STRUCTURA ȘI FUNCȚIONAREA

CELULEI

1. Ce este celula? Câte tipuri de celule există?

Celula este unitatea de bază anatomică, morfologică și funcțională a tuturor ființelor vii. Aceste
noțiuni trebuie explicate: Anatomia este știința care studiază localizarea (adică unde se află)
organelor dintr-un corp, Morfologia este știința care studiază forma diferitelor structuri biologice
iar Fiziologia este știința care studiază funcționarea componentelor unui organism. În afara
virusurilor, toate organismele sunt celulare adică sunt alcătuite din celule.

Cât de mari sunt celulele? Contrar aparențelor, celulele nu sunt întotdeauna extrem de mici.
Bineînțeles că majoritatea celulelor sunt mult prea mici pentru a le vedea cu ochiul liber și avem
nevoie de microscop pentru a le vedea, dar există și celule gigantice, care se pot vedea cu ochiul
liber (unele fibre musculare ating 3-7cm, celulele din fructele citricelor sunt ca niște pungulițe cu
suc, iar unele prelungiri ale celulei nervoase pot atinge chiar 1 m). Dimensiunile medii ale
celulelor variază între 10-30 μm (1μm - micrometru - reprezintă o miime de milimetru adică o
milionime de metru).

Clasificare celulelor se face, primar, după numărul de nuclei. Astfel, există celule fără nucleu,
celule cu un nucleu, celule cu doi sau mai mulți nuclei. Celulele care nu au nucleu se numesc
procariote, iar cele care au cel puțin un nucleu se numesc eucariote.
 A. STRUCTURA CELULEI PROCARIOTE

Celulele procariote sunt primele tipuri de celule care au apărut în istorie. Sunt celule simple,
necompartimentate și apar numai la bacterii și algele albastre. Structura lor este simplă și eficace,
răspunzând la toate nevoile primare ale unui organism viu. Astfel, aceste celule sunt capabile de
hrănire, respirație, excreție, mișcare, apărare și reproducere. Au dimensiuni mici, rar depășesc 3-
7 μm și sunt răspândite pe toată suprafața planetei.

Structura unei celule procariote este următoarea:

Secțiune prin celula procariotă

1. Peretele celular: este asemănător unei cutii rezistente care protejeaza celula din interior
de șocuri mecanice și termice. Are ca principal constituent mureina;

2. Membrana celulară (sau plasmalema): delimitează celula și are rol în schimburile dintre
celulă și mediu;
3. Citoplasma: este substanța fundamentală a celulei, unde au loc toate procesele
metabolice.

4. Ribozomii: granule cu rol în formarea proteinelor;

5. Nucleoidul (sau cromozomul bacterian): este o moleculă foarte lungă, răsucită și super-
răsucită de ADN care constituie centrala informațională a celulei.

6. Mezozomul: este o invaginare a plasmalemei cu rol în respirație;

7. Capsula: un înveliș lipo-proteic cu rol deosebit de important în apărarea bacteriei

împotriva substanțelor antibiotice.

Mai multe despre forma, proprietățile și tipurile de bacterii puteți citi în topicul dedicat regnului
Monera.

STRUCTURA CELULEI EUCARIOTE

Celula eucariotă este celula care are, în mod primar, unul sau mai mulți nuclei. Acesti nuclei sunt
observabili la microscop și se colorează cu coloranți bazici. Celulele eucariote sunt
compartimentate și fiecare compartiment îndeplinește o funcție specifică. Celulele eucariote sunt
cele care formează 99% dintre organismele cunoscute.
 Explicații:
 Membrana: Este structura care protejează celula de exterior. Este alcătuită din trei
straturi, două straturi de fosfolipide (grăsimi care conțin fosfor) între care se află un strat de
proteine. Membrana are o structură dinamică, care se schimbă permanent. Lasă să treacă
substanțele de care are nevoie celula, dar le blochează pe cele de care nu are nevoie celula.

 Citoplasma: Este substanța fundamentală a celulei, cea care o umple la interior. Este
alcătuită din diverse soluții în care au loc numeroase reacții chimice în fiecare secundă de viață a
celulei. Toate componentele citoplasmei se numesc organite citoplasmatice. Aceste organite pot
fi nespecifice (adică sunt comune tuturor celulelor) și organite specifice, care există doar la
anumite celule (cum sunt neurofibrilele și corpusculii Nissl ce se găsesc doar în neuron sau
miofibrilele, care se găsesc numai în fibrele musculare).

 Reticulul endoplasmatic: Este o rețea de canale de diferite grosimi care împânzesc

citoplasma. Au rol deosebit de important în transportul substanțelor prin celulă. Poate fi neted
sau rugos. Cel rugos are pe pereții externi atașați numeroși ribozomi, iar cel neted nu are.

 Ribozomii: Sunt structuri celulare extrem de mici, de ordinul a 10

-10
metri. Au fost
descoperiți de savantul american de origine română George Emil Palade. Au rol în cuplarea
aminoacizilor între ei și formarea proteinelor.

 Aparatul Golgi: Se mai numește și dictiozomi și sunt o serie de săculeți aplatizați și

suprapuși cu un ax central. Are rol deosebit de important în formarea produșilor de secreție ai
celulei (secretă fel de fel de substanțe).

 Lizozomii: Sunt vezicule (saculeți) desprinse din aparatul Golgi care poartă în toată
celula substanțele pe care le secretă acesta.

 Mitocondriile: Sunt organite citoplasmatice extrem de importante cu rol în furnizarea de

energie pentru celulă. Sunt sferice sau ovale, cu membrana dublă (membrana externa este netedă,
dar cea internă este pliată formând cristele mitocondriale). Substanța fundamentală din
mitocondrie se numește matrix (sau matrice mitocondrială). Matrixul are o compoziție foarte
asemănătoare cu cea a citoplasmei și în interiorul acestuia se află numeroși ribozomi și una sau
mai multe molecule circulare de ADN care reprezintă copii ale aceluiași genom. În interiorul
 matrixului, dar și pe suprafața cristelor mitocondriale, au loc procesele de oxido-reducere prin
care glucoza este redusă la CO2 și H2O și se eliberează energie. Energia este stocată sub formă
de molecule de ATP (acid adenozintrifosoric). Mitocondriile sunt organite care se divid
independent de celula și totalitatea lor formează condriozomul celulei.

 Vacuolele: Sunt componente ale celulei sub forma de saci care conțin, în interiorul lor,
diverse produse ale celulei. Unele depozitează substanțe, altele găzduiesc procesele de digestie
(vacuolele digestive), altele au rol în excreție etc. Membrana care înconjoară vacuolele este
foarte rezistentă și se numește tonoplast.

 Nucleul: Este cel mai mare organit citoplasmatic. O celulă poate avea un nucleu (celula
uninucleată), doi nuclei (celula binucleată) mai mulți nuclei (celula multinucleată) sau își poate
pierde nucleul, la maturitate (celula anucleată). Nucleul este, de obicei, sferic, așezat în centrul
celulei și are rol atât de depozit de informație cât și de inițiator al proceselor celulare (dacă facem
o analogie între o celulă și un computer, nucleul reprezintă atât hard-diskul cât și procesorul).
Nucleul este acoperit de o membrană dublă, perforată, numită cariolemă și conține o substanță
fundamentală numită carioplasmă. Componentul principal al carioplasmei este cromatina
nucleară, o rețea de firișoare împletite și răsucite. Firișoarele sunt molecule de ADN care conțin
toată informația celulei și care, înainte de diviziunea nucleului, se strâng și se înfășoară, formând
cromozomii. În interiorul nucleului se poate găsi (sau nu) 1-3 nucleoli. Nucleii sunt organite
vizibile cu microscopul optic și poate fi observat comportamentul acestora în diviziunea celulei.
Numărul de firișoare de ADN din interiorul cromatinei este o caracteristică de specie, adică
fiecare specie are un număr fix de asemenea molecule (de exemplu, omul are 46, crevetele are
86, găina are 78, ursul 74, molia 62, bumbacul 52, tutunul 48, musculița de otet 8 etc.)

 Centriolii: Sunt organite pereche din care se va forma, înainte de diviziune, un

component principal al acesteia și anume fusul de diviziune. Centriolii se găsesc mereu în
apropierea nucleului celulei.

 Incluziuni ergastice: Sunt componente ale citoplasmei care apar și dispar în cursul vieții
celulare. Majoritatea sunt produse de diversele activități metabolice celulare. Pot fi picături de
grăsime, proteine, structuri celulare distruse, pigmenți ș.a.

Celulele plantelor conțin, pe lângă toate aceste organite și o serie de organite specifice doar lor.
Este vorba despre plastide:
1. Plastide active în fotosinteză:
 CLOROPLASTELE (de culoare verde)

 RODOPLASTELE (de culoare roșie)

 FEOPLASTELE (de culoare brună)

2. Plastide inactive în fotosinteză:

 AMILOPLASTE (depozitează amidon)

 LEUCOPLASTELE (depozitează proteine)

 MINERALOPLASTELE (depozitează compuși anorganici)

Dintre toate acestea, cele mai importante și cele mai des întâlnite sunt, desigur, cloroplastele.
Acestea sunt principalele plastide în care are loc procesul de fotosinteză și au rol deosebit de
important în hrănirea celulelor vegetale. Cloroplastul are o structură asemănătoare mitocondriei,
adică este acoperit de o membrană dublă (dar ambele membrane sunt netede), în interior se află
substanța fundamentală numită stroma și conține structuri grunjoase numite grana. Grana este
alcătuită din fișicuri de discuri suprapuse care poartă numele de tilacoide în interiorul cărora are
loc procesul de fotosinteză. Tilacoidele conțin o substanță colorată (un pigment), de culoare
verde, care se numește clorofilă. Aceasta are rolul de a capta energia din lumină și de a
bombarda cu electroni moleculele de apă pentru a porni procesul de fotosinteză. Totalitatea
cloroplastelor dintr-o celulă formează plastidomul celulei.

Ecuația generală a procesului de fotosinteză este:

CO2 + H2O + lumină ==> glucoză + O2

DIVIZIUNEA CELULARĂ
Celulele se reproduc prin divizare, adică prin împărțire. Diviziunea celulelor apare numai după
ce acestea au trăit o anumită perioadă de timp, perioadă în care, prin intermediul metabolismului
propriu, își dublează cantitatea de ADN din celulă și acumulează suficiente rezerve în
 citoplasmă. Fiecare celulă are un ciclu de viață cu o durată bine determinată, după care, dacă nu
este frânată de factori interni sau externi, celula se divide.

Diviziunea celulelor este mai mult sau mai puțin complicată, în funcție de modul în care se
desfășoară. Poate fi de două feluri:
1. Diviziunea directă - AMITOZA;

2. Diviziunea indirectă - CARIOCHINEZA.

AMITOZA

Este diviziunea directă prin care celula se împarte în două, fiecare jumătate rămânând cu o parte
din citoplasmă. Este caracteristică celulelor procariote, dar și anumitor celule eucariote. Este de
notat că prin astfel de diviziune se divid și celulele canceroase. După cum se poate observa și din
imaginea alăturată, celulele care se divid prin amitoză se separă, pur și simplu, în două jumatăți,
în general asimetrice. Cele două celule fiice rezultate sunt, de obicei, inegale și au proprietăți
diferite. Denumirea diviziunii directe vine din cuvintele grecești a - fără + mitosis - fire.
Denumirea vine ca o comparație cu mitoza, care este o diviziune "cu fire".

CARIOCHINEZA
Este cel mai des întâlnit tip de diviziune, în care se divide nucleul înaintea diviziunii propriu-zise
a celulei. Caracteristic pentru acest tip de diviziune este că apar niște formațiuni sub formă de
bastonașe numite cromozomi.

În funcție de comportamentul cromozomilor în diviziune, cariochineza se poate desfășura prin

mitoză sau prin meioză.

Mitoza

Este diviziunea care apare la celulele corpului și în urma căreia rezultă două celule fiice cu
același număr de cromozomi. Se desfășoară în mai multe faze: interfaza și diviziunea propriu
zisă.

În interfază celula trăiește un timp, crește și se dezvoltă. Acumulează substanțe, astfel încât, la
sfârșitul interfazei, cantitatea de citoplasmă este dublă și se dublează, de asemenea, numărul
moleculelor ADN. Astfel, celula este pregătita să intre în diviziune.

Diviziunea propriu-zisă cuprinde mai multe faze:

1. Profaza: este prima etapă. În această fază membrana nucleului se dizolvă și dispare,
cromatina se condensează. Fiecare moleculă de ADN din structura cromatinei se spiralizează, se
înfășoară și formează câte un cromozom bicromatidic. Se formează și fusul de diviziune, alcătuit
din doi centri de organizare între care se întind numeroși microtubuli. De fusul de diviziune se
prind cromozomii prin intermediul centromerului;

2. Metafaza: cromozomii sunt prinși de firele fusului de diviziune prin intermediul centromerilor
și formează, la mijlocul celulei, o structură numită placă ecuatorialăsau placa metafazică.
Această placă metafazică ocupă întregul ecuator al celulei, astfel încât cromozomii sunt foarte
ușor de observat la microscopul optic. În aceasta fază cromozomii sunt cel mai puternic
spiralizați.

3. Anafaza: cromozomii se desprind din placa metafazică și migrează fiecare cromatidă spre
polii celulei, trasă de firele fusului de diviziune. Anafaza se consideră momentul în care
cromozomii cu o singură cromatidă au ajuns la jumatatea drumului între mijlocul celulei și poli;
 4. Telofaza: cromozomii se desprind de fusul de diviziune care se dezagregă și dispare.
Cromozomii, ajunși la cei doi poli ai celulei, se despiralizează și formează, la polii celulei, câte
un nucleu. În aceasta fază celula are doi nuclei, situați, fiecare, la câte un pol al celulei.

CITOCHINEZA - reprezintă faza de separare a citoplasmelor, faza în care celula se desparte în

două celule-fiice care vor avea o viață independentă. Procesul se desfășoară diferit:
 la celulele animale: apare o strangulație care se îngustează și astfel se separă cele două
celule;

 la plante: apare un perete transversal care separă celula în două fragmente egale.