INFECŢIILE VIRALE cutanate ...

Herpesul simplex

Virozele cu papilomavirusuri
Infecţiile cu papilomavirusurile umane (HPV) sunt foarte frecvente cauzând
apariţia de leziuni cutanate sau mucoase care de cele mai multe ori sunt benigne (veruci şi
condiloame) dar pot conduce uneori la apariţia de neoplazii (cancerul de col uterin).
HPV au un tropism exclusiv pentru epiteliul malpighian. Virusul este transmis prin
contact cu pielea sau mucoasele persoanei infectate, urmând a pătrunde în epiderm la
nivelul unei leziuni a stratului cornos. Incubaţia HPV variază între 3 săptămâni şi mai
multe luni în funcţie de starea de imunitate a organismului.
1) Verucile vulgare
Verucile vulgare sunt mai frecvente la adolescenţi şi adulţii tineri, infectarea
făcându-se direct prin hetero sau autoinoculare fiind favorizatǎ de un microtraumatism al
epidermului. Pot fi transmise deasemenea şi pe cale indirectă prin obiecte: pieptene,
foarfece, ace de tatuaj, instrumente de manichiură şi pedichiură, instrumente de ras.
Verucile vulgare sunt contagioase putând chiar exista mici focare familiale sau în
colectivitǎţile de copii.
Clinic se prezintă ca papule infiltrate, cu dimensiuni iniţial mici cât o gămălie de
ac, de culoarea pielii, care în evoluţie vor creşte în dimensiuni până la un diametru de 1
cm, devin indurate, cu suprafaţa neregulată, keratozicǎ, de culoare cenuşie, brăzdată de
şanţuri Numărul lor variază de la una la câteva la zeci, uneori putând conflua. Nu se
asociază cu simptome subiective.
Pot fi localizate oriunde pe tegument dar de obicei pe dosul mâinilor, degetelor,
picioarelor, genunchi şi gambe. Localizările periunghiale şi subunghiale sunt dureroase,
putând da modificări unghiale.
La nivelul pielii pǎroase, pleoapelor şi gâtului verucile iau un aspect filiform, cu
lungimea de 3-5 mm şi extremitatea keratozică. Uneori pe pielea capului şi mai rar pe
barbă aspectul este cel al unui buchet de veruci filiforme care sângerează uşor la
pieptănat sau bărbierit.
Evoluţia verucilor vulgare este strâns corelată cu reactivitatea imună celulară a
individului. La copil verucile vulgare au o tendinţă de regresie spontană. În unele cazuri
verucile vulgare pot să apară sau să dispară după şocuri emoţionale.
2) Verucile plantare
Apar la tineri şi adulţi, rareori la copii. Transmiterea se poate face direct prin
purtarea încălţămintei persoanelor bolnave sau prin contact indirect din sălile de sport,
bazinele de înot, sălile de baie.
Se disting două varietăţi clinice:

1. veruca plantară profundă este unică şi doar uneori multiple dar niciodată
confluente. Leziunea este hiperkeratozică, de coloraţie galben-cenuşie, cu
diametrul de până la 1 cm, este dureroasă la presiune şi este înconjurată de
un inel keratozic gros.
 2. verucile plantare superficiale şi multiple sunt grupate într-un placard
keratozic bombat, dând aspectul de mozaic.

Localizarea lor este îndeosebi la baza degetului mare şi călcâi, iar la persoanele cu
picior plat în centrul boltei plantare. Datorită greutăţii corpului evoluează spre
profunzime comprimând terminaţiile nervoase şi producând dureri vii la mers.
Diagnosticul diferenţial se face cu durioanele, keratodermiile congenitale, mal
perforant plantar, melanomul malign.
3) Verucile plane
Apar îndeosebi la copii pe faţă şi dosul mâinilor, mai rar la adolescenţi şi femei.
Clinic se prezintă ca mici papule plane, rotunde sau poligonale, cu diametrul de
câţiva milimetri, de culoare galbenă sau a pielii normale, cu suprafaţa netedă, dispuse
liniar de-a lungul unor escoriaţii (semnul Koebner) sau în plaje confluente. Rareori pot fi
însoţite de prurit.
În evoluţie verucile plane în general dispar în câteva săptămâni sau luni devenind
excepţionale la adolescenţă.
4) Condiloamele acuminate (vegetaţiile veneriene)
Condiloamele acuminate sunt întâlnite la ambele sexe în perioada vieţii activă
sexual. Sunt considerate o boală cu transmitere sexuală cauzată în principal de HPV
serotipurile 6, şi 11, dar posibil şi de alte serotipuri, cu menţiunea că HPV 16, 18, au
potenţial oncogen şi sunt incriminate în declanşarea cancerului de col uterin.
Incidenţa într-o continuă creştere în ţările dezvoltate fac din condiloamele
acuminate cea mai frecventă afecţiune cu transmitere sexuală. Afectează cu predilecţie
vârstele de 16-25 ani.
Condiloamele acuminate la debut au aspect fie de mici papule roz, fie de excrescenţe filiforme cu
bază de implantare mică şi tendinţă la dezvoltare verticală. În evoluţie cresc pe verticalǎ şi iau
aspectul unor tumorete roz, sesile sau pediculate, cu consistenţă moale. Suprafaţa devine
neregulată, cu aspect de „conopidă”, sau cu formaţiuni filiforme ascuţite pe suprafaţă dând
aspectul de creastă de cocoş.
În general formaţiunile au tendinţă la creştere îndeosebi verticală. Când se ajunge
la aspectul de tumoră, suprafaţa este încrucişată de multiple şanţuri care delimitează mici
arii de aspect granulos, justificând termenul de formaţiune conopidiformă. În anumite
localizări umiditatea produce maceraţie şi miros dezagreabil. Netratată se dezvoltă
exuberant luând aspectul de tumori gigante.
La bărbat localizarea de predilecţie este faţa internă a prepuţului, fren, şanţul
balano-prepuţial şi mai rar pe gland. La femei condiloamele vulvare sunt localizate pe
labiile mari şi mici, clitoris, vestibul. Formele extensive se întind la vagin, perineu şi
regiunea perianală, impunând un examen ginecologic şi anal complet.
Frecvenţa ridicată şi riscul de transformare malignă a condiloamelor colului uterin
impune depistarea lor prin efectuarea frotiului cervical (testul Papanicolau) la toate
femeile în perioada de activitate genitală, în particular celor expuse bolilor cu transmitere
sexuală.
Diagnosticul diferenţial al vegetaţiilor veneriene se face cu condiloma lata din
luesul secundar.
 Tratamentul infecţiilor cu HPV
Tratamentul infecţiilor cu HPV nu este specific, scopul acestuia fiind distrugerea
leziunilor macroscopice vizibile. După îndepărtarea leziunilor virusul persistă în
epidermul sănătos conducând la recidive frecvente.
Verucile cutanate ale copilului au o evoluţie favorabilă, involuând aproape
întotdeauna spontan. La adult involuţia este mai rară, impunând măsuri terapeutice
adaptate.

1. Tratamentul verucilor cutanate

 Distrugerea chimică prin substanţe keratolitice este simplă şi nedureroasă,

necesitând aplicarea zilnică, timp de mai multe săptămâni, a preparatelor cu acid
salicilic, acid lactic, uree.
 Crioterapia este simplă şi puţin dureroasă. Foloseşte aplicaţii cu azot lichid sau
masaj cu zăpadă carbonică. Semnul îngheţării este albirea leziunii cu depăşirea
marginii sale cu 2-3 mm. Verucile plane se tratează prin aplicaţii scurte de 10-15
secunde, fără presiune, iar pentru restul verucilor aplicaţii repetate de 30-90
secunde.
 Electrocauterizarea este metoda cea mai frecventă de tratament. Necesită anestezie
locală prealabilă cu xilină
 Laserul cu CO2 este eficace dar lasă cicatrici, necesitând şi anestezie locală.
 Dinitroclorbenzenul este utilizat în tratamentul verucilor multiple.

2. Tratamentul condiloamelor

1. Tratamentul preventiv al acestora constă în protecţia raporturilor sexuale

cel puţin pe durata tratamentului până la vindecarea celor doi pacienţi.
2. Tratamentul curativ:
 Crioterapia cu azot lichid are inconvenientul de a fi dureroasă.
 Electrocoagularea sub anestezie locală are inconvenientul de a fi dureroasă.
 Laserul cu CO2 necesită anestezie locală şi lasă o cicatrice.
 Podofilina în concentraţie de 25-40% se aplică strict pe leziune apoi se spală după
4-5 ore de la aplicare. Podofilina are un efect citotoxic şi distructiv.
 Podofilotoxina în concentraţie de 5% (Condyline®, Wartec®) este nedureroasă în
aplicaţii locale.
 5-fluorouracilul 5% (Efudix®) se foloseşte topic în condiloamele acuminate.
 Imiquimodul (Aldara®)
  Herpesul simplex
Herpesul simplex este cauzat de virusul cu acelaşi nume: virusul herpes simplex.
Au fost identificate două tipuri serologice de HSV: tipul 1 (HSV-1) şi tipul 2 (HSV-2).
HSV-1 produce de obicei herpesul labial şi herpesul cu alte localizări cutanate. HSV-2
produce herpesul genital. Primoinfecţia cu HSV-1 apare de obicei la copilul cu vârsta
între 6 luni şi 4 ani, când anticorpii materni au dispărut.
Transmiterea se face prin contactul direct cutaneo-mucos cu o persoană care
excretă virusul. La locul inoculării cutaneo-mucoase a virusului apar leziunile specifice
ale primoinfecţiei herpetice. Ulterior virusul va migra pe nervii senzitivi până în
ganglionii nervoşi unde rǎmâne în stare latentă pentru tot restul vieţii, reinfectând pielea
în momentele de scădere ale imunităţii organismului când apare herpesul recidivant.
Primoinfecţia herpetică

1. Primoinfecţia cu herpesul simplex tip 1 se produce de obicei în primii 3-4 ani de viaţă,
când sistemul imunitar al copilului este imatur. Cele mai multe primoinfecţii sunt asimptomatice.

Manifestările primoinfecţiei cu herpes simplex tip 1 debutează ca o gingivo-stomatită acută sau

ca o angină herpetică, la circa 3-5 zile de la contaminare. Starea generală este afectată, cu febră
>39°C, cefalee, dureri bucale care împiedică alimentaţia, hipersalivaţie. Mucoasa bucală este
inflamată, cu prezenţa veziculelor caracteristice, care se rup şi lasă eroziuni dureroase cu
contururi policiclice. Se însoţeşte de adenopatie inflamatorie cervicalǎ sau submaxilarǎ. Asociate
leziunilor bucale pot exista şi leziuni peribucale. Durerile dispar spontan într-o săptămână, cu
cicatrizare în 2-3 săptămâni.
Studiile serologice au arătat o seropozitivitate pentru herpes simplex tip 1 la 90-100% dintre
adulţi, dar numai 10% vor face herpes recidivant

2. Primoinfecţia cu herpes simplex tip 2 se produce la adultul tânăr, după debutul

vieţii sexuale. Uneori primoinfecţia poate fi şi neonatală, nou-nǎscutul infectându-se în timpul
naşterii de la mama cu herpes genital.

La femeie vulvovaginita reprezintă manifestarea cea mai frecventă. Puseul este adesea precedat
de astenie, durere, prurit, parestezie sau senzaţie de arsură, disurie. Labiile mari şi mici sunt
inflamate, cu prezenţa de vezicule care se sparg rapid dând naştere unor eroziuni aftoide,
confluente, foarte dureroase însoţite de disurie. Leziunile se pot extinde şi pe rădăcina coapselor,
regiunea pubiană, fese. Evoluţia primoinfecţiei genitale este rezolutivă în 1-2 săptămâni.
La bărbaţi manifestǎrile sunt mult mai atenuate. Clinic sunt prezente veziculo-
pustule pe un fond eritematos care evoluează rapid spre ulceraţii confluente înconjurate
de un halou inflamator. Leziunile sunt localizate pe gland, prepuţ şi teaca penisului.
Adenopatia inghinală bilaterală este mai puţin frecventă şi mai puţin dureroasă decât la
femeie.

Herpesul recidivant
După vindecarea primoinfecţiei herpetice se instalează o imunitate persistentă doar
la 1% din cazuri. Se trece într-o stare de infecţie latentă, urmată de infecţii recurente în
momente de scǎdere tranzitorie a imunitǎţii celulare. Ritmul de apariţie a recidivelor este
variabil de la un individ la altul. Recidivele sunt mai frecvente în cazul localizărilor
genitale. Apariţia recidivelor este favorizate de infecţii febrile, stress, emoţii, modificări
fiziologice (menstruaţie), lumina solară, traumatisme, raporturi sexuale (herpes genital).
Tabloul clinic este mai puţin zgomotos decât în cadrul primoinfecţiei şi cu durată
mai scurtă. Apariţia erupţiei este precedată de nişte semne prodromale: mâncărime,
arsură, iritaţie, mai rar durere, ce apar cu câteva ore înaintea erupţiei. Erupţia debuteazǎ
cu o placǎ eritematoasǎ care se acoperǎ apoi de vezicule mici cât o gǎmǎlie de ac, grupate
în buchet, şi uneori bule prin confluarea veziculelor. Veziculele se rup lǎsând eroziuni
care ulterior se acoperǎ de cruste serohemoragice ce se eliminǎ în câteva zile, lǎsând în
urmǎ pete eritematoase sau pigmentate ce se atenueazǎ progresiv. Recidiva apare de
obicei în acelaşi loc cu cel al primoinfecţiei. Semnele generale sunt absente sau minime
(subfebrilitate, mici adenopatii).
Complicaţii
Uneori leziunile herpetice se pot suprainfecta. La 10-14 zile după o recidivă
herpetică poate să apară eritemul polimorf.
Foarte rar pot infecţia cu virusul herpes simplex se poate complica cu meningo-
encefalită, hepatită sau afectare bronho-pulmonară îndeosebi la persoanele
imunodeprimate.
Herpesul genital şi sarcina
Herpesul neonatal este foarte grav putând conduce la moarte sau sechele
neuropsihice. Infecţia neonatală este dată în două treimi din cazuri de HSV-2. În cazul
unei primoinfecţii herpetice genitale la o femeie gravidă se impune naşterea prin
cesariană. O recidivă de herpes genital în săptămâna care precede naşterea impune de
asemenea cesariana, dar prescrierea aciclovirului rămâne de discutat.
Diagnostic
Pentru stabilirea diagnosticului de herpes simplex examenul clinic este de regulǎ
suficient, rareori fiind necesare investigaţii paraclinice: izolarea virusului prin culturǎ şi
tipaj, examen histopatologic, citodiagnosticul, imunofluorescenţa, examenul serologic
evidenţiazǎ anticorpii antiherpes şi titrul lor.
Tratamentul herpesului simplex
În tratamentul sistemic al herpesului simplex se utilizează analogi nucleotidici
care au acţiune virustatică, blocând replicarea lui. Nu au capacitatea de a distruge
rezervorul viral aflat în stare de latenţǎ în organism. Cel mai cunoscut medicament din
această categorie este acyclovirul (Zovirax, Euvirox):

o În primoinfecţia herpetică se administrează per os în doză de 5 x 200 mg/zi

(la orele 8, 12, 16, 20, 24), timp de 10 zile. Poate fi administrat şi
intravenos - 5 mg/kgc/8 ore, timp de 5 zile. Aciclovirul scurtează durata
puseului, dar nu influenţează semnificativ apariţia recidivelor ulterioare.
o În herpesul recidivant se administrează per os în doză 5 x 200 mg/zi timp
de 5 zile (la orele 8, 12, 16, 20, 24).
o Pentru prevenirea recidivelor frecvente (>6 recidive pe an, mai ales în
localizarea genitală, sau chiar dacǎ sunt <6 recidive pe an dar cu afectare
oculară) se impune administrarea a 800 mg/zi (2 x 400 mg) a la long un an
sau mai mult.
 o În recidivele rare este suficient doar tratamentul local cu acyclovir imediat
ce apar semnele prodromale, prin aplicaţii din 2 în 2 ore ale unguentului cu
aciclovir, putându-se obţine scurtarea sau chiar cuparea puseului.

Tratamentul local cu unguent cu acyclovir este indicat în orice formă de herpes ca

tratament adjuvant sau ca tratament unic. Nu este indicat tratamentul local în localizarea
genitalǎ, unde poate cauza dermatite de contact.
Alte virustatice utilizate în tratamentul infecţiilor herpetice sunt: valaciclovirul (în
primoinfecţie în doză de 2 x 1000 mg/zi timp de 10 zile, în recidive 2 x 500 mg/zi timp
de 5 zile), famciclovir (2 x 125 mg sau 2 x 250 mg timp de 5 zile), penciclovir topic,
foscarnetul (folosit la indivizii imunocompromişi în caz de rezistenţă la tratamentul
virustatic obişnuit).
În cazul unor recidive foarte frecvente, supărătoare, se pot administra vaccinuri
antiherpetice. Aceste vaccinuri scad numărul recidivelor şi severitatea puseelor.

 Herpesul zoster

Herpes zoster este o afecţiune neurocutanată cauzată de virusul varicelo-zosterian.

Primoinfecţia cu virusul varicelo-zosterian se numeşte varicela. Varicela este o
afecţiune a copilăriei, 90% din cazurile de varicelă aparând la copiii sub vârsta de 10 ani.
Varicela poate să fie sau nu aparentă clinic. În urma varicelei apar anticorpi specifici ce
conduc la dispariţia manifestărilor clinice dar nu înlătură complet virusul din organism.
Acesta migrează pe traiectul nervilor senzitivi până în ganglionii nervoşi, unde rămâne în
stare de latenţă pentru tot restul vieţii pentru a se reactiva în anumite condiţii, în special
de scădere a imunităţii celulare a organismului. Această reactivare endogenă a virusului
varicelo-zosterian poartă denumirea de herpes zoster sau zona zoster.
Herpesul zoster este o afecţiune îndeosebi a adulţilor cu preponderenţă după 50 de
ani. Herpesul zoster are o incidenţă crescută la persoanele care prezintă o imunitate
celulară scăzută precum persoanele în vârstă, persoanele infectate cu HIV sau alte cauze
de imunosupresie (transplante de organe, neoplasme, intervenţii chirurgicale,
radioterapie). În general afecţiunea apare o singură dată în viaţă, dar poate recidiva la
persoanele sever imunocompromise.
Manifestări clinice
În momentul reactivării virusul îşi va relua replicarea în ţesutul nervos şi va
produce o reacţie inflamatorie ganglionară (ganglionită). Răspunsul inflamator şi necroza
neuronală vor cauza o nevralgie severă. Virusul va migra apoi de-a lungul terminaţiilor
nervoase senzitive din piele, proliferează şi determină o erupţie eritemato-veziculară.
Prin urmare herpesul zoster debutează cu durere care precede erupţia cu 1 până la
3 zile, rareori după o săptămână sau chiar mai mult. Adesea foarte intensă, aceasta se
manifestă ca o durere continuă sau ca o arsură, având o distribuţie caracteristică în bandă,
cu uşoare iradieri în zonele limitrofe. Durerea poate fi spontană sau provocată. Deseori
este dificil de diferenţiat de durerea provocată de un infarct miocardic acut, de o nevralgie
intercostalǎ, colicǎ renalǎ sau biliarǎ, lombosciaticǎ. Uneori durerea poate fi însoţită şi de
alte simptome prodromale: febră, cefalee, astenie.
Erupţia cutanată constă în apariţia unui eritem unilateral (care se opreşte la linia
medianǎ), cu dispoziţie în bandă fiind localizat strict pe traiectul unui dermatom (teritoriu
cutanat inervat de un nerv senzitiv). Cele mai frecvent afectate dermatoame sunt cele
toracice (T3 - 50%), trigeminal (20%) şi lombare (L3 - 10%). Apariţia erupţiei face
posibilă punerea diagnosticului de herpes zoster. Iniţial sunt prezente macule şi papule
eritematoase pe fondul cărora după 12-24 ore se formează vezicule perlate, mici, cu
conţinut serocitrin, izolate sau grupate în ciorchine (uneori pot conflua în bule).
Veziculele se transformă în 3-4 zile în pustule care la rândul lor se vor crustifica în 7-10
zile. Crustele vor cădea după 16-20 zile lăsând rezidual pete hiperpigmentate sau
hipopigmentate care în parte pot dispărea cu timpul.
Durerea acută dispare în mod normal în momentul căderii crustelor. Nevralgia
postzosteriană sau algia zosteriană cronică este definită ca durerea care persistentă după
căderea crustelor. Nevralgia postzosteriană este întâlnită la 10-15% din pacienţii cu
herpes zoster. Nevralgia postzosteriană apare predominant la persoanele în vârstă fiind
neobişnuită la pacienţii cu vârste sub 50 de ani. Incidenţa algiei postzosteriene poate
ajunge la >50% la pacienţii peste 60 ani şi la >75% la cei peste 70 de ani. Nevralgia
scade în intensitate cu trecerea timpului, dar uneori rămâne intensă şi persistentă, chiar
toată viaţa, împiedicând efectuarea activităţilor normale şi tulburând somnul.
O localizare deosebită a herpesului zoster este la nivelul nervului trigemen în
special a ramurii oftalmice. Clinic se manifestă prin edem palpebral accentuat, cu
afectarea conjunctivei şi corneei (keratită interstiţială), cu tulburări de vedere. Este
obligatoriu consultul oftalmologic.
Apariţia herpesului zoster la tineri poate constitui un prim semn al infecţiei HIV.
Diagnostic diferenţial
Herpesul zoster puţin extins trebuie diferenţiat de herpesul simplex (recidive în
acelaşi loc). De asemenea herpesul zoster trebuie diferenţiat şi de eczemă sau de erizipel.
Tratamentul herpesului zoster
Tratamentul virustatic este indicat pacienţiilor peste 50 de ani. Pacienţii cu vârsta
sub 50 de ani nu au indicaţie decât în caz de durere foarte intensă, de afectare oftalmică
sau la imunodeprimaţi. Cel mai important lucru constă în iniţierea lui cât mai aproape de
momentul apariţiei erupţii cutanate.
Agentul virustatic de elecţie în herpesul zoster rămâne aciclovirul în doză de 5 x
800 mg, timp de 7-10 zile per os. Aciclovirul scurtează timpul necesar vindecării
leziunilor cutanate şi diminuă severitatea durerii acute. Influenţează favorabil şi algia
postzosteriană numai dacă este administrat încă din primele 24-36 (72) ore de la apariţia
primelor leziuni cutanate.
Poate fi administrat şi intravenos 500 mg/m2/zi timp de 7 zile (3 x 5-10 mg/kgc/zi
7 zile). Efectele secundare (cefalee, greţuri, diaree, toxicitate renală, semne neurologice)
sunt minime şi rare la dozele uzuale.
Mai pot fi utilizate în tratamentul herpesului zoster: valacyclovirul (3 x 1000 mg
timp de 7 zile), famciclovirul (3 x 500 mg/zi, 7 zile) sau brivudinul (1 x 125 mg/zi 7 zile).
Tratamentul local nu este necesar deoarece influenţează nefavorabil vindecarea.
 Unul dintre principalele obiective ale tratamentului în herpesul zoster este
reducerea intensităţii şi duratei durerii acute şi prevenirea nevralgiei postherpetice. Deşi
nu se ştie dacă tratamentul antialgic intensiv al durerii acute poate influenţa durerea
zosteriană cronică, tratamentul antialgic concomitent este indicat.
În faza acută se administrează antialgice-antinflamatorii obişnuite: paracetamol (1-
2 g/zi) (eventual asociat cu codeină), algocalmin (1-2 fiole/zi) sau piafen.
În nevralgia postzosteriană persistentă care nu cedează la antialgicele uzuale se
recurge la anticonvulsivante (carbamazepina 400-1200 mg), la antidepresive triciclice
(amitriptilina sau doxepin) sau la pregabalin (Lyrica®) un antialgic neuropat.
În caz de durere foarte intensǎ, persistentǎ, se poate recurge la: infiltraţii cu xilinǎ
ale rǎdǎcinii nervilor afectaţi, infiltraţii cu alcool în scopul distrugerii nervilor, rezecţia
lor în cazuri excepţionale.
În herpesul zoster este utilă asocierea vitaminelor din complexul B (B 1, B6, B12).

 Moluscum contagiosum
Moluscum contagiosum este o afecţiune virală benignǎ având ca agent etiologic un
Poxvirus. Este mai des întâlnită la copii (2-15% dintre copii) cu localizare la nivelul feţei,
dar şi la tineri şi adulţi cu localizare în regiunea genitală şi perigenitală, la acestia din
urmǎ fiind transmisă pe cale sexuală.

Transmiterea se face prin contact direct fiind favorizată de existenţa unei lipse de
substanţă, dar şi prin autoinoculare. Perioada de incubaţie a bolii este de 2 săptămâni – 2
luni.
Clinic se prezintă ca mici formaţiuni papuloase perlate, cu dimensiuni de la 1 mm
la 5 mm, în numǎr variabil de la câteva pânǎ la câteva sute, cu suprafaţa netedă,
emisferică, cu centrul ombilicat, cu o consistenţă fermă. Au culoarea pielii normale, roz
sau translucide. Prin compresie între degete sau înţepare cu vârful unui bisturiu se elimină
conţinutul păstos alb-cenuşiu al leziunii (epidermul distrus de virus).
La bolnavii de SIDA leziunile pot fi numeroase şi ajung la dimensiuni mai mari,
gigante.
Evoluţia este spontan rezolutivă în aproximativ 6-9 luni, cu posibilitatea de
persistenţǎ ani de zile. Persistenţa leziunilor permite înmulţirea lor prin autoinoculare.
Tratament
Tratamentul constă în chiuretarea leziunilor cu chiureta sau exprimare între degete
urmată de aplicarea unei picături de alcool iodat, prin electrocauterizare, aplicare de azot
lichid.