Paris un an şi am avut ocazia să-l cunosc foarte bine pe
marchiz.
― Aştept să-mi spuneţi numele dumneavoastră; zise
intendentul înclinându-se din nou.
― Uite cartea mea de vizită.
Baccarat dădu intendentului o carte pe care el îşi aruncă
ochii.
Pe această carte era o coroană de marchiz.
― Acum, zise dânsa, fac apel la dumneata, domnule
intendent şi te rog să ai grijă ca trăsura să fie gata cel mai
târziu la ora patru dimineaţa.
― Domnul poate conta pe mine.
― Apoi, adăugă Baccarat întorcându-se spre doctor, dacă vrei
să mă asculţi pe mine, să mergem la culcare.
Intendentul sună.
Un servitor, aproape tot atât de bătrân ca şi el, apăru şi primi
ordin să-i conducă pe oaspeţi în camerele ce le erau pregătite.
*
* *
823
La ora patru dimineaţă, Zampa bătu uşor în uşa de la

camera contesei. Baccarat era deja sculată şi tocmai îşi termina
toaleta.
Se duse şi deschise portughezului.
― Trăsura este gata, zise el.
― Dar portretul?
― Este în trăsură.
― Crezi oare că intendentul va băga de seamă dispariţia lui
înaintea plecării noastre?
― Nu cred. Portretul, după cum ştiţi, este aşezat lângă uşă.
Uşa a rămas deschisă în partea dinăuntru a salonului şi
ascunde cu totul cadrul. De altfel intendentul încă nu s-a
sculat, şi dacă mai întârzie puţin avem timpul să plecăm.
Zampa îşi făcu foarte bine socoteala.
Contesa coborî, găsi în curte trăsura cu surugiul în ea şi pe
doctorul Samuel gata.
În momentul acela îl văzură pe intendent alergând, pe
jumătate îmbrăcat. Bunul om se culcase seara după ce dăduse
toate ordinele şi cum avea un somn foarte greu, a fost necesar
ca un rândaş de la grajd să-l deştepte.
― Domnule intendent, zise contesa sărind uşor în trăsură, te
rog să transmiţi complimentele mele domnului marchiz.
― Nu voi uita, zise intendentul înclinându-se.
Contesa îi puse în mână zece piese de câte douăzeci de franci
şi-i făcu semn lui Zampa.
Zampa sări pe scaunul trăsurii şi strigă surugiului:
― Porneşte...
Trăsura de poştă plecă ca un fulger, coborî aleea şi apucă pe
drumul mare.
În acest timp, intendentul intră în castel, gândindu-se mult
mai puţin la cei zece napoleoni ce-i avea în mână, decât la
sosirea tânărului său stăpân. Intră în salon, pentru a închide
uşile şi ferestrele şi, foarte natural se duse să se uite la
portretul marchizului pe când era el copil: dădu un ţipăt însă,
când văzu cadrul despuiat de pânza lui.
În acest moment intră un servitor şi-i zise, făcând cu ochiul:
― Ştii dumneata, domnule Antoine, un lucru caraghios?
― Ce? zise bunul om, pe jumătate trăznit...
― Acel domn mic...
― Ei bine!...
824
― Aş lăsa să mi se taie capul dacă nu era o femeie.

― Ah! strigă intendentul zăpăcit; bărbat sau femeie ştiu că a
furat portretul.
― Iacă!... este adevărat, zise servitorul mirat.
Intendentul ieşi din salon ca să alerge după trăsura de poştă
a pretinsului marchiz, dar trăsura era deja departe şi nu se mai
auzeau nici cel puţin clopoţeii celor trei cai bretoni care o
duceau.
― Desigur că era o femeie şi încă o femeie care îl iubeşte pe
domnul marchiz, deoarece i-a furat portretul.
Bătrânul intendent era zdrobit...
Capitolul VIII
Să ne întoarcem acum la falsul marchiz de Chamery, pe care

l-am lăsat leşinat în trăsura de poştă, în momentul în care
cădea capul condamnatului.
Domnul d’Asmolles, ne aducem aminte, prea puţin bucuros
de asemenea spectacol, întorsese capul şi sta cu ochii închişi.
Zgomotul surd al cuţitului şi murmurul mulţimii îl făcu să
priceapă că totul s-a sfârşit.
Deschise ochii, îl privi pe Rocambole şi observă că este lipsit
de cunoştinţă.
Marchizul era de o paliditate mortală; avea dinţii încleştaţi,
membrele înţepenite, ceea ce denota simptomele unei letargii.
― La hotel! iute la hotel! strigă el feciorului, marchizul a
leşinat...
Domnul d’Asmolles avea cu dânsul o sticluţă cu săruri, îl
făcu pe Rocambole să aspire mirosul tare, dar în zadar. Falsul
marchiz nu-şi veni, în fire.
Lumea începuse să se risipească şi să se depărteze în tăcere
în diferite direcţii, ceea ce permise trăsurii ca să-şi poată
continua drumul, mai întâi la pas şi apoi în trap mic, apucând
pe drumul mare, şi de aici în piaţa principală a orăşelului S...
unde se afla situat cel mai bun hotel al oraşului: „Hotelul
Ludovic XI”.
Domnul d’Asmolles sări în grabă din trăsură, ceru să i se
aducă imediat un doctor, iar Rocambole, tot leşinat, fu
transportat într-o cameră a hotelului şi întins pe un pat.
Doctorul sosi, îl examină cu atenţie pe bolnav şi după ce i se
825
spuse tot ceea ce i se întâmplase, declară că leşinatul nu

prezintă absolut nici o gravitate.
― Este un acces de spaimă, unit cu o prea mare iritaţie
nervoasă, zise el. Aceasta este cauza sincopei. Va dispărea de la
sine. Cu toate acestea este posibil să fie urmată de un mic delir
trecător, zise doctorul după o pauză.
El prescrise o băutură calmantă şi se retrase, după ce mai
întâi avu grijă să recomande ca marchizul să fie lăsat singur.
Presimţirea doctorului nu întârzie să se realizeze.
După un ceas, Rocambole deschise ochii şi se uită împrejurul
său cu privirea rătăcită.
Se găsea într-o cameră necunoscută şi întâi nu-l observă pe
Fabien care se retrăsese într-un colţ întunecos, la piciorul
patului. Frigurile, după cum spusese doctorul, începură să-şi
facă efectul asupra bolnavului.
„Unde sunt? se întrebă el, unde sunt dar?”.
Privirea sa era tulburată, vocea răguşită. Încercă să se scoale,
însă îi fu peste putinţă. Fabien, nemişcat pe locul său, nu
îndrăznea să intervină.
Rocambole se lovi peste frunte:
„Oh! zise el, îmi amintesc... îmi amintesc, am văzut călăul...
mă privea râzând şi-mi arăta cuţitul... Ha! Ha! Ha!...” şi
Rocambole fu cuprins de un râs ciudat, plin de groază.
Domnul d’Asmolles se apropie şi voi să-i ia mâna.
― Înapoi! strigă Rocambole, respingându-l cu forţa, înapoi...
vii să mă iei şi pe mine pentru că am omorât-o pe mama mea
adoptivă, pentru că am strâns-o de gât... dar voi scăpa, am să
fug... Oh! am pilit bara de fier, am scăpat din fundul Marnei...
mă numesc, mă numesc...
Banditul se opri; avu o licărire de inteligenţă în mijlocul
delirului său, care îl făcu să fie prudent. Vreţi să ştiţi numele
meu? nu... nu-l veţi afla... şi continuă să râdă, să plângă şi să
arate în mod alternativ, când un aer de superioritate, care se
sfârşea prin vorbe fără şir, când un sentiment de groază
nespusă care îl făcea să se înghesuie în aşternut şi să strige cu
voce răguşită:
― Înapoi! călăul!... înapoi
Criza aceasta ţinu vreo două ore, apoi bolnavul adormi până
seara.
Când se deşteptă, delirul dispăruse, falsul marchiz devenise
liniştit, arătând numai puţină mirare că se găsea acolo.
826
Fabien sta tot lângă dânsul şi îi ţinea o mână.

― Bietul meu Albert, zise el, cum te simţi acum?
― Ah! tu eşti Fabien? zise Rocambole, privindu-l cu o
oarecare mirare.
― Eu sunt, amicul meu.
― Unde suntem noi?
― La G... la trei leghe depărtare de Orangerie.
― Dar, zise falsul marchiz, pentru ce ne-am oprit la G...?
― Pentru că erai bolnav.
― Bolnav...
― Da, ai avut friguri şi ai leşinat.
― Dar... de ce?
Fabien ezită să răspundă, însă deodată Rocambole păru că
îşi aminteşte.
― Ah! zise el, mi-aduc aminte... Ghilotina!... o execuţie!...
― Chiar aşa.
Rocambole mai avu o ultimă tremurătură, însă mintea îi
revenise, şi o dată cu mintea şi prudenţa.
― Am leşinat? întrebă el.
― Da, nu ai putut suporta vederea acelui oribil spectacol.
― Ce suflet slab am!...
― Te-am adus aici fără cunoştinţă.
― Zici că am avut friguri?
― Delir, amicul meu.
Rocambole simţi că o sudoare rece îi inunda fruntea.
― Atunci, murmură el, a trebuit să spun o mulţime de lucruri
caraghioase.
― Lucruri stranii...
― Adevărat? bâlbâi el.
― Închipuieşte-ţi, urmă domnul d’Asmolles, că istoria pe care
ai auzit-o povestindu-se despre condamnat te-a impresionat
atât de mult, încât ziceai în delirul tău, că ţi s-a întâmplat chiar
ţie şi că erai condamnat.
― Ce nebunie!
― Timp de o oră îţi închipuiai că vine călăul să te caute, că o
strangulaseşi pe mama ta adoptivă...
Cuvintele acestea din urmă îi produseră ameţeli lui
Rocambole, care-şi închipuia că se trădase în timpul delirului
său. Îl privi, pe domnul d’Asmolles într-un mod straniu şi se
întreba dacă nu cumva vicontele nu cunoştea deja în momentul
acela, înspăimântătoarele sale secrete. Domnul d’Asmolles însă
827
urmă surâzând:
― În fine te credeai în aşa măsură că eşti condamnabil, încât
vorbeai cum desigur a vorbit şi acel nenorocit înainte de
execuţie, tu, amicul meu, tu, fratele meu, tu, Chamery.
Aceste din urmă cuvinte sfârşiră prin a-l linişti complet pe
Rocambole; începu să surâdă şi zise:
― Iacă, zise el, o curioasă halucinaţie.
― Oh! răspunse vicontele, este mai puţin curioasă decât crezi
şi sunt foarte dese exemplele de felul acesta.
― Dar, adăugă Rocambole, care făcu o sforţare şi sări jos din
pat, este tocmai istoria acelui nenorocit conte Artoff, care, ajuns
pe teren şi gata să se bată cu Roland de Clayet, a început să
creadă că este adversarul său.
― Din fericire, zise vicontele, deznodământul nu este acelaşi,
căci tu nu ai rămas nebun.
Pe urmă vicontele adăugă:
― Cum te simţi?
― Dar... nu mă simt rău.
― Nu ţi-e capul greu?
― Nu.
― Nervii excitaţi?
― Nicidecum.
― Te simţi în stare să mergi astă seară la Orangerie, ca să
dormim acolo?
― Ei bine! vom pleca după masă. Îmbracă-te, schimbă
lenjeria; eu mă duc să dau ordin ca la ora şapte precis să
înhame caii şi vicontele ieşi.
Rămas singur, Rocambole se simţi din nou cuprins de un
sentiment de frică.
„Dobitoc ce sunt! murmură el, plimbându-se prin cameră cu
paşi mari, am leşinat pentru că tăiau capul unui imbecil; am
avut friguri, delir şi mai vorbesc şi de mama Fipart! Încă o
întâmplare de felul acesta şi sunt un om pierdut.”
El străbătea camera în lung şi în lat şi tremura căutând să
înţeleagă ce i s-a întâmplat.
„Ah! murmură el, dacă Fabien, în loc să fie un cinstit
gentilom, ar fi fost vreun curios, adică un judecător de
instrucţie, cum l-ar mai fi descusut pe Rocambole! Cum ar mai
fi văzut în el pe şcolarul lui sir Williams!...”
La numele acesta de Williams, ce îi scăpă fără voie din gură,
828
banditul fu cuprins de un tremur îngrozitor.

„Ah! zise el foarte încet, am greşit când l-am omorât pe sir
Williams... el era inspiraţia mea, steaua mea... şi acum că nu
mai este, mi-e frică, mi se pare că mă aşteaptă eşafodul, mi se
pare că aud zgomotul ciocanelor şi văd pe lucrători cum îl
clădesc... Oh! fulgerul care mi-a trecut prin ochi astăzi de
dimineaţă, a fost o prevestire.”
Pasul lui Fabien, care se auzea în antecameră, îl smulse pe
Rocambole din gândurile sale.
„Sunt un nebun! gândi el, nebun şi laş!... într-adevăr, sir
Williams este mort; dar am eu nevoie de el?... Nu sunt eu
marchizul de Chamery?... nu o voi lua în căsătorie pe
Conception? Haide! Haide!... curaj şi îndrăzneală; cu aceste
două calităţi, zicea sir Williams, ajungi la orice.”
Rocambole ridică capul şi dădu figurii sale o expresie de
linişte perfectă.
Fabien intră.
― La masă, zise el, este ora şase, şi trebuie să-ţi fie o foame
grozavă.
― Într-adevăr, răspunse Rocambole, cred că voi mânca
zdravăn.
Îşi făcu repede toaleta şi îl urmă pe Fabien, cu care coborî în
camerele de jos ale hotelului.
Vicontele, care voia cu orice preţ să-l distreze pe pretinsul
său cumnat, nu a voit să-l servească separat, ci al oprit două
tacâmuri la masa comună.
Aceasta fu pe placul lui Rocambole: o conversaţie generală îi
permise să se restabilească complet şi-l împiedică pe Fabien să
observe paliditatea lui.
La masă erau persoanele obişnuite ce se găsesc la un hotel
de provincie în zi de târg: moşieri bogaţi, câţiva gentilomi cu un
venit de o mie de scuzi, manufacturieri, comercianţi şi un
comis-voiajor foarte deştept, care zicea că săptămâna trecută a
mâncat la un ministru împreună cu trei ambasadori.
Toată lumea aceasta vorbea despre execuţia de dimineaţă,
ceea ce însemna un nou supliciu pentru Rocambole.
Deodată unul din meseni luă cuvântul.
― Domnilor, zise el, eu, acesta care mă vedeţi, am fost de faţă
când l-au arestat pe Cogniard.
― Cogniard!... Cine e acesta? întrebară mai multe voci.
― Era un ocnaş evadat, care la începutul Restauraţiei trecea
829
drept contele de Saint-Helene, pe care îl asasinase.

Rocambole deveni livid, şi îi fu atât de frică să nu se trădeze
leşinând din nou, încât se sculă brusc.
― Să mergem, îi zise el lui Fabien, apoi adăugă încet de tot,
cu o voce nesigură:
― Oamenii aceştia sunt plicticoşi ca o ploaie de toamnă.
Vicontele d’Asmolles, care nu-şi putea închipui că ar exista
ceva comun între ocnaşul Cogniard şi acela pe care îl credea
cumnatul său, nu dădu nici o atenţie la conversaţia de la masă,
după cum nici nu observase noua emoţie a falsului marchiz de
Chamery; el îl luase de braţ şi ieşiră în curtea hotelului.
Trăsura de poştă era pregătită.
― La drum acum, zise domnul d’Asmolles, şi trăsura plecă în
trap mare ieşind din orăşelul G...
Două ore mai târziu, călătorii ajunseră la Orangerie. Acest
castel, în care adevăratul marchiz de Chamery petrecuse
copilăria sa, nu era necunoscut lui Rocambole. Cu câteva zile
înainte de moartea marchizei de Chamery, de momentul în care
pretinsul său fiu intra la ea şi-l gonea pe Rossignol, un cerşetor
se arătase în împrejurimile castelului.
Străbătu parcul şi când se înnoptă ceru ospitalitate unui
băiat de fermă, care îl primi să împartă patul cu el. Acel cerşetor
era Rocambole.
Cum luna strălucea frumos şi lumina totul împrejur,
Rocambole întinse mâna, în momentul când trăsura intra în
parc şi zise cu încântare prefăcută:
― Ah! recunosc totul acum şi îmi revin în minte imaginile
copilăriei. Uite Orangerie!... Numai de nu ar fi tăiat bătrânul
meu castan, sub care veneam adesea să citesc pe Berquin şi
Florian.
Rocambole era superb când vorbea de Berquin şi Florian. Iar
în momentul în care trăsura intra pe alee, falsul marchiz
adăugă:
― Dar bătrânul meu Antoine, cum o să-l mai îmbrăţişez!
― Dragă Albert, murmură vicontele.
Când apărură felinarele de la trăsură, tot castelul se puse în
mişcare.
Când echipajul ajunse la peron, fu înconjurat de toţi bătrânii
servitori, cărora nu le erau de ajuns cei doi ochi ca să-l vadă pe
tânărul lor stăpân dându-se jos din trăsură.
― Bun găsit Marion... bună Josef... Ah! uite şi biata
830
Catherine! zise Rocambole lăsând să i se sărute mâinile.

― Doamne, Dumnezeule! Ne recunoaşte... Cât este de mare
stăpânul nostru! exclamă cu naivitate Catherine, o biată
bucătăreasă de şaptezeci de ani.
― Desigur că vă recunosc, amicii mei; dar unde este Antoine?
bătrânul meu Antoine?
― Domnul Antoine este la G...
― La G?...
― Da, domnule marchiz.
― Dar noi venim de la G... şi nu l-am întâlnit.
― A plecat astăzi de dimineaţă.
― Şi ce s-a dus să facă la G?... întrebă domnul d’Asmolles.
― S-a dus să facă o plângere la comisarul de poliţie.
― O plângere!
― Astă-noapte am fost furaţi.
― Furaţi? Şi de cine?
Servitorul Josef, cel care pretinsese dimineaţa că domnul
care dormise la castel era o femeie, se însărcină să răspundă.
― Este o istorie foarte curioasă, zise el. Ieri seară o trăsură de
poştă s-a răsturnat în şanţul din marginea parcului şi oiştea s-a
rupt. În trăsură erau trei călători: un tânăr, un om foarte brun,
care semăna cu un negru şi un servitor. Domnul cel tânăr zicea
că-l cunoaşte foarte bine pe domnul marchiz.
― Numele său?
― Domnul Antoine îl ştie.
― Domnul acela tânăr a furat?
― Da, domnule.
― Ce anume a furat?
― Portretul domnului marchiz, cel care era în salon. Şi care
reprezintă pe domnul când era copil.
Fabien şi Rocambole nu-şi putură reţine un strigăt de mirare.
Capitolul IX
Josef reluă:
― Ca probă că acel domn îl cunoştea pe domnul marchiz,
este că ne anunţase de aseară sosirea dumneavoastră.
― Sosirea mea!...
― Da, domnule. A spus lui Antoine că domnul va veni după
831
― Ah! scumpul meu, zise Fabien, nu îţi poţi aduce aminte?

cui ai spus că pleci?
― Nu ştiu, nu-mi aduc aminte.
― Domnul acela pretindea că v-a văzut la club în ajunul
plecării.
― Ah! zise Rocambole, asta e chiar curios! Sunt trei luni de
când nu am mai călcat pe la club.
Fabien începu să surâdă.
― Frumoase cunoştinţe ai, îi zise el lui Rocambole. Amici care
vin la tine să te fure, şi încă ce furt!...
― Într-adevăr, este un furt foarte original, zise Rocambole
gânditor.
Intrară în salon şi Josef le arătă tabloul din care lipsea
pânza.
Rocambole se apropie, examină rama cu atenţie şi nu-şi putu
reţine o tresărire nervoasă.
„Pânza a fost tăiată, iar nu scoasă, îşi zise el; iar
instrumentul de care s-a servit era foarte bine ascuţit. Cel care
a săvârşit operaţia asta este foarte dibaci.”
Se întoarse brusc către servitor:
― Dar, în fine, cum era acel tânăr domn?
― Avea o talie de mijloc, era blond şi subţire.
― Zici că ştie Antoine numele său?
― Da, domnule, cel puţin ştiu că domnul cel tânăr i-a dat
cartea sa.
Domnul d’Asmolles şi falsul marchiz se priveau din ce în ce
mai miraţi.
Josef continuă:
― Tatăl Antoine este un om foarte cumsecade, însă are
obiceiul să facă totul după capul său...
― Ce a făcut?
― S-a dus să depună o plângere fără să aştepte sosirea
domnului marchiz. Hoţii care vin în trăsură de poştă ca să fure
un portret, nu sunt hoţi ordinari.
― Desigur, acest Antoine este un prost.
Josef luă un aer misterios şi îi zise lui Rocambole:
― Dacă domnul marchiz îmi permite o confidenţă...
― Vorbeşte, zise Rocambole, din ce în ce mai surprins.
― Cred că hoţul pune mare preţ pe portret.
― Ah! Crezi?
― Ar fi fost capabil de orice, numai să-l aibă.
832
― Drace!...
― Domnul marchiz, continuă Josef, din ce în ce mai încet şi
depărtându-se de Fabien ca acesta să nu-l poată auzi; domnul
marchiz trebuie să fi inspirat vreo pasiune nenorocită.
Rocambole tresări. Un moment se gândi la Conception şi îşi
închipui că dânsa a fost complice la furtul portretului.
― Se putea foarte bine, urmă Josef, ca acel domn mic, blond,
tânăr să fi fost o femeie.
Fabien, care se apropiase în acel moment şi auzise ultimele
cuvinte ale lui Josef, lăsă să-i scape un hohot de râs.
― Ah! zise el, nu mă aşteptam la această concluzie.
La cuvântul de femeie însă, şi după semnalmentele date de
Josef, adică: un om mic, blond, fără barbă, în loc de a râde,
Rocambole simţi o îngrijorare mortală.
„Baccarat!” se gândi el.
― Cum! zise Fabien, eşti iubit în aşa hal?... şi aplecându-se la
urechea lui: dar nenorocitule! trebuie să o iei de soţie pe
Conception... şi...
Fabien nu termină.
Se auzi un tropot de cal în stradă şi Josef zise numaidecât:
― Uite pe domnul Antoine care se întoarce.
Într-adevăr, bătrânul intendent se întorcea din oraşul vecin,
calare pe o iapă mare, normandă.
― Vom avea îndată dezlegarea acestei ghicitori, zise Fabien.
Apoi adăugă:
― Bunul bătrân este capabil să moară de bucurie când te va
vedea; Josef, condu-l pe domnul marchiz în camera sa; eu voi
ieşi înaintea lui Antoine şi voi şti totul numaidecât.
Rocambole, care era agitat de presimţiri negre, îl urmă pe
Josef care îl conduse într-o cameră mare, tapetată albastru,
despre care, adevăratul marchiz de Chamery vorbise pe larg în
memoriile sale; Rocambole, care le cunoştea pe dinafară, nu
uită să-i zică intrând:
― Iacă! Aceasta este camera în care se culca mama.
― Da, domnule, zise Josef, şi dumneavoastră vă culcaţi în
acest cabinet de alături.
― Acum îmi aduc bine aminte.
Rocambole se apropie de fereastră şi-l văzu pe bătrânul
intendent care tocmai descăleca şi îi zicea lui Fabien:
― Este aici, nu-i aşa? Este aici tinerelul meu stăpân? Oh!
ştiu, domnule Fabien, ştiu. Uite, la G..., la biroul poştei mi s-a
833
dat o scrisoare pentru dânsul, o scrisoare care ajunsese la Paris

după ce aţi plecat şi pe care a adresat-o de acolo la Orangerie.
― De unde vine acea scrisoare?
― Vine din Spania.
Rocambole auzi, scoase un strigăt de bucurie şi îi zise lui
Josef:
― Aleargă şi adu-mi acea scrisoare.
O scrisoare din Spania!... Conception îi scria, desigur,
Conception care îl iubea mereu... şi Rocambole uită pentru un
moment teama, remuşcările, furtul portretului, pe Baccarat, în
fine, uită totul pe când rupea plicul acelei scrisori pe care Josef
se grăbise să i-o aducă şi pe când domnul d’Asmolles îl întreba
pe intendent despre portretul furat.
*
* *
Scrisoarea domnişoarei Conception
„Dragă prietene,
Au trecut opt zile de când nu ţi-am scris. Desigur că mă vei fi
acuzat că te-am uitat şi cu toate acestea trebuie să-ţi spun că în
tot acest timp, ca şi înainte şi pe urmă, nu a trecut un moment
din viaţa mea care să nu fi fost şi al dumitale.
Ultima mea scrisoare era din Sallandrera. Am stat acolo şase
săptămâni, mama şi cu mine. Plângând şi rugându-ne pentru
acel tată pe care l-ai cunoscut.
Desigur că Dumnezeu l-a primit în sânul lui chiar în ora morţii
sale.
Acum, dragă prietene, îşi scriu de la Granadiera, o altă moşie
a familiei noastre, unde am petrecut copilăria, care moşie este
situată între Cádiz şi Granada, în mijlocul acelui paradis numit
Andaluzia. Aici sunt îngrămădite toate amintirile, frumoase sau
triste ale tinereţii mele. Aproape de Granadiera, don Pedro a fost
otrăvit de fraţii frumoasei Fatima, care-l iubea pe infamul don
José şi acel don José pe care avea să-l omoare, şase ani mai
târziu.
Te asigur însă, prietene, nu am venit la Granadiera pentru a-
mi aminti de don Pedro. Inima mea nu este decât a dumitale,
numai a dumitale, a dumitale pentru totdeauna. Am venit aici cu
834
mama cu un singur scop... ghiceşte dragul meu... cu singurul

scop de a grăbi unirea noastră.
Ştii că obiceiul în Spania, cu privire la doliu, este foarte aspru.
În ziua când moartea a intrat în casa noastră şi m-a lăsat
orfană, trebuia să devin soţia dumitale în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor.
Ah! dacă tatăl meu ar fi fost stăpân pe destinul său şi ar fi
putut să-şi prelungească viaţa cu câteva ore numai, desigur că ar
fi făcut aceasta, numai să-mi asigure mie un protector pentru
viitor.
Dar Dumnezeu n-a voit astfel.
Când ajunserăm la Sallandrera cu rămăşiţele pământeşti ale
tatălui meu, am fost primiţi acolo de un unchi al meu de-al doilea,
adică, nepot al mamei mari. El, după cum ştii, este arhiereu al
Granadei, adică unul din cei mai mari funcţionari ai bisericii
spaniole.
El a oficiat serviciul religios când s-a coborât corpul în cavoul
familiei. A stat cu noi opt zile, amestecându-şi lacrimile cu ale
noastre. În ajunul plecării sale a avut cu mama o convorbire al
cărei scop nu l-am cunoscut decât zilele acestea.
― Dragă verişoară, i-a zis el, moartea neaşteptată a ducelui ţi-
a creat o poziţie grea şi excepţională faţă de fata dumitale.
Conception trebuia să se mărite cu marchizul de Chamery chiar
în ziua în care moartea l-a răpit pe soţul dumitale. Ea îl iubea pe
logodnicul ei, nu este aşa?
La acestea mama îi răspunse:
― Îl iubea la disperare, atât de mult încât mintea sa îmi inspiră
grijă de când căsătoria a fost brutal amânată cu câteva luni.
― Dragă verişoară, răspunse arhiereul, în Spania, legea
religioasă prescrie să respecte în cazuri de felul acesta, un
termen de cel puţin două luni şi jumătate.
― Ştiu, zise mama mea.
― Deasupra acestei legi însă, urmă arhiereul, mai este o lege
tot atât de aspră; este uzanţa sau mai bine zis, sunt
convenienţele sociale.
― Ştiu şi aceasta, zise mama.
― Or, reluă monseniorul de Granada, dacă Conception se
întoarce la Paris, dacă îl va lua de soţ pe marchizul de Chamery
înainte de sfârşitul doliului, atunci va călca în picioare toate
prejudecăţile şi nobleţea spaniolă va vocifera auzind aceasta.
Mama suspină profund. Arhiereul reluă:
835
― Ca şi dumneata, am băgat de seamă că sănătatea fiicei

dumitale este sensibilizată întrucâtva. La aceasta contribuie,
durerea simţită la pierderea tatălui ei cât şi amânarea silită a
căsătoriei la o dată nehotărâtă. Ca şi dumneata deci, sunt şi eu
îngrijorat. Du-te, însă, dacă poţi, zise unchiul meu, cu bunătatea
proprie unor bătrâni, du-te şi spune lumii că îl iubeşte pe
logodnicul ei şi că este în stare să moară dacă nu se mărită
imediat.
Mama îl privea pe arhiereu şi nu pricepea unde voieşte să
ajungă.
El continuă:
― Ei bine! verişoară, poate că am găsit mijlocul de a împăca
toate acestea.
― Adevărat? zise cu bucurie mama mea.
― Cerinţele lumii, legea religioasă şi fericirea copilului nostru.
― Cum? Ce crezi că vei face? întrebă mama, întrerupându-l.
― Ascultă-mă bine... vei vedea; dar mai întâi să-mi dai
desluşiri asupra unor amănunte pe care nu le cunosc destul de
bine.
― Vorbeşte.
― Defunctul duce a instituit pe fiica sa legatară universală?...
― Da, desigur!...
― Prin contractul de căsătorie a lăsat viitorului său ginere
mărirea, titlul de duce şi dreptul să adauge la numele său pe
acela de Sallandrera, nu este aşa?
― Da, şi chiar în ajunul morţii scrisese reginei noastre ca să
întărească toate acestea printr-un decret.
― Iată ceea ce voiam să ştiu, zise arhiereul.
― Ah!
― Ştiind acestea, probabil, nu zic cu siguranţă, sper că voi
aranja totul.
― Explică-te, monseniore.
― Majestatea sa, urmă arhiereul, a binevoit de mai multe ori
să ia în consideraţie, atât vârsta cât şi zelul cu care mi-am
îndeplinit misiunea mea evanghelică.
― Oh! ştiu bine, zise mama.
― Mă voi duce dar la Madrid, spre a vedea pe Majestatea sa,
am să-i expun situaţia noastră şi o să rog să-şi amintească de
serviciile aduse de defunctul duce.
― Şi? Şi...
― Sper că regina va acorda tot ceea ce a scris ducele; apoi îi
836
voi cere să-l numească pe marchizul de Chamery într-un post

diplomatic mai îndepărtat. Tocmai am aflat că este un post de
plenipotenţiar în Brazilia. Se cere un nume mare şi o avere la fel.
Până acum nu s-a hotărât însă, după cât îmi aduc aminte, acum
două luni era vorba să-l trimită pe ducele de Sallandrera...
Moartea sa însă, care a venit ca un trăsnet, a surprins atât de
mult curtea şi a întristat pe Majestatea sa, încât sunt sigur că
încă nu s-a gândit să hotărască un succesor ducelui.
― Nu înţeleg încă destul de bine, murmură mama mea.
― Ultima oară când am obţinut favoarea de a fi primit de
Majestatea sa, sunt de atunci aproape cincisprezece zile, regina
binevoi a-mi vorbi de duce. I-am atras atenţia că, moartea de
curând a lui don José, l-a costat atât de mult, încât probabil că va
refuza onoarea unei ambasade. La acestea regina îmi răspunse:
― Dacă îl voi ruga în loc să ordon, sunt sigură că ducele nu mă
refuză; şi regina tocmai era să scrie ducelui, când vestea morţii
sale ne ajunse ca o lovitură de trăsnet.
― Vere, îl întrerupse mama, întrucât toate acestea pot grăbi
căsătoria fiicei mele?
― Vei vedea. Voi pleca la Madrid. Dacă, în amintirea
defunctului duce, voi obţine de la Majestatea sa, ca bărbatul fiicei
lui să aibă dreptul de a moşteni titlul şi mărirea sa, voi putea
obţine şi promisiunea ca să-i dea misia ce îi era destinată
ducelui.
― Bine.
― Or, această misiune este urgentă. Trebuie ca noul
ambasador să plece înainte de două luni; prin urmare, marchizul
de Chamery, trebuie numaidecât să părăsească Parisul, să vină
în Spania şi să se naturalizeze spaniol. Decretul însă, precum şi
numirea ca ambasador, nu pot avea loc decât după celebrarea
căsătoriei.
― Desigur, zise mama mea.
― Atunci, termină arhiereul, fiind găsită această împrejurare,
căsătoria nu va mai surprinde pe nimeni şi toată lumea va
înţelege că domnişoara de Sallandrera nu s-a grăbit să se mărite
decât din cauză că logodnicul său nu poate deveni ambasador
până ce nu va fi bărbatul ei.
― Ah! strigă mama, eşti un om sfânt şi cel mai bun dintre
rude, vărul meu.
Arhiereul adăugă:
― Să nu spui nimic din toate acestea fiicei dumitale. Se poate
837
să nu reuşesc şi atunci această speranţă pierdută, poate să-i

facă un mare rău. Aşteaptă scrisoarea mea din Madrid.
Mama îi promise şi arhiereul plecă a doua zi.
O lună mai târziu, amicul meu, urmă Conception în scrisoarea
sa, mama mă anunţă că plecăm la Granadiera.
Îţi scrisesem în ajun, sunt de atunci opt zile. Am voit să-ţi scriu
din nou pentru a-ţi anunţa plecarea noastră, însă mama îmi zise:
― Ai să-i scrii după opt zile; nu înainte.
― Pentru ce? întrebai eu.
― Pentru că s-ar putea să ai o veste bună să-i trimiţi, îmi
răspunse ea şi cum mama avea un aer misterios, am aşteptat;
aceste opt zile de tăcere însă, m-au costat foarte scump, amicul
meu. Aveam atâta nevoie să stau de vorbă cu dumneata şi să-ţi
spun că inima şi gândul meu nu au uitat un moment Parisul.
În ajunul plecării noastre din Sallandrera, mama a primit de la
arhiereu următorul bilet laconic:
« Scumpă verişoară,
Totul este pe calea cea bună şi sper că ating scopul pe care l-
am propus. Părăseşte Sallandrera, duceţi-vă la Granadiera şi nu
spune încă nimic scumpei noastre Conception.»
Când am ajuns aici, mama a găsit a doua scrisoare a

arhiereului şi atunci mi-a spus tot.”
Capitolul X
Conception continua:
„Iată a doua scrisoare a unchiului meu:
« Scumpă verişoară,
Regina vine la Cádiz.
Granadiera este în drumul ce duce spre acest oraş. Am
promisiunea Majestăţii sale că se va opri un moment la
Granadiera, ca din întâmplare. Are să vă facă condoleanţele sale
şi, ca să probeze stima ce o avea pentru defunctul duce, o va face
pe Conception damă de onoare. Or, ca să fie damă de onoare,
trebuie să aibă un bărbat; prin urmare, acesta este un motiv
destul de puternic pentru a face ca lumea să nu mai vorbească.
838
Vei găsi scrisoarea mea la Granadiera.

Cum vei ajunge, trimite-mi un mesager la Granada, unde mă
întorc chiar acum, şi mă voi grăbi să vin lângă dumneata.
Al dumitale... etc.»
Mama mi-a spus atunci tot, dragul meu.

Iată acum ce s-a mai întâmplat: Am ajuns din ajun şi tocmai îţi
scrisesem la Paris, când Pepa, fata mea din casă, intrând la
mine la ora opt dimineaţa, îmi zice:
― Domnişoară, tot castelul este în mişcare.
― Pentru ce? întrebai eu.
― Pentru că un cortegiu numeros urmează drumul care
conduce aici.
Ştii că Granadiera era situată pe o înălţime.
― Mai bine uită-te şi dumneata, domnişoară, zise Pepa
deschizând fereastra.
Am alergat la balconul meu şi iată ce am văzut: O trăsură
trasă de opt cămile cu hamuri aurite, cu pene albe, urma la pas
drumul spre castel. În cele două părţi ale trăsurii se aflau doi
oameni călări. Un gonaci cu galonul de aur, mergea înainte.
― Aceasta este regina strigai eu.
Mama intră în grabă în camera mea.
― Regina! zise şi ea la rândul ei, regina!
Mă îmbrăcai într-o clipă şi împreună cu mama alergarăm
înaintea reginei, pe care o întâlnirăm în momentul când trăsura
ajungea la poarta de intrare a castelului.
Regina întinse mâna mamei, ca să i-o sărute şi îi zise:
― Ducesă, nu am vrut să trec atât de aproape de locuinţa
dumitale, fără să mă opresc un moment şi să-ţi arăt cât de mult
m-a costat pierderea unui atât de cinstit şi credincios cetăţean ca
defunctul duce, soţul dumitale.
Mama sărută mâna reginei şi izbucni în lacrimi.
Regina a binevoit să se odihnească la Granadiera. În timpul
acestor două ore, a vorbit cu mama şi cu mine, de tatăl meu şi de
dumneata.
Părăsindu-ne mi-a zis:
― Doamnă de Chamery-Sallandrera, vă fac doamna mea de
onoare.
Ah! dragul meu, numele acesta ce mi-l dădu m-a mişcat foarte
mult şi crezui că o să mor de bucurie.
Regina plecă, adăugând:
839
― Am să întârzii o lună la Cádiz şi te aştept, ducesă.

Mama se înclină.
Unchiul meu sosi câteva zile după plecarea Majestăţii sale.
Dânsul are o casă la Cádiz în care vom locui pe timpul şederii
Majestăţii sale.
Peste trei zile am să-ţi scriu de acolo.
Orice s-ar întâmpla, dragul meu, pregăteşte-te să vii curând în
Spania. Ora fericirii noastre nu este departe.
A dumitale pentru totdeauna
Conception
P.S. Mama îţi strânge mâinile cu căldură iar eu o îmbrăţişez

din inimă pe scumpa mea soră Blanche.”
Rocambole citi cu o profundă emoţie această scrisoare care-i

sosise întocmai ca un puternic reactiv în mijlocul supărărilor şi
fricii sale... Conception îl iubea, regina Spaniei se interesase de
dânsul, inamicii săi erau morţii De ce avea el să se mai teamă?
„Sunt un nebun! îşi zise el. Pentru că l-am omorât pe sir
Williams, acea bătrână canalie, care pretindea că este steaua
mea cea bună, trebuie să cred că totul e pierdut... Haida-de! Voi
muri în pielea unui ambasador!”
Şi Rocambole începu să râdă, apoi plecă să-l caute pe Fabien
şi pe bătrânul Antoine.
Acesta din urmă tocmai îi povestise vicontelui în cele mai
mici amănunte sosirea celor doi călători şi furtul portretului.
― Dar, în fine, îi zise Fabien, cum se numeşte acel tânăr
despre care, Josef pretinde că ar fi o femeie?
― Am cartea sa în buzunar; iat-o, răspunse intendentul.
Fabien luă cartea şi părăsind peronul, pe treptele căruia
vorbise până atunci, străbătu gangul şi intră în sala de
mâncare. Aici se aflau două candelabre pe soba de porţelan.
Fabien se apropie şi-şi aruncă ochii pe carte.
Antonie îl urmase pe Fabien şi stătea cu spatele la uşă.
Fabien citi:
Marchizul don Inigo de los Montes.
La numele acesta, Rocambole se dădu înapoi şi deveni livid.
Acest nume era al lui, sau mai bine zis acela sub care altă dată
se încurcase să o seducă pe doamna de Kergaz.
Din fericire pentru el, Fabien şi bătrânul Antoine erau cu
spatele spre el; altfel l-ar fi văzut clătinându-se şi dându-se
840
înapoi cuprins de spaimă.

― Uite un nume pe care-l aud pronunţat pentru întâia oară,
zise Fabien.
Se întoarse, îl zări pe Rocambole şi îi zise:
― Îl cunoşti pe marchizul don Inigo de los Montes?
Rocambole, în acest moment, îşi recapătă tot sângele rece de
altă dată.
― Nu, răspunse el.
Bătrânul intendent, care tot credea că are de-a face cu
veritabilul marchiz de Chamery, se îndreptă spre Rocambole:
― Stăpânul meu! Scumpul meu stăpân!... murmură el.
― Ah! Iată-te, bătrânul meu! zise falsul marchiz; haide, nu te
intimida, poţi să mă îmbrăţişezi!
Şi Rocambole se lăsă luat în braţe de bătrânul intendent
care-l atrase spre lumina lumânărilor, zicându-i:
― Oh! vino, domnule Albert, vino... să vedem dacă mai
semeni cu micul Albert de altă dată, şi timp de câteva secunde îl
privi cu lăcomie ca şi cum ar fi voit să găsească un obraz de
copil în acel obraz de bărbat.
― Curios, zise el în sfârşit, nu v-aş mai fi recunoscut,
domnule Albert... nu mai semănaţi deloc.
― Oh! dar eu, bătrânul meu amic, răspunse Rocambole, te-aş
fi recunoscut foarte uşor. Ştii că aproape nu ai mai îmbătrânit?
Antoine clătină din cap.
― Cu toate acestea, am aproape şaizeci şi opt de ani, zise el,
privindu-l mereu pe marchiz. Este straniu! Dar nu semănaţi
defel cu domnul Albert de altădată.
Rocambole simţea cum îi bate inima cu tărie.
„Bătrân dobitoc, îşi zise el, nu cumva vei avea îndrăzneala să
mă renegi?”
Fabien îl întrerupse pe intendent, adresându-i-se lui
Rocambole:
― Aşadar, nu-l cunoşti deloc pe marchizul don Inigo de los
Montes?
― Pe cuvântul meu, nu!
― Nici vreo persoană care să corespundă semnalmentelor
acestuia?
― Pe nimeni.
― Josef pretinde că era o femeie, zise intendentul.
― În orice caz, i se adresă Rocambole, care dorea cu orice
preţ să se arate calm, ai făcut un pas de adevărat începător,
841
bătrânul meu amic, când ai depus plângere la comisariatul de

poliţie.
― Sunt şi eu de aceeaşi părere, zise Fabien.
După aceasta, Fabien întinse cartea lui Rocambole, care,
aruncându-şi ochii pe dânsa, îşi dădu seama numaidecât că
este cea care-i aparţinuse lui cândva.
Era acelaşi blazon, avea aceeaşi mărime şi era scrisă cu
aceleaşi caractere. Smalţul după hârtia deja îngălbenită denota
vechimea cărţii de vizită...
Două ore mai târziu, falsul marchiz de Chamery era la el în
camera albastră şi se plimba cu paşi mari, pradă unei extreme
emoţii.
„Acum îşi zicea el, nu mai încape nici o îndoială. Acel tânăr
blond, care a venit aici, care a luat numele ce l-am purtat eu
altădată care a venit să fure un portret, acel tânăr este o
femeie... Acea femeie... este Baccarat.”
La numele de Baccarat pe care-l pronunţară involuntar,
buzele sale, falsul marchiz de Chamery, se cutremură din tot
corpul, cum tremurase marchizul don Inigo, iar înainte de el,
vicontele de Chambolh, gentilom suedez.
Deodată se opri brusc şi o bănuială teribilă îi străbătu ca un
fulger prin minte.
„Pentru ce oare a furat acel portret?” se întrebă el, şi
numaidecât se gândi la adevăratul marchiz Albert-Frédéric-
Honoré de Chamery, pe care îl părăsise în fundul unei văgăuni,
pe o insulă pustie, cu doi ani mai înainte, cu convingerea că
acea groapă va fi mormântul său.
„Dumnezeul meu!... Dumnezeul meu! zise el tremurând, dacă
nu o fi mort! Dacă s-ar întoarce!... Oh! acel portret... pentru ce a
furat ea acel portret?...”
Se auzi în acel moment bătând la uşă.
― Intră! zise brusc Rocambole care simţi deodată nevoia unei
distracţii oarecare.
Uşa se deschise şi Antoine intră.
Era aproape de miezul nopţii.
― Iertaţi-mă, domnule Albert, că mi-am permis să intru la
dumneavoastră atât de târziu... dar v-am auzit umblând şi mi-
am închipuit că poate aveţi nevoie de ceva?
― Nu am nevoie de nimic, amicul meu, răspunse falsul
marchiz, silindu-se să ia un aer calm şi surâzător.
Bătrânul Antoine făcu un pas înapoi, spre a se retrage.
842
― Stai, îi zise Rocambole; ia un scaun şi să vorbim.

Antoine se aşeză şi reîncepu să-l privească cu multă atenţie.
― Este foarte curios, domnule marchiz, zise el, cum v-aţi
schimbat!
― Găseşti?
― De obicei, rămâne în trăsăturile unui om, ceva din figura
de copil...
― Mie nu mi-a rămas nimic? zise Rocambole care, la rându-i,
îl privi cu atenţie pe intendent.
― Nimic, absolut nimic; examinez surâsul dumneavoastră,
nu mai este acelaşi, nu este nici privirea dumneavoastră de
altădată... Aveaţi ochii albaştri, acum au devenit cenuşii...
Falsul marchiz îngălbeni. Antoine reluă:
― Aproape să cred că v-a schimbat cineva în India, după cum
doicile schimbă copiii...
― Bătrân nebun! zise Rocambole, care avu un surâs funebru
şi ai cărui dinţi începură să clănţăne. Iacă fă-mi serviciul de a-l
înlocui pe cameristul meu şi scoate-mi ghetele care mă fac să
sufăr îngrozitor, apoi retrage-te şi lasă-mă să mă culc.
Zicând acestea, Rocambole se aşeză într-un mare fotoliu,
apoi întinse piciorul drept.
Acest picior trebuia să fie cel care, după amintirea lui
Antoine, era însemnat cu o pată de vin roşie, pată neştearsă şi
pe care timpul nu putea să o facă să dispară.
Falsul marchiz purta un pantalon foarte larg. Antoine
îngenunche în faţa fotoliului, îndoi pantalonul şi voi să tragă
gheata. Falsul marchiz era aşezat aproape de sobă, pe care se
aflau două lumânări ce aruncau o vie lumină pe piciorul gol al
marchizului. Deodată, Antoine scăpă o exclamaţie de mirare.
― Ce ai? întreabă Rocambole
― Ce am!... Ce am!... bâlbâi bătrânul. Nu este acesta piciorul
dumneavoastră drept?
― Da, desigur.
― Ei bine! pe acest picior, între pulpă şi genunchi, aveaţi...
Rocambole făcu o mişcare bruscă.
În acelaşi timp, bătrânul Antoine, pentru prima oară, aruncă
marchizului o privire bănuitoare.
Rocambole fu apucat de un tremur nervos.
― Ce-mi tot cânţi acolo? zise el.
― Adevărul.
― Ce aveam pe piciorul drept?
843
― O pată ce nu se putea şterge.

― Eşti nebun.
― Oh! nu, zise bătrânul, care-l privea mereu fix pe
Rocambole; nu sunt nebun. Acea pată...
― Ei bine! a dispărut cu timpul. Nu ştii tu că la om, dacă
forma rămâne aceeaşi, materia se preschimbă neîncetat şi că
cicatricele...
Acest din urmă cuvânt fu o descoperire pentru Antoine.
― Nu spui adevărul! zise el, nu este vorba de o cicatrice, ci o
pată de vin... o pată pe care nimic nu o poate şterge...
― Neruşinatule! mi se pare că mă faci mincinos! strigă
marchizul plin de furie.
― Nu eşti marchizul de Chamery, nu eşti stăpânul meu!
strigă bătrânul.
Aceste cuvinte fură ca o lovitură de trăsnet pentru
Rocambole; se văzu pierdut şi cu toate acestea se silea să
rămână calm.
― Bătrân nebun, dacă nu te-aş iubi atât şi nu m-ai fi crescut,
te-aş fi aruncat pe fereastră.
― Ei bine! zise el dacă eşti marchizul de Chamery arată-mi
pieptul!
― Pentru ce?
― Arată-mi-l!
― Dar... îmi dai ordine?
― Poate...
― Obraznicule!
― Domnule, zise bătrânul cu o mare energie, mă vei pedepsi
dacă am minţit, însă până atunci, arată-mi pieptul gol de tot,
sau chem în ajutor şi, în faţa lumii întregii susţin spusele
mele...
Această ameninţare avu un efect puternic asupra lui
Rocambole. Timp de un moment se simţi stăpânit de bătrân. Cu
un gest mecanic descheie vesta şi desfăcu cămaşa. Atunci,
Antoine luă o lumânare şi examinând pieptul falsului marchiz,
zise încet:
― Dacă în adevăr eşti marchizul de Chamery, trebuie să ai
sub sânul stâng o cicatrice pătrată. Această cicatrice a fost
făcută de o floretă care s-a rupt pe pieptul dumitale la vârsta de
opt ani.
Uitându-se bine Antoine scoase un nou strigăt:
― Văd puţin mai jos, zise el, urma triunghiulară a unui
844
pumnal, dar gaura de floretă nu există.

Şi bătrânul repetă cu putere:
― Nu eşti marchizul de Chamery... l-ai asasinat, fără
îndoială!
― Taci! strigă Rocambole, care se repezi la bătrân şi-l apucă
de gât, taci!...
Capitolul XI
Falsul marchiz de Chamery era livid. Ochii i se injectaseră de

sânge; gâtul uscat scotea un răget surd, vinele i se umflaseră,
iar pe buze îi ieşise o spumă albă. Elegantul marchiz de
Chamery, sportmanul, omul de lume, dispăruse ca să dea loc
banditului. Era cu adevărat elevul lui sir Williams, Rocambole
asasinul!
Bătrânul Antoine era încă destul de viguros şi cu toată vârsta
lui înaintată încercă să se apere şi să lupte, însă Rocambole îl
ţinu bine strâns de gât şi mâinile sale de fier îl împiedicau să
strige:
― Taci! Repetă banditul, taci! sau te omor!
În momentul acesta un ceasornic care se afla pe platforma
scării castelului sună miezul nopţii.
― Toată lumea este culcată, toată lumea doarme, zise
Rocambole; am să te omor, nimeni nu mă va auzi, şi-l împinse
către pat, unde-l culcă şi-l ţinu nemişcat.
Rocambole credea că are de-a face cu un laş:
― Dacă nu-mi juri că vei tăcea, să ştii că te sugrum!
Antoine însă îi aruncă o privire plină de dispreţ şi încercă să
scape.
― Taci, îi zise Rocambole, şi te voi face bogat. Îţi dau o sută
de mii de franci şi casa care este la extremitatea parcului...
pentru că stăpânul tău e mort... Adevăratul marchiz pentru
lumea toată, sunt eu... şi nimeni nu te va crede, dacă vei vorbi.
Haide... răspunde, păstrezi secretul?
Şi Rocambole slăbi puţin gâtul bătrânului.
― Asasine!... murmură acesta, înapoi!... asasine!
― Ah! Pe cuvântul meu, întâmplă-se ce s-o întâmpla... te
omor! şi strânse mai tare gâtul bătrânului, care se zvârcolea
sufocat, fără să izbutească să scape, deoarece Rocambole îl
ţinea trântit pe pat cu un picior pe piept.
845
Cu toate acestea, Rocambole nu-l strangula. Antoine era în

puterea banditului; la acea oră din noapte toată lumea dormea
la castel şi, cum Antoine nu putea nici să strige nici să se mişte,
banditul avea destul timp să se gândească.
Criza de furie ce-l apucase pe Rocambole fu înlocuită cu
sângele rece al rău-făcătorilor, când devin stăpâni pe o situaţie.
― Bunul meu om, zise Rocambole în bătaie de joc, am
douăzeci şi opt de ani, sunt solid ca o stâncă şi nu-mi vei scăpa.
Pe lângă aceasta, nu poţi să strigi, căci te ţin de gât. Cunoşti
secretul meu şi cu orice preţ, acest secret nu trebuie să fie
cunoscut decât de mine. Înţelegi!... Trebuie, prin urmare, să
mori şi acum mă gândesc să-ţi decid felul morţii.
Într-adevăr, Rocambole, căruia îi revenise limpezimea de
spirit, se gândi că nimic nu este mai uşor decât să asasineze pe
bietul servitor în aşa mod, ca toată lumea să creadă că a fost la
mijloc o sinucidere.
De altfel, Antoine era un bătrân vesel, care ţinea la viaţă, nu
avea nici o supărare serioasă, nici un necaz şi cum nici beţiv nu
era, cam cu greu s-ar fi atribuit sinuciderea unei stări de beţie.
„Dacă-l sugrum, se gândi Rocambole, se vor vedea pe gât
urmele degetelor mele...”
Alături de pat era o etajeră care servea drept masă de noapte.
Pe această etajeră era un coşuleţ cu patru compartimente. Unul
din aceste compartimente avea un fel de perniţă de ace în care
Rocambole zări un ac mare de aur cu care îşi prindea cravata şi
pe care îl pusese acolo când începuse să se dezbrace.
Pe acest ac căzu privirea banditului şi numaidecât avu o
inspiraţie, inspiraţie sălbatică, infernală.
― Ai să mori de o apoplexie fulgerătoare, zise el bătrânului
Antoine.
Cu o mare iuţeală îl răsuci pe bătrân cu faţa în jos, băgându-
i capul în perne ca să nu poată striga chiar dacă l-ar slăbi de
gât; apoi ţinându-l nemişcat cu mâna stângă, luă acul cu
dreapta şi i-l înfipse în creştetul capului.
Bătrânul se zvârcoli o dată atât de teribil, încât îl aruncă pe
Rocambole tocmai în mijlocul camerei; apoi căzu pe pat şi
rămase nemişcat. Acul atinsese o venă a creierului şi moartea
fusese instantanee.
Rocambole reveni lângă pat şi, după ce se asigură că
bătrânul nu mai mişcă, luă o lumânare şi-i scoase acul din cap.
Acul făcuse o gaură de neobservat, din care ieşise numai o
846
mică picătură de sânge. Banditul şterse acel sânge cu degetul şi

putu să se convingă astfel că acea gaură dispărea cu totul între
părul des şi alb al bătrânului.
„Numai un doctor foarte abil ar putea să cunoască moartea
acestui om. Bravul doctor al satului, pe care desigur îl vor
chema, o să iscălească cu ambele mâini că a murit de
apoplexie.”
După ce înfipse acul în perniţă, Rocambole examină gâtul şi
pumnii mortului. Nu avea nici o urmă de strânsoare.
„Are o piele galică veche, care cu greu se însemnează,
murmură banditul. Iată un dobitoc, zise el, care desigur, dacă
ar mai trăi ar dezminţi că memoria este un dar de la Dumnezeu.
Dacă nu ar fi avut o memorie atât de bună şi nu-şi aducea
aminte de pata de vin, l-aş fi lăsat să moară liniştit de moarte
bună, în pielea lui de intendent, dându-i voie să mă şi adore.”
După ce termină acest discurs funebru, Rocambole deschise
uşa cabinetului de toaletă, luă cadavrul în braţe şi-l duse acolo.
După ce-l puse într-un colţ îl acoperi cu nişte cuverturi.
„Acum, zise dânsul, să ne gândim la ceea ce este de făcut.
Trebuie să duc cadavrul în camera sa şi să-l dezbrac ca să-l
găsească mort în pat... dar... unde este camera lui?
Rocambole închise uşa cabinetului de toaletă şi pentru mai
multă siguranţă băgă cheia în buzunar; apoi luă un sfeşnic, ieşi
din camera albastră în vârful picioarelor şi intră în coridor.
Cu doi ani mai înainte, când schimbat în cerşetor, cu o mare
barbă roşie, Rocambole venise la Orangerie, examinase o
mulţime de lucruri, însă nu s-a gândit că va fi nevoie să-l
omoare pe Antoine şi prin urmare nu ştia în ce cameră doarme
bătrânul.
Castelul Orangerie era foarte mare, dar din fericire nu era
locuit. Personalul obişnuit se compunea din patru servitori
bărbaţi şi o bătrână bucătăreasă numită Marion. Băieţii de
fermă, văcarii etc, locuiau în clădirile de exploatare. Marchizul
sosise la Orangerie cu un singur fecior şi cu cumnatul său,
vicontele d’Asmolles. În total erau opt persoane pe care le
acoperea învelitoarea roşiatică a castelului.
Era mai mult decât sigur că servitorii locuiau în al doilea
rând, dar tot atât de sigur era că bătrânul Antoine şi-a ales o
locuinţă la primul rând, bună şi confortabilă şi s-a instalat
acolo în timpul absenţei atât de îndelungate a stăpânilor săi.
„Să vedem, zise Rocambole, care se opri un moment cu
847
sfeşnicul în mână, să ne gândim puţin. Dobitocul acela de

Antoine a venit şi a bătut la uşa mea, zicând că mă auzise
umblând, prin urmare este probabil că are o cameră aproape,
pe aici. Desigur că trebuia să treacă prin faţa camerei mele ca
să se ducă la culcare. Să urmăm coridorul la întâmplare.
Coridorul în care intrase Rocambole, înconjura castelul şi se
întindea la stânga şi la dreapta scării celei mari. Camera
domnului d’Asmolles era la dreapta, aceea a lui Rocambole la
stânga. Falsul marchiz se duse spre stânga.
Făcu vreo treizeci de paşi în vârful picioarelor şi văzu o rază
de lumină ieşind de sub o uşă. Stinse lumânarea, înaintă cu cea
mai mare precauţie şi îşi lipi ochiul de gaura broaştei. Primul
obiect care-i atrase atenţia fu o masă pe care se afla o lampă,
iar în apropiere o mare tabacheră de argint. Tabachera aceea o
văzuse în timpul serii, în mâinile intendentului. Camera era
mobilată cu un pat mare cu polog şi cu nişte fotolii vechi. În
perete erau atârnate câteva haine şi o puşcă de vânătoare.
Rocambole ascultă un moment, căci nu putea să vadă tot
interiorul camerei.
Ascultă, ca să fie sigur că este camera goală, apoi cum nu
auzea nici un zgomot şi cum cheia era în uşă, se decise şi intră.
Broasca nu făcu nici un zgomot, iar uşa se deschise fără să
scârţâie din balamale.
Rocambole nu mai avut nici o îndoială; era chiar locuinţa lui
Antoine.
Patul era desfăcut, ceea ce proba că bătrânul tocmai vroia să
se culce când a plecat să zică bună seara aceluia pe care-l
credea tânărul său stăpân.
Rocambole văzu pe un scaun boneta albă de bumbac, a
bătrânului şi observă la marginea patului pantofii lui brodaţi,
învechiţi în douăzeci de ani de serviciu.
Aproape de lampă şi de tabacheră, era un jurnal cu banda
încă neruptă, care purta următoarea adresă tipărită:
„Domnul Antoine, intendent al castelului Orangerie”
Acest din urmă indiciu era neîndoios. Rocambole lăsă uşa
întredeschisă, reaprinse lumânarea şi intră la el.
În castel domnea în continuare o mare tăcere.
Falsul marchiz, al cărui sânge rece reamintea frumoasele zile
ale elevului lui sir Williams, intră în cabinetul de toaletă, luă pe
umeri cadavrul bătrânului, fără măcar să se curbeze sub
greutatea lui şi-l duse în camera vecină, unde se închise.
848
Dezbrăcă mortul, îl culcă în pat după ce mai întâi i-a aşezat

boneta pe cap. Îl înveli până sub bărbie cu cuvertura şi după
ce-l aşeză în poziţia unui om pe care moartea la surprins în
timpul somnului, rupse banda jurnalului, îl mototoli, puse
lampa lângă căpătâi ca oricine să creadă că intendentul a citit
înainte de a adormi, stinse lampa şi ieşi.
O dificultate pe care nu o prevăzuse îl opri în loc un moment.
Era evident că intendentul avea obiceiul ca, înainte de
culcare, să închidă uşa. Cum ar fi putut ieşi din cameră şi să
lase uşa tot închisă pe dinăuntru?
Rocambole se uită împrejurul lui şi trecu printr-o inspecţia
amănunţită tot locul.
Camera tatălui Antoine era spaţioasă şi avea trei uşi. Prima,
aceea prin care intrase Rocambole, dădea spre coridor. Această
uşă trebuia să fie închisă pe dinăuntru, pentru ca omorul să
aibă toate aparenţele unui accident. A doua uşă dădea într-un
salon şi nu era încuiată cu cheia.
A treia comunica cu camera de toaletă a odăii şi un mare
dulap fusese pus înainte. Rocambole nu se gândi nici un
moment la aceea. Mai întâi că era închisă cu cheia de două ori
şi apoi, ca să treacă, trebuia să dea la o parte dulapul. El
rămase, prin urmare, să se gândească la uşa care comunica cu
salonul. Trecând mâna prin scoaba uşii, observă că nu este
închisă cu cheia. Marchizul nu era omul care să-şi uite vechile
obiceiuri şi de aceea avea totdeauna cu el un pumnal. Introduse
lama pumnalului în broască, apăsă asupra resortului şi uşa se
deschise.
Atunci marchizul se văzu într-un salon mare, al cărui tapet
învechit şi mobila plină de praf proba că de mult nu intrase
nimeni acolo.
El alergă la uşă şi văzu cu bucurie cheia în broască!
― Sunt scăpat! exclamă el.
Se întoarse în camera mortului, închise uşa învârtind cheia
de două ori, apoi, cu lumânarea în mână, trecu în salon trăgând
uşa după el.
Mişcarea uşii făcu ca resortul să alunece din nou la locul lui.
― Acum, zise el, va, fi într-adevăr prea îndrăzneţ acel ce va
pretinde că bătrânul Antoine nu a murit de un atac de
apoplexie.
*
849
* *
A doua zi, la ora şapte dimineaţă, falsul marchiz de Chamery

intră în camera de culcare a domnului d’Asmolles.
Rocambole era calm şi surâzător ca un om care a dormit
perfect şi nu a visat decât lucruri plăcute.
― Ce gândeşti tu de asta? întrebă el pe Fabien întinzându-i
scrisoarea primită de la Conception.
Domnul d’Asmolles o citi cu atenţie, apoi răspunse surâzând:
― Gândesc că trebuie să cugeţi cât mai curând ca să te
naturalizezi spaniol.
Domnul d’Asmolles avea intenţia, desigur, să întovărăşească
acest răspuns cu câteva reflecţii; însă un zgomot neaşteptat,
ţipete şi exclamaţii se auziră în castel şi un servitor apăru
strigând:
― Ah! domnule, domnule, ce nenorocire!...
― Ce tot cauţi acolo, Josef? întrebă vicontele.
― Domnul Antoine...
― Ei, ce este?...
― Ei bine! a murit!... l-am găsit mort în patul său.
― Este imposibil! strigă Rocambole, cu un accent plin de
durere, perfect de bine simulat.
Capitolul XII
Să ne întoarcem acum în Spania, cincisprezece zile mai

devreme de data la care i-am văzut pe Fernand Rocher şi pe
tânăra sa soţie, prânzind la căpitanul Pedro C..., comandantul
portului la Cádiz.
Sediul Guvernământului era inundat de lumină.
O mare afluenţă de popor umplea împrejurarea.
Regina, care de cincisprezece zile se afla la Cádiz, unde făcea
băi de mare, avusese bunătatea să făgăduiască că va lua parte
la o serată dată de municipalitate, în folosul săracilor.
Încă de la ora nouă seara, un lung şir de trăsuri se
aranjaseră împrejurul clădirii, după ce fiecare din ele se
opriseră un moment în faţa intrării principale pentru a lăsa pe
eleganţii cavaleri şi frumoasele doamne.
Balul era costumat. Toate domniile, toate epocile şi toate
ţările se găseau reprezentate prin cele mai frumoase şi mai
850
bogate costume.
Programul era astfel: balul se va deschide la ora nouă seara;
de la nouă şi până la miezul nopţii, invitaţii puteau să-şi
păstreze măştile; la miezul nopţii, în momentul când regina
urma să-şi facă intrarea, toate măştile trebuiau să cadă. Se
înţelege că respectul dictase măsura aceasta.
Or, tocmai sunau nouă ore când, o frumoasă trăsură, de
origine franceză, se opri, în faţa scării. Doi bărbaţi şi o femeie
coborâră.
Primul era îmbrăcat ca un senior de la curtea lui Ludovic al
XV, pudrat şi purtând cavalereşte o sabie scumpă. El dădu
braţul unei frumoase marchize de sub aceeaşi domnie.
Amândoi erau fără măşti şi mulţimea invitaţilor putea uşor
să-şi aducă aminte că i-au întâlnit adesea, timp de lună, la
teatru, pe ţărmul mării şi la plimbările publice.
Erau domnul şi doamna Fernand Rocher.
Persoana care-i însoţea purta uniformă alb cu albastru a
cadeţilor nobili din garda imperială rusă. Era un bărbat tânăr
de tot, cu părul blond, privirea plină de foc şi a cărui ţinută
îndrăzneaţă denota un caracter plin de hotărâre. Ca şi
însoţitorii săi, era fără mască.
În momentul în care intra în primul salon, în urma domnului
şi doamnei Rocher, un spaniol, îmbrăcat ca maur, zise vecinului
său, un paşă tunisian:
― Cine este tânărul acela care poartă o uniformă rusească?
― Este un rus..
― Cum se numeşte?
― Ah! răspunse cel dintâi, vrei prea multe. Are un nume în
ski sau în off, imposibil de pronunţat şi cu o ortografie plină de
consoane.
― De când este la Cádiz?
― De trei zile.
― Unde locuieşte?
― La hotelul Astoria.
― Aceasta este tot ce ştii?
― Tot.
― Pe cuvântul meu! murmură al doilea spaniol; este mai
frumos decât o femeie.
― Posibil; însă are în privire energia unui bărbat.
Pe când se vorbea astfel despre dânsul, cadetul rus traversă
saloanele şi părea să caute pe cineva. Pe acest cineva, el şi cu
851
Fernand îl găsiră numaidecât: era căpitanul Pedro C...

comandantul militar al portului.
Tânărul rus şi căpitanul se salutară şi apoi luându-se de braţ
trecură în grădinile hotelului care erau luminate feeric.
Acolo căutară o alee retrasă.
― Ei bine! zise cadetul rus, aţi reuşit?
― Da, doamnă.
― Tăcere! numeşte-mă domnule, şi vorbeşte-mi franţuzeşte,
căci este mai prudent.
― Fie, zise căpitanul.
― Să vedem, ce-aţi făcut?
― Am fost chiar astăzi dimineaţă la reşedinţa regală. Am
rugat-o pe Maiestatea sa să nu mă întrebe şi am obţinut mână
liberă. A fost de ajuns să adaug că este vorba de onoarea unuia
din cele mai frumoase nume ale Spaniei.
Cadetul rus se aşeză pe o bancă şi comandantul luă loc lângă
dânsul.
― Uite, zise acesta din urmă, programul exact ce sunt
autorizat să-l urmez.
― Ascult.
― Trebuie să vină numaidecât. Se va plimba prin bal fără să-
şi scoată masca.
― Foarte bine.
― La douăsprezece fără un sfert va dispărea.
― Pe urmă?
― Îndată ce Maiestatea sa va pleca, el va apărea din nou.
― Şi-şi va scoate masca?
― Nu, atât timp cât va fi lume prea multă.
― Atunci, dacă este aşa, pentru ce trebuie să părăsească
balul când vine regina şi să nu mai apară decât după plecarea
Maiestăţii sale?
― Scumpă doa... iertaţi-mă, zise căpitanul râzând; scumpe
conte, binevoiţi a vă gândi că oricât de inocent este protejatul
nostru, nu a fost încă reabilitat şi că prezenţa sa în locul unde
se află suverana noastră, ar fi o injurie îngrozitoare pentru
Maiestatea sa regală.
― Este adevărat, aveţi dreptate.
― Prin urmare, o dată Maiestatea sa plecată, el se va
reîntoarce.
― Dar... ea?
― Va rămâne la bal.
852
― Cu tot doliul său?

― Fără îndoială. Dânsa vine pentru că Maiestatea sa a făcut-
o doamnă de onoare. Va rămâne la bal, după plecarea Maiestăţii
sale, pentru că o va ruga regina, fără ca să-i dea vreo explicaţie.
― Regina nu v-a pus nici o întrebare?
― Nici una; pentru că i-am căzut în genunchi şi i-am zis
umilit: graţia ce-o implor de la Maiestatea voastră va scăpa,
poate, de ruşine pe cel din urmă membru al unei familii a cărei
nobleţe se pierde în negura timpului.
― În cazul acesta totul merge de minune, zise cadetul rus.
Scoase apoi din buzunar o mască de mătase neagră şi şi-o
puse pe figură.
― Acum, comandante, adăugă el, dă-mi voie să te părăsesc;
mă duc să-l spionez pe protejatul nostru.
― Pe curând dar, domnule... conte.
― Oh! iartă-mă, încă un cuvânt.
― Spuneţi.
― Sunteţi sigur că va avea un domino negru şi o fundă gri pe
umăr?
― Sunt foarte sigur.
― Iar el?
― Va avea costumul lui obişnuit, şi cum va fi mascat, lumea
va găsi originală schimbarea sa şi va fi departe de a ghici tristul
adevăr.
Căpitanul şi tânărul său companion părăsiră grădina, intrară
în saloane şi acolo se despărţiră.
Cel dintâi începu să-i caute pe Fernand Rocher şi soţia lui,
iar al doilea se opri în primul salon, pe unde trebui să treacă în
mod obligatoriu orice invitat, şi acolo aşteptă, tot mascat, fără
să se sinchisească de cei ce vorbeau împrejurul său.
Trecuseră câteva minute de când stătea în locul acela de
observaţie, cu braţul stâng rezemat de ghiveciul de marmură al
unui portocal când, apăru un personaj, care, prin costumul său
curios, atrase atenţia şi curiozitatea tuturor invitaţilor. Era un
om de o talie mijlocie, bine făcut şi care se cunoştea că este
tânăr, căci figura era acoperită cu o mască de atlas. Avea un
mers aristocratic, iar modul cum saluta denunţa, de la o poştă,
pe omul de lume, făcând un mare contrast cu costumul său.
Omul acesta purta un pantalon de pânză gri, haina de lână
roşie şi boneta ascuţită a ocnaşilor.
― Ah! murmurau toţi în toate părţile, iată un original de
853
primă mărime.
― Mă prind că este un englez, zise o frumoasă senora de
douăzeci de ani.
― Credeţi, doamnă?
― Numai un englez, răspunse ea, este capabil de o astfel de
excentricitate.
Căpitanul C... trecea în momentul acela.
― Ia spune, comandante, zise senora, ai invitat şi pensionarii
dumitale la bal?
― Pe cei mai cuminţi, doamnă, răspunse căpitanul râzând.
De acesta să nu vă temeţi... este foarte cinstit.
Şi comandantul trecu înainte, pe când, ocnaşul îşi continua
drumul. Abia atunci cadetul rus se hotărî să-l urmeze, îl ajunse
numai în al treilea salon şi-l bătu pe umăr.
Ocnaşul se întoarse şi avu un moment de indecizie.
― Jucaţi bacara, domnule? întrebă cadetul foarte încet.
― Da, răspunse el, tot atât de încet şi tresărind.
― Bine. Urmează-mă.
Cadetul îi luă braţul şi intrară într-un salon mic unde nu se
juca.
Câteva persoane conversau cu vocea pe jumătate.
Cadetul puse braţul pe umărul ocnaşului şi îi arătă un
domino negru, care stătea tăcut la o parte.
Acel domino avea o fundă de mătase gri pe umăr.
― Vino, zise cadetul ocnaşului.
Ambii se apropiară de domino, care părea că visează şi ale
cărui gânduri, desigur, se găseau departe de acele locuri.
Tresări la apropierea celor două măşti, şi haina roşie a
ocnaşului îl făcu să aibă un moment de teamă. Cadetul însă îi
zise:
― Nu vă temeţi, seniora, ocnaşii pe care-i întâlniţi la bal nu
sunt prea periculoşi.
Dominoul îşi aduse aminte că se află la bal mascat şi se
văzură atunci, printre dantelele măştii, într-un surâs dinţii săi
strălucitor de albi.
― Frumoasă seniora, zise cadetul în limba spaniolă, sosiţi din
Franţa, nu este aşa?
Dominoul făcu o mişcare de mirare.
― Mă cunoaşteţi? întrebă el.
― Da.
― Ah!
854
― Voiţi să cunoaşteţi numele dumneavoastră? zise cadetul,

şi, aplecându-se la urechea dominoului, îi şopti: Vă numiţi
Conception; apoi aşezându-se lângă dânsa, adăugă în
franţuzeşte: Tocmai pentru că veniţi din Franţa, m-am apropiat
de dumneavoastră.
― Dumneavoastră sunteţi francez? întrebă Conception, care îl
privea cu atenţie pe cadet şi se întreba, unde ar fi putut să-l mai
vadă, căci vocea lui îi era cunoscută.
― Sunt rus, răspunse cadetul şi port uniforma ca o
schimbare; dar amicul meu... Îl luă atunci pe ocnaş de mână şi-
l prezentă domnişoarei de Sallandrera, căci dânsa era persoana
ce-o ascundea acel domino.
Ocnaşul o salută pe tânăra fată, atât de profund şi într-un
mod atât de distins, încât rămăşiţa de teamă pe care aceasta ar
mai fi putut-o avea dispăru cu totul.
― Amicul meu, seniora, este un ocnaş de lume, zise cadetul;
şi este dintr-o familie nobilă.
― Cred, răspunse Conception, care-l pofti pe ocnaş să stea
lângă dânsa.
Cadetul atunci se făcu nevăzut, după ce şopti la urechea
ocnaşului:
― Bagă de seamă, mai ales, să nu laşi să-ţi scape numele!
― Ah! domnule, zise Conception cu o voce dulce şi
melancolică, îndată ce dispăru cadetul: sunteţi francez?
― Da, seniora.
― Veniţi de la Paris, fără îndoială?
El clătină capul cu tristeţe:
― Ah! nu, seniora, sunt douăzeci de ani de când nu am mai
văzut ţara mea.
― Douăzeci de ani!
― Ah! da.
― Ce vârstă aveţi dar?
― În curând treizeci de ani.
― Aţi părăsit dar ţara la etatea de 10 ani?
― Da, seniora.
― Locuiţi în Spania?
Ocnaşul tresări.
― Sunt la Cádiz de unsprezece luni, dar înainte...
Păru că ezită.
― Vă ascult, domnule, zise Conception.
Ocnaşul avea o voce gravă şi melancolică, al cărei timbru
855
plăcut o seducea pe Conception.

― Domnişoară, zise el, se găseşte uneori, în mijlocul unei
serbări câte o femeie care poartă haine de doliu ca
dumneavoastră şi câte un om care nu are dreptul să le poarte,
ca mine.
― Ce voiţi să ziceţi?
― Doliul meu, doliu profund, necunoscut, este în adâncul
inimii.
― Aţi suferit?
― Sufăr încă.
Pronunţă aceste din urmă cuvinte cu un accent atât de
dureros, încât tânăra fată fu mişcată. Ocnaşul se grăbi să reia,
pe un ton mai vesel:
― Am solicitat domnişoară, favoarea de a vă fi prezentat.
Sosiţi din Paris, din Parisul care, de aici înainte, închide singura
mea afecţiune în lumea aceasta. Mi s-a spus că sunteţi tot atât
de bună, pe cât sunteţi de frumoasă domnişoară şi de aceea nu
m-am codit de a veni la dumneavoastră.
Un moment scurt de tăcere urmă acestor cuvinte. Conception
era foarte încurcată, văzându-se singură cu acel necunoscut,
care o alesese de confidentă fără să o cunoască. Curiozitatea
însă o făcu să se abţină şi răspunse cu acel ton afectuos pe
care-l dă obişnuinţa stilată:
― Aş putea să vă fiu folositoare, domnule?
― Vorbiţi-mi de Paris! strigă el cu afecţiune. Este o mare
fericire pentru mine să aud acest nume!...
Timp de două ore, ocnaşul şi fata nu părăsiră acel mic salon,
care era aproape gol şi în care nu se juca. Vorbiră îndelung de
Paris, de Franţa şi de obiceiurile de acum ale parizienilor.
Pentru acest francez, de atâta timp exilat, fiecare vorbă spusă
de Conception dădea loc la o întrebare, la o mirare naivă din
partea lui. Era un parizian care nu mai ştia nimic de Paris, un
francez care vorbea de Franţa, cum se vorbeşte din cărţi. Avea
însă o voce atât de dulce, atât de simpatică, era atât de distins
în cele mai mici mişcări ale sale, încât tânăra fată îl asculta şi
se simţea împinsă către el de o misterioasă atracţie.
Deodată se auzi bătând miezul nopţii.
Ocnaşul tresări şi se sculă cu repeziciune.
856
Capitolul XIII
Conception îl privi cu mirare pe ocnaş.

― Scuzaţi-mă, seniora, zise el, dar trebuie să vă părăsesc.
― Şi... unde vă duceţi?
Puse un deget pe buze şi zise:
― Este un secret.
Îndrăzni apoi să ia mâna înmănuşată a tinerei fete.
― Nu veţi părăsi balul înainte de ora trei, nu este aşa?
― Pentru ce?
― Pentru că la trei mă întorc, răspunse el şi ca să nu fie silit
să dea alte explicaţii domnişoarei de Sallandrera, salută
profund şi se retrase.
Conception, foarte intrigată, îl văzu traversând salonul,
pierzându-se prin mulţime şi dispărând.
„Este imposibil, îşi zise atunci logodnica falsului marchiz de
Chamery, este imposibil ca cineva să nu ţină cont de legea
misterioasă a simpatiilor. Iată un om care nu şi-a părăsit nici
un moment masca şi pe care, desigur, nimeni nu l-a băgat în
seamă; ei bine! este ceva în vocea sa dulce şi tristă, în ţinuta sa,
în gestul său, în toată persoana sa, un ce care m-a mişcat foarte
mult. Acest om a încercat mari supărări şi păstrează cu
încăpăţânare secretul nenorocirilor sale.”
Conception tocmai voi să se scoale şi să părăsească salonul
în care rămăsese acum singură, când cadetul rus intră şi veni
la dânsa.
El era tot mascat.
― Oh! zise el, salutând, sunteţi singură, seniora?
― Da, domnule, răspunse ea în franţuzeşte.
― Dar pe amicul meu?
― M-a părăsit, zise ea... m-a părăsit brusc în momentul când
bătea miezul nopţii la această pendulă.
― Ştiu pentru ce...
― Da?... zise ea, cu un viu sentiment de curiozitate.
― Acest secret însă nu este al meu, zise cadetul.
Conception îşi muşcă buzele sub mască.
― Ah! dacă aţi întreba de secretele mele, seniora... poate că v-
aş putea răspunde.
― Dumneavoastră? zise ea mirată.
857
― Aveţi secrete?
― Deţin secrete stranii.
― Fie, zise ea; însă acele secrete îmi sunt cu totul străine.
― Vă înşelaţi.
― Ce pot să aibă comun secretele dumneavoastră cu ale
mele? întrebă Conception. Nu vă cunosc, domnule.
― Este adevărat. Cu toate acestea ne-am întâlnit la Paris în
lumea bună.
― Da?
Mirarea aceasta scăpă domnişoarei de Sallandrera plină de
uimire şi de îndoială în acelaşi timp.
― Am cunoscut multă lume dintre cunoştinţele
dumneavoastră, urmă cadetul; chiar dintre intimii
dumneavoastră.
Conception tresări din nou.
― Într-adevăr? întrebă ea.
― Pot chiar să vă spun o parte din istoria dumneavoastră.
― Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă cu reţinere tânăra
fată.
― Frumoasă seniora, răspunse cadetul, gândiţi-vă că suntem
la bal, la un bal mascat, şi că uzez de dreptul pe care mi-l dă
masca ca să vă intrig.
― Prin urmare nu vreţi să-mi spuneţi cine sunteţi?
― Nu. În schimb însă, vă voi spune multe lucruri pe care nu
le ştiţi, după ce mai întâi vă voi reaminti altele pe care le
cunoaşteţi; de exemplu, ştiu cum a murit don José, al doilea
logodnic al dumneavoastră.
Conception înăbuşi un strigăt şi se îngălbeni sub mască.
― Ştiu, urmă cadetul, cum a murit domnul de Château-
Mailly...
― Domnul de Château-Mailly! strigă Conception, care nu ştia
încă nimic, deoarece Rocambole reuşise să-i ascundă moartea
ducelui.
― Da, domnul de Château-Mailly!
― A murit?
― În ziua în care părăseaţi Parisul ca să vă duceţi în
Franche-Comté să vizitaţi castelul Haut-Pas.
― Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Conception cu un fel
de frică, dumneavoastră care cunoaşteţi atâtea lucruri?
― Vedeţi aceasta după uniforma mea, seniora; sunt un cadet
din garda Maiestăţii sale împăratul tuturor ruşilor.
858
― Aceasta nu-mi spune numele dumneavoastră.

― Mă numesc Artoff.
― Artoff! strigă Conception.
― Iată un nume pe care-l cunoaşteţi. Sunt rudă apropiată cu
acel nenorocit conte Artoff, care, se zice că a fost înşelat de
femeia lui şi care... trebuie să fi auzit aceasta, nu?...
― Da... într-adevăr...
― A înnebunit pe teren în momentul când trebuia să
încrucişeze spada cu seducătorul, domnul Roland de Clayet.
― Am cunoscut toate acestea, domnule, răspunse Conception
şi adăugă pe un ton de bătaie de joc: desigur că ştiţi aceste
amănunte de la contesă însăşi?
― Câteva numai, nu toate.
Cadetul observă că numele contesei produsese asupra
domnişoarei de Sallandrera un efect nu tocmai plăcut.
― Seniora, zise el, îmi daţi voie acum să vă spun un lucru pe
care nu-l cunoaşteţi?
― Cum vreţi, domnule, răspunse Conception cu un aer de
indiferenţă.
― Nu o să refuzaţi a-mi lua braţul?
― Fie. Unde mă duceţi?
― În grădină.
― Pentru ce!
― Ca să vă arăt o persoană din cunoştinţele dumneavoastră
şi despre care sunteţi departe de a şti că este la Cádiz.
― Într-adevăr, domnule, zise Conception cu un aer de
nerăbdare, sunteţi atât de misterios...
― Nu v-am spus că vă cunosc o pare din secretele
dumneavoastră?
― Oh! exclamă ea cu un aer de îndoială.
― Iată, ieri aţi scris logodnicului dumneavoastră, marchizul
de Chamery.
Tânăra fată îşi înăbuşi un strigăt, inima a început să-i bată
cu tărie şi mâna sa tremură în aceea a cadetului; totuşi se lăsă
condusă, atâta fascinaţie exercita cadetul asupra sa.
Un moment, tânăra fată avu o idee curioasă: avu o clipă
speranţa că persoana din cunoştinţele sale pe care trebuia să o
vadă, era el, marchizul de Chamery, acela a cărui soţie trebuia
să devină în curând.
Cadetul o conduse către o scară de marmură ce ducea în
grădină şi continuă.
859
― Să nu credeţi, seniora, că numai plăcerea de a vă intriga

mă face să mă port astfel. Sunt împins de interese mai grave.
― Atunci explicaţi-vă o dată, domnule!... zise tânăra fată cu o
curiozitate din ce în ce mai mare.
― Mai târziu. Veniţi...
Cadetul o făcu pe Conception să apuce pe o alee cam retrasă,
unde nu se întâlneau decât rari trecători.
La capătul acestei alei era un pavilion înconjurat cu multă
verdeaţă. Acest pavilion care nu avea nici un etaj, era luminat
cam slab, de o singură lampă ce atârna în tavan. Aranjamentul
era cu totul spaniol.
Cadetul împinse uşa care era pe jumătate deschisă şi intră
cu Conception.
Conception văzu pe o canapea o femeie îmbrăcată în ţigancă
şi cu îngrijire mascată.
Desigur, dânsa ştia de venirea acestor noi oaspeţi, căci se
sculă numaidecât şi o salută pe Conception.
Aceasta, care dădea din surpriză în surpriză, o privi cu o
mirare plină de curiozitate.
Cadetul închise atunci uşa în urma lui şi puse zăvorul.
― Iată-ne absolut singuri, zise el; apoi făcu un semn femeii
deghizate în ţigancă. Aceasta îşi smulse masca. Conception
dădu un ţipăt:
― Contesa Artoff! zise ea.
Cadetul începu să râdă; scoase şi el masca şi zise:
― Priviţi-mă acum şi pe mine, seniora.
Conception, care se întorsese spre el, scoase un nou strigăt
de mirare şi rămase nemişcată, cu gura căscată, uitându-se la
aceste două persoane.
― Domnişoara de Sallandrera avea în faţa sa două contese
Artoff, două Baccarat, una îmbrăcată ca ţigancă, iar alta în
uniforma unui cadet din garda rusă.
― Mă prind seniora, zise Baccarat, căci dânsa era, mă prind
că nu ştiţi care din noi două este contesa Artoff.
― Visez!... murmură Conception.
― Sunteţi trează, seniora.
― Atunci sunt nebună...
― Nicidecum.
― Dar... murmură tânăra fată, atunci ce înseamnă?
― Un lucru foarte simplu, seniora.
Cadetul o arătă pe ţigancă:
860
― Doamna pe care o vedeţi, zise el, este sora mea; se numeşte

Rebeca. Este fata tatălui meu şi a unei evreici.
― Astfel că, zise Conception întorcându-se către cadet,
dumneavoastră sunteţi contesa Artoff?
― Eu sunt.
Un surâs de dispreţ flutură pe buzele mândrei spaniole.
Baccarat înţelese acest surâs, ridică capul cu mândrie şi
răspunse:
― Întrebaţi-o pe sora mea, seniora. Vă va spune că pe dânsa,
iar nu pe mine, a iubit-o domnul Roland de Clayet...
― Este adevărat! răspunse ţiganca.
Conception dădu un nou strigăt, însă de data aceasta nu un
strigăt de mirare.
O rază de lumină pătrunse în sufletul său şi o pânză
întunecoasă se rupse dinaintea ochilor săi. Nu putea încă să
priceapă totul, dar bănuia îndeajuns.
Cum dânsa avea un caracter nobil şi generos înainte de
toate, şi nu-şi dezminţea rasa căreia îi aparţinea, întinse cu
sinceritate mâna contesei.
― Binevoiţi de mă iertaţi, doamnă, că am îndrăznit să vă
judec astfel.
― Nu sunteţi dumneavoastră de vină, răspunse contesa cu
un surâs trist, că lumea m-a judecat foarte aspru.
― Oh! dar are să revină asupra judecăţii; are să revină,
doamnă.
― Nu acum, mai târziu.
― Pentru ce mai târziu?
― Deoarece, mai înainte, răspunse cu gravitate Baccarat, am
să îndeplinesc o misiune înaltă, seniora.
Şi cum tânăra fată părea din ce în ce mai surprinsă
continuă:
― Domnişoară ducesă şi dumneavoastră, urmă ea, locuiţi la
Cádiz în casa arhiereului de Granada, unchiul dumneavoastră,
nu este aşa?
― Da, doamnă!
― Această casă este situată afară din oraş şi aproape de
ţărmul mării?
― Da.
― Valurile lovesc în zidul terasei?
― Şi aceasta este adevărat.
― Ei bine! zise contesa, mâine la aceeaşi oră, adică tot după
861
miezul nopţii, să vă găsiţi pe acea terasă.

― Dar, nu o să-mi spuneţi...
― Nu pot încă să vă spun nimic, seniora; să ştiţi numai că şi
dumneavoastră sunteţi amestecată într-o teribilă istorie.
― Dumnezeul meu! Mă speriaţi!
― Trebuie. Rămâneţi cu Dumnezeu.
Contesa se îndreptă către uşa pavilionului, după ce-şi puse
din nou masca.
― Mă părăsiţi, doamnă?
― Da.
― O să vă revăd în noaptea aceasta?
― Poate... însă, până atunci, zise contesa arătând pendula cu
mâna, nu uitaţi că sunt aproape orele trei.
― Ei bine! zise tânăra fată, care nu se putu opri să nu
tresară.
― Omul mascat şi îmbrăcat ca un ocnaş, v-a promis că are să
revină la bal.
― Dar, murmură Conception, ce legătură este între mine şi
acel domn?
― Nimic şi foarte mult: puteţi să-i ziceţi cuvintele acestea:
„Am văzut-o pe contesă... vă autorizează să spuneţi o parte din
istoria dumneavoastră...”
Baccarat făcu un semn femeii îmbrăcate ca ţigancă şi care îi
semăna atât de mult. Aceasta se sculă şi o urmă pe sora sa.
În prag, Baccarat se întoarse şi zise domnitoarei de
Sallandrera:
― Aşteptaţi aici, mă duc să vi-l trimit.
Cele două femei ieşiră, iar Conception rămase singură.
Tânăra fată era zăpăcită de tot ceea ce auzise şi văzuse. Se
lăsă să cadă pe canapeaua unde stătuse ţiganca până atunci şi,
ascunzându-şi faţa în mâini, murmură:
„Dumnezeul meu, ce înseamnă oare atâtea mistere?”
Timp de câteva minute rămase astfel singură şi cufundată în
gândurile sale. Zgomotul îndepărtat al sărbătorii ajungea până
la dânsa, dar cu gândul era la o sută de leghe depărtare de locul
acelui bal.
Încercă să cugete la acel pe care-l iubea, însă nu reuşea. O
voce misterioasă şi simpatică părea să-i sune în ureche: vocea
omului îmbrăcat ca ocnaş. Un farmec secret şi o mare
curiozitate făceau ca gândurile să-i fie îndreptate către acel om.
Deodată Conception auzi un zgomot. Înălţă capul şi văzu un
862
om în pragul uşii de la pavilion.

Era el.
Acum însă nu avea mască şi figura lui produse o impresie
profundă asupra seniorei.
Ocnaşul era un om de aproape treizeci de ani, purtând o
frumoasă barbă blondă şi bine îngrijită; doi ochi mari albaştri,
răspândeau o lumină melancolică pe faţa sa inteligentă şi
frumoasă.
― Seniora, zise el tinerei fete, ducându-se la dânsa şi
sărutându-i mâna cu galanterie, contesa Artoff, pe care am
întâlnit-o de puţin timp, mi-a spus că sunteţi aici şi că...
Păru că ezită.
Conception îl încurajă cu un surâs.
― Şi că mă aşteptaţi, termină el cu emoţie.
― Într-adevăr, domnule, răspunse Conception, câteva cuvinte
ce v-au scăpat înainte şi câteva vorbe vagi ale contesei, au
stimulat în cel mai mare grad curiozitatea mea.
Ocnaşul avu un surâs trist şi tăcu.
Conception îl pofti cu un gest să stea alături de dânsa şi
adăugă:
― Contesa vă dă voie să-mi povestiţi o parte din istoria
dumneavoastră.
Un nor trecu pe fruntea tânărului bărbat şi desigur era gata
să răspundă, când se auzi un zgomot afară; cineva bătu în mod
brusc la uşa pavilionului şi uşa se deschise înainte chiar ca
Conception sau tânărul om să-i dea voie.
Un om teribil se arătă în pragul uşii şi Conception tresări de
groază la vederea lui.
Purta un fel de uniformă cu şireturi galbene, o şapcă turtită,
garnisită cu un galon de aceeaşi culoare iar în mână avea un
tesac.
Această uniformă era bine cunoscută de orice spaniol: era a
gardienilor de la ocnă.
― Ei, numărul treizeci! zise el adresându-se tânărului; ştii că
la ora patru trebuie să intri; acum sunt orele trei şi jumătate.
Grăbeşte-te, amicul meu, nu mai ai decât o jumătate de oră să
faci pe marchizul! Şi gardianul se depărtă.
Conception, jumătate înnebunită de groază, îl întrebă pe acel
ce fusese chemat de gardian şi rămăsese lângă dânsa:
― Cine este omul acesta? ce vrea? ce caută aici?...
― Mă caută pe mine, răspunse tânărul cu blândeţe.
863
― Pe dumneavoastră! Pe dumneavoastră!
Mai întâi nu răspunse; apoi ridicând puţin pantalonul său de
pânză, arătă tinerei fete, pierdută şi nebună de spaimă, un inel
de fier care înconjura glezna piciorului, apoi zise melancolic,
însă fără ruşine:
― Seniora, acest om este gardianul meu. Costumul meu nu
era o travestire, sunt un adevărat ocnaş şi mi-am pierdut
numele pentru ca să devin un număr.
Acum mă numesc numărul treizeci.
Capitolul XIV
După această întâmplare de teatru, s-ar crede că Conception

a leşinat sau cel puţin că a început să strige după ajutor,
căutând să scape de apropierea unui ocnaş... Nimic din toate
acestea.
Acest om era într-adevăr un ocnaş, însă el avea limbajul unui
gentilom şi ochii săi albaştri erau atât de sinceri, în accentul
său era atâta simplicitate nobilă, o tristeţe atât de adevărată
când a fost nevoit să-şi spună condiţia sa mizerabilă, încât o
schimbare bruscă se făcu în tânăra copilă. Spaima fu înlocuită
cu o arzătoare simpatie.
― Ai fost dar victima cărei intrigi mizerabile? strigă
Conception cu o vădită convingere în voce.
― Ah! mulţumesc! zise el, nu m-ai crezut vinovat, seniora?
― Vinovat! zise ea, oh! nu, nu ai nici vocea, nici privirea unui
criminal; şi acum, domnule, cum, desigur, nu eşti decât victima
unui plan infam, trebuie să-mi povesteşti istoria dumitale. Am
oarecare trecere, mă voi duce la regină, mă voi arunca la
picioarele ei...
El clătină din cap.
― Oh! nu, zise surâzând ocnaşul.
― Ce ziceţi? nu?
― Cel puţin, nu acum.
― Dar...
― Nu depinde de regină libertatea şi reabilitarea mea.
― Dar de cine oare? Dumnezeule mare!
― De dumneavoastră poate.
Răspunsul acesta, puse vârf mirării de până atunci a tinerei
fete.
864
― De mine? zise ea cu accentul omului care nu pricepe nimic.

― Poate, zise el din nou; însă nu a sosit ora când să vă pot
face să înţelegeţi.
― Oh! visez! visez!... murmură Conception, visez sau sunt
nebună?
Cum el continua să tacă, îi zise cu o mare tărie:
― Dar, în fine, domnule, explicaţi-vă, din milă cel puţin!
― Nu pot.
― Cum şi de când sunteţi...
Nu îndrăzni să pronunţe cuvântul de ocnă. Tânărul om
răspunse:
― Sunt la ocna din Cádiz de unsprezece luni şi sunt
condamnat la cinci ani de lanţuri.
― De ce crimă sunteţi acuzat? întrebă dânsa.
― De crima de hoţie pe mare.
― Oh!...
― Eraţi desigur la Paris atunci, însă aţi citit în jurnale că o
navă, care plutea sub pavilion suedez a fost prinsă de o fregată
spaniolă.
― Da, da, zise repede Conception, al cărei creier fu străbătut
de o amintire.
― Acea navă făcea comerţ cu oameni şi avea în magaziile sale
o ceată de negri.
― Da, îmi aduc aminte, tatăl meu ne-a citit aceasta.
― Căpitanul, ajutorul şi nouă oameni din echipaj au fost
condamnaţi la ocnă; eu eram ajutorul.
― Dumneavoastră! dumneavoastră, un vânzător de negri.
Tânărul om o privi pe Conception cu surâsul său plin de
melancolie şi continuă:
― Vedeţi bine, seniora, că sunt silit să vă povestesc o parte
din istoria mea.
― Pentru ce nu toată istoria?
― Pentru că nu-mi este permis să pronunţ numele meu şi al
familiei mele, nici să vă spun acum cel puţin, unde am petrecut
douăzeci de ani departe de familia mea.
― Ei bine! zise Conception, atunci spune-mi ceea ce poţi să-
mi spui.
Ocnaşul reluă:
― În curând vor fi doi ani de când m-am îmbarcat pe o
corabie, care pleca din Anglia în Franţa. Pusesem toate hârtiile
mele într-un sac de piele pe care îl purtam după umeri în
865
bandulieră. Acolo aveam extractul de naştere şi brevetul de

ofiţer de marină în serviciul Angliei.
O furtună ne surprinse pe mare. Nava se înecă iar eu am
scăpat înot împreună cu un tânăr călător aproape de etatea
mea.
Ocnaşul povesti tinerei fete, în toată simplicitatea
înspăimântătoare, istoria abandonării sale pe insula pustie.
El însă avu grijă să fie prudent; nu spuse nici numele său,
nici furtul hârtiilor. Povesti cum a fost găsit, aproape mort de
osteneală şi de lipsuri, de echipajul navei suedeze, îngrijit la
bord şi silit, în sfârşit, să servească mai întâi ca simplu
marinar, apoi ca ofiţer, când au băgat de seamă că era un
excelent marinar.
― În fine, domnule, îi zise Conception, care-l ascultase cu
multă atenţie, când aţi fost prins pentru ce nu aţi spus tot ceea
ce vi s-a întâmplat?
― Am spus tot, însă nu m-au crezut.
― Cu toate acestea, aveaţi hârtii?
― Ei! nu, exclamă el, rămăseseră pe insula unde am fost
găsit.
― Dar, nu aveaţi o familie la Paris?
― Da, o mamă şi o soră.
― Pentru ce nu v-aţi adresat lor?
― M-am adresat comandantului portului, de la Cádiz căruia
i-am povestit istoria mea.
― Ei bine?
― A crezut-o.
― Şi a scris la Paris?
― Da. I s-a răspuns de acolo că sunt un înşelător şi că omul
căruia îi luam numele, tot Parisul putea să-l vadă în fiecare zi.
― Oh! Dar este peste putinţă! exclamă Conception.
― Este adevărul adevărat.
― Dar, în fine... cum?
Conception nu avu timpul să urmeze, nici ocnaşul să
răspundă.
Uşa pavilionului se deschise.
― Haide, numărul treizeci! haide! zise vocea gardianului, sunt
orele patru...
Tânărul om se sculă.
― Bună seara, seniora, mulţumesc pentru simpatia voastră,
zise ei.
866
― Dar nu se poate să pleci astfel! exclamă dânsa, n-o

vreau!...
― Am putut veni aici, numai mulţumită unei favori
nesperate... în curând va suna clopotul... Adio, seniora.
― Oh! zise Conception, cu voiciune, mă voi duce să vorbesc
cu comandantul Pedro C... E prieten bun cu tata şi-i văr cu
generalul.
― Seniora, răspunse ocnaşul, te rog mult să nu faci pasul
acesta. În momentul acesta, cineva îşi pune toate silinţele ca să
mă scape, şi intervenţia dumitale ar putea să-mi facă mai mult
rău decât bine...
― Dar, în orice caz, voi putea să te mai văd?
― Poate că da... Adio... la revedere...
Ocnaşul se înclină şi se îndepărtă împreună cu gardianul, pe
când Conception îl urmărea cu privirea uluită.
Biata fată stătu multă vreme aşa, cu capul în mâini
repetându-şi în minte toate câte le auzise şi punându-şi o
întrebare la care în zadar încerca să răspundă.
„Oare de unde, cugeta dânsa, îl cunoaşte contesa Artoff pe
omul acesta, care a trăit douăzeci de ani, departe de pământul
Franţei?... Oare de ce şi cum sunt amestecată eu în toate
acestea dacă mi-a spus dânsul că reabilitarea lui depinde mai
mult de mine decât de regină?... Ce înseamnă vorbele acestea?”
Vi se va părea poate bizar faptul că nici o bănuială nu
străbătuse mintea domnişoarei de Sallandrera. Cum? Nu găsise
dânsa nici o asemănare între povestea acelui ocnaş şi aceea a
lui Rocambole, a omului pe care-l iubea?
Nu! pentru că Conception iubea cu ardoare, şi într-o inimă ca
aceea a tinerei spaniole, omul iubit este la adăpostul oricărei
bănuieli.
„Toate acestea sunt de neînţeles!” murmură ea sculându-se
în sfârşit.
Părăsi pavilionul, îndreptându-se spre grădină.
Balul era aproape de încheiere. Mai multe saloane erau deja
goale; lumânările se isprăveau; cele care se stingeau nu mai
erau înlocuite.
Orchestra tăcuse.
Conception îşi aminti atunci că venise la bal din ordinul
reginei şi că fusese însoţită de o rudă de departe, care locuia în
Cádiz şi care se numea marchiza dona Josefa. Conception
lăsase, la începutul seratei, pe marchiză la o masă de joc; şi
867
acolo o uitase, tot timpul cât vorbise cu Baccarat şi cu ocnaşul.

Tocmai acum îşi amintise de însoţitoarea sa şi se îndreptă spre
sala de joc. Dar sala era demult goală.
Pe când rătăcea din sală în sală, în căutarea donei Josefa,
Conception se întâlni faţă în faţă cu un lacheu îmbrăcat în
livreaua municipalităţii din Cádiz.
Acest lacheu stingea lumânările unui candelabru.
Conception îl recunoscu numaidecât.
― Zampa! strigă dânsa, uimită.
― Dona Conception! exclamă portughezul care părea tot atât
de mirat.
― Cum! tu aici, Zampa?
― Sunt feciorul seniorului comandant, răspunse portughezul.
― Şi... de când asta?
― De la moartea domnului de Château-Mailly.
Acest nume produse o nouă zguduire în fiinţa tinerei fete, îl
auzea pentru a doua oară în seara aceea, şi pentru a doua oară
i se spunea acelaşi lucru.
Conception tresări adânc. Îşi fixă privirea în ochii lui Zampa,
şi îi zise:
― Aşadar e adevărat?
― Ce anume?...
― Că domnul duce de Château-Mailly a murit?
― Sunt două luni de când e înmormântat, seniora.
Conception aruncă o privire în jurul ei.
Sala în care se găseau erau pustie; invitaţii plecaseră toţi.
Tânăra fată se aşeza pe o canapea şi-l privi pe Zampa.
― Aşadar, domnul de Château-Mailly a murit?
― Da, acum două luni.
― Şi cum a murit?
Zampa surâse enigmatic, apoi răspunse:
― În jurnale scria că a murit de dalac.
― Ce înseamnă asta? întrebă Conception.
― Dalacul e o boală care ucide caii.
― Cum a căpătat ducele această boală?
― Jurnalele spuneau că...
Conception închise evantaiul cu un gest nervos.
― Lasă jurnalele; aici e vorba de domnul duce, zise dânsa.
Erai feciorul său, nu este aşa?
― Da, seniora.
― Atunci trebuie să ştii cum a murit ducele, mult mai bine
868
decât jurnalele...
― Este adevărat; însă eu trebuie să repet seniorei, tot ceea ce
s-a vorbit...
― Şi ce s-a vorbit?
― Ducele avea un cal pe care-l iubea foarte mult.
― Ah?
― Acest cal se numea Ibrahim, suferea de boala care se
numeşte dalac. Ducele îl mângâia şi-l îngrijea fără să ia vreo
precauţie; astfel s-a molipsit de teribila boală. Iată ce spuneau
jurnalele.
― Şi lucrurile acestea nu sunt adevărate?
― Cel puţin, nu sunt exacte.
― Cum? Ducele n-a murit de dalac?
― Ba da, dar n-a căpătat boala de la cal.
― Explică-te, Zampa... exclamă Conception, care începuse să-
şi piardă răbdarea deşi era împinsă de o mare curiozitate.
― Şi ducele şi calul au murit de dalac, reluă portughezul; dar
atât ducele cât şi calul au contractat boala separat, deşi în
acelaşi mod.
― Cum asta?...
― Calul a fost înţepat în pântece cu un ac care fusese mai
întâi introdus în cadavrul putrezit al unui cal atins de aceeaşi
boală.
― Şi ducele?
― Ducele, în aceeaşi zi, stătea la masa sa de lucru scriind o
scrisoare. Voind să se scoale, apăsă cu mâinile braţele fotoliului
pe care şedea. În aceeaşi clipă scoase un strigăt; eram în
camera de toaletă şi-am alergat îndată; ducele îmi arătă mâna
însângerată..
Zicând acestea, Zampa o învălui într-o privire lungă.
Domnişoara de Sallandrera nu pricepea încă. Portughezul
urmă:
― După cât se pare acelaşi ac cu care fusese înţepat calul a
fost înfipt şi în fotoliul ducelui...
― Dar cum? Cine-l pusese acolo? întrebă tânăra fată.
― Eu, zise Zampa.
― Tu!... tu!... Cum ai putut comite o asemenea greşeală?
― Dar n-a fost nicidecum o greşeală...
― Mizerabile!...
― Ah! Doamne! exclamă cu naivitate portughezul, îl uram pe
domnul duce, pentru că ştiam că domnişoara nu-l iubeşte.
869
Conception îşi înăbuşi un ţipăt de indignare, de groază; şi

cum nu putea pricepe motivul care-l împinsese pe Zampa să-şi
otrăvească stăpânul, îşi închipui că fostul fecior al defunctului
don José, dintr-un prea mare exces de iubire către stăpânul său
de odinioară, care ― după credinţa lui ― îl ura pe duce, a
continuat această ură încoronând-o printr-un asasinat.
― Mizerabile! repetă dânsa cu tărie, ai crezut oare că o să mi
te faci plăcut făptuind o astfel de infamie; îţi închipui că vei
rămâne nepedepsit.
Zampa răspunse foarte liniştit:
― N-am înfipt acul în braţul fotoliului pentru ca să fac
plăcere doamnei...
― Atunci, pentru ce l-ai înfipt, infame? Voiai să execuţi
ultimele dorinţe ale stăpânului tău, don José?...
― A... nici atâta...
Conception era dominată de nepăsarea cu care vorbea
Zampa.
― Atunci, zise dânsa, după o clipă de tăcere, aveai vreo ură
personală contra ducelui?
― Eu? nu. Ducele era un mare senior, nu un parvenit; el ştia
că toţi oamenii au una şi aceeaşi origine şi era bun cu mine.
― Atunci cine, ce te-a împins la crima aceasta, nenorocitule?
― Frica.
― Cum! Frica?...
Şi domnişoara Sallandrera aruncă asupra lui Zampa a privire
rătăcită. Lacheul-continuă:
― Era un om, care ştia ceea ce numai Dumnezeu, don José şi
eu ştiam, şi anume că fusesem condamnat la moarte în Spania.
Tânăra fată avu o mişcare de spaimă, la auzul acestor
cuvinte.
― Acest om putea să mă denunţe şi să mă dea pe mâna
justiţiei, continuă Zampa.
― Oh! dar e înspăimântător ce-mi spui, murmură
Conception.
Zampa adăugă încet:
― Omul acesta mi-a ordonat să-l ucid pe domnul duce şi eu
l-am ascultat.
― Dar cine e omul acesta?...
― Nu ştiu numele său, zise Zampa, sau mai bine zis, nu-l
ştiam atunci, şi acum nu-mi este îngăduit să-l pronunţ.
― Ba, îl vei pronunţa mizerabile!
870
― Dacă seniora doreşte să afle mai multe asupra morţii

domnului Château-Mailly precum şi asupra altor evenimente pe
care nu le cunoaşte dar care o privesc îndeaproape, ar face bine
să se adreseze doamnei contese Artoff.
Zicând aceste cuvinte, Zampa se înclină adânc în faţa
domnişoarei de Sallandrera şi dispăru.
Capitolul XV
Conception, care se sculase pe jumătate ca să-l reţină pe

Zampa şi să-l silească să vorbească, căzu înapoi pe canapea
zdrobită, fără să mai poată pronunţa vreo vorbă.
Venise la balul acesta cu inima tristă, dar cu speranţă în
viitor şi pleca chinuită de vagi presimţiri, pradă a unei spaime
neînţelese. Un moment, fu cuprinsă de un soi de friguri şi se
întreba dacă nu cumva visează. Amintirea acelui ocnaş, care-i
spusese misterioasa şi mişcătoarea sa poveste, vorbele
misterioase ale contesei Artoff, precum şi mărturisirea stranie a
lui Zampa, toate se încurcau, se amestecau în creierul său,
făcând-o să aibă fel de fel de viziuni.
Din fericire, marchiza dona Josef dădu peste dânsa; o
căutase prin tot balul, din salon în salon, şi din alee în alee,
prin grădină.
― Ah! zise ea, zărind-o pe Conception palidă şi tremurătoare,
unde erai, copila mea?
― Te căutam, dragă mătuşă, răspunse tânăra fată.
― Şi eu te căutam...
― Atunci, zise ea, silindu-se să surâdă, ne căutam una pe
alta...
― Ştii că este aproape ora cinci?
― Ei bine! Să plecăm...
― Doamne! exclamă dona Josefa deodată, cât eşti de palidă,
copila mea! Ce ţi s-a întâmplat?...
― Unul dintre invitaţi a găsit cu cale ca să se travestească în
ocnaş.
― Ah! l-am văzut, zise doamna marchiză. Era în adevăr,
foarte original... Aşadar dânsul te-a înspăimântat...
― Da, a venit brusc spre mine pe când mă plimbam singură
prin grădină.
Mulţumită acestei minciuni, Conception scăpă de întrebările
871
bătrânei marchize, dona Josefa. Trăsura aştepta la scară.

Dona Josefa îl salută pe amfitrionul balului, se sprijini de
braţul tinerei fete şi plecă cu ea. Trăsura luă drumul spre vila
pe care o locuia ducesa de Sallandrera şi fiica sa, afară din oraş,
şi, ajungând, se opri la poarta cea mare.
Un servitor care aşteptase treaz toată noaptea, deschise
tinerei ducese.
Conception intră şi, cum mama ei era de mult culcată, se
duse de-a dreptul în camera sa, unde o aştepta camerista ca să-
i ajute la dezbrăcat.
Cum o zări, camerista luă un sul de hârtie de pe sobă şi i-l
întinse.
― Ce-i asta? întrebă dânsa, puţin mirată.
― Nu ştiu, dar e pentru domnişoara.
― Cine l-a adus?
― Un necunoscut.
― Când?
― Ieri seară, îndată după plecarea dumneavoastră la bal.
Omul acela, care după înfăţişare ar fi un servitor, a adăugat că
trebuie numaidecât ca domnişoara să aibă aceste hârtii la
întoarcerea sa.
― Şi nu ţi-a lăsat nici o scrisoare?...
― Nici una.
― Bine. Dezbracă-mă.
Conception se aşeză în pat, ordonă să i se aducă aproape o
măsuţă şi o lumânare; apoi, rămasă singură, desfăcu sulul de
hârtii.
Era un manuscris voluminos scris în limba franceză. Purta
următorul titlu:
„Povestea contelui Armand de Kergaz, a fratelui său sir

Williams şi a elevului acestuia, Rocambole.”
„Ce-o fi asta?” murmură Conception care niciodată n-auzise

vorbindu-se de sir Williams şi de Rocambole; cât despre contele
Kergaz abia dacă-i auzise numele.
Pe prima pagină, era fixată cu un bulin o hârtie pătrată, pe
care se puteau citi câteva rânduri scrise cu creionul. Slova îi era
necunoscută.
„Când domnişoara de Sallandrera ― spunea misterioasa
872
mână ― va fi în stăpânirea acestui manuscris, va avea desigur

cunoştinţă şi despre unele lucruri, pe care le va fi auzit la bal. O
rugăm foarte mult, şi aceasta în numele unor interese grave şi
sfinte, să citească îndată aceste pagini.”
„Să vedem”, îşi zise naiva copilă, care îşi închipuia că va citi
povestea ocnaşului misterios pe care-l întâlnise.
Manuscrisul acela ― cititorii au ghicit-o desigur ― era scris
de către contesa Artoff şi cuprindea un rezumat foarte clar al
întregii noastre povestiri.
Rezumatul începea de la moartea colonelului Kergaz, tatăl lui
Armand şi se termina cu pedeapsa lui sir Williams pe bordul
vasului „Fowler”, cu cinci ani mai înainte. Contesa Artoff nu
pomenea nimic despre reapariţia lui Rocambole; urmele
banditului se pierdeau din ziua plecării sale în Englitera.
Se făcuse orele zece şi Conception încă nu închisese ochii.
Interesată de acea mişcătoare poveste pe care o cunoaştem,
merse până la capăt şi când sună de ora zece tocmai terminase
ultima foaie.
Tânăra fată, care din toate persoanele acelea, n-o cunoştea
decât pe contesa Artoff, era ca uluită, sfârşind cititul.
― Ce legătură pot avea cu mine toate crimele astea? se
întrebă dânsa.
Domnişoara de Sallandrera nu putea bănui că acel strălucit
marchiz de Chamery pe care îl iubea cu patimă şi care trebuia
să devină soţul său, era omul de nimic, care-şi începuse
aventuroasa carieră în cârciuma mamei Fipart, cu doisprezece
ani mai înainte. Şi dacă nu a putut face nici o legătură între
acel Rocambole şi marchizul de Chamery, cum ar fi putut găsi
vreuna între ocnaş şi una din persoanele dramei ce o citise?
„Toate acestea au să mă înnebunească!” îşi zise ea.
Şi ca să-şi schimbe gândul, ca să uite toate crimele acelea,
toate acele drame întunecoase care îi umpluseră mintea, se
sculă, deschise fereastra şi, rezemându-se de balustrada
balconului, îşi aţinti privirea pe luciul aliniat al valurilor.
În depărtare plutea un vas, amestecându-şi albul pânzelor cu
albastrul cerului; prin aer plutea un miros îmbătător de
portocali.
Conception îşi simţi atunci sufletul şi gândul întorcându-se
către trecut. Se gândi la acela pe care-l iubea şi se apucă să
numere, pe degete, zilele ce trecuseră de când îi trimisese
873
ultima scrisoare.
„Albert a primit-o desigur, marţi, îşi zise ea; astăzi e vineri.
Dacă mi-a răspuns îndată voi avea poate, scumpul său răspuns
chiar astăzi,” şi gândindu-se mereu la cel pe care-l iubea tânăra
copilă lăsă privirea să-i rătăcească pe luciul mării, spre acea
pânză albă care se desena la orizont. Era o barcă care se
apropia de ţărm.
Şi era o barcă atât de cochetă în mişcările sale, aluneca atât
de zveltă şi uşoară spre mal, încât Conception fu captivată şi se
duse să caute luneta ca să poată vedea mai bine.
Însă abia fixase frumoasa copilă luneta spre barcă şi se simţi
cuprinsă de o mare emoţie.
Vasul era acela al comandantului portului şi mulţumită
lunetei, domnişoara de Sallandrera distinse lesne uniformele
roşii ale ocnaşilor ce se aflau la bord.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Barca înainta spre ţărm, legănându-se.
Marea, destul de adâncă chiar pe sub zidurile vilei, era
străbătută în apropiere de coastă, de un curent repede care
venea din larg, atingea aproape piciorul terasei pe care se afla
Conception, şi se ducea apoi, descriind o curbă neregulată, să
se liniştească şi să se stingă în mijlocul valurilor.
Tânăra fată, care urmărea mişcările bărcii cu luneta în
mână, văzu cum delicatul vas intră în curent; pânzele fură
strânse, iar ocnaşii aplecaţi pe lopeţile lor începură să vâslească
cu putere.
De când se afla la Cádiz domnişoara de Sallandrera
petrecuse adesea pe terasa acesta, privind marea şi urmărind
navele care apăreau la orizont.
De mai multe ori observase bărci de pescari şi mici vase
uşoare, apucând pe diurnul ce-l urma acum barca cu ocnaşi şi
trecând cu iuţeală, la distanţă de numai câţiva metri de dânsa;
totuşi când văzu barca guvernatorului intrând în curent,
Conception simţi că inima începe să-i bată cu putere.
Puse luneta pe parapetul terasei şi voi să se îndepărteze. Dar
o forţă de neînvins o reţinu pe loc. Privirea sa, pe care în zadar
încerca să o arunce în altă parte, se fixa pe mare cu o
îndărătnicie febrilă. Barca înainta, înainta mereu.
Atunci, stăpânită de un sentiment inexplicabil, domnişoara
de Sallandrera îşi reluă luneta.
874
Acum putu să vadă lesne toate persoanele din barcă. În

picioare, la cârmă, se afla un om în uniformă, pe care
Conception îl recunoscu numaidecât.
Era căpitanul Pedro C.
Fără îndoială, comandantul portului se întorcea dintr-o
excursie făcută în interes de serviciu.
Alături stătea un ocnaş; dânsul comanda manevra.
Conception îl recunoscu; era el!
Pentru a doua oară voi să se depărteze, dar pentru a doua
oară fu reţinută de acea putere de neînvins, de acea fascinaţie,
de acel farmec neînţeles.
Barca era foarte aproape de vilă. Atunci, Conception care nu
mai avea nevoie de lunetă, îl văzu pe căpitanul Pedro C, făcând
un semn. La acest semn, ocnaşul comandă o schimbare de
manevră, barca tăie curentul şi se îndreptă direct către vilă.
La piciorul zidului terasei era fixat un mare inel de fier, care
servea pentru ancorarea vaselor ce veneau să viziteze pe
oaspeţii episcopului de Grenada. Lângă acest inel, valurile
scăldau ultima treaptă a unei elegante scări, care conducea pe
terasă.
Palidă şi tremurândă, domnişoara de Sallandrera văzu barca
oprindu-se, pe căpitanul Pedro C... sărind pe prima treaptă a
scării; şi, pe când tovarăşii săi de lanţuri ridicau lopeţile,
ocnaşul se lăsă pe o bancă.
Fără voie, ridicase ochii şi o zărise pe Conception; privirea lui
timidă şi dulce ajunse până la tânăra copilă şi-i tulbură adânc
sufletul.
― Domnişoară, zise căpitanul, urcând pe terasă, v-am zărit,
pe când mă întorceam din inspecţia ce o fac în fiecare dimineaţă
şi nu am putut rezista dorinţei de a vă prezenta omagiile mele.
Conception se înclină, lăsă să i se sărute mâna şi nu-şi
întoarse privirea de la bietul ocnaş care nu îndrăznise s-o
salute. Din fericire pentru dânsa, ducesa, care se sculase, veni
pe terasă ca să-l salute pe căpitanul Pedro C.
Acesta din urmă întârzie câteva momente, vorbind despre
balul din ajun; dar nu pomeni nici o vorbă despre ocnaş.
La plecare, domnişoara de Sallandrera îi conduse până la
marginea terasei şi acolo se sprijini de parapet pe când
căpitanul cobora scara. Voia să-l vadă plecând, spunea dânsa,
şi-şi fixă privirea asupra bietului ocnaş, care îşi reluase locul.
Când barca se depărta, Conception flutură batista; dar nu
875
căpitanului i se adresă această fluturare, ci lui.

Tânăra fată urmări barca cu ochii până ce o văzu dispărând
la cotitura portului.
„Oh! sunt nebună, cugetă dânsa. Mila ce-mi inspiră omul
acesta merge prea departe.”
În momentul acela, camerista domnişoarei de Sallandrera
veni spre dânsa cu o scrisoare în mână.
― O scrisoare din Franţa, domnişoară!...
Conception scoase un strigăt, îl uită pe conaş şi smucind
scrisoarea din mâna cameristei îi rupse repede plicul.
Scrisoarea era de la Rocambole.
Capitolul XVI
Să părăsim acum Cádizul şi să ne întoarcem la Paris.

Opt zile după înmormântarea bătrânului Antoine,
intendentul de la Orangerie, care fusese găsit mort în pat, lovit
de o apoplexie fulgerătoare, domnul Albert-Frédéric-Honoré de
Chamery era din nou la Paris, în palatul său din strada
Verneuil.
Sosit în ajun, marchizul se sculase de dimineaţă şi stând la o
masă, lângă fereastra deschisă, părea dus adânc pe gânduri.
Cu fruntea strânsă între mâini, Rocambole îşi adresa
următorul monolog:
„Mi s-a furat portretul şi în locul lui mi s-a lăsat o carte de
vizită din vremea când mă numeam marchizul don Inigo;
persoana aceea, după spusele lui Joseph, este o femeie. Şi dacă
femeie e, atunci acea femeie este, fără îndoială, Baccarat. De opt
zile mă pierd în fel de fel de presupuneri. Sau sunt pentru
contesa Artoff tot marchizul de Chamery, sau a recunoscut în
mine pe Rocambole... Dar unde şi când? Nu ne-am întâlnit
decât o singură dată iarna trecută, acasă la dânsa. A ridicat
ochii asupra mea, aruncându-mi o privire cât se poate de
indiferentă şi, cu siguranţă, dacă m-ar fi recunoscut atunci, o
tresărire cât de mică a obrazului său ar fi trădat-o. Unde m-a
mai văzut ea? Şi apoi presupunând chiar că în marchizul de
Chamery îl urmăreşte pe Rocambole pentru ce mi-a furat
portretul adevăratului marchiz de Chamery?... Trăieşte oare
marchizul?...”
Chestiunea aceasta, pe care Rocambole şi-o punea pentru a
876
doua oară, îi zburli părul pe cap şi făcu să-i bată inima cu

violenţă.
„Dacă marchizul trăieşte ― continuă dânsul ― atunci desigur
sunt pierdut. Cel mai bun şi cel mai simplu mijloc de scăpare e
să părăsesc Parisul cât mai curând, să mă duc în Spania şi să
mă căsătoresc cu Conception. Până acum totul a mers de
minune. Singurele persoane care ar fi putut să mă denunţe:
Venture, sir Williams, Zampa şi mama Fipart, sunt moarte. Tot
Parisul poate afirma la nevoie, într-un mod mai sigur chiar
decât hârtiile ce le posed, că sunt singurul, adevăratul şi
autenticul marchiz de Chamery. Dar dacă cel adevărat, acela pe
care l-am crezut mort, ar trăi... dacă Baccarat l-ar fi găsit... Oh!
atunci...”
Două bătăi în uşă întrerupseră monologul lui Rocambole.
― Intră! zise el.
Era vicontele Fabien d’Asmolles.
Fabien era tot gentilomul bun şi dulce pe care fericirea nu-l
făcuse egoist şi care se gândea la fericirea altora.
― Scumpul meu Albert, zise el intrând, sunt încântat că te
găsesc sculat.
― Pentru ce?
― Pentru că trebuie să plecăm numaidecât împreună.
― Unde mă duci?
― La ambasada Spaniei, unde vei semna toate hârtiile ce ţi s-
au cerut, pentru ca scrisorile de naturalizare să fie întărite
numaidecât.
― Repede ai lucrat scumpul meu Fabien, răspunse
Rocambole, înveselit de noutatea ce i-o aducea vicontele.
― Mi-e aşa de plăcut să mă ocup de fericirea ta!...
Falsul marchiz strânse mâna lui Fabien şi se îmbrăcă iute.
― Ştii că mâine seară pleci, urmă vicontele.
― Da, şi plec puţin cam îngrijorat cu toate că sunt foarte
vesel.
― De ce îngrijorat?
― Furtul acelui portret de la Orangerie mă face să am fel de
fel de idei ciudate.
― Într-adevăr, murmură Fabien, informaţiile pe care le-ai
cules îmi par şi mie cam bizare.
― Mă tem ca nu cumva vreo amantă uitată să nu încerce
ceva pe lângă Conception. Cine ştie? Fiinţele acestea sunt în
stare să facă multe lucruri.
877
― Aş! murmură Fabien inima logodnicei tale este a ta şi

numai a ta.
― Ştiu bine asta.
― Chiar dacă cineva i-ar dovedi că eşti un criminal, adăugă
Fabien surâzând, dânsa tot te-ar iubi.
― O cred, murmură Rocambole, care nu-şi putu opri o
tremurătură nervoasă.
Era ora nouă dimineaţă.
Falsul marchiz şi Fabien ieşiră în trăsură închisă şi se
îndreptară spre ambasadă, pe cheiul d’Orsay, unde fură primiţi
de cancelar. Acesta îi prezentă lui Rocambole un dosar
voluminos pe ale cărui file, el îşi puse semnătura. În cancelarie,
se mai afla o persoană care întinse mâna lui Rocambole; era
generalul S... acel general spaniol care locuia în Paris şi al cărui
văr rămas încă în serviciul patriei, comanda portul Cádiz. Ne
reamintim că, la balul acestui general fusese asasinat nepotul
ducelui de Sallandrera, seniorul don José.
După ce Rocambole termină de iscălit toate hârtiile, se
întoarse către general:
― Ei bine! generale, zise el, ai să mă însărcinezi cu ceva
pentru Spania?
― Nu, răspunse generalul cu un surâs trist, sunt unul din
acei exilaţi voluntari care nu mai voiesc să audă vorbindu-se de
patrie. Când pleci marchize?
― Mâine seară.
― Şi... unde te duci?
― La Cádiz.
― Ştiu pentru ce... zise generalul clipind uşor din ochiul
stâng.
Şi adresându-se lui Fabien, adăugă:
― Marchizul n-a greşit, aventurându-se pe drumul ce duce la
inima domnişoarei de Sallandrera.
― O iubeşte, răspunse Fabien cu simplitate.
― Dacă voieşti vreo scrisoare pentru Cádiz pot să-ţi dau
una... marchize.
― Cu plăcere, generale.
― Pentru căpitanul Pedro C... comandantul portului; e vărul
meu.
― O primesc cu cea mai mare bucurie.
― Ah! zise generalul, numele lui Pedro îmi reaminteşte o
aventură curioasă despre care nu ţi-aş fi vorbit niciodată dacă
878
nu te duceai la Cádiz.
― Despre ce este vorba?
― Oh! e o poveste întreagă.
― Să vedem...
Dumneata ai servit mult în India, nu este aşa?
― Foarte mult timp.
― Ai avut sub ordinele dumitale pe un matelot francez?
― Se poate să fi avut, dar nu-mi reamintesc, răspunse
Rocambole... Am avut atâţia mateloţi sub ordinele mele!...
După răspunsul aceste nesigur, îl privi pe general şi-i zise:
― Pentru ce-mi pui această întrebare?
― Aşteaptă, ai să vezi. Se pare că un matelot, a cărui
naţionalitate nu este încă bine stabilită, dar care zice că este
francez, a servit sub ordinele dumitale în India, pe care o
cunoaşte foarte bine. El îţi cunoaşte foarte bine obiceiurile,
gusturile şi legăturile dumitale de familie.
― Ce spui dumneata, domnule general! exclamă marchizul,
tresărind.
― Acest om a fost prins pe bordul unei corăbii de piraţi,
continuă generalul.
― Ah!...
― Şi condamnat la ocnă...
― Ei bine!... Şi mai pe urmă?...
― Ei bine! ghiceşte ce a îndrăznit să zică banditul acela
pentru a se apăra?
― Pe onoarea mea, domnule general, mi-e peste putinţă să
ghicesc.
― A pretins că dânsul este marchizul de Chamery, termină
generalul râzând.
Această frază fulgerătoare n-a avut asupra lui Rocambole
efectul aşteptat. În loc să îngălbenească şi să se tulbure, elevul
lui sir Williams îşi găsi, numaidecât, acel sânge rece şi acea
prezenţă de spirit, care de atâtea ori scăpase întregul club al
„Valeţilor de cupă”. Înţelese din spusele generalului, că
adevăratul marchiz de Chamery trăia: totuşi avu tăria să surâdă
şi răspunse.
― Ah! asta-i... iată o afirmaţie foarte îndrăzneaţă!...
― Sunt de aceeaşi părere, marchize; dar aşteaptă sfârşitul
poveştii mele, urmă generalul.
― Să vedem, generale: povestea dumitale mă interesează.
― Caraghiosul acela reuşise să-l facă pe onorabilul meu văr,
879
Pedro C... să creadă că, în adevăr este marchizul de Chamery.

― Adevărat?
Pedro mi-a scris, acum câteva luni, însărcinându-mă să caut
urma familiei de Chamery...
― Şi dumneata ce ai făcut, generale? zise Rocambole râzând.
― Am răspuns vărului meu, că marchizul său este sau un
pungaş, sau un nebun, deoarece adevăratul marchiz de
Chamery dansase chiar în ajun la serbarea ce-o dădusem.
― Pe onoarea mea! murmură Rocambole iată o întâmplare
care seamănă cu ceva din o mie şi una de nopţi.
Generalul reluă:
― Deoarece te duci la Cádiz, scumpe marchize, vei putea să-l
vezi pe omul acela.
― Ah! Pe onoarea mea! exclamă Rocambole, mi-a venit o idee
destul de originală, domnule general.
― Da?...
― Dă-mi o scrisoare către căpitanul Pedro, ruda dumitale...
― Ţi-am oferit eu singur o asemenea scrisoare.
― Voiesc însă să mă recomanzi sub un nume străin...
― În ce scop?
― Voi sta la Cádiz incognito opt zile, voi putea examina în
voie pe cel ce-şi zice „marchiz de Chamery” şi voi cere să-mi
povestească biografia sa.
― Foarte bine, zise generalul, am să-ţi trimit chiar astă-seară
o scrisoare adresată căpitanului Pedro, în care voi recomanda
cu căldură pe... pe cine? termină generalul, consultând cu
privirea pe Rocambole.
― Pe contele Polaski, gentilom polonez, răspunse Rocambole.
Generalul surâse şi strânse mâna ce-i întindea falsul
marchiz.
Vicontele Fabien, care discutase, în cealaltă extremitate a
cabinetului cu cancelarul şi nu auzise nici una din vorbele
schimbate între general şi Rocambole, se apropie şi zise:
― Să plecăm. Ne ducem de aici la prefectura poliţiei pentru a
lua paşaportul ce-ţi este necesar.
Peste câteva momente, pe când Rocambole şi Fabien mergeau
în trăsură, de-a lungul cheiului d’Orfevres, fură încrucişaţi de o
altă trăsură, la fereastra căreia vicontele zări o figură
cunoscută.
Fabien făcu un semn şi cele două trăsuri se opriră una lângă
alta.
880
― Bună ziua, Sérville, prietene, zise contele.

Domnul de Sérville era un magistrat tânăr, de curând numit
judecător de instrucţie şi care îşi făcuse studiile împreună cu
domnul d’Asmolles.
― De unde vii? întrebă vicontele.
― De-acasă, din strada Saint-Loues-au-Marais.
― Şi încotro te duci?
― La palatul de justiţie.
― De când eşti judecător de instrucţie nu mai ieşi nicăieri...
― Ah! scumpul meu, răspunse magistratul, când îmi vorbeşti
de funcţia mea, îmi măreşti şi mai mult tristeţea.
― Şi pentru ce?
― Pentru că, prima afacere cu care am fost însărcinat, este
un adevărat dedal.
― Care afacere?
― Afacerea de la Clignancourt.
La auzul acestor cuvinte Rocambole, care nu-l zărise încă,
tresări.
― Şi ce afacere atât de întunecoasă este aceasta? întrebă din
nou vicontele.
― Întunecoasă, în adevăr... prietene...
― Mă faci curios.
― S-au găsit la Clignancourt, acum două luni, într-o pivniţă
plină cu apă, două cadavre; acela al unei femei bătrâne, care
era sugrumată, şi acela al unui bărbat, în care autorităţile l-au
recunoscut pe un vechi ocnaş şi care fusese omorât cu lovituri
de cuţit.
― Groaznică crimă!
― Pe marginea pivniţei, urmă magistratul, s-a găsit un al
treilea bărbat care mai trăia încă.
Rocambole avu o tresărire violentă, pe care din fericire,
vicontele, fiind întors cu spatele spre dânsul, n-a putut să o
vadă.
― Fără îndoială, zise Fabien, era asasinul celorlalţi doi.
― Nu, răspunse magistratul. Era şi dânsul rănit în spate şi
plin peste tot de sânge. Hainele îi erau ude, probabil că şi el
fusese aruncat în apă ca şi ceilalţi.
― Şi ce spunea omul acesta?
― Nu spunea nimic, pentru că era nebun şi este încă tot în
aceeaşi stare şi acum.
Rocambole respiră.
881
― Omul acesta, care vorbeşte bine limbile spaniolă şi

portugheză, continuă domnul de Sérville, a fost dat în îngrijirea
unui medic foarte abil.
― Ah! şi care e numele acestui medic?
― E un mulatru, doctorul Albot. A declarat formal că
bolnavul va fi vindecat.
― Dar... zise Fabien, deodată, întorcându-se spre Rocambole,
mi se pare că doctorul Albot este medicul tău?
― Da, răspunse falsul marchiz de Chamery, care, mulţumită
energiei sale, izbutise să se liniştească, e într-adevăr, un doctor
foarte bun.
― Aşadar, până acum, n-ai găsit cheia acestui mister? urmă
vicontele.
― Până acum, răspunse magistratul, toate cercetările au
rămas fără nici un rezultat; prin urmare, vezi bine că începutul
carierei mele nu prea e încoronat cu succes. Dar, adăugă
magistratul, întinzând mâna vicontelui, mă duc, sunt aşteptat
la parchet. La revedere..
― La revedere! răspunse Fabien.
Magistratul îşi continuă drumul, iar cei doi tineri, puţin după
aceea, se opreau în curtea Prefecturii de Poliţie.
O oră mai târziu marchizul, cu paşaportul în regulă, intra în
palatul său din strada Verneuil, zicându-şi:
„Zampa nu e mort... portretul mi-a fost furat... sunt
pierdut...”
La Rocambole însă, orele de deznădejde şi cele de speranţă se
succedau fără întrerupere.
În ultimul moment, când totul era compromis, banditul îşi
recăpăta îndrăzneala şi reîncepea lupta, cu ochiul plin de
fulgere, şi cu un mare curaj în inimă.
Liniştea, lipsa de griji îi slăbise caracterul făcându-l să aibă
frică şi de umbra lui; când se regăsi în faţa pericolului, când
văzu că trebuia din nou să lupte, elevul lui sir Williams îşi
recapătă iarăşi extraordinara sa tărie.
„Fie, îşi zise el, este ultima partidă: voi pune în joc totul, ca
să câştig totul!...”
Capitolul XVII
A doua zi de dimineaţă, pe când feciorul său îi strângea
882
ultimul geamantan, falsul marchiz de Chamery ieşi pe jos din

palat şi se duse în strada Suresnes, pe unde nu mai fusese
văzut de aproape două luni.
Dar Rocambole îl dresase atât de bine pe portar, care de altfel
era obişnuit cu lungile lui lipsuri, încât domnul funcţionar se
mulţumi să-l salute, fără a-i pune vreo întrebare.
Falsul marchiz încuie uşa în urma lui şi trecu în acel renumit
cabinet de toaletă, unde erau ascunse numeroase costume
pentru deghizare, alese câteva haine, peruci, favoriţi de toate
culorile, precum şi diverse borcane cu pomadă care aveau
proprietatea să albească sau să înnegrească faţa, după cum şi-o
făcea blondă sau roşcată. Eroul nostru îngrămădi toate acestea
într-o geantă de drum, încuie cele două broaşte secrete, apoi
coborând el singur geanta, zise portarului care-l privea uimit:
― Du-te şi adu-mi un comisionar.
Portarul se supuse, făcu doi paşi în stradă şi fluieră într-un
mod semnificativ. Numaidecât apăru un comisionar, care de
obicei staţiona în colţul străzii Madeleine.
Rocambole îi dădu geanta şi-i ordonă s-o ducă în strada
Verneuil: apoi, în loc să-l urmeze, o apucă spre foburgul Saint-
Honoré şi se îndreptă spre casa în care locuia dr. Albot.
Falsul marchiz nu-şi dădu silinţa să se deghizeze spre a se
duce la doctorul Samuel, mai cu seamă că era departe de a şti
că doctorul era complice cu Baccarat.
Găsise un motiv excelent ca să-şi explice vizita şi să afle cum
mai merge cu tratamentul lui Zampa.
Motivul era foarte simplu: voia să-l vadă pe doctor şi să-i
zică:
„Astă-seară părăsesc Parisul, doctore; mă duc să mă însor în
Spania şi este foarte probabil că a doua zi după nuntă mă voi
îmbarca pentru America. Înainte de a pleca, am ţinut să-mi iau
rămas bun de la dumneata. Voiam în acelaşi timp să-ţi cer, şi
un serviciu: dumneata care eşti american ai putea să-mi dai
ceva scrisori pentru America de Sud.”
Rocambole plănuind acest mic discurs, îşi zicea că nu-l va
părăsi pe doctor până ce nu va afla cum merge cu nebunia lui
Zampa.
Mare fu însă mirarea falsului marchiz, când portarul
imobilului îi zise:
― Domnul doctor a plecat din Paris.
― A plecat din Paris!? Doctorul!? Nu e eu putinţă una ca asta!
883
exclamă Rocambole.
― Este adevărul adevărat, domnule.
― Şi de când a plecat?
― De opt zile.
― Ah!... dar unde a plecat?
― Nu ştiu, domnule, răspunse portarul; însă poate că veţi
afla lucrul acesta adresându-vă în strada Pépinière.
― Cum!? exclamă Rocambole, mirat de aceste cuvinte; aşadar
dânsul locuieşte şi în strada Pépinière?
― Nu domnule, însă îngrijea acolo pe un mare senior rus...
care era nebun...
Rocambole se sprijini de uşa portarului şi fu apucat de un fel
de ameţeală.
― Bine, zise el, ştiu unde... este... la... domnul conte Artoff.
― Da... la domnul conte Artoff.
Rocambole plecă cu pasul sigur, însă când ajunse în stradă
se simţi clătinându-se şi, cum tocmai trecea o birjă goală o opri
şi se urcă.
― Unde mergem, cetăţene? întrebă birjarul.
― În strada Suresnes, răspunse falsul marchiz.
Abia într-un târziu îşi veni Rocambole în fire.
„Hotărât lucru, îşi zise el, sir Williams avea dreptate să zică
despre norocul meu, că era legat de fiinţa lui. Iată acum, contele
Artoff pe care l-am înnebunit cu otrava furată de la doctorul
Albot este îngrijit de acelaşi medic. Şi nu era deloc greu de ghicit
că Samuel Albot va cunoaşte de unde provine nebunia contelui
şi cine ştie dacă într-o zi...”
Un fior străbătu vinele lui Rocambole.
„Cine ştie, reluă el, dacă Baccarat şi doctorul nu s-au înţeles
să mă piardă...”
― Birjar! Birjar!...
― Ce doreşti cetăţene? întrebă birjarul întorcând capul.
― Condu-mă în strada Pépinière, la palatul Artoff.
Elevul lui sir Williams avusese inspiraţia disperată a omului
care se vede pe marginea prăpastiei.
„Vreau să mă văd cu Baccarat faţă în faţă, îşi zise el; voi şti
să citesc în ochii ei, cum stă situaţia şi în ce mod trebuie să
încep lupta. Am un motiv bun pentru a mă prezenta la dânsa;
bărbatul său era prieten cu Fabien; Fabien este cumnatul meu;
vin din partea lui să cer noutăţi despre conte.”
Trăsura intră în curtea palatului. De la prima privire,
884
Rocambole înţelese că stăpânii nu erau acasă.

Perdelele erau lăsate şi nici o trăsură nu staţiona sub
marchiza din dreapta peronului.
― Unde merge domnul, întrebă portarul văzându-l coborând
din trăsură.
Rocambole se îndreptă spre dânsul.
― Stăpânii dumitale sunt absenţi?
― Da, domnule.
― De când?
Portarul stătea la îndoială; însă falsul marchiz îşi luă
înfăţişarea cea mai cavalerească.
― Sunt, zise el, baronul de K... ofiţer rus; contele este vărul
meu, sosesc din Petersburg.
Aceste cuvinte îl impresionară pe portar.
― În cazul acesta, domnul baron trebuie să cunoască
groaznica nenorocire.
― Da, contele este nebun.
― Vai! domnule.
― Cu toate acestea se speră într-o vindecare, nu este aşa?
Contesa mi-a scris că l-a încredinţat îngrijirilor unul excelent
medic, Samuel Albot.
― Da, domnule baron.
― Şi spui că stăpânii dumitale au plecat?
― Pe onoarea mea, domnule baron, deşi doamna contesă mi-
a recomandat tăcerea, îmi închipui că recomandaţia aceasta nu
vă priveşte şi pe dumneavoastră.
― Desigur că nu, zise baronul cu cel mai natural ton din
lume.
― Domnul conte este la Fontenay-aux-Roses, urmă portarul,
la proprietatea sa.
― Împreună cu medicul mulatru?...
― Nu, e cu un medic tânăr, elev al domnului Albot, pe care
acesta l-a lăsat în locul său.
― Aşadar, doctorul Albot nu e în Paris?
― A plecat acum zece zile, împreună cu doamna contesă.
― Unde au plecat?
― Nu ştiu; nimeni nu ştie lucrul acesta.
― Îl voi afla la Fontenay-aux-Roses, zise pretinsul baron
urcându-se în trăsură şi punând cinci monede frumoase de aur
în mâna portarului.
Se înţelege de la sine că Rocambole nu se îndrepta spre
885
Fontenay-aux-Roses, după cum spusese portarului. Vorbele

portarului, făcuseră lumină deplină în creierul rău.
Portarul îi spusese:
„Doctorul a plecat, acum zece zile, împreună cu doamna.”
Aceste cuvinte îi deşteptară o amintire.
Tânărul pe care-l bănuise că este femeie şi care, cu nouă zile
mai înainte ― datele coincideau perfect ― furase portretul de la
castelul Orangerie, era întovărăşit, după spusele lui Joseph, de
un om cu părul creţ, cu faţa pârlită, de o statură herculeană,
care părea să fie învăţătorul său şi de un alt om mic slab, cu
faţa tot pârlită şi cu părul alb.
„Acum, cugetă Rocambole, nu mai încape nici o îndoială:
doctorul Albot şi Zampa sunt aceia care o însoţeau. Zampa
căruia desigur că-i albise părul într-o singură noapte, după
cum spusese şi doctorul de instrucţie.”
Falsul marchiz, ajuns pe cheiul d’Orsay, plăti trăsura şi se
îndreptă pe jos spre strada Verneuil; ajuns acasă, urcă în
cabinetul său de lucru şi scrise domnişoarei de Sallandrera
„Iubita mea.
N-am văzut, n-am citit decât un singur lucru în drăguţa
dumitale scrisoare; că ora fericirii noastre se apropie. Ah! ce-mi
pasă că voi deveni duce şi magnat al Spaniei?!... Ce-mi pasă mie
de măriri?!... Eu numai pe dumneata te doresc. Dar, în sfârşit,
pentru ca să fim alături trebuie să devin duce şi ambasador; mă
voi supune fără să crâcnesc!
Poţi să mă cerţi, scumpa mea Conception: de cinci zile
scrisoarea dumitale se află la Paris şi eu n-am deschis-o, decât
azi dimineaţă.
Şi iată pentru ce: nu eram în Paris. Plecasem împreună cu
Fabien ca să vizităm moşia noastră din Touraine care a mai
rămas încă neîmpărţită.
Aveam intenţia să stăm numai douăzeci şi patru de ore în
castelul Orangerie şi să ne întoarcem la Paris; de aceea n-am dat
ordin să ni se expedieze acolo scrisorile sosite la Paris.
Dar, omul propune şi Dumnezeu dispune...
Am stat aproape opt zile la Orangerie, în mijlocul celor mai
mari emoţii:
Închipuieşte-ţi, frumoasa mea, că la sosirea noastră am găsit
lumea din castel într-o mare fierbere. Bătrânul intendent alergase
886
în grabă până în oraşul vecin, iar ceilalţi servitori erau înarmaţi

până în dinţi.
Un furt se comisese la castel, un furt peste măsură de bizar!...
O trăsură de poştă se răsturnase în şanţul parcului, noaptea
precedentă; un bărbat tânăr ce se afla înăuntru, ceru ospitalitate
la castel, până ce trăsura va fi reparată. Omul acesta pretindea
că este amic cu mine. A doua zi, când a plecat, se observă că a
luat cu el ― ah! mă prind pe orice că n-ai putea ghici ― a luat un
portret al meu, un portret făcut la etatea de opt sau nouă ani şi
care se afla în salonul cel mare de la Orangerie.
Scumpa mea Conception, abia când m-am întors în Paris am
avut explicaţia acestui furt şi încă, ce explicaţie!
Caută de înţelege cuvintele pe jumătate, căci trebuie să mă
întorc în trecut, la o epocă când nu presimţeam nici pe departe
fericirea mea de acum.
Eram de-abia sosit în Paris, simţeam nevoia să mă mişc, să
mă arunc cu totul în vârtejul vieţii pariziene. Devenii, în scurt
timp, ceea ce se numeşte, în lumea mare, un om de petreceri,
când, într-o zi, ― îţi aduci aminte, ― calul dumitale şi-a luat avânt
în faţa cascadei de la Bois de Boulogne. Din momentul acela, am
rupt cu viaţa stricată pe care o duceam, ca să respir un aer mai
curat; dar, se pare că am lăsat un regret în urma mea.
Acel regret era blond, suferise cum suferă toţi îngerii căzuţi şi
voise să aibă o amintire de la mine.
Eu n-am vrut să-i las nici o amintire, rezultatul a fost că mi-au
furat-o.
Înţelegi, iubita mea?
Iartă-mă scumpă Conception; dar era necesar să te previn,
căci se putea foarte bine ca cineva să-şi facă o armă contra mea
din acel portret şi nu vreau ca dumneata să mă bănuieşti, nici o
singură secundă chiar, căci te iubesc.
Acum, dă-mi voie să-ţi spun ce urmare fatală a avut furtul
acesta neînsemnat. Bătrânul nostru intendent, din cale afară de
zelos, s-a grăbit să alerge la G... şi să facă o plângere
comisarului de poliţie. S-a întors din această excursie într-o stare
de plâns. A murit peste noapte de o congestie cerebrală şi am
fost siliţi, Fabien şi cu mine, să rămânem la Orangerie până după
înmormântare.
Acestea sunt, scumpă Conception, cauzele care m-au
împiedicat să deschid scrisoarea dumitale până astăzi de
dimineaţă.
887
Tot acestea sunt motivele care mă fac să întârzii patru sau

cinci zile încă, până să pot avea paşaportul în regulă, precum şi
hârtiile de naturalizare şi să pot termina oarecare afaceri
urgente.
Peste patru sau cinci zile însă voi fi, desigur, pe drum şi peste
opt zile, voi fi îngenuncheat în faţa dumitale.
La revedere, iubita mea
Frédéric.”
Scrisoarea aceasta avea un dublu scop:

Mai întâi, voia să o prepare pe Conception, ca să nu fie
surprinsă dacă eventual contesa Artoff ar fi făcut uz de acel
portret; al doilea scop era să poată ajunge incognito la Cádiz şi
să stea astfel câteva zile acolo.
Rocambole îşi spunea:
„L-am suprimat pe Château-Mailly, pe don José, pe sir
Williams, pentru că toţi trei mă încurcau; dar dacă nu mă scap
de ocnaşul din Cádiz, n-am făcut nimic, totul este pierdut!...”
Din momentul în care Rocambole recunoştea că este în
pragul unei primejdii, îşi regăsea toată îndrăzneala, toată
prezenţa de spirit, toată acea energie crudă şi sălbatică, acea
linişte care-l făcea să devină deosebit de puternic.
Tot restul zilei, marchizul se ocupă de preparativele plecării şi
nu-i părăsi un moment pe vicontele şi vicontesa d’Asmolles.
Blanche, îngerul cu fruntea curată şi Fabien, gentilomul
personificat, îl suiră în trăsură pe asasinul Rocambole, şi
femeia, care credea că îmbrăţişează pe fratele ei, izbucni în
lacrimi.
„Pe onoarea mea! cugetă banditul, smulgându-se din braţele
lor; mi se pare că am fost născut pentru viaţa de familie.
Aceasta mă mişcă şi mă încântă... Nu cumva o fi într-adevăr
sora mea?”
Trăsura de poştă întoarse în trapul mare, dispărând în colţul
străzii Verneuil; elevul defunctului sir Williams îşi înăbuşi un
surâs în barba-i blondă.
„Acum, îşi zise el, trebuie să înving sau să pier, să trăiesc în
pielea unui magnat spaniol sau să mor la ocnă... între noi doi,
ocnaşule de la Cádiz!...”
888
Capitolul XVIII
A doua zi după balul municipalităţii de Cádiz, dat în onoarea

Maiestăţii sale catolice, bal în timpul căruia s-au desfăşurat
atâtea evenimente stranii, pe la ceasurile opt seara, o trăsură de
poştă, trasă de cai împodobiţi cu pene şi cu clopoţei, intra în
curtea hotelului „La trei magi”, hotel în care trăsese şi domnul
Fernand Rocher împreună, cu tânăra sa nevastă.
Această trăsură de poştă, avea o formă bizară şi se cunoştea
că iese din atelierul unui lucrător de dincolo de Rin; într-însa
era o singură persoană. Pe capra de dinainte şi pe cea din
spate, erau câte doi lachei plini de galoane şi îmbrăcaţi cu
redingote verzi, căptuşite cu blană.
Persoana care coborî în curtea hotelului, sprijinită de lacheii
săi, şi în faţa căreia tot personalul hotelului se înclină cu
respect avea, pentru orice adevărat spaniol, o aparenţă cu totul
originală. Era un om înspre patruzeci şi cinci de ani, de talie
mijlocie, slab şi uscat; obrazul său galben purta urmele unor vii
dureri.
Un păr de o frumuseţe rară, de un blond auriu, un păr de
albanez, îi cădea în bucle pe umeri. O barbă de aceeaşi culoare
îi încadra figura.
Acest personaj, ai cărui ochi cenuşii aveau luciri stranii, de o
mobilitate înspăimântătoare, era îmbrăcat într-un mod foarte
curios pentru un om care călătoreşte sub soarele spaniol.
Purta o manta largă, de culoare verde, căptuşită tot cu blană
şi garnisită cu brandeburguri. Pantalonii săi largi, de culoare
cenuşie, ieşeau din nişte cizme de piele roşie rusească, iar
pălăria de culoare albastru-deschis, era de o formă bizară în opt
colţuri ca şepcile poloneze.
Trei dintre cei patru lachei care-l însoţeau, vorbeau limba
rusă, poloneza şi germana; al patrulea cunoştea limbile
occidentale, adică: franceza, engleza şi spaniola. Acesta din
urmă făcu cunoscute hotelierului titlurile şi calităţile stăpânului
lor.
Personajul cu părul auriu era un mare senior polonez,
baronul Wenceslas Polaski, ce poseda o avere enormă în
Pomerania, văduv şi fără copii, mizantrop în ultimul grad,
plângându-şi mereu soţia pe care o pierduse de aproape
douăzeci de ani şi călătorind numai în speranţa de a o uita.
Pe când hotelierul spaniol, un andaluzian grav, care în
889
tinereţea sa fusese cioban, asculta, răsucindu-şi ţigara, pe

interpretul baronului, seniora Pepita, femeia sa, conducea cu
mare pompă şi cu tot ceremonialul obişnuit în asemenea cazuri,
pe marele senior polonez, spre cel mai frumos apartament.
Hotelul „La trei magi” era situat într-o piaţă vecină cu portul,
iar ferestrele apartamentului ocupat de baronul Wenceslas
Polaski aveau vederea spre mare.
Nobilul străin deschise una din ferestre şi, pe când oamenii îi
suiau bagajele şi procedau la instalarea sa, se aplecă pe balcon
şi aruncă o privire cercetătoare în jurul său.
Încă nu se înnoptase. Ultimele raze ale apusului se reflectau
pe valurile mării.
Baronul făcu un semn, şi unul dintre lachei deschise un
geamantan din care scoase o enormă lunetă.
Nobilul străin o luă cu cea mai mare linişte, o ridică în
dreptul ochilor şi o îndreptă spre port. La stânga sa era o clădire
mare, cu învelişul de olane. Baronul, care, fără îndoială,
cunoştea oraşul Cádiz, recunoscu în acea clădire palatul
guvernământului.
Dincolo de acest edificiu, era un monument mare, cu zidurile
cenuşii, triste, care-şi scălda temelia în valurile mării.
Era arestul ocnaşilor; seniorul polonez îl recunoscu.
Apoi, în depărtare, spre dreapta, la piciorul unei coline,
confundându-şi zidurile albe în undele albastre ale Mediteranei,
străinul zări o frumoasă vilă, înconjurată de lămâi înfloriţi;
această vilă îi atrase numaidecât atenţia.
Marele senior polonez întinse luneta spre acea vilă şi o
examină cu toată atenţia; după aceea se întoarse către unul din
lacheii săi, către acel ce-i servea de interpret, şi-i zise ceva în
englezeşte.
Lacheul surâse, ieşi şi reveni puţin mai târziu cu hotelierul,
căruia îi zise:
― Domnul baron, stăpânul meu, ar dori să ştie cui aparţine
acea vilă de plăcere ce se vede colo, la dreapta?
― E vila Monseniorului episcop al Granadei, răspunse
hotelierul.
Baronul Wenceslas, căruia valetul îi traduse aceste cuvinte,
făcu un semn de aprobare.
Hotelierul continuă:
― În acest moment, vila este ocupată de două doamne, rude
cu Excelenţa sa: ducesa de Sallandrera şi fiica ei.
890
Baronul se înclină.
Aceasta era tot ce voia să ştie. Nobilul personaj se depărtă de
fereastră, scoase din buzunar o carte de vizită cu blazonul şi
numele său şi scrise dedesubt numele hotelului unde era
instalat.
După aceea, deschise un voluminos portofel, în despărţiturile
căruia hotelierul văzu mai multe pachete cu hârtii de bancă, şi
scoase o scrisoare cu adresa căpitanului Pedro C...,
comandantul militar al portului Cádiz.
Arătă această scrisoare hotelierului precum şi cartea sa, iar
lacheul interpret zise:
― Excelenţa sa doreşte ca această scrisoare, precum şi cartea
sa de vizită să fie duse căpitanului Pedro C..., scrisoarea este
din partea generalului S..., din Paris.
Hotelierul luă scrisoarea şi cartea, se înclină şi ieşi.
Baronul îşi încheie şireturile polonezei sale, îndesă pălăria pe
cap, aprinse o ţigară mare, pe care o scoase din tabacheră şi ieşi
cu mâinile în buzunar.
Baronul dorea, fără îndoială, să facă o plimbare, pentru a lua
puţin aer înainte de masă.
Pe când străbătea curtea hotelului, un om de vreo treizeci de
ani, care mergea la braţ cu o tânără femeie, trecu pe lângă
dânsul.
Se întunecase şi nu putu observa decât foarte puţin
trăsăturile lor; totuşi, fără să ştie de ce, tresări şi întoarse capul
cu iuţeală.
Tânăra pereche îşi continuă drumul fără să-l observe pe
polonez.
Nobilul baron ieşi, făcu o plimbare prin piaţă, coborî până în
port şi, după o jumătate de oră, se întoarse la hotel.
― Masa Monseniorului este servită, anunţă unul din cei
patru lachei galonaţi, ai baronului, înclinându-se adânc.
Domnul baron ceruse să fie servit în camera sa. Se aşeză la
masă, mâncă cu mare poftă şi tocmai sorbea încet ultimul
pahar de Xeres când, hotelierul îndrăzni să se prezinte cu un
mare registru sub braţ. Registrul acesta era acela în care fiecare
călător care descindea la hotel trebuia să-şi scrie, cu mâna sa
numele, profesia şi ţara.
Baronul îşi mută privirea de la hotelier la registru şi păru că
nu înţelege nimic. Atunci, cinstitul hotelier împinse registrul în
faţa baronului şi zise câteva cuvinte valetului.
891
Valetul traduse şi baronul clătină din cap în semn că nu se

opune. Luă registrul şi începu să-l răsfoiască cu curiozitate, pe
când hotelierul se dusese să caute un toc şi cerneală.
Deodată, un nume de pe ultima pagină îi atrase atenţia şi-şi
explică tresărirea ce simţise când întâlnise acea tânără pereche
de străini, în curtea hotelului. Acest nume, desigur, era
cunoscut nobilului călător; el citi:
D-l şi D-na Rocher din Paris
Baronul simţi o vie emoţie, însă nici un muşchi al feţei sale
nu-l trădă. El îşi scrise numele cu un sânge rece admirabil.
Lacheul interpret spusese tuturor că stăpânul său nu
cunoaşte limba spaniolă, prin urmare îi venea uşor nobilului
străin să păstreze cea mai completă tăcere.
Însă după masă, când servitorii ieşiră, baronul, profitând de
împrejurarea că se găsea singur, voi să se răzbune pe faptul că
nu cunoştea limba spaniolă şi-şi adresă următorul monolog în
cea mai curată franceză:
„Scumpul meu Rocambole, sau eşti prea naiv, sau, dacă nu,
întâlnirea de astăzi trebuie să-ţi lumineze calea. Domnul şi
doamna Rocher, fiind la Cádiz, desigur că au fost intimi cu
căpitanul Pedro C..., comandantul portului. Comandantul le-a
povestit, desigur, istoria acelui înşelător care pretindea că este
adevăratul marchiz de Chamery. Adevăratul marchiz îi interesa
fără îndoială în cel mai mare grad; poate că scriseseră chiar la
Paris, contesei Artoff. Şi dacă aceasta din urmă nu era la Cádiz,
apoi, desigur trebuia să fie bine reprezentată în acest oraş”.
Marele senior polonez, ajunsese aici cu monologul său când,
se auzi o bătaie uşoară în uşă:
― Intră, zise el în franţuzeşte.
Uşa se deschise.
Înainte de a spune numele persoanei care urma să intre, să
adăugăm că baronul Wenceslas Polaski stătea lângă fereastra
deschisă, cu spatele spre masa la care mâncase şi, prin urmare,
obrazul său nu era luminat de lampa ce se găsea pe masă.
Lumina acelei lămpi, din contră, cădea înspre uşă şi lumina
complet pe lacheul interpret şi pe persoana introdusă, care-i fu
anunţată în englezeşte:
„Cameristul căpitanului Pedro C... comandantul portului.”
Într-adevăr, comandantul, care primise scrisoarea de la ruda
sa din Paris, se grăbise să răspundă baronului polonez şi-l
anunţa că se simţea fericit să-l primească chiar a doua zi.
892
El încredinţase răspunsul unui om pe care contesa Artoff i-l

dăduse în serviciu în ajun şi pe care l-am văzut şi la balul
municipalităţii din Cádiz.
Omul acesta îl făcu pe baronul Wenceslas Polaski, să tresară
din tot corpul. Era Zampa, şi, lucru curios, Rocambole adoptase
pentru timpul cât trebuia să stea incognito la Cádiz acelaşi
costum sub care, altădată, fusese cunoscut la portughezi.
Din fericire pentru el, cum am mai spus, faţa sa era în
umbră, aşa, că avu timpul să facă un semn.
La acest semn lacheul interpret ieşi şi Zampa se apropie.
Baronul întinse mâna, luă scrisoarea, o puse pe masă, făcu
doi paşi înapoi şi intră în camera vecină, mai înainte ca Zampa
să-i poată vedea bine faţa. Camera de alături era camera de
culcare.
Baronul şezu acolo aproape trei-patru minute, apoi se
întoarse, se apropie de lampă şi-şi expuse figura în plină
lumină.
Deodată Zampa se dădu îndărăt, îl recunoscuse pe omul al
cărui sclav fusese la Paris.
Baronul polonez avea un revolver în mână şi cu un deget pe
buze, îi recomandă lui Zampa tăcere deplină. Zampa
înspăimântat, mai făcu încă un pas îndărăt.
― Frumosul meu amic, zise polonezul în franţuzeasca cea
mai curată, mi se pare că suntem cunoştinţe vechi.
― Într-adevăr, murmură portughezul.
― Şi dacă vrei să mă asculţi, să stăm puţin de vorbă, cred că
avem a ne spune multe lucruri.
― Se poate, răspunse Zampa, tremurând din tot corpul.
― Să vedem, zise Rocambole. Stai jos, linişteşte-te. Te
emoţionezi parc-ai fi o domnişoară.
Rocambole începu să râdă, se duse şi puse zăvorul la uşă,
apoi se întoarse lângă Zampa.
― Acum suntem singuri, îi zise el, luând loc şi jucându-se
nepăsător cu patul revolverului.
Capitolul XIX
Am lăsat-o pe Conception în momentul când deschidea

scrisoarea ce-i sosise de la Paris, scrisoare a cărei slovă o
recunoscuse numaidecât.
893
Era de la acela pe care-l iubea, cu toată ardoarea sufletului

său tânăr; şi timp de câteva momente fu aşa de emoţionată,
încât nu mai văzu nimic în jurul ei decât scrisoarea.
Conception o citi şi o reciti de mai multe ori; era scrisoarea
pe care marchizul i-o expediase chiar în ziua plecării sale din
Paris.
Ne aducem aminte că Rocambole povestea tinerei fete,
dispariţia portretului şi-i explica aceasta cum crezuse el mai
bine. Apoi îi mai scria că-i este imposibil să plece din Paris până
peste opt zile, cu toate că el pleca chiar în aceeaşi seară sub
numele baronului Wenceslas Polaski.
Scrisoarea ajungea la vila monseniorului în momentul când
Wenceslas cobora din trăsură la hotelul în care locuia Fernand
Rocher şi soţia sa.
După ce citi scrisoarea, Conception dădu fuga la mama sa şi
i-o arătă.
― Nu înţeleg, zise ducesa pentru ce-i trebuie opt zile ca să
poată pleca din Paris. Domnul de Chamery ştie bine că
Maiestatea sa este aici şi că poate părăsi oraşul dintr-un
moment într-altul.
― Opt zile, încă! murmură Conception, ce mult mai este până
atunci!...
― Aşadar, îl iubeşti mult, copila mea? întrebă ducesa
surâzând.
Tânăra fată simţi un val de sânge urcându-i-se la inimă.
Roşi, lăsă capul pe piept şi se întoarse pe terasă, de unde
începu să privească marea.
Cu toate acestea, în mijlocul bucuriei pe care o simţea,
gândindu-se că în curând marchizul de Chamery va fi aproape
de dânsa, în sufletul domnişoarei de Sallandrera se strecurase
un sentiment de o neînţeleasă tristeţe.
Această tristeţe, pe care Conception nu putea să şi-o explice,
o stăpâni tot restul zilei.
Se silea să cugete numai la logodnicul său, totuşi, un fel de
atracţie misterioasă îi readucea gândurile la evenimentele din
noaptea trecută. În zadar închise ochii, în zadar încercă să uite
pe acel om trist şi resemnat; ocnaşul cu apucături de mare
senior îi ocupa mereu gândirea.
„Admiţând chiar, îşi zise ea, că tot ceea ce a spus acel om
este adevărat nu este oare o nebunie ca eu... eu care îmi iubesc
aşa de mult logodnicul, eu care ard de nerăbdare de a-l vedea,
894
eu să mă gândesc la...”
Conception nu îndrăznise niciodată să-şi mărturisească
complet ceea ce simţea.
Ziua trecu încet. Tânăra fată îşi aducea bine aminte de
întâlnirea ce i-o dăduse contesa Artoff şi, pe măsură ce vedea
apropiindu-se ora hotărâtă, nerăbdarea îi creştea.
O curiozitate de neînvins o stăpânea şi în curiozitatea aceasta
se amesteca şi o spaimă neînţeleasă, din cauza bileţelului scris
de Baccarat, bilet în care i se spunea că şi dânsa era
amestecată în lunga poveste ce o citise în timpul nopţii, deşi
numele său nu fusese deloc pronunţat şi nici una din
persoanele citate în manuscris, nu-i era cunoscută personal.
Petrecu o parte din seară cu mama sa şi numai după ce
ducesa se retrase în camera sa de culcare, Conception se
strecură fără zgomot pe terasă.
Contesa Artoff deghizată în cadet rus, îi spusese la balul din
ajun, pe la orele douăsprezece noaptea:
― Mâine, la ora aceasta să fii pe terasa vilei în care locuieşti.
Erau orele unsprezece trecute când Conception o părăsi pe
mama sa. Toată lumea din vilă dormea.
Noaptea avea o strălucire cum nu se vede decât pe la sud; pe
un cer de un albastru închis stelele sclipeau cu o vioiciune
necunoscută regiunilor din Nord.
Marea, care oglindea culoarea închisă a cerului, arunca din
timp în timp, câte o fâşie de lumină fosforescentă.
Adierea vântului încetase; o linişte adâncă domnea în jurul
vilei.
Conception se aşeză pe treptele scării care conducea la mare
şi rămase în aşteptare. Era chinuită de o mare grijă a cărei
cauză nu şi-o putea explica.
Cu ochii întorşi spre Cádiz, pe care nu-l vedea, dar şi-l
închipuia, acolo, în depărtare, ascultând cu atenţie cel mai mic
zgomot, aşteptă mult timp, încercând să se agate de amintirea
lui Rocambole, dar fără voia ei, gândindu-se la acel ocnaş
misterios, a cărui poveste vroia să o cunoască cu orice preţ. În
fine, i se păru că aude un zgomot în depărtare, zgomotul a două
lopeţi ce loveau apa cu o regularitate monotonă.
Conception fu apucată de o curioasă bătaie de inimă; abia
avu puterea să se scoale ca să poată vedea mai departe.
Zgomotul lopeţilor, la început slab şi neînţeles, era acum
distins; apoi urmărind curentul care, venind din largul mării, se
895
îndrepta spre Cádiz, după ce mai întâi atingea zidurile vilei,

lăsând o fâşie albă pe albastrul închis al mării, ochiul tinerei
fete zări un punct negru care se mărea din ce în ce şi înainta cu
repeziciune.
Conception nu mai avu nici o îndoială; erau aceia pe care-i
aştepta. Barca venea drept spre vilă, unde se opri.
Un om sări pe ultima treaptă a scării şi legă solid funia de
inelul de fier; apoi dădu mâna unei femei care sări cu uşurinţă
pe scară şi începu să urce.
Conception se retrăsese în cealaltă margine a terasei,
cuprinsă de o timiditate neînţeleasă, şi, cu toate că nu ieşise
înaintea vizitatoarei, ochii săi erau îndreptaţi în acea direcţie.
Mirarea sa nu fu mică când văzu că femeia urcă singură pe
terasă, iar omul care o însoţea, rămânea în barcă.
Femeia, avea în mână un obiect lung şi oval care atrase
atenţia domnişoarei de Sallandrera. Conception îi ieşi înainte.
Cele două femei se salutară.
― Dumneavoastră sunteţi, seniora? întrebă o voce pe care
Conception o recunoscu numaidecât; era aceea a contesei.
― Da, contesă, răspunse tânăra fată.
― Sunteţi singură?
― Singură, doamnă; mama s-a culcat.
― Eu de asemenea sunt singură, zise contesa Artoff.
― Dar omul acela de acolo? zise ea, arătând barca cu degetul.
― O! acela, răspunse contesa Artoff, este un simplu matelot
din port.
― Ah! exclamă Conception, care simţi o durere, un regret
inexplicabil.
― Închipuiţi-vă, seniora, urmă contesa, care o luă de mână
pe tânăra fată şi o aşeză lângă ea pe parapetul terasei,
închipuiţi-vă că voiam să-l iau cu mine pe Zampa.
― Ah! zise Conception, care-şi aduse aminte de întâlnirea din
ajun cu portughezul; îl cunoaşteţi?
― Desigur, şi trebuia să mă însoţească noaptea aceasta aici.
― Ei bine?
― Ei bine! l-am aşteptat până la unsprezece jumătate şi
numai atunci, văzând că nu vine, m-am hotărât să mă urc în
barca unui matelot.
― Aşadar aveaţi nevoie de Zampa? întrebă Conception.
― Da, seniora.
896
― Şi... pentru ce?

― Pentru că Zampa ştie o mulţime de lucruri care vă
interesează şi pe care vi le-ar fi povestit mai bine ca mine.
Conception tresări din nou.
― Voiţi să-mi vorbiţi, desigur, despre domnul de Château-
Mailly? întrebă ea cu un soi de grijă amestecată cu dezgust.
― Poate.
― Pentru Dumnezeu, doamnă! permiteţi-mi un singur
cuvânt.
― Vorbeşte, zise contesa.
― Se pare că domnul de Château-Mailly a murit şi că a murit
otrăvit. Îl plâng din toată inima, dar cred că nu sunt obligată să
vărs torente de lacrimi pentru un om care, spre a ajunge până
la mine, a întrebuinţat anumite mijloace...
În vorbele acestea era o ironie amară, dar Baccarat se aştepta
la aşa ceva.
― Ah! mă iertaţi, domnişoară, zise ea, tocmai pentru a face
lumină asupra acestei intrigi voiam să-l aduc pe Zampa,
cameristul de odinioară a lui don José şi al domnului de
Château-Mailly.
Conception care îşi reaminti atunci de interesul pe care
contesa Artoff părea că-l poartă domnului de Château-Mailly.
― Ştiu bine, zise ea, că ducele era amicul dumneavoastră şi
al contelui Artoff; că ţineaţi foarte mult să probaţi defunctului
meu tată...
― Ţineam să probez adevărul, domnişoară, răspunse
Baccarat cu un accent de demnitate care o impresionă pe
Conception.
― Adevărul, ziceţi dumneavoastră?
― Da, fără îndoială.
― Nu ştiu ce vreţi să spuneţi... zise Conception.
― Domnul de Château-Mailly era din sângele familiei
Sallandrera.
― Ah! răspunse Conception, aşa spunea dânsul.
― Şi aşa este.
― Cu toate acestea...
― Oh! mă veţi asculta domnişoară, mă veţi asculta până la
capăt şi atunci...
― Să vedem! zise tânăra fată, care începuse să nu mai aibă
aceeaşi încredere în Baccarat.
― Colonelul de Château-Mailly, acel rus pe care bărbatul
897
meu şi cu mine l-am cunoscut la Odessa, trăieşte încă. Era cu

adevărat, posesorul hârtiilor care probau misterioasa întindere
a rasei sale şi stingerea adevăraţilor Château-Mailly.
― Atunci, o întrerupse Conception pentru ce nu s-a servit de
ele?
― Le-a trimis ducelui.
― Care nu le-a primit...
― Nu, deoarece curierul care le aducea a fost asasinat, la
Lieusant, în pădurea Senart.
― Şi i s-au furat hârtiile?
― Doamnă, zise Conception foarte gravă: adevărul ce se vede
în accentul dumneavoastră, mă atinge, cu atât mai mult, cu cât
acum am convingerea că aţi fost înşelată ca şi mine.
― Înşelată...
― Da, doamnă.
― Şi... de cine?
― De domnul duce.
Baccarat clătină din cap.
― Dumneavoastră, domnişoară, zise ea, e adevărat că aţi fost
înşelată; vă înşelaţi chiar şi acum.
― Credeţi, dar că au existat cu adevărat acele hârtii?
― Sunt foarte sigură.
― Cum se face atunci că ducele, găsindu-se singur cu mine,
mi-a mărturisit, într-un mod indirect, ce e drept, şi chiar cu
oarecare ezitare, dar în fine, mi-a mărturisit şi nu mă mai pot
îndoi.
― Ce v-a mărturisit?
― Mi-a dat să înţeleg că hârtiile nu au existat niciodată.
Conception se aştepta s-o vadă pe contesă protestând cu
tărie la auzul acestor cuvinte; Baccarat rămase însă liniştită.
― Ştiu, într-adevăr, zise Baccarat, că ducele n-a răspuns
desluşit atunci când l-aţi somat să vă răspundă.
― Ah! ştiţi asta?...
― Da
― Cu toate acestea eram singură şi putea să vorbească...
― Iertaţi-mă domnişoară, ducele, tatăl dumneavoastră era
într-un cabinet alăturat, de unde vedea şi auzea totul.
Conception îşi muşcă buzele.
― Fie, zise ea, însă ducele de Château-Mailly se credea singur
cu mine!
898
― Vă înşelaţi!
― Ştia?... auzise?
― Primise de dimineaţă o scrisoare de la dumneavoastră şi
această scrisoare îi spunea că nu veţi fi singuri, că veţi fi
ascultaţi, spionaţi...
― Ah! strigă Conception, asta e fals, absolut fals.
― Cu toate acestea scrisoarea există încă.
― Ah! Eu o neg, nu o recunosc.
― O am la mine.
― Dumneavoastră! Vai! nu se poate!
― Iat-o, zise contesa, veniţi cu mine în camera
dumneavoastră.
― Ce să facem acolo?
― O să găsim lumină.
― Vreţi să-mi arătaţi acea scrisoare?
― Doamnă, zise Conception, încep să cred că, sau
dumneavoastră, sau eu ne-am pierdut de tot mintea... Să
mergem.
Tânăra fată se sculă cu vioiciune, luă braţul contesei şi o
atrase înăuntrul locuinţei, care era plină de întuneric şi de
tăcere.
― Umblaţi în vârful picioarelor, îi zise ea, nu e nevoie ca
mama să ştie toate acestea.
Conception o conduse pe contesă printr-un lung coridor, în
camera sa şi, o dată ajunsă acolo, închise uşa şi aprinse o
lumânare.
Contesa scoase atunci de la piept un pachet cu scrisori, legat
cu o fâşie de mătase albastră şi le întinse tinerei fete.
― Uitaţi-vă, zise ea, aici e corespondenţa dumneavoastră cu
domnul de Château-Mailly.
― Corespondenţa mea cu ducele!... exclamă Conception. Ah!
dumneavoastră sunteţi nebună, doamnă! Nu am scris ducelui
decât o singură dată în viaţa mea.
În acelaşi timp îşi aruncă ochii pe unul din plicurile acelor
scrisori şi scoase un strigăt.
― Dar... acesta este scrisul meu! exclamă dânsa.
Într-adevăr aşa era; i se întâmpla şi ei acum, tocmai ce i se
întâmplase contesei Artoff cu câteva luni mai înainte; slova de
pe plicuri semăna atât de bine cu a sa, încât ea însăşi putea să
se înşele. Alergă la masa pe care era lumânarea, desfăcu
899
plicurile şi începu să citească cu o nerăbdare bolnavă.

― Mi se pare că înnebunesc... murmură dânsa; sau atunci...
Oh! se vede că visez! Un vis îngrozitor!
Capitolul XX
― Nu visaţi deloc, senora, zise contesa. Conception ridică

capul şi o privi pierdută.
― Dar, atunci, eu am scris toate acestea cu mâna mea? strigă
dânsa.
― Nu, dar e cineva care ţi-a imitat scrisul.
― Ah! zise tânăra fată, lovindu-şi fruntea cu mâna; şi ducele
a primit scrisorile acestea, doamnă?
― Le-a primit pe toate.
― Şi a crezut că sunt de la mine?
― A murit cu credinţa aceasta.
― Oh! dar aceasta este înspăimântător!
― Aveţi dreptate; dar, citiţi... citiţi totul.
Conception, fără să ştie ce face, se apucă să citească toate
acele scrisori, falsificate de Rocambole şi trimise, ca din partea
ei, ducelui de Château-Mailly prin trădătorul Zampa.
― Dumnezeule! Dumnezeule! murmură Conception, acum
înţeleg.
― Ah! înţelegi!
― Ducele credea că-l iubesc.
― Că un inamic se opunea la unirea noastră?
― Mama dumneavoastră, zise contesa! Ducele a murit cu
convingerea că numai doamna ducesă a fost obstacolul fericirii
sale.
― Şi cine îi ducea toate aceste scrisori?
― Zampa.
― Mizerabilul!
― Zampa era doar un instrument.
― Scrisorile nu sunt scrise de el?
― Nu.
― Atunci, de cine dar?
― Zampa însuşi vă va spune.
― Dar omul acesta s-a lăudat că l-a otrăvit pe duce!...
― Este adevărat.
900
― Aşadar, dânsul?...
― Dânsul a fost braţul; conducătorul trebuie căutat în altă
parte...
― Dumnezeul meu! exclamă Conception, a cărei frunte era
scăldată de sudoare, este în toate acestea un mare mister, pe
care te rog să-l luminezi...
― Nu pot încă... mai târziu! trebuie să fie şi Zampa aici, el
singur poate să vă spună...
― Numele omului care l-a sfătuit să-l omoare pe ducele de
Château-Mailly?
― Da. Era după cât se pare, un om de vârstă mijlocie, cu
barba şi părul roşu, care cunoştea atât de bine secretele lui
Zampa, încât putea oricând să-l trimită la eşafod.
― Şi de frică a lucrat Zampa?
― Mai întâi de frică şi după aceea în speranţa unei
recompense.
― Cel puţin, doamnă, zise Conception, îmi veţi spune în ce
scop l-a omorât pe domnul de Château-Mailly?
― De frică ca nu cumva, mai curând sau mai târziu, ducele
să ajungă la dumneavoastră...
― Aşadar era un rival.
― Aţi găsit cuvântul potrivit.
― Luaţi seama, doamnă! strigă tânăra fată, care se ridică
deodată; sunt numai doi oameni care au aspirat pe faţă la mâna
mea.
― Ştiu.
― Primul, se numea don José.
― Acesta a murit înaintea ducelui, domnişoară.
― Al doilea...
― Oh! nu acuz pe nimeni.
― Al doilea, termină Conception cu hotărâre, se numeşte
marchizul de Chamery şi cuvintele dumneavoastră...
― Mă iertaţi, domnişoară, zise contesa, domnul marchiz este
tânăr, nu în vârstă, cum am spus eu, din câte ştiu eu nu are
barbă şi părul roşu; prin urmare este probabil că nu dânsul îi
dădea lui Zampa acele scrisori pe care domnul de Château-
Mailly le credea trimise de dumneavoastră.
Conception respiră. Ultimele cuvinte ale contesei ridicaseră
de pe piept o mare greutate.
― Atunci, doamnă, zise ea, cineva mă iubea, mă dorea din
umbră?...
901
― Poate...
― Şi... cine era omul acela?
― Aţi citit manuscrisul pe care vi l-am trimis ieri seară?
― Da, doamnă.
― Şi... fără îndoială, nu l-aţi înţeles?
― N-am înţeles deloc ce raport poate să fie între persoanele
acelei lungi poveşti şi între mine.
― Ah! dar povestea aceasta, zise Baccarat, nu este
încheiată...
― Vreau să zic că încă n-am ajuns la deznodământ.
― Cu toate acestea, acel sir Williams, fratele contelui de
Kergaz, a murit...
― Acum patru luni nu era mort...
― Dar, cel puţin nu era în Europa.
― Se întorsese la Paris acum un an.
În scurtul său manuscris, contesa Artoff îl descrisese atât de
bine pe sir Williams, încât Conception tremură când auzi
această din urmă destăinuire.
― Dar, se gândi să adauge Baccarat, fii fără teamă, omul
acela este mort.
― Ah! Este mort?...
― A murit fără să-şi vadă îndeplinit ultimul plan infernal ce-l
făurise.
― Şi planul acesta?...
― Avea ca ultimă ţintă mână dumneavoastră.
Conception scoase un strigăt.
― Mâna mea! exclamă dânsa, mâna mea!
― Mâna dumneavoastră.
― Omul acela voia să mă ia în căsătorie?
― Nu el, dar...
― Dar cine atunci?... Pentru Dumnezeu doamnă, vorbeşte!...
― Un om pe care dânsul îl crescuse, pe care îl protejase, în
care avea toată încrederea...
― Şi acel om? întrebă Conception tremurând, acel om?...
― Îl cheamă Rocambole, răspunse cu răceală contesa Artoff.
― Rocambole! Exclamă tânăra fată, Rocambole! acel bandit
care voia să o seducă pe contesa de Kergaz?!
― Chiar el.
― Şi voia să mă ia de soţie?
902
― Oroare!... strigă Conception, care nu-şi putu opri un gest

de dezgust şi de spaimă.
― Voia să vă ia de soţie, urmă contesa Artoff şi sir Williams îi
jurase că va reuşi.
― Ce îndrăzneală! strigă Conception, al căreia sânge nobil se
revoltase.
― Dar termină contesa, Rocambole a fost ingrat, l-a omorât
pe protectorul său şi o dată cu moartea lui sir Williams, au
dispărut şi norocul şi siguranţa lui în izbândă!
*
* *
Conception rămase ca împietrită, timp de câteva momente.

Revoltată mai întâi de mândria sa, la singurul gând că un
mizerabil ca Rocambole putuse să aspire la mâna sa, ajunse la
sfârşit la un fel de zdrobire imposibilă de calificat, în sfârşit, se
ridică şi, privind cu mândrie pe contesa Artoff:
― Doamnă, îi zise ea, tot ce-mi spuneţi dumneavoastră este
foarte straniu, de necrezut, monstruos şi fără îndoială că
trebuie să vă par o nebună ascultându-vă şi o proastă, având
aerul că vă cred.
― Domnişoară...
― Să admitem că este adevărat tot ceea ce mi-aţi spus; să
admitem un moment că s-a putut găsi în Paris, un bandit
numit sir Williams, un mizerabil numit Rocambole; că s-au unit
amândoi şi că unul din ei a aspirat la mâna mea...
― Toate acestea sunt foarte adevărate, zise Baccarat cu
convingere.
― Fie, admit. A voi însă, orice s-ar zice, nu înseamnă
niciodată a putea şi dacă Rocambole ar fi cerut mâna mea...
― Vreţi să ziceţi că l-aţi refuzat?
Conception nici nu-şi dădu silinţa să-i răspundă.
― Domnişoară, continuă Baccarat, pe care nu o irită deloc
aerul dispreţuitor şi tăcerea tinerei fete, mi-aţi făgăduit că mă
veţi asculta până la sfârşit, nu este aşa?
― Mă ţin de făgăduială doamnă, vorbiţi!
― Este mult de atunci, urmă contesa, mai mult de treizeci de
ani; era la începutul Restauraţiei franceze. Un om veni la Paris
şi-şi luă numele de Conte de Sainte-Hélène. Regele îl făcu
colonel, iar foburgul Saint-Germain îi deschise porţile. Într-o zi,
903
pe când omul acesta venea de la o serbare într-o uniformă

strălucitoare, fu oprit de un cerşetor; acest cerşetor îi întinse
mâna şi-i spuse un nume care nu era nici sonor nici nobil.
Mândrul colonel îl respinse; cerşetorul ridică vocea şi atunci, pe
piaţa Caroussel se petrecu o dramă, pe care Curtea de Casaţie o
dezlegă, câteva luni mai târziu.
― Ştiu această întâmplare, zise Conception; dar nu văd nici o
legătură între ea şi situaţia noastră.
― Ah! domnişoară, zise contesa, trebuie să vă închipuiţi că sir
Williams a avut grijă să-l îmbrace cum trebuie pe elevul său
Rocambole, ca să îndrăznească să-l facă pretendent la mâna
dumneavoastră...
― Oh! zise Conception, cu un surâs mândru, o femeie ca
mine nu se poate înşela asupra originii unui om.
― Credeţi?... întrebă contesa, cu o uşoară ironie în voce.
― Sunt sigură. Dacă mi s-ar fi prezentat domnul Rocambole,
chiar cu epoletele de general...
― Fie, o întrerupse contesa. Acum domnişoară, înainte de a
continua povestirea mea, daţi-mi voie să vă vorbesc de o
persoană care, noaptea trecută, v-a atras întrucâtva atenţia.
Conception avu o tresărire şi sângele i se urcă în faţă.
― Vreţi să-mi vorbiţi de acel... tânăr bărbat?
― De ocnaş, domnişoară.
― Ah! zise tânăra fată, care fu apucată de o violentă bătaie de
inimă, o să spuneţi, desigur, că şi dânsul este amestecat în
povestea aceasta.
― Şi cum asta? În ce mod?...
― Ocnaşul Cognard îi asasinase pe adevăratul marchiz de
Sainte-Hélène.
― Ei bine?...
― Elevul lui sir Williams, care avea nevoie să-şi schimbe
pielea, a luat-o pe aceea a ocnaşului.
― Ce spui, doamnă?... strigă Conception.
― Rocambole a crezut că scăpase de omul pe care l-aţi văzut
ieri, dar în realitate n-a reuşit decât să-l arunce în ocnă.
― Cum!? atunci omul acela...
― Nu v-a spus el singur, noaptea trecută, că aruncat în urma
unei furtuni de valurile oceanului pe o insulă, fusese găsit
aproape mort, de o navă suedeză?
― Da, mi-a spus lucrul acesta...
904
― V-a mai povestit apoi viaţa lui, din acel moment; dar a uitat
să vă spună că pe acea insulă, mai era întovărăşit de un
călător, scăpat şi el de la înec?
― Şi cine era călătorul acesta?...
― Omul acela l-a aruncat pe marchiz într-o groapă de pe
insulă, unde a fost găsit abia după trei zile de echipajul navei
suedeze. Îl părăsise acolo, cu siguranţa că nimeni nu va putea
să-l scape de la moarte.
― Dar pentru ce şi... cu ce scop?...
Contesa ridică uşor din umeri.
― Pentru ce? zise dânsa: dar e clar ca lumina zilei... pentru
că, acel călător se numea Rocambole, pentru că se făcuse
stăpân pe hârtiile, pe paşaportul şi pe hainele acelui nenorocit.
― Ah! înţeleg totul acum, zise Conception. Sub acest nume
furat...
― Cu acest nume, Rocambole a intrat în lume, a fost pus în
stăpânirea unei averi imense; cu ajutorul acestui nume
mincinos şi al acestei averi, spera să...
― Bizare întâmplări, doamnă, o întrerupse Conception...
dar... în zadar mă silesc să-mi aduc aminte. Am umblat mult
prin lume la Paris; am fost curtată de nenumăraţi adoratori,
care se adresau, unii mie, alţii zestrei mele; însă, desigur că acel
domn Rocambole nu avea absolut nimic deosebit în persoana
sa, de vreme ce nu l-am remarcat deloc.
Baccarat îşi muşcă buzele.
― Căutaţi bine în amintirea dumneavoastră, zise ea.
― Ar fi mult mai simplu, doamnă, murmură Conception, să-
mi spuneţi numele ce-l purta, acel nume pe care pretindeţi că l-
a furat de la tânărul bărbat despre care am vorbit.
La aceste cuvinte ale tinerei fete, contesa Artoff se sculă.
Până atunci dânsa vorbise cu simplicitatea unei femei de lume,
care povesteşte într-un salon evenimentele ce sunt întrucâtva
străine; dar din acel moment, un fel de tristeţe, de solemnitate
misterioasă se zugrăvi pe figura sa.
― Domnişoară de Sallandrera, zise ea, porţi un nume mare,
în vine îţi curge sângele curat al vechii nobilimi castiliene; eşti
una dintre acele rase pe care trăsnetul le zdruncină uneori, dar
niciodată nu le pot zdrobi.
Şi cum se părea că aceste cuvinte impresionaseră pe
Conception, contesa Artoff urmă:
― De aceea, am şi îndrăznit să vin aici; am credinţă în
905
bărbăţia inimii dumitale şi oricât de crudă, oricât de

înspăimântătoare ar fi lovitura pe care vei primi-o...
― Să mă loveşti pe mine!... strigă Conception, care la rândul
ei se ridicase palidă, tremurătoare... Pe mine! pe mine vrei să
mă loveşti? repetă ea cu rătăcire, pe când idei bizare începuseră
să i se încurce în cap.
― Vreau să te scap, copilă nenorocită! răspunse Baccarat.
― Oh! dar vorbeşte o dată! strigă tânăra fată, cuprinsă de o
neînţeleasă spaimă. Vorbeşte, doamnă, vorbeşte!...
Contesa mai stătu încă un moment la îndoială, apoi urmă cu
vocea înceată:
― Tânărul bărbat, pe care l-ai văzut noaptea trecută în
uniformă de ocnaş, acel tânăr căruia spuneam că i s-au furat
numele, averea, familia şi tot ce avea... Ştiţi cum se numeşte
tânărul acesta!... Este adevăratul marchiz Albert-Frédéric-
Honoré de Chamery. Domnişoară, te-ai înamorat de
Rocambole!...
*
* *
Domnişoara de Sallandrera nu scoase nici un strigăt, nu

pronunţă nici un cuvânt, dar dădu îndărăt, întinse braţele şi
căzu întinsă pe parchet.
La zgomotul acesta, o uşă se deschise, o femeie pe jumătate
dezbrăcată se repezi înăuntru, o văzu pe Conception nemişcată,
fără viaţă, o privi pe contesa Artoff, şi strigă:
― Ah! Am auzit totul... mi-ai ucis copila!...
Capitolul XXI
Trecură câteva secunde nesfârşit de lungi. După ce se

măsurară o clipă din ochi, cele două femei se repeziră spre
tânăra copilă leşinată şi o transportară pe patul ce era în odaie.
Baccarat voi să apuce cordonul unui clopoţel pentru a suna.
― Nu, nu, exclamă cealaltă, nu!... Nimeni decât noi
amândouă, noi singure...
Alergă la o măsuţă, luă o sticlă şi o apropie de nările fetei, pe
când contesa Artoff îi freca tâmplele cu oţet.
După un sfert de oră de îngrijiri continue, Conception
906
deschise ochii. Privi fix, mai întâi pe mama sa, apoi pe contesa
Artoff, părând că se întreabă cum se face de sunt amândouă
acolo. Deodată, se lovi cu mâna peste frunte şi zise cu vocea
schimbată:
― Ah! îmi aduc aminte, doamnă contesă.
Pronunţând aceste cuvinte, se sculă pe jumătate, apoi sări
din pat şi veni spre Baccarat, care în mod instinctiv se retrase
spre a o lăsa pe ducesă să se apropie de fiica sa.
― Doamnă, îi zise ea cu o linişte de speriat, atât de mult se
apropia de simptomele unui început de nebunie, priveşte-mă
bine, mă numesc Conception de Sallandrera.
Ducesa pricepu că era să se petreacă ceva solemn şi teribil
între fiica sa şi Baccarat; totuşi nu îndrăzni să intervină
rămânând tăcută şi nemişcată la câţiva paşi.
― Ştiu numele dumneavoastră, domnişoară, răspunse
contesa Artoff mişcată, căci îşi închipuia cât de mult trebuia să
sufere Conception în acele momente.
― Doamnă, reluă Conception, vă mai aduc aminte că sunt
spaniolă, cu alte cuvinte ştiu să urăsc şi să iubesc; fiind cea din
urmă din rasa mea simt că am energia sălbatică a părinţilor
mei.
O privire înflăcărată lumină atunci figura palidă a tinerei fete,
adeverind contesei Artoff spusele ei. Baccarat tăcea şi părea că
aşteaptă. Conception reluă:
― Acum câteva minute am leşinat, dar îmi reamintesc bine
tot ce mi-ai spus; n-am uitat nici una din vorbele dumitale.
Baccarat vru să vorbească dar tânăra fată o întrerupse cu un
gest imperios.
― Mi-aţi spus, continuă ea, că omul pe care îl iubesc, pe care
trebuie să-l iau de bărbat, nu este adevăratul marchiz de
Chamery. Mi-aţi spus asta, nu este aşa?
Baccarat îşi plecă capul cu tristeţe în semn de afirmare.
― După spusele dumneavoastră, adevăratul marchiz de
Chamery este la ocna din Cádiz?
― Şi acel ce poartă numele lui la Paris, nu este decât banditul
a cărui poveste aţi scris-o înadins pentru mine?
― Rocambole, zise Baccarat cu un accent foarte convins.
― Doamnă, răspunse Conception cu răceală, uitaţi-vă
deasupra patului meu; vedeţi un crucifix?
907
― Ei bine! ascultaţi jurământul unei spaniole, al unei

Sallandrera, al unei fiice din o rasă, a cărei nobleţe numără mai
mult de o mie de ani. Dacă ceea ce ziceţi este adevărat, dacă
omul ce era să mă ia de soţie este mizerabilul de care vorbiţi, va
fi pedepsit. Amorul ce-l aveam pentru el, se va schimba în ură
de moarte şi voi fi atât de umilită, mă voi simţi atât de insultată,
gândindu-mă că a îndrăznit să ridice ochii până la mine, să ia
mâna mea în ale sale, încât, pentru a-l pedepsi, voi inventa
vreun supliciu, pe care nici chiar călăii evului mediu nu l-ar fi
putut imagina.
Conception vorbea încet, cu o voce întretăiată; ochiul său
arunca fulgere, fruntea sa era brăzdată de încreţituri. Era o
minune de frumuseţe în supărarea sa şi se cunoştea bine că
sângele a douăzeci de generaţii se revoltaseră şi vorbea într-
însa. Se opri un moment, privi pe rând, pe mama sa care
izbucni în lacrimi şi pe contesa Artoff care, cu ochii lăsaţi în jos,
păstra o atitudine dureroasă, apoi deodată reîncepu să
vorbească, ridicând vocea încetul cu încetul.
― Dar, dacă m-aţi minţit, doamnă, dacă v-aţi înşelat, dacă în
fine, tot ce mi-aţi spus este fals, dacă omul pe care-l iubeam
este demn de amorul meu... Oh! atunci, pe cuvântul meu de
Sallandrera, pe onoarea mea de spaniolă, nu mă voi adresa
justiţiei, nici tribunalelor pentru a vă pedepsi. Uitaţi-vă, adăugă
dânsa, apucând un pumnal cu mânerul de fildeş, care era pe o
masă şi de care se servise chiar în ajun pentru a tăia foile unei
cărţi, uitaţi-vă la instrumentul răzbunării mele!... Dacă aţi
minţit veţi muri de mâna mea.
Baccarat ridică capul.
― Domnişoară de Sallandrera, zise ea cu răceală, nu vă
închipuiţi dumneavoastră că pentru a mă decide să vă deschid
ochii şi să vă opresc la marginea abisului, a trebuit să prevăd
cuvintele ce le-am auzit? Dacă nu aş avea în mână o probă
despre ceea ce spun, nu m-aş fi hazardat să vin aici, căci
puteam să vă omor. Aţi suportat prima lovitură cu tărie, acum
pot vorbi, căci aţi rezistat atunci când altele, poate, ar fi murit.
Şi, cum în aceste ultime cuvinte ale contesei era ceva
misterios, pe care Conception părea că nu-l înţelege, dânsa
adăugă:
― Sunt aproape doi ani de atunci, într-un vechi hotel din
suburbia Saint-Germain, o femeie care se numea marchiza de
Chamery, îşi dădea sufletul, pronunţând numele fiului său. La
908
piciorul patului, o copilă şi un bărbat tânăr plângeau

îngenunchiaţi, pe când un mizerabil, un fel de om de afaceri,
fără inimă, venea să o ameninţe pe orfelină că o va despuia de
moştenirea sa. În acel moment, apăru un om, care îl luă de braţ
şi îl dădu afară pe reprezentantul legii. Acel om se repezi la
tânăra fată strigând: „Blanche sunt fratele tău”. Îngenunche în
faţa cadavrului şi vărsă lacrimile arzătoare ale unui fiu. A doua
zi s-a bătut în duel ca să răzbune moartea mamei sale. Omul
acesta a devenit vestit la Paris, a intrat într-o familie care-l
credea şeful ei, a strâns mâinile tuturor şi Parisul întreg l-a
proclamat marchiz de Chamery.
― Unde vreţi să ajungeţi doamnă? o întrebă Conception. Eu
vă cer dovezi... dovezi palpabile, sigure.
― Le veţi avea, domnişoară, dar mai înainte, trebuie să vă
spun care a fost situaţia mea în ziua în care l-am recunoscut pe
Rocambole, în falsul marchiz de Chamery.
― O probă! vreau o probă! repetă Conception.
― Domnişoară, urmă Baccarat, care se ridică mândră şi
impunătoare, închideţi uşile dacă vreţi, dacă credeţi că vreau să
fug. M-aţi ameninţat cu moartea; sunt gata să întind pieptul
meu dacă nu voi putea dovedi tot ceea ce am spus; dar, mai
întâi trebuie să mă ascultaţi.
La rândul său Conception se simţi stăpânită de accentul şi
privirea contesei Artoff.
― El bine! vorbiţi, doamnă, zise ea.
Baccarat reluă:
― În ziua aceea au apărut în mintea mea două femei: una ―
eraţi dumneavoastră ― şi eraţi pe cale să uniţi cu acel mizerabil
sângele a douăzeci de generaţii eroice; răul însă nu era încă
împlinit. Cealaltă, domnişoară, cealaltă femeie era mai puţin
fericită decât dumneavoastră, pentru că deja îl numea frate pe
un asasin, îi întindea o frunte curată, arunca braţul în jurul
gâtului său. Îl iubea cum iubeşte cineva un frate. Ei bine,
domnişoară, urmă Baccarat, trebuia oare ca la această femeie
să mă duc şi să-i zic: „Acela pe care îl crezi fratele dumitale este
asasinul fratelui dumitale şi mâna pe care ai strâns-o de atâtea
ori era plină de sângele său?”
― Oroare! murmură Conception.
― Dumneavoastră, urmă contesa, sunteţi tare; am ghicit
aceasta şi ştiam bine că veţi rezista; pe când vicontesa
d’Asmolles, sărmana...
909
― Dar, în fine, doamnă, zise Conception, care suferea chinuri

ce nu se pot descrie, dacă tot ce spuneţi este adevărat, trebuie
oare ca eu să fiu aceea care îi voi spune Blanchei de Chamery
că am avut...
― Doamna d’Asmolles nu trebuie să ştie nimic din toate
acestea, răspunse Baccarat.
Şi cum Conception se dădea îndărăt mirată, contesa apucă
acel obiect de formă lungă şi ovală pe care îl adusese cu sine.
― Înainte de a vă răspunde, zise ea, daţi-mi voie să vă arăt
proba pe care o aşteptaţi cu atâta nerăbdare. Ceea ce vedeţi,
este un portret al marchizului de Chamery pe când era copil.
― Marchizul actual, cel adevărat, acela care zace în ocnă,
seamănă, după douăzeci de ani, cu acest portret şi seamănă
aşa de bine, că desigur, dumneavoastră, care l-aţi văzut
noaptea trecută, îl veţi recunoaşte.
Vorbind astfel, Baccarat desfăşură pânza pe care Zampa o
tăiase din cadrul său.
Conception îşi aruncă ochii şi scoase un strigăt.
Erau aceleaşi trăsături, aceeaşi privire, acelaşi surâs trist şi
gânditor.
― Dumnezeule! murmură tânăra fată; de unde aveţi portretul
acesta?
― Zampa l-a furat.
― De unde?
― Din castelul Orangerie, în Touraine.
― Ah! exclamă Conception pierdută.
Acum îşi aducea aminte de scrisoarea ce o primise de
dimineaţă de la marchizul de Chamery.
Cu un gest nervos luă mâna contesei şi o zgudui cu putere.
― Daţi-mi o probă, zise ea, una singură, că este adevărat ceea
ce spuneţi, că acest portret este al marchizului de Chamery, şi
că a fost luat din castelul Orangerie; atunci cred totul.
Baccarat arătă cu degetul unul din colţurile pânzei.
― Cunoaşteţi pictura şi nu vă puteţi înşela. Citiţi şi examinaţi
aceste câteva cuvinte, scrise cu o pensulă înmuiată în roşu; o să
recunoaşteţi cu uşurinţă că au aceiaşi dată ca şi portretul.
Conception, citi:
„Amicul meu Albert de Chamery, Claudius B... la castelul
Orangerie ― Mai 18...”
Proba pe care Conception o ceruse, Baccarat i-o dăduse,
910
zdrobitoare, de netăgăduit. Portretul semăna cu ocnaşul;

pictorul scrisese numele său, pusese data şi indicase locul
unde-l lucrase.
Şi era evident că de la Orangerie se furase portretul.
Rocambole însuşi i-o spusese.
Domnişoara de Sallandrera întinse mâna contesei Artoff şi îi
zise:
― Iartă-mă; apoi se răsturnă pe un scaun şi murmură cu o
voce zdrobită:
― Oh! Dumnezeule, aş vrea să mor...
Ducesa şi Baccarat o susţinură în braţele lor.
*
* *
O oră după aceea şi pe când ziua începuse să apară, contesa

Artoff sărea uşor din barca care o conduse la vilă.
Un om o aştepta şi veni spre dânsa.
Era Fernand Rocher...
― Ei bine! întrebă el cu vioiciune.
― Totul se va sfârşi, răspunse contesa.
― Ştie?...
― Tot.
― Şi n-a murit?
― Am părăsit-o pradă unor friguri arzătoare, însă este
salvată.
― Crezi?
― Da, răspunse contesa cu convingere; ura şi amorul o vor
face să trăiască.
― Ce vrei să zici?
― L-a iubit pe acel mizerabil de Rocambole; amorul acesta se
va transforma în ură. Mândria rănită a nobilei spaniole va fi
fără milă.
― O cred; dar despre ce amor vorbeşti dumneata aici?
― Iată, zise contesa surâzând, fac o prinsoare, Fernand.
― Ce prinsoare?
― Că până în opt zile va iubi pe adevăratul marchiz de
Chamery.
― Ah! zise Fernand Rocher tresărind; dacă s-ar întâmpla
asta...
― Se va întâmpla. Am proiectele mele şi mai târziu o să le afli.
911
Pentru moment nu pot să ţi le spun.

Contesa luă braţul lui Fernand.
― Condu-mă acasă, zise ea, du-te apoi la guvernator, ca să
descoperi ce s-a întâmplat cu Zampa. L-am aşteptat mai mult
de un ceas pe mal. Lipsa acestuia mă îngrijorează. Mă tem
întotdeauna de trădare.
Baccarat şi însoţitorul său intrară în oraş. Contesa Artoff
locuia într-un cartier foarte retras. Nu voia să stea la hotel;
închiriase o mică locuinţă, unde trăia izolată, îmbrăcată
bărbăteşte împreună cu doctorul Samuel Albot şi cu doi
servitori ai săi.
Când ajunse aproape de casă, contesa zări un om ghemuit pe
pragul uşii, care părea că doarme.
Acest om era Zampa. De unde venea dânsul?
Capitolul XXII
Să ne întoarcem la domnul baron Wenceslas Polaski, adică la

vechea noastră cunoştinţă, Rocambole, pe care l-am lăsat cu
revolverul în mână, arătându-se aşa de puţin binevoitor pentru
Zampa. Desigur, valetul de odinioară al lui don José, pe care
contesa Artoff, ca să-l aibă la îndemână îl pusese în serviciul
căpitanului Pedro C..., nu se aştepta, cu cinci minute mai
înainte, la acea periculoasă apariţie.
Comandantul, înşelat prin scrisoarea de recomandare a rudei
sale generalul C..., a crezut că este un adevărat gentilom
polonez şi cum Zampa, care trebuia să o însoţească pe Baccarat
în expediţia sa nocturnă, era tocmai gata de plecare în
momentul când sosise cartea de vizită şi scrisoarea baronului
Wenceslas Polaski, fusese dânsul însărcinat să se abată pe la
hotel şi să ducă câteva rânduri nobilului călător; căpitanul era
cu totul la dispoziţia sa.
Zampa venise la hotel, fără ca să bănuiască ceva, ca un
simplu fecior ce aducea o scrisoare fără nici o importanţă. Este
uşor de înţeles ce revoluţie se produse în sângele lui, când
recunoscu pe teribilul om cu haina poloneză, al cărui sclav,
fusese la Paris şi care îl trimisese să bea câteva înghiţituri de
apă în pivniţa inundată a mamei Fipart.
― Vrei să mă mai omori o dată? murmură dânsul trăgându-
se înapoi până lângă peretele camerei.
912
Baronul Wenceslas Polaski lăsă să-i scape un hohot

zgomotos, apoi răspunse:
― Când cineva greşeşte prima lovitură, încearcă din nou. Cu
toate acestea, astăzi nu am nici o poftă să te omor, ba chiar
sunt foarte mulţumit că te întâlnesc, meştere Zampa.
― Mie nu-mi prea pare bine, murmură portughezul care
începuse să capete oarecare îndrăzneală faţă de buna dispoziţie
a baronului Wenceslas.
― Meştere Zampa, zise Rocambole, care-şi reluă locul în
fotoliu şi continua să se joace cu ţeava revolverului; dracul cu
care am afaceri foarte grave, te-a scăpat întâia oară pentru că
ştia că voi mai avea nevoie de tine.
― Dracul avea dreptate, zise Zampa, care-şi recapătă cu
încetul sângele rece, în ciuda revolverului ameninţător.
Rocambole, continuă, cu cinismul său obişnuit:
― Poate că m-am cam grăbit, vrând să mă scap de tine în
pivniţa de la Clignancourt, însă desigur că şi tu, în locul meu, ai
fi făcut acelaşi lucru. Am auzit zgomot, venea cineva, ţi-am dat-
o ca să scap de tine şi am lăsat capacul.
― Senioria voastră uită, zise Zampa, că eu cunoşteam
adevăratul său nume şi că aceasta m-a pierdut.
― Ah! zise Rocambole, tresărind, ştiai adevăratul meu nume?
― Fără îndoială: văduva Fipart vă numea Rocambole.
― A!... e o poreclă războinică...
― Da... dar pe cât se pare, o poreclă foarte cunoscută.
― Şi atâta timp cât nu vei cunoaşte decât porecla aceasta,
scumpul meu.
― Vă mai cunosc şi un alt nume...
― Un alt nume?
― Da, acela pe care Senioria voastră îl poartă în lume.
Rocambole păli uşor. Paloarea aceasta nu îi scăpă lui Zampa
şi-l făcu să capete oarecare îndrăzneală.
― Mă iertaţi, zise el, văd că aduc distracţii frumoase Senioriei
voastre, care desigur va sfârşi prin a-şi descărca revolverul...
― Ah! zise Rocambole, jucăria asta te nelinişteşte?
― Puţin...
― Poate că ai dreptate.
― Oh! zise Zampa cu linişte nu mă tem pentru mine, ci
pentru dumneavoastră.
― Pentru mine?...
― Fără îndoială. Dacă glonţul nu mă atinge, la zgomotul
913
produs va alerga lumea, care va acuza pe Excelenţa voastră de

asasinat; o va despuia de peruca sa blondă, de barba roşie, de
vopseaua galbenă ce dă obrazului aerul unui om de cincizeci de
ani şi vor găsi un tânăr frumos, un parizian, membru al unui
club celebru...
― Taci! murmură cu vioiciune Rocambole.
― Cred că acum nu vă mai gândiţi să mă ucideţi, văzând că
ştiu atâtea lucruri, domnule marchiz de Chamery.
Rocambole sări în sus.
― Ştii numele meu! strigă dânsul.
― Lăsaţi în pace revolverul! zise Zampa în bătaie de joc.
Situaţia se schimbase; acum nu mai era Rocambole
stăpânul, care-l ţinea pe Zampa în puterea lui, ci Zampa îl
impunea lui Rocambole, de vreme ce-i cunoştea secretul.
― Ah! ştii numele meu!... repetă falsul marchiz, cu o frică pe
care în zadar se silea s-o ascundă.
― Pe onoarea mea! răspunse Zampa şi mai ştiu că trebuie să
o luaţi în căsătorie pe domnişoara de Sallandrera.
― Şi după asta ce mai ştii? zise Rocambole, care ridică
revolverul şi-l ochi pe Zampa.
Acesta însă, nici nu clipi măcar.
― Domnule marchiz, zise el, eşti liber să mă omori, însă, dacă
ai bănui câtuşi de puţin tot ce ştiu şi tot ce pot face pentru
dumneata...
― Fie, vei trăi, zise marchizul punând revolverul pe masă.
Un surâs batjocoritor flutură pe buzele portughezului.
― Senioria voastră este foarte bună, zise el, dar îmi va
permite să observ că până acum nu ştie nimic încă. Nu cu
preţul vieţii mele îţi voi destăinui ceea ce ştiu, ci cu preţul averii
dumitale.
Rocambole simţea părul zburlindu-i-se în cap, atât de mult îl
înspăimânta tonul calm al lui Zampa.
― Fie, zise el, îţi voi da aur.
― Am nevoie de o cantitate foarte mare.
― O să ai cât vei voi, după ce voi deveni soţul domnişoarei de
Sallandrera.
Zampa, la rândul său, izbucni într-un râs zgomotos şi ridică
din umeri într-un chip atât de obraznic încât, fără îndoială,
dacă ar fi fost la Paris, marchizul de Chamery şi-ar fi rupt
bastonul pe spinarea lui. Dar Rocambole era prudent şi ştiu să
suporte acest afront.
914
Zampa îşi însoţi râsul său cu aceste cuvinte:

― Senioria voastră a avut oarecare noroc sosind aici astă
seară! Mâine, ar fi fost prea târziu...
― Prea târziu!...
― Da. Domnişoara Conception ar fi ştiut totul mâine, şi
anume: că dumneavoastră sunteţi Rocambole şi că adevăratul
marchiz de Chamery...
Zampa se opri; Rocambole făcu un pas înapoi.
― Ştii lucrul acesta?... îl ştii?... exclamă falsul marchiz.
― Ştiu că adevăratul marchiz de Chamery zace în ocna din
Cádiz, răspunse cu răceală portughezul.
Şi cum Rocambole, nemişcat, îl fixa pe Zampa cu o privire
plină de spaimă, acesta continuă:
― Văd acum că putem vorbi ca doi vechi amici şi că pot sta
tot aşa de liniştit aici ca şi în cabinetul căpitanului Pedro C...
noul meu stăpân.
― Vorbeşte, zise Rocambole, ce mai ştii încă?
― Şezi jos, şi să vorbim, zise Zampa; sunt sigur că o să ne
înţelegem...
― Eu, de asemenea.
― Între oameni ca noi, oameni demni de ocnă şi de
spânzurătoare, pacea vine repede, iubirea este reciprocă. Dacă
vrei să-mi faci plăcere, lasă pentru un moment la o parte titlul
tău de marchiz care mă supără, pentru că sunt obligat să
întrebuinţez formule respectuoase, care lungesc frazele şi să
vorbim ca doi camarazi, scumpul meu Rocambole.
Şcolarul lui sir Williams îşi înăbuşi o mişcare de mânie.
― Haide, zise el, tutuieşte-mă dacă vrei, dar vorbeşte.
― Ascultă. E o femeie care te urmăreşte de multă vreme şi
care s-a servit de mine ca să te descopere.
― Numele acestei femei?
― Contesa Artoff.
― Oh! ştiam bine, murmură Rocambole.
― Cineva a furat un portret din castelul tău de la Orangerie.
― Cine l-a furat?
― Eu.
― Tu? şi ce-ai făcut cu acel portret?
― L-am dat contesei Artoff.
― Mizerabile!
― Plătea bine, zise Zampa ironic, şi cunoştea micile mele
secrete. Şi apoi tu m-ai omorât...
915
― Este adevărat.
― Contesa Artoff este la Cádiz...
― Mii de tunete!... strigă Rocambole.
― O dată cu portretul acesta ea va prezenta domnişoarei
Conception pe marchizul de Chamery, nu pe tine, pe cel
adevărat...
Şi Zampa surâse ironic...
― Sunt pierdut! murmură elevul lui sir Williams, care simţi
cum îi piere toată energia.
― Nu încă, dacă voi vrea eu.
Vorbele acestea îl făcură pe Rocambole să sară în sus.
― Cum! zise el, ai putea tu?...
― Te voi face s-o iei de soţie pe Conception, voi zdrobi-o pe
Baccarat, îl vom îneca pe adevăratul marchiz de Chamery şi vei
deveni magnat spaniol, dacă voi vrea eu!...
Zampa vorbea cu atâta siguranţă, încât Rocambole avu un fel
de ameţeală şi îl privi pe portughez ca pe o fiinţă supranaturală.
*
* *
Tăcerea care urmă timp de câteva momente între baronul

Wenceslas Polaski şi Zampa fu plină de elocvenţă
Mândrul Rocambole îşi plecase fruntea. Zampa crescuse
deodată în ochii săi. În câteva minute, portughezul câştigase în
faţa lui Rocambole importanţa unui om de care trebuie să ţii
socoteală.
Cu toate acestea, tot elevul lui sir Williams luă cel dintâi
cuvântul:
― Desigur că îmi vei propune un târg, îi zise el.
― Poate...
― Vorbeşte, aştept condiţiile tale.
― Sunt amănunţite şi puţin cam lungi, scumpe domnule
Rocambole, zise Zampa, care se aşeză în fotoliul din care se
ridicase domnul baron Wenceslas Polaski.
Cum acesta din urmă lăsase revolverul pe masă, Zampa
întinse mâna şi îl luă.
Rocambole avu un gest de spaimă şi voi să se repeadă ca să-l
smulgă din mâna lui, dar Zampa îi zise întorcând ţeava
revolverului spre el:
― Stai liniştit. Sunt şi eu tot ca dumneata, am obiceiul să mă
916
joc cu armele de foc şi sunt foarte imprudent; s-ar putea să

pornească glontele.
Vorbele acestea, spuse cu sânge rece, îl opriră pe Rocambole
la timp.
― Stai, zise Zampa.
Rocambole se supuse.
― Spune-mi, domnule marchiz, rânji portughezul, spune-mi
drept, nu este aşa că mă tratai cu mai puţin respect în
apartamentul dumitale din strada Suresnes?
― Apoi? zise el.
― Ei bine! trebuie să fixăm micile noastre condiţii.
― Le aştept.
― Mai întâi, zise Zampa, vreau să fiu, după cum convenisem,
intendent al bunurilor de Sallandrera-Chamery.
― Acordat!
― Apoi, domnul duce de Sallandrera-Chamery...
Zampa se opri. Rocambole avu o tresărire de bucurie care-l
făcu să uite grijile trecute. Zampa reluă:
― Domnul duce de Sallandrera-Chamery va face cu mine un
mic înscris.
― De ce natură?
― Oh! nu te îngriji deloc, îl voi dicta eu. Mai întâi însă, lasă-
mă să-ţi explic bine situaţia.
― Să vedem.
― Contesa Artoff este la Cádiz.
― Mi-ai mai spus lucrul acesta.
― Ea are portretul. Trebuie să-l arate domnişoarei de
Sallandrera şi să-i prezinte în acelaşi timp, pe adevăratul
marchiz de Chamery.
― Taci! zise Rocambole cu spaimă.
― Nu, nu e bine să tac!... dacă nu vorbesc, nu vei putea afla
nimic, scumpul meu duce.
Titlul acesta aduse puţină linişte în sângele lui Rocambole.
― Este, urmă Zampa, un lucru pe care senioria voastră nu
trebuie să şi-l ascundă nici un moment.
― Care?
― Dacă doamna contesă şi Conception se vor vedea, totul
este pierdut pentru dumneata...
― Contesa Artoff n-are nici o probă.
― Are portretul.
917
Rocambole tremură.
― Eu, reluă Zampa, am povestit totul contesei Artoff.
― Mizerabile! strigă falsul marchiz, uitând că era cu totul la
bunul plac al portughezului.
Acesta din urmă nu răspunse nimic la insultă şi urmă:
― După cum i-am spus totul, de la moartea lui don José
până la aceea a ducelui de Château-Mailly, tot astfel i-am
făgăduit să spun totul domnişoarei Conception şi îi voi da şi
acele scrisori pe care senioria voastră le semna cu un C... şi pe
care le duceam ducelui ca din partea ei.
― Cum? scrisorile acelea sunt la tine?
― Desigur, le-am luat dintr-un sertar al defunctului duce.
― Şi Conception le va vedea!...
― Nu, pentru că, sper, să ne înţelegem. Dacă nu se va ivi vreo
greutate între noi, contesa va fi înşelată, vă voi aduce portretul
şi-l vom distruge; ne vom scăpa de acel marchiz de Chamery,
care ne încurcă, iar domnişoara Conception va urma să te adore
şi te va lua de bărbat peste cincisprezece zile.
Obrazul întunecat al lui Rocambole începu să se lumineze.
― Să vedem, zise el, care este înscrisul ce vrei să-l faci cu
mine?
― O scurtă declaraţie.
― O declaraţie?
― Da, stai jos şi-ţi voi dicta.
Zampa spunea toate acestea, jucându-se cu ţeava
revolverului.
Rocambole înţelese că este cu totul în puterea acestui om; se
aşeză la masa pe care era tot ce trebuie pentru scris, luă un
condei şi aşteptă.
Zampa dictă:
„Astăzi... ― pune data ― fiind la Cádiz, în hotelul Trei Magi

împreună cu Zampa, fost valet al defunctului duce de Château-
Mailly şi actualmente în serviciul seniorului Pedro C..., căpitan,
comandant al portului, am declarat numitului Zampa cele ce
urmează:
Nu sunt, după cum se crede, marchizul Albert-Frédéric-Honoré
de Chamery; am furat hârtiile adevăratului marchiz şi mă
numesc Rocambole...”
Zampa se opri, căci Rocambole rupsese peniţa.
918
― Eşti nebun, dragul meu! zise el, dacă îţi închipui că voi
scrie toate acestea!
― Ah! cu toate acestea va trebui neapărat să scrii.
― Niciodată!...
― Atunci, zise cu răceală portughezul, nu o vei lua niciodată
de soţie pe Conception şi te vei duce la ocnă.
Rocambole deveni livid şi fu apucat de un tremur nervos, pe
care nu putu să şi-l stăpânească, cu toate silinţele ce şi le
dădea.
Din nou se făcu tăcere între cei doi oameni, dintre care unul
comanda, după ce mult timp fusese sclav; apoi Rocambole lovi
parchetul cu piciorul şi zise cu hotărâre:
― Aşadar vrei capul meu, mizerabile!...
― Ce aş face cu el? zise Zampa. Dacă ţineam să mă scap de
dumneata, n-aş fi avut nevoie să te fac să-ţi scrii numele
adevărat; aş ridica revolverul la înălţimea ochiului dumitale
stâng şi ţi l-aş astupa cu un glonte.
Zampa vorbea râzând ca şi cum ar fi povestit o glumă.
Rocambole, cu sprâncenele încruntate, strângea condeiul în
mână şi tăcea.
― Să-ţi spun, urmă portughezul, pentru ce ţin să iscăleşti
această mică declaraţie şi atunci, sunt sigur că nu vei mai sta
pe gânduri.
Falsul marchiz îl privi cercetător. Zampa reluă:
― Timp de câteva luni te-am servit cu multă credinţă; mai
întâi pentru că mi-era teamă de dumneata şi apoi pentru că îmi
făcuseşi nişte promisiuni aşa de frumoase...
― Sunt gata să ţin acele promisiuni.
― Aş! jurământul acesta l-ai mai făcut o dată; totuşi m-ai
trimis să fac o baie în pivniţa mamei Fipart.
― Într-adevăr, recunosc că am greşit.
― Ei bine! pentru ca să nu se mai întâmple aşa ceva, pretind
acea bucăţică de hârtie şi acele trei rânduri scrise de dumneata.
― Ce vei face cu ea?
― Voi da-o în primirea unui om al legii ― în plic închis,
bineînţeles ― şi-i voi zice: „Acesta este testamentul meu, în
fiecare lună voi veni să vă fac o vizită. Dacă va trece o lună fără
să mă vedeţi apărând, să ştiţi că am murit şi să deschideţi
testamentul.” Înţelegi, marchize?
― Da, răspunse Rocambole, dând din cap.
― Totodată, înţelegi bine, scumpul meu domn Rocambole, că
919
hârtia aceea va fi pentru mine brevetul unei vieţi îndelungate.

Haide! puţin curaj... scrie... şi-o vei lua de soţie pe Conception.
Cu tot farmecul acestui nume magic, Rocambole nu se putea
hotărî încă.
― Acesta este singurul tău scop? întrebă el, aruncând asupra
lui Zampa o privire care părea că vrea să-i răscolească gândul şi
inima întreagă.
― Nu mai am nici un altul.
― Adevărat?
― Desigur. Adevăratul marchiz de Chamery nu va face
niciodată pentru mine ceea ce poţi să faci tu.
― Aceasta este adevărat... Ei bine! dacă-i aşa, nici tu nu te
vei da în lături.
― De la ce?
― Şi vei scrie aceste câteva rânduri.
― Rocambole dictă:
„Mă numesc Zampa, însă nu acesta este adevăratul meu

nume; mă numesc Juan Alcanta, de origine portughez şi
condamnat la moarte pentru crima de asasinat, la... etc.”
― Oh! Dumnezeule! răspunse Zampa, dacă numai atât

trebuie pentru ca să te fac fericit, dă-mi condeiul tău marchize.
Zampa scrise foarte desluşit aceste câteva rânduri şi le
semnă cu adevăratul său nume de Juan Alcanta.
Rocambole întinse mâna pentru a lua hârtia.
― Oh! iartă-mă, zise Zampa care întinse braţul şi ridică
revolverul; numai după ce vei scrie şi tu vom schimba hârtiile în
regulă.
― Fie, răspunse Rocambole.
Luă condeiul, scrise tot ce-i dictă Zampa, apoi semnă. Atunci
se făcu schimbul.
― Acum, adăugă Zampa, mă duc.
― Unde te duci?
― Să mă ocup de afacerile tale; mâine vei avea portretul.
― Înainte de a-l vedea Conception?
― Nu mai încape vorbă.
― Dar ocnaşul?
― Ne vom scăpa de el.
― Când?
― Mâine seară.
920
Rocambole respiră uşurat.

― Dar, adăugă Zampa, iertaţi-mă monseniore, îmi daţi voie să
vă fac o întrebare?...
― Haide, te ascult.
― Pentru ce Senioria voastră, care a venit la Cádiz să se
însoare, soseşte incognito şi sub numele de baronul Winceslas
Polaski?
Rocambole stătu o clipă la îndoială.
― Bine! zise Zampa, vrei să faci pe misteriosul cu mine?
― Pentru că voiam să-l văd pe marchizul de Chamery.
― Pe cel adevărat?
― Da.
― Aşadar ştiai ceva în această privinţă?
― Da, ştiam ceva.
― Ah! murmură portughezul, dacă nu m-ai fi întâlnit, sosirea
ta incognito nu ţi-ar fi servit la mare lucru, pe câtă vreme acum
poţi să fii încântat.
― Ah!...
― Dar acum, citeşte scrisoarea căpitanului Pedro C...
comandantul portului; ai fost puţin mişcat când m-ai văzut şi ai
uitat de scrisoare...
Rocambole deschise scrisoarea şi citi:
„Domnule baron,
Amicii generalului C... nu pot decât să îmi facă plăcere şi
onoare. Dacă n-ar fi prea târziu, m-aş prezenta la hotelul
dumneavoastră, chiar astăzi, dar mâine voi fi la dispoziţia
dumneavoastră.
Până atunci, am onoarea să fiu, domnule baron, al
dumneavoastră foarte supus servitor,
Pedro C...”
― Seniorul Pedro C..., zise Zampa, este un om încântător; te

va invita la masă, poţi să fii sigur, şi îl vei găsi la el pe marchizul
de Chamery.
― Taci, nenorocitule! nu mai există alt marchiz de Chamery
decât mine...
― Nu încă, dar, mâine seară, poate că va fi cum spui.
Şi Zampa luă revolverul şi-l puse în buzunar.
― Ce faci? zise Rocambole.
― Am puţină nevoie de acest instrument; mâine seară ţi-l
921
înapoiez.
― Bună seara.
Zampa plecă fără să mai dea alte desluşiri. Pe scară întâlni
pe lacheii galonaţi ai baronului Winceslas Polaski, pe care-i
salută până la pământ; apoi ieşi în stradă şi, când se văzu
singur, îşi zise:
„Contesa m-a aşteptat desigur mai bine de o oră în port şi
sunt sigur că mă acuză de trădare.”
Zampa se opri.
„Fără îndoială, continuă el după o pauză, răzbunarea este
cea mai divină dintre plăcerile omeneşti. Să răstorn pe acest
domn Rocambole, care a vrut să mă asasineze, ar fi una din cele
mai mari plăceri ce le-am simţit vreodată... şi cu toate
acestea...”
Şi cum era prada unor gânduri cu totul grave, Zampa se opri,
se aşeză pe o piatră şi-şi luă capul între mâini.
„Haide, Zampa, amicul meu, îşi zise el, să nu facem pe
prostul şi să raţionăm. Fără îndoială ar fi foarte plăcut să mă
răzbun pe această canalie de Rocambole; cu toate acestea, dacă
există vreun mijloc ca să-l pot scoate din această încurcătură şi
să-l fac duce de Sallandrera, trebuie să recunosc că-mi voi crea
o frumoasă poziţie. Mulţumită hârtiei ce i-am smuls, nu va
putea să-mi refuze nimic... Până acum mi-am râs de el şi am
jucat o comedie: acum însă să fiu serios şi să judec, cântărind
câştigul şi paguba. Salvându-l pe Rocambole, ar fi să ajut pe
omul ce-l urăsc, dar în acelaşi timp să fac şi avere... Să scap de
Rocambole!... Mai întâi să văd dacă aceasta este posibil. Până
acum domnişoara Conception nu ştie nimic, contesa şi cu mine
trebuie să-i spunem. Ca să pot tăcea, trebuie... Ah! drace! iată o
straşnică idee, de exemplu!... Dacă contesa mă mai aşteaptă,
dacă este încă în port, dacă ne ducem singuri într-o barcă la
vilă... drace!... drace!... la urma urmei aş putea s-o înec!...”
Şi Zampa, lăsând să-i fluture pe buze un zâmbet crud, se
sculă de jos şi o porni cu iuţeală spre port. Aici nu găsi pe
nimeni, însă auzi în depărtare un zgomot de lopeţi; era o barcă
care se depărta.
Un pescar stătea în barca lui, care era legată în port şi fuma,
privind stelele.
Zampa se apropie de el.
― Ia ascultă, camarade, îi zise el, ştii tu cine pescuieşte atât
de târziu? şi arătă cu degetul în depărtare, în direcţia de unde
922
venea zgomotul.
― Nu este pescar, răspunse acela pe care îl întrebase Zampa.
― Cine e atunci?
― O doamnă care se plimbă noaptea pe mare. Camaradul
meu Juan a luat-o în barca lui.
― Ah!... cugetă Zampa, iată ceva care-mi răstoarnă toate
planurile. Acea damă, este contesa. Contesa se duce la vilă şi
are portretul cu dânsa. Peste o oră, Conception va afla totul.
Hotărât lucru, Rocambole este un mizerabil şi-l părăsesc.
Luând această hotărâre, Zampa răsuci o ţigară şi se duse cu
pescarul într-o baracă vecină unde-i oferi limonadă.
Ieşi din cârciumă pe la ora trei dimineaţă, întră în oraş şi se
aşeză pe pragul casei unde locuia contesa Artoff.
Baccarat îl găsi acolo când veni de la vilă. Ziua tocmai
începuse să se arate. Baccarat îl recunoscu pe portughez care
veni spre dânsa cu şapca în mână.
― M-ai făcut să te aştept, zise dânsa, şi mi se pare curios
lucrul acesta.
Zampa puse un deget pe buze şi-l arătă pe Fernand.
― Când voi fi singur cu doamna contesă, zise el, îi voi
explica...
― Poţi să vorbeşti înaintea domnului...
― Nu... zise portughezul.
― Prostul! murmură Fernand.
Zampa salută.
― Domnul să mă ierte, încă ceea ce am de spus doamnei
contese este un secret mare.
― Bine, răspunse dânsa.
Întinse mâna lui Fernand, care se retrase, apoi intră în casă,
deschizând uşa cu o cheie secretă.
Zampa o urmă. Baccarat îl conduse într-o mică odăiţă din
catul de jos.
― Ai un aer foarte misterios, zise contesa.
― Nu fără motive temeinice, doamnă.
Contesa îl privi cu mirare.
― Despre ce este vorba?
― Despre Rocambole.
Baccarat tresări.
― Ai noutăţi de la el?
― Da, doamnă; l-am văzut astă-seară.
― Ce spui? strigă contesa. Rocambole este în...
923
― Da, este în Cádiz.

― De când?
― De câteva ore şi incognito, sub numele de baronul
Winceslas Polaski.
― Eşti nebun!...
― Nicidecum, doamnă.
― Cum? l-ai văzut? l-ai văzut bine?...
― I-am vorbit. M-a reţinut mult timp şi, din cauza aceasta, n-
am putut veni la locul de întâlnire.
― De ce a venit la Cádiz sub un nume fals?
― Şi cu o scrisoare de recomandare, desigur tot falsă, de la
generalul C... către ruda sa, căpitanul Pedro C.
― Spui adevărul?
― Foarte adevărat, doamnă.
― Pentru ce a venit?... în ce scop?...
― Să ia aer de mare şi să găsească un mijloc de a-l omorî pe
adevăratul marchiz de Chamery.
Baccarat sări de pe scaun.
― Cum! ştie şi dânsul de existenţa marchizului?...
― Ştie tot. Jumătate din poveste a aflat-o la Paris.
― Şi... cealaltă jumătate?
― M-am însărcinat eu să i-o povestesc.
― Atunci are să fugă; şi ne va scăpa...
― Nu, zise Zampa; doarme foarte liniştit la ora aceasta şi
visează că o ia de soţie pe domnişoara de Sallandrera.
Sângele rece şi aerul glumeţ cu care vorbea portughezul nu
păreau naturale contesei.
― Meştere Zampa, zise ea, fă-mi plăcerea şi te explică
categoric şi fără să-mi ascunzi ceva.
― Fie, doamnă, mă voi supune.
Şi Zampa îi povesti contesei întrevederea sa cu baronul
Winceslas Polaski precum şi tot ceea ce urmase, apoi îi arătă şi
declaraţia ce o avea de la el.
― Cred, zise el, că cu aceste trei rânduri putem să-l trimitem
departe.
― O să-l trimitem la ocnă sau la eşafod, zise contesa liniştită.
*
* *
Portughezul şi contesa Artoff rămaseră singuri mai bine de
924
un ceas.
Ce se petrecu între ei? Nimeni n-ar putea s-o spună, însă
Zampa, ieşind de la contesă, se duse la Hotelul „Trei Magi” şi se
anunţă baronului Winceslas Polaski. Rocambole încruntă
sprâncenele când îl văzu intrând.
― Iată, zise Zampa, întinzându-i un sul destul de voluminos,
iată portretul omonimului tău.
Desfăcu sulul şi îi arătă lui Rocambole portretul marchizului
de Chamery de pe când era copil.
Şi arătând cu mâna pata de vin de pe piciorul drept pe care o
avea imaginea, Zampa zise:
― Uite ce era să te piardă.
Rocambole luă portretul.
― Ce să fac cu el? îl întrebă pe Zampa.
― Să-l arzi, răspunse Zampa; şi când portretul acesta nu va
mai fi...
― Ei bine?
― Ei bine! atunci vei fi foarte aproape de mărire şi de mâna
Era atâta ironie în tot ceea ce spunea Zampa! însă
Rocambole nu pricepea nimic... sir Williams nu mai era acolo ca
să-l călăuzească.
Capitolul XXIII
Trecuseră douăzeci şi patru de ore. Se înnoptase. O trăsură

spaniolă care ieşise din Cádiz prin poarta de sud, după ce
făcuse mai întâi înconjurul oraşului, aceasta desigur pentru a i
se pierde urma, luă drumul ce ducea la vila monseniorului de
Granada. În această trăsură se aflau două persoane; un bărbat
şi o femeie.
Bărbatul era domnul Fernand Rocher; femeia nu era alta
decât contesa Artoff; numai că îşi conservase costumul
bărbătesc, adoptat de la plecarea sa din Paris.
― Scumpă contesă, zicea Fernand, pe când trăsura mergea în
trap mare, nu crezi că a sosit în fine şi ora explicaţiilor?
― Îţi ghicesc gândul, amicul meu, răspunse contesa şi-ţi voi
răspunde îndată.
Fernand se răsturnă pe bancheta trăsurii, iar contesa urmă
râzând:
925
― De opt zile, de când sunt aici, te-am dus din surpriză în

surpriză.
― Mărturisesc şi eu.
― Mai întâi, desigur că n-ai înţeles pentru ce am voit ca
tânăra Conception să-l iubească într-o zi pe adevăratul marchiz
de Chamery.
― Mi-ai explicat lucrul acesta, zicându-mi că nu voieşti ca
Rocambole, pe care doamna d’Asmolles l-a crezut fratele său, să
fie târât pe băncile tribunalului.
― Este adevărat.
― Ceea ce n-am înţeles însă, este următorul lucru: admiţând
că speranţele dumitale se realizează, că adevăratul domn
Chamery va fi iubit şi o va lua în căsătorie pe domnişoara de
Sallandrera, admiţând toate acestea, nu va veni oare ziua când
adevărul va ieşi la lumină?
― Nu cred.
― Nu va trebui ca mai curând sau mai târziu contesa
d’Asmolles să afle?...
― Nu.
― Mintea mea este prea slabă, contesă, pentru a putea
pricepe...
― Ei bine! ascultă-mă cu atenţie. Îţi voi descrie planul meu în
întregime.
― Te ascult, doamnă contesă.
― Adevăratul Chamery, acel nobil şi frumos tânăr, atât de
nenorocit şi atât de mândru, a produs o profundă impresie
asupra domnişoarei de Sallandrera, impresie pe care, mai întâi
nu şi-a mărturisit-o, n-a priceput-o din cauză că-l iubea pe acel
infam hoţ de nume şi titluri. Dar sper că acum va pricepe totul.
― Bine! zise Fernand, şi după asta?
― Dacă voi putea să fac să iasă o singură scânteie din
apropierea acestor inimi, lucru care cred că se va întâmpla,
deoarece domnişoara de Sallandrera la rându-i a produs o
impresie tot atât de vie asupra marchizului, atunci, nimic nu va
fi mai uşor decât să-l substitui falsului marchiz, pe cel adevărat.
― Crezi?
― Fără îndoială. Acel ce-şi zice marchiz de Chamery e
aşteptat să sosească din Paris. Totul este gata pentru căsătorie,
care urmează să se facă fără pompă, în capela castelului de
Sallandrera. După căsătorie, cei doi soţi trebuie să plece la
Madrid. Acolo, marchizul va găsi scrisorile de acreditare pe
926
lângă Maiestatea sa braziliană şi va pleca peste douăzeci şi

patru de ore.
― În Brazilia?
― Fără îndoială...
― Nu înţeleg nimic...
― Aşteaptă... Să ne închipuim că substituirea este posibilă:
adevăratul marchiz, în numele căruia Rocambole a obţinut
scrisorile de naturalizare, va lua locul lui Rocambole şi va pleca
cu tânăra soţie în Brazilia. Şi acum să presupunem că după
asta vor trece zece ani.
― Ah! mi se pare că ghicesc.
― Rocambole şi marchizul sunt de aceeaşi statură şi chiar
seamănă puţin, asemănare care a folosit banditului. Peste zece
ani, doamna d’Asmolles, revăzând pe adevăratul său frate, nu-l
va mai recunoaşte.
― Oh! acum înţeleg foarte bine, zise Fernand; numai că
pentru a ajunge aici, câte dificultăţi nu sunt de învins!...
― Ştiu, dar... Dumnezeu s-a arătat atât de bun cu noi!
― Apoi... ce vom face cu acel mizerabil, contesă!
Un fulger străluci în ochii contesei Artoff.
― Oh! va fi pedepsit într-un mod îngrozitor, zise dânsa, vei
vedea!
Accentul contesei era solemn şi teribil, ca vocea unui
judecător, şi Fernand nu-şi putu stăpâni un tremur.
― Acum, zise el, mai explică-mi încă un lucru, contesă: de
vreme ce Rocambole este aici sub un alt nume, de ce nu faci să
fie arestat?
― Acesta este secretul meu, pentru încă trei zile, zise
Baccarat, ridicând cu mâna sa albă şi delicată perdelele
trăsurii, care se oprise.
Erau la intrarea vilei.
La sunetul clopotului, o femeie apăru pe peron. Era ducesa
de Sallandrera. Biata mamă alergă spre contesă şi-i întinse
braţele.
― Cum îi mai este? întrebă Baccarat.
― A plâns foarte mult, însă liniştea a revenit şi de azi-
dimineaţă cere mereu să vă vadă, scumpă doamnă.
― Unde se află?...
― La fereastră, în camera ei, priveşte mereu marea. Această
fixitate mă sperie.
― Mie, zise contesa, îmi dă o mare speranţă.
927
― Dumnezeu să vă asculte, doamnă.

― Îmi daţi voie să intru singură în camera sa?
― Cum veţi dori, doamnă.
Ducesa împreună cu Fernand Rocher se îndreptară spre
salonul de vară al vilei. Baccarat urcă cu uşurinţă la primul
etaj, străbătu un mare vestibul şi bătu încet în uşa tinerei fete.
Conception nu răspunse.
Cheia era în uşă. Contesa intră. La ultimele licăriri de lumină
ale zilei, o zări pe Conception rezemată de marginea ferestrei, cu
ochiul fixat pe mare, după cum spusese mama sa, şi adâncită
într-o profundă reverie.
Baccarat închise uşa şi se apropie de dânsa, fără ca vreo
mişcare a tinerei fete să arate că fusese auzită. Atunci contesa îi
puse o mână pe umăr. Conception se întoarse cu o tresărire şi
scăpă un strigăt.
― Ah! dumneata eşti, contesă? zise dânsa cu emoţie.
Contesa Artoff o luă în braţe şi o strânse la piept cu dragoste.
― Biata copilă, zise ea, cât de mult trebuie să suferi!
Vorbele acestea reuşiră să deştepte mândria tinerei copile. Se
îndreptă liniştită, cu privirea rece, aproape ameninţătoare.
― Te înşeli, doamnă contesă, mă gândesc să mă răzbun, în
dimineaţa aceasta chiar, dacă s-ar putea.
― Vei fi răzbunată, domnişoară.
― Acum am un dispreţ atât de mare pentru acel mizerabil
încât o răzbunare mi se pare nedemnă de mine.
― Domnişoară, răspunse Baccarat, într-adevăr este nedemnă
de dumneata; însă, ai dreptul să pedepseşti şi îndrăznesc a
spune chiar că nu-l ai pe acela de a ierta.
Conception tresări şi o privi pe contesă.
Aceasta continuă:
― Omul care trebuie pedepsit într-un mod teribil, omul care,
pentru totdeauna, trebuie smuls din mijlocul societăţii, acel om
care a furat un nume şi o avere şi a asasinat cu laşitate,
aparţine dreptăţii omeneşti.
― Ei bine! denunţă-l, zise Conception cu un fel de nepăsare
care îi ascundea rău durerea.
― Nu, răspunse Baccarat, mai târziu.
― Atunci ce voieşti să faci, doamnă?
― Înainte de a ne gândi să-l pedepsim pe hoţ şi pe asasin,
trebuie să ne gândim...
― Ah! exclamă Conception, ghicesc ce voieşti să spui,
928
doamnă, şi gândul dumitale a fost şi al meu, toată ziua. Trebuie

ca omul despuiat pe nedrept de nume şi de avere să fie
răzbunat, reintegrat... trebuie ca domnul de... Chamery... să
iasă din... ocnă.
― Oh! voi scrie reginei... şi dacă va fi necesar voi...
Baccarat o opri pe Conception cu un gest, apoi zise:
― Mai întâi de toate, domnişoară, te voi ruga să-mi acorzi o
favoare.
― Oh! vorbeşte! vorbeşte!...
― Te voi ruga să acorzi o întrevedere domnului de Chamery.
Conception se îngălbeni, un val de sânge se urcă la inimă.
Baccarat o văzu clătinându-se şi o susţinu în braţele sale.
― Vino, vino! îi zise dânsa, atrăgând-o pe terasa vilei.
În seara aceea, luna era luminoasă şi razele ei alunecau pe
valuri.
Contesa întinse mâna în direcţia oraşului.
― Priveşte şi ascultă, zise ea; nu vezi un punct negru... o
barcă, acolo, în apropierea curentului? n-auzi un zgomot de
lopeţi? Este el!
Conception, pierdută se sprijini de braţul contesei.
„Îl iubeşte deja!” cugetă contesa, tremurând de bucurie.
Cele două femei, aplecate pe parapetul terasei, cu ochiul fixat
pe mare, urmăreau în tăcere mişcările bărcii, care înainta cu
iuţeală.
Când barca ajunse la o mică distanţă, Conception deosebi doi
oameni: unul aplecat pe lopeţi, vâslea cu putere; celălalt, stătea
în picioare în partea dindărăt a bărcii.
Pe măsură ce barca se apropia, Conception simţea că inima îi
bate cu tot mai multă violenţă.
În fine, ajunse lângă prima treaptă a scării, vâslaşul opri.
Atunci, tânăra fată, care abia se mai susţinea cu tot ajutorul
contesei, care îi trecuse o mână în jurul mijlocului ei zvelt şi
mlădios, îl văzu pe omul care stătuse în picioare sărind din
barcă pe treptele scării şi urcându-le cu uşurinţă.
Conception îl recunoscu; era el, cu adevărat el!... Domnul
marchiz de Chamery nu mai era îmbrăcat în oribila uniformă a
ocnaşilor. Purta mica ţinută a ofiţerilor de marină, şi cu această
haină, desigur, nu mai încăpea nici o îndoială, era marchizul,
adevăratul marchiz de Chamery. Oricât era de emoţionată,
Conception avu totuşi un gând: cum fusese cu putinţă un
929
singur moment măcar să-l prefere acestui palid şi nobil bărbat,

pe odiosul elev al lui sir Williams?...
Domnul de Chamery era şi dânsul foarte emoţionat. Se
apropie tremurând de domnişoara de Sallandrera, o salută şi-i
sărută mâna.
Contesa făcu un pas înapoi. În acel moment, fără îndoială
trecuse prin mintea şi inima tinerei fete o sublimă inspiraţie.
Ea luă mâna contesei.
― Doamnă, îi zise ea, cu o voce înceată şi nesigură, te rog du-
te de o găseşte pe mama şi lasă-mă un moment singură cu
domnul de Chamery.
Contesa ghicise ceea ce simţea Conception, îi strânse mâna şi
se retrase.
Ambii tineri rămaseră singuri, faţa în faţă, în mijlocul acelei
nopţi tăcute şi liniştite, având marea la picioarele lor, iar
deasupra capului bolta înstelată a cerului spaniol.
Timp de câteva momente se priviră, el neîndrăznind să se
întrebe pentru ce voise ea să rămână singură, iar dânsa căindu-
se poate de îndrăzneala ce o avusese.
În fine, tânăra păru că face o sforţare şi ridicându-şi ochii,
atât de dulci şi trişti, asupra marchizului, îi zise:
― Domnule, ştiu astăzi şi numele şi povestea dumneavoastră.
Ştiu că acest nume v-a fost furat şi desigur că şi dumneavoastră
ştiţi că acela a îndrăznit să-l poarte...
― Domnişoară, o întrerupse cu vioiciune marchizul, ştii că
eşti cea mai nobilă şi cea mai nefericită dintre femei?
― Oh!... domnule, răspunse ea cu mândrie, nu de mine
voiesc să vă vorbesc; un mizerabil, un asasin, purtând un nume
onorabil, s-a găsit în calea mea, a îndrăznit să ridice ochii până
la mine şi, cum eram încrezătoare, fermecată de un renume pe
care de asemenea îl furase, am crezut că-l iubesc. Sunt gata să
sufăr dreapta pedeapsă a greşelii mele, să aud zicându-se în
jurul meu: „Domnişoara de Sallandrera era să se căsătorească
cu un asasin!...” Aproape de noi, însă, domnule, aproape de
dumneavoastră, aproape de noi amândoi, sunt fiinţe bune şi
nobile, fiinţe iubite, care vor fi lovite ca şi mine, pedepsite ca şi
mine: mama mea... sora dumneavoastră.
Tânăra fată pronunţase cuvintele acestea cu o grijă de
nedescris.
― Ah! domnişoară, strigă marchizul, abia stăpânindu-şi
emoţia, vă înţeleg... dacă vei face să fiu recunoscut, scandalul
930
acesta o va ucide pe mama dumneavoastră, o va ucide pe sora

mea... Ei bine! Amânaţi pentru o dată nehotărâtă căsătoria
aceasta; nu voi reclama nici averea, nici numele meu. Vom face
ca acel mizerabil să dispară; dumneavoastră vă veţi preface că-l
plângeţi; Blanche, sora mea adorată, îl va plânge pe acela pe
care l-a crezut fratele său şi atunci, onoarea noastră, a tuturor,
va fi scăpată: nu se va zice că un scelerat a purtat numele meu,
nici că a atins nobila mână a domnişoarei de Sallandrera. Pe
mine nu mă lăsaţi la ocnă, ajutaţi-mă să pot evada: să o pot
vedea câteodată, o oră, câteva minute numai, chiar în mijlocul
mulţimii, de după vreun stâlp, pe Blanche a mea adorată, şi voi
fi mulţumit, domnişoară, vă voi binecuvânta.
Vorbind astfel, marchizul avea lacrimi şi în voce şi în ochi;
una din aceste lacrimi căzu pe mâna tinerei fete pe care o ţinea
într-ale sale. Lacrima aceasta arse pielea domnişoarei de
Sallandrera.
― Domnule marchiz de Chamery, zise ea, am fost o biată
copilă neştiutoare şi încrezătoare, dar în vinele mele curge un
sânge care nu va minţi niciodată şi aş petrece viaţa întreagă la
picioarele omului care mi-ar întinde mâna în această
nenorocire.
― Domnişoară! strigă tânărul, care nu îndrăznea să
ghicească.
― Domnule marchiz, continuă dânsa, voiţi să fiţi nobil şi
bun? voiţi să mă scăpaţi de ruşine, să o scăpaţi pe mama de la
disperare, să o scăpaţi pe sora dumneavoastră adorată?
― Oh! vorbiţi, zise el, vorbiţi, domnişoară.
Conception adăugă cu o voce sigură:
― Domnule marchiz de Chamery, vreţi să mă luaţi de soţie?
Marchizul scoase un strigăt de bucurie şi căzu la picioarele
― Oh! da, zise el, pentru că... vă iubesc.
― La rândul meu, murmură ea cu o voce tremurătoare şi
aproape stinsă... simt că vă voi iubi...
Capitolul XXIV
Aproape la aceeaşi oră, când Fernand Rocher şi contesa

Artoff mergeau spre vilă, baronul Wenceslas Polaski se suia în
trăsura sa şi se îndrepta spre palatul guvernământului.
931
Chiar în dimineaţa aceea, nobilul personaj primise vizita

căpitanului Pedro C... Căpitanul îl tratase pe străin cu cea mai
mare consideraţie, reînnoindu-i prin viu grai cele scrise în ajun
şi adăugând că este cu totul la dispoziţia sa.
― Domnule baron, îi spusese căpitanul, cu tonul cel mai
serios şi mai convingător, îmi faceţi mare onoare şi plăcere
venind astă-seară la masă la mine.
Baronul primi invitaţia şi tocmai într-acolo se îndrepta acum.
Căpitanul îi ieşi înainte până la cea mai de jos treaptă a
scării, apoi îl conduse într-o vastă sală cu pardoseala de
marmură, mobilată după moda spaniolă; era salonul de onoare.
Ajunşi acolo, căpitanul se scuză că este silit să-l lase un
moment singur, având a expedia nişte ordine, şi-i oferi nişte
jurnale englezeşti. Conversaţia dintre ei începuse în englezeşte,
căci nobilul străin părea că nu cunoaşte limba spaniolă.
Abia ieşi căpitanul şi, pe o mică uşă laterală, apăru Zampa.
Baronul făcu un gest de mirare, dar portughezul îşi duse un
deget la buze şi-i şopti:
― Taci!... am să-ţi spun numai două vorbe şi plec.
Se apropie de baron, se aplecă la urechea lui şi adăugă:
― Ai primit scrisoarea mea?
― Da, îmi spuneai să stau în casă toată ziua.
― Şi m-ai ascultat?
― Atunci totul va merge de minune!...
― Aş avea multe lucruri să-ţi spun, numai că nu prea am
timp în acest moment. Este de-a ajuns să-ţi spun ce am hotărât
pentru astă-seară.
― Ce-ai hotărât?
― Afacerea marchizului; numai dracul de nu şi-ar băga
coada, dar altfel, mâine dimineaţă nu va mai exista decât un
singur marchiz de Chamery şi acela vei fi tu.
― Spui drept? murmură Rocambole, a cărui voce tremura de
emoţie.
― Mai întrebi?... Uite ce ai de făcut acum. Astă-seară, la
masă, vei spune că doreşti să faci o plimbare pe mare în timpul
nopţii; lesne îţi va veni să găseşti un pretext oarecare.
― Fără îndoială; şi după asta?
― Căpitanul îţi va pune la dispoziţie o mică barcă, pe
servitorul său şi pe un ocnaş.
932
― Crezi?...
― Sunt sigur.
― Acest ocnaş, înţelegi bine, va fi dânsul. Voi aranja eu, ca să
fie astfel.
― Şi... servitorul?
― Voi fi eu. Tăcere!... în curând o să-ţi spun mai multe; acum
mă duc.
În adevăr, Zampa ieşi; după câteva minute intră căpitanul.
Se scuză, pe lângă oaspetele său, că l-a lăsat atât de mult timp
singur, şi-l prezentă soţiei sale, care apăru în acel moment.
Câteva secunde după aceasta, meşterul Zampa deschise larg
uşa care dădea în sala de mâncare şi zise cu solemnitate, în
limba spaniolă:
― Senioriile lor sunt servite!...
Domnul baron Wenceslas Polaski oferi cu galanterie braţul
doamnei Pedro C... şi trecură la masă.
Baronul era singur, cu căpitanul şi soţia acestuia, care
vorbea perfect englezeşte.
După masă, pe la orele opt, comandantul îl invită pe oaspete
pe terasă, unde se servi cafeaua.
― Oh! frumoasă noapte! zise baronul şi cât este de calmă
marea!
― Adierea este puţin cam răcoroasă acum, răspunse
căpitanul; dar peste o lună, plimbările pe mare, noaptea vor fi
încântătoare.
― Pe onoarea mea! reluă baronul, mărturisesc, domnule
căpitan că, dacă aş avea o barcă la dispoziţia mea, m-aş duce
bucuros să fumez o ţigară în larg; sunt cam visător, ca toţi
copiii Nordului.
― E lucrul cel mai simplu, domnule baron, zise căpitanul, vă
pot oferi orice barcă doriţi.
― Adevărat? exclamă baronul, cu o bucurie copilărească.
― Şi un ocnaş, ca lopătar.
― Drace! un ocnaş; zise nobilul străin, cu un aer îngrijorat.
Apoi adăugă:
― În cazul acesta, ar fi cuminte din parte-mi să vă las
ceasornicul şi punga.
Căpitanul răspunse surâzând la rândul său:
― Nu vă temeţi de nimic, domnule baron, vă voi da pe cel mai
bun dintre ocnaşii mei şi cu el şi pe feciorul meu din casă.
― Atunci, nu mai am nici o grijă! exclamă baronul.
933
Căpitanul îl chemă pe Zampa.

Zampa apăru, cu capul descoperit, respectuos şi îl salută pe
baron până la pământ.
Căpitanul îi spuse câteva vorbe în limba spaniolă şi după
douăzeci de minute, baronul Wenceslas Polaski îşi luă rămas
bun de la căpitan şi de la soţia lui şi, în tovărăşia
portughezului, se îndreptă spre o scară întortocheată care
ducea spre mare.
― Acum, zise portughezul aplecându-se la urechea lui, putem
vorbi.
― Te ascult, ce ai să-mi spui?...
― Noaptea este întunecoasă... Vom pluti în larg, apoi vom
înconjura acea grămadă de stânci ca să ne ascundem tuturor
privirilor.
― Cât eşti de prost! zise Rocambole, de vreme ce noaptea este
întunecoasă!...
― Fulgerul unei arme de foc străbate întunericul.
― Este adevărat. Cred însă că s-ar putea întrebuinţa una din
acele frumoase cuţite catalane, ştii tu?...
― Nu, zise Zampa. Cu un cuţit sau un pumnal, nu
întotdeauna eşti sigur că poţi lovi bine; dovada sunt chiar eu,
nu este aşa?
― Să nu mai vorbim de asta, zise Rocambole...
― Fie. Cu un glonţ eşti sigur de afacere. Ţine, iată revolverul
baronului Wenceslas Polaski. De altfel, omul nostru este un tip
solid şi trebuie să lucrăm cu multă prudenţă. Cu un pumnal se
poate foarte bine să fie o luptă... şi pe urmă... în fine, am găsit o
combinaţie pe care ţi-o voi explica mai târziu. Acum să mergem.
Rocambole puse revolverul în buzunar.
Ne aducem aminte că palatul guvernământului avea vederea
la port.
Scara pe care Zampa şi tovarăşul său coborau, conducea
direct la o altă scară, ale cărei trepte erau scăldate de valuri.
La marginea acestei scări era o barcă. Această barcă, în care
un om părea că dormitează, era aceea pe care comandantul
portului o pusese la dispoziţia baronului Wenceslas Polaski.
Pe când Zampa punea piciorul pe prima treaptă a ultimei
scări, se aplecă la urechea lui Rocambole şi-i zise încet:
― Acum, ca să-l trimiţi pe marchiz să-şi întâlnească
străbunii, vei aştepta să-ţi indic momentul printr-un semnal.
― Şi care e semnalul ăla?
934
― Când vom fi la o oarecare distanţă, în larg, voi striga: „Ei!

marchize, spune-ne povestea ta! eşti marchiz adevărat, nu-i
aşa?”
― Şi atunci va trebui să trag?
― Desigur!... Ce dracu! ai şase gloanţe în revolverul tău şi i le
poţi trimite pe toate.
― Ne-am înţeles, murmură Rocambole, care îşi recăpătase tot
sângele rece.
Zampa sări cel dintâi în barcă.
― Haide, marchize, haide! zise el, deşteptându-l cam brusc pe
cel ce dormea.
Omul culcat în barcă se ridică şi zise în limba spaniolă:
― Cine este?...
― Sunt eu, Zampa; valetul căpitanului.
― Are nevoie de mine căpitanul?
― Aprinde facla dindărătul bărcii, marchize, şi ia lopeţile.
Persoana care mă însoţeşte este un mare senior polonez foarte
original; îi place să se plimbe noaptea.
Rocambole, care era încă pe scară, nu scăpă nici un cuvânt
din această conversaţie.
Ca să sară în barcă, aşteptă ca marchizul să aprindă o faclă
de răşină, care era înfiptă înainte. La lumina acestei torţe,
Rocambole putu să vadă foarte bine faţa ocnaşului.
Marchizul purta vestă roşie, bonetă verde; Rocambole îl
recunoscu numaidecât, ca şi cum l-ar fi părăsit în ajun: era
ofiţerul de marină de pe vasul La Mouette, era victima sa de pe
insulă; era acela al cărui nume îl purta, în fine, adevăratul
marchiz de Chamery.
Un hoţ nu poate să stea liniştit când se găseşte faţă în faţă
cu omul pe care l-a despuiat. La vederea marchizului,
Rocambole simţi inima bătându-i mai tare şi se simţi
îngălbenind, sub vopseaua roşie ce-i acoperea faţa, fără să mai
ţină socoteală că nu putea fi recunoscut aşa cum era deghizat.
După puţin timp însă, Rocambole îşi reveni în fire, sări în barcă
şi se aşeză la locul de onoare; apoi îi făcu un semn lui Zampa,
care se aşeză în faţa lui cu spatele spre marchiz.
Acesta luă lopeţile şi dezlegă barca.
― În larg! ordonă Zampa în limba spaniolă; apoi, întorcându-
se spre baron, şopti:
― Ştii că marchizul vorbeşte englezeşte?
― Da, răspunse Rocambole, clătinând din cap.
935
― Poţi vorbi cu el, adăugă Zampa.

― Nu vreau, răspunse Rocambole, tot cu capul.
― Pentru ce?
― Pentru că, zise Rocambole, aplecându-se la urechea lui
Zampa, ar putea să mă recunoască după voce.
― Bine!... înţeleg...
Zampa puse şi el mâna pe o lopată şi îl ajută pe ocnaş să
scoată barca din port.
Vântul începuse să adie puţin.
― Domnule Zampa, zise ocnaşul în limba spaniolă, pot să
întind pânza?
― Cum vrei, marchize.
Ocnaşul ridică stâlpul, desfăşură pânza şi se aşeză la clemă.
Numaidecât barca, împinsă de vânt, începu să taie valurile cu
repeziciune.
― Unde mergem, domnule Zampa?...
― În larg, deocamdată.
― Şi mai apoi?...
― Apoi, vei îndrepta barca către grupul acela de stânci din
mijlocul mării.
― Bine.
Ocnaşul se înclină şi execută ordinele fostului fecior al
ducelui de Château-Mailly. Zampa îi zise lui Rocambole:
― Este un fapt destul de original; îl tutuiesc pe adevăratul
marchiz de Chamery, pe când pe tine te tratez cu atâta respect!
Rocambole strânse cu tărie braţul lui Zampa.
― Taci! îi şopti el.
Adevăratul marchiz de Chamery, acela căruia domnişoara de
Sallandrera îi oferise mâna cu puţin înainte, îmbrăcase
uniforma de ocnaş şi părea că nu dă nici o atenţie la acele
câteva cuvinte, schimbate cu glas încet, între Rocambole şi
Zampa.
Barca, împinsă de un vânt destul de tare, intrase în acel
curent repede, care trecea pe la piciorul vilei în care locuia
Conception împreună cu mama sa. În momentul în care zidul
alb al vilei începu să se zărească, Zampa zise tare:
― Ei! marchize, cunoşti casa aceasta, nu este aşa?
― Este aceea a monseniorului de Granada, răspunse el.
― Acolo locuieşte logodnica omonimului tău marchize.
Zampa se întoarse către Rocambole.
― Fii cu băgare de seamă, îi zise el.
936
― Nu am nici un omonim, răspunse ocnaşul cu mândrie.

Barca înainta; zidurile albe ale vilei dispăreau în noapte şi
vârful stâncilor începeau să se vadă. Portul nu se mai zărea.
Aşezat la cârmă, marchizul era bine luminat de torţa de
răşină, pe câtă vreme, Rocambole şi Zampa erau cu totul în
întuneric.
― Cum! zise Zampa, n-ai nici un omonim?
― Nu.
― Dar atunci marchizul de Chamery...
― Sunt eu.
― Dar acela din Paris?...
― Este un escroc; un criminal.
Rocambole ascuns la spatele lui Zampa scoase revolverul din
buzunar şi-l ochi pe ocnaş pe deasupra umerilor portughezului.
― Aşadar, zise acesta, ridicând vocea, eşti marchiz adevărat?
Marchizul n-avu timpul să răspundă; o lovitură de revolver
răsună şi Rocambole îl văzu pe omul asupra căruia trăsese
întinzând braţele, apoi aducându-şi mâinile la piept, îl auzi
murmurând cu un glas dureros:
― Asasinule! Asasinule!...
Rocambole, apăsă de trei ori pe trăgaciul revolverului; trei
detunături mai răsunară încă, ocnaşul mai scoase un strigăt,
voi să se arunce asupra ucigaşului său, dar n-avu putere, se
clătină şi căzu apoi în mare.
Valurile îl acoperiră.
― Iată-te acum adevărat marchiz, exclamă Zampa, care
alergă la cârmă şi redresă barca.
Capitolul XXV
Rocambole simţi o bucurie şi o mândrie, foarte legitime la

urma urmei şi, aplecându-se pe marginea bărcii, privi marea.
Noaptea era întunecoasă, însă torţa aprinsă arunca o lumină
destul de mare care-i îngăduia lui Rocambole să se asigure că
marchizul, lovit de moarte, nu mai apăruse la suprafaţa apei.
Zampa care conducea pânza după vânt, timp de câteva
minute rămase tăcut şi ocupat cu manevrarea bărcii; apoi, făcu
un semn baronului Wenceslas.
― Vino şi te aşează aici lângă mine, îi zise el şi stai la cârmă;
trebuie să ştii să vâsleşti.
937
― Am fost barcagiu la Bougival, zise Rocambole, în care se

redeştepta toată mândria marinarului; vei vedea că nu sunt de
lepădat nici pentru meseria aceasta...
― Ei bine! Dacă-i aşa, vâsleşte.
― Încotro mergem?...
― Să ne culcăm; unde dracu voieşti să mergem?
― Ne întoarcem la Cádiz?
― Dar ocnaşul?....
― Ei bine! E mort...
― Cum vom explica dispariţia lui?
― Oh! mă însărcinez eu cu aceasta. Ai să vezi. Voi spune
căpitanului că l-ai omorât.
― Eşti nebun?...
― Nicidecum; căpitanul îţi va fi recunoscător.
Zampa câştigase, în douăzeci şi patru de ore, atâta autoritate
asupra omului căruia i se supusese orbeşte până atunci, încât
acesta, fără să zică un cuvânt, înclină capul şi păru că se
încrede cu totul în el.
― Acum, domnule duce de Chamery-Sallandrera, zise cu
gravitate Zampa, după ce barca îşi luase cursul cu repeziciune
spre Cádiz, acum lasă-mă să te pun la curent cu afacerile
noastre. După cum ţi-am spus înainte de masă, am o mulţime
de lucruri să-ţi încredinţez.
― Te ascult, zise Rocambole.
― Mai întâi îţi voi spune că nu mai ai pentru ce să te temi de
contesa Artoff.
― Ah! crezi aceasta cu adevărat?...
― A plecat astă-seară din Cádiz.
― Pentru ce?...
― S-a dus la Paris, căci bărbatul său este pe moarte.
― Şi... Conception?
― Conception n-a văzut portretul şi contesa pleacă convinsă
că este la curent cu situaţia şi că nu mai are nici o îndoială
asupra identităţii tale.
― Cum te-ai descurcat cu toate acestea? întrebă Rocambole,
care nu pricepea nimic din cuvintele încurcate ale
portughezului.
Zampa răspunse:
― În toate acestea, frumosul meu amic, am jucat un rol
938
dublu. Am trădat pe toată lumea pentru tine.

― Ah! să vedem!... cum ai făcut asta?
― Contesa Artoff, ca o femeie delicată ce este, n-a voit să
zdrobească, cu o vorbă, iluziile frumoasei tale logodnice. A
preparat aceasta pe departe; i l-a prezentat pe marchiz.
― Ce spui?... strigă Rocambole.
― Linişteşte-te, răspunse Zampa râzând; lucrurile s-au
petrecut normal. Marchizul şi-a spus mica sa poveste, însă nu
şi-a spus numele.
Rocambole respiră.
― Eu am fost însărcinat ca să duc domnişoarei Conception
portretul şi să o fac să observe partea de jos a pânzei, unde e
scris numele pictorului, data şi numele castelului unde a fost
lucrat portretul. Toate acestea trebuiau să probeze până la
evidenţă că tu eşti un mizerabil şi un escroc.
― Ei bine!.... ce-ai făcut tu?...
”Contesa a primit o telegramă în care se spunea” că bărbatul
său, care la început era pe cale de a se vindeca, a fost atins de o
paralizie nervoasă şi că nu mai are nici opt zile de trăit. Dânsa
mi-a dat portretul şi, în loc să-l ducă la vilă, ţi l-am dat ţie.
― Şi Conception nu l-a văzut?
― Nu.
― Şi nu ştie că acel om...
― Nu ştie absolut nimic. M-am dus la vilă, ca să prezint
salutările mele vechilor stăpâni şi să rog cu umilinţă pe
domnişoara să mă reia în serviciu.
― Ce ţi-a răspuns dânsa?
― Că, peste câteva zile, voi putea să mă adresez ţie, deoarece
totul este pregătit pentru căsătoria voastră.
Rocambole simţi un fior de bucurie.
― Ţi-a spus aceasta dânsa?
― Ştii că te iubeşte, seducătorule! murmură Zampa pe ale
cărui buze flutură un surâs batjocoritor.
Apoi adăugă:
― Ştii bine că domnişoara Conception te crede la Paris şi nu-
şi închipuie nici un moment că, mişelul care va deveni soţul ei,
se află la Cádiz, ascuns sub părul blond şi sub poloneza cu
şireturi a baronului Wenceslas Polaski.
― Cred şi eu că nu ştie...
― Astfel că, m-a rugat să duc la poştă o scrisoare.
― Pentru mine?
939
― Pentru tine; adresa e la Paris în strada Verneuil, la palatul

tău.
― Ai pus-o la cutie?
― Haida de? drept cine mă ei?
― Ce-ai făcut atunci cu dânsa?
― Am păstrat-o.
Zampa se căută în buzunar, scoase scrisoarea şi o dădu lui
Rocambole.
― Cum! zise acesta din urmă, cu o mişcare de mânie ai
deschis-o?
― Desigur.
― Neruşinatule!
― Ei aş! afacerile tale sunt şi ale mele, prin urmare trebuia să
fiu la curent.
― Nu ştiu ce mă face să nu-ţi zbor creierii, zise Rocambole
silindu-se să surâdă; mai am încă două focuri de tras; şi arătă
revolverul.
― Ai face o prostie, dragul meu.
― Pentru ce?
― Pentru că, prin moartea mea ai renunţa la mărire, la
Conception, la marchizul de Chamery şi încă la multe altele.
Talismanul meu, ştii, acea bucăţică de hârtie...
― Ei bine?...
― Ei bine, l-am depus chiar ieri la un om al legii.
― Ai avut grijă de toate, zise Rocambole, şi în adevăr că ar fi o
prostie să mă supăr pe tine. Ia tu lopeţile şi lasă-mă să citesc
scrisoarea adoratei mele.
Rocambole deschise scrisoarea domnişoarei Conception şi se
aplecă spre torţa de răşină.
Scrisoarea domnişoarei de Sallandrera era astfel concepută:
„Amicul meu,
Mâine dimineaţă părăsim Cádizul, mama şi cu mine. Poate că
te vei mira de această nouă deplasare şi vei găsi că avem
gusturile cam frivole, însă iată motivul: Regina a părăsit Cádizul
zicându-mi:
― La revedere, ducesă, te aştept la Madrid cu soţul dumitale,
peste cincisprezece zile.
Cum mă înfioram de bucurie şi cum inima îmi bătea să se
rupă, amicul meu, Maiestatea sa a binevoit să adauge:
― Părăsiţi Cádizul, copila mea: trebuie să te căsătoreşti la
940
Sallandrera; doliul dumitale îţi impune aceasta.

Iată dar, pentru ce plecăm, amicul meu. Te aşteptăm la
Sallandrera. Unchiul meu, monseniorul de Granada, ne va uni.
Căsătoria spaniolă ştii că este numai religioasă şi că cea civilă
nu există în ţara noastră.
A trebuit să spun unchiului meu, cum ne-am întâlnit şi cum ne-
am îndrăgostit. Nu i-am ascuns decât fatala poveste a lui don
José. Unchiul meu m-a mustrat foarte aspru pentru uşurinţa ce o
arătasem şi mi-a zis:
― Lucrurile au ajuns atât de departe, copila mea, că nu trebuie
să-l mai vezi pe marchizul de Chamery înainte de unirea voastră.
Va veni la Sallandrera când va voi, însă nu-l vei vedea decât la
slujba nupţială. Vei rămâne închisă în apartamentul dumitale
până în momentul acela.
Aceasta, amicul meu, mi s-a părut o adevărată tiranie; dar, ce
voieşti să fac? Unchiul meu este stăpânit de sentimentul
convenienţelor într-un grad exagerat şi trebuie să-l menajăm.
Este un bătrân care trăieşte cu trecutul său, învinovăţeşte
prezentul şi vrea să restabilească toate obiceiurile vechi.
Căsătoria, cum o înţelege el, se practica în Spania acum două
secole. Logodnica intra în biserică pe o uşă, logodnicul pe o alta
şi se întâlneau la piciorul altarului.
Unchiul meu vrea să fie tot astfel şi pentru noi. Fie!...
Prin urmare, amicul meu, vino la Sallandrera.
Te aştept peste opt zile. Căsătoria noastră va fi celebrată pe
patrusprezece curent. Ziua de patrusprezece este o dată fericită
în familia mea. Toate mulţumirile, toate reuşitele noastre le-am
avut pe 14. Te sfătuiesc să-ţi iei toate precauţiile ca să ajungi pe
13 seara sau cel mai târziu pe 14 dimineaţa.
Dacă ajungi pe 13, nu urca la castel. Rămâi ― tot ca să placi
rigurosului meu unchi ― la casa maestrului de vânătoare care se
află la poalele colinei.
Maestrul de vânătoare va avea ordin să te primească în mod
convenabil.
La revedere, amicul meu, supune-te cu răbdare acestei
etichete spaniole şi gândeşte-te că în curând nu va mai fi între
noi decât Dumnezeu şi amorul nostru.
A dumitale
Conception”
Rocambole citi această scrisoare cu mare atenţie. Când o

941
sfârşi se întoarse spre Zampa. Ei bine! zise el, pentru că ai

deschis-o desigur că ai citit-o...
― Probabil.
― Şi ce crezi tu?
― Mă gândesc că astăzi suntem în 7 şi că pe 14 vei fi soţul
― Sunt de acord; dar această bizară căsătorie...
― De ce bizară?...
― Pentru că nu voi putea să o văd pe logodnica mea decât în
ultimul moment...
― Oh! zise Zampa surâzând, se vede bine că nu-l cunoşti pe
monseniorul de Granada. Este un om cam nebun. Se crede
mereu, tot sub domnia lui Carol al V-lea.
― Cunoşti Sallandrera?
― Da. Am petrecut acolo trei luni cu don José.
― Ce fel de casă este aceea a maestrului de vânătoare?...
― Un frumos pavilion unde vei sta de minune. Nu cumva vrei
să faci pe marchizul şi cu mine?
― Nu, însă voiesc să cunosc şi părerea ta.
― Părerea mea este că mai ai cinci zile de petrecut la Cádiz în
poloneza baronului Wenceslas Polaski.
― Pe urmă vom pleca foarte liniştiţi spre Sallandrera; pe
drum vei redeveni falsul marchiz de Sallandrera.
― Adevăratul, mizerabile.
― Fie, adevăratul. Uit că l-am omorât pe celălalt; şi Zampa
începu să râdă.
Apoi peste câteva minute, barca intră în port. Zampa strânse
pânza, luă lopeţile şi trase la marginea scării care conducea pe
terasa palatului domnului comandant al portului.
Căpitanul tocmai era acolo, plimbându-se în lung şi în lat,
fumând o ţigară.
― Ce vei face acum? şopti Rocambole, la urechea lui Zampa.
― Relativ la marchiz mă întrebi?
― Da.
― Fii liniştit. Lasă-mă pe mine să vorbesc; şi Zampa, după ce
legă barca, urcă cel dintâi.
― Cum! zise guvernatorul în limba spaniolă, te-ai întors?
― Da, căpitane.
― Poate că baronului i-a venit rău de mare?
― Nu, zise Zampa râzând; marchizul...
942
― Care marchiz?...
― Ocnaşul...
― A! zise căpitanul Pedro, mirat; ce e cu dânsul?
― Este mort...
― Cum?...
― Am spus că e mort. Domnul baron l-a ucis.
Rocambole, care trebuia să arate că nu cunoaşte limba
spaniolă, păstră o perfectă nepăsare.
― Ah! glumeşti? întrebă căpitanul.
― Nicidecum. Mi se pare, căpitane, că demult marchizul, cum
îi zic toţi, avea poftă să fugă. Pe când ne găseam în largul mării,
ne-a zis: „Trebuie să ştiţi, unul din dumneavoastră să conduceţi
o barcă; eu ştiu să înot. Bună-seara.” şi, lăsând lopeţile se
aruncă în mare. Atunci baronul, termină Zampa, l-a tratat după
obiceiul polonez.
― Avea în buzunar un revolver. L-a ochit pe evadat, cu un
sânge rece demn de un englez şi i-a trimis un glonte, nu ştiu
unde; ştiu atâta: că marchizul s-a cufundat.
― Ah! domnule baron, exclamă căpitanul în englezeşte; aţi
făcut o frumoasă faptă. Să omorâţi pe un ocnaş care evadează
este o acţiune meritorie şi demnă de laudă.
― Mi-am făcut datoria, domnule, răspunse Rocambole cu o
modestie demnă de înalta sa situaţie.
A doua zi, Zampa intră la hotelul „Trei Magi”, în camera
baronului Wenceslas Polaski şi-l dădu un număr din „Correo de
Ultramar”, jurnal care se tipărea la Madrid.
Correo, publica pe larg tot ceea ce povestise Zampa în ajun
căpitanului Pedro C... şi se mira de sângele rece şi curajul pe
care un străin, baronul Wenceslas Polaski, gentilom polonez, îl
desfăşurase cu acea ocazie.
― Iată cum se scrie istoria! murmură Rocambole, râzând.
Capitolul XXVI
Trecură cinci zile.

Domnul baron Wenceslas Polaski ajunsese omul zilei în
Cádiz, de când îl omorâse pe ocnaşul care încercase să evadeze.
Comandantul portului îl invită din nou la masă; de asemenea, a
fost invitat şi la un bal mascat. Frumoasele doamne deşi îşi
943
spuneau că nobilul polonez era de o urâţenie fără pereche,

totuşi se lăsară convinse şi-şi ridicară pe jumătate masca lor,
spre a li se vedea figura.
În fiecare seară şi dimineaţă domnul baron se întâlnea cu
Zampa. Şi totdeauna Zampa îi zicea: „Contesa Artoff a plecat;
Conception şi cu mama sa au plecat. Prima s-a dus să-şi
îngroape pe bărbatul său; celelalte s-au dus să aranjeze cum
trebuie castelul de Sallandrera, pentru viitorul său stăpân.
Acum nu mai ai altceva de făcut decât să te plimbi şi să admiri
cerul albastru şi valurile liniştite până când va sosi momentul
plecării.”
Timp de cinci zile, domnul baron Wenceslas Polaski se ţinu
întocmai de acest program.
În ziua a cincea, Zampa sosi mai devreme ca de obicei.
― A sosit ora plecării, îi zise el; să pornim la drum!...
― În fine! exclamă Rocambole.
― E cam lungă calea de aici până la Sallandrera, urmă
portughezul.
― Ştiu asta...
― Din fericire vom merge foarte repede.
― Mă însoţeşti şi tu?
― Desigur. Voiesc să fiu şi eu de faţă la binecuvântarea
nupţială a stăpânilor mei.
― Uiţi că sunt intendentul tău?
― Ei bine! să plecăm...
Domnul baron Wenceslas Polaski îşi luă rămas bun de la
căpitanul Pedro C... motivându-şi plecarea cu o scrisoare
primită în ajun, care-l chema în Polonia, pentru interese de cea
mai mare gravitate. Către orele zece dimineaţă, se sui în trăsura
sa de poştă. Nobilul personaj, însoţit de cei patru lachei, ieşi din
Cádiz cu mare zgomot şi trăsura sa de drum făcu aproape două
leghe fără să se oprească. Însă când oraşul Cádiz dispăruse la
orizont şi ilustrul călător atingea prima haltă, un om se arătă în
pragul hanului şi făcu semn vizitiilor să oprească.
Acel om era Zampa... Zampa, care se dezbrăcase de livreaua
valeţilor domnului căpitan Pedro C... şi îmbrăcase redingota
unui onest cetăţean care călătoreşte pentru afaceri.
Văzându-l, domnul baron Wenceslas Polaski deschise
portiera trăsurii şi viitorul intendent se aruncă înăuntru, spre
cea mai mare uimire a celor patru lachei, care găseau aceasta
944
de o extremă îndrăzneală.
Trăsura de poştă plecă cu o iuţeală infernală şi, după treizeci
şi şase de ore, ajungea la Barcelona. Acest din urmă oraş era la
cincisprezece leghe depărtare de Sallandrera.
― Scumpul meu, zise Zampa, cred că n-ai de gând să intri cu
echipajul acesta la Sallandrera.
― Desigur că nu, răspunse Rocambole.
― Să spui oamenilor tăi că eşti foarte ostenit şi să-ţi exprimi
dorinţa de a dormi aici noaptea aceasta.
― Pe urmă?
― Pe urmă vom fugi. Mă însărcinez eu cu mijloacele de
transport.
Dominatorul Rocambole sfârşise prin a se lăsa dominat de
Zampa.
― Cum crezi, zise el.
Domnul baron coborî la hotelul „Leul”; ceru de mâncare în
camera sa şi pretinse, tot spre cea mai mare uimire a oamenilor
săi, ca Zampa să mănânce împreună cu el.
După masă, Zampa ieşi, lăsându-l pe baron singur. După o
oră se întoarse.
― Totul este gata, zise el. Avem doi cai minunaţi, gata
înşeuaţi, care ne aşteaptă la poarta oraşului, la o cârciumă
unde sunt cunoscut.
― Trebuie să redevin marchizul de Chamery? întrebă
Rocambole.
― Numaidecât şi te voi ajuta chiar eu.
Zampa închise cu grijă toate uşile care dădeau în
apartamentul baronului; apoi, pe când Rocambole îşi scotea
peruca şi favoriţii săi roşii, vechiul valet al lui don José, vărsă
într-un lighean câteva picături dintr-o sticlă pe care Rocambole
o avea întotdeauna cu el. Acea licoare dădu apei o culoare
roşiatică. Rocambole înmuie un şervet şi se frecă pe faţă cu
partea udă. Numaidecât începură să dispară creţurile şi
culoarea roşiatică a pielii, care îl făceau pe baron de
nerecunoscut. Omul cu haina poloneză, care părea că are cel
puţin cincizeci de ani, redeveni tânăr, cu obrazul trandafiriu,
părul blond închis, cu mustăţile brune; redeveni acela pe care
tot Parisul îl cunoştea sub numele de marchiz de Chamery. În
acelaşi timp Zampa, care nu-şi uitase vechea sa ocupaţie,
deschidea geamantanele falsului baron şi scotea un frumos
costum de drum, ultima modă pariziană; după aceea îl ajută pe
945
Rocambole să se îmbrace.
― Acum pot să vină lacheii tăi, zise el, când domnul marchiz
de Chamery fu gata; desigur că nu te vor mai recunoaşte.
― Tot ca şi tine, când nu m-ai recunoscut în foburgul Saint-
Honoré, în ziua aceea. Ţi-aduci aminte?...
― Da, e foarte adevărat.
― Acum, în ce mod vom ieşi de aici
― Foarte simplu; vom ieşi pe uşă. Nimeni nu te va
recunoaşte.
Rocambole ieşi din camera sa şi străbătu un lung coridor
fără să întâlnească pe cineva. Pe scară se întâlni cu unul din
lacheii săi ― acela care făcea pe interpretul.
Lacheul ridică cu indiferenţă ochii asupra lui şi trecu înainte.
Curtea hotelului era plină de călători. Rocambole şi Zampa o
străbătură fără ca să atragă atenţia cuiva şi ajunseră în stradă.
― Acum, zise portughezul, cred că n-a mai rămas nici o urmă
din baronul Wenceslas Polaski, senior polonez.
― Nici una, răspunse Rocambole râzând; în schimb însă voi
putea să-i dau noutăţi despre marchizul de Chamery unei
persoane care îl aşteaptă cu nerăbdare.
― Cui?...
― Feciorului meu, cel adevărat. Lacheul meu de la Paris, care
îmi e devotat pe viaţă şi pe moarte.
― Unde e dânsul?
― Aşteaptă o scrisoare de la mine ca să părăsească Bayonne.
― Trebuie să-i scrii. Va ajunge la Sallandrera în seara
căsătoriei tale. Vei spune logodnicei tale că, pentru a sosi mai
repede, ai lăsat trăsura la frontieră şi ai venit călare. Servitorul
tău nu te va dezminţi.
― Oh! cunoaşte jumătate din secretele mele şi nu mă va
dezminţi.
Zampa şi Rocambole străbătură oraşul Barcelona şi ieşiră
prin poarta Pamplona.
În mahalaua aceasta, Zampa reţinuse doi cai la cârciuma
„Infantului”, unde era cunoscut de pe timpul când era în
serviciul lui don José. Tocmai suna ora nouă când, cei doi
oameni trecură pragul cârciumii.
Prăvălia aceasta era ţinută de o văduvă şi vizitată de foarte
mulţi lucrători. Oameni de calitatea marchizului se vedeau
foarte rar, pe acolo, ceea ce nu-l împiedica pe Zampa să-i zică
lui Rocambole:
946
― Să bem o sticlă de vin de Asturia, înainte de a pleca.

― Cum? beţivule... răspunse logodnicul domnişoarei de
Sallandrera, ai mâncat cu mine astă-seară şi ţi-am dat să bei
vin de patruzeci de franci sticla... şi tot îţi mai este sete încă?...
― Vezi bine.... Eu sunt ca şi lucrătorii din Paris, răspunse
Zampa; ca acei lucrători care beau vin de Bordeaux, şi la urmă,
după ce se înfierbântă bine, cer vin ordinar.
― Fie, să bem, dacă voieşti, zise Rocambole cu indiferenţă.
― De altfel, continuă Zampa, ascultă bine raţionamentul
meu: suntem cam la cincisprezece leghe depărtare de
Sallandrera; astăzi suntem în 12 ale lunii, ajunul căsătoriei;
prin urmare...
― Prin urmare?
― Vom face zece leghe în noaptea aceasta şi vom ajunge la
ziuă foarte aproape de Sallandrera.
― Bine. Ce vrei să spui?
― Vreau să-ţi spun că mâine la ora cinci vom pleca mai
departe şi vom ajunge, spre seară, la pavilionul maestrului de
vânătoare. Vezi, dar, că avem destul timp şi, prin urmare,
putem gusta puţin vin de Asturia.
― Fie! zise Rocambole; cum voi explica însă la Sallandrera
faptul că ajungem amândoi o dată?
― Aceasta este treaba mea, fii liniştit.
Zampa puse să se dea ovăz cailor, apoi comandă faimosul vin
de Asturia; i se aduse îndată două sticle, într-o mică odaie
retrasă.
― Mi se pare, zise Zampa turnând de băut tovarăşului său şi
examinându-l cu atenţie, mi se pare că eşti puţin cam roşu.
― Într-adevăr, mi-e cam cald... şi apoi, se poate ca vinul de
patruzeci de franci sticla să mi se fi suit la cap.
Zampa începu să surâdă.
― Eu, când mă ameţesc, zise el, iubesc pe toată lumea. Se
răsturnă pe scaun şi goli paharul dintr-o dată.
― Oh! oh! cugetă marchizul, s-a îmbătat nenorocitul!...
În adevăr, Zampa, care-şi păstrase sângele rece cât timp
fusese în stradă, părea că se resimte de căldura din odaie.
Vorbele îi ieşeau din gâtlej încurcate; mişcările erau greoaie.
„In vino veritas!... cugetă Rocambole; trebuie să-l descos pe
acest nemernic.”
Îi turnă din nou să bea şi Zampa, după ce lăsă paharul gol pe
masă, reluă:
947
― Pe cuvântul meu de onoare! ştii că-mi placi, domnule

duce?
― Mulţumesc! zise Rocambole cu dispreţ.
― Îmi placi şi te asigur că poimâine îmi va bate foarte
puternic inima când...
― Când?
― Când monseniorul de Granada te va căsători cu
― Eşti prea bun, murmură cu ironie domnul marchiz de
Chamery.
― Şi te asigur, urmă Zampa, că bucuria mea va fi sinceră,
fără interes personal.
― Crezi?
― Pe cuvântul meu de portughez.
― Aşadar voieşti să-mi spui că nu te vei gândi deloc că vei
deveni intendentul meu?
― Abia dacă îmi voi aduce aminte.
Zampa goli al patrulea pahar, apoi adăugă:
― Eşti sceptic, domnule duce, şi nu vrei să ţii socoteală că
cineva poate fi amicul unui om, chiar atunci când prietenia
aceasta nu-i produce nici un beneficiu.
― Atunci îmi eşti cu adevărat amic?
― Până la moarte.
― Şi... ai putea să-mi dovedeşti lucrul acesta?
― Orişicând.
― Sunt foarte curios să ştiu în ce mod.
― Ah! pe onoarea mea! răspunse Zampa, am o idee frumoasă.
― Să vedem!... zise Rocambole.
― Pretinzi că nu-ţi sunt amic, domnule duce?
― Nu zic aceasta; numai că, eu cred că-mi eşti amic din
interes; pentru că vei fi intendentul meu şi pentru că...
Zampa surâse cu înţeles.
― Oh! vrei să vorbeşti de hârtia aceea? întrebă dânsul.
― Da, răspunse Rocambole clătinând din cap.
― Te supără mult?
― Cu atât mai mult cu cât n-are pentru mine nici o
importanţă fără să existe şi tot aş fi pentru tine ceea ce am
promis să fiu.
― Adevărat?...
― Pe cuvântul meu de Rocambole.
― Atunci, dacă această hârtie, zise Zampa, te face atât de
948
nenorocit...
― Oh! Dumnezeul meu!... se grăbi să adauge falsul marchiz,
nenorocit nu este cuvântul potrivit; ştiu bine că n-o să faci
niciodată uz de dânsa, dar...
― Dar? să vedem, ce vrei să zici cu acel „dar”...
― S-ar putea întâmpla să mori subit. Omul legii căruia i-ai
încredinţat...
Zampa izbucni într-un hohot de râs.
― Adică cum, ai crezut asta? întrebă el.
― Cum! exclamă cu mirare Rocambole.
― Ai crezut că am încredinţat semnătura ta unui om al legii?
― Desigur că am crezut.
― Ei bine!... replică portughezul, servindu-se de o expresie a
poporului din Paris, ţi-ai băgat singur degetul în ochi, domnule
duce.
― Ce-ai făcut cu dânsa atunci?
― Am pus-o în buzunar..
― Glumeşti? murmură Rocambole, cuprins de emoţie.
― Pe onoarea mea! uite, zise el, scoţând hârtia din buzunar şi
punând-o sub ochii lui Rocambole.
Rocambole recunoscu teribila declaraţie ce o scrisese,
declaraţie prin care el însuşi recunoştea că este Rocambole şi
nu marchizul de Chamery.
Pe masă era un cuţit catalan şi falsul marchiz se simţi
cuprins de ameţeală. Un moment avu tentaţia să-l împlânte în
pieptul lui Zampa şi să reintre astfel în posesia acelei fatale
declaraţii. Zampa însă nu-i dădu timp să facă această mişcare.
― Iacă! zise el, să vezi că am toată încrederea în tine.
Luă hârtia şi o apropie de o candelă de pe masă.
Rocambole scoase un strigăt.
― Ce faci?
― Vezi bine! zise Zampa, ard iscălitura ta, sunt convins că voi
fi intendentul tău.
― Vei fi amicul meu! strigă Rocambole strângându-l pe
portughez în braţe.
Zampa părea că este beat mort.
Cu toate acestea se sculă clătinându-se.
― Să plecăm, zise el. Pe cai, am nevoie de aer.
Rocambole îl luă de braţ.
― Reazemă-te de mine, zise el.
― Aerul de afară mă va trezi, murmură portughezul, şi o dată
949
pe şa... totul va merge bine. Vinul acela de Asturia este marele

vinovat.
― Vino, scumpul meu beţiv, zise falsul marchiz târându-l cu
el.
Coborâră spre grajd. Caii mâncaseră ovăzul şi erau gata de
drum; un rândaş îi ţinea de zăbale. Zampa pipăi desagii de la
şaua marchizului.
― Uite, zise el; să vezi că sunt un om prevăzător; ce mai
pistoale frumoase!... Drumul este cam pustiu înspre
Sallandrera.
― Ah! exclamă Rocambole tresărind.
― Foarte lesne poate cineva să fie asasinat, adăugă Zampa, a
cărui limbă se îngreuia din ce în ce mai mult.
„Ah! drace, îşi zise Rocambole în sine însuşi, mi se pare că te-
ai cam grăbit să arzi acea hârtie.”
Elevul lui sir Williams, murmurând aceste cuvinte, avu un
surâs care l-ar fi făcut pe Zampa să tremure dacă n-ar fi fost
aşa de ameţit.
Capitolul XXVII
Zampa încălecă cu greutate, dar o dată încălecat, îşi luă

poziţia şi rămase în atitudinea unui perfect cavaler.
― Treci înainte, îi zise Rocambole lui Zampa; îmi vei arăta
drumul.
― Nicidecum; drumul este destul de larg ca să putem merge
alături şi în timpul acesta vom mai vorbi.
― Înainte dar, zise falsul marchiz.
Străbătură mahalaua şi o dată afară din oraş, Zampa o luă la
dreapta spre câmpie.
― Iată, zise el, acesta e drumul spre Sallandrera.
Luna arunca o lumină vie; noaptea era caldă şi parfumată.
Portughezul întinse mâna către un lanţ de munţi ce se zărea
la orizont:
― Pe acolo vom merge.
― O să ne înfundăm în munţii aceia?
― Da; şi te asigur că n-o să întâlnim multă lume; afară doar
de câţiva bandiţi.
― N-avem pistoale cu noi?
― Ba da, replică Zampa; de altfel nici nu prea mi-e frică de
950
bandiţi.
― De ce?
― Pentru că lupii nu se mănâncă între dânşii, adăugă
portughezul pe un ton batjocoritor.
― Bravo! exclamă Rocambole, mi se pare că începi să te
trezeşti.
― Din cauza aerului...
Zampa dădu o lovitură de cravaşă calului său, apoi urmă:
― Închipuieşte-ţi, amicul meu, că vom trece de-a lungul unor
râpe adânci şi pe marginea unor dealuri foarte repezi.
― Ce-mi pasă de toate acestea! zise Rocambole.
― Nimic; dar, ca să treacă timpul, îţi fac o descriere a
ţinutului pe unde vom călători. Am instincte artistice când sunt
ameţit.
― Caraghiosule! murmură marchizul, ridicând din umeri.
Zampa urmă:
― Vom trece pe lângă un abis, al cărui fund e aşa de adânc
încât nu poate fi zărit.
― Ah!... Ah!... Şi unde este acel abis?
― Vom fi la el peste o oră. E aşezat în mijlocul primei văi pe
care o vom traversa. Se numeşte „Groapa cavalerului Felon”.
― Şi de unde-i vine numele acesta?
― O!... e o legendă întreagă.
― Ei bine! povesteşte-mi şi mie legenda...
Zampa se întoarse pe jumătate spre Rocambole.
― Legenda este de pe timpul cruciadelor; nu de azi sau de
ieri.
― În adevăr...
― Un gentilom spaniol revenea din Pământul Sfânt, unde
luptase mai bine de zece ani şi se reîntorcea la căminul său,
care era prin vecinătate. Unul dintre valeţii săi îl urmase foarte
credincios, tot timpul războiului. Cavalerul, căruia de mai multe
ori valetul îi scăpase viaţa pe câmpul de luptă, trebuia să-l
considere ca amic şi să aibă cea mai mare stimă pentru el. Cu
toate acestea, gentilomul îl ura.
― Pentru ce? întrebă Rocambole cu interes.
― Pentru că gentilomul spaniol era gelos.
― Gelos?... de ce?...
― De fericirea valetului său.
― Cum asta?
― Cavalerul îşi părăsise locuinţa fără să lase pe cineva în
951
urma sa; n-avea nici soţie, nici copii. Valetul, din contra, lăsase
o casă la poalele dealului pe care era castelul, şi în acea casă, o
încântătoare femeie, cu ochii negri şi buzele roşii, o femeie care
se numea Pepa, şi care, fără îndoială, număra zilele şi orele de
la plecarea bărbatului său şi-l ruga pe Dumnezeu să i-l aducă
sănătos. Cavalerul o iubea pe femeia valetului rău.
― Bine! înţeleg cauza geloziei; să vedem sfârşitul legendei.
Zampa reluă:
― Când ajunseră în valea pe care o vom străbate acum,
cavalerul îşi zise: „Dacă l-aş ucide pe valet, femeia lui ar fi a
mea...” Şi, cum valetul călărea înainte, cu capul descoperit, căci
îşi atârnase casca de şa, cavalerul se înălţă în scări, ridică sabia
cu ambele mâini şi-i despică capul până la umeri. Valetul căzu
de pe şa fără să scoată un strigăt; gentilomul îl ascunse într-un
boschet de mărăcini şi-şi urmă drumul înainte. Când se lumină
de ziuă, ajunse la poarta castelului său. Intră şi trimise după
Pepa, femeia valetului; însă servitorul căruia îi dăduse ordin
făcu cruce şi zise: „Se vede că Senioria voastră vine din
Palestina, şi nu ştie că Pepa a plecat de mai bine de cinci ani”.
„A plecat?” întrebă castelanul încruntând sprâncenele. „Da;
sunt cinci ani de când Pepa a plecat dintre cei vii; e îngropată
colo, în spatele bisericii din sat, sub salcia aceea.” Castelanul se
îngălbeni ca un mort şi blestemă soarta care îl făcuse să comită
o crimă nefolositoare. Pentru ca să-şi calmeze durerea, ceru de
băut şi goli un butoiaş întreg de vin; excesul acesta îl îmbată
atât de rău, încât servitorii fură siliţi să-l culce; castelanul
adormi profund. Dar pe la mijlocul nopţii următoare se sculă
brusc, deschise ochii şi văzu o formă albă stând la căpătâiul
său. Acea formă albă, acea fantomă, era Pepa; Pepa, frumoasă
şi curată ca totdeauna; Pepa, ai cărei ochi negri sclipeau, ale
cărei buze erau pline de promisiuni şi care-i zise: „Ţi s-a spus că
sunt moartă, dar te-au înşelat; trăiesc, şi te iubesc. Vino cu
mine, vreau să te duc într-un loc, unde fericirea noastră va fi
fără seamăn”. Ca şi cum s-ar fi supus unei forţe de neînvins,
castelanul se sculă şi urmă fantoma, în faţa căreia se
deschideau zidurile lăsându-i loc să treacă. Moarta, urmată
mereu de castelan, coborî colina, străbătu un torent, intră într-
o vale şi ajunse acolo unde cavalerul îl omorâse pe nenorocitul
său valet. Castelanul, mânat de o putere misterioasă, o urmă
mereu. Fantoma se opri chiar pe locul unde fusese comis
omorul; apoi întinse mâna şi deodată se auzi un zgomot
952
îngrozitor, pământul se cutremură şi se deschise sub picioarele

castelanului. Se deschise un abis, în care asasinul dispăru, pe
când o formă albă se ridică în aer. Era fantoma care ducea la
cer, în braţele sale, corpul însângerat al soţului său.
― Şi iacă, zise Zampa cu un surâs, aceasta este legenda.
― Legenda ta este interesantă; însă eu nu cred nimic din
toate astea...
― Nici eu, însă cred în existenţa abisului.
― Aşadar abisul există în realitate?...
― Este astupat de tufişuri; dar e aşa de adânc, că poţi să
arunci o piatră înăuntru şi nu-i vei auzi zgomotul căderii.
― Adevărat?...
― Sunt patru ani de atunci. Defunctul don José şi cu mine
veneam la Sallandrera. Câinii găsiră un lup, strângându-l de
aproape. Lupul trecu în vale şi apoi urmă foarte liniştit drumul
care, după cum am avut onoarea să-ţi spun, duce la abis.
― Ei bine! zise Rocambole.
― În momentul în care lupul trecu aproape de abis, ducele îi
trimise un glonte şi el se rostogoli în prăpastie. Era ziua mare,
totuşi a fost imposibil să zărim unde a căzut lupul, nici nu
puteam distinge fundul negru al acelui abis.
― Aşadar e adânc abisul acela, întrebă Rocambole, şi larg?...
― Destul de larg ca să faci să înghită un cal împreună cu
cavalerul său.
Elevul lui sir Williams tresări.
― Suntem departe de dânsul acum?
― Nu, suntem aproape. Peste o jumătate de oră ajungem. Din
nenorocire n-o să poţi vedea nimic, căci uite luna dispare la
orizont.
― Îmi pare rău, murmură Rocambole, dând o lovitură de
pinteni calului său.
De când se strâmtase drumul, Zampa mergea înainte.
Rocambole, din timp în timp, mângâia mânerul pistoalelor de la
şa.
După ce termină legenda, Zampa căzu într-un fel de mutism,
pe care Rocambole nu-l tulbură deloc.
Cei doi călăreţi mai merseră încă o jumătate de oră în trapul
mic al cailor şi ajunseră la valea în care era abisul despre care
vorbise Zampa. Luna dispăruse, noaptea era întunecoasă şi
urma albă a drumului abia se mai zărea în mijlocul acelui
întuneric. Deodată, Zampa se întoarse şi se opri.
953
― Uite!... zise el, întinzând mâna spre stânga, priveşte

groapa...
Rocambole privi.
― Este întuneric, zise el, nu văd nimic.
― Aşteaptă... ai să vezi îndată.
Zampa descăleca, luă o piatră mare şi o aruncă în mijlocul
unui boschet de tufe.
Rocambole auzi zgomotul pietrei printre tufe, însă numai
atât: nu auzi căderea.
― Oh! zise el, groapa este adâncă.
― Se zice, răspunse Zampa zâmbind.
― Este largă groapa aceasta?
― Ţi-am spus-o deja, un cal ar intra şi ar dispărea ca şi
piatra aceasta.
― Ah! da, îmi aduc aminte.
Zampa se aplecă, luă o a doua piatră mai mare decât cea
dintâi şi înaintă până la marginea abisului...
― Piatra aceasta e destul de grea, zise el, dar te asigur că nu-i
vei auzi căderea.
Ridică piatra deasupra capului şi se pregăti să-i facă vânt...
Deodată Rocambole, care cu toată întunecimea îl zărea destul
de bine pe Zampa, desprinse un pistol de la şa, ochi pe
portughez şi apăsă trăgaciul.
Zampa scoase un strigăt teribil şi piatra îi căzu din mână.
În acelaşi timp, Rocambole îl văzu clătinându-se o clipă la
gura abisului, auzi un nou ţipăt şi mai înspăimântător şi nu
mai văzu nimic. Desigur, Zampa, lovit de moarte, se prăbuşise
în hău.
*
* *
Când se lumină de ziuă, domnul marchiz Albert-Frédéric-

Honoré de Chamery, de aici înainte sigur de numele său, ajunse
într-un mic sat, care, după spusele lui Zampa, trebuia să fie la
o mică distanţă de Sallandrera.
Domnul baron Wenceslas Polasky nu ştia nici un cuvânt
spaniol, în schimb, domnul marchiz de Chamery vorbea foarte
bine această limbă; prin urmare, întrebă cu un accent de
adevărat spaniol, pe o femeie pe care o întâlni în cale:
― Buna mea femeie, ce sat e acesta?
954
― Corta, seniore.
― Corta? Un birou de poştă, dacă nu mă înşel.
― Chiar aşa.
― Îmi aduc aminte, zise Rocambole, nu s-a comis o crimă
aici?
― Da, seniore, l-au asasinat pe directorul poştei, pe tatăl
Murillo.
― Am citit aceasta în gazete.
― Oh! afacerea a făcut mult zgomot, seniore.
― Se ştie cine a comis crima?
― Nu s-a ştiut niciodată bine, seniore; cu toate acestea se
pretindea că asasinul ar fi un călător care trecuse noaptea în
trăsură de poştă.
Rocambole aruncă cinci franci acelei femei care îi arătă
bariera satului şi trecu înainte, zicându-şi:
„O faptă rea este întotdeauna pedepsită. Venture, care l-a
omorât pe invalid, a avut şi el un sfârşit tragic.”
Banditul, văzându-se scăpat de Zampa, îşi recăpătase toată
îndrăzneala.
Ajunse la cârciuma din Corta, descălecă şi ceru să dejuneze.
După ce mâncă, dormi foarte liniştit până la ora cinci seara. Cu
puţin înainte de apusul soarelui, îşi continuă drumul spre
Sallandrera.
La ora nouă seara, elevul lui sir Williams ajungea în acea vale
strâmtă, pe care o domina vechiul castel de Sallandrera şi,
conformându-se în totul scrisorii ce o primise de la Conception,
se duse să bată la uşa pavilionului unde locuia maestrul de
vânătoare.
Maestrul veni să deschidă. Era un bătrân cu părul alb, care îl
salută până la pământ şi îi zise:
― N-am văzut niciodată pe Senioria voastră; dar ştiu cine
sunteţi.
― Ah! exclamă Rocambole râzând.
― Senioria voastră vine pentru căsătoria...
― Poate.
― Domnul marchiz este logodnicul.
― Tăcere!
Bătrânul clipi din ochi.
― Dacă Senioria voastră voieşte să-şi dea osteneala a intra ―
zise el, pe când o femeie cu picioarele goale alergase să ia calul
lui Rocambole ― o voi conduce în apartamentul ce-l va ocupa în
955
noaptea aceasta.
Rocambole descălecă şi-l urmă pe maestru în interiorul
pavilionului, zicându-şi că noaptea următoare se va urca chiar
în castelul de la Sallandrera, lucru cu mult mai plăcut.
Masa-i fusese preparată şi marchizul văzu strălucind sticle
cu vin, care desigur fuseseră coborâte de la castel anume
pentru dânsul.
„Bietul Zampa! murmură Rocambole aşezându-se la masă; îi
plăcea să bea bine şi desigur că de pe lumea cealaltă îmi
pizmuieşte soarta.”
Acesta fu discursul funebru al lui Zampa.
Capitolul XXVIII
Rocambole mâncă cu mare poftă şi bău cu lăcomie vinul,

care sclipea în paharele de cristal, trimise de la castelul de
Sallandrera. Vinul acela desigur era cam tare, căci oricât de
viguros era eroul nostru, îşi simţi capul greu şi se sculă de la
masă legănându-se.
Bătrânul maestru alergă, îi dădu braţul şi-i zise:
― Senioria voastră poate să se sprijine pe braţul meu şi voi
avea onoarea să o conduc în camera sa de culcare.
― Curios lucru!?... cugetă Rocambole; vinul viitoarei mele
soţii se urcă la cap. Sunt ameţit ca un adevărat baron polonez,
cum eram acum trei zile.
Maestrul îl conduse la primul etaj al pavilionului şi-l
introduse într-o frumoasă cameră de culcare. Îngrijirea care se
vedea în fiecare lucru şi comoditatea mobilelor, atrase într-un
mod plăcut atenţia lui Rocambole.
„Conception s-a amestecat desigur în toate acestea; recunosc
în luxul parizian care mă înconjoară, mâna delicată a adoratei
mele.”
Se culcă cu ajutorul maestrului şi adormi numaidecât,
profund. În timpul nopţii, elevul lui sir Williams avu visuri în
legătură cu castelul spaniol, la umbra căruia dormea. Se văzu
mare magnat de Spania, ambasador, duce de Sallandrera, bogat
de milioane, întunecând Brazilia cu averea şi fericirea sa. Ar fi
dormit mult, din cauza vinului ce-l băuse, dacă maestrul de
vânătoare nu ar fi venit să-l deştepte la ora opt dimineaţa.
Rocambole găsi la început că era mare îndrăzneală să se
956
tulbure somnul unui magnat spaniol; apoi îşi frecă ochii şi se

uită în jurul lui. Bătrânul maestru, cu şapca în mână, sta în
faţa lui în cea mai respectuoasă atitudine.
― Senioria voastră să mă ierte, zise el, dar sunt orele opt, şi
Senioria voastră abia mai are timpul necesar...
― Cum? exclamă Rocambole, al cărui spirit nu-şi căpătase
încă toată luciditatea.
― Căsătoria e fixată pentru ora nouă.
― Ah! foarte bine.
Rocambole sări din pat cu uşurinţă, murmurând.
― Nu voi spune niciodată logodnicei mele că în ajunul nunţii
am dormit ca o brută. Ar fi ruşinos!...
― Domnul marchiz, urmă maestrul, să-mi permită a-i da
oarecare desluşiri.
― Relativ la ce?
― Relativ la ceremonie...
Rocambole îl privi pe maestru şi păru că nu pricepe.
Maestrul urmă:
― În Spania, când este vorba de persoane înalte ca Senioria
voastră şi de domnişoara Conception...
― Oh! ştiu, zise Rocambole, unchiul meu...
Maestrul surâse.
― Tocmai, zise el, despre Excelenţa sa e vorba.
― Ei bine!... întrebă falsul marchiz, ce a mai inventat bunul
meu unchi?
― Oh! răspunse maestrul. Senioria voastră va fi căsătorit
întocmai ca în evul mediu.
― Va trebui oare să îmbrac un pieptar de zale?
― Nu, însă Senioria sa va avea călugări la slujba nupţială.
― Călugări cu bărbi lungi?...
― Da, Senioria voastră.
― Cu glugi mari?
― Care le acoperă complet figura.
― Apoi?...
― Călugării vor lua pe Senioria voastră.
― Foarte bine.
― Şi Senioria sa va aparţine călugărilor.
― Până când?
― Până după ceremonie.
― Asta-i totul?
― Călugării au venit.
957
― Aici?
― Da, zise maestrul.
― Pentru ce?
― Ca să o conducă la capelă pe Senioria voastră.
Rocambole se apropie de fereastră. Pavilionul în care se găsea
era la piciorul colinei. În vârful dealului, Rocambole zări castelul
de Sallandrera, un vechi castel cu turnuri ascuţite, cu zidurile
cenuşii şi pline de muşchi verde, a căror sălbatică atitudine
făcea să pătrundă tristeţea în suflet.
Tristeţea aceasta înfiora inima lui Rocambole.
„Pe cinstea mea, îşi zise el, căsătoria aceasta seamănă mai
mult cu o înmormântare.”
Maestrul continuă:
― Călugării vor veni să o ia pe Senioria voastră.
― Oh! mă voi duce singur la castel; văd drumul destul de
bine.
Rocambole, zicând aceasta, arătă cu degetul o urmă albă
care se ridica pe marginea colinei făcând o mulţime de
şerpuituri.
― Nu pe acolo trebuie să intre în castel Senioria voastră.
― Şi de ce?
Maestrul începu să râdă.
― Monseniorul de Granada este puţin cam... curios.
― Cam prea curios, murmură falsul marchiz de Chamery.
― Graţia sa voieşte ca nunta Senioriei voastre cu domnişoara
Conception să semene în totul cu aceea a domnişoarei
Cunegonda de Sallandrera, care a luat în căsătorie, în anul
1461, sub domnia lui Ferdinand Catalolicul, pe înaltul şi
puternicul senior Lorenzo d’Alvimar, marchiz de Valgas.
― Şi cum s-a făcut acea căsătorie? întrebă Rocambole, pe
care toate aceste curiozităţi îl distrau.
― Pavilionul în care suntem era pe atunci o capelă închinată
Fecioarei Prea Curate.
― Foarte bine!...
― Marchizul de Valgas a sosit aici în ajun, tot ca şi Senioria
voastră.
― Şi s-a ospătat ca şi mine?
― Nu, zise maestrul râzând; a petrecut noaptea în rugăciuni.
― Şi... apoi?
― Apoi, patru călugări cu glugi mari veniră şi-i legară ochii
marchizului.
958
― Cum!? exclamă Rocambole. I-au legat ochii?

― Da; şi l-au îmbrăcat în costumul nupţial.
― Ce fel de costum este acela?
― Este o cămaşă de lână, pe deasupra căreia se pune o
mantie de călugăr.
― Ah! dar sunt plictisitoare toate acestea, murmură
Rocambole, şi monseniorul de Granada trebuie să fie nebun.
― Sunt de părerea Senioriei voastre şi cred că domnişoara
Conception gândeşte la fel.
― Ah! Crezi?...
― M-am suit ieri la castel şi am auzit-o pe domnişoara de
Sallandrera zicând:
„Dar, unchiule, toate acestea sunt absurde în secolul
nostru!”
― Şi ce a răspuns monseniorul?
― A încruntat sprâncenele şi dona Conception a tăcut.
Credeţi-mă, Senioria voastră, monseniorul este bătrân, este
bogat ca Cresus... trebuie să i se respecte curiozităţile...
― Fie, zise Rocambole.
― De altfel, am şi un bilet pentru Senioria voastră.
― Un bilet?...
― Da.
Maestrul clipi din ochi.
― De la... Conception?
― Dă-mi-l repede atunci.
Maestrul scoase din buzunar o mică scrisoare, frumos
strânsă din care se răspândea un parfum discret. Rocambole o
luă şi o deschise cu iuţeală. Scrisoarea nu conţinea decât două
rânduri, fără semnătură, însă Rocambole recunoscu scrisul şi
inima îi bătu cu tărie.
Cele două rânduri glăsuiau:
„Amice,
Fii răbdător; nu mai ai de aşteptat decât câteva ore să-l vezi
pe marchizul de Chamery soţul domnişoarei e Sallandrera.”
„Pe onoarea mea! cugetă Rocambole, pentru că vrea dânsa,

voi trece pe oriunde vor voi şi mă voi supune tuturor
maimuţărelilor posibile.”
Apoi îl întrebă pe maestru:
959
― Astfel că îmi vor lega ochii şi mie, nu-i aşa?

― Da, Senioria voastră.
― Pe unde mă vor duce la capelă?
― Printr-un drum subteran, care leagă vechea Capelă a
Fecioarei cu castelul şi care a fost săpat în evul mediu.
― Cu ochii închişi mă vor duce?
― Ah! aşadar mă voi căsători cu ochii legaţi?
― Oh! nu, Senioria voastră va scoate legătura în capelă.
În clipa aceasta se auzi o bătaie în uşă.
― Iată călugării, zise el, şi se duse să deschidă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Erau într-adevăr călugării şi Rocambole se dădu fără voie
îndărăt la vederea acelor patru personaje, îmbrăcate cu rase
albe, cu obrazul acoperit cu glugi, printre care nu se mai zăreau
decât ochii care străluceau ca nişte lumini funebre.
Maestrul îl salută pe Rocambole şi ieşi.

Cei patru călugări se înclinară în faţa lui Rocambole, apoi
unul din ei zise în limba spaniolă:
― Frate, eşti gata?
― Sunt gata, răspunse Rocambole râzând.
Unul din călugări luă o bucată de lână albă ce o adusese sub
haină, şi-i legă ochii marchizului.
Din momentul acela Rocambole nu mai văzu nimic, însă auzi
şi simţi totul.
Călugării intonară atunci un cântec latinesc care îl făcu să se
înfioare. Era slujba morţilor. Apoi unul din călugări îi scoase
haina şi-l îmbrăcă cu o cămaşă a cărei culoare nu o putu vedea,
însă după pipăit recunoscu cămaşa de lână despre care îi
vorbise maestrul.
După aceea îl îmbrăcară cu un veşmânt mai greu, care nu
putea să fie decât rasa de călugăr, după cum i se spusese deja.
― Vino, îi zise atunci aceeaşi voce de călugăr.
Îl luară în braţe şi se simţi târât.
Cântecele funebre reîncepură.
Rocambole simţi că mai întâi coboară o scară; apoi merse
drept câteva minute; în urmă coborî din nou. Simţi atunci un
aer mai rece şi mai umed şi ghici că se află în subterana despre
care îi vorbise maestrul.
960
― Ridică piciorul, îi zise deodată vocea, acum vei urca...

Rocambole simţi într-adevăr că suie o scară şi urcarea
aceasta dură mai bine de un ceas, timp în care călugării
terminară cântecele morţilor.
După atmosfera umedă şi rece a subteranei urmă un aer mai
cald şi Rocambole, condus tot de călugări, începu să meargă iar
pe un teren drept. Puţin după aceea auzi nişte uşi că se deschid
şi se închid, apoi simţi nişte scânduri sub picioarele sale şi
călugării îl opriră.
― Acum poţi să-şi dezlegi ochii, îi ziseră ei.
Elevul lui sir Williams n-aşteptă să i se repete de două ori
această invitaţie.
Cântecele acelea funebre, toate acele preparative misterioase
sfârşiră prin a-l speria puţin. Smulse, dar, banda de pe ochi cu
un fel de iuţeală nervoasă şi-şi aruncă ochii în jurul său cu
aviditatea omului lipsit mult timp de vedere. Ceea ce văzu
atunci nu fu deloc de natură a-i calma frica; se găsea într-un
cuib rotund, larg de cel mult şase picioare. În faţa lui era o
icoană; în stânga lui, între doi stâlpi, o mare pânză pictată de
Velasquez reprezenta binecuvântarea nupţială dată preaînaltei
şi preaputernicei domnişoare Cunegonda de Sallandrera cu
preaînaltul şi preaputernicul senior don Alonzo d’Alvimar,
marchiz de Valgas, în biserica palatului de Sallandrera; aşa
glăsuia o inscripţie din josul acelui tablou. La dreapta şi tot
între doi stâlpi se afla o a doua pânză, care-i lovi privirea.
Aceasta reprezenta un subiect lugubru, care părea împrumutat
din analele Inchiziţiei. Era un supliciu cu toate torturile
inventate în evul mediu.
Rocambole întoarse ochii de la această pânză şi nici nu se
gândi măcar să-i citească inscripţiile.
Se întoarse. Trei dintre călugări dispăruseră. Unul singur,
rămăsese tăcut, în spatele său.
Deodată se auzi un zgomot; pânza care reprezenta o scenă a
inchiziţiei se ridică pe nişte resorturi nevăzute şi ochiul mirat al
lui Rocambole zări un spectacol curios.
Un fel de celulă ca şi aceea în care se afla apăru în faţa sa. În
mijlocul acestei celule cei trei călugări învârteau pe un foc un
cleşte, în care era un inel de fier înroşit, alături de foc se afla o
nicovală; pe această nicovală, Rocambole văzu un cleşte şi un
ciocan.
Toate acestea trecură ca o viziune.
961
Pânza recăzu, iar călugării şi focul dispărură.

În acelaşi timp cealaltă pânză, care reprezenta căsătoria,
execută aceeaşi mişcare şi falsul marchiz văzu o cală luminată
de mii de făclii. Un preot era în altar, aşteptând fără îndoială pe
logodnici. Rocambole avu un fior de speranţă. În fundul capelei,
în stânga altarului se deschise o uşă.
Inima lui Rocambole bătea cu violenţă.
O femeie, îmbrăcată în alb, înainta, dând mâna unei alte
femei îmbrăcate în negru. Rocambole o recunoscu pe
Conception. În acelaşi timp, şi pe când tânăra fată se apropia de
altar, pânza recăzu, capela dispărând cu miile sale de făclii şi
călugărul îşi ridică brusc gluga.
Rocambole scoase un strigăt şi se dădu înapoi înspăimântat.
Capitolul XXIX
Călugărul care îşi scoase gluga şi pe care Rocambole îl privea

cu ochii rătăciţi nu era un adevărat călugăr.
Era Zampa! Zampa, pe care falsul marchiz îl văzuse ridicând
mâinile, învârtindu-se în loc ca un om lovit de moarte şi
dispărând apoi, în acea groapă, numită a Cavalerului Felon;
Zampa, pe care Rocambole îl ştia mort, cu atâta siguranţă, încât
cu cinci minute înainte ar fi pariat pe imensa dotă a
domnişoarei de Sallandrera, logodnica sa.
Timp de zece secunde, elevul lui sir Williams rămase
nemişcat, cu gura căscată, cu părul zbârlit, uitându-se cu
spaimă la acel om ce părea că ieşise din mormânt.
Apoi, deodată făcu un nou pas îndărăt şi întorcând capul,
căută o ieşire ca să poată fugi. Toate uşile însă erau închise şi
Zampa începu să râdă, cu un râs batjocoritor şi teribil.
― Ei bine! stăpâne, exclamă dânsul, ce crezi?... Am jucat
bine?...
Rocambole continuă să-l privească şi dinţii îi clănţăneau de
frică.
― Bietul meu prieten, reluă portughezul, m-ai crezut beat,
hai?... ţi-ai închipuit că ardeam iscălitura ta ca să-ţi fac
plăcere? ha! ha! ha! şi Zampa râse strident, înfiorându-l pe
Rocambole.
Banditul stătea nemişcat ca o statuie.
Portughezul continuă:
962
― Se vede bine că nu ai inima largă a unui bandit adevărat;

se vede bine că eşti un mizerabil ordinar, un umil pungaş! Nu
ştii să-i serveşti pe cei ce te-au servit; îi asasinezi! întâia oară la
Paris ai vrut să te scapi de mine şi m-ai împins pe la spate, ca
un laş; ai crezut ― nebunule! ― că un om ca mine va dispreţul
acea voluptuoasă plăcere care se numeşte răzbunare!
Zampa se întrerupse ca să râdă în voie, apoi reluă:
― Când te-ai văzut în puterea mea, mi-ai oferit aur; şi cum
mă prefăceam că primesc, tu îţi ziceai: „Iată un prost pe care-l
mint de două ori cu aceleaşi grăunţe.” Ei bine! te-ai înşelat,
scumpe amice. Dacă Zampa ar poseda cele două Indii şi
coroana Spaniei, ar renunţa la toate numai ca să se răzbune pe
tine. Înţelegi?...
Portughezul continuă:
― Aşa că a fost bine combinată acea mică istorioară cu abisul
fără fund, abis care în realitate n-are decât câteva picioare
adâncime. Nu-i aşa că l-am imitat perfect pe omul lovit în piept
de un glonte?... Aha! am avut grijă de mai înainte să scot
plumbul din pistoalele tale!... M-am clătinat, am strigat, apoi
am căzut pe o grămadă de iarbă moale şi proaspătă, care fusese
pusă acolo anume pentru a-mi înăbuşi căderea.
Zampa râdea mereu; Rocambole era livid... Cu toate acestea,
elevul lui sir Williams făcu o sforţare supraomenească, deschise
gura, întinse mâna şi murmură:
― Taci! vorbeşte mai încet! vei avea tot ce-mi vei cere... Vrei
să-ţi dau toată averea mea?
― Ce zici?...
― Taci! Taci!....
― Ţi-e teamă de zgomot?
― Taci, o dată, mizerabile, o să te audă dânsa!...
― Dânsa?... De cine vorbeşti?.
― Conception, logodnica mea... aceea care mă aşteaptă.
Zampa ridică din umeri.
― Haida-de! zise el, crezi că te aşteaptă?
― Da, zise falsul marchiz, a cărui frunte era inundată de
sudoare.
― Serios?... Mai crezi încă lucrul aceste?
― Nu este ea acolo, în dosul acelei pânze, la piciorul
altarului?
― Da! este adevărat, zise portughezul cu veselie; uitasem că
trebuie să te căsătoreşti şi că ai îmbrăcat chiar costumul
963
nupţial. Ştii... cămaşa de lână, pretinsă de Graţia sa

monseniorul de Granada...
Zampa puse mâna pe umărul lui Rocambole şi-i smulse rasa
de călugăr.
Deodată acesta scoase un strigăt teribil; cămaşa de lână pe
care o purta era de culoare roşie! era uniforma ocnaşilor!...
În acelaşi timp, Zampa se apropie de pânza care reprezenta
căsătoria domnişoarei Conegonda de Sallandrera şi apăsă un
resort. Pânza se ridică din nou. De data aceasta, biserica era
plină de lume; la piciorul altarului, un om era în genunchi
ţinând mâna domnişoarei de Sallandrera; preotul cobora pentru
a-i uni... Acest om era marchizul de Chamery; adevăratul
marchiz, acela pe care Rocambole îl credea în fundul mării şi
pradă peştilor...
Zampa întoarse resortul în sens invers şi pânza recăzu.
― Să nu tulburăm ceremonia religioasă, zise el.
Rocambole se sprijini de zid pentru a nu cădea.
Zampa reluă, râzând:
― Înţelegi, dragul meu, că totdeauna, la sfârşitul unei piese
se lămuresc toate. Am învăţat aceasta în melodramele ce se
joacă la Paris, la teatrul Amoniçu; am ajuns la ultimul act şi
vreau să-ţi arăt şiretenia afacerii. Marchizul de Chamery ― nu
tu, cel adevărat ― într-un cuvânt acela ce o ia de soţie pe
Conception, ei bine! marchizul de Chamery n-a fost lovit de tine,
cum n-am fost nici eu... Scosesem gloanţele din revolver, cum
am făcut mai târziu cu acele pistoale ― şi dânsul a căzut în
mare, cum am căzut eu în groapă, strigând. Era convenit mai
dinainte: eu am făcut pe mortul în iarbă, el s-a scufundat
pentru ca să iasă la suprafaţă puţin mai încolo. Ştii că noaptea
era întunecoasă. Marchizul începu să înoate spre coastă şi se
îndreptă spre vila domnişoarei Conception. Ah! ştii bine că în
ziua când o fată din rasa ei, o domnişoară de Sallandrera, află
că era aproape să ia de bărbat pe un tâlhar ordinar, pe un
asasin, pe un hoţ, în ziua aceea devine teribilă şi neînduplecată
în răzbunarea sa. Te asigur, adăugă Zampa râzând, că n-a
trebuit să fie rugată mult pentru a-ţi scrie acele rânduri care te-
au făcut să cazi în cursă...
Aceste din urmă cuvinte îl făcură pe Rocambole să priceapă
că era pierdut. Nu-i scăpa numai Conception şi moştenirea
familiei Sallandrera, nu pierdea numai marchizatul şi mărirea,
dar îşi pierdea propria lui viaţă, căci de astă dată, fără îndoială,
964
nu va mai putea scăpa de inamicii săi.

Din nou pânza se ridică; celula întunecoasă reapăru.
Călugării întreţineau mereu focul; glugile şi rasele nu mai erau
pe ei şi Rocambole recunoscu cu spaimă în aceşti trei oameni pe
călău şi pe ajutoarele sale.
În spatele lor zări pe un al patrulea personaj, la vederea
căruia îşi aduse aminte de versurile scrise de Dante pe poarta
infernului:
„Lasă aici orice speranţă!...” versuri care îi sunară în ureche
fără voia lui.
Acest al patrulea personaj era o femeie; o femeie îmbrăcată în
negru, ca un judecător şi care odinioară îl pedepsise pe sir
Williams pe bordul vasului „Fowler”: era Baccarat.
*
* *
Asasinii leşină uneori pe băncile Curţii cu Juraţi, dar rar se

întâmplă că în momentul supliciului să nu se încurajeze şi să
nu ridice capul cu mândrie; aproape toţi ştiu să moară...
Rocambole fu cuprins şi el de acea energie sălbatică. Ridică
capul, făcu un pas înapoi, o măsură cu privirea pe Baccarat şi îi
zise cu un ton batjocoritor:
― Ah! ştiam bine că eşti în spatele acestui om. Numai
dumneata puteai să lucrezi astfel...
― Rocambole, răspunse contesa, nu râde, nu blestema!... ora
pedepsei tale a sosit...
Banditul avu atunci un acces de furie.
― Ei bine! zise el înjurând şi blestemând, îmi râd de voi, vă
desfid. Puteţi să mă omorâţi, ce-mi pasă. Am fost marchiz chiar
dacă mă omorâţi; fata unui magnat spaniol m-a iubit, o
vicontesă mi-a zis „frate”, şi... termină el cu un surâs sinistru,
te-am făcut să treci în ochii Parisului întreg drept o femeie
pierdută, pe tine, contesa Artoff, îngerul pocăinţei, cum te
numeau ei, l-am înnebunit pe bărbatul tău!... Ucide-mă acum;
moartea mea e răzbunată mai dinainte.
Banditul o ameninţa cu privirea şi cu gestul, părea că inima
şi sufletul lui sir Williams trecuseră în el.
Contesa însă răspunse cu cea mai mare linişte:
― Te înşeli, Rocambole, nimeni nu te va omorî!...
El ridică din umeri.
965
― Poate că, din întâmplare, voiţi să-mi daţi premiul Montyon?

zise el cu dispreţ.
― Uită-te la hainele ce le porţi, urmă încet contesa Artoff,
sunt acelea ale unui pirat; priveşte acel inel de fier care se
înroşeşte în foc, ţi-l vor pune la gleznă; moartea nu e o pedeapsă
pentru tine; viaţa de ocnă, biciul care va cădea pe umerii tăi şi
dezonoarea bonetei verzi, acestea vor fi suferinţele tale de toate
zilele; tu, ale cărui metrese şi strălucire de odinioară orbiseră
întreg Parisul şi-l făcuseră să te asculte cu numele de marchiz,
tu, vei zace în fundul ocnei...
Pronunţând aceste din urmă cuvinte, Baccarat făcu un
semn, bariera care separa cele două celule dispăru; călăul şi
cele două ajutoare îl apucară pe Rocambole, care scotea strigăte
înăbuşite şi căuta să scape. Mâini robuste îl apucară de gât, pe
când altele îl întinseră pe nicovală.
Atunci călăul luă inelul din foc, îl cufundă în apă şi-l fixă,
încă fumegând, la glezna noului ocnaş.
― Rocambole, zise atunci Baccarat, ai făcut ca adevăratul
marchiz de Chamery să fie trimis la ocnă; este drept ca acum să
te duci în locul său, iar dânsul să-şi ia locul ce-l ocupaseşi prin
uzurpare...
― Oh! strigă condamnatul, voi face apel la adevărata justiţie,
la justiţia regulată... voi striga atât de tare până ce-mi vor da
judecători!... Voiesc să fiu condamnat de judecători adevăraţi!...
― Şi aici te înşeli, zise contesa, condamnarea ta este regulată;
a fost semnată de persoane înalte. Dacă execuţia are loc pe
tăcute, între zidurile unui vechi castel, e numai pentru ca
onoarea a două nobile rase să rămână neatinsă, numai pentru
ca tu să rămâi până la moarte în ocna de la Cádiz... Acum
înţelegi?...
― Nu, strigă Rocambole, pentru că marchizul cel adevărat,
cum zici, nu-mi seamănă îndeajuns pentru ca ceilalţi ocnaşi,
tovarăşii lui, să mă poată confunda cu el.
― Te înşeli, te înşeli... zise contesa.
― Oh! te desfid! Chiar Satan, el singur...
― Ascultă, Rocambole, zise contesa aproape şoptind: Se
întâmplă uneori ca unii dintre ocnaşi să-şi poată recăpăta
libertatea şi să facă să dispară pentru totdeauna urmele
trecutului lor; se întâmplă, zic, ca unii ocnaşi să aibă curajul de
a se desfigura.
De data aceasta, Rocambole, înţelese totul şi scoase un
966
strigăt teribil... Strigătul acesta însă fu singurul ce-l scoase.

Mâinile nervoase ale unui ajutor de călău îl apucară din nou
de gât şi-l strânseră cu putere; apoi, pe când îl ţineau nemişcat,
executorul turnă într-o fiolă conţinutul unei sticluţe, înmuie o
cârpă în acea fiolă şi o aplică pe obrazul condamnatului.
Rocambole se zbătu de durere, căută să scape, strigă.
Toate acestea avură durata unui fulger.
Ridică cârpa care fusese aplicată astfel ca să nu-i acopere
decât partea de jos a figurii şi Zampa îi puse o oglindă în faţa
ochilor, care fuseseră la adăpost de contactul cu cârpa.
Rocambole mai scoase un ultim răget al cărui sunet abia ieşi
printre degetele încleştate ale călăului. Fusese desfigurat cu
vitriol şi faţa sa era oribilă la vedere.
*
* *
În momentul acela, clopotele de la capela castelului de

Sallandrera sunau voioase şi marchizul de Chamery cobora
strana vechii biserici, dând mâna tinerei şi frumoasei sale soţii,
domnişoara Conception de Sallandrera.
Capitolul XXX
Cinci zile mai târziu, domnul viconte Fabien d’Asmolles era,

într-o dimineaţă, în camera tinerei sale soţii, acea frumoasă şi
virtuoasă Blanche de Chamery, pe care atât de mult, infamul
Rocambole, o numise sora sa.
Vicontesa era încă în pat, pe jumătate ridicată.
Fabien stătea la căpătâiul patului, într-un fotoliu şi ţinând o
mână a ei în mâinile sale, îi zicea:
― Mica mea Blanche, eşti într-adevăr nebună cu temerile tale
închipuite...
― Ah! răspunse vicontesa, iată că sunt aproape cincisprezece
zile de când Albert ne-a părăsit.
― Ei bine!... ce-are a face?...
― De atunci n-a mai dat nici un semn de viaţă...
― Din cauză că este foarte ocupat cu soţia sa, scumpa mea
amică.
― Atât de mult ocupat, încât să ne uite pe noi? Ah! Fabien,
967
murmură vicontesa cu un ton de imputare.

― Scumpa mea Blanche, răspunse vicontele surâzând, îţi mai
aduci tu aminte de căsătoria noastră?
― Ingratule! mă mai întrebi!...
― Ei bine! crezi tu că, pe când eram în primele ore ale fericirii
mele, îmi mai păsa de restul lumii?...
― Tu n-aveai o soră..
― Chiar dacă aş fi avut una, tot aş fi uitat-o pentru moment.
Fabien sărută mâna albă şi frumoasă a soţiei sale, învăluind-
o într-o privire plină de dragoste.
Un valet intră; aducea pe o tavă de argint o scrisoare, al cărei
timbru o făcu pe vicontesa să tresară de bucurie.
― O scrisoare din Spania! exclamă dânsa.
După ce o luă însă, avu un moment de îndoială înainte de a o
deschide.
― Dumnezeule! zise ea, nu este scrisul lui Albert.
― Nu, dar e acela al domnişoarei de Sallandrera, răspunse
Fabien.
Luă scrisoarea din mâna soţiei sale şi citi cu glas tare:
„Blanche, scumpa mea soră...

Dânsul este aici aproape de mine, pe când îţi scriu.”
Vicontele se întrerupse şi o privi pe doamna d’Asmolles.

― Ah! exclamă Blanche, aveai dreptate, Fabien; sunt o
nebună!
Contele citi mai departe:
„Este aici aproape de mine şi suntem la Madrid.

Blanche, mult iubita mea soră, câte lucruri am să-ţi povestesc
Nu ştiu de unde să încep...
Mai înainte de toate, dă-mi voie să-ţi spun că este soţul meu şi
că-l iubesc. Suntem căsătoriţi de patruzeci şi opt de ore.
Binecuvântarea nupţială ne-a dat-o unchiul meu, monseniorul de
Granada, în capela castelului de Sallandrera, în prezenţa mamei
şi a servitorilor noştri.
La uşa capelei ne aştepta o trăsură de drum. În această
trăsură se afla un aghiotant de câmp al reginei. Am plecat, la
Madrid. Albert, mama şi cu mine am ajuns ieri seară.
L-am prezentat eu singură reginei pe bărbatul meu.
Regina l-a primit cu aceste cuvinte:
968
― Domnule duce de Chamery-Sallandrera, am semnat astăzi

de dimineaţă actele care vă ridică la toate titlurile şi demnităţile
defunctului duce de Sallandrera, regretatul şi mult iubitul meu
servitor...
Albert se înclină.
Maiestatea sa a continuat:
― Domnule duce, vroiam, mai întâi, să vă încredinţez o
misiune diplomatică în Brazilia, însă am fost informată că acolo
clima este rea şi nu am vrut să expun unui pericol pe tânăra
dumitale soţie. Vă trimit în China. Ziceţi rămas bun Europei
pentru cel puţin patru sau cinci ani. Ştiu că vă impun un mare
sacrificiu, însă dragostea soţiei dumitale va fi o răsplată
îndestulătoare.
Atunci regina a întins mâna soţului meu. Oh! scumpă Blanche,
cât e de dulce să scriu cuvântul cesta. La urmă, regina a binevoit
să ne reţină la masă.
Ah! scumpă Blanche, fericirea mea ar fi nespusă, dacă ar fi
tulburată de gândul că patru sau cinci ani nu ne vom putea
vedea. Însă, ce vrei! scumpul nostru Albert este duce, face primul
pas în diplomaţie, cu titlul cu care alţii îşi termină cariera; începe
prin a fi ambasador.
Înţelegi bine că nu putea să refuze?
Plecăm peste două zile.
Mama rămâne în Spania; se va întoarce iarna aceasta la Paris
şi veţi vorbi cu dânsa despre noi, după cum Albert şi cu mine vom
vorbi de voi în fiecare oră din zi (de peste ţări şi mări). Inima face
să dispară distanţele, ştii bine asta, scumpă soră!...
Deşi chirurgul l-a oprit pe Albert, totuşi el ţine să vă scrie
câteva rânduri. Nu te speria, la acest cuvânt teribil de chirurg;
mai întâi lasă-mă să-ţi spun ce s-a întâmplat. Ieri, în timpul
drumului, jucându-se cu un resort de la uşa trăsurii, zăpăcitul
meu de bărbat a făcut o mişcare greşită încât a spart un geam cu
pumnul şi şi-a tăiat destul de profund două degete de la mâna
dreaptă. Doctorul zice că va fi vindecat peste opt sau zece zile,
dar în aşteptare i-a bandajat bine mâna şi l-a oprit de a face vreo
mişcare.
Cu toate acestea, Albert vrea cu orice preţ să-ţi scrie câteva
rânduri.
De aceea îi ordon să ia condeiul cu mâna stângă şi să zgârie
cum o putea.
Rămâi sănătoasă, scumpă şi bună soră, rămâi sănătoasă
969
mult iubită Blanche, sau, mai bine la revedere în curând, căci

sper să ne întoarcem în scumpa noastră Franţa, mai devreme
decât peste patru ani.
Îmbrăţişează-o pe Fabien din partea mea şi nu mă uita.
A ta Conception.”
La scrisoarea aceasta adevăratul marchiz de Chamery

adăugase trei rânduri scrise cu mâna stângă.
Soţul domnişoarei de Sallandrera n-avea talentul lui
Rocambole, ca să-şi poată preface scrisul: Conception inventase
cu dibăcie acea minciună nevinovată a geamului spart şi a
degetelor tăiate.
Vicontesa d’Asmolles citi şi reciti acele trei rânduri aproape
de neînţeles, apoi izbucni în lacrimi.
― Patru ani!
― Copila mea, răspunse vicontele, sărutând-o pe frunte, în
lumea aceasta nimic nu este etern; cine ştie?... peste şase luni
poate fratele tău va fi aici, în fotoliul acesta, pe care stau eu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Câteva ore după aceea, vicontele părăsea strada Verneuil,
pentru a se duce la clubul său.
Erau orele cinci şi sala de joc era plină de lume. Pe când se
juca ― aceasta se petrecuse cu puţin înainte de sosirea lui
Fabien ― doi bărbaţi tineri, dintre care unul nu era altul decât
acel mic domn Octav, care jucase un rol atât de urât câteva luni
mai înainte, răsfoia jurnalele, stând la o masă vecină cu aceea
unde se juca wist.
― Oh! Oh! iată, domnilor, zise el, o noutate care vă va
interesa.
― Ce noutate? întrebă celălalt, care era cufundat în citirea
unui jurnal nemţesc.
― Despre ce este vorba? întrebară jucătorii ridicând capul.
― Este vorba despre marchizul de Chamery.
― Ei şi?... a murit?
― Nu de tot, dar e ca şi cum ar fi murit, domnilor.
― Cum aceasta?
― Se însoară!
― Flecarul! murmură unul din jucători privindu-l pe tânărul
domn Octav. Mereu o să te ţii de glume, domnule?
― Da, domnilor, reluă domnul Octav, Chamery se însoară. Ce
970
spun eu? este deja însurat! şi ghiciţi unde?...

― În provincie?
― Nu, în Spania.
― A găsit cel puţin un castel adevărat? întrebă un glumeţ.
― Oh! şi mai mult decât atâta domnilor; a găsit cinci sau şase
castele şi vreo douăzeci de milioane.
― Haida-de!
― Ascultaţi; citesc, sau mai bine zis traduc, căci am în mână
un jurnal spaniol din Madrid „La Epoca”.
Domnul Octav citi:
„Ultima moştenitoare a uneia dintre cele mai mari familii

spaniole, domnişoara Conception de Sallandrera, s-a căsătorit cu
un gentilom francez, marchizul de Chamery, căruia îi transmite
de drept numele, titlurile şi demnităţile defunctului duce de
Sallandrera, tatăl său etc... etc...”
Domnul Octav se opri şi îi privi pe jucători.

― Ei bine! domnilor, zise el, ce credeţi despre asta?
― Cred, zise un jucător de wist, că toate acestea sunt foarte
frumoase, dar deloc uimitoare.
― De ce?
― Se vede bine, amicul meu, că nu eşti la curent cu nimic.
Căsătoria aceasta era hotărâtă de acum trei luni.
― Ei, aş!
Uşa se deschise. Un nou personaj intră; era Fabien.
― Iată, zise jucătorul de wist, întreabă-l măi bine pe domnul
d’Asmolles.
Fabien îl recunoscu pe omul care odinioară, atât de adesea şi
cu atâta lipsă de tact, se amestecase în afacerile amicului său,
Roland de Clayet; se duse spre el şi-i zise cu destulă răceală:
― Despre ce este vorba, domnule?
― Domnule, răspunse micul Octav, vorbeam despre
marchizul de Chamery.
― Ah! într-adevăr!...
― Domnul de aici susţinea că unirea aceasta a fost hotărâtă
de acum trei luni.
― Domnul v-a spus adevărul; mai putea încă să adauge că
acum trei luni contractul de căsătorie era semnat şi
binecuvântarea nupţială trebuia dată imediat soţilor, când
deodată ducele de Sallandrera muri, lovit de un atac de
971
apoplexie fulgerătoare.
După ce dădu această explicaţie Fabien vru să se retragă şi
să întoarcă spatele acelui domn Octav, care-l cam irita, însă
domnul Octav nu se mulţumi numai cu atât.
― Marchizul de Chamery se va întoarce în curând domnule?
întrebă el.
― Cumnatul meu este numit ambasador în China,
domnule!...
― Ah! Drace!...
― Şi este foarte probabil, continuă Fabien, că până atunci o
să-ţi mai crească şi dumitale mustăţile; apoi se duse şi se
instală la o masă de wist.
Domnul Octav îşi muşcă buzele şi continuă să-şi citească
jurnalul.
Deodată scoase o exclamaţie de mirare şi întoarse capul;
văzuse prin oglindă o nouă persoană ce întră, o persoană cu
totul uitată de trei luni. Era Roland de Clayet.
― Iată! strigară toţi din toate părţile, un înviat din morţi!
― Care se bucură de toată sănătatea! răspunse Roland. Bună
ziua, domnilor.
Salută pe toată lumea, strânse, destul de rece, mâna
domnului Octav, şi se apropie de Fabien, care-i făcu o primire
de gheaţă.
― Ah!... dar de unde vii Roland? îl întrebară cu toţii.
― Din Franche-Comté.
Ai stat acolo trei luni?
― Fără îndoială, domnilor, mi-am aranjat moştenirea.
― Ah! este adevărat, zise domnul Octav, Roland a devenit
moştenitor.
Domnul de Clayet era trist şi grav, ca un om care a trecut
prin multe încercări, lucru pe care domnul d’Asmolles îl observă
îndată.
Tânărul se aplecă spre dânsul.
― Domnule d’Asmolles, zise el, sper că nu îmi veţi refuza
câteva minute de convorbire.
Fabien părăsi masa de joc şi-l urmă pe Roland într-un colţ al
salonului.
― Vin de la dumneavoastră, zise el.
― De la mine?
― Da; prima mea vizită a fost pentru dumneavoastră, căci
abia astăzi de dimineaţă am sosit în Paris.
972
― Domnule, răspunse vicontele, credeam că orice relaţie de

intimitate încetase între noi.
Acest răspuns dispreţuitor nu-l supără pe Roland.
― Aveţi tot dreptul, domnule, să-mi vorbiţi astfel, zise el; cu
toate acestea am încredere în dreptatea dumneavoastră şi sunt
convins că n-o să mă refuzaţi.
― Ce aşteptaţi de la mine?
― Un lucru foarte uşor şi foarte simplu, domnule. Nu vă cer
ca să reveniţi asupra părerii ce v-aţi format-o despre mine; însă,
în numele celor mai grave interese, vă rog să veniţi până la mine
astă-seară.
― În ce scop? întrebă mirat domnul d’Asmolles.
― Nu vă pot spune acum; însă v-o cer, în numele amiciţiei
care a existat de mult timp între familiile noastre.
― Foarte bine, domnule, răspunse Fabien, voi veni.
― Mulţumesc, domnule.
― La ce oră?
― La ora opt fix.
― Voi fi punctual.
Roland îl salută pe domnul d’Asmolles, care se duse să-şi reia
locul la masa de joc.
Domnul de Clayet, mai schimbă câteva vorbe, fumă o ţigară,
apoi părăsi clubul lăsându-l pe domnul d’Asmolles destul de
intrigat şi nerăbdător.
Capitolul XXXI
Înainte de a-l urma pe domnul d’Asmolles la Roland de

Clayet, să ne întoarcem cu câteva ore mai devreme, la domnul
conte Armand de Kergaz, strada Culture-Sainte-Catherine.
Contele se plimba pe sub arborii înfrunziţi ai grădinii, în
tovărăşia unei vechi cunoştinţe a noastră, onestul şi muncitorul
antreprenor Léon Rolland.
― Scumpul meu Léon, zise contele care ţinea un jurnal în
mână, am cea mai mare încredere în inteligenţa energică a
contesei Artoff; cu toate acestea, ceea ce am citit în jurnalul
spaniol, mă face să am o mare grijă. Nu ştiu ce să cred.
Contele citi, traducând cu voce tare din limba spaniolă în cea
franceză, rândurile următoare, care-i sosiseră chiar în
dimineaţa aceea; era Gazeta maritimă şi comercială din Cádiz:
973
„A fost prinsă şi readusă la ocnă o persoană a cărei viaţă

aventuroasă, pare la prima vedere, că ar fi împrumutată din
paginile unui roman.
Cititorii noştri îşi aduc aminte, fără îndoială, că acum câteva
zile, baronul Wenceslas Polaski, un nobil străin, care a părăsit
oraşul nostru, se dusese să facă o plimbare pe mare, într-o barcă
condusă de un ocnaş, pe care comandantul portului, căpitanul
Pedro C..., îl pusese la dispoziţia sa.
Acel ocnaş, printr-o purtare foarte normală şi o prefăcută
resemnare, izbutise să câştige încrederea comandantului. El însă
nutrea o dorinţă înfocată de libertate şi medita de mult, fără
îndoială, un plan de evadare.
Ajuns în largul mării, părăsi lopeţile şi se aruncă înot, sperând
să ajungă la mal şi să scape de orice urmărire. Baronul
Wenceslas însă, care era înarmat cu un revolver, trase asupra lui
şi ocnaşul dispăru, înghiţit de valuri. Nobilul străin şi valetul
comandantului se reîntoarseră la Cádiz convinşi că ocnaşul este
mort, convingere pe care o avu toată lumea.
Toată lumea s-a înşelat. Gloanţele baronului nu l-au atins pe
condamnat; acesta din urmă avu prezenţa de spirit să se
scufunde, ca şi cum ar fi fost atins mortal şi să stea sub apă
câtva timp; barca, împinsă de un vânt prielnic, s-a depărtat.
Ocnaşul a înotat spre ţărm foarte liniştit.
Jandarmii spanioli l-au prins la Granada, într-o mahala,
ascuns printre ţigani, pe acest om periculos, care se făcuse de
nerecunoscut, arzându-şi faţa cu vitriol. Inelul de fier care era în
jurul gleznei şi pe care nu-l putuse rupe, l-a trădat.
Readus la Cádiz, acest condamnat a făcut mărturisiri complete
şi credem că e interesant să povestim viaţa sa aventuroasă şi
romantică.
Acest ocnaş era cunoscut la Cádiz sub porecla de MARCHIZ.
Pretindea că aparţine unei nobile familii franceze. Fusese prins
pe bordul unei nave făcând piraterie şi condamnat la cinci ani de
ocnă.
Manierele sale distinse, instrucţia sa maritimă destul de
vastă, cunoaşterea perfectă a limbilor engleză şi franceză, îi
serviră ca să dea o aparenţă oarecare de adevăr fabulei ce o
imagină, pentru a câştiga încrederea comandantului de port. Se
numea, zicea el, marchizul de C..., părăsise Franţa la vârsta de
zece ani şi servise în India ca ofiţer al marinei engleze. Pe când
974
se întorcea în ţară, unde îl aştepta mama şi sora sa, corabia pe

care era naufragiase şi el fu găsit, trei zile mai târziu, mort de
foame şi de osteneală, într-o insulă pustie din La Manche, de
către echipajul unei nave de piraţi, unde a fost înrolat cu forţa.
Pretinsul marchiz a împins îndrăzneala atât de departe, încât
l-a rugat pe căpitanul Pedro C... să scrie la Paris. Zicea că a
pierdut hârtiile în naufragiu.
Comandantul, crezuse un moment curioasele lui afirmaţii,
povestite cu atâta iscusinţă; scrise chiar şi la Paris.
Deziluzia şi mirarea lui fură foarte mari, când i se scrise din
Paris că marchizul C... reîntors în Paris de aproape doi ani, trăia
în plină lumină, în mijlocul familiei sale şi că era, pe punctul de a
contracta o strălucită căsătorie. Ocnaşul n-a încetat însă de a
pretinde acelaşi lucru, numai că din acel moment a început să se
gândească la evadare.
Mărturisirile ce le făcu reintrând în ocnă au aruncat o nouă
lumină asupra vieţii sale aventuroase. Ocnaşul, supranumit
„MARCHIZUL”, se numeşte Charles, pe adevăratul său nume. El
a fost valetul veritabilului marchiz de C..., în serviciul căruia a
stat mai mulţi ani. Dat afară de stăpânul său, se îmbarcă pe o
navă pentru Anglia, acolo află că o navă franceză, pe bordul
căreia se afla adevăratul marchiz, naufragiase şi se pierduse în
valuri împreună cu toţi călătorii.
Charles S..., se gândi un moment să se ducă în Franţa şi să se
dea drept stăpânul său, cu care avea o oarecare asemănare; era
însă fără mijloace băneşti şi de aceea amână îndrăzneţul său
proiect pentru mai târziu, se înrolă pe nava unde a fost prins
câteva luni mai târziu.
Se vede bine că povestea acestui om este foarte curioasă şi
lumea se întrebă cu spaimă: Ce s-ar fi întâmplat dacă adevăratul
marchiz de C... în loc să scape de naufragiu, n-ar mai fi apărut?”
Aici se termina articolul din jurnalul spaniol.

― Toate acestea sunt foarte curioase, zise Rolland şi
mărturisesc că nu înţeleg nimic.
― Nici eu, zise contele.
În acel moment se auzi clopotul care anunţa sosirea unui
vizitator.
După câteva secunde, un om apăru în grădină şi alergă să
strângă mâna contelui; era Fernand Rocher.
― Ah! scumpul meu, exclamă cu bucurie contele, vii tocmai
975
la timp ca să ne dezlegi o ghicitoare.

― Cred şi eu, zise Fernand...
― Vii din Spania?
― Trăsura mea de poştă este la poartă.
― Ei bine! ce s-a întâmplat?...
― Totul s-a sfârşit.
― Cum?
― Marchizul a luat-o de soţie pe Conception.
― Care marchiz?
― Cel adevărat, scumpul meu conte, acela care era la ocnă.
― Dar! exclamă domnul de Kergaz, ce înseamnă atunci... şi
arătă jurnalul spaniol.
Fernand începu să râdă.
― Ah! zise el, Baccarat este, fără îndoială, o femeie de geniu.
L-a făcut pe adevăratul marchiz să iasă din ocnă şi l-a trimis în
locul său pe Rocambole.
― Cum!... ocnaşul pe care l-au prins jandarmii?...
― Este Rocambole, pe care l-am desfigurat puţin...
Şi Fernand îi povesti domnului de Kergaz şi lui Léon Rolland
evenimentele pe care le cunoaştem şi care se desfăşuraseră cu
atâta repeziciune la Cádiz şi la Sallandrera.
― Toate acestea sunt ca nişte poveşti, murmură Armand.
― Dar contesa? întrebă Léon Rolland.
― A sosit şi dânsa. Era înaintea mea într-o trăsură do poştă
şi desigur că a alergat la bărbatul său.
― Bietul conte!... murmură Armand, tare mi-e teamă să nu
rămână pentru totdeauna nebun.
― Nu, nu, zise Fernand cu vioiciune, doctorul Albot răspunde
de vindecarea sa.
În acelaşi moment un valet aduse o scrisoare.
Era de la contesa Artoff.
„Îţi scriu în grabă, scumpul meu conte, scria ea. L-am

însărcinat pe Fernand să-ţi povestească totul.
Acum, când inamicul comun este redus la neputinţă, dă-mi
voie să-ţi scriu de o biată dezonorată care are nevoie de a fi
reabilitată.
Te aştept astă-seară, nu la mine, ci în strada Provence, la
domnul Roland de Clayet.
A dumitale,
Contesa Artoff”
976
Într-adevăr, contesa ajunsese de aproape două ore. Pe când

trăsura de poştă intra în curte, un cupeu ieşea. Era acela al
doamnei Léon Rolland.
Contesa nu precizase la plecarea surorii sale nici scopul
călătoriei, nici durata ei. De cincisprezece zile de când plecase,
contesa nu mai dăduse nici un semn de viaţă şi sora sa, în
speranţa de a găsi o scrisoare de la dânsa, venea în fiecare zi în
strada Pépinière.
Cerise scoase un strigăt de bucurie şi făcu semn vizitiului să
oprească cupeul, pe când contesa sărea din trăsură. Cele două
surori se aruncară una în braţele celeilalte.
― Copila mea, zise contesa după primul moment de emoţie,
voi intra numai un moment şi apoi te iau cu mine la Fontenay-
aux-Roses, să-l văd pe bietul meu Stanislas.
― Oh!... zise Cerise, am fost să-l vedem, Léon şi cu mine;
merge mult mai bine.
― Adevărat?... nu vrei oare să mă înşeli, Cerise, draga mea?
exclamă contesa cu emoţie şi cu o grijă care probau dragostea
pe care o avea pentru conte.
― Îţi jur! Ne-a recunoscut şi pe Léon şi pe mine.
― Adevărat?...
― Acum nu se mai crede Roland de Clayet, ştie că este
contele Artoff.
― V-a vorbit de mine? întrebă contesa cu o voce
tremurătoare.
― Nu, răspunse Cerise, plecând capul.
― Ah!... Dumnezeule!.. murmură biata femeie, înăbuşindu-şi
un suspin de plâns. Mintea îi revine şi o dată cu ea îi revin şi
amintirile.
În trăsura de poştă se mai afla o femeie, a cărei figură era
acoperită cu un văl gros.
La vederea ei, Cerise avu un gest de surpriză.
― Este Rebeca, îi zise contesa.
Făcu un semn evreicei, care coborî din trăsură şi le urmă pe
cele două femei.
O scrisoare o aştepta pe contesa Artoff.
Rupse plicul şi citi:
„Doamnă
Scrisoarea dumneavoastră, datată din Madrid, mi-a sosit
977
alaltăieri dimineaţă şi m-a găsit la Clayet, de unde nu m-am

mişcat, după cum v-am promis, de la plecarea dumneavoastră.
M-am grăbit să-mi fac preparativele de drum şi am părăsit
Clayet chiar în aceeaşi seară. Ajuns la Paris, voi sta acasă până
ce veţi ridica consemnul. Veţi găsi scrisoarea mea la sosire.
Vă sărut mâna cu respect,
Roland de Clayet.”
Contesa luă condeiul şi-i răspunse.
„Scumpul meu Roland,

O trimit pe Rebeca la dumneata; dânsa îţi va explica ce aştept
de la dumneata.
Du-te numaidecât la domnul d’Asmolles şi roagă-l să vină
astă-seară, la ora opt, la dumneata.
Voi veni şi eu la aceeaşi oră.
A dumitale,
Contesa Artoff.”
Contesa scrise, în fine, şi biletul ce l-am văzut la domnul de

Kergaz, chemă un valet şi le expedie imediat.
Rebeca îşi lăsă din nou vălul peste figură ca să ascundă, pe
cât era posibil, extraordinara sa asemănare cu Baccarat.
Aceasta din urmă, rămasă singură cu Cerise, îşi schimbă în
grabă costumul de bărbat cu unul femeiesc, ordonă să fie gata
trăsura de oraş.
― Doctorul Albot s-a reîntors împreună cu mine din Spania;
a coborât la o leghe depărtare de Paris, a luat o trăsură de piaţă
şi a alergat la Fontenay-aux-Roses. Vrea să-l vadă pe bărbatul
meu şi să se asigure că bietul nostru bolnav este în stare să
suporte o întâlnire cu mine. Vino... Ah! cât îmi pare de lung
timpul.
Contesa se sui cu Cerise în trăsură şi plecă la Fontenay-aux-
Roses, unde contele Artoff suferea misteriosul tratament al
doctorului Samuel Albot.
Capitolul XXXII
În seara aceleiaşi zile, la ora opt fix, domnul viconte Fabien

d’Asmolles, credincios promisiunii făcute amicului său de
978
odinioară, Roland de Clayet, se prezentă în strada Provence.

Roland îl aştepta. Tânărul făcu vicontelui o primire
politicoasă şi ceremonioasă în acelaşi timp, lăsând totodată să
se vadă un sentiment de dragoste stăpânit, pe care domnul
d’Asmolles îl simţi.
― Vedeţi că sunt punctual, îi zise acesta din urmă.
Roland se înclină, deschise uşa cabinetului său şi-l invită să
intre.
Fabien se aşeză pe un scaun.
― Domnule viconte, zise Roland, sosesc din Franche-Comté,
unde, după cum ştiţi, m-am dus ca să intru în posesia
moştenirii ce mi-a rămas de la defunctul meu unchi de Clayet.
― Ştiu aceasta, domnule.
― Dumneavoastră, de asemenea, eraţi în Franche-Comté, la
castelul Haut-Pas, acum două luni.
― Într-adevăr.
― Într-o zi eram pe drumul ce duce la Haut-Pas când, am
aflat că ducele de Sallandrera, oaspetele dumneavoastră, a fost
lovit de un atac de apoplexie fulgerătoare.
― Mă iertaţi, domnule, îl întrerupse Fabien, pentru acelaşi
motiv care vă făcea să veniţi atunci la Haut-Pas, m-aţi chemat
acum la dumneavoastră?...
― Nu, domnule; atunci doream să aranjez cu dumneavoastră
nişte afaceri de interes, cu totul neînsemnate, pe câtă vreme,
acum...
Roland păru că stă pe gânduri.
― Ei bine? zise Fabien.
― Astăzi, urmă domnul de Clayet, voiesc, ca să zic aşa, să vă
cer o explicaţie, relativă la atitudinea ce o păstraţi faţă de mine.
― Domnule de Clayet, răspunse Fabien, pe care întrebarea
aceasta directă îl încurca puţin, ţi-am fost amic şi aveam pentru
dumneata iubirea unui frate mai mare. Atâta timp cât v-am
crezut numai uşuratic şi fără judecată, această iubire, uneori
atinsă, rămase totuşi aceeaşi, dar, într-o zi...
La rândul său, Fabien stătu la îndoială.
― Ştiu ce vreţi să-mi spune-ţi, domnule, îl întrerupse Roland.
― Poate...
― Într-o zi v-am părut neonest şi fără inimă; într-o zi am
compromis, am dezonorat şi am pierdut pentru totdeauna o
femeie şi de atunci mi-aţi retras stima şi amiciţia
dumneavoastră... Oare nu aceasta voiaţi să-mi spuneţi?
979
Fabien tăcu.
Roland însă, departe de a-şi pleca capul, reluă cu o voce
tristă, dar sigură în acelaşi timp:
― Domnule viconte d’Asmolles, nu v-am rugat să veniţi aici
ca să încerc să vă fac a reveni asupra opiniei ce o aveţi despre
mine; aş avea curajul să înfrunt dispreţul lumii întregi, dacă n-
ar fi vorba decât de mine, credeţi-mă...
― Dar despre ce e vorba? întrebă vicontele surprins.
― E vorba de o persoană calomniată într-un mod nedemn, de
acea femeie pe care am dezonorat-o şi am pierdut-o!...
― Contesa Artoff?
― Da, domnule.
― Aveţi intenţia să o reabilitaţi? zise el.
― În ochii cui?
― În ai dumneavoastră.
― Pentru aceasta m-aţi chemat aici?
― Desigur.
― Ah! exclamă cu răceală contele, uitaţi că nu mai suntem,
dumneavoastră şi cu mine, în aşa termeni de intimitate încât să
vă puteţi permite astfel de glume.
― Nu glumesc deloc, răspunse Roland cu hotărâre.
― Voiţi să-mi probaţi că contesa Artoff este nevinovată?
― Că dumneavoastră, niciodată...
― Niciodată.
― Atunci, zise vicontele, ai fi cel din urmă dintre mizerabili
sau cel din urmă dintre nebuni!
Roland rămase nepăsător.
― Completaţi ceea ce gândiţi, domnule, zise el cu cea mai
mare linişte.
― Ai fi cel din urmă dintre mizerabili dacă contesa este
nevinovată; căci ai făcut publică ruşinea ei în tot Parisul, însă
aceasta nu poate fi şi nici nu este astfel. În ochii mei ai fi cel din
urmă dintre nebuni, pentru că ştii bine că am lipit ochiul de
gaura unei broaşte, că am văzut şi am auzit.
― Domnule viconte d’Asmolles, zise Roland, aveţi dreptul să-
mi spuneţi toate acestea şi eu nu-l am pe acela de a vă
răspunde încă. În curând însă, peste câteva momente poate, vă
voi da probe neîndoielnice.
Fabien îl privi cu atenţie pe domnul de Clayet şi, fără
980
îndoială, că se întreba dacă în realitate Roland nu era nebun de

legat...
― Peste câteva momente? întrebă dânsul.
― Da, domnule.
― Aşteptaţi, dar, pe cineva?
În aceeaşi clipă se auzi un sunet de clopoţel în antecameră.
Roland îl lăsă pe viconte singur şi se duse să deschidă.
Două minute după aceea, Fabien îl văzu revenind, urmat de
o persoană pe care o cunoştea, deoarece o întâlnise adesea în
lume. Era contele de Kergaz.
Fabien nu-l ştia pe Roland în relaţii cu contele şi de aceea
rămase foarte surprins.
Domnul de Clayet făcu prezentările de rigoare.
― Pe domnul îl aşteptaţi? întrebă Fabien.
― Mai întâi pe domnul, dar mai aştept încă o persoană.
― Ah! exclamă vicontele.
― Pe doamna contesă Artoff, adăugă Roland.
De data aceasta mirarea domnului d’Asmolles nu mai avu
margini.
― Va veni doamna contesă? strigă el.
― Da, domnule.
― Aici?
Se auzi din nou sunetul clopoţelului.
― Uitaţi-vă, vine! zise Roland şi îi lăsă singuri pe cei doi
bărbaţi.
― Domnule viconte, zise Armand de Kergaz, o cunoaşteţi bine
pe contesa Artoff?
― Eram foarte bun amic cu nenorocitul său soţ, domnule.
― Credeţi dumneavoastră în vinovăţia sa?
― Din nenorocire, domnule, am proba culpabilităţii acestei
femei.
― Ei bine? eu, zise contele de Kergaz, o cred inocentă.
Un surâs flutură pe buzele lui Fabien, un surâs dispreţuitor
şi trist.
― Domnule conte, zise el, mi se pare că aţi fost convocat aici
în acelaşi scop ca şi mine.
― Este probabil, domnule.
― Domnul de Clayet, care a fost amicul meu şi eu care am
crezut că trebuie să încetez relaţiile, în urma purtării sale
scandaloase şi neoneste faţă de contesă, m-a rugat să vin la
dânsul astă-seară.
981
― Contesa mi-a scris în acelaşi sens, domnule.

― Nu ştiu ce-ar putea să ne spună şi unuia şi celuilalt şi cum
crede contesa că ne va proba...
― Oh! cât despre mine, îl întrerupse Armand, am o încredere
oarbă în contesă.
― Fără să vreau, domnule, răspunse vicontele, eram într-o
seară aici, ascuns într-o cameră vecină, şi am văzut-o...
― Pe cine? Pe contesă?
― Da, domnule; am văzut-o ridicându-şi voalul. L-am văzut
pe Roland la picioarele sale şi i-am auzit spunându-şi cele mai
amoroase cuvinte.
― Domnule, îl întrerupse contele cu vioiciune, sunteţi sigur
că n-aţi visat?
― Sunt foarte sigur, domnule, din nenorocire!
Domnul de Kergaz nu mai avu timpul să răspundă; o uşă se
deschise şi intră o femeie.
Uşa aceea da în cabinetul lui Roland şi era aproape invizibilă.
La vederea acelei femei care îşi ridică voalul, cei doi bărbaţi se
ridicară şi o salutară.
― Bună ziua, domnilor, zise ea, făcându-le cu mâna un gest
prin care-i ruga să stea jos.
Era contesa Artoff.
În acelaşi timp, o altă uşă se deschise, lăsând drum liber
unei alte femei. Aceasta de asemenea îşi ridică voalul.
Cei doi bărbaţi scoaseră câte un strigăt de mirare şi se
traseră îndărăt încremeniţi, căci această a doua femeie care
intra era tot contesa Artoff.
*
* *
Tăcerea care urmă între cele cinci persoane ale acestei

curioase scene avea o semnificaţie deosebită.
Vicontele Fabien privea pe rând pe cele două femei care se
asemănau atât de mult, încât n-ar fi putut spune care din cele
două este contesa Artoff.
Domnul de Kergaz însă nu stătu mult la îndoială şi mergând
direct la aceea care intrase pe urmă îi luă mâna.
― Dumneata eşti, dumneata eşti, fără îndoială, zise el.
Într-adevăr aceea era Baccarat.
Evreica intrase pe uşa de la salon.
982
― Visez! murmură vicontele Fabien d’Asmolles.

― Eu, zise contele Armand de Kergaz, ghicesc totul, domnule,
femeia pe care aţi văzut-o aici...
― Eu sunt, zise Rebeca, înaintând către Fabien.
Un surâs trist şi binevoitor flutură pe buzele adevăratei
contese.
― Domnilor, zise ea, iertaţi-mă că am pregătit această
întâlnire, însă aveam atâta nevoie să mă reabilitez în faţa
dumneavoastră, eu pe care dispreţul lumii m-a lăsat totdeauna
indiferentă şi resemnată!...
― Dar atunci cine este această doamnă? întrebă Fabien
arătând cu degetul pe Rebeca în timp ce ea îşi lăsă ochii în jos.
― Sora mea, zise contesa, o soră care mă ura şi care a fost
instrumentul orb al celui mai neîmpăcat duşman al meu.
Vicontele înţelese rău cuvintele acestea şi, crezând că
Baccarat vorbeşte de Roland, ca de cel mai neîmpăcat duşman,
aruncă o privire de dispreţ acestuia din urmă.
Contesa ghici sensul acelei priviri.
― Vă înşelaţi, zise ea; domnul de Clayet a fost de asemenea
un instrument inconştient.
― El! exclamă Fabien.
Baccarat întinse mâna lui Roland.
― Amicul meu, zise ea, ai fost zăpăcit; însă cele mai mari
greşeli ale dumitale erau involuntare şi vreau să probez
vicontelui că eşti mereu demn de amiciţia sa.
Atunci contesa povesti, fără să pomenească numele lui
Rocambole, acea nedemnă intrigă, a cărei victimă fusese.
Domnul de Kergaz murmură:
― Ah! înţeleg totul: ştiu de unde a pornit lovitura.
― Cine este acel mizerabil? întrebă Fabien.
― Domnule viconte, răspunse Baccarat, numele acelui om va
rămâne un etern mister. Vă este de ajuns să ştiţi că ora
pedepsei a sunat deja pentru el.
― A fost pedepsit?
― Zace în ocnă şi acolo va muri, răspunse cu linişte
Baccarat.
*
* *
Două ore mai târziu, vicontele Fabien d’Asmolles şi Roland

983
Clayet intrau, ţinându-se de mână, în cercul în care onoarea

contelui Artoff fusese atât de crud maltratată cu câteva luni mai
înainte şi unde rămăsese bine stabilit şi de necontestat că
frumoasa contesă Artoff simţise pentru Roland de Clayet una
din cele mai nebune şi vinovate pasiuni.
Cercul era complet.
― Domnilor, zise Fabien cu glas tare, fiţi atât de buni şi
părăsiţi un moment jocul şi conversaţiile dumneavoastră, căci
este vorba de un lucru grav.
Toţi îl priviră cu mirare.
― Vă invit pe toţi să veniţi vineri seară la opera cea mare,
urmă vicontele.
― Ca să auzim o operă nouă?
― Nu, ca să vedeţi în loja sa pe o femeie calomniată, pe
contesa Artoff şi lângă dânsa o altă femeie care îi seamănă cum
seamănă două picături de apă, o femeie care l-a înşelat pe
amicul nostru Roland, spunându-i că este contesa Artoff şi l-a
făcut astfel să joace un rol odios.
Şi cum mirarea membrilor acelui club ajunsese la culme,
Roland zise cu glas tare:
― Pe onoare, domnilor, jur că adevărata contesă Artoff este o
femeie onestă, iar eu am fost un prost şi un lesne încrezător.
Baccarat era reabilitată!
Capitolul XXXIII
Să revenim la ceea ce se petrecuse în timpul zilei.

Contesa Artoff şi sora sa Cerise se duseseră la Fontenay-aux-
Roses, unde le aştepta doctorul Samuel Albot. Vila locuită de
nobilul bolnav era situată afară din oraş, în fundul unei văi
pline de flori şi de verdeaţă. Arborii mari erau plantaţi în jurul
său şi o tăcere mare domnea pretutindeni, în această locuinţă.
În momentul în care ajungea contesa, doctorul tocmai se afla
pe terasă şi veni el singur să deschidă poarta.
Baccarat sări cu iuţeală din trăsură, examină cu atenţie
figura doctorului şi nu îndrăzni să zică decât aceste cuvinte:
― Ei bine?
Doctorul îi luă mâna.
― Speră, îi zise el.
― Dumnezeule! spui adevărul?
984
― Merge mult mai bine... sper să-l vindec.

Doctorul, după ce o salută pe Cerise, luă braţul contesei şi o
conduse în vilă.
― Unde este? unde este el? îl întrebă contesa cu o teribilă
grijă.
― Tăcere! exclamă doctorul.
O duse într-un mic salon, care se afla la stânga sălii şi-i oferi
un scaun.
― Dar unde este, doctore? întrebă din nou contesa, cu o
nerăbdare vădită; vreau să-l văd.
― Nu încă, doamnă...
― Pentru ce, Dumnezeule ?
Un surâs, în care se citea uşor cât înţelegea de bine acea
nerăbdare, flutură pe buzele mulatrului.
― Doamnă, zise el contesei, liniştiţi-vă; contele merge mai
bine, mult mai bine.
― Aşadar, nu se poate să-l văd?...
― Nu se poate, cel puţin pentru moment.
― Ah! strigă contesa nerăbdătoare, îmi ascunzi ceva.
― Nimic, absolut nimic, doamnă; dar, lasă-mă să-ţi pun o
întrebare, una singură.
― Vorbeşte... vorbeşte iute!
― Dacă vi s-ar da să alegeţi între a-l vedea pe soţul
dumneavoastră imediat şi a-i întârzia vindecarea sau a-l vedea
peste câteva ore...
― Oh! dar explică-te, doctore, explică-te numaidecât...
trebuie! mă faci să mor!...
― Ei bine! doamnă contesă, zise doctorul cu gravitate,
ascultă-mă atunci.
Şi doctorul urmă:
― Tratamentul pe care l-am prescris contelui a lucrat cu
destul succes. Este încă nebun. Însă nebunia sa nu mai este
aceeaşi.
― Ah!...
― A redevenit el însuşi; ştie că este contele Artoff.
Contesa scoase un ţipăt de bucurie.
― Pentru aceasta, doamnă, urmă doctorul, mi-e teamă că,
dacă vă veţi arăta...
― Dar... pentru ce?
― Văzându-vă, toate amintirile îi vor reveni.
Baccarat plecă fruntea, însă luă o hotărâre sublimă de
985
abnegaţie.
― Ei bine! zise ea, vindecă-l, doctore; numai vindecă-l şi voi
consimţi să nu-l mai văd niciodată, dacă va fi nevoie...
― Nu, doamnă, nu! răspunse doctorul. Exageraţi, mărimea
sacrificiului ce vi-l cer. Aşteptaţi câteva ore numai, şi chiar...
Păru ca se gândeşte, şi Baccarat îşi fixă ochii pe buzele lui,
aşteptând ca o sentinţă de viaţă sau de moarte cuvintele ce avea
să le pronunţe.
― Cred chiar, reluă mulatrul, după o scurtă tăcere, că veţi
putea, prin crăpătura uşii şi cu multă...
― Voi putea să-l văd... Dumnezeule! Dar nu-ţi cer nimic
altceva.
Doctorul continuă:
― Pentru a ne da bine seama de starea unui nebun, este
nevoie, pentru doctor, uneori, ca să-l examineze pe bolnav pe
ascuns şi când acesta se crede absolut singur. Pentru aceasta,
am pus să se spargă, în această cameră, înainte de plecarea
noastră în Spania, un oblon care dă în camera alăturată.
Zicând acestea, doctorul se sculă şi se apropie de o oglindă.
O carte de vizită se găsea acolo, vârâtă între sticlă şi ramă.
Doctorul o luă.
― Priviţi! zise el contesei.
Baccarat se apropie şi aruncă o privire avidă prin oglindă,
prin spaţiul căreia vedea o mică porţiune lăsată liberă, fără
stratul de metal ce se pune pe dos.
Zări atunci o cameră de culcare şi în această cameră stând
într-un fotoliu, pe conte, care-şi ţinea capul între mâini şi părea
că se gândeşte.
― Tăcere! nu faceţi zgomot, doamnă.
Deschise un dulap gol. Acel dulap nu era separat de camera
contelui decât de o tăblie subţire, prin care se putea auzi cu
uşurinţă tot ceea ce se vorbea în camera contelui. La zgomotul
ce-l făcu dulapul când se deschise, contele tresări şi ridică
capul. Atunci doctorul puse un deget pe buze şi zise încet de tot
contesei:
― Uitaţi-vă... ascultaţi, dar să nu faceţi zgomot şi luând-o de
mână pe Cerise îi zise:
― Vino cu mine, doamnă.
Contesa rămase singură, cu ochiul lipit de oglindă şi urechea
atentă la cel mai mic zgomot. Puţin după aceea văzu uşa
camerei deschizându-se şi pe Cerise intrând; era singură,
986
doctorul, fără îndoială, rămăsese în antecameră şi Baccarat îl

văzu revenind în salon.
― I-am dat o mică lecţie surorii dumneavoastră, zise el încet
la urechea contesei.
La zgomotul ce-l făcu uşa deschizându-se, contele se sculă
cu vioiciune şi o privi cu atenţie pe Cerise.
― Bună ziua, îi zise dânsa.
Contele continuă să o privească, păru că stă la îndoială un
moment, apoi sfârşi prin a-i întinde mâna, zicându-i:
― Ah! dumneata eşti, Cerise.
― Da, frate, răspunse ea.
― Ştii tu, reluă el, conducând-o până la canapea, ştii tu,
scumpa mea Cerise, că e foarte mult de când n-ai mai venit să
mă vezi?
― Da de unde, conte, sunt abia două zile.
Contele surâse.
― Dar e destul de mult două zile, mica mea soră, zise el.
Îi strânse mâna cu iubire.
― Dar Léon? întrebă el.
― Va veni şi el să te vadă mâine...
― Adevărat?...
― Foarte adevărat.
Contele începu să vorbească cu Cerise despre copilul ei,
despre bărbat, despre ocupaţiile lor; toate acestea într-un mod
atât de rezonabil, cum ar fi vorbit şi cu trei luni mai înainte.
Nu-i pomeni nimic de contesă. Dimpotrivă, căută să
ocolească orice aluzie, orice pretext care i-ar fi dat ocazia să i se
pronunţe numele.
Cerise petrecu aproape o jumătate de oră cu el, apoi se
retrase. Contele o conduse până la uşă. Când uşa se închise
după Cerise, contele se întoarse la fotoliul său, pe care se lăsă
să cadă. Îşi luă capul între mâini şi izbucni în plâns.
*
* *
Când Cerise reintră în salon, îl găsi pe doctor susţinând în

braţele sale pe contesă, aproape leşinată.
Samuel Albot avusese grijă să închidă dulapul, astfel că
bolnavul nu mai putea să audă ce se petrece în salon.
― Oh! murmură contesa, nu mai este nebun şi-şi aduce
987
aminte... Dumnezeule, cât de mult trebuie să mă dispreţuiască!

― Doamnă, zise doctorul, bărbatul dumneavoastră plânge şi,
după cum ziceţi, nebunia dispare pe măsură ce aducerea
aminte revine. Lacrimile acestea sunt o dovadă suficientă.
Baccarat plângea cu lacrimi fierbinţi.
― Acum, reluă mulatrul, îmi mai rămâne de făcut o ultimă
experienţă şi am convingerea că va fi hotărâtoare.
Cerise şi Baccarat îl priviră.
Apoi doctorul, aplecându-se la urechea contesei, îi zise:
― Dacă îl iubiţi şi nu vreţi să-l omorâţi pe loc, în numele
cerului, doamnă, plecaţi!
― Să plec! exclamă Baccarat.
― Da, plecaţi! plecaţi îndată.
Şi cum dânsa părea că nu înţelege:
― Bărbatul dumneavoastră, în ajunul duelului, a petrecut
noaptea la domnul d’Asmolles, nu este aşa?
― Da, răspunse contesa.
― Ei bine! zise doctorul, trebuie ca mâine dimineaţă, când se
vor ivi primele raze ale zilei, domnul d’Asmolles să fie aici. Iată
tot ceea ce vă pot spune astăzi, doamnă; aveţi credinţă în
Dumnezeu; bărbatul dumneavoastră este scăpat şi nu mai este
mult până ce îl veţi vedea la picioarele dumneavoastră.
Lacrimile pe care le varsă nu vă spun ele că vă iubeşte mereu?...
Baccarat se sculă legănându-se şi, sprijinită de Cerise şi de
doctor, se urcă în trăsură. Nu ştia ce voia să facă doctorul, însă
avea în el o credinţă oarbă. O oră după aceea intra în Paris.
Seara, la orele opt, se duse la domnul de Clayet, unde ştim ce s-
a petrecut.
― Domnule, zise ea, vicontelui d’Asmolles, când totul fu
explicat şi pe când el se pregătea să se ducă la club, ca să o
reabiliteze în gura mare, domnule viconte, nenorocitul meu
bărbat este la Fontenay-aux-Roses, sub paza unui doctor abil,
pe care-l cunoaşteţi, Samuel Albot.
Fabien se înclină.
― Doctorul vă aşteaptă, urmă dânsa, şi pretinde că vederea
dumneavoastră va face bietului meu conte un bine imens.
― Mă voi duce, doamnă.
― Mâine, când se va lumina de ziuă, doctorul vă aşteaptă. La
revedere.
Fabien fusese la club, se întorsese acasă şi nu crezuse că mai
este nevoie să spună tinerei sale soţii despre evenimentele de
988
peste zi.
A doua zi de dimineaţă se îndreptă spre Fontenay-aux-Roses;
îl găsi pe Samuel Albot în faţa vilei. Doctorul mulatru, ne
aducem aminte, fusese medic al falsului marchiz de Chamery.
Domnul d’Asmolles, care nu trebuia să afle vreodată teribilul
sfârşit al aceluia pe care-l numise fratele său, întinse mâna
doctorului şi i-o strânse cu prietenie. Doctorul îl conduse în
acelaşi salon în care, în ajun, o primise pe contesa Artoff. Apoi,
pentru el ca şi pentru contesă, deplasă cartea de vizită şi-i zise:
― Uitaţi-vă!...
Vicontele se aplecă şi-l văzu pe contele Artoff culcat pe o
canapea şi părând că doarme profund.
Contele avea o legătură pe ochi, căci Samuel Albot îl
supusese, în ajun, după ce-i dăduse mai întâi un narcotic, la
tratamentul indian pe care-l suportase Zampa, cu deosebire
numai că doza de iarbă indiană ce i se aplicase în comprese era
mult mai mică, ca să nu fie nici o primejdie.
Doctorul explică toate acestea domnului d’Asmolles, apoi
adăugă:
― Astă-noapte m-am întâlnit cu contesa la dânsa, la Paris.
Am aflat că dumneavoastră cunoaşteţi existenţa acelei femei
care-i seamănă atât de perfect.
― Am văzut-o cu proprii mei ochi, doctore.
― Prin urmare, nu mai am ce să vă spun?
― Absolut nimic. Ştiu totul, afară de un lucru.
― Anume?...
― Cum îl cheamă pe mizerabilul care a condus toată această
intrigă?
― Aceasta, zise doctorul, este un secret de nepătruns.
― Ei bine! ce aştepţi de la mine?
― Ascultaţi-mă, zise doctorul.
Mulatrul şi domnul d’Asmolles vorbiră mult timp încet de tot,
apoi primul trecu în camera unde dormea contele, îi scoase cu
precauţie legătura de la ochi şi-l deşteptă.
Gentilomul rus se uită mirat în jurul lui şi păru că nu ştie
unde se află. Îl privi pe doctor şi-i zise:
― Cine eşti dumneata?
― Medicul dumneavoastră, domnule conte, răspunse
mulatrul.
― Sunt bolnav?
― Aţi fost.
989
― Cât timp?
― Aproape trei luni.
― Este curios, zise contele, foarte curios!
Începu din nou să se uite în jurul lui.
― Unde sunt? întrebă el.
― La Fontenay-aux-Roses.
― În casa mea?...
― În casa dumneavoastră.
― Ah! exclamă contele cu mult sânge rece, vă bateţi joc de
mine?...
― Nicidecum, domnule conte.
― N-am avut niciodată un imobil la Fontenay-aux-Roses.
― Vă rog, domnule conte, zise Samuel, care în acelaşi timp
lovi de două ori în perete, am să vă prezint o persoană dintre
cunoştinţele dumneavoastră, la a cărei vedere desigur că o să vă
aduceţi aminte.
Uşa se deschise şi intră Fabien.
Deodată, contele îşi lovi fruntea, scoase un strigăt, şi se sculă
palid şi tremurând...
― Ah! zise el, îmi reamintesc... îmi reamintesc!...
Se dădu înapoi până lângă perete, îl privi fix pe viconte şi
adăugă:
― Da, da, nu este aşa, la dumneata m-am culcat în ajunul
duelului... Oh! dar ce s-a petrecut?
― Vă voi spune eu, răspunse Fabien.
Doctorul ieşi în vârful picioarelor.
Capitolul XXXIV
Fabien îl luă pe conte de mână.

― Te voi ruga să fii foarte liniştit... îi zise el.
Contele Artoff ridică asupra lui ochii săi albaştri, iar privirea
sa limpede şi clară arăta că nu mai era nebun.
― Staţi aici, aproape de mine, continuă vicontele, şi după
cum v-am promis, vă voi spune totul.
― Haide, zise contele, vă ascult.
― Aţi fost nebun, zise Fabien.
― Aşa trebuie să fie, deoarece nu ştiu cum de mă aflu aici.
― Sunteţi aici de o lună. Mai înainte însă de a fi aici, aţi fost
la Nisa.
990
― Curios lucru! nu-mi amintesc deloc.

― Totuşi, aşa este.
― Şi... mai înainte?
― Mai înainte stăteaţi acasă.
― Dar, în fine, de când sunt nebun?
― De trei luni.
Contele îşi trecu mâna prin păr, silindu-se să-şi adune
amintirile, apoi zise:
― În ce moment am devenit nebun?...
― În momentul în care era să încrucişaţi spada cu Roland de
Clayet, pe teren.
― Ei bine!
― Ei bine! accesul v-a cuprins, aţi căzut la picioarele
domnului Roland de Clayet!...
― Oroare! exclamă contele, pălind.
― Şi v-aţi luat drept el. I-aţi cerut scuze, dumneavoastră,
Roland de Clayet, contelui Artoff.
― Dumnezeule! murmură tânărul rus, este oare adevărat ce-
mi spuneţi, domnule viconte?...
― Pe onoare.
― Şi... apoi, ce-am mai făcut?
― Aţi fost condus acasă.
― La mine?
― Da.
― La palatul meu din strada Pépinière?...
― Da, prietene.
Contele avu un moment de furie stăpânită:
― Dar... ea nu era, cel puţin, ea nu era: nu este aşa?...
Nu îndrăzni să-i pronunţe numele şi vocea sa deveni
şuierătoare.
― Era.
― Şi m-a văzut?
― V-a văzut şi v-a îngrijit; dânsa v-a condus şi v-a readus de
la Nisa.
― Ah! murmură contele, prea mare infamie, trebuie să mă
răzbun!
― Tocmai voiam să vă propun, domnule conte, zise Fabien.
Trebuie să-l omorâţi pe Clayet, trebuie s-o omorâţi pe femeia
care l-a iubit... trebuie să-i omorâţi împreună.
― Împreună?... sunt împreună?
― Desigur.
991
Buzele contelui se albiseră, iar pe margini începuse să-i

apară o spumă sângerândă.
Fabien, atât de liniştit altădată, părea că devenise alt om.
― Ce vrei? zise el, eraţi nebun... un bărbat nebun este comod.
― Ei bine! zise contele care se ridică şi ai cărui ochi avură o
lucire teribilă, nebunia mea a trecut şi le-o voi proba la
amândoi.
― Ţine-ţi această scrisoare, zise Fabien, şi-i întinse o
scrisoare fără semnătură, dar al cărui scris semăna atât de
mult cu al contesei, încât oricine se putea înşela; scris pe care
Rocambole îl imitase atât de minunat că era să se înşele chiar
contesa singură. Acel bilet era unul din acelea pe care le primise
Roland şi pe care îl păstrase.
Cum şi pentru ce se găsea el în mâinile domnului
d’Asmolles? Era, fără îndoială, secretul doctorului Albot.
Biletul glăsuia:
„La ora unsprezece, la casa cea mică. Te aştept.”
― Citeşte, zise vicontele, vezi, îl aşteaptă.

― Dar... unde?... când? zise contele, tremurând de furie.
― La Passy; în casa pe care a închiriat-o anume pentru el.
― Şi... este pentru astăzi întâlnirea?
― Da, amicul meu.
Fabien arătă o pendulă.
― Vino, zise el; este ora zece. Am trăsura mea, cu doi cai buni
la poartă. Avem timp să ajungem la Passy.
― Haidem dar!... strigă contele, haidem, amicul meu.
― Vino, îi zise Fabien.
Vicontele bătu în perete.
Un servitor intră. Contele îl recunoscu pe feciorul său din
casă.
Valetul intră cu pălăria şi pardesiul stăpânului său.
― Vezi bine că nu mai sunt nebun, îl recunosc pe valetul
meu.
În câteva secunde, contele Artoff fu îmbrăcat.
― Vino, îi repetă Fabien apucându-l de mână. Domnul
d’Asmolles îl făcu pe conte să străbată salonul cel mare, un
lung coridor şi, după ce coborâră câteva trepte, bietul nebun
deveni acum cuminte, privi cu naivitate marea grădină în care
se afla.
992
― Cum! zise el, este o lună de când mă aflu aici?

― Da, dragul meu.
― M-am mai plimbat pe sub aceşti arbori?
― Fără îndoială, în toate zilele.
― Ah! murmură contele, vederea dumitale mi-a redat
mintea...
― Nu, răspunse Fabien surâzând.
― Dar cine atunci?
― Un remediu indian al doctorului Samuel Albot, acel
mulatru care te-a îngrijit şi pe care l-ai văzut odinioară.
― Toate acestea sunt foarte curioase.
― Ah! zise Fabien, când te vei înapoia de la Passy, vei mai afla
şi alte lucruri, prietene.
― Oh! vorbeşte acum, vorbeşte... sunt gata, mă aştept la
orice.
― Nu, mai întâi răzbună-te, şi zicând acestea Fabien scoase
din buzunar un frumos pumnal, închis într-o teacă de piele
neagră.
― Ţine, zise el, cu acesta îi vei pedepsi pe vinovaţi.
Contele Artoff îl luă şi lăsă să-i scape un fel de răget.
― Fii liniştit, murmură dânsul, mâna mea nu va tremura
strângându-l.
Pe când schimbau aceste cuvinte, cei doi bărbaţi ajunseră la
marginea grădinii.
Poarta era deschisă şi cupeul vicontelui aştepta.
― Urcă-te, zise Fabien, apoi se adresă vizitiului:.
― La Passy, strada Pompei.
Cupeul plecă ca un fulger, străbătu Parisul, ajunse la Passy
şi se opri la intrarea străzii indicate.
Acolo vicontele coborî împreună cu însoţitorul său.
Contele Artoff avea paliditatea străvezie a unui cadavru.
― Să lăsăm trăsura aici, zise vicontele, nu poţi surprinde ne
cineva când faci prea mare zgomot.
Contele Artoff strângea cu tărie pumnalul în mâna sa
încleştată.
În timpul drumului de la Fontenay-aux-Roses la Passy,
păstrase o tăcere profundă. Cu toate acestea, când coborî şi
păşi în stradă strânse braţul lui Fabien şi zise:
― Priveşte-mă, sunt palid, nu-i aşa?
― Puţin.
― Ei bine! această paliditate este furia noastră, a oamenilor
993
de la nord; este furia albă; am rămas tot rus, amicul meu.

Fabien se opri în faţa casei în care Rebeca se întâlnea
odinioară cu Roland de Clayet. În faţa acestei case staţiona o
cabrioletă elegantă la care era înhămat un cal englezesc.
― Este trăsura lui, zise Fabien şi sună.
O femeie din casă veni şi deschise; păru tulburată la vederea
acelor doi bărbaţi, necunoscuţi pentru ea, şi zise cu iuţeală:
― Doamna nu este aici.
― Este, zise Fabien, suntem amici de-ai domnului Roland şi o
să ne laşi să intrăm.
― Pe cine să anunţ?
― Pe nimeni. Ţine, uite pentru tine.
Fabien se întoarse către conte şi-şi duse un deget la buze.
― Tăcere! şopti el.
Femeia din casă dispăru şi cei doi bărbaţi străbătură
vestibulul în vârful picioarelor. Urcară o scară, înăbuşind mereu
zgomotul paşilor. Pe terasa primului etaj domnul d’Asmolles se
opri şi se întoarse către conte; acesta era palid ca un mort, însă
mergea cu pasul sigur, cu capul sus şi ochii aprinşi.
Domnul d’Asmolles îşi lipi urechea de broasca unei uşi.
― Ascultă, zise el; îi aud.
Contele se aplecă la rândul său şi corpul îi fu zguduit de o
tremurătură sălbatică.
Auzi o voce pe care o recunoscu, sau cel puţin aşa credea, că
o recunoaşte. Şi cum o rază de lumină se vedea străbătând, se
aplecă mai jos şi privi prin gaura cheii.
În faţa lui, în dreptul luminii ce venea de la fereastra pe
jumătate deschisă, se afla o femeie trântită leneş pe o canapea.
Era contesa Artoff; dar contesa, îmbătrânită cu trei-patru ani
cel puţin, deşi tot frumoasă. În genunchi, înaintea ei, pe o pernă
de puf, un tânăr bărbat îi ţinea mâinile. Ea zicea, cu o voce
destul de tare, ca să o poată auzi contele:
― Aşadar, mă iubeşti?
― Mereu, răspunse tânărul bărbat care se întoarse spre uşă.
Contele îl recunoscu pe Roland şi beat de furie făcu să sară
uşa în bucăţi şi se repezi în camera unde se aflau cei doi
amanţi, scoţând pumnalul pe care i-l dăduse domnul
d’Asmolles. Dar în aceeaşi clipă se deschise o altă uşă, o femeie
intră şi ea se aruncă între el şi grupul speriat care se ridicase cu
iuţeală. Pumnalul pe care contele îl întinsese, îi scăpă din mână
şi căzu pe parchet, pe când el se opri zăpăcit, ca lovit de trăsnet.
994
Femeia care intrase era o altă contesă Artoff, dar mai tânără,
mai frumoasă decât aceea la picioarele căreia îl văzuse pe
Roland. Aceasta din urmă purta capul sus, avea fruntea curată
şi privirea limpede. Dânsa veni spre conte şi punându-i mâinile
sale albe pe umeri îi zise:
― Ei bine! iubitul meu Stanislas, care din noi două poartă
numele tău? Dânsa sau eu?...
Contele pricepu totul scoase un strigăt, căzu în genunchi,
şopti cuvântul „iertare” şi leşină.
În acelaşi timp intră doctorul Samuel Albot şi zise contesei:
― Fiţi liniştită, doamnă, soţul dumneavoastră nu mai este
nebun; criza aceasta l-a scăpat.
*
* *
Câteva ore mai târziu contele Artoff, slăbit încă, pentru că

acele emoţii nu puteau decât să-l zdrobească, stătea pe un
fotoliu la una din ferestrele casei din Passy.
Domnul d’Asmolles nu mai era acolo.
În locul vicontelui, trei persoane îl înconjurau pe tânărul rus.
Aceste trei persoane erau: contesa, Roland de Clayet, căruia
contele îi dăduse mâna şi doctorul Samuel Albot.
Contele aflase din gura lor teribila poveste, pe care noi o
cunoaştem şi pricepu acum totul.
― Dragul meu, îi zise contesa, acum putem trăi fericiţi şi
liniştiţi; sir Williams este mort şi moştenitorul viciilor sale este
redus la neputinţă.
― D’Asmolles nu ştie nimic? zise contele.
― Şi nu vor şti niciodată nimic, nici el, nici soţia lui. Ar fi să
le otrăvim viaţa pentru totdeauna, dacă gândul că l-au iubit pe
acel mizerabil şi l-au numit fratele lor li s-ar înfiltra în minte.
― Dar el?
― Ah! marchizul de Chamery, adevăratul, acela care a luat-o
de soţie pe domnişoara de Sallandrera?
― Da.
― Ei bine! va reveni după câţiva ani înnegrit de cerul indian
şi de nerecunoscut. Femeia lui îi va povesti, zi cu zi şi aproape
oră cu oră existenţa lui Rocambole la Paris.
El va învăţa toate aceste amănunte pe câtă vreme vicontele şi
soţia lui, din cauza timpului, vor începe să le uite.
995
Contesa înconjură cu braţele gâtul bărbatului său, se aplecă

la urechea lui şi-i şopti cu un accent de nespusă iubire:
― Oh! am suferit prea mult şi credeam că voi muri. Acum
vreau să trăiesc, să trăiesc pentru tine, numai pentru tine,
singură cu tine... Te iubesc!...
Capitolul XXXV
Cinci ani după evenimentele ce le-am povestit, doamna

contesă Artoff, care era la Odessa, primea următoarea scrisoare:
„Scumpă contesă,
Scrisoarea aceasta nu-ţi va sosi decât cu puţine zile înaintea
mea.
Albert şi cu mine ne întoarcem sau, mai bine zis, am cerut ca
să ne întoarcem.
Ştii pentru ce?
Pentru că bărbatul meu nu mai este de recunoscut şi chiar nu
mai seamănă cu el însuşi. Cerul indian l-a înnegrit atât de mult,
încât căpitanul navei, care ne-a transportat în China acum cinci
ani, şi care a fost ieri la noi la masă, nu-l mai recunoştea.
Între altele, scumpă contesă, la o vânătoare de tigri a suferit o
lovitură de labă, care i-a rupt obrazul, fără a-l desfigura însă.
Albert al meu este tot atât de frumos, însă cicatricea i-a dat cu
totul altă înfăţişare. În consecinţă, putem reveni în Franţa fără
nici un pericol. Nici Blanche, nici Fabien nu vor observa
înlocuirea. De altfel, Albert îşi cunoaşte bine rolul său. A învăţat,
zi cu zi viaţa mizerabilului pe care îl ştiţi...
Ne vom îmbarca la sfârşitul lui februarie. Drumul ţine şase
luni. Te asigur că nu ne vom opri mult în Spania; numai atâta cât
ne va trebui pentru a o lua pe biata mea mamă, care va fi acolo
pe la finele lui septembrie. Albert simte un dor nebun de sora lui.
Complimentele mele contelui Artoff.
A dumitale, Conception”
*
* *
„BLANCHE DE CHAMERY, VICONTESA D’ASMOLLES,

CONTESEI ARTOFF
ODESSA.
996
Scumpă contesă,
Inima îmi tresaltă de bucurie!...
Fratele meu se întoarce. Mi-a scris că nu va întârzia mult. Un
post-scriptum, al bunei şi fermecătoarei Conception, mă anunţă
că nava pe care se îmbarcă va ancora la Cádiz pe la finele lui
septembrie.
Acum suntem în 15 ale acestei luni, scumpă contesă; prin
urmare, Fabien şi cu mine ne ducem să ieşim înaintea scumpului
nostru Albert.
Vom fi la Cádiz peste cinci zile.
La revedere contesă, te aşteptăm iarna aceasta la Paris.
Este atât de mult de când nu v-am văzut, pe dumneata şi pe
scumpul conte, pe care Fabien îl iubeşte ca pe un frate.
A dumitale pentru totdeauna
Blanche d’Asmolles”
*
* *
„CONCEPTION, DUCESA DE CHAMERY-SALLANDRERA

VICONTESEI BLANCHE D’ASMOLLES
LA HOTELUL „REGII MAURI”, CÁDIZ.
DIN PORTUL CÁDIZ, PE BORDUL FREGATEI „CERVANTES”
Buna mea soră,

De ieri ne aflăm în portul Cádiz, însă din cauza carantinei la
care suntem supuşi nu putem debarca până peste opt zile. Cu
toate acestea, căpitanul mi-a spus că ne putem vedea înainte de
aceste mortale opt zile, că-şi va lua el răspunderea fraudei ce o
face, mai cu seamă că toată lumea de pe „Cervantes”, echipaj şi
pasageri, sunt în cea mai bună stare.
A scris un cuvânt comandantului de port, care nu mai este
Pedro C..., ruda generalului S... pe care l-am cunoscut la Paris, ci
un vechi ofiţer de marină, cu care a servit treizeci de ani pe
bordul aceleiaşi corăbii.
Comandantul se va însărcina fără îndoială, să vă aducă pe
barca sa, astă-seară.”
*
* *
997
În seara când acest din urmă bilet ajunse la hotelul „Regii

Mauri”, pe la ora patru, vicontele Fabien d’Asmolles şi soţia sa
coborâră în port şi găsiră, ca altădată Fernand Rocher şi
Hermine, barca comandantului care îi aştepta. Căpitanul
Gomez, acesta era numele noului comandant al portului Cádiz,
veni înaintea lor şi-i salută cu cel mai mare respect.
Comandantul îl văzuse în ajun pe Fabien şi-i promisese că va
face tot posibilul ca să scurteze timpul de carantină al vasului
„Cervantes”. De dimineaţă primise un bilet al căpitanului prin
care era anunţat că va fi aşteptat el şi soţia sa, pe la ora cinci,
în port.
― Domnule viconte, zise comandantul, vechiul meu amic,
comandantul vasului „Cervantes”, vrea să mă facă să comit o
gravă abatere de la regulamentul maritim şi nu pot micşora
această abatere, decât punând în aplicare principiul care zice:
„O greşeală recunoscută este pe jumătate iertată”. Vă veţi duce
pe ascuns pe bordul lui „Cervantes”.
― Va fi destul de greu, zise Fabien râzând şi arătând portul
cu mâna. Nu se poate să nu fim zăriţi de cineva...
― Aşteptaţi puţin, răspunse căpitanul; am un mic plan pe
care vi-l voi expune.
Întinse mâna.
― Iată, zise el, vedeţi acolo vasul „Cervantes”?
― Da, zise Blanche.
― Şi puţin mai departe, la stânga, vedeţi acea insulă?
― Da, căpitane.
― Insula aceea servea de şantier unei brigăzi de ocnaşi care
fac coarde şi cabluri de sârmă. Dimineaţa sunt duşi acolo şi
lăsaţi sub paza a patru gardieni, până seara.
― Insula aceea are o grotă frumoasă, plină cu stalactite; prin
urmare, insula poate fi un motiv al plimbării noastre şi eu vă voi
conduce ca să admiraţi grota.
― Foarte bine, zise vicontele.
― Când se va înnopta, continuă căpitanul, ne vom urca în
barcă şi, aproape în acelaşi moment, căpitanul de pe
„Cervantes”, cu ducele şi ducesa de Sallandrera, se vor urca în
şalupa vasului; cele două bărci se vor întâlni ca din întâmplare.
Înţelegi?...
― Da, desigur, răspunse Fabien.
998
Căpitanul oferi mâna vicontesei pentru a coborî în barcă,

apoi la o comandă a sa cei doisprezece ocnaşi se aplecară pe
lopeţi şi barca ieşi din port.
Un ceas mai târziu, Fabien şi soţia sa debarcau în insulă.
Era tocmai ora când ocnaşii luau masa de seară; erau cu toţii
aşezaţi în cerc, aproape de ţărm, vorbind şi glumind între ei. La
apariţia căpitanului, se sculară cu respect şi scoaseră bonetele.
― Poftă bună! zise căpitanul Gomez, în treacăt.
El dădu braţul doamnei d’Asmolles, iar Fabien mergea lângă
dânşii.
Căpitanul zări, la treizeci de paşi de grupul celorlalţi, pe un
ocnaş culcat şi care, la vederea căpitanului, încercă să se
scoale, însă nu putu decât să-şi scoată boneta şi recăzu,
scoţând un geamăt de durere.
― Ce are omul acesta? îl întrebă căpitanul pe un gardian.
― Ah! răspunse acesta, este marchizul, şi-a rupt piciorul cu
puţin înainte de sosirea dumneavoastră şi trebuie să-l ducem la
spital astă-seară:
― Ah! este marchizul?
― Da, domnule comandant.
― Aveţi şi marchizi la ocnă? întrebă Fabien râzând.
― Oh!... răspunse căpitanul, tot râzând, este un marchiz fals.
Se spune că ar fi de origine franceză.
― Şi ce crimă a comis?
― Pe legea mea dacă ştiu, răspunse căpitanul portului;
gardienii cunosc mai bine povestea lui. Tot ceea ce vă pot spune
este că, acum cinci ani, a evadat şi s-a desfigurat ca să nu mai
fie recunoscut, însă peste opt zile a fost prins.
Ocnaşul gemea de durere.
― Bietul om!... murmură doamna d’Asmolles, care, sprijinită
tot de braţul comandantului, se apropie de ocnaş; acesta nu se
putea mişca din cauza piciorului, dar o văzu, se uită la dânsa
cu aviditate, se uită la domnul d’Asmolles şi scoase un strigăt.
― Bietul om! exclamă, la rândul rău Fabien, este îngrozitor la
vedere, dar pare că suferă foarte mult.
― Comandante, zise Blanche cu o voce mişcată, oare nu o să-
l trimiţi pe acest nenorocit la spital ca să i se dea îngrijirile de
care are nevoie?
Deschise punga, scoase câteva piese de aur şi dându-le
ocnaşului îi zise:
― Ai curaj! Dumnezeu este bun şi iartă.
999
La aceste cuvinte, pe care vicontesa le pronunţă înainte de a

se depărta, condamnatul răspunse printr-un geamăt surd. Pe
femeia care se depărta şi care îi dăduse de pomană, vorbindu-i
de bunătatea lui Dumnezeu şi de iertare, pe femeia aceasta el o
numise sora sa.
Rocambole uită pentru moment durerile lui fizice; ocnaşul,
cu umerii răniţi de biciul gardienilor, simţi un fel de ameţeală; i
se păru că vede trecând pe dinaintea lui: Parisul, Champs-
Élysées, Bulevardul Italienilor, precum şi toată lumea în
mijlocul căreia trăise. Două lacrimi străluciră în ochii lui; apoi
murmură cu disperare:
― Nu m-a recunoscut! Oh!... tot ce-am suferit până astăzi nu
înseamnă nimic; aceasta e pedeapsa... adevărata pedeapsă.
Continuarea aventurilor o veți afla în volumul următor:

Cavalerii nopţii.
1000

Ponson Du Terrail - 03 Intrigile Lui Rocambole

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ponson Du Terrail - 03 Intrigile Lui Rocambole

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

— O fiică a Spaniei —

Partea a 1-a – O fiică a Spaniei

Bricul francez de comerţ „La Mouette”, care făcea cursa între

― Afară de vreo nenorocire... sau de vreo furtună...

negustori care mă găseau bun de ginere pentru fiicele lor... Încă

douăzeci de afaceri. Din nenorocire, îmi lipseşte tocmai cheia

îndoială este mort? Din nenorocire nu ştiu nimic din toate

Rocambole luă ocheanul.

m-am îmbarcat ca elev, la vârsta de zece ani, pe o navă a

Rocambole se plimbă timp de o oră pe puntea navei,

cămaşă de lână, un pantalon de pânză şi şapca de ofiţer.

După cum am spus, când Rocambole văzu că nava urma în

fund... Ai putea deveni marchiz...”

Când îşi reveni, privirea îi fu izbită de lumina arzătoare a

El se ridică cu greutate, căci era zdrobit de oboseală şi lovit

puţin muşchi, şi marinarul căzuse într-însa pe când voia să

cazul acesta aş putea foarte bine ca în douăzeci şi patru de ore

‹‹Scumpul meu copil, zicea marchiza de Chamery către tânărul

După câţiva ani de la căsătoria noastră şi cu câteva luni

legatar universal al averii, făcu să se nască în sufletul mamei

― Drace!... murmură Rocambole, întrerupându-se din citirea

‹‹Scumpul meu copil, urma marchiza, tatăl tău lipsea de opt

că părul îi albise şi am atribuit această schimbare durerii

Înţelegi, copilul meu, ce efect năprasnic a produs scrisoarea

Aici se termina scrisoarea marchizei de Chamery.

‹‹Peste o oră vom pleca şi nava la bordul căreia sunt un simplu

În plină mare, 20 Martie,

M-am supus şi cum nu mergeam destul de repede, pentru că

― Mama ta a murit, îmi zise el furios.

A doua zi am fost îmbrăcat în uniformă ca elev de marină.

Prima notă a călătoriei tânărului marchiz Albert-Frédéric-

La două leghe, la orizont, se vedea desluşit pământul Franţei.

Într-o zi de lăsata secului, la Paris, pe la orele trei sau patru

îmbrăcat în galben şi verde, care până atunci o acompaniase,

închişi, cu pleoapele umflate, dedesubtul cărora părea că

― Vă ascult, domnule marchiz, răspunse saltimbancul.

Pe la ora două dimineaţa, cu toate că balurile mascate de la

O’Penny căpătară ceva înfiorător. La auzul acelei voci, a acelui

lui asupra omului tatuat.

însă, să fim serioşi şi să ne grăbim...

O dată urcat în cupeu alături de sălbatic, Rocambole

fusesem niciodată. Pe de altă parte, el era marinar. Prin urmare,

stăpânului său şi alergă la doctor.

― Doctore, continuă Rocambole, aveţi vreun leac sigur

Într-o frumoasă după-amiază de februarie, într-o joi,

Echipajul acesta era de culoare albastră ca cerul, cu

melancolică plină de promisiune, acea înfăţişare care parcă

cumva eşti logodnicul domnişoarei de Chamery?

supărătoare decât după ce voi încerca toate mijloacele de a ne

― Familia mea este legată de familia de Chamery şi vă dau

― Să vedem!... zise Roland cu un aer important.

Fabien d’Asmolles, pe când tânărul său însoţitor părea că este

― Ce? zise tânărul uimit.

Trecuseră trei luni de atunci.

„Erai acasă... Şi n-ai vrut să mă primeşti. M-am întors la mine,

Şi pe când valetul ducea scrisoarea, eroul nostru aştepta

Fabien d’Asmolles, care îi servise de ghid în viaţa pariziană. Şi

Pe la ora şapte, Roland plecă de la club şi se întoarse acasă

Acolo găsi o scrisoare ce-i venise din provincie, datată din

„Nepoate, îi scria cavalerul, îmi ceri consimţământul pentru a

Roland nu vru să citească mai departe. Şi cu inima plină de

mă vezi, dar nu-mi vorbi nimic de căsătorie. Poate că astfel vei

Roland de Clayet se întoarse acasă pradă unei surescitări