Sunteți pe pagina 1din 243

Istoria comunismului romanesc

VOLUMUL II.

Articole publicate in “Jurnalul National” in anul 2006


Editorial: Cine vrea politica

LAVINIA BETEA

As spune ca perioada cea mai grea pentru cercetatorul preocupat de comunism este etapa tulbure
de dupa razboi. Aceasta si pentru ca documentele de arhiva si presa vremii invalideaza opiniilor
istoricilor si eseistilor cu prestigiul consolidat de productii propagandistice. Contravin apoi
imaginilor de "victime" si "calai" prin care oamenii s-au deprins sa clasifice personajele
trecutului. Si nu in cele din urma, analizele sunt excesiv concentrate pe prim-planul scenei
politice. Desi cheie a deznodamantului pot fi si actori din rolurile secundare ori "corul" multimii.
Spre exemplu, guvernarea Radescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) are din perspectivele
expuse lacune esentiale. Lucrarile de specialitate sunt focalizate pe demonstratia organizata de
comunisti in Bucuresti, la 24 februarie si pe replica discursului rostit de seful guvernului. Discurs
prin care Radescu apeleaza la "neamul care a stiut totdeauna sa-si apere fiinta" spre a se ridica
impotriva celor "fara neam si Dumnezeu" in frunte cu "doi venetici, Ana Pauker si ungurul Vasile
Luca".
Ce se intampla intre "mana de insi" (cum ii numeste Radescu pe comunisti) si "neamul
romanesc"? Tara n-avea multi muncitori, insa dintre ei se recruteaza "nucleul dur" al mitingurilor
si demonstratiilor. Iar multimea este atrasa de sloganurile si lozincile comuniste. Oricate acte de
binefacere ar face, bogatii nu sunt iubiti de saraci. O realitate care a motivat, pretutindeni in lume,
elitele epocii moderne in adoptarea reformelor economice si masurilor de protectie sociala. Astfel
ca "agitatia si propaganda" comunistilor din februarie 1945 dau impresia dorita de initiatori: tara
"fierbe" de dorinta unui guvern al Frontului National Democrat. Stirile (cu date exagerate) despre
mitingurile din tara si telegramele de adeziune, publicate sub semnatura unor organizatii si
"colective" muncitoresti sau satesti au efectul scontat al manipularii numite "fabricarea
consimtamantului".
Nici manifestantii nu sunt lasati la voia intamplarii. Dupa cum relateaza fostul sef de cabinet al
lui Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, pe atunci muncitor sindicalist la CFR Grivita, demonstrantii erau
dublati de "rezervistii" care asteptau intr-un anumit loc, pregatiti de interventie in cazul unor
"atacuri" ale opozitiei. Chiar dintru acest inceput al practicilor comuniste, spontaneitatea si
creativitatea oamenilor au fost anihilate. Lozincile se strigau pe baza "cuvantului de ordine"
primit de la "seful coloanei". Sfetcu a auzit prima oara de Gheorghiu-Dej cand s-a cerut coloanei
sa strige ca vrea intrarea lui in guvern. Ca exemplu relevant al apolitismului si ignorantei
manifestantilor, in ancheta sa din 1948-1954, Belu Zilber relateaza o intamplare (prezentata
ulterior de Silviu Brucan ca achizitie a memoriei sale). Calcat pe picior in inghesuiala, un
participant isi ameninta tovarasul "agresor" ca-i va da cu "portretul lui Iorga" in cap. Portretul il
reprezenta insa pe Marx, "parintele proletariatului mondial" necunoscut muncitorilor romani la
acea data.
Din arhive ies la lumina si actiunile altor "personaje secundare" – agentii sovietici ce fusesera
incarcerati pe teritoriul Romaniei. Din chiar declaratiile unuia dintre cei mai bogati oameni ai
vremii, antreprenorul in constructii si comunistul Emil Calmanovici, aflam ca in casa sa a fost
pregatita "contramanifestatia lui Radescu". Organizatori au fost Pantelimon Bodnarenko si
Serghei Nikanov, care aveau ca "legatura superioara de partid" pe Emil Bodnaras. Iar miscarile
generalului Radescu – sef al guvernului Romaniei si secretar de Stat la Departamentul Afacerilor
Interne! – erau supravegheate si cunoscute prin intermediul unuia dintre membrii familiei sale,
pacient al psihiatrului Egon Weigl al carui cabinet fusese casa conspirativa a comunistilor.
O privire de ansamblu iti lasa si gustul amar ca Radescu era, in vremea guvernarii sale, singurul
notabil in conflict deschis cu comunistii. Cu o zi inaintea manifestatiei de la Bucuresti, in 23
februarie este facut public apelul unor "personalitati national-taraniste in frunte cu Anton
Alexandrescu" catre ceilalti taranisti de a adera la FND. La 26 februarie, alt grup – "de generali si
ofiteri in frunte cu generalul de divizie Constantin Vasiliu-Rascanu" – se desolidarizeaza public

-2-
de actiunile si declaratiile lui Radescu. Iar in ziua urmatoare, "membri ai Academiei Romane,
profesori universitari si sfetnici ai tronului" inainteaza Regelui un protest impotriva "reprimarii
manifestatiei pasnice" de catre Radescu. Semneaza Parhon, Sadoveanu, Hortolomei, Mitita
Constantinescu, Traian Savulescu, D. Mezincescu, S. Stoilov, N.Gh. Lupu. Astfel, se aleg viitorii
stalpi ai institutiilor "democratizate" din Romania.
Prin 1946 abia au incercat vechii politicieni "sa-i sparga" pe comunisti. Veriga mai slaba le-a
parut Patrascanu. Lui ii placea sa repete si maxima atribuita lui Radescu: "Cine vrea sa faca
politica trebuie sa se deprinda in fiecare zi sa inghita o soparla vie". Legat precum Ulisse de
catargul corabiei sale, Patrascanu a rezistat. Dar in cercul de fier al disciplinei comuniste, insusi
faptul de-a fi fost incercat de sirene se pedepsea ca o "crima de inalta tradare"!

Agonia opozitiei democratice

CRISTINA DIAC

"Trebuie sa facem azi un pas inapoi, ca sa putem face doi inainte maine", spunea
Gheorghiu-Dej in ianuarie 1945, intr-o sedinta a conducerii Frontului National Democrat.
Pasul inapoi, in decembrie 1944, s-a numit Guvernul Radescu. Comunistii se declarau insa
decisi sa termine cu aceia datorita carora ajunsesera la guvernare.

Sub pretextul indeplinirii defectuoase a prevederilor Conventiei de Armistitiu, reprezentantii


Frontului National Democrat (FND) au sabotat prin toate metodele cele doua guverne Sanatescu.
La capatul uneia din multele crize guvernamentale, generalul Constantin Sanatescu si-a inaintat
demisia la sfarsitul lunii noiembrie 1944. Reprezentantii Partidului Comunist reclamasera
instalarea de urgenta a unui guvern al FND-ului, alianta dominata de partidul sprijinit de
Moscova. Lucrurile curgeau inevitabil catre acapararea de comunisti a puterii depline in stat.
Acest lucru nu s-a intamplat insa in decembrie 1944. Ocupata cu operatiile militare, Moscova a
mai acordat o perioada de respiro partidelor "burgheze", regelui, vechiului sistem politic din
Romania in genere. Vremea clarificarilor nu sosise deocamdata. La putere a fost adus un nou
guvern de coalitie, girat de asemenea de un general in calitate de premier – Nicolae Radescu.
IMPROVIZATIE. Nu a trecut proba timpului nici noua solutie gasita de regele Mihai (factorul
constitutional abilitat sa numeasca primul-ministru, conform Constitutiei din 1923 repusa in
vigoare la finele lui august 1944). Guvernul Radescu s-a nascut si si-a desfasurat activitatea sub
semnul provizoratului. Si asta nu neaparat din cauza unor determinari de natura obiectiva, cum ar
fi razboiul aflat in plina desfasurare, perspectiva indepartata a semnarii tratatelor de pace,
posibilitatea organizarii de alegeri in care cetatenii sa-si exprime optiunea pentru o formatiune
politica sau alta. Guvernul Radescu a fost tot o improvizatie, confruntandu-se cu exact aceleasi
probleme ca si precedentele de dupa 23 august 1944.
Guvernul instalat la 6 decembrie pastra aceeasi structura de coalitie ca si cel de-al doilea Guvern
Sanatescu. La fel cu precedentul cabinet, nici Guvernul Radescu nu a "marcat prea multe puncte"
la capitolul longevitate. Instalat in decembrie 1944, si-a incheiat existenta in februarie 1945. In
numai sase luni, Romania schimbase trei guverne. Deosebirea principala dintre Guvernul
Radescu si cel care l-a precedat a constat in faptul ca partenerii de guvernare FND-isti au devenit
mai nerabdatori. Au trecut la folosirea pe scara mai mare si mult mai frecvent a metodelor
violente. Atacurile asupra prefecturilor si primariilor au devenit mai dese si mai dure, numarul
mitingurilor cu mai multi participanti a crescut de asemenea. Atacurile in presa la adresa
adversarilor politici au devenit si mai dure.
FIGURI VECHI. Gheorghe Gheorghiu-Dej a sintetizat intr-o sedinta a FND-ului politica dusa de
comunisti in perioada imediat urmatoare lui 23 august astfel: "Daca e nevoie sa facem un pas
inapoi, ca sa putem face doi inainte, asa trebuie sa procedam". In noul guvern, partidelor zise

-3-
istorice le-au revenit sapte ministere, iar coalitiei dominate de comunisti opt. Au mai fost numiti
si 15 secretari de stat, dintre care trei militari de cariera la Ministerul de Razboi. FND-ul nu a
obtinut nici de aceasta data mult solicitatele Ministere de Interne si de Razboi. Teohari Georgescu
a fost insa mentinut ca subsecretar de stat la Interne, portofoliu detinut pentru mai multa siguranta
de insusi primul-ministru. De asemenea, Petru Groza, presedintele Frontului Plugarilor, "bratul
armat" al comunistilor in lumea rurala, si-a pastrat postul de vicepremier.

MINISTRII FND
In cel de-al treilea guvern al Romaniei de dupa 23 august, coalitia dominata de comunisti a
obtinut portofoliile Justitiei, Educatiei Nationale, Muncii, Asigurarilor Sociale, Lucrarilor
Publice, Sanatatii si Asistentei Sociale, Comunicatiilor si pe cel al Nationalitatilor Minoritare.
Dintre "vedetele" Partidului Comunist care figurau si in continuare pe lista guvernamentala se
numarau Lucretiu Patrascanu la Justitie si Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Comunicatii.

In absenta legii

CRISTINA DIAC

Abuzurile infaptuite de comunisti in iarna 1944-1945 aveau motivatii precise. Stenogramele


sedintelor conducerii FND elucideaza mai multe "mistere". De ce doreau cu atata
inversunare o reforma agrara imediata? In ce scop erau schimbate autoritatile locale? In
spatele haosului aparent se ascundeau ratiuni practice.

Instalarea Guvernului Radescu a constituit aparent o infrangere pentru comunisti, care nu


reusisera sa instaleze in decembrie 1944 un guvern FND si nici sa obtina ministerele de Interne si
de Razboi. Cabinetul Radescu a fost de fapt o prelungire a celui de-al doilea Guvern Sanatescu. In
situatia tarii nu survenise nici o modificare. Romania era angrenata in razboiul din Vest, de data
aceasta de partea Natiunilor Unite. Trebuia sa faca fata obligatiilor asumate prin Conventia de
Armistitiu si sa se confrunte cu realitatea prezentei Armatei Rosii pe teritoriul national. Clasa
politica era obligata sa accepte in scena un nou "actor" – Partidul Comunist. Aflati la guvernare
sub ministeriatul lui Radescu, demnitarii comunisti s-au comportat la fel ca si pe timpul lui
Sanatescu. Este greu de apreciat daca reprezentantii Partidului Comunist au avut un plan
minutios, ticluit pana in cele mai mici amanunte, pe care sa-l fi urmat in actiunea de comunizare a
Romaniei. Este mult mai probabil ca echipa ai carei lideri erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucretiu Patrascanu a avut in vedere obiective clare de
actiune, lasand gestionarea concreta a evenimentelor la nivelul principului "vazand si facand".
"Nu putem crea o norma generala. Aceasta nu depinde de noi", spunea Petru Groza in ianuarie
1945.
Una din optiunile pe care Partidul Comunist le-a pastrat si dupa decembrie 1944 a fost aceea de a
destabiliza prin orice mijloace guvernul ai carui membri erau. Dar asta nu s-a intamplat imediat.
"Mariajul din interes" intre FND si partidele "burgheze" a parut sa functioneze cam o luna si
jumatate. La mijlocul lui ianuarie a survenit insa un eveniment care a dat semnalul despartirii.
SURSA DE "INSPIRATIE". In ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat prima sa
vizita la Moscova, unde trebuia sa discute in principal chestiuni economice. La revenirea in tara,
le-a povestit colegilor sai din conducerea FND-ului, al carui presedinte era Vasile Luca, ce
discutase in capitala sovietica si, de asemenea, a facut propuneri referitoare la caile pe care
trebuia sa mearga, cel putin in urmatoarea etapa. Obiectivul numarul unu ramanea rasturnarea
Guvernului Radescu si instalarea unui Guvern FND. Metodele prin care trebuia atins acest
obiectiv ramaneau in linii mari aceleasi folosite si pentru a forta in doua randuri demisia lui
Sanatescu. Dupa revenirea lui Dej de la Moscova s-a alcatuit programul de guvernare al Frontului

-4-
National Democrat. Dupa cum declara insusi Gheorgiu-Dej intr-o sedinta a FND-ului, acest
program incorpora punctul de vedere moscovit referitor la principalele chestiuni care se puneau
acut in Romania acelei perioade: reforma agrara, refacerea economica a tarii "cu participarea
tuturor fortelor creatoare", respectarea angajamentelor luate prin Conventia de Armistitiu,
"mobilizarea tuturor fortelor in vederea intensificarii efortului de razboi", democratizarea tarii,
problema retrocedarii Ardealului de Nord.
VREMEA SPERANTELOR. In 1945, sfarsitul razboiului nu mai parea un eveniment atat de
indepartat. Peste tot in Europa, oamenii voiau sa creada intr-un nou inceput. Stiind ce s-a
intamplat, cel putin in estul Europei, avem astazi tendinta de a considera perioada ulterioara lui
23 august si pana la abolirea monarhiei ca pe una cenusie si trista. Mai aproape de realitate este ca
in acei ani optimismul ii insufletea pe supravietuitorii razboiului. Soldati decedati si raniti,
victimele Holocaustului, privatiunilor inerente anilor de razboi, erau amintiri puternice. In 1945,
oamenii voiau si aveau dreptul sa spere.
Partidele politice au incercat cu mai mult sau mai putin succes sa-si adapteze oferta electorala
noii situatii create de inerentul sfarsit al razboiului. Nu numai FND si-a lansat programul politic.
PNT si PNL si-au publicat la randul lor proiectele. De exemplu, reforma agrara era dorita si de
PNT, in cadre inca si mai radicale decat cele preconizate de Partidul Comunist. Diferenta era
aceea ca PNT dorea sa astepte sfarsitul razboiului pentru legiferarea ei. Comunistii au folosit
problema reformei agrare in scop propagandistic si pentru a lovi in adversarii politici, la fel ca si
sensibila problema a revenirii Ardealului de Nord la Romania. In programul FND se spunea clar
ca Ardealul nu va fi retrocedat Romaniei atata timp cat la Bucuresti nu va fi instalat un guvern
bine vazut la Moscova. Acel guvern, evident, nu putea fi decat unul al Frontului.
VIZIUNE REALISTA. De ce erau in fond atat de interesati oamenii Moscovei de o reforma
agrara? Din stenogramele discutiilor purtate in interiorul conducerii FND si la nivelul PCR reiese
ca, in ianuarie 1945, liderii comunisti isi apreciau corect aderenta si popularitatea in randul
multimii. "Noi suntem izolati, intre noi muncitorii si tarani si ceva intelectuali pe ici pe colo",
rezuma realist situatia partidului Ana Pauker. Astfel ca scopul principal al FND-ului in ianuarie
1945 era ca mesajul comunist sa "ajunga la tara". Pe fond, extrema stanga a decis in iarna lui
1945 sa atace acolo unde credea ca ar avea mai mari sorti de izbanda. Prin promisiuni de
improprietarire gratuita si cu "ajutor muncitoresc" la infaptuirea reformei, chiar si in absenta legii,
taranii puteau fi usor transformati in masa de manevra. Difuzului mesaj al partidelor "istorice",
care ii indemnau pe locuitorii satelor la calm, rabdare si legalitate, Partidul Comunist le-a oferit
alternativa actiunii imediate.

BOTEZUL MOSCOVIT
La finele lui 1944 si inceputul lui 1945, Gheorghiu-Dej a pus pentru prima data piciorul in "orasul
sacru" al comunismului mondial, acolo unde rivala sa Ana Pauker era deja o vedeta. Cei interesati
de vizita, care a fost efectuata in principal in scopuri economice, au putut afla detalii din
coloanele ziarului comunist Scinteia. Astfel, la 16 ianuarie 1945, o delegatie a PCR, condusa de
Emil Bodnaras si Iosif Ranghetz, i-a iesit in intampinare ministrului inca de la Ploiesti. In Gara de
Nord, Gheorghiu-Dej a fost asteptat de Ana Pauker si de Vasile Luca. Cateva zile mai tarziu, in
ziarul Romania libera, economistul Costin Murgescu scria referitor la acelasi subiect ca "relatiile
economice romano-sovietice sunt inaugurate in felul acesta sub cele mai fericite auspicii".
Programul FND a ocupat spatii ample in presa scrisa, puternic controlata de serviciul de cenzura
instituit de Comisia Aliata de Control. Sursa de inspiratie a mesajului politic comunist trebuia
insa camuflata, pentru a nu da de banuit opiniei publice. "Sa se dea o forma mai delicata, in asa
fel incat sa nu se lase impresia ca a fost sugerat de unele cercuri", spunea Gheorghiu-Dej.
Probabil ca la prima confruntare cu sovieticii, Gheorghiu-Dej a facut o buna impresie, din
moment ce de-a lungul anilor a avut girul acestora ori de cate ori a transat conflictele din partid in
favoarea sa.

-5-
PROTESTE
In timpul Guvernului Radescu, PNT si PNL si-au manifestat opozitia fata de ascensiunea
comunistilor prin diferite metode. Cele mai frecvente erau protestele in paginile propriilor ziare
de partid, Dreptatea si Viitorul. Constantin Bratianu a mai inaintat un protest primului-ministru,
cu ocazia deportarii etnicilor germani in URSS. O alta metoda agreata erau periplurile la
reprezentantii diplomatici ai SUA si Marii Britanii la Bucuresti. Liderii celor doua partide ii
vizitau sistematic pentru a le prezenta propriul punct de vedere asupra situatiei tarii, pentru a se
plange de diverse abuzuri, dar si pentru a sonda opiniile diplomatilor anglo-americani, de la care
asteptau sprijin.

DE DRAGUL OPOZITIEI
Generalul american Cortland Van Rensselaer Schuyler, reprezentant al SUA in Comisia Aliata de
Control intre noiembrie 1944 si septembrie 1946, si-a notat in jurnal impresia pe care i-a produs-o
seful PNL, Constantin Bratianu (foto), un constant vizitator al generalului. "In general, dl
Bratianu m-a dezamagit ca lider politic", scria Schuyler la 2 februarie 1945. "Are aproape 80 de
ani si pare a-si risipi energia. Desi este extrem de nefericit din cauza situatiei actuale, nu a oferit
nici un program constructiv de redresare, in afara unei opozitii generale fata de ceea ce numeste
cererile exorbitante si nedrepte ale Rusiei."

Ultimul discurs public anticomunist

CRISTINA DIAC

Iesirile publice ale premierului Radescu au ramas in istorie ca fiind asociate cu postul
public de radio. Pentru a evita cenzura, in doua momente tensionate, generalul s-a adresat
natiunii prin intermediul acestui mijloc de informare in masa. Discursul sau a fost ultimul
rostit liber de la microfonul Radiodifuziunii.

Conform Conventiei de Armistitiu, cenzura presei a continuat sa existe in Romania si dupa 23


august 1944. Nu ca o noutate de inspiratie sovietica, deoarece si in timpul regimului de autoritate
monarhica instituit de regele Carol al II-lea, si in timpul regimului Antonescu a functionat un
Minister al Propagandei, care indeplinea printre altele si servicii de cenzor al informatiilor
destinate publicului.
Asupra presei scrise, Comisia Aliata de Control exercita o atenta supraveghere. Nimic nu
razbatea fara aprobarea sovieticilor. O noutate absoluta in Romania a fost faptul ca sindicatele
tipografilor, dominate de comunisti, refuzau sa tipareasca stiri referitoare la "fascisti si
reactionari". Erau suspectati de a fi fascisti si reactionari toti opozantii Partidului Comunist. In
aceste conditii, este de la sine inteles ca orice mesaj, pentru a putea ajunge la cititori, trebuia sa
treaca in prealabil de filtrul cenzurii.
De la inceputul lui februarie 1945, s-a dat semnalul clar pentru inlaturarea de la putere a
guvernului de coalitie. In primele zile ale lui februarie, reprezentantii FND au trecut la atacuri
frontale. In ianuarie, sectia a II-a a Marelui Stat Major ii comunicase primului-ministru
identificarea unor depozite de arme, banuite a apartine Partidului Comunist, Uniunii Patriotilor si
Madosz-ului (grupari satelite ale comunistilor – n.n.) la Bucuresti si in mai multe orase mari din
tara. Teama lui Radescu era ca urmau sa fie folosite pentru indepartarea prin forta a guvernului.
Intr-o sedinta a Consiliului de Ministri, acesta i-a acuzat pe vicepremierul Groza si pe generalul
Stanescu, subsecretar de stat la Interne, ca nu sunt straini de constituirea respectivelor depozite si
le-a cerut sa-si dea demisia. Cei doi au refuzat. Primul-ministru a mai decis sa organizeze o
adunare populara, in care sa-si exprime punctul de vedere referitor la situatia tarii in general si la
masurile pe care intentiona sa le intreprinda pentru restabilirea ordinii.

-6-
CACEALMAUA. Radescu a anuntat ca intentioneaza sa se adreseze opiniei publice in ziua de
duminica, 11 februarie, in sala Cinematografului Scala. Cu o seara inainte, cinematograful a fost
insa ocupat de simpatizantii FND. Venisera decisi sa bruieze discursul premierului. Numai ca
acesta si echipa din jurul sau au reusit sa dejoace planurile fenediste, regizate in fapt de Partidul
Comunist. In ultima clipa, generalul Radescu a decis sa schimbe sala cu una aflata in apropiere –
sala Cinematografului ARO (astazi Patria). Mai mult decat atat, cuvintele acestuia au fost
radiodifuzate, fiind astfel auzite de un auditoriu incomparabil mai numeros decat cel pe care il
putea cuprinde o sala de cinematograf. In expunerea sa, Radescu a criticat actiunile muncitorilor
tipografi, calificandu-le ca nedemocratice. A protestat fata de invinuirile care se aduceau frecvent
colaboratorilor sai, ca ar fi sabotori si reactionari si ca obstructioneaza judecarea criminalilor de
razboi. S-a referit de asemenea la necesitatea infaptuirii reformei agrare, dar nu imediat, ci dupa
terminarea razboiului, in conditii de ordine si legalitate. Si-a expus punctul de vedere referitor la
menirea sindicatelor, care sunt si trebuie sa ramana organizatii profesionale si nu instrumente de
presiune politica. "Sindicatele sa se ocupe cat mai putin de politica si cat mai mult de treaba", a
indemnat Radescu. "Orice agitatie trebuie sa inceteze, fiindca altfel se pune in primejdie insasi
fiinta tarii". Discursul rostit de primul-ministru in Sala ARO nu a fost preluat de nici un ziar, cu
toate ca mii de oameni aflasera despre existenta lui de la radio.
ULTIMUL DISCURS. Evenimentul care a condus la demisia generalului Radescu din postul de
premier s-a inregistrat la 24 februarie 1945. In Capitala a avut loc un miting, in organizarea FND-
ului. Conform planului comunist, populatia trebuia sa ceara venirea la putere a unui guvern "de
larga concentrare democratica", adica unul cu mai multi comunisti. In cursul dupa-amiezii, in
timp ce coloana de manifestanti trecea prin fata Ministerului de Interne (astazi fosta cladire a
Senatului) s-au tras focuri de arma. Varianta comunista a fost ca primele focuri au venit dinspre
Minister, trase de oamenii de ordine. Varianta lui Radescu a fost contrara: anumiti manifestanti,
cu misiunea clara de a crea dezordine, au vrut sa atace cladirea si au tras pentru a crea o
diversiune si a putea astfel sa dea vina pe guvern. Incidentele s-au soldat cu mai multi morti si
raniti. Radescu a sustinut ca trupele din Ministerul de Interne nu primisera ordin sa traga in
manifestanti, in eventualitatea ca ar fi atacate, ci doar sa someze si sa traga in aer foc de
avertisment. Comisia insarcinata cu anchetarea cazului a conchis ca gloantele extrase din
corpurile victimelor nu erau identice cu cele utilizate de trupele care asigurau paza ministerului.
In seara aceleiasi zile, primul ministru a apelat din nou la postul public de radio. El a prezentat
opiniei publice propria versiune asupra evenimentelor de peste zi, dar si asupra colaborarii
dezastruoase cu comunistii. Radescu a trecut in revista o serie de actiuni destabilizatoare
intreprinse de coalitia de extrema stanga si in alte orase din tara. In final, generalul a spus ca el si
Armata isi vor face datoria pana la capat. A fost ultimul discurs rostit liber de la microfonul
Radioului.
Peste numai patru zile, la cererea regelui, si-a inaintat demisia. Conform Constitutiei in vigoare la
acel moment, suveranul era factorul constitutional abilitat sa numeasca si sa demita premierul. La
finele lui februarie, vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, A.I. Visinski, a revenit la
Bucuresti, unde a fost primit in mai multe randuri de rege. In urma presiunilor exercitate de
emisarul Moscovei asupra suveranului, acesta din urma i-a cerut demisia lui Radescu si a incercat
gasirea unei solutii care sa multumeasca pe toata lumea.

GAFA LUI RADESCU


In discursul rostit de Nicolae Radescu la radio, in seara de 24 februarie, el i-a acuzat pe comunisti
de crearea si escaladarea incidentelor. Radescu a facut un joc de cuvinte, lasand sa se inteleaga ca
abrevierea FND ar proveni din prescurtarea sintagmei "Fara Neam si Dumnezeu". "Cei fara neam
si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in
sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca, cauta prin teroare sa
supuna neamul", a acuzat Radescu. In contextul sfarsitului de razboi, se poate considera ca
premierul a facut o greseala tactica. Armatele Natiunilor Unite avansau spre Germania. Europa

-7-
afla de ororile nazismului, de lagarele de concentrare, de formele aberante de antisemitism pe
care le-au cunoscut acei ani. Sensibilitatea fata de problema evreiasca era mult sporita. In aceste
conditii, justificarea dezordinilor prin originea etnica a Anei Pauker a dat apa la moara celor care
considerau ca Romania este un stat antisemit, nationalist si fascist. De asemenea, pe fondul
internationalismului sovietic, referirile la etnia liderilor comunisti nu au fost nici pe placul
Comisiei Aliate de Control dominate de sovietici.

"Asaltul prefecturilor"

CRISTINA DIAC

Cele trei luni ale guvernarii lui Radescu au ramas in memorie ca perioada in care "asaltul
prefecturilor" a atins cote ingrijoratoare. Martorii oculari au constatat abuzurile si le-au
interpretat din propriul punct de vedere. Avocatul Adriana Georgescu, sefa de cabinet a lui
Radescu, a lasat posteritatii impresiile sale de participant la evenimente.

Pentru a limita inlocuirea abuziva a autoritatilor locale, Guvernul Radescu a emis la inceputul lui
ianuarie o lege prin care se impuneau conditii de studii celor care voiau sa acceada la functii in
administratia locala. Stradania a fost insa in zadar. Un articol al legii lasa loc de interpretari,
permitand practic continuarea inlocuirilor abuzive. In astfel de situatii se demonstra abilitatea
reprezentantilor FND in guvern. Prin prezenta lor, puteau modifica "pe ici, pe colo, prin punctele
esentiale" proiectele de lege care ii interesau in mod direct. Articolul ambiguu spunea ca se pot
face exceptii de la conditiile de studii pentru "persoanele care s-au distins printr-o activitate
publica remarcabila". Iar cei care apreciau aceasta erau in general comunistii, care se laudau cu
prigoana si inchisorile la care fusesera supusi. In decembrie a fost constituita o Comisie
Interministeriala pentru examinarea situatiei din Moldova, care tindea sa devina din ce in ce mai
grava. Practic, aceasta regiune fusese o vreme izolata de restul tarii. Serviciile publice, in general,
si transporturile, in special, fusesera total dezorganizate. Populatia se confrunta cu o criza acuta a
alimentelor si a articolelor de prima necesitate. La nivel administrativ domnea haosul, estul tarii
fiind cel mai expus actiunilor de razboi.
MARTOR OCULAR. Comisia s-a deplasat in Moldova pentru a examina situatia. Acesta nu a
fost insa unicul ei scop. Avocatul Adriana Georgescu, sefa de cabinet a primului-ministru Nicolae
Radescu si jurnalist la ziarul liberal Viitorul, a insotit respectiva comisie in periplul ei prin
Moldova. Amintirile sale legate de acea perioada din istoria Romaniei pe care a trait-o nemijlocit
se regasesc si intr-un volum memorialistic, publicat pentru prima data in Franta, sub titlul "La
inceput a fost sfarsitul". Iata cum se produceau inlocuirile de primari si de prefecti, prin ochii
sefei de cabinet a premierului Radescu. "Oprire la Focsani, prima capitala de judet unde trebuia sa
restabilim ordinea. Discursul oficial este rostit de prefectul legal. Prefectul comunist nu se arata la
fata. Dimitrie Nistor (subsecretar de stat la Interne, n.n.) raspunde aducand mesajul guvernului.
De vreme ce alegeri judetene nu sunt posibile pentru moment, cate doi membri din fiecare partid
reprezentat in guvern sunt invitati sa discute cu oaspetii de la Bucuresti. Comisia se instaleaza in
spatele unei mese mari; in fata mesei, zece scaune frumos aliniate isi asteapta ocupantii; cate doi
reprezentanti din fiecare partid: National-Taranesc, Liberal, Comunist, Socialist, Frontul
Plugarilor.
Dar, in ultimul minut, niste cetateni cu scaune in mana isi fac aparitia. Se prezinta singuri,
incercand sa acopere cu vocile lor vacarmul general care a pus stapanire pe sala la sosirea lor: doi
reprezentanti ai Tineretului Comunist, doua femei antifasciste, doi reprezentanti ai Confederatiei
Generale a Muncii, doi reprezentanti ai Uniunii Patriotilor. (...). Reprezentantii acestor noi partide
sunt instalati in fata comisiei. Comisia – cu exceptia, fireste, a comunistilor – protesteaza,
invocand ilegalitatea partidelor de tip ciuperca, nereprezentate in guvern. Emil Bodnaras,

-8-
reprezentantul PC in comisie, incepe sa strige: «In numele partidului comunist ...ta ta ta...
reactiunea burghezo-mosiereasca... ta ta ta... Traiasca Armata Rosie... ta ta ta ... Traiasca gloriosul
ei conducator, maresalul Stalin... ta ta ta... In numele Comitetului Central al Partidului Comunist,
propun pe X ca prefect si pe Y ca primar».
SCANDAL. Comunistii scandeaza: Stalin, Stalin, iar pe strada auzim pasii patrulelor rusesti,
insarcinate sa vegheze asupra... comisiei.
A doua escala: Botosani. Aceeasi scena. In timpul discutiilor nu reusim sa scoatem de la
comunisti altceva decat vesnicele lozinci pe care le cunoastem acum pe dinafara. (...). Scena
continua in fiecare judet, identica pana ti se face greata: in fata comisiei, reprezentantii partidelor
democratice isi exprima punctul de vedere asupra reorganizarii judetului, indicand in general
persoane mai degraba neutre, dar pregatite in acest sens. Comunistii si adeptii lor recita o lectie
invatata pe dinafara, ale carei laitmotive sunt Stalin si glorioasa Armata Rosie. Adevarati
papagali.
IASI. Capitala Moldovei. Bodnaras propune pentru functia de prefect pe dl Alexiuc. Domnul
Rautu, national-taranist, se ridica speriat. «Asculta, domnule Bodnaras, nu mai putem continua
asa. Nu este posibil sa numim la Iasi, leagan al intregii culturi romanesti, un prefect care n-are
decat patru clase primare si e strain de judet. E impotriva tuturor legilor noastre.» «Vrei sa spui,
impotriva legilor reactionare?...»
Toata lumea incepe sa urle. Si deodata, printr-o pura intamplare parca, niste gloante sparg
geamurile si se infig in pereti. Se trage asupra noastra. Nu sunt raniti. Totusi, sedinta se suspenda
fara sa fi intervenit nici un acord". Mitinguri si manifestatii populare. Destabilizarea si
dezordinea, insotite de o puternica propaganda prin mass-media, se inscriau in nota discutiilor
dintre membrii conducerii FND. In fond, activistii nu faceau altceva decat sa transpuna in practica
"indicatiile" primite. La fel au stat lucrurile si in timpul guvernelor Sanatescu. Dupa o scurta
pauza, la inceputul lui decembrie, a fost reluata aceeasi tactica. "Important este la tara, cum se
misca satele, spunea Ana Pauker, prima voce a Moscovei. Mai important este ca tot ce avem noi
ca forta sa aruncam la tara, sa zgandarim totul acolo si ecoul sa vina la Bucuresti."
Alta metoda indicata de "tovarasa Ana" a fost organizarea de mitinguri. "Cred ca duminica (in
prima duminica din februarie 1945, n.n.) trebuie sa facem o serie de mitinguri mari, utilizand si
salile particulare, cele din centrul orasului, o alta serie de mitinguri la tara, pentru ca sa vina sa-si
spuna cuvantul cei care pana acum nu si l-au spus", opina aceasta.
Mitingurile in piete publice, cu numar mare de participanti, a caror cifra era si mai mult
amplificata de ziarele procomuniste, precum si intalnirile cu public in diverse sali din Capitala
erau o moda a vremii. Comunistii au organizat numeroase asemenea intruniri. Ultimele zile ale
Guvernului Radescu au stat, de asemenea, sub semnul adunarilor din diverse sali bucurestene. Si
sub semnul Radioului.

ATUURILE LUI RADESCU


Primul-ministru Nicolae Radescu era cunoscut ca un opozant al regimului de dictatura militara al
Maresalului Antonescu, cu care intrase in conflict la un moment dat. Datorita acestei pozitii a fost
internat in vremea razboiului in lagarul de la Targu Jiu. De asemenea, avea reputatia unei
persoane severe, inclinata spre ordine si rigoare. In decembrie 1944, Radescu parea a fi omul
potrivit pentru gestionarea situatiei interne. Nu putea fi acuzat de colaborare cu "fascistii"
antonescieni, iar in conditiile haosului sfarsitului de razboi, personalitatea hotarata a lui Radescu
parea o garantie ca lucrurile vor intra pe un fagas normal. Dupa ce a pierdut sefia guvernului, de
teama represaliilor, generalul Radescu s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Dupa ce a
petrecut o vreme sub protectia britanicilor, i s-a fixat domiciliu obligatoriu in locuinta sa din
Strada Clopotarii Vechi nr. 4. A parasit Romania in 1946, activand in exil in Statele Unite ale
Americii.

ELITE NOI

-9-
Ziua de 24 februarie a ramas asociata cu incidentele aparute la manifestatia FND, incidente care
au condus peste cateva zile la caderea Guvernului Radescu. In aceeasi zi, in tara continua "asaltul
prefecturilor". De exemplu, la Craiova a fost instalat cu forta un prefect agreat de comunisti,
Nicolae Celac, cel care a condus "asaltul". Primul prefect comunist al Craiovei este tatal
translatorului de limba engleza al lui Ceausescu, Sergiu Celac.

Editorial: Frate cu dracul

LAVINIA BETEA

Pana la "guvernul de larga concentrare democratica" condus de Petru Groza (in timpul caruia au
fost promovate masurile de sovietizare a tarii si manipulate alegerile parlamentare din 1946),
nucleul partidului comunist a utilizat o serie de tehnici de influenta asupra multimii si de
amorsare a opozitiei. Eficiente au fost tacticile "compromisului" si "tovarasilor de drum"
teoretizate de Lenin inca inainte de revolutia bolsevica.
Conform ideologiei leniniste, pentru a accede la putere trebuiau incheiate aliante vremelnice si
reversibile cu alte partide. "Aliatii tactici" pot parcurge in folosul comunistilor, alaturi de ei, o
bucata de drum. Dupa victorie, datorita originii sociale "nesanatoase", acesti "tovarasi de drum"
vor fi condamnati la disparitie, conform teoriei "luptei de clasa". "Numai cine nu este sigur de el
insusi se poate teme de aliante vremelnice, fie chiar si cu oameni nesiguri; nici un partid politic n-
ar putea exista fara asemenea aliante", ii sfatuia Lenin, in numele "moralei proletare", pe adeptii
sai.
Cine putea sa cunoasca asemenea teorii, in Romania, la finele razboiului? Dupa marturiile unor
fosti lideri comunisti, cultura lor politica se reducea la "Cursul scurt de istorie al PC(b) al URSS"
publicat de Stalin in 1938. Cativa dintre comunistii intelectuali citisera sporadic din scrierile lui
Marx. Cel mai cultivat dintre ei, Lucretiu Patrascanu, si-a facut in acest sens autocritica in
ancheta premergatoare condamnarii sale. Astfel, desi cunoscator si adept al teoriei "tovarasilor de
drum", el apreciase, in noiembrie 1944, intr-un document cerut de Secretariatul Biroului Politic,
ca vor fi necesari cel putin inca cinci ani pentru "desavarsirea revolutiei burghezo-democratice in
Romania, timp in care politica de colaborare cu o parte din burghezie trebuie continuata". Desi
traise un timp la Moscova ca functionar al Cominternului, nu reusise sa sesizeze "linia justa" a
aplicarii tacticii "tovarasilor de drum" in Romania. Printre manevrele politice propuse de
Patrascanu era si aceea a "utilizarii din plin a guvernelor de colaborare pentru a patrunde mai ales
in masa micii burghezii satesti dar si a celei orasenesti". "Si propuneam – mai declara el in 1949 –
sa se faca o distinctie in burghezie, izoland pe cei mai seriosi adversari ai nostri: pe Maniu si acea
parte a conducerii PNT care il urmeaza. Am propus deci o colaborare cu liberalii care sa duca,
intr-un stadiu, la izolarea si slabirea pozitiilor lui Maniu – pe atunci adversarul nostru Nr. 1".
"Linia justa" fusese insa colaborarea comunistilor cu fractiunea desprinsa din PNL, condusa de
Gheorghe Tatarescu, si cu cea provenita de la national-taranisti, in frunte cu Anton Alexandrescu.
Cele doua grupari "progresiste" au condus insa la izolarea si eliminarea partidelor din care se
desprinsesera. Dupa parcurgerea etapelor intermediare din planul de distrugere a vechilor
structuri a urmat randul "tovarasilor de drum" sa fie aruncati la "groapa de gunoi a istoriei".
Documentele de arhiva sunt in masura sa ne lamureasca de ce tocmai Gheorghe Tatarescu,
politician cu vechi "merite in lupta impotriva comunismului", le-a devenit "tovaras de drum".
Trecut pe listele criminalilor de razboi, cu insusi acordul (comunistii spun "la propunerea"!) lui
Iuliu Maniu, insusi Tatarescu, declara Gheorghiu-Dej, in sedinta Consiliului FND din 31 ianuarie
1945, i se adresase cu dorinta intrarii in FND. "A precizat ca este gata sa faca declaratii scrise in
presa, sa inceapa campania" (impotriva lui Maniu), informeaza Dej cantarind castigul manevrei:
"reprezinta o grupare in stat" iar "in cercurile Partidului Liberal are destui prieteni si spera ca
acestia sa vina la dansul".

- 10 -
In aceeasi sedinta, Vasile Luca analizeaza astfel cazul: "Noi nu trebuie sa ne speriem de ceea ce a
fost Tatarescu. Toti stim cine a fost. Dar daca (sic!) cu Tatarescu putem sparge Partidul Liberal,
daca Tatarescu intelege ca singura cale este prietenia cu Uniunea Sovietica – si el pare serios a
intelege ca nu este alta cale –, atunci sa tratam cu el. (...) Si linia lui Tatarescu o putem combate
maine. Il putem si aresta daca incearca sa danseze in alta parte. Dar daca el astazi vrea sa intre, sa
dea un cadru burghez, sa se bata in lupta noastra, acest fapt va da o incredere imediata nu
Partidului National Liberal sau Partidului National Taranist, ci fabricantilor, fortelor economice
din tara. Aceste forte isi vor spune ca daca este vorba de Tatarescu nu poate fi vorba de
confiscarea averilor, si astfel vor avea mai mult curaj sa lucreze cu noi". In finalul expozeului sau,
primit cu unanima apreciere de participanti, Luca asociaza tactica lui Lenin binecunoscutului
proverb romanesc: "Trebuie sa te faci prieten cu dracul pana treci puntea".
La avantajele "fratiei cu dracul" va fi tintit si liberalul Gheorghe Tatarescu. Ajuns ministru al
Afacerilor Straine si vicepresedinte al Guvernului Groza, i se paruse, probabil, ca reusise.
"Puntea" insa n-a trecut-o. Dupa utilizarea sa ca "fatada" pentru "elementele burgheze" din tara si
din strainatate, a fost aruncat in inchisoare.
Lenin se dovedise mai viclean decat dracul.

Reformismul demagogic

PAULA MIHAILOV

Romania a pierdut in cel de-al doilea razboi mondial 170.000 de oameni si 1,2 miliarde de
dolari. In conditiile ocupatiei Armatei Rosii, a ascensiunii la putere a PCR sprijinit de
Moscova si a unei populatii infometate, guvernele postbelice au asistat si sustinut, mai mult
sau mai putin constient, procesul de sovietizare.

Tentativele de modernizare ale Romaniei n-au dat rezultatele scontate de reformatorii epocii
moderne.
Cat despre perioada cuprinsa intre 1945 si 1948, ea a fost numita si timpul "reformismului
demagogic". Sovieticii si membrii PCR au excelat in utilizarea tacticii discursului demagogic
pentru atragerea multimii.
DESPAGUBIRI DE RAZBOI. Tara noastra s-a numarat printre statele invinse in cel de-al doilea
razboi mondial. Pretentiile sale de tara invingatoare le-a raspandit propaganda prosovietica pentru
a mentine la putere PCR, partidul-"purtator de cuvant" al Uniunii Sovietice in spatiul politic
romanesc. Din cauza statutului sau de invinsa, Romania a trebuit sa plateasca despagubiri de
razboi URSS.
Conform punctului 11 din Conventia de Armistitiu si potrivit Acordului economic sovieto-roman
semnat la Moscova la 16 ianuarie 1945, Romania a fost obligata sa plateasca URSS, in perioada
12 septembrie 1944 – 12 septembrie 1950, 300 de milioane de dolari americani. Dintre acestea,
50 de milioane in produse petroliere, 54 de milioane reprezentand cherestea, grau, vite, 96 de
milioane in vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar. Preturile luate in calcul erau
cele din 1938, la care se adaugau 15% majorare pentru materialul feroviar, fluvial si mecanic si
10% pentru restul de produse.
PROPAGANDA. Extensia URSS prin intermediul sferelor de influenta va duce la crearea unor
state-satelit, printre care se afla si Romania. Prin intermediul membrilor PCR, instruiti la
Moscova, si a consilierilor sovietici, Stalin a reusit, in decursul a doi ani, sa impuna in tara un
guvern comunist si prosovietic. Pentru reusita actiunii lui au conlucrat mai multi factori: prezenta
pe teritoriul Romaniei a Armatei Rosii ocupante, intrarea in guvernele postbelice a sustinatorilor
Moscovei, starea deplorabila economica in care se inecase tara.
Propagandistic, URSS a fost prezentata ca "fratele mai mare" al Romaniei. Presa comunista, si nu

- 11 -
numai, numea armata sovietica "armata eliberatoare". Stalin nu aparea ca dictator, ci ca
marinimos "Generalissim" care oferea ajutoare pentru cei napastuiti de seceta sau inundatii.
Incetul cu incetul societatea este penetrata de elemente sovietice si sovietizante. Modelul sovietic
se voia copiat in cultura, limba, arta, agricultura, industrie si educatie.
A fost sesizata de contemporani actiunea de sovietizare? Se pare ca in aceasta prima etapa doar
cei care se simteau direct amenintati s-au manifestat ca rezervati si potrivnici. Ideile sovietice
aveau ecou intr-o Romanie agrara, saraca, unde productia scazuse la jumatate fata de perioada
interbelica, unde dupa distrugerile razboiului au urmat cele ale secetei, inundatiilor si epidemiilor.
"REMEDIEREA" CRIZEI. Cu sau fara ajutor sovietic, guvernantii romani au fost nevoiti sa ia
unele masuri pentru depasirea crizei economice. Dar toate reformele adoptate – purtatoare ale
pecetii Moscovei – au fost, in realitate, masuri de comunizare a tarii, si nu de rezolvare a
problemelor interne: Legea reformei agrare (23 martie 1945), care proclama principiul
exproprierii tuturor proprietatilor mosieresti care depasesc 50 de hectare, etatizarea Bancii
Nationale a Romaniei (prin legea din 20 decembrie 1946) sau infiintarea (8 mai 1945)
intreprinderilor mixte romano-sovietice, asa-numitele sovromuri, mai intai in industriile
petrolifera, metalurgica, a sticlei, forestiera, transporturilor pe apa si aeriena, bancara, a
exploatarilor minereurilor metalifere.
Cu reforma monetara (1947), declansarea nationalizarii (11 iunie 1948) si a colectivizarii (1949)
se desavarseste experimentul sovietizarii. Romania devenea, astfel, complet subjugata
Kremlinului.
"DULCELE" GRAI COMUNIST. Cand foametea din 1945-1947 facea ravagii, liderii PCR
descriau in discursul lor o tara plina de bogatii nepretuite, distruse sau furate de fosta clasa
exploatatoare a mosierilor si capitalistilor. Sub conducerea lor, a comunistilor, aceste bogatii –
promiteau ei – vor ajunge "in mainile poporului muncitor si harnic". Ascultat de o populatie
infometata, saracita, necultivata, discursul comunistilor era unul datator de speranta. Recitit insa,
din el reiese o demagogica pledoarie pentru bunastarea care-i va cuprinde pe toti atunci cand vor
fi condusi de Partidul Comunist Roman.
Rezultatele eficiente in orice domeniu al societatii nu se pot obtine, spunea ministrul
Comunicatiilor si Lucrarilor publice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, in 1945, decat prin "intarirea
organizatorica si cresterea influentei Partidului Comunist".
In afara promisiunilor insa, cuvintele de ordine care au insotit traiul romanilor in anii postbelici
au fost rationalizare, rechizitionare, cartele, ziua de distributie sau de consum, portie, grame,
speculanti.

RATII, CARTELE
Cei care au trait sa povesteasca si generatiilor urmatoare greutatile pe care le-au intampinat in
timpul razboiului si in perioada imediat urmatoare nu-si pot sterge din memorie amintirea
dureroasa a cartelelor. Ca si in alte tari, dupa razboi, pentru a se mentine pe linia de plutire,
guvernele postbelice au impus populatiei ratii la produsele de maxima necesitate. Painea, carnea,
faina, orezul, uleiul sunt doar cateva dintre alimentele de baza pe care oamenii le primeau pe
cartela, doar in anumite zile ale saptamanii. Daca in 1945 ratia de paine integrala pentru locuitorii
oraselor era de 300 grame/zi/persoana, ea va scadea la 200 si apoi 100 de grame in urmatorii doi
ani, in timp ce pretul crestea si el invers proportional. In zilele de luni si joi, cand erau strict
interzise producerea si comercializarea painii, restaurantele serveau mamaliga. O alta masura
luata in perioada de rationalizare pentru restaurante era restrangerea meniurilor la maximum patru
feluri de mancare.

PLATITI LA METRU
"Domnilor, le-a spus baronul Neumann intr-o zi, eu va inteleg si stiu ca nu numai dorinta
dumneavoastra de-a demonstra muncitorilor ca lupta de clasa se ascute pe zi ce trece va face sa
cereti aceste mariri de salariu, ci si grija sincera pentru muncitorii de la ITA. (...) Eu pot sa va

- 12 -
satisfac cererile, chiar daca mi le prezentati din ora in ora. Ce-am rezolva? (...) De aceea, m-am
gandit sa va platesc in valuta. Valuta este panza. In afara de salariul in milioane sau miliarde de
hartie, fiecare muncitor va primi lunar 4 metri de panza. In schimbul ei, va lua, din piata,
alimente de la tarani."
Titus Popovici, "Disciplina dezordinii"

DECIZIE
"Prin decizia subsecretariatului de stat al aprovizionarii s-a aprobat sacrificarea si consumul
cailor, asinilor si catarilor, doar in conditiile in care aceste animale nu mai sunt de folos in
gospodarii, sunt batrane, accidentate sau sufera de boli incurabile. Sacrificarea si consumul lor
trebuie sa poarte avizul primarului, iar zilele in care se consuma sunt sambata si duminica"
Universul, 7 aprilie 1945

Europa isi vindeca ranile razboiului

PAULA MIHAILOV

Dupa incheierea ostilitatilor, infrangerea sau mangaierea orgoliilor, numaratoarea


victimelor, tarile batranului continent isi fac planuri de viitor. Victorioase ori invinse,
statele europene trebuie sa-si reconstruiasca industria, agricultura si locuintele, sa refaca
drumurile. Cuvantul de ordine al politicilor acestora, pe timp de pace, este cooperarea.

Atat pe timp de razboi, cat si in perioada ce urmeaza conflagratiei, populatia civila sufera profund
de pe urma deciziilor politice si economice ale guvernelor tarilor beligerante. Soldatii de pe
campul de lupta au devenit somerii de pe piata posteblica a muncii, partial distrusa.
VIATA DE DUPA RAZBOI. In contabilizarea pierderilor umane, "fruntasul" clasamentului a
fost Uniunea Sovietica. Intr-o perioada de peste 5 ani, federatia sovietica a pierdut 10% din
populatia sa totala, adica aproximativ 20 de milioane de oameni. In afara de mortii din transee,
rusii, englezii, francezii sau nemtii au suferit de pe urma epidemiilor izbucnite in Europa sau a
lipsei de hrana, crizele succedandu-se intr-un ritm ametitor. Urmare a masivelor pierderi umane,
toate tarile angrenate in razboi, dar indeosebi cele europene, s-au confruntat pe termen lung cu o
acuta lipsa a fortei de munca, scadere a natalitatii si a sperantei de viata. Pentru a suplini
deficitele de pe piata muncii si pentru a putea finaliza intr-un timp multumitor reconstructia
economica, fostele Mari Puteri au apelat la femei, adolescenti si chiar batrani, plus forta de munca
din vechile colonii. In plus, guvernele au fost nevoite sa despagubeasca o mare parte a
categoriilor care au avut de suferit de pe urma razboiului – vaduvele, orfanii, invalizii –
secatuindu-si economiile distruse.
INVINGATORII. Statele Unite ale Americii au avut cel mai putin de pierdut la nivel economic si
social, teritoriul lor nefiind teatru de razboi. Astfel ca nu au inregistrat distrugeri de infrastructura
sau locuinte. Pierderile lor umane au fost de 400.000 de combatanti soldati. SUA au incheiat
razboiul cu o economie stabila, cu un buget neafectat. Puterea financiara a Statelor Unite era
stabila, avand in vedere faptul ca detineau doua treimi din rezerva mondiala de aur, iar dolarul isi
mentinuse puterea pe care o inregistrase inainte de conflagratie. Astfel ca, SUA, la finele
razboiului, sunt in mod cert cea mai mare putere economica si politica a lumii de la acea vreme.
Franta, in schimb, a fost foarte afectata. In razboi pierduse 600.000 de ostasi, la care se adaugau si
alte 500.000 de victime cazute prada epidemiilor si lipsei de hrana. La aceste dezastre se adauga
compromiterea celor peste trei milioane de hectare de teren arabil, 300.000 locuinte distruse,
milioanele de franci pierdute de stat in perioada ocupatiei germane si produsele rechizitionate de
nazisti. La un an dupa incheierea ostilitatilor, autoritatile franceze estimau ca suma necesara
pentru revenirea la normalitate a economiei se situa undeva la 5.000 de miliarde de franci, adica

- 13 -
de doua sau chiar de trei ori bugetul antebelic.
Marea Britanie, desi dispunea de potential industrial si forta de munca, avea distrusa flota
comerciala – mandria coroanei britanice – si o mare parte din fondul de locuinte. Rezervele
monetare ale tarii erau de 500 milioane de lire, in vreme ce datoria externa catre Statele Unite se
ridica la peste 3,5 miliarde lire sterline. Inflatia in 1945 era de 132%.
INVINSII. Fapt evident al dificultatilor marelui invins in cel de-al doilea razboi mondial,
Germania, este catalogarea anului 1945, in lucrarile de specialitate, ca "anul zero" al economiei
nationale. Peste 7,5 milioane de cetateni ramasesera fara locuinte. In finalul luptelor, Germania
avea aproape in totalitate infrastructura, caile de transport feroviar si rutier distruse, porturile
daramate. Italia a avut de luptat in afara scenei razboiului cu mostenirea fascista. Desi din punct
de vedere ideologic si politic renuntase la un sistem totalitar, economia distrusa trebuia refacuta.
Din pacate insa, dintr-o populatie de 20 milioane, 2 milioane erau someri, iar o jumatate din
muncitorii italieni lucrau in agricultura. Dupa bombardarea atomica a oraselor Hiroshima si
Nagasaki, Japonia a pierdut peste 250.000 de oameni, iar la nivel economic i-au fost afectate cu
predilectie industriile textila si siderurgica. Cu toate acestea, avantul economic postbelic cel mai
indraznet l-a inregistrat tot Tara Soarelui Rasare, mentinandu-se in topul statelor dezvoltate pana
in zilele noastre.
EUROPA STRANGE RANDURILE. La Conferinta Organizatiei Natiunilor Unite, desfasurata la
San Francisco (SUA), in perioada aprilie – iunie 1945, a fost adoptata Carta ONU, care va intra in
vigoare la 24 octombrie acelasi an. Natiunile Unite se aratau preocupate de soarta postbelica a
tarilor europene. In consecinta, reconstructia lor va fi incredintata mai multor organisme
internationale: Fondului Monetar International i-au revenit problemele monetare; Bancii
Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare, cele pentru ajutorarea tarilor afectate de razboi;
UNESCO s-a ocupat de problemele muncii.

PLANUL MARSHALL
Intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Harvard (Marea Britanie), la 5 iunie 1947, secretarul
de stat american, generalul George Marshall, a propus tarilor europene, inclusiv URSS, un plan
de ajutor economic, care prevedea acordarea de catre Statele Unite a unor subventii statelor
afectate de razboi. Din expunerea ofiterului american reiesea ca ar avea de castigat atat cei care
solicitau ajutorul, cat si Statele Unite. In consecinta, in perioada aprilie 1948 – iunie 1952, 12,8
miliarde dolari au fot impartite intre Marea Britanie (24,9%), Franta (21,2%), Italia (11,8%),
Republica Federala Germania (10,8%), Tarile de Jos (7,7%), Grecia (5,5%), Austria (5,3%),
Belgia (4,4%) – tari care au ramas in afara Cortinei de Fier "cazute" dupa izbucnirea "razboiului
rece" dintre URSS si SUA. Alaturi de acest ajutor initial, mobilizarea si eforturile cetatenilor
statelor enumerate au contribuit la renasterea lor postbelica. Astazi sunt membre ale Uniunii
Europene, cu economii prospere si societati evoluate.

Jaful organizat de sovromuri

PAULA MIHAILOV

Dupa ce si-a asigurat dominatia politica, URSS-ul a adus Romania la masa negocierilor
economice. Loiali sovieticilor, comunistii romani au sustinut o colaborare pe termen lung.
Cu doar o zi inainte de finalul razboiului, 8 mai 1945, la Moscova s-au semnat doua
acorduri economice. Unul dintre ele a fost considerat "izvorul sovromurilor".

Sta in puterea oricarei tari mari, victorioasa la un moment dat in istorie, sa decida regulile jocului
politic sau economic si sa le impuna altora, mai putin puternici. Este si cazul URSS-ului, care,
sigura pe victoria asupra Germaniei naziste, incearca si reuseste, prin intermediul PCR-ului, sa se

- 14 -
impuna in Romania.
LA MASA NEGOCIERILOR. Pe plan politic, pumnul lui Vasinski a decis instaurarea guvernului
pro-sovietic prezidat de dr. Petru Groza. In plan economic, dominatia sovietica a inceput prin
stabilirea, in Conventia de Armistitiu, a sumei de 300 milioane de dolari pe care Romania, ca tara
invinsa, trebuia sa o dea URSS-ului ca despagubire de razboi. Si a continuat prin initierea, la
Moscova, la 27 aprilie 1945, a unei serii de negocieri, conduse din partea sovieticilor de A.I
Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comert Exterior, al caror scop era incheierea unor acorduri
economice pe termen lung cu "marele vecin de la Rasarit." Cei mai interesati ca sovieticii sa fie
multumiti de rezultatul tratativelor erau comunistii din Guvernul Groza, majoritari in delegatia
romaneasca trimisa la negocieri, condusa de ministrul de Finante, Mihai Durma. "Tovaras de
drum" al comunistilor din aceasta perioada, Durma va fi condamnat la inchisoare dupa preluarea
puterii de catre acestia.
INCOLTESTE IDEEA. Stenogramele discutiilor purtate in capitala URSS dovedesc faptul ca
delegatii romani manifestau multa obedienta. Spre exemplu, ministrul Industriilor si Comertului –
Tudor Ionescu – a pus "pe tava" sovieticilor un raport asupra posibilitatilor de productie ale
Romaniei. Negocierile s-au terminat prin semnarea, la 8 mai 1945 – cu doar o zi inaintea
capitularii Germaniei si a incheierii razboiului – a doua acorduri economice: primul, pe o
perioada de un an de zile, trasa liniile definitorii ale schimburilor comerciale dintre cele doua tari.
Al doilea, semnat pe o perioada de cinci ani, prevedea constituirea intreprinderilor mixte romano-
sovietice, renumitele sovromuri.
CE ERAU SOVROMURILE? Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor "statelor fratesti" era
slujirea intereselor URSS. Inca din timpul razboiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesati
in bogatiile tarilor ocupate. Dupa 1945, una dintre modalitatile inventate de ei pentru a controla
sectoarele de baza ale economiilor tarilor central-europene a fost infiintarea de "intreprinderi
mixte". In Romania, acestea au luat nastere in urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii
s-au declarat dispusi sa "investeasca" in cateva dintre intreprinderile romanesti de stat sau private
50% capital, constand in special din utilaje, sa asigure, la nevoie si personalul de specialitate
(capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemti). Partea romaneasca trebuia sa
contribuie la randu-i cu 50% capital si forta de munca. Si beneficiile de pe urma acestei
"colaborari" urmau a se imparti tot pe jumatate. Acordurile uneau, doar pe hartie, doi "parteneri"
inegali: o Uniune Sovietica invingatoare si o Romanie invinsa si slabita.
Practic, din iunie 1945 pana in prima jumatate a lui 1946, s-au infiintat 19 sovromuri, in ramurile
industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru Romania. Primul a fost
Sovromtransportul, cu profil de societate de navigatie. In conditiile in care caile de transport catre
URSS au fost afectate de bombardamente, deschiderea de care beneficia tara noastra la mare si
Dunare erau cai foarte utile rusilor. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai I a vizat
infiintarea Sovrompetrolului de la Ploiesti. Astfel, sovieticii controlau si cea mai intinsa si bogata
zona petrolifera.
SOVIETICII, SINGURII "CAPITALISTI" DIN ROMANIA. Controlul absolut asupra
sovromurilor era detinut de sovietici, care si-au numit oamenii in conducerea intreprinderilor
mixte si au interzis accesul romanilor in contabilitatea sau pe exploatarile sovromurilor. Astfel ca
timp de sapte ani industriile romanesti extractiva (petrol, gaze, carbune), grea, chimica si navala,
de exploatare a lemnului, constructiile, transporturile altele decat pe calea ferata si distributia
filmelor au "inflorit" in mainile rusilor. Situatie care va determina redactia revistei britanice
Lumea azi, apartinand Institutului Regal pentru Afaceri Internationale, sa afirme, in 1949, ca
"singurul capitalist din industria romaneasca este Rusia comunista."
Despre pierderile inregistrate de tara noastra in perioada functionarii acestor sovromuri vorbesc
cifrele care ilustreaza activitatea doar a doua dintre ele – Sovromquartit si Sovromlemn. In
conditiile in care Rusia aspira sa construiasca bomba atomica, rezervele de uraniu din exploatarile
romanesti de la Baita si Stei (jud. Bihor) devenisera mai valoroase ca aurul. Din chiar inceputul
activitatii sale (1952), Sovromquartitul adunase un numar de 15.942 de angajati. A livrat pana in

- 15 -
1960 URSS-ului, peste 17.000 de tone de minereu de uraniu. Daca la inceputul lui 1946 la
Sovromlemn se lucra doar cu trei gatere care defrisau 355 mc de padure pe luna, peste doar un an
se lucra cu 47 de gatere care distrugeau peste 1.200 mc de teren impadurit pe luna.
ROMANII SCHIMBA PLACA. Odata cu trecerea timpului, lipsa de control asupra propriilor
resurse si a procesului de productie, in conditiile in care pana si ofiterii de Securitate romani
aveau nevoie de permise speciale pentru a patrunde in unele sovromuri, la nivelul conducerii
statului s-a pus problema gasirii unei modalitati de control a acestor intreprinderi.
In 1947, adjunctul ministrului Industriilor, Ion Gheorghe Maurer, a pus pentru prima data
problema infiintarii comisiilor mixte de verificare a activitatii sovromurilor. Oficial, chestiunea a
fost discutata abia in sedinta Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale
invocate de romani pentru cererea de desfiintare a sovromurilor erau necesitatea subordonarii
acestor intreprinderi statului roman si respectarea legislatiei romanesti, pierderile inregistrate de
unele intreprinderi mixte, dificultati in asigurarea fortei de munca.
SOVIETICII SPARG "BATATURILE". Demersurile de desfiintare a sovromurilor au fost
incununate de succes. Dupa inceperea tratativelor (7 martie 1953), protocolul de preluare a
primelor opt sovromuri in patrimoniul statului roman a fost semnat abia la 31 martie 1954.
Celelalte intreprinderi mixte au revenit Romaniei in decursul urmatorilor doi ani. Dar, desi actele
erau facute, preluarea efectiva a mai durat cateva luni, timp suficient ca sovieticii sa mai profite
de statutul lor de ocupant. Urmasul lui Stalin, Nikita Hrusciov, a recunoscut necensitatea
desfiintarii intreprinderilor mixte in toate statele satelit ale URSS, deoarece ele "erau niste
bataturi pe degetele de la picioare si raneau sentimente nationale producand neintelegeri in
lagarul nostru."

ALTI PACALITI
Peste 200 de intreprinderi germane (din sectoarele de baza ale economiei – energie, industrie
chimica, masini, metalurgie) au fost transferate in 1948 in "Societati Sovietice pe Actiuni" –
SAG. Conducerea lor era exclusiv sovietica, dar se folosea de forta de munca locala. "State in
stat", ele aveau planuri proprii de productie si dispuneau in profitul URSS de intreaga productie
pe care o trimiteau in Uniunea Sovietica sau vindeau in Germania doar o parte infima. Spre
deosebire de nemti, iugoslavii au realizat ca acordurile de colaborare economica propuse de
sovietici aveau ca scop transformarea Iugoslaviei "intr-o veritabila colonie ruseasca." Si, in
consecinta, au rupt inetelegerea cu sovieticii si au rascumparat Sovyug-urile (doar doua –
transporturile fluviale si cele aeriene) inca din 1948.

COMPARATIE
"In timp ce germanii ne-au luat toate ouale de la gaini, rusii au mancat mai intai gainile si acum
insista sa le dam oua"
Constantin I.C. Bratianu, 1945

Specula face ravagii in Romania postbelica

PAULA MIHAILOV

Una dintre problemele serioase cu care s-au confruntat populatia si autoritatile romanesti
dupa razboi a fost specula. Din cauza lipsei de alimente si produse de prima necesitate, a
blocarii multora dintre caile de transport, comerciantii au profitat din plin. "Dusmanul"
lor a fost legislatia introdusa de Lucretiu Patrascanu.

Astfel cerea opinia publica, prin intermediul ziarelor sau al mitingurilor, indepartarea uneia dintre
practicile de dupa razboi. Comunistii, prin ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, au luat diverse

- 16 -
decizii si masuri de pedepsire a negustorilor care cresteau preturile peste cele prevazute de noile
reglementari. Popularitatea comunistilor care voiau sa oblige pe comercianti sa vanda la preturi
mici creste insa.
LA NIVEL TEORETIC. Printre masurile propuse de autoritatile din Romania pentru combaterea
speculei erau imbunatatirea si intensificarea productiei, reducerea si rationalizarea consumului
prin rationalizarea unor produse de prima necesitate (painea, carnea), introducerea preturilor
maximale si limitarea castigurilor, inlaturarea productiei de lux, normalizarea transporturilor
pentru aprovizionarea industriei cu materii prime si apararea monedei nationale. DISCURSURI
INCURAJATOARE. Datorita proportiilor pe care le-a capatat in perioada imediata razboiului,
specula a fost la randul ei speculata de politicieni pentru atragerea adeziunii populatiei, dar si de
ziaristi, care au gasit in ea subiectul zilei. La 7 aprilie 1945, ziarul Universul reda un discurs al
ministrului Comunicatiilor si Lucrarilor Publice – Gheorghe Gheorghiu-Dej, rostit in fata
delegatilor Sfaturilor Negustoresti. "Guvernul va lua o serie de masuri menite a duce la
stabilizarea preturilor si a salariilor, cerand comerciantilor sa dea tot sprijinul pentru infrangerea
speculei, atat de odioasa si apasatoare pentru publicul consumator", a promis Dej.
FAPTELE VORBESC. Discursurile si declaratiile guvernantilor, cel mai potrivit mod de a face
propaganda, sunt insotite de legi si de masuri concrete luate de ministerele implicate in eliminarea
speculantilor. La 12 aprilie 1945, ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, anunta adoptarea a patru
legi economice, printre care si cea numita a "speculei si sabotajului".
Dar pentru ca speculantii sa fie pedepsiti, acestia trebuiau indentificati si arestati, moment in care
intra in actiune Brigada Speculei, special organizata pe langa Prefectura Capitalei, din ordinul
temutului ministru de Interne, Teoharie Georgescu.
Pedeapsa maxima pe care o putea primi un negustor dovedit speculant era internarea in lagar, la
care se adaugau impresionante amenzi si confiscari de bunuri.
Ziarele au dus la randu-le o campanie acerba pentru "demascarea" speculantilor. Caricaturile si
bancurile, povestioarele cu talc si infiintarea unei rubrici dedicate prezentarii celor vinovati de
specula, rubrica ce o depasea uneori pe cea despre realitatea economica, erau mijloacele la
indemana presei, prin care se incerca sprijinirea Guvernului in rezolvarea acestei probleme.
Opinia publica cerea, prin intermediul editorialistilor din ziare, "initiativa, hotarare si mai ales
dezinteresare" in combaterea speculei. Dupa razboi, si in celelalte tari specula facea ravagii, iar
masurile erau drastice.
In Bulgaria si in Franta s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru speculanti, iar in Marea Britanie,
cei dovediti necinstiti erau considerati si ei "dusmani ai poporului" si pedepsiti ca atare.

DUSMANUL SPECULANTILOR
La una dintre desele conferinte de presa pe care le-a organizat ministrul Justitiei, Lucretiu
Patrascanu, el anunta declansarea in Romania a "razboiului contra speculei" prin inasprirea "la
maximum a pedepselor existente". Pentru a sublinia importanta demersului, ministrul recurge la
metoda exemplului, incunostiintand populatia ca "in Franta s-a introdus pedeapsa cu moartea
pentru specula si ea se aplica din plin". In octombrie 1946, Scanteia publica anteproiectul
"Decretului-lege privitor la combaterea speculei cu produse alimentare", care prevedea pedepse
aspre – de la amenzi in valoare de milioane si zeci de milioane de lei pana la munca silnica pe
viata pentru cei care "cu stiinta distrug in total sau in parte produsele care servesc ca hrana; cei
care dosesc produsele pentru hrana" si alte categorii de speculanti. Referitor la noua lege,
adoptata in aprilie 1945, Patrascanu declara: "Este o datorie cetateneasca de a ajuta la punerea ei
in practica! Cetateni, controlati si supravegheati aplicarea legii!". Cei care veneau in ajutorul
autoritatilor in descoperirea lor primeau, conform legii, cota-parte din valoare marfurilor
confiscate.

Editorial: "Porcii patati"

- 17 -
LAVINIA BETEA

La sfarsitul razboiului in Europa, dupa contabilizarea pierderilor, sunt pedepsiti "criminalii de


razboi" si "colaborationistii" de catre tribunale speciale dupa o legislatie adaptata momentului.
Daca mediatizarea acestei categorii de procese este de rasunet, pedepsele aplicate de sovietici
unor mari grupuri de populatie civila pentru "vini colective" s-a facut in tacere. In chiar vremea
razboiului, Stalin deportase sase comunitati etnice pentru vina de a nu se fi impotrivit ocupantului
nazist. In tara sovietelor insasi pacea a fost aducatoare de nenorocire pentru soldatii prizonieri
returnati, conform conventiilor dintre Aliati, patriei lor.
Si-au blestemat, probabil, soarta supravietuirii: aceia care luptasera impreuna cu armatele naziste
impotriva Armatei Rosii au fost executati in masa, iar ceilalti s-au mutat din lagarele naziste in
lagarele Gulag-ului.
In ianuarie 1945, sub patronajul comandamentului sovietic de la Bucuresti, a avut loc si
deportarea etnicilor germani din Romania in Uniunea Sovietica. Barbati pana in 48 de ani si
femeile intre 18 si 40 de ani au fost trimisi la "reconstructia" tarii distruse de razboi. Au fost cu
totii transportati in vagoane de vite, in directia est spre destinatii necunoscute, au muncit (cel
putin patru ani) la ce-a fost mai greu si au trait in lagare situate in conditii extreme de mediu.
Urmarile acestei situatii au fost diferite, in functie de personalitatea si evolutia de viata a
fiecaruia.
La Resita, in urma cu cativa ani, cu prilejul lansarii cartii sale autobiografice, l-am cunoscut pe
Anton Ferenschutz, unul dintre acesti fosti deportati. Originea sa resiteana se afla in primele opt
familii de colonisti adusi in aceste locuri ca mesteri in metalurgie si minerit. In 1941, cand
armatele naziste au ajuns in Romania, comunitatea germana din Transilvania era numeroasa.
Dupa spusele lui, nemtii de-aici s-au comportat "mai germani ca germanii", grupul etnic dintr-o
tara avand sentimentul identitatii nationale mai pronuntat decat comunitatea sa de origine.
Avea doar 12 ani si era trist ca fratele mai mare i-o luase inainte incadrandu-se in trupele SS. Ca
si ceilalti copii nemti de varsta lui fusese acceptat in "Tineretul hitlerist". O organizatie
paramilitara cu regim asemanator unei tabere de soldati in pregatire. O treime din programul lor
zilnic era ocupat de indoctrinare nazista. Istoria rescrisa a Germaniei, ancorata in bornele
razboinicilor vikingi si ale "genialului Hitler", propaganda nazista si... "stiinte rasiale". Pe
centurile copiilor era inscriptionata deviza "sange si onoare", iar ei ajunsesera sa-si doreasca
"moartea de erou" pentru implinirea idealului nazist. Mai tarziu, amintindu-si acestea, ajunsese la
concluzia ca ideologia nazista e mai concreta decat cea comunista. Rasa ariana (evidenta prin
anumite caracteristici fizice) avea menirea divina de a stapani lumea. Politica de rasa este
inlocuita in ideologia comunista cu teoria clasei proletariatului, care, dupa "legilor obiective
istorice", va conduce mapamondul. Si unii, si ceilalti interziceau amestecul dintre indivizi
destinati puterii cu cei predestinati sclaviei ori exterminarii.
Prima amintire dureroasa din viata sa tulburata de comandamente politice a fost prilejuita de
inspectia unui oficial nazist la organizatia hitlerista a tineretului din Resita. Remarcandu-se prin
rezultatele examenului la care fusesera supusi de specialistul in "stiinta raselor", cand sa-l felicite,
acesta priveste ochii baiatului care – oroare! – nu erau albastri ca ai "rasei pure", ci negri. "Porc
patat!", il catalogheaza inspectorul, intorcandu-i scarbit spatele.
In 1945, cand au fost trimisi in deportare, nemtii din Romania mai credeau minciunile
propagandistice care promiteau victoria lui Hitler prin miraculoase noi arme. Patru ani a lucrat
Anton Ferenschutz in mine si in taigaua Siberiei sovietice. Localnicii ii priveau cu ura pe "porcii
nazisti" ingaduiti de Stalin sa lucreze in tara distrusa de armatele lor, in loc sa-i ucida. Pentru o
jumatate de litru de lapte supliment la ratia de hrana, deportatii au acceptat sa participe la "Scoala
de lupta antifascista" cu program de "denazificare" si indoctrinare comunista.
La intoarcere in orasul natal urmele razboiului pareau sterse. Nu si pentru el, care avea "dosarul
patat". Intai ca membru al "Tineretului hitlerist". Si, paradoxal, dupa schimbarea ideologiei
staliniste cu comunismul national, ca "filosovietic" dupa stagiul din lagarul siberian. Cu asemenea

- 18 -
"pete", "Gestapoul rosu" ce era Securitatea il convoaca la sediul din Resita. Pentru a dovedi ca
este "un bun aparator al cuceririlor poporului" i se cere sa devina informator.
In 1971, Anton Ferenschutz a emigrat in locurile de unde plecasera stramosii sai spre
Transilvania in urma cu doua sute de ani. Cosmarurile si depresia i-au impovarat apoi viata. Ca sa
se elibereze, doctorii i-au recomandat sa-si scrie memoriile. A rezultat o carte-document despre
traumele "ciumei brune" si "ciumei rosii" in Romania. Editata si prezentata in locurile unde
autorul traise si unde a revenit adesea dupa 1990 ca organizator al unei asociatii de sprijin a
batranilor si a copiilor abandonati.

Premise ale razboiului rece

CRISTINA VOHN

Instalarea "cortinei de fier" a fost rezultatul unui proces indelungat. SUA si Marea
Britanie, pe de-o parte, si URSS, de cealalta parte, vor fi aliati de conjunctura impotriva
Germaniei naziste. Neincrederea si suspiciunile dintre cele doua parti vor spori dupa
terminarea razboiului. Rezultatul va fi crearea celor doua "blocuri" politico-militare.

Pentru a explica cauzele razboiului rece, analistii au lansat mai multe teorii. Una dintre ele poarta
numele de "bulgarele de zapada". Conform acesteia, evenimentele din timpul razboiului si
perioada imediat urmatoare s-au derulat pe un fond de neincredere intre principalii aliati: Statele
Unite si Marea Britanie, pe de-o parte, Uniunea Sovietica de cealalta parte. Suspiciunile intre
"imperialistii" occidentali si reprezentantii "dictaturii rosii" existau inca de la venirea la putere a
bolsevicilor. Nerisipite niciodata, ele au sporit continuu in vremea razboiului, rezultatul fiind
ruptura intre fostii "amici" si crearea celor doua blocuri politico-militare, mondiale.
CONVERGENTE IN COALITIE. Infrangerea militara a Germaniei naziste a reprezentat
interesul major comun al URSS, SUA si al Marii Britanii. Cooperarea dintre aceste state s-a putut
realiza, atunci cand Hitler ameninta sa cucereasca intreaga Europa. Strans legat de acesta se aflau
interesele economice. Uniunea Sovietica avea nevoie de ajutorul material al Americii pentru a
continua cu succes razboiul. De cealalta parte, Statele Unite ale Americii se confruntau cu o criza
de supraproductie si aveau nevoie de piete de desfacere. Imensa piata sovietica era o solutie
viabila pentru rezolvarea crizei americane. Astfel, interesele de ordin politic, strategic si
economic au adus de aceeasi parte a baricadei adversari ideologici declarati. Acestia au fost
nevoiti sa coopereze in ciuda temerilor si a suspiciunilor dintre ele.
DIVERGENTE INTRE ALIATI. In afara acestor interese comune, ce i-au coalizat pe aliati in
timpul razboiului, au existat si nenumarate puncte de divergenta. Acestea vor avea rolul de a
creste suspiciunile privind intentiile postbelice ale fiecarei parti. Puterile occidentale suspectau
URSS-ul de intentia de a-si extinde influenta in intreaga Europa. Uniunea Sovietica, la randul ei,
se temea de tendintele expansioniste ale puterilor democratice.
Deschiderea celui de-al doilea front de lupta in Europa a constituit primul punct de divergenta
intre Aliati. Promisiunile SUA facute ministrului sovietic de Externe, V. Molotov in mai 1942, in
timpul vizitei acestuia la Washington, erau pentru crearea celui de-al doilea front de lupta inca in
cursul anului respectiv. Amanarile succesive, pentru anul 1943, concretizate abia in primavara
anului 1944, l-au determinat pe Stalin sa adopte o atitudine extrem de rezervata fata de Aliati.
URSS a fost nevoita sa poarte aproximativ doi ani singura lupta militara pe vechiul continent
impotriva Germaniei naziste. Acest lucru a contribuit la cresterea enorma a prestigiului
sovieticilor. Dar, pe de alta parte a secatuit rezervele economice ale Uniunii. Si din acest punct de
vedere, economic, SUA au promis URSS acordarea unui mare imprumut postbelic. Dar, calculele
finantistilor americani s-au dovedit a nu fi in acord cu promisiunea politica facuta lui Stalin.
Singurul lucru pe care l-a obtinut Roosevelt din partea Senatului american a fost ridicarea

- 19 -
interdictiei de acordare de imprumuturi catre Uniunea Sovietica. Micile imprumuturi primite
astfel au fost total nesatisfacatoare pentru refacerea postbelica a URSS. Toate acestea au intarit si
mai mult suspiciunile lui Stalin cu privire la "caracterul imperialist" al statelor democratice.
Intalnirile directe dintre Roosevelt si Stalin nu le-au diminuat.
CONFERINTA DE LA MOSCOVA. Intalnirile directe dintre liderii statelor membre ale coalitiei
antinaziste au avut un caracter extrem de pragmatic. Fiecare parte a incercat sa obtina cat mai
multe garantii de securitate pentru perioada postbelica. In numele interesului national au fost
"sacrificate" si impartite teritorii si natiuni intregi intre sovietici si occidentali. Prima conferinta in
care s-a pus transant aceasta problema a fost cea de la Moscova din octombrie 1944. Primul
ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, s-a deplasat la Kremlin pentru o intrevedere cu
Stalin. In conditiile in care sfarsitul razboiului devenise previzibil, Churchill a dorit sa
"reglementeze" influenta fiecaruia in Europa. Discutiile importante s-au purtat in jurul unor
procentaje: Churchill a propus ca influenta sovietica sa fie de 90% in Romania, 75% in Bulgaria,
50% in Ungaria si Iugoslavia si 10% in Grecia. Stalin a cerut in schimb ca influenta sovietica sa
creasca la 90% pentru Bulgaria si 75% pentru Ungaria. Destinele a milioane de oameni erau astfel
pecetluite, fara ca ei sa aiba macar cunostinta de acest targ. Facuta fara asentimentul SUA,
aceasta impartire a lumii europene in sfere de influenta va fi depasita de evenimente, in favoarea
URSS.
MITUL YALTEI. Unul dintre momentele care dezvaluie cel mai bine acordurile si dezacordurile
dintre aliati il reprezinta Conferinta de la Yalta. Desfasurata intre 4 si 11 februarie 1945, ea i-a
reunit pe cei trei lideri ai SUA, URSS si Marii Britanii. Stalin, Roosevelt si Churchill au ajuns la
intelegere in stabilirea granitei estice a Poloniei (pe linia Curzon), la despagubirile de razboi pe
care Germania urma sa le plateasca si la teritoriile pe care le revendica URSS in Extremul Orient.
Dar documentul cel mai important a fost "Declaratia asupra Europei eliberate". Declaratia
dezvaluie dezacordurile dintre semnatari si compromisul minim la care au reusit sa ajunga.
Documentul prevede "coordonarea politicii celor trei puteri si actiuni comune pentru rezolvarea
problemelor politice ale Europei eliberate". De asemenea este specificat dreptul popoarelor de a-
si stabili forma de guvernamant prin alegeri libere si obligatia desemnarii democratice. Asadar,
compromisul s-a realizat in jurul cuvantului "democratie". In numele acesteia, SUA vor ocupa
teritoriile din Vestul Europei. Si tot in numele "democratiei", Stalin va impune regimul sovietic in
statele din centrul si estul Europei ocupate deja de Armata Rosie. Intelesul de baza al ideii
democratice este astfel total denaturat. Cetatenii din statele ocupate nu aveau nici un cuvant de
spus despre viitorul lor, multi dintre ei fiind jertfiti pe "altarul democratiei".
Yalta reprezinta locul in care lumea a fost impartita in sfere de influenta. Aceasta impartire a fost
insa rezultatul unui sir de evenimente care au avut ca rezultat formarea celor doua "lagare" –
"capitalismul" si "comunismul".

PROPAGANDA
Dupa 23 august 1944, presa comunista publica in permanenta articole despre evenimentele
internationale de actualitate. Dar forma acestor materiale era de genul cat mai putina informatie,
cat mai multa propaganda. Astfel, ziarul Romania libera a publicat un articol despre Conferinta de
la Moscova desfasurata in octombrie 1944. Articolul respectiv nu facea referinta asupra
discutiilor dintre I.V. Stalin si Winston Churchill. In schimb, ziaristul se oprea indelung asupra
descrierii lui Stalin, a "calitatilor" lui de lider. "Tarziu dupa miezul noptii, scria Romania libera,
maresalul Stalin se gasea inca la ambasada britanica, dupa ce se retrasese din sala dineului in
biroul ambasadei. Aici, maresalul Stalin a stat in mijlocul domnilor Churchill, Eden, Harriman si
Kerr... Tot timpul, maresalul Stalin a vorbit linistit si simplu, facand din cand in cand gesturi
pentru a sublinia punctele mai importante. Conducatorul de razboi sovietic a tinut un toast pentru
presedintele Roosevelt si dl. Harriman a raspuns".

- 20 -
Pace vs razboi

CRISTINA VOHN

Inainte de sfarsitul razboiului, marile puteri au elaborat planuri pentru organizarea


postbelica a lumii. Atat statele occidentale, cat si Uniunea Sovietica isi arogau acest drept in
numele democratiei. Dar daca pentru SUA democratia insemna un anume sistem de
organizare sociala, pentru URSS ea avea o expresie formala.

Tarile implicate intr-o confruntare militara isi fac intotdeauna planuri de victorie si castig. Este
vorba fie de o strategie bine pusa la punct sau numai de anumite obiective pe care urmaresc sa le
atinga. Aceasta din urma a fost si situatia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. In timp ce
Armatele Aliate si cele ale Axei se aflau in conflict, iar soldatii mureau pe campurile de lupta, in
cabinetele de la Moscova, Washington sau Londra, politicienii planuiau cum va arata lumea dupa
razboi. Fiecare mare putere incerca sa isi promoveze cat mai bine propriile interese politice,
strategice sau economice. Tarile invinse ca si tarile mici nu aveau decat sa se supuna deciziei
invingatorilor.
STRATEGIA AMERICANA. SUA au urmarit mai multe obiective prin implicarea lor in
conflagratia mondiala. Pe de o parte, iesirea din izolarea pe care si-o autoimpusese. America
dorea sa aiba un cuvant de spus nu doar in ceea ce privea continentele americane (America de
Nord si America de Sud), ci in intreaga lume. Dupa razboi nu mai trebuiau sa existe sfere de
influenta la care Statele Unite sa nu aiba acces. Asta cu atat mai mult, cu cat puterile europene se
dovedisera, in opinia liderilor americani, incapabile sa gestioneze singure situatiile de criza si sa
preintampine declansarea razboiului.
Prin aceasta implicare, America afirma ca intentioneaza sa promoveze in intreaga lume valorile
democratiei, ale libertatii si egalitatii intre state. Roosevelt exprimase in fata Congresului, inca
din ianuarie 1941, patru principii care ar fi putut calauzi America spre razboi. Acestea erau
libertatea de expresie, libertatea religioasa, eliberarea de teama si de necazuri, atat la nivelul
individului, cat si al statelor. Principii generoase, pe care era convinsa ca si aliatii ei, Marea
Britanie, dar si Uniunea Sovietica, le impartasesc.
OBIECTIVELE SOVIETICE. Ca si Statele Unite, nici Uniunea Sovietica nu a avut de la inceput
o strategie clara pentru perioada postrazboi. Stalin a urmarit si el anumite obiective prioritare
pentru URSS. Strategia si-a adaptat-o permanent de-a lungul razboiului, in functie de evolutia
evenimentelor internationale. El a cautat sa evite situatia de izolare si incercuire in care s-a aflat
Rusia sovietica dupa preluarea puterii de catre bolsevici. In opinia lui, URSS trebuia sa isi creeze
singura o "zona-tampon", care sa o protejeze de eventuale agresiuni venite dinspre Vest. Dar
aceasta zona nu a fost stabilita dinainte. Pe masura ce evenimentele i-au permis, Stalin a impins
"cordonul protector" spre centrul Europei. Pentru aceasta el a folosit un arsenal intreg de
mijloace, de la actiunea diplomatica la propaganda, folosirea comunistilor din interiorul fiecarui
stat. Si, nu in ultimul rand, a profitat de victoriile si de inaintarea Armatei Rosii, ce i-au permis sa
impuna sistemul socialist pana la Berlin.
Si Stalin, ca si Roosevelt, isi justifica actiunile de ocupare a teritoriilor prin impunerea in statele
inamice a democratiei. Numai ca intelesul cuvantului democratie erau percepute diferit de cele
doua mari puteri. Daca pentru SUA democratia insemna sistemul democratic de tip occidental,
pentru URSS democratia nu putea fi decat regimul totalitar sovietic, promovat propagandistic ca
o democratie de tip superior tuturor celorlalte forme existente in istoria omenirii.

INTERESE
"In acest razboi, nu exista literalmente nici un fel de probleme, nici de natura militara, nici de
natura politica, de care SUA sa nu fie interesate"
Franklin Delano Roosevelt - presedintele SUA, octombrie 1944

- 21 -
INFLUENTA
"Rusii detin puterea in Europa de Est, (deci) singura posibilitate este sa ne folosim influenta
pentru a ne ameliora situatia"
Franklin Delano Roosevelt, ianuarie 1945

Dora Dumitru, sterilizata in deportarea din URSS

CRISTINA DIAC

Pentru unii dintre concetatenii nostri, episodul deportarii germanilor nu reprezinta numai
un fragment din istoria recenta a tarii in care s-a nascut. Pentru contemporanii unor
evenimente, istoria tarii se intretaie dureros cu propria viata. Fragmentele din cartea de
istorie se suprapun astfel cu propriile lor amintiri.

In ultimele luni ale lui 1944, reprezentantii sovieticilor din Comisia Aliata de Control au solicitat
Guvernului roman lista cetatenilor de etnie germana. Multi dintre ei urmau a fi deportati in
URSS, "pentru a ajuta la efortul de reconstructie" a URSS. Cererea a fost indeplinita, Comisia
Aliata de Control fiind structura abilitata sa supravegheze indeplinirea de catre Romania a
prevederilor Conventiei de Armistitiu semnata la Moscova cu reprezentantii URSS, SUA si ai
Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944. Teoretic au fost stabilite anumite criterii in functie
de care urma sa se faca deportarea. De exemplu, erau vizati barbatii germani cu varste cuprinse
intre 17 si 45 de ani si femeile intre 18 si 30 de ani. Ca si in alte cazuri, cum ar fi deportarea
etnicilor rromi din 1941, criteriile stabilite pe hartie nu au fost intotdeauna si transpuse in
practica. Arhivele pastreaza numeroase dovezi de persoane deportate "din greseala", desi se
incadrau in diversele categorii exceptate. De plilda, intr-o nota informativa referitoare la
incheierea arestarii svabilor din judetul Timis-Torontal se spunea: "Toti care se gaseau depusi
provizoriu prin camine si parcuri in Timisoara au fost pusi in masini sovietice inchise, escortati de
santinele si dusi la gara pentru a fi imbarcati in vagoane de marfa bine inchise".
Guvernul Nicolae Radescu, aflat atunci la putere, a raspuns solicitarii presedintelui sovietic al
Comisiei Aliate de Control – solicitare facuta insa in numele tuturor celor trei aliati. Arestarile au
inceput in noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, au durat mai multe zile si s-au desfasurat pe tot
teritoriul tarii. Responsabile de indeplinirea misiunii au fost politia si jandarmeria. Arestatii au
ramas o scurta perioada in centrele de incartiruire. Dupa aceea, imbarcati in vagoane de marfa, au
luat drumul spre URSS.
ASCUNZATORILE. Dora Dumitru, nascuta Kenzel, a venit pe lume in 1924, la Sibiu, intr-o
familie de etnici germani stabiliti insa de multe generatii in Ardeal. Nici un membru al familiei nu
facuse vreodata politica. La sfarsitul lui 1944 – inceputul lui 1945 a inceput sa circule zvonul ca
germanii urmau sa fie deportati in Uniunea Sovietica. Speriata, familia Kenzel a plecat din orasul
Busteni, unde avea domiciliul stabil, in comuna Cinu de langa Fagaras, unde locuia bunica
dinspre mama a tinerei Dora, la acel moment de numai 20 de ani. In ianuarie 1945 au inceput
arestarile. Familia a incercat sa-si protejeze singurul copil pe care il mai aveau acasa – celalalt –
un fiu, fiind pe front in Armata Romana. Astfel ca, Dora Dumitru (Kenzel) a fost ascunsa la niste
rude in Agnita. Proprietari ai fabricii de mobila din localitate, gazdele erau ele insele persoane
cunoscute. Nimeni nu putea locui la ele fara sa atraga atentia. Dupa un drum cu multe peripetii,
tanara a ajuns inapoi in comuna din care plecase. S-a refugiat la o matusa. Barbatii facusera o
gaura in podeaua camerei, prin care se putea ajunge usor in beci. Gaura a fost camuflata cu un
sifonier. Dora Dumitru (Kenzel) si verii ei au trait o vreme in beciul matusii. "Parintii mei veneau
seara, pe intuneric, si-a amintit ea. Numai atunci puteam iesi din ascunzatoarea noastra. Venirea
parintilor mei seara de seara era singura bucurie."

- 22 -
DE DRAGUL VERISOAREI. A reusit sa treaca insa cu bine peste vizita inopinata a unor soldati
sovietici, aflati in cautare de bauturi alcoolice. Pana la urma a abandonat ascunzatoarea din
proprie initiativa: cum autoritatile nu o gasisera pe ea, au arestat in loc o verisoara, mama a doi
copii minori. "In momentul cand m-am prezentat, i s-a dat drumul", povesteste Dora Dumitru
(Kenzel). Cu toata supararea, in momentul acela am avut o licarire de multumire. Nepotilor mei
le-a fost redata mama, iar ei libertatea."
DRUMUL SPRE NECUNOSCUT. A asteptat doua zile intr-o cazarma din Fagaras, apoi au fost
dusi la gara si imbarcati in vagoane de marfa. "De-a lungul traseului – si-a amintit interlocutoarea
noastra – erau insiruiti cunoscutii si rudele noastre. Venisera cu speranta ca ne vor mai zari o
data." A impartit calvarul unui drum de o saptamana – fara alimente, fara apa, fara conditii
minime de igiena – cu inca cinci femei si treizeci de barbati. "Prin gratiile de la ferestrele
vagonului, spune Dora Dumitru (Kenzel), barbatii intindeau mana si ne dadeau, pe rand, cate un
bulgaras de zapada. Asa ne amageam setea." Vagoanele au fost desigilate abia in momentul cand
trenul a ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Li s-a permis sa coboare. Insetati peste masura,
oamenii s-au apucat sa manance zapada murdara. Multi s-au imbolnavit ulterior, dar atunci
nimanui nu-i pasa de consecinte. Dupa alte doua saptamani au ajuns la Petrovka, in cotul
Donului. Cei plecati din Romania in ianuarie 1945 si-au dus zilele in lagarul de munca din
aceasta localitate mult prea indepartata de casa, pana in decembrie 1949.
CORVEZILE. Tanara de 20 de ani a fost repartizata intr-o brigada care fasona stalpi de sprijin
pentru subteran. Impreuna cu alte noua fete, despica si taia la dimensiunile date trunchiurile unor
copaci uriasi. Joagarele mari si grele de manuit de niste tinere neobisnuite cu un astfel de efort,
gerul cumplit, vantul care nu se oprea niciodata in imensa stepa ruseasca, degeraturile de la mani
si picioare "tratate" prin frecare cu zapada – toate acestea sunt "amintirile" primului "loc de
munca" al Dorei Dumitru (Kenzel). Dupa o perioada mai buna, in care a lucrat la bucataria
lagarului, tanara a ajuns pe un santier de constructii. Se ridica o cladire administrativa. O vara a
sapat fundatia, adanca de 10 metri, lunga de 40 si lata de 20. Ca sa contribuie pe deplin la
"reconstructia" unei tari de a carei distrugere nu era direct vinovata, duminca, atunci cand nu se
lucra pe santier, deportatii erau dusi la muncile campului.
"O STAFIE NEAGRA". Toamna tarziu, lucrul pe santier a fost sistat. Deportatii germani au fost
dusi sa lucreze intr-o mina de carbuni aflata la doi kilometri departare de lagar. Coborarea in
mina se facea cu un lift, dar, pana la locul de munca, mai aveau de parcurs alti cinci kilometri prin
subteran. Numai acest drum pe sub pamant dura o ora si jumatate. "Gangurile pe care trebuia sa le
parcurgem erau foarte joase, si-a amintit Dora Dumitru (Kenzel), si numai aplecate puteam
inainta. Mergeam in grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea lampa si riscai sa ramai izolat
in intuneric. Deseori am fost obligate sa ne strecuram in locuri foarte inguste si joase, tarandu-ne
pe burta". In mina, deportatele trebuiau sa incarce carbunele si sa cupleze vagonetii astfel incat sa
poata fi transportati la suprafata. "Iesind de acolo, eram o stafie neagra, numai ochii si gura se
mai vedeau", a povestit fosta deportata. Hainele ne erau in permanenta imbibate cu apa care
curgea din rocile de deasupra noastra. Afara inghetau pe noi, din pricina frigului". In cele din
urma, sloganul rusesc "skoro damoi" – "in curand acasa", a devenit realitate. Pana atunci fusese
folosit doar pentru a mentine moralul deportatilor la niste cote acceptabile. In decembrie 1949,
dupa cinci ani de lagar, Dora Dumitru (Kenzel) s-a intors acasa.
DIN NOU, ARESTATA. In 1959, la zece ani dupa intoarcerea din deportare, Dora Dumitru
(Kenzel) a fost arestata pe neasteptate si dusa la Securitatea din Ploiesti. "Mirarea mea a fost
imensa, povesteste ea astazi, deoarece nu ma stiam vinovata cu nimic". Ancheta a durat cateva
luni, timp in care a fost cercetata pentru "legaturi cu persoane subversive si tentativa de trecere
frauduloasa a frontierei". Nu se indepartase niciodata de casa, daramite sa fi fost in apropierea
vreunei granite. In timpul procesului, procurorul a spus ca acuzata, fiind de origine etnica
germana, nu poate nutri decat sentimente ostile fata de regim. Pentru "crima de uneltire contra
ordinii socialiste" a primit o condamnare de noua ani temnita grea si cinci ani interdictie civica,
din care a executat trei. Si-a ispasit condamnarea in inchisorile de Jilava, Mislea, Arad si Oradea.

- 23 -
In octombrie 1962 i s-a revizuit procesul, pedeapsa reducandu-se de la 12 la trei ani. Cea mai
mare parte fusese oricum executata, astfel ca in scurt timp a fost eliberata.
PENTRU O CAMASA. Motivele pentru care a stat trei ani in inchisoare pare acum de domeniul
fantasticului. In chiar anul arestarii povestise unor apropiati cate ceva din cele intamplate in
lagarul de la Petrovka. La un moment dat, vanduse unei rusoaice o camasa de noapte brodata.
Noua proprietara a fost incantata peste masura de achizitie, astfel ca o purta in zilele de
sarbatoare, incinsa cu centura de la uniforma. In viziunea epocii, denigrase omul sovietic.
Explicatia pentru noile valuri de arestari dintre anii 1958-1958 este de cautat in alta parte. Armata
sovietica s-a retras din Romania in 1958. Autoritatile de la Bucuresti au dorit sa sugereze astfel ca
plecarea trupelor "marelui frate" nu punea deloc in pericol stabilitatea regimului comunist din
Romania. Teama populatiei trebuia sa ramana intacta, astfel ca noi siruri de "vinovati" au luat din
nou drumul inchisorilor.
MARTURII PENTRU CEI DE AZI. D-na Dora Dumitru (Kenzel) traieste astazi la Ploiesti. Lasa
impresia distinctiei si a unui echilibru perfect, in spatele carora interlocutorul poate ghici cu greu
nenorocirile prin care a trecut. Sotul ei ajutat-o sa uite acele vremuri si a sfatuit-o mereu sa scrie,
pentru a-si elibera sufletul. Dupa atatia ani, nu acuza pe nimeni. Doreste insa ca drama
conationalilor ei sa fie cunoscuta de cat mai multi oameni.

AU MANCAT CAINI SI PISICI


Foamea i-a impins adesea pe deportati la gesturi disperate. "Barbatii isi prindeau cate un caine
sau o pisica, care erau devorate in particular – chiar cu mare placere – isi deapana
supravietuitoarea groaznicele amintiri. Pana la urma, aceste animale au disparut cu totul din jurul
lagarului. Noi, femeile, mai fierbeam cate o foaie de dafin sau faceam o fiertura din frunze de
maturica. In general, foamea indemna pe multi sa caute in gunoi coji de cartofi, ramasite de varza
sau de castraveti, pe care le mancau crude si nespalate. Foamea ne chinuia vesnic pe toti." Cu
timpul, s-au obisnuit atat de tare cu starea de permanenta insatietate, incat stomacul nu le mai
tolera decat putina hrana pe care o primeau zilnic. Intr-o zi, un functionar al lagarului le-a trimis
pe tinerele nemtoaice sa-i ajute soacra la muncile agricole. "Seara, la plecare – si-a amintit
interlocutoarea noastra episodul – soacra ne-a servit cu arpacas fiert cu dovlecei. Portia servita era
mare, iar noi, lacome, am mancat tot. Pe drumul de intoarcere spre lagar, stomacele noastre,
neinvatate de atat timp cu mancare mai consistenta, au inceput sa ne doara, probabil arpacasul se
mai umfla in stomac, iar eu aveam senzatia ca plesneste. Nici prea saturata nu a fost bine."

PREA TARZIU, PREA TRIST


Pentru deportati, la fel de greu de suportat ca frigul, foamea sau o munca istovitoare in conditii
inumane era si lipsa vestilor de acasa. Timp de patru ani, in lagarul de la Petrovka nu a sosit nici o
stire din Romania. "La sfarsitul lui 1948 – povesteste Dora Dumitru (Kenzel) – eu am fost prima
fericita care, prin intermediul Crucii Rosii din Elvetia, unde traia o verisoara de-a mea, am primit
o scrisoare de acasa." Bucuria i-a fost insa repede umbrita de continutul asteptatei scrisori. "Tatal
meu, care era suferind de inima, nu a suportat despartirea de mine. Murise, la foarte scurt timp
dupa deportarea mea. Asadar, nu erau victime numai in Rusia. Evenimente tragice se petreceau si
acasa. Aceasta stire m-a afectat enorm."

"CROSUL"
Pe drum, toti deportatii s-au umplut de paduchi. "Pentru mine, care nu vazusem in viata mea un
paduche – si-a amintit Dora Dumitru – socul a fost mare. Am plans mult." Instinctul de
conservare i-a obligat pe deportati la multe. Cu timpul, au ajuns chiar sa se amuze de pe urma
dezagreabililor paraziti. "Insiram cativa si faceam un cros, pariind pe cei ce alergau mai repede."

IN BAZA LEGII
Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de

- 24 -
Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest
document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se
obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei,
aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au
resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si
evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri
Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa
de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat (n.n. – deportarea germanilor).
Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara
graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana
deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe
variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani
deportati din Romania. In total, intre decembrie 1944 si ianuarie 1945, din Romania, Iugoslavia,
Ungaria, Polonia si estul Germaniei au luat drumul URSS-ului peste 110.000 de persoane, dintre
care mai mult de jumatate din Romania.

POVARA DE NEUITAT A STERILITATII


Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanenta sau dorul de cei dragi relateaza
totdeauna supravietuitorii lagarelor sovietice. In ele s-au petrecut insa si lucruri inimaginabile,
care i-au nenorocit pentru toata viata pe cei care le-au suportat. O astfel de drama este si cea
prezentata de d-na Dora Dumitru (Kenzel). "Fiind in lagar atat fe-te cat si baieti, uneori se legau
si prietenii, care cu timpul devenisera destul de serioase. Pentru a evita eventuale sarcini, noua,
fetelor, ni s-au administrat niste injectii foarte dureroase in piept. Dupa prima injectie am avut o
reactie puternica, temperatura mare si o tumefiere rapida a sanilor. Dupa aceea, niciodata nu am
mai putut sa indeplinesc menirea femeii pe pamant, de a perpetua specia. A fost bine, a fost rau?
Ca sa ma consolez, imi spun ca poate a fost mai bine asa, ca n-am mai expus inca o fiinta la
suferintele vietii". In conditii foarte grele, cinci dintre anii care ar fi putut fi cei mai frumosi din
viata unui om au fost petrecuti in URSS. A fost deportata intre 20 si 25 de ani si amintirea acelor
ani nu s-a sters niciodata. "Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, spune Dora Dumitru (Kenzel),
ajunsa azi la varsta intelepciunii. Vreau doar sa atrag atentia asupra unor fapte, pentru a ne feri de
modele de gandire care au facut posibile asemenea nedreptati, pentru a le evita in viitor si a scuti
astfel pe semenii nostri de enorme suferinte".

Editorial: "Prietenul Groza"

LAVINIA BETEA

Cum a intrat Petru Groza, initiatorul si conducatorul unei mici formatiuni regionale si cu baza
rurala, in gratia lui Stalin, care l-a sustinut pentru functia de premier al "guvernului de larga
concentrare democratica" din martie 1945?
Aceasta este o intrebare asupra careia se concentreaza indeobste analiza ascensiunii si
indelungatei cariere politice facute in regimul comunist de catre un nemembru al partidului ce
devenise omnipotent in ultimul deceniu al vietii sale. Din fericire, cazul Petru Groza este o
exceptie in istoriografia romaneasca, personajului fiindu-i consacrata o biografie care avertizeaza
asupra complexitatilor acelui timp. Si totodata distruge cliseele "tovarasului de drum" ori ale
"burghezului rosu" care restrang viziunea traseului sau biografic la aventura comunista.
In 1945, cand fusese numit premierul guvernului ce va planta pilonii de constructie ai regimului
comunist, Groza avea 61 de ani. Si un trecut marcat de datele de exceptie ale trecerii spatiului
Transilvaniei de la starea de provincie austro-ungara la tinut al Romaniei Mari. Fiul de preot
roman ortodox care facuse scoala confesionala evreiasca, colegiul evanghelic maghiar si invatase

- 25 -
ca bursier al Fundatiei "Gojdu" la Budapesta, ajungand la Viena ca o exceptie a interdictiei
aplicate romanilor de a studia in afara Ungariei, scandalizase si inainte "cumintenia" politicienilor
si dintr-o parte si din cealalta a Carpatilor cu ideile sale potrivnice oricarui fel de "sovinism". La 1
decembrie 1918, Groza fusese primul orator ce se adresase multimii la Alba-Iulia anuntand
Unirea. Intrerupsese impetuos dezbaterile incinse ale "corifeilor ardeleni ai Unirii" despre viitorul
statut al Transilvaniei, sfidand opiniile lui Maniu care pleda pentru o autonomie administrativa a
provinciei de cel putin zece ani, timp in care Vechiul Regat urma sa mai recupereze din
"inapoiere". La 35 de ani, Groza fusese si cel mai tanar ministru din primul guvern al Romaniei
Mari.
Capitala ii va produce insa, din mai toate punctele de vedere, deziluzii. Omul cu pofta de viata –
si mai ales de placerile ei, cum povestesc aceia care l-au cunoscut – poposise, dintru-inceput, la
Capsa. Cu amintirile inca vii ale promenadelor budapestane si vieneze, starnise amuzamentul
chelnerilor cand refuzase sa-i creada ca localul in care intrase era Capsa. Adica etalonul luxului
bucurestean. "Boiernasi fanarioti" isi va numi colegii de parlament cu pretentii de aristocrati
autohtoni. Iar pe ardeleni ii va dispretui pentru clicile de veri si nepoti "descalecati" in politica
Romaniei. Coruptia "lumii bune" de la Portile Orientului ii apare insa ca atingand superlativul
absolut al viciului.
Dezamagit, in 1927 se retrage, cum spune el, "in barlogul meu din Deva", cu gand sa cugete si sa
traiasca dupa rosturile lumii. "Ce sa faci... lumea nu vrea sa joace dupa cum fluier eu, voi juca
dara eu dupa fluierul ei, vorba e ca «jocul vietii» tot va merge", ii scrisese Groza in tinerete,
fratelui sau Victor. Si «jocul vietii» continua. Cumpara mosii, actiuni, fabrici, banci, hoteluri,
cinematografe, izvoare de ape minerale, magazine... Din avocat de succes ajunsese om de afaceri,
cu ceea ce-am spune azi, mari calitati manageriale (la un moment dat facea parte din nici mai
mult nici mai putin de 45 de consilii de administratie!). "Daca as fi trait in America, ajungeam
mult mai departe pe drumul imbogatirii...", ofteaza el fara regret caci cresterea averii nu-i
copleseste, nici nu-i ingradeste spiritul ingrijorat de viitorul colectivitatii. "Solidaritatea burgheza
a murit" iar in locul ei va veni "o lume noua" in care cetatenii vor fi "tovarasi", prezice el in 1931
intr-un interviu acordat unui ziar maghiar. Iar ca bilant al anului 1932, isi noteaza: "Lumea se
avanta in incercari disperate pentru a salva o ordine veche".
Intr-adevar, cu sau fara voie, romanii si vecinii lor din aceasta zona a Europei intrasera in "era
multimilor" despicandu-se, cum scrie Groza in 1935, "tot mai conturat in doua: dreapta si stanga".
El alesese stanga desi fondase "Frontul Plugarilor" ca organizatie cu caracter profesional, iar
membrii sai apareau la festivitatile locale in formatii si cu saluturi asemanatoare legionarilor.
Multe s-au spus despre el. "Groza este ceva aparte" – il caracterizase fruntasul taranist Ghita Popp
cu o ambiguitate pe placul reginei Elena care a preluat expresia. In documentele comunistilor,
chiar dupa asocierea la putere, nu i se zicea "tovaras", ci "prietenul Groza". El se numea "dacul
din umbra Sarmisegetusei". Ori "Zacheul taranilor din Apuseni" asociindu-se vamesului bogat
care la chemarea lui Hristos si-a impartit avutul cu sarmanii.
Amintirile celor care au lucrat cu Groza in anii puterii comuniste sunt presarate cu episoade de
interventii facute indeosebi prin intermediul unor "cucoane" frumoase. La capatul vietii a cerut si
pentru el o derogare de la cutumele comuniste ale "prietenilor": sa i se oficieze, la inmormantare,
intregul ritual religios. Al bisericii ortodoxe si al celorlalte culte recunoscute in tara. "Eu nu stiu
ce-i acolo sus si vreau sa ma asigur jucand si pe culoarea dumneavoastra", s-ar fi justificat el
inainte de moarte, dupa marturisirea rabinului Mosen Rosen.

Petru Groza – finantator al PCdR

LAVINIA BETEA

Episodul care l-a consacrat pe Groza ca "democrat antinazist" si "prieten al Uniunii

- 26 -
Sovietice" intr-o vreme cand, cu putine exceptii, oamenii politici romani dovedisera simpatii
si comportamente de "dreapta" se afla plasat la finele lui 1943. L-a povestit public intr-o
carte memorialistica, aparuta in anul 1945.

Cu sprijinul ARLUS, la Editura Cartea Rusa si-a publicat Petru Groza, in 1945, cartea "In umbra
celulei". In ea sunt relatate peripetiile zilelor petrecute in inchisoarea Malmaison intre 26
decembrie 1943 si 30 ianuarie 1944 datorita faptului ca avea legaturi cu comunistii si finantase
PCdR. Groza a ajuns la inchisoare in imprejurari lunga vreme neclare, limpezite cu ajutorul
fostilor ilegalisti si comisari de Siguranta arestati dupa 1948.
"CONSPIRATIA" DIN STR. CRANGULUI, NR. 15. In 1943, Remus Koffler era membru al
Secretariatului condus de Foris, secretar al Comisiei Centrale Financiare, instructor CC si
responsabil al editarii "Romaniei Libere" din partea CC al PCdR. Dupa 1944 a fost insa unul
dintre primii ilegalisti arestati de fostii tovarasi. In 1954 a fost executat in "procesul Patrascanu",
"dovada" cea mai grava a "crimelor" sale referindu-se tocmai la episodul soldat cu arestarea lui
Petru Groza in 1943. Din declaratiile date de Koffler in 1949-1954 reiese ca spre sfarsitul lui
1943, minusculul PCdR aflat in clandestinitate ajunsese la stabilirea unor contacte de colaborare
si sprijin financiar cu formatiuni fara prea mare importanta politica – Frontul Plugarilor si
Uniunea Patriotica –dupa ce PSD, PNT si PNL refuzasera sa coopereze pentru crearea "frontului"
antifascist.
La 15 decembrie 1943, in casa locuita de sotii Etta si Paul Wexler din Str. Crangului, nr. 15
(actualul cartier Primaverii), a fost descoperita de agentii Sigurantei "arhiva partidului". Cu o zi
inainte, Koffler avusese in acel loc o sedinta cu "tehnicii" PCdR, casa servind si ca ascunzatoare
pentru documentele de partid. Printre ele erau si acele hartii atestand colaborarea PCdR cu alte
formatiuni care au dus la identificarea si arestarea lui Petru Groza, a avocatului Mihai Magheru si
a profesorului Vladescu-Racoasa (alti sustinatori comunisti de "familie buna").
"IN ETAPA", LA ATHENEE PALACE. In amintita scriere memorialistica, Petru Groza relateaza
cum, la resedinta sa din Deva, ascultand stirile la radio si-a dat seama ca "i-a sunat ceasul". "Spre
a intampina inamicul" a plecat spre Bucuresti, directia Athenee Palace unde, de un sfert de veac,
avea o camera retinuta in permanenta. Acolo il viziteaza prieteni care-l instiinteaza despre
masurile luate de Siguranta impotriva sa. Temuta institutie ezita insa sa-l aresteze in Capitala,
astfel ca va fi retinut la intoarcere, pe peronul garii din Deva. Intors la Bucuresti, va fi interogat
de comisarul Tanasescu si inspectorul Taflaru ("soarecele care-mi sta in fata" – il descrie el in
cartea memorialistica pe acela care, arestat la randu-i sub comunisti, va contribui si la lamurirea
acestui episod).
Anchetatorii ii prezinta ca dovezi "o cutie de lemn lustruita in care se afla un dosar voluminos" cu
"procese-verbale scrise marunt, cu vorbe cifrate, adevarate hieroglife" la care sunt anexate foi din
Romania libera. I se cere insistent sa recunoasca literele "G" si "Fr. P." din procesele-verbale ca
fiind initialele numelui Groza si respectiv Frontul Plugarilor. Groza tine insa anchetatorilor o
tirada care, dupa spusele lui, ii impresioneaza pana intr-atat incat il elibereaza. A doua zi dupa
Craciun va fi insa readus la Bucuresti. Dupa o confruntare cu femeia care-l condusese la casa
conspirativa unde se facuse intelegerea cu comunistii (identificata de agentii Sigurantei ca fiind
Ernestina Lichtig-Rosen) a fost inchis la Malmaison.
"MIROS DE OM POLITIC". In 1945, Groza ii incrimineaza ca membri ai "conspiratiei" care au
condus la arestarea sa pe Remus Koffler si implicit pe Stefan Foris, capii PCdR astfel: "As vrea
sa patrund tainele, marea taina, cu documente si dosare ticluite cu atata minutiozitate, sa aflu
indeosebi ciudatele motive care l-au determinat pe "seful conspiratiei" sa lase in dormitorul lui,
sub pat, toata arhiva, pentru a disparea apoi, de pe orizont, facand sa cada toti acei pe care i-a
«incondeiat» in procesele lui verbale. De adaugat: inainte de a disparea, nu a uitat sa lase in urma-
i cheia cifrului cu care retinem diferitele nume. In tot cazul, dosarul acesta e cusut cu ata alba.
Miroase de la distanta a provocare. Si – am mai spus-o – mirosul meu de om politic nu ma prea
insala".

- 27 -
L-a inselat insa. Foris si Koffler nu fusesera agenti ai Sigurantei, dar vor plati cu viata asemenea
banuieli.
MALMAISON, CELULA 43. Viata de inchisoare nu-l deprima si nici nu-l plictiseste. Se
intalneste in voie cu ceilalti membri arestati ai "conspiratiei" si cu fruntasii Frontului Plugarilor,
Miron Belea si Gheorghe Micle. Alte personaje interesante, aflate in inchisoare, sunt membrii
"Misiunii Autonomus", parasutate de englezi pentru a lua legatura cu Maniu si a-l convinge sa
actioneze de partea Aliatilor. Nu duce lipsa de nimic, astfel ca la 10 ianuarie 1944 noteaza ca
tocmai s-a asezat la biroul care i se instalase in celula "tolanit si doborat dupa o masa buna (cu
placinte)".
Nu scrie, desigur, in cartea din 1945 cine au fost protectorii si vizitatorii sai din inchisoare
(printre care Lucretia Barbul, sotia unuia dintre apropiatii maresalului Antonescu) datorita carora
fusese eliberat.
Prima noapte dupa iesirea de la Malmaison o petrece la Athenee Palace, unde "prietenii" sai,
chelnerii, ii fac la miezul noptii surpriza unui ospat. "Spre dimineata adorm; am visat ca toti
oamenii din toate colturile pamantului sunt liberi", incheie autorul naratiunea eroica a suferintei
pentru cauza comunista.
EFECTE IMEDIATE. Dupa cum dovedesc episoadele urmatoare, efectele imediate ale inchisorii
n-au fost in masura sa-i intareasca crezul "lumii noi". Chemat la Bucuresti in preajma pregatirii
evenimentelor de la 23 august 1944, Petru Groza a refuzat. Abia in septembrie 1944 s-a decis sa-
si paraseasca resedinta din Deva. A revenit in Capitala, dupa unii cu o masina a lui Auschnitt,
trimisa de comunisti, dupa altii cu o limuzina a Regelui.

EROI SI VICTIME
La casa conspirativa din Str. Crangului, Siguranta ajunsese datorita neglijentei lui Constantin
Parvulescu si Anutei Toma care, absorbiti de-o scurta idila amoroasa, uitasera intr-un taxi un plic
cu documente de partid. Au fost predate Sigurantei de baiatul care spalase masina, care l-a
identificat pe Mircea Biji. Batut, acesta a divulgat adresa casei conspirative, ceea ce a dus la
perchezitionare cu rezultatul capturii arhivei PCdR. Dupa 1945, Parvulescu a devenit seful
Comisiei de verificare a partidului care a decis, printre altele, epurarea lui Koffler si Foris, iar
Anuta Toma ,sotia generalului Pintilie, (executantul asasinarii lui Foris, ulterior seful Securitatii
care l-a anchetat pe Koffler cu rezultatul condamnarii la moarte). Cat despre Groza, presedintele
Marii Adunari Nationale, "mirosul sau de om politic" l-a indemnat sa refuze cererea de gratiere
de la pedeapsa cu moartea a nevinovatului Koffler printr-un subaltern. Decretul de decorare a
anchetatorilor care obtinusera asemenea rezultate l-a semnat Groza insusi.

Petru Groza – "printul Devei"

CRISTINA DIAC

Inlocuitorul lui Radescu in fruntea guvernului era fiu de preot ardelean ortodox, deputat si
ministru "burghez", mare proprietar supranumit "printul Devei". Prin casa lui au trecut
cam toti politicienii "lumii vechi". Considerat de acestia un naiv si un excentric, Groza a
ramas o "ciudatenie" si in lumea comunista.

Petru Groza s-a nascut la 7 decembrie 1884 in comuna Bacia, judetul Hunedoara, in familia
preotului ortodox Adam Groza. A facut clasele primare in localitatea natala – Costei si la Lugoj,
dupa care a fost inscris la Colegiul Maghiar Reformat din Orastie. In 1903 a plecat la Budapesta,
capitala Imperiului Austro-Ungar din care Transilvania facea parte la acel moment, pentru a se
inscrie la Facultatea de Drept si Stiinte Economice. Dupa patru ani, hunedoreanul a obtinut titlul
de doctor in Drept al universitatii budapestane. O alta achizitie de durata a tanarului Petru,

- 28 -
datorata anilor de scoala, a fost buna cunoastere a limbii maghiare.
FIU DE PREOT. La intoarcerea acasa, Groza si-a practicat meseria de avocat, la Lugoj si Deva.
Traditia familiei l-a indemnat probabil sa se implice si in viata bisericii ortodoxe. Din 1911 si
pana la moarte a fost unul din membrii laici ai Sinodului Mitropoliei Sibiului. Din punct de
vedere politic, avocatul si deputatul sinodal, dr. Petru Groza s-a alaturat Partidului National
Roman (PNR), partid constituit de ceea ce atunci era considerat in mod oficial minoritatea
romaneasca din Transilvania, provincie a Imperiului Dualist. Facand politica inainte de Unire,
Groza a ajuns sa cunoasca bine mai toate "vedetele" politice ale momentului: Stefan Cicio Pop,
George Pop de Basesti, Alexandru Vaida Voievod, Vasile Goldis, Iuliu Maniu. Pe unii dintre ei ii
admirase la Budapesta in anii studentiei, ca deputati ce reprezentau pe romani in parlamentul
maghiar.
DE DOUA ORI MINISTRU. Dezamagit de optiunea fruntasilor transilvaneni, pe care-i
suspectase in decembrie 1918 ca vor sa intarzie unirea administrativa a Transilvaniei cu Romania,
Groza s-a inscris in 1920 in formatiunea politica fondata de generalul Alexandru Averescu.
Figura emblematica a razboiului, acesta s-a bucurat de o mare popularitate in primii ani de pace.
Multe sperante s-au indreptat atunci spre Averescu. Era perceput ca un om nou, care nu facuse
politica in Romania Mica si care in plus se mai si distinsese pe campul de lupta, in momentele
dificile pentru tara din timpul primului razboi mondial. Partidul lui Averescu a castigat alegerile,
iar Petru Groza a fost numit ministru al Nationalitatilor Conlocuitoare. Era cel mai tanar membru
al guvernului. Primii ani de dupa Unire au fost marcati de o mare instabilitate. Primul guvern
Averescu n-a rezistat nici macar un an. Intre 1922 si 1926, Groza a fost ales deputat din partea
Partidului Poporului, in opozitie fata de Partidul National Liberal aflat la guvernare.
EXILUL "BIBLIC". La jumatatea deceniului trei, "politica de zi" dupa cum o numea Groza,
aduce din nou la putere partidul lui Averescu. Hunedoreanul a primit portofoliul Lucrarilor
Publice. Manevrele lui Ionel Bratianu, care il adusesera la guvernare, actioneaza din nou, in sens
invers, si Partidul Poporului a trecut din nou in opozitie. Dezamagit de lumea politica, Groza a
decis sa o rupa total cu Capitala, cu marea politica, cu urzelile si intrigile de palat. In 1927 a
plecat la Deva, intr-un exil autoimpus, de sapte ani, asemenea celui biblic. A fost o perioada in
care si-a consolidat averea, simultan citind si meditand la "decadenta lumii burgheze". In 1931 s-a
intalnit pentru prima data cu doctrina comunista, in care i s-a parut ca a gasit ceea ce cauta. Doi
ani mai tarziu s-a asezat in fruntea organizatiei de anvergura locala numita Frontul Plugarilor, al
carei presedinte a devenit.
Pana in toamna anului 1944, cand a fost adus oarecum fortat la Bucuresti si ulterior facut
vicepremier, Groza si-a vazut de afaceri, de familie si de cultivarea relatiilor personale cu mai toti
oamenii politici ai vremii – de la extrema stanga la extrema dreapta, dar si cu literati si artisti. In
tot acest rastimp nu a incetat sa se intereseze de mersul treburilor politice, continuand sa-si
viziteze destul de des prietenii din Capitala. A avut toata viata o camera rezervata pe numele lui la
Athenee Palace. Venea, vedea si pleca inapoi in tinutul Hunedoara, despre care a crezut toata
viata ca este leaganul romanismului autentic.

RETEAUA
Petru Groza nu s-a cunoscut personal numai cu liderul PNT, Iuliu Maniu. La nunta lui Horia
Sima, seful Miscarii Legionare dupa moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, originar din Banat,
socrii lui Groza fusesera nasi. Acesta s-a intalnit la Bucuresti cu Sima in chiar lunile in care
Miscarea se afla la putere. Cu ajutorul Veturiei Goga, sotia lui Octavian Goga si prietena cu
Maria "Maresal" Antonescu, deveanul a obtinut o audienta la Ion Antonescu. Pentru eliberarea sa
din inchisoare a intervenit la maresal Lucretia Barbul, sotia lui Gheorghe Barbul. Groza fusese
coleg de scoala cu fratele demnitarului antonescian.

TIRADA
"Nu uitati ca eu sunt dac: traiesc din mosi-stramosi pe malurile Streiului care izvoraste in umbra

- 29 -
zidurilor Sarmisegetusei. Sunt om politic si voiu ramane. Fiecare strop de sange din mine ma
indruma spre datorie, imi striga sa nu ma supun fatalitatii, sa nu fiu bicisnic"
Petru Groza

"Groza – oportunist sau consecvent?"

CRISTINA DIAC

"Prietenul Groza", cum ii spuneau comunistii, a fost vazut ca oportunist, naiv, versatil, cu
un umor debordant, vandut rusilor, pragmatic, jovial, foarte sensibil la "eternul feminin".
Despre trasaturile care fac din el un personaj unic ne-a vorbit Dorin Liviu Bitfoi, autorul
biografiei lui Groza, una dintre putinele scrieri de gen din istoriografia contemporana.

Jurnalul National: Spuneati in prefata cartii dumneavoastra despre Petru Groza ca ati
lucrat la ea doi ani si jumatate. Ce motive v-au determinat sa abordati un asemenea subiect,
a carui dificultate presupunem ca o intuiati de la inceput?
Dorin Liviu Bitfoi: Am acceptat sa scriu o carte despre Petru Groza din mai multe motive. O
data, pentru ca nu am nimic de-a face cu epoca respectiva. Eu nu fac parte din acea epoca, nu am
trait acele timpuri, nu am nimic de castigat sau de pierdut, eu stiu cine sunt. Pe de alta parte, am
intuit potentialul subiectului. Daca despre Patrascanu, despre Gheorghiu-Dej sau alti lideri
comunisti se mai stia cate ceva, despre Groza nu se stia mai nimic sau ce se stia erau numai
clisee. Era poate unul din cele mai cliseizate personaje. De asemenea, am constatat ca acest gen –
al biografiei, care presupune poate si o tratare mai literaturizata a subiectului – este aproape
inexistent la noi. Unii mi-au spus ca sunt comunist, altii ca am vrut sa fac pe plac familiei, ori ca e
un subiect tampit, sau ca am mare curaj. In realitate, lucrurile au fost mult mai calculate si mai
lucide. M-a tentat ideea de a scrie o biografie, nu o carte de istorie propriu-zisa.

Biografia poate fi incadrata in genurile istoriografice. Dumneavoastra cum ati gandit-o pe


aceasta?
Nu mi-am propus o istorie obiectiva, din contra, a vrut sa scriu asumat subiectiv. Am incercat de
la inceput sa intru in pielea personajului, sa-i inteleg psihologia. Mi s-a parut interesant sa ajung
la epoca prin intermediul personajului. Groza a fost fara indoiala un personaj complex. Poate ca
intelegandu-l pe el suntem mai aproape si de intelegerea epocii in sine, care a fost la randul ei
extrem de complexa. Poate ca temperamentul lui Groza o sa limpezeasca si epoca. Pe mine nu ma
intereseaza sa fac din el un personaj pozitiv sau negativ. Am incercat sa inteleg situatiile in care s-
a aflat, fara sa ascund laturile negative, dar in acelasi timp fara sa trec sub tacere partile lui bune.
Nici sa-l scot erou, dar nici antierou. In timpul cand ma documentam pentru carte am cerut
diverse opinii. Mi s-a spus, de exemplu, sa ma ocup de perioada de dupa 1945, ca aceeea este
partea interesanta a biografiei sale. La final, mie mi s-a parut poate inca si mai interesant Groza
cel din perioada interbelica.

Care era bagajul dvs. de informatii inainte de a incepe documentarea pentru carte?
Nu stiam foarte multe. O serie de anecdote care circulau si ii erau atribuite, ca au fost tiparite
niste timbre, ca a avut o statuie, ca a existat un oras care i-a purtat numele si cam atat.

Ce anume din personalitatea lui Groza v-a atras totusi atentia in mod deosebit?
Ceea ce mi s-a parut mie extrem de interesant la Petru Groza a fost faptul ca avea o gandire foarte
supla. Asta ar putea sa sune bine pentru cei care sustin ca a fost un personaj foarte versatil. Poate
a fost si versatil, e un punct de vedere, insa eu n-am incercat sa dau judecati de valoare, ci sa
inteleg psihologia omului. Or Groza chiar are, in opinia mea, o gandire de tip dialectic, are tot

- 30 -
timpul tendinta aceasta de armonizare a contrariilor. Poate suna putin ciudat, tinand seama ca era
un burghez, mare proprietar, finantist, dar i-a placut intotdeauna sa impace anumite contrarii. De
exemplu, el a fost un fel de "self made man", un mare proprietar care a facut o mare avere.
Simtind ca a cam epuizat, daca nu din punct de vedere cantitativ macar calitativ, cam toate
posibilitatile pe care le avea in Romania Mare, se gandea chiar sa plece in America. Visa la asta
mai mult ca o posibilitate teoretica, nu era neaparat o dorinta de a acumula si mai mult, era cam
ceea ce astazi am numi o provocare.

Ce trasaturi il individualizeaza pe Groza in peisajul politicii romanesti dintre cele doua


razboaie?
Avea un stil de a-si masura fortele in situatii grele, situatii care altora li se pareau poate chiar
imposibile. In 1927, dupa caderea guvernului Averescu, din care si Groza facea parte, prin
manevrele Bratienilor, a fost scarbit de toate. Ceea ce il face unic ca personaj este faptul ca a fost
scarbit de intregul sistem politic interbelic, de ceea ce el numea "politica de zi", adica acel tip de
politica ce nu-si propune decat alternanta la putere, schimbarea guvernului si a partidului de
guvernamant. S-a retras sapte ani la Deva, a renuntat la politica, desi fusese deputat in mai multe
randuri si de doua ori ministru. In 1927 a simtit acut nevoia de prefacere. Si din punct de vedere
temperamental avea nevoie de prefacere continua, simtea nevoia sa schimbe fie tara, si sa
emigreze in America, fie sistemul. In 1931 a avut prima intalnire cu comunismul, care i-a produs
o revelatie. In 1933 si-a facut o formatiune politica – Frontul Plugarilor. Din acel moment si pana
in 1945, a afirmat ori de cate ori a avut ocazia, a profetit intr-un fel, covarsitoarea influenta pe
care sovieticii o vor avea in aceasta parte de lume.

Poate a fost o coincidenta...


Dincolo de aceasta, cert e ca din 1933 si pana in 1945, Groza a sustinut in permanenta acest lucru,
si sunt zeci, poate sute de citate in care el se exprima explicit in acest sens. In epoca se credea fie
ca e un naiv – asa credea Maniu –, fie ca este un om vandut rusilor, si rusii livreaza bani prin el,
fie amandoua la un loc. Clasa politica nu a fost interesata sa dezvolte relatii cu URSS in perioada
interbelica. Foarte interesant mi s-a parut si faptul ca, privind lucrurile din aceasta perspectiva,
acela despre care s-a spus in nenumarate cazuri ca a fost un oportunist a avut in realitate o
conduita foarte consecventa cu sine, din 1927 si pana in 1945. A intuit rolul pe care avea sa-l
joace Uniunea Sovietica, motiv pentru care se poate spune despre el ca a fost un vizionar.
Coincidenta sau nu, a avut permanent aceasta intuitie, acest fler, pe care cei care au avut de suferit
dupa 1945 nu cred ca i-l pot reprosa. Pur si simplu, Groza asta crezuse incepand din 1927 sau
poate mai corect, dupa cei sapte ani de exil autoimpus la Deva.

Care au fost asii din maneca lui Petru Groza dupa 23 august 1944, de ce tocmai el a fost
preferat pana la urma sa conduca guvernul instalat la 6 martie 1945?
Dupa impresia mea, e un concurs de cauze. Sovieticii nu aveau o politica externa batuta in cuie.
Au luat in calcul mereu diverse variante, poate si de aceea politica lor externa a fost formidabila.
Nu aveau niste cadre fixe, asa cum intr-o oarecare masura clasa noastra politica avea – ideea de a
nu face aliante cu URSS de exemplu. Il aveau la un moment dat in calcul si pe Maniu. Cautau
niste figuri care sa le convina dintr-un punct de vedere sau altul. De ce Groza? Nu cred ca cineva
facuse o fixatie pentru Groza.

In afara de linia generala de politica externa a URSS, care la acel moment conta in fond cel
mai mult, ce merite personale avea Petru Groza?
Avea un trecut bun, colaborase cu comunistii in perioada interbelica, chiar daca fusese ministru.
Avea si eticheta ca facuse inchisoare, pe care el a exploatat-o in folosul lui. Pe de alta parte, erau
si niste considerente mai generale. In acel moment de tranzitie de la un sistem la altul, sovieticii
nu ar fi vrut sa puna un comunist suta la suta, nu era tactic. Cautau o persoana care putea fi o

- 31 -
garantie pentru opinia publica, pentru clasa politica, pentru aliatii anglo-americani ca lucrurile nu
sunt de fapt atat de periculoase. Cautau un om care va linisti spaimele vechii clase. Intr-o sedinta
de Birou Politic, Ana Pauker spune foarte clar: "E foarte bine ca-l punem pe Groza, pentru ca
astfel oamenii nu vor fi atat de speriati". Foarte interesant si foarte important este ca nu doar
comunistii l-au chemat, in toamna lui 1944, dar foarte staruitor l-au chemat si taranistii. Trebuie
spus foarte clar ca in toata vremea asta si dupa, el se vedea constant, mergea la mese cu taranistii
si cu liberalii, ceea ce nu ii bucura foarte tare pe partenerii comunisti. Dupa 1945, au existat
momente in care il batea gandul sa se retraga. Nu o putea face, ar fi foat amenintat poate cu
disparitia fizica. Dupa mai multe surse, se pare ca taranistii il sfatuiau sa ramana. "E rau, spuneau,
dar daca pleci tu va fi si mai rau". Era vazut de comunisti ca un fel de legatura a lor cu vechea
clasa politica. Incercand sa vad cum s-au petrecut lucrurile, impresia mea e ca el chiar a incercat
sa medieze intre unii si altii. A inteles in acelasi timp foarte bine ca nu-i poti pacali pe rusi. Cel
mai adesea despre el se spune ca era foarte oportunist. Desigur, exista culpe si culpe. Insa si clasei
politice i se poate reprosa o mare naivitate, era obisnuita cu diferite masinatiuni, cu jocuri de
culise.

Toti oamenii politici fusesera de acord in 1941 cu invadarea URSS pentru recuperarea
Basarabiei si a Bucovinei. Se poate vorbi de o oarecare timorare, de un sentiment al culpei
fata de fostul dusman la nivelul clasei politice?
Opozitia era naiva si foarte dezorganizata. Nu vreau sa-l eroizez, dar Groza spunea de 15 ani ca
acea politica nu mai poate merge. Spunea ca va veni o falie istorica, o catastrofa si ca politicienii
vor avea mult de suferit. Foarte important, datorita exilului autoimpus, datorita faptului ca iesise
de la guvernare relativ repede, in 1927, el nu se simtea absolut deloc responsabil de situatia in
care era Romania atunci. Dimpotriva, a reprosat acest lucru si taranistilor, si clasei politice in
ansamblu, ca au adus Romania in pragul dezastrului. Parerea lui era ca noi am fost pur si simplu
invinsi de rusi in razboi, ca nu a existat nici un fel de armistitiu. El, in general, nu se simtea
vinovat de dezastrul in care ajunsese Romania, pe care, de altfel, il si prezisese. Exista zeci de
citate care demonstreaza asta.

In 1945, ce sens avea organizatia lui Groza in raport cu Partidul National Taranesc?
Intr-adevar, si prin aceasta putea fi de mare folos Partidului Comunist. Partidul sau trebuia sa
inlocuiasca PNT-ul, sa distruga popularitatea taranistilor in lumea satelor.

In ce raporturi s-a aflat cu Maniu?


Groza spune ca l-a contrat pe Maniu si in episodul Unirii, tot timpul l-a contrazis, pe parcursul
intregii cariere. In acelasi timp, nu trebuie uitat ca erau si prieteni. Coposu povesteste ca Maniu l-
a vizitat destul de des la vila din Deva. Dupa 1945 s-a oferit sa-l ajute sa se retraga la Badacin, sa-
l ajute si logistic, dar si sa-i asigure securitatea. Era inainte de revenirea Ardealului de Nord la
Romania si Badacinul era in zona maghiara. Exista si unele indicii ca ar fi incercat sa-l scoata si
din inchisoare. Cred ca e o ambivalenta. Maniu era un senior si in Partidul National Roman, se
afirmase si in parlamentul de la Budapesta. Groza spune in memoriile sale ca, in perioada
studiilor, el si alti tineri erau fericiti daca puteau sa fie pentru o zi secretarii lui Maniu sau ai lui
Vaida. In alegerile partiale din perioada interbelica, a facut si el "politica de zi", a facut o alianta
cu taranistii care, dupa ce au castigat pe spezele Frontului Plugarilor in Hunedoara si in
Mehedinti, l-au lasat de izbeliste. Groza a facut acea alianta si din ratiuni sentimentale, pentru ca
era vorba de Maniu.

CONTRA LUI MANIU


In preajma Unirii din 1918, Groza s-a situat pe pozitii diferite de Iuliu Maniu, lider al PNR si
viitor presedinte al Partidului National Taranesc in Romania Mare. Vechii lideri ai PNR au
argumentat ca Transilvania are nevoie de o perioada de tranzitie de la statutul de fosta provincie a

- 32 -
Imperiului la cel de teritoriu al statului roman. La 2 decembrie 1918, la propunerea lui Iuliu
Maniu, a fost creat Consiliul Dirigent – un fel de guvern local al Transilvaniei menit sa asigure
functionarea institutiilor din provincie pana la unirea efectiva cu Vechiul Regat. Groza a fost
prezent la adunarea de la Alba-Iulia ca delegat al Cercului Teritorial Deva. In memoriile sale a
relatat ca personal se opusese constituirii Consiliului Dirigent, sustinand intr-un discurs unirea
imediata si neconditionata cu Romania si respectarea vointei populatiei, fara nici un fel de
amanare. Pe termen scurt, castig de cauza a avut punctul de vedere sustinut de Iuliu Maniu –
respectiv acela de a se infiinta un guvern provizoriu al Transilvaniei. Noua structura nu a
functionat insa zece ani, asa cum si-ar fi dorit initiatorul sau, ci numai pana in aprilie 1920, cand a
fost desfiintat.

Editorial: "Noi vrem pamant!"

LAVINIA BETEA

Dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, conceptia bolsevica a razboiului ca "moasa a
revolutiei" si-a dovedit iarasi eficienta. Succesele decretelor lui Lenin "asupra pacii" si "asupra
pamantului", prin care fusesera speculate trebuintele fundamentale ale oamenilor – de siguranta si
hrana –, au fost repetate in Europa de Est si Asia. Intr-un ritm mult mai alert decat in urma cu un
sfert de veac au fost parcurse insa toate etapele de comunizare.
Stenogramele sedintelor Frontului National Democrat dovedesc eforturi de o surprinzatoare
concentrare (pentru un partid atat de mic si cu lideri fara experienta de guvernare) asupra
multimii rurale. "Important este la tara cum se misca satele, spunea Ana Pauker la finele lui
ianuarie 1945. Mai important este ca tot ce avem noi ca forta sa aruncam la tara, sa sgandarim
totul acolo, iar ecoul sa vina la Bucuresti." Prin reforma agrara, Partidul Comunist a castigat noi
membri si popularitate in mediul cel mai conservator, dar si cel mai bine reprezentat al populatiei
Romaniei. Astfel, dorinta de a avea pamant ca sursa de baza a prosperitatii a aparut ca implinita
de comunisti.
"Literatura angajata" din anii ’50 abunda in opere care redau "framantarile" impartirii
pamanturilor de tarani. Capul de lista al noilor eroi este Mitrea Cocor, prototip al taranului
dezinhibat dupa periplul sovietic. Brazda de plug sfasiind mosia sacrosantului personaj care
fusese pana atunci pantecosul boier este o imagine-simbol a primelor filme produse de
cinematografia romaneasca dupa razboi. Arta militanta (si pentru buna intelegere dintre etniile
conlocuitoare) ocoleste insa situatiile mai deosebite ale Transilvaniei, unde marile proprietati
apartinusera grofilor maghiari si cele mai prospere asezari, comunitatilor germane.
Multe istorii de familie transilvanene isi descalcesc sensurile abia de cand istoria secolului trecut
incepe sa se limpezeasca. O poveste de viata (despre "ce-nsemna soarta") care nu-si gasea atunci
cadrul si semnificatiile in marea istorie ascultasem in copilarie si eu. Narata de protagonista ei,
bunica mea. Intr-o zi, la putina vreme dupa razboi, in satul ei din Apuseni "batuse duba" a
"instiintare". Veteranii de razboi au drept sa primeasca pamant, gradina si casa ("din cele mai
bune") in satele nemtesti din vecinatatea Aradului. Nemtii, li se spusese, revenisera in tara lor
impreuna cu armata germana. Barbatii satului cunosteau Glogovatul, Zabranii si Santana din
drumurile facute in fiecare toamna cu caruta incarcata cu mere si alcool de prune. Sate si locuri
bogate, fara termeni de comparatie in pamantul arid al Apusenilor, unde schimbau repede marfa
lor pe grau si porumb.
Ea-si indemnase barbatul sa plece. Cu vaca legata in spatele carutei ca sa hraneasca fetita de 7 ani
(care va fi peste ani mama mea) s-au pornit la drum. Mai curand in recunoastere, decat crezand
intr-o atat de miraculoasa schimbare.
La Primaria din Glogovat (rebotezat Tudor Vladimirescu) fiecarei familii din convoiul "motilor
colonistilor" i s-a repartizat cate-o gospodarie. Insa in curtea unde intrasera ei cu reprezentantul

- 33 -
autoritatii locale au aparut "nemtoaia si pruncii". "E casa voastra de-acum, le-a spus nou-venitilor
omul de la Primarie. Pe ei ii lasati sa mai stea daca si unde vreti!" "Gazdoaia incepuse sa planga;
si dupa ea, pruncutii ei", povestea bunica mea. Contaminata de jalea lor, s-a pornit pe bocet si
fetita din Apuseni. I-au dat apoi lacrimile si mamei ei. "Cum sa iei, fara frica, avutul si locul
omului?" – se explica ea. Tulburat de negandita situatie, barbatul a intors caruta spre casa.
Cand povestea acestea, bunica se aseza sub semnul neputintei de-a se fi adaptat la schimbare. In
expresia de actuala circulatie: nu fusese capabila sa raspunda la provocare. Ceilalti "colonisti noi"
au ramas si-au trait dimpreuna cu "colonistii vechi" nemti. S-au facut, pentru o vreme, colectivisti
si unii, si altii. Apoi iar au schimbat. Au invatat meserii si-au navetat ori s-au mutat in Arad. Prin
anii ’70, nemtii s-au repatriat in locurile de unde le plecasera stramosii in urma cu mai bine de
200 de ani. Iar in casele lor, sa lucreze pamantul la CAP, au fost adusi oameni de prin Moldova.
"Colonistii" moti si bihoreni se stabilisera in Banat si Campia Aradului ca urmare a articolului 3
al Decretului-lege nr. 187 de la 23 martie 1945. Prin el au fost confiscate toate pamanturile si
proprietatile agrare apartinand cetatenilor germani si cetatenilor romani de origine etnica
germana, "care au colaborat cu Germania hitlerista". Expropriate au fost, in fapt, toate casele si
proprietatile agricole din satele transilvanene nemtesti. Exceptie au facut familiile
"indreptatitilor" (etnici germani mobilizati in razboi cu armata romana).
Primele sate colectivizate au fost asemenea asezari fara "chiaburi", prin urmare fara "lupta de
clasa". Colectivele infiintate pe roditoarele pamanturi au fost inzestrate prioritar cu utilaje si
transformate in CAP-uri model si momeala propagandistica pentru "inapoiatii" in credinta
improprietaririi.
Dar de-atunci vremea s-a scurs in ritm atat de alert, incat tinerilor care-l mai citesc pe Cosbuc li
se pare, probabil, ca dorinta taranului de a-si lucra propriul ogor tine de preistorie.

Joaca de-a democratia

ILARION TIU

Pentru a arata cat sunt de "democrati", comunistii, prin FND, au lansat o dezbatere
publica pe tema reformei agrare. Astfel ca in ziarele coordonate de PCR oamenii politici ai
tarii erau chemati sa se constituie intr-o "comisie pentru studierea reformei agrare". In
realitate, comunistii nu doreau dezbateri reale, ci capital de imagine.

In toamna anului 1944, singurii care se agitau in jurul problemei unei noi reforme agrare erau
comunistii. Mai precauti, liderii partidelor National-Taranesc si National-Liberal propuneau ca
politicienii Romaniei sa astepte sfarsitul razboiului si abia dupa aceea sa hotarasca noua politica a
tarii. Dupa mai multe serii de articole dedicate problemei in presa de stanga, la 30 noiembrie 1944
subsecretarul de stat la Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Romulus Zarnoi (Frontul
Plugarilor), le-a cerut partenerilor de guvernare o pozitie clara.
El a lansat ideea alcatuirii unei comisii pentru studierea reformei agrare, in care partidele
guvernamentale sa-si desemneze delegati. Probabil aceasta invitatie facea parte din tacticile de
destabilizare a celui de-al doilea guvern Sanatescu de catre comunisti, deoarece initial propunerea
nu a avut notorietate. In a doua jumatate a lunii decembrie 1944, PNT si PNL au decis sa se
implice in dezbaterea problemei agrare, acceptand sa intre in respectiva comisie.
COMISIA. Desi noul organism nu avea obiective clar definite, fiecare partid din guvern si
delegati ai institutiilor de profil si-au desemnat proportional membri. PNT, PNL si FND si-a
desemnat cate patru delegati, dintre care nume cunoscute erau doar economistul Gheorghe Zane
(PNT), Vasile Luca si Romulus Zarnoi (FND). Au mai luat parte la dezbateri cate un reprezentant
al Uniunii Centrale a Sindicatelor Agricole din Romania, Academiei de Agricultura, Institutului
de Cercetari Argonomice al Romaniei si Casei Padurilor.

- 34 -
Fiecare formatiune participanta la comisie avea obiective diferite, asa ca rezultatul dezbaterilor
era previzibil un esec. Desi initiase ideea unui astfel de organism, FND, prin publicatiile sale, a
fost primul care a contestat utilitatea sa. Gazetarii Frontului sustineau ca liderii sai sunt prezenti
acolo pentru "demascarea reactiunii deoarece PNT urmareste sa tergiverseze".
PUNCTE DE VEDERE. Singurii care au luat in serios dezbaterile din comisia pentru studiul
reformei agrare au fost national-taranistii. Acestia detineau presedintia organismului, prin Ion
Hudita, care era ministru al Agriculturii si Domeniilor. Acesta a venit la prima sedinta, din 16
decembrie 1944, cu un plan de lucru, propunand sa se studieze cat pamant disponibil era pentru
improprietarirea taranilor, cui sa se dea si cum trebuiau impacati cei care ramaneau
neimproprietariti. Hudita a reluat liniile programatice interbelice ale national-taranistilor,
sustinand infiintarea obstilor satesti care sa administreze domeniile rurale. Propunerea lui s-a lovit
de opozitia lui Vasile Luca, liderul FND acuzandu-l ca urmareste tergiversarea lucrarilor,
deoarece acest proiect al PNT esuase ani de-a randul. El sustinea ca taranii puteau sa faca singuri
reforma agrara, prin constituirea in "comitete satesti" care sa imparta "drept" pamantul.
Negocierile au fost tensionate inca o data de FND la sfarsitul lui 1944, cand, prin publicarea
"Manifestului de Anul Nou", promiteau exproprierea si improprietarirea in primavara anului
1945. Toate celelalte formatiuni guvernamentale, cu exceptia FND, considerau ca reforma trebuia
facuta dupa incheierea pacii. La inceputul anului 1945, lucrarile comisiei au fost compromise
definitiv, prin formularea pozitiei PNL. Aceasta formatiune, sustinuta de Uniunea Centrala a
Sindicatelor Agricole din Romania (reprezentanta a marilor proprietari), excludea principiul
exproprierii. Liderii liberali, mari proprietari de altfel, propuneau improprietarirea taranilor pe
terenurile necultivate si parasite.
"DEZERTAREA" FND. Paralel cu "joaca de-a democratia" din comisia pentru studierea reformei
agrare, comunistii duceau "lupte" si pe alte fronturi pentru ascensiunea la putere. Dupa
intoarcerea lui Gheorghiu-Dej de la Moscova si Congresul Confederatiei Generale a Muncii, ei au
declansat ofensiva finala pentru inlaturarea guvernului Radescu. Astfel ca, la 29 ianuarie 1945, in
Scanteia a fost publicat programul de guvernare al FND, care prevedea si reforma agrara.
Comunistii propuneau confiscarea terenurilor agricole ale "criminalilor de razboi" si ale
proprietarilor care posedau peste 50 ha. Improprietarirea era prevazuta sa se faca cu despagubire
catre stat, in zece rate anuale.
Aceste prevederi loveau chiar in interesele unor lideri ai frontului. Spre exemplu, printul Scarlat
Calimachi si avocatul Petru Groza erau mari proprietari de pamant, care urmau sa fie inevitabil
atinsi de prevederile unei legi in spiritul programului de guvernare FND. Aceste domenii nu erau
lucrate direct de proprietari, ci prin "invoieli" si "dijme" cu taranii, tocmai procedeele blamate de
propaganda comunista.
PROIECTUL DE REFORMA AL PNT In fata ofensivei propagandistice a PCR, national-
taranistii au cautat s-o contracareze. In sedinta acestui organism din 10 februarie 1945, Ion Hudita
a venit cu un proiect de lege al PNT.
Acesta era intocmit de Ion Mihalache, fiind in mare parte asemanator cu cel al PCR, atat din
punct de vedere al conditiilor de expropriere, cat si de plata a pamantului.
Singura deosebire era reprezentata de propunerea infiintarii "obstilor satesti". Nu comunistii au
criticat cel mai dur proiectul, ci Uniunea Centrala a Sindicatelor Agricole din Romania. Proiectul,
venit din partea unui partid "istoric" si democratic, lovea direct in interesele sale.
Dupa aceasta ultima "runda" de discutii in contradictoriu, activitatea comisiei s-a blocat.
Comunistii aveau si ei un contraproiect de lege agrara, dar voiau sa actioneze primii in legiferarea
lui.

PROPAGANDA
In paginile publicatiilor editate de FND sau in brosurile comuniste, pozitia "partidelor istorice"
fata de reforma agrara era prezentata in culori sumbre: "Calomniile, zvonurile ticluite de mosieri
se tin lant: soldatii de pe front cer ca reforma agrara sa fie amanata pana la incheierea pacii.

- 35 -
Auziti ce indrazneala de banditi. Se asaza in dosul bravilor soldati care isi dau viata pe frontul din
apus, sa nimiceasca pe stapanii fascisti ai tradatorilor de tara, si striga in numele soldatilor ca
acestia vor ca fratii lor sa ramana robi mai departe la boieri. Taranimea insa nu tine seama nici de
sfaturile fatarnice ale lor, nici de indemnul lui Radescu la asa-zisa cumintenie, si cu mic, cu mare
porneste la camp, se revarsa din sat in sat sa imparta mosia boiereasca, sa infaptuiasca marele act
istoric pentru care au luptat si s-au jertfit de veacuri mosii si stramosii lor".

ORIGINI
Graba Partidului Comunist de a prezenta taranimii un proiect de reforma agrara era bine
orchestrata de "centrala" de la Moscova. Nu intamplator reprezentant al FND in "Comisia pentru
studiul reformei agrare" era Vasile Luca, comunist care activase in URSS in perioada razboiului.
El cunostea bine tactica sovietica de castigare a sprijinului taranimii. Modelul era oferit de
primele masurile luate de Lenin in 1917, dupa castigarea puterii. Acestea au fost "Decretul asupra
pacii" (prin care Rusia era scoasa dintr-un razboi costisitor si nepopular) si "Decretul pentru
pamant" (prin care taranii au beneficiat de o reforma agrara la care n-ar fi visat niciodata in
regimul tarist). Cand si-au consolidat puterea, sovieticii au "rupt" alianta lor cu taranii saraci care
fusesera improprietariti, colectivizand agricultura. Dupa 23 august 1944, taranimii romane i se
pregatea acelasi scenariu.

Propaganda de tip sovietic printre tarani

ILARION TIU

La cateva zile dupa intrarea Armatei Rosii in Bucuresti (30 august 1944), comunistii au
facut promisiuni nelimitate. Ostasii lui Stalin le asigurau protectia in manipularile operate,
pentru a crea impresia ca masele cereau o guvernare comunista. Cel mai seductiv mesaj
dintre ele, la indemana PCR, era promisiunea reformei agrare.

Desi comunistii au inceput sa-si faca simtita prezenta in viata coditiana a Capitalei imediat dupa
lovitura de Palat de la 23 august 1944, pentru punerea in functiune a aparatului propagandistic a
mai fost necesara o vreme. Mai intai au venit liderii partidului din URSS si din inchisori, apoi au
fost pregatite cateva tipografii controlate de PCR. In primul numar legal al Scanteii, din
septembrie 1944, a fost atinsa si problema reformei agrare ca "urgenta" a democratizarii tarii.
Ulterior acestui mesaj, "necesitatea improprietaririi taranilor saraci" a fost difuzata pe toate
canalele de propaganda ale comunistilor.
MODEL MOSCOVIT. Desi in Uniunea Sovietica functiona la acea data o agricultura
colectivizata, liderii PCR au omis acest aspect, sustinand necesitatea rezolvarii "problemei
taranesti" prin exproprierea "mosierilor". Tactica, impusa de la Moscova, nu era noua, fiind sursa
de credibilitate si pentru bolsevici in anii instalarii puterii lor. Dupa primul razboi mondial, in
Rusia sovietica avusese loc cea mai insemnata reforma agrara din Europa prin cuantumul
exproprierii si a improprietari-rilor. Insa dupa cativa ani, taranii au fost deposedati de pamanturile
obtinute de la bolsevici si transformati in "proletari agricoli", lucrand in colhozuri.
Liderii PCR pregateau acelasi scenariu si pentru Romania, astfel ca propaganda de partid sustinea
inca din anii ’20 necesitatea reformei agrare. La congresul intai al partidului, din mai 1921, ei
promiteau exproprierea domeniilor mai mari de 30 ha, cele ale bisericii in totalitate si
improprietarirea gratuita a taranilor. Acest mesaj a fost repetat la toate congresele PCdR din
perioada interbelica, schimbandu-se nuantele in functie de linia Cominternului. Spre exemplu, la
ultimul congres, al cincilea, desfasurat in decembrie 1931 langa Moscova, rezolutia acestuia
sustinea: "Lichidarea proprietatii agrare boieresti este o lovitura data imperialismului", deoarece
"in Romania problema nationala este in mare parte o problema taraneasca".

- 36 -
"COMPATIMIRE". Pregatiti ideologic in "laboratoarele" Cominternului, liderii comunisti romani
au tratat reforma agrara in concordanta cu teoriile luptei de clasa. Taranii erau "compatimiti" de
agentii Moscovei pentru statutul lor aproape medieval, deoarece din cauza saraciei lucrau "in
dijma" loturile marilor proprietari, fiind prost platiti. Sub semnatura lui Vasile Luca, liderul
Frontului National Democrat, Scanteia trata astfel acest aspect: "Reforma agrara din 1921 a fost
facuta numai pentru a arunca praf in ochii taranimii, spre a o deposeda apoi din nou. Marea
proprietate agrara n-a fost lichidata. Metoda de exploatare semifeudala – dijma – a ramas forma
principala, care impiedica taranimea sa devina un factor economic pozitiv in dezvoltarea tarii
noastre".
Acest tip de discurs a fost precedat de mai multe "miscari" ale comunistilor de asumare a rolului
de avocati ai taranilor nevoiasi. Astfel ca, in Platforma de constituire a FND de la 24 septembrie
1944, la punctul al treilea, se specifica ca un guvern al acestei formatiuni va milita pentru
"satisfacerea celei mai arzatoare cerinte a taranimii romane, si anume infaptuirea unei largi
reforme agrare prin exproprierea marii proprietati agrare de la 50 hectare in sus si
improprietarirea pe aceste terenuri a taranilor fara pamant sau cu pamant putin". Punctul
programatic era purtat mai departe, in teritoriu, de ziarul Scanteia, care in paginile sale sustinea ca
reforma agrara era o veriga in "lupta pentru democratizarea tarii". Un alt tip de discurs sugera ca
"taranul roman va lupta cu hotarare pentru eliberarea Ardealului daca va sti ca pamantul va fi al
lui".
Despre colectivizarea agriculturii scriau doar gazetele de partid ale national-taranistilor si
liberalilor, atragand atentia ca PCR facea promisiuni de reforma doar din oportunism. Comunistii
au evitat polemica, acuzandu-i insa pe oponenti ca incercau sa distraga atentia taranilor de la
proiectele PCR, in dorinta perpetuarii "clasei mosieresti".

PRAF IN OCHI
"Reforma agrara din 1921 a fost facuta numai pentru a arunca praf in ochii taranimii, spre a o
deposeda apoi din nou. Marea proprietate agrara n-a fost lichidata"
Vasile Luca, decembrie 1944

O lege inselatoare

ILARION TIU

Dupa mai bine de jumatate de an de propaganda in favoarea unei reforme agrare radicale,
comunistii au legiferat in martie 1945 improprietarirea taranilor saraci. Prezentata ca un
mare "act democratic" al comunistilor, aceasta marca primul pas insemnat al PCR in
consolidarea reala a pozitiei in randul electoratului romanesc.

Propaganda privind reforma agrara a prezentat una din principalele arme ale comunistilor in
destabilizarea guvernului Radescu. Dupa publicarea programului de guvernare al FND, la 29
ianuarie 1945, comunistii, prin "Frontul Plugarilor", i-au incurajat pe tarani sa ocupe abuziv
loturile mai mari de 50 ha. Oficial, liderii frontului sustineau insa ca guvernul Radescu arunca
tara in haos prin incapacitatea de a asigura ordinea.
GUVERNUL GROZA. La 6 martie 1945, generalul Nicolae Radescu, parasit de toti potentialii
"aparatori ai democratiei", a abandonat conducerea guvernului, adapostindu-se la Ambasada
Marii Britanii. A doua zi, noul Consiliu de Ministri s-a intalnit in prima sedinta de lucru, stabilind
ca prim obiectiv legiferarea reformei agrare. Deja schita acesteia fusese prezentata public in
programul de guvernare din ianuarie. Erau vizati de expropriere in primul rand cei considerati
"criminali de razboi" si posesorii unor domenii mai mari de 50 ha. Petru Groza sustinea ca legea
era "in stransa legatura cu linistea la sate, cu reintoarcerea la normal in materie de productie

- 37 -
agricola". Colegul sau din "Frontul Plugarilor", ministrul Agriculturii Romulus Zarnoi, l-a
completat, afirmand ca "satele noastre sunt in fierbere, fierbere pentru dreptul la pamant, care
fierbere in unele locuri a dus la confiscarea pamantului, a mosiilor si a impartirii lor catre
plugari".
LEGIUITORI "DEMOCRATICI". Proiectul de lege a fost finalizat in scurt timp, fiind desemnat
sa se ocupe de redactare un grup de "ingineri agronomi democrati". In realitate, liniile legii erau
trasate de la Moscova. Dupa 1945, in partea administrata de URSS din Germania (viitoare RDG)
a fost adoptata o lege aproape identica, inclusiv in formulari. Singura diferenta a fost ca in
Germania de Est limita de expropriere a fost fixata la 100 ha.
La 12 martie 1945, proiectul a fost depus la Presedintia Consiliului de Ministri, responsabil fiind
Romulus Zarnoi. Au fost facute unele mici modificari, dezbaterile avand loc la 13, 19 si 20
martie. Singurul care a depus amendamente de fond a fost Gheorghe Tatarescu, "dezertorul"
liberal mentinandu-si unele principii. Comunistii s-au preocupat si de aspectele constitutionale ale
legii, pentru a nu calca in picioare in nici un fel "democratia". Natura exproprierii legiferata in
martie 1945 incalca Constitutia din 1923, insa ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, a propus
modificarea legii fundamentale. Nu era pentru prima data cand se recurgea la aceasta metoda, in
octombrie anul precedent facandu-se si unele rectificari necesare starii de razboi.
PREVEDERI LEGALE. Inca din primele articole, guvernul comunist a expus scopul
propagandistic al legii, respectiv "marirea suprafetelor arabile ale gospodariilor taranesti existente
care au mai putin de 5 ha". Aceasta categorie a inclus un numar insemnat de familii. Dupa
reforma din 1921, taranul roman trecuse prin mai multe crize financiare, dublate de lipsa
utilajelor mecanizate, astfel ca se inglobase in mari datorii catre banci. Singura solutie fusese
vanzarea pamantului.
Dintre cei care urmau sa fie expropriati, in capul listei au fost etnicii germani, considerati niste
paria ai societatii in contextul razboiului antinazist. Erau urmati de cei desemnati "criminali de
razboi" si "responsabili pentru dezastrul tarii". Desi aceasta categorie nu era stabilita clar de vreo
lege, ulterior exproprierii pentru pedepsirea lor s-au infiintat "tribunalele poporului", care au
activat pana in 1946. Erau inclusi ulterior si cei care in ultima perioada nu-si lucrasera pamantul
sau care erau plecati din tara. La ultimul punct se specifica faptul ca posesorii unor terenuri mai
mari de 50 ha vor fi si ei expropriati. Aceasta categorie era cea mai insemnata. Nu erau
specificate foarte clar tipurile de exproprieri si cazuri particulare, astfel ca foarte curand s-a ajuns
la procese in justitie si conflicte de interese.
Spre deosebire de reforma din 1921, marii proprietari au fost deposedati in 1945 si de utilajele si
masinile lor agricole. Programele PCR preconizau infiintarea unor statii de masini agricole, unde
taranii urmau sa inchirieze la "preturi cinstite" utilajele necesare unei agriculturi performante.
Insa prin aceasta prevedere fostii proprietari de masini agricole au ajuns in situatia sa inchirieze
fostele lor bunuri. Pe langa masini au fost impartite si animalele de tractiune, proportional cu
intinderea lotului expropriat. Toate aceste bunuri au trecut fara despagubire in proprietatea
statului, care le redistribuia taranilor improprietariti.
MASURI DE PRECAUTIE. Pentru a evita faramitarea terenurilor primite la reforma agrara,
legea din martie 1945 a specificat ca loturile primite nu puteau fi vandute, date in arenda sau
ipotecate. Comunistii sustineau ca taranii aveau de aceasta data alte conditii decat dupa reforma
agrara din 1921, deoarece se infiintasera statiile de masini agricole. In realitate insa, masinile
agricole erau putine in agricultura romaneasca inainte de razboi (reducandu-se in general la
batoze). Terenurile puteau fi instrainate numai cu avizul Ministerului Agriculturii si Domeniilor.
Guvernul Groza a prezentat reforma agrara drept cea mai insemnata lege pentru tarani de cand
exista statul modern roman. Insa prevederile sale extreme au faramitat si mai mult loturile
cultivabile. Dar, ca si in Rusia anilor ’20, Romania trecea printr-o faza temporara de
improprietarire. Guvernantii comunisti tinteau spre viitorul plan de colectivizare a agriculturii.

REFORMA DIN TREN

- 38 -
Paralel cu adoptarea legii reformei agrare, guvernul Groza a urmarit si acumularea unui alt capital
de imagine: revenirea Transilvaniei de Nord-Vest la Romania. Deoarece membrii Consiliului de
Ministri trebuia sa se deplaseze la Cluj, primul-ministru a propus ca legea reformei agrare sa fie
discutata si pe tren la dus si la intors. In stenograma sedintei guvernului din 19 martie 1945 se fac
des referiri la discutii anterioare pe marginea proiectului de lege, nespecificate intr-o alta intrunire
stenografiata. Astfel ca, din dorinta de a publica cat mai repede legea in Monitorul Oficial,
guvernul FND a tinut sedinte de lucru si in tren!

"PATRIOTISM"
"Actul acesta desavarseste seria marilor reforme, care au eliberat economiceste taranimea noastra
si au facut-o stapana pe pamantul pe care il munceste. El se realizeaza cu jertfa unei clase care,
sunt convins, va suporta cu patriotism – asa ca si in 1918 – reducerea pamantului ei pentru a
putea mari si consolida patrimoniul tarii romanesti" Gheorghe Tatarescu, 24 martie 1945

Haosul exproprierii

ILARION TIU

Principalul scop al comunistilor dupa legiferarea reformei agrare a fost sa-i puna cat mai
repede pe tarani in posesia titlurilor de proprietate. Distribuirea actelor de improprietarire
crestea credibilitatea Partidului Comunist in ochii taranilor. Insa, in graba cu care s-a
facut, aceasta operatiune a fost marcata de numeroase nereguli.

Legea reformei agrare a fost publicata in Monitorul Oficial la 23 martie 1945. Conform
prevederilor sale, procesul de expropriere si improprietarire trebuia sa se faca imediat. In termen
de zece zile, primarii localitatilor aveau datoria sa-i convoace in adunare generala pe toti taranii
care urmau sa primeasca pamant. Din acestia se alcatuia un comitet local de improprietarire
compus din cinci-sapte membri. La nivel superior exista un comitet de plasa care se subordona
Comisiei centrale pentru reforma agrara.
MONOPOLUL COMUNISTILOR. Desi in Romania guvernul Groza functiona intr-un cadru
pluripartid, reforma agrara a fost apanajul exclusiv al Partidului Comunist. Acesta, prin
intermediul "Frontului Plugarilor", a preluat conducerea majoritatii comisiilor locale de
improprietarire. In unele cazuri, chiar daca membrii lor facusera parte din "partidele istorice", se
legitimau drept reprezentanti ai "Frontului Plugarilor". Mai mult, in cazul unor neintelegeri,
medierea era facuta de organizatiile locale comuniste si ale Frontului. Astfel ca, intr-un stat inca
democratic, Partidul Comunist controla aplicarea celei mai importante legi, cea a reformei agrare.
EXPROPRIATII. Prin lege, etnicii germani si cei considerati vinovati de dezastrul tarii sau
"colaborationisti" erau deposedati complet de proprietatile rurale. Daca in privinta etnicilor
germani "partidele istorice" si comunistii s-au inteles, nu acelasi lucru se poate spune despre
cealalta categorie. PNT si PNL au militat pentru restrangerea categoriilor de "vinovati" sau
"colaborationisti", deoarece multi membri ai lor puteau intra in respectiva categorie. In perioada
1945-1946 au functionat "tribunale ale poporului" care i-au clasificat pe "vinovatii de dezastru",
insa de multe ori sentintele au fost subiective. Multi proprietari care-si vedeau avutul amenintat s-
au apropiat de Partidul Comunist, scapand de confiscarea averii.
Pe de alta parte, domeniile confiscate acestor expropriati nu au intrat in fondul de improprietarire.
In urma sentintelor "tribunalelor poporului", acestea au intrat in posesia Ministerului de Justitiei,
care abia in ianuarie 1948 le-a trecut la Ministerul Agriculturii si Domeniilor. De acolo, loturile
de pamant au ajuns in mica masura in fondurile de improprietarire, fiind ulterior integrate direct
in gospodariile agricole colective.
Cei cu peste 50 de hectare au fost victime ale multor nereguli, atat din partea statului, cat si a

- 39 -
taranilor. Acestia din urma au intrat inainte de martie 1945 pe unele loturi, fara ca proprietarii sa-
si poata alege pamanturile pe care le pastreaza. Ulterior au urmat procese intre tarani si
proprietari, in vara anului 1947 existand peste 2.000 de asemenea litigii in justitie. Fata de
reforma din 1921 insa, au existat mult mai putine cazuri in care marii proprietari au putut mitui
autoritatile pentru a scapa de expropriere.
GUVERN RESPONSABIL. Dupa venirea la putere a guvernului Groza, comunistii nu s-au mai
aratat incantati de ocuparile abuzive de terenuri din partea taranilor, asa cum ei insisi ii
indemnasera. Deoarece se legiferase Legea reformei agrare, liderii comunisti sustineau ca taranii
se pot constitui "democratic" in comitete de reforma legale. In perioada 1945-1948, guvernul a
dat mai multe circulare prin care anunta ca va pedepsi orice fel de intrare ilegala pe proprietatile
mai mari de 50 ha.
CINE IMPARTE... Graba cu care s-a aplicat reforma agrara a creat conditiile ideale pentru
abuzuri in distributia loturilor expropriate. De multe ori, in comisiile locale au intrat tarani care
nu aveau dreptul sa primeasca pamant in baza legii din martie 1945. Apoi, sefii acestora si-au
distribuit loturile cele mai fertile. Pagubitii acestui sistem au fost soldatii aflati inca pe front sau
vaduvele de razboi, despre care legea spunea ca aveau intaietate in primirea de pamant.
In martie 1948, guvernul a declarat ca reforma agrara s-a incheiat. Fusesera expropriati 155.823
de proprietari. In realitate, la sfarsitul anilor ’50 inca se mai distribuiau titluri de proprietate in
unele judete, chiar daca colectivizarea era in plina desfasurare. Totusi, reforma agrara din 1945 s-
a aplicat rapid, respectand previziunile guvernului. Spre exemplu, reforma din 1921 nu se
incheiase la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial.
Prin aceasta lege, Partidul Comunist a acumulat un capital insemnat de popularitate in randul
taranilor saraci si nu numai. Activistii sai au cutreierat satele, intrand in contact direct cu marea
masa a populatiei si raspandind mesajul comunist.

REGELE A SCAPAT!
Printre prevederile curioase ale reformei agrare a fost exceptarea exproprierii Domeniilor Regale
si ale Bisericii, pasuire inexistenta la reforma din 1921. Casa Regala era cel mai mare proprietar
funciar al Romaniei, posedand 151.740 de ha teren arabil. Domeniile silvice ale Coroanei se
intindeau in 20 de judete. Aceste loturi erau cultivate prin invoieli agricole cu taranii. De
asemenea, pe unele domenii existau ferme de animale si intreprinderi de prelucrare a lemnului. Si
Biserica poseda loturi insemnate. Comunistii au recurs la o astfel de strategie pentru a conserva
relatiile cu institutiile traditionale ale statului. Ei aveau nevoie de o imagine buna in ochii
acestora, cel putin pana la preluarea fraielor puterii. Spre exemplu, in primavara anului 1945,
guvernul Groza a facut apel la Biserica in mai multe randuri sa-i incurajeze pe tarani, in predicile
duminicale, sa cultive pamantul. Deoarece exista o stare de incertitudine privind soarta
pamanturilor arabile, se intarziase mult campania de insamantari. Dupa consolidarea puterii,
comunistii au renuntat la amabilitati, Domeniile Regale si Bisericesti intrand in fondul de
protocol si la GAC-uri.

Editorial: Miza Transilvaniei

LAVINIA BETEA

Despre festivitatile care au avut loc la Cluj, prilejuite de revenirea Ardealului in administrarea
Romaniei, dispunem de marturia lui David Prodan. Deoarece se numarase printre putinii social-
democrati dintre intelectualii romani ardeleni, istoricul le-a "savurat" printre oficialitatile de la
tribuna.
Din euforia generala, martorul decupeaza urmatoarele episoade: "siruri nesfarsite de romani in
haine de sarbatoare, cu steaguri, cu care, cu nunti, cu muzica, cu cantec, cu chiuituri improvizate,

- 40 -
o explozie spontana, neregizata, de bucurie pentru marea revenire. Nu-l uit pe functionarul
sovietic care sta langa mine si cu care comunicam prin talmaci, cum se lasa si el antrenat de atata
veselie. Mai ales cand au auzit si numele lui Stalin din gura unui grup de femei care chiuiau
improvizat, de circumstanta: «Doamne tine pe Stalin / Ca ne-o facut tara deplin / si-l tine si pe
Mihai / Sa ne-o faca ca un rai.» O batranica, vazand chipul lui Stalin, l-a intrebat pe un ofiter rus:
«Dar asta cine-i, maica? Stalin, maicuta, care ne-o scapat de fascisti.» Facandu-si cruce: «Tine-l
doamne sa ne scape si de rusii astia»".
Iata, asadar, reprezentarile multimii despre marile evenimente prin care trecea tara.
Cum populatia era alcatuita majoritar din tarani a caror educatie se rezuma in buna masura la
deprinderile muncilor gospodaresti si agricole si insusirea cutumelor etice derivate din ortodoxie,
e indoielnic ca acestia sa fi avut despre conceptele politice de care se facea mare caz in epoca
imagini mai clare decat asupra lui Stalin. Soldatii tarani care-au ajuns la Stalingrad iar apoi la
Budapesta nu stiau citi o harta, nu aveau minimele repere spatio-temporale pentru "orientarea in
istorie". Astfel ca trecerea in numai trei ani de la "patriotismul" exprimat prin zdrobirea "hidrei
iudeo-bolsevice" la nimicirea "fiarei fasciste" a fost usoara.
Din perspectiva psihologiei multimilor, cateva detalii discursive sunt demne de reconsiderare. In
iunie 1941, ordinul lui Antonescu de trecere a Prutului (in 1945 se va numi "atacul miselesc
asupra Uniunii Sovietice") este dat in numele "Neamului, Regelui si Generalului Vostru".
Obiectivul principal al armatei si implicit al natiunii il anunta ca fiind redobandirea "gliei
strabune a Basarabilor si codrilor voevodali ai Bucovinei". Succesul e asigurat deoarece "veti
lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica armata a lumii" – "Armata Marelui Reich
si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler", isi imbarbateaza comandantul ostirea.
Acestea si alte texte tipice propagandei lui Antonescu, aduse la cunostinta soldatilor de
comandantii lor si intarite prin binecuvantari de preotii regimentelor, vor fi fost rostite si
comentate de intregul cler ortodox in timpul slujbelor religioase din bisericile Romaniei. Cu
retorica adecvata din care nu va fi lipsit "Satana bolsevica" – sintagma bine conservata in
memoria individuala.
Dupa august 1944, aburul iscat in sufletele oamenilor de asemenea discursuri s-a risipit. "Opinca"
si deopotriva capetele luminate ale neamului par lovite de amnezie in zona unor amintiri precum
redobandirea Basarabiei si Satana de la Rasarit. In acele spatii vidate ale mintilor a inundat dorul
de Transilvania si dorinta recuperarii ei. "Miza Transilvaniei" va fi prezenta in toate concesiile,
renuntarile, promisiunile ori tranzactiile politicienilor romani, indiferent de culoarea ideologica.
Intr-o prima etapa, locul "salvatorului" Hitler a fost luat de Aliati. In discursul premierului Petru
Groza din prima sedinta a Consiliului de Ministri, prilejuita de revenirea Transilvaniei de Nord
sub administratia Guvernului roman, insesi manifestatiile de la Cluj exprima "recunostiinta ce o
purtam Aliatilor, care prin vitejia armatelor lor, ne-au scapat de regimul de dictatura si au facut
posibil sa respiram liber in plina democratie (...) pe care le-am conceput asupra rostului nostru ca
neam, ca popor in omenire". Curand multumirile ii vor fi adresate exclusiv lui Stalin. Dupa
retragerea trupelor sovietice din tara, gloria de-a fi recucerit Transilvania "palma cu palma" va fi
atribuita Armatei Romane, condusa de... comunisti.
Neam, omenire, armata, vitejie, reintregire – cateva neschimbate cuvinte la care multimile se
entuziasmeaza, indiferent de timp si loc, precum in scena evocata de istoricul Prodan. Daca
aceasta este o constanta a reactiei multimii, contextul in care sunt folosite amintitele cuvinte in
discursurile politice din Romania da de gandit asupra unor semnificatii. In 1941 ca si in 1945
implinirile sunt conditionate de ajutorul altuia. Elitele ca si multimea asteapta redobandirea
Basarabiei cu ajutorul lui Hitler, a Transilvaniei prin Stalin, a bunastarii datorita Regelui Mihai,
iar eliberarea de sub sovietici, prin insusi ordinul liderului lor!
Periculoase "invataturi ale istoriei", care in planul mentalului colectiv au ca efect ceea ce
psihosociologii numesc "sindromul neajutorarii invatate". O credinta a neamului greu de
vindecat, inca alimentata copios in lectiile de istorie ale scolarilor cu exemple prost comentate.

- 41 -
Sub administratia sovietica

CRISTINA VOHN

Contrar promisiunilor facute in Conventia de Armistitiu, in Transilvania de Nord a fost


instalata o administratie militara sovietica. Acest fapt a creat o stare intensa de tensiune
interetnica. Romanii sperau ca Transilvania va reveni Romaniei, ungurii credeau ca au
sanse mari de a pastra acest teritoriu intre granitele Ungariei.

Dupa actul de la 23 august 1944 si semnarea Conventiei de Armistitiu la 12 septembrie, se parea


ca problema nord-vestului Transilvaniei fusese rezolvata. Dar asa cum au aratat evenimentele,
Romania trebuia sa joace dupa voia Moscovei pentru a-si intregi granitele sale nord-vestice.
Precum o vicleana pisica, aceasta s-a jucat cu sperantele Romaniei si Ungariei, de integrare a
Transilvaniei intre granitele lor.
PREVEDERILE CONVENTIEI DE ARMISTITIU. La 23 august 1944, Romania a iesit din
razboiul pe care il purta cu Germania nazista si aliatii ei si s-a alaturat Puterilor Aliate. Decizia
politica implica declararea razboiului fostilor aliati, ceea ce insemna intrarea Armatei Romane in
nord-vestul Transilvaniei, care apartinea atunci Ungariei. Ea a fost confirmata de semnarea
Conventiei de Armistitiu. Conform acestui document, "Guvernele Aliate socotesc hotararea
Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nula si neavenita, si sunt de acord ca
Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita Romaniei, sub conditia confirmarii prin
Tratatul de Pace iar Guvernul sovietic este de acord ca fortele sovietice sa ia parte, in acest scop,
in operatiuni militare, conjugate cu Romania, contra Germaniei si Ungariei". Paranteza "cea mai
mare parte a ei" a fost introdusa in textul Conventiei la solicitarea lui Churchill, primul ministru
al Marii Britanii. Dar politicienii romani nu au dat mare atentie acestei specificari, considerand
problema Transilvaniei definitiv rezolvata.
ELIBERAREA ARDEALULUI. Asa cum se angajase, Romania a declarat razboi atat Germaniei
naziste, cat si Ungariei horthyste. In consecinta, Armata Romana a trecut la eliberarea teritoriului
pierdut. La 25 octombrie operatiunile militare ajung la granita pe care Romania o avea in anul
1939. Intregul teritoriu al Transilvaniei fusese eliberat de trupele nazisto-horthyste. Autoritatile
romane au considerat atunci ca se poate reveni la situatia de dinaintea razboiului mondial.
Primele masuri pe care guvernul de la Bucuresti le-a luat au fost de reintegrare a teritoriului in
structura administrativa a Romaniei. Astfel ca a instalat autoritati locale romanesti in judetele
Targu-Mures, Trei Scaune, Ciuc si Odorhei.
SURPRIZE. Dar planurile romanesti nu se incadrau in cele sovietice. Generalul Sanatescu, prim-
ministru la acea data, consemneaza in jurnalul sau ca la 11 noiembrie: Nicolae Penescu, ministrul
de Interne, l-a informat ca "de la comandamentul rusesc s-a dat ordin ca toate autoritatile romane
instalate in Ardeal sa se retraga imediat". Termenul fixat pentru aceasta operatiune era de 24-48
de ore. Aflat la Bucuresti, A.I. Visinski, supervizorul sovietic al aplicarii conditiilor de armistitiu
de catre Romania, i s-a plans lui Sanatescu de "actele criminale ale Detasamentului Maniu" in
Ardealul eliberat. La solicitarile lui Sanatescu pentru o prelungire a termenului de evacuare,
Visinski i-a raspuns cu un refuz categoric. Astfel, Romania s-a trezit in fata unui nou ultimatum
in problema Transilvaniei: de aceasta data URSS ii cerea evacuarea administratiei romanesti.
TRANSILVANIA, SUB ADMINISTRATIE SOVIETICA. Astfel, statul roman a trebuit sa-si
retraga reprezentantii din structurile administratiei locale. Guvernarea Transilvaniei de Nord a
fost preluata de Comandamentul militar sovietic. Sub controlul sau a fost infiintat un Front
National Democrat pentru Nordul Transilvaniei, format numai din politicieni de stanga romani si
maghiari. Acesta avea rolul de a participa la administrarea civila a teritoriului, pana la adoptarea
unei decizii definitive. FND-ul pentru nordul Transilvaniei era un instrument de propaganda in
favoarea sovieticilor si al comunizarii acestui tinut. El a inceput sa emita acte prin care garanta
drepturi civile si politice egale pentru toti locuitorii Ardealului, indiferent de nationalitate. Se

- 42 -
dadea astfel un raspuns acuzatiilor aduse administratiei romanesti de "discriminare fata de
nationalitatea maghiara". Si, in plus, se "contracarau" si "detasamentele Iuliu Maniu". Acestea
erau organizatii paramilitare, care isi luasera numele liderului Partidului National Taranesc si
organizau acte de razbunare contra maghiarilor. Iuliu Maniu a dezmintit faptul ca respectivele
organizatii actionau in numele sau la indicatia lui. Dar propaganda de stanga a acreditat in
permanenta ideea ca represiunile contra maghiarilor din Transilvania sunt facute de PNT.
Intrarea Transilvaniei de Nord sub administratia sovietica a condus la cresterea tensiunilor
interetnice. Romanii asteptau revenirea administratiei de la Bucuresti. Maghiarii, in schimb,
aveau acum sperante mai mari ca teritoriul va reintra sub administratia guvernului de la
Budapesta. De aici, conflicte si stari de tensiune intre locuitorii celor doua nationalitati.
SARACIE SI INFLATIE. Din punct de vedere economic, situatia din nordul Transilvaniei era
deosebit de dificila. Urmele razboiului erau vizibile la tot pasul. Administratia militara sovietica
nu a luat nici un fel de masuri pentru a rezolva problemele tinutului. Din contra. Cu toate ca pe
teritoriul Transilvaniei circulau deja atat moneda maghiara, cat si cea romaneasca, a fost
introdusa si moneda ruseasca, aceasta ca moneda oficiala, ceea ce a creat un haos financiar.
Salariile functionarilor de stat au ramas in cea mai mare parte neplatite. Astfel, pentru multi dintre
locuitorii de aici, situatia devenise critica.
DEPORTARI. Uniunea Sovietica a profitat de administrarea Ardealului pentru a proceda la
deportari masive. In primul rand au fost deportati cetatenii de origine etnica germana din regiune.
Dar au fost deportati in URSS si romani, barbati intre 16 si 46 de ani si femei cu varste intre 18 si
35 de ani. Intr-o nota informativa din 4 martie, intocmita de Directia Generala a Politiei, se
preciza ca "in ziua de 8 ianuarie, numai in comuna Sanislau-Salaj au fost ridicate un numar de
414 persoane, majoritatea romani, care, dupa ce au fost imbarcati in trenuri impreuna cu sasii, au
fost transportati cu destinatie necunoscuta". Cazuri asemanatoare au fost semnalate si in alte
localitati. De pe urma administratiei militare sovietice cel mai mult au avut de suferit oamenii de
rand ai provinciei.

MANIU, ACUZAT
Partidul Comunist din Romania a dus in perioada anterioara revenirii Transilvaniei de Nord la
Romania o adevarata campanie impotriva lui Iuliu Maniu. In numeroase articole publicate in
Scanteia, Iuliu Maniu era acuzat ca ar fi stat in spatele actiunilor criminale impotriva minoritarilor
maghiari, intreprinse de legionari. Scanteia sustinea ca Maniu era "camaradul gardistilor", care
"au retezat capetele oamenilor cu securea la Aita Seaca (judetul Trei Scaune) si au asasinat
muncitorii la Aghires (judetul Cluj)". Maniu, scria tot Scanteia, a recunoscut actiunile criminale
din Ardeal, dar le-a atribuit "garzilor de voluntari, care nu au nimic comun cu administratia
romaneasca".

VINOVATI
"A fost tot opera comunistilor (retragerea administratiei romanesti din Transilvania de Nord –
n.n.), fiindca nu vedeau cu ochi buni intrarea manistilor in Ardeal"
generalul Constantin Sanatescu Primul-ministru al Romaniei 12 noiembrie 1944

Transilvania, in planurile URSS

CRISTINA VOHN

Inainte de terminarea razboiului, marile puteri si-au pus problema administrarii


teritoriului pierdut de Romania in favoarea Ungariei in vara anului 1940. Cea mai
interesata s-a dovedit a fi Uniunea Sovietica. In tara sovietelor s-a constituit o comisie care a
elaborat mai multe variante privind viitorul nordului Transilvaniei.

- 43 -
Statutul nord-vestului Transilvaniei, teritoriu cedat de Romania Ungariei prin Dictatul de la
Viena, a fost o tema aflata in atentia Puterilor Aliate inca inainte de terminarea razboiului. Atat
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, dar mai ales Uniunea Sovietica au fost preocupate de
viitorul provinciei. Ele au elaborat mai multe variante posibile privind soarta transilvanenilor.
OPINII AMERICANE SI BRITANICE. Pozitiile celor doua puteri occidentale referitoare la
viitorul nord-vestului Transilvaniei se incadrau in principiul stipulat de Carta Atlanticului.
Potrivit acestuia, Statele Unite si Marea Britanie nu recunosteau nici o schimbare teritoriala care
nu a fost "in acord cu vointele liber exprimate ale popoarelor interesate". Cele doua state
considerau ca optiunea optima este rezolvarea tuturor litigiilor si diferendelor teritoriale in cadrul
Conferintei de Pace. Chestiunea Transilvaniei urma sa fie transata la sfarsitul razboiului.
POZITIA SOVIETICA. Uniunea Sovietica era direct interesata de viitorul vecinilor. Iar
Transilvania devenise un teritoriu de granita al URSS-ului, dupa ce ocupase parti din
Cehoslovacia si Polonia. Mai mult, la fel ca si Germania nazista, Uniunea Sovietica a vazut in
acest teritoriu o oportunitate de "a jongla" intre Romania si Ungaria, in functie de propriile sale
interese. Sovieticii au infiintat in timpul razboiului o comisie, numita Litvinov, dupa numele
presedintelui ei. Aceasta comisie era insarcinata sa se ocupe de elaborarea pozitiei Uniunii
Sovietice fata de viitoarele tratate de pace si sa propuna un model de organizare postbelica a
lumii.
VARIANTE DE LUCRU. Comisia Litvinov a luat in dezbatere in prima parte a anului 1944 si
problema Transilvaniei. Ea a propus trei variante posibile pentru viitorul postbelic al acestui
teritoriu. Prima prevedea revenirea Transilvaniei de Nord la Romania. Cea de-a doua propunea
ramanerea Ardealului de Nord intre granitele Ungariei. Iar cea de a treia varianta stipula crearea,
sub patronajul Uniunii Sovietice, a unui stat independent, Transilvania. Pentru fiecare varianta
existau argumente si sustinatori. Intr-o nota informativa din 5 iunie 1944, Comisia Litvinov
recomanda crearea statului independent Transilvania. In favoarea acestei variante s-au exprimat
I.M. Maiski, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Londra, D.Z. Manuilski, fost lider al
Cominternului, academicianul E.V. Tarle. Argumentul cel mai puternic in favoarea independentei
Transilvaniei era rezumat astfel: "Cu o populatie de peste 5 milioane de locuitori si cu o suprafata
de peste 100.000 km2, Transilvania nu ar putea exista fara protectia unui stat puternic, situat in
apropiere, care, in cazul de fata, ar fi URSS, care are cu ea o granita comuna. O astfel de
solutionare a problemei ar corespunde si mai mult principiului autodeterminarii popoarelor".
Recomandarea Comisiei Litvinov a ramas desigur la stadiul de propunere. Oricum decizia finala
apartinea liderului de la Kremlin. Iar evolutia evenimentelor il va determina pe Stalin sa adopte o
solutie favorabila Romaniei.

VALTER ROMAN, PRO SAU CONTRA?


Comisia Litvinov a solicitat parerea despre viitorul statut al Transilvaniei si unora dintre membrii
PCdR. Printre ei s-a aflat si Valter Roman. Acesta, conform unor documente publicate de
istoricul sovietic T.M. Islamov, ar fi pledat in fata membrilor Comisiei Litvinov pentru crearea
statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietica, Statele Unite ale
Americii si Marea Britanie. Aceasta afirmatie a fost contestata, dupa publicarea ei in anul 2000,
de catre Petre Roman, fiul lui Valter Roman. El a sustinut existenta unui alt document, in care
tatal sau se exprima pentru integrarea Transilvaniei de Nord in cadrul Romaniei. Dar
autenticitatea acestui document nu a fost probata nici pana astazi.

OPINIE
"Arbitrajul de la Viena privind Transilvania trebuie reexaminat in concordanta cu principiul
national, dar cu o anumita inclinare in folosul Romaniei, care, (...) dupa razboi, trebuie sa
incheie un pact de ajutor reciproc cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si, in felul acesta,

- 44 -
sa devina un factor important al apararii noastre in sud-est"
I.M. Maiski fostul ambasador al URSS la Londra, ianuarie 1944

PCdR si Transilvania - Tactica de cucerire a puterii

CRISTINA VOHN

Atitudinea pe care PCdR a adoptat-o fata de problema Transilvaniei a fost dictata de


Moscova. Redobandirea provinciei a devenit un subiect de santaj a opozitiei politice, a
regelui si a populatiei. Scopul era instalarea la Bucuresti a unui guvern FND, favorabil
Moscovei.

Partidul Comunist din Romania a actionat in privinta problemei transilvanene in conformitate cu


indicatiile trasate de Moscova. Ca instrument si beneficiar al comunizarii Romaniei, PCdR nu a
ezitat sa-si modifice discursul despre Ardeal in perioada 30 august 1944-6 martie 1945, in functie
de imprejurari.
INTERESELE LUI STALIN. Actul de la 23 august 1944 a creat un cadru favorabil Uniunii
Sovietice pentru promovarea intereselor sale. Armata Rosie a ocupat rapid intreg teritoriul
Romaniei, devenit un stat aflat la discretia lui Stalin. Dupa incheierea faimoaselor Acorduri de
procentaj dintre Churchill si Stalin, in octombrie 1944, URSS si-a reglementat si in cadrul
Coalitiei influenta pe care urma sa o detina in Romania. Scopul lui Stalin era acela al instituirii in
Romania a unui regim sovietic. Dar PCdR, instrumentul politic pe care il avea la dispozitie, era
un partid fara influenta asupra populatiei. De aceea, URSS a utilizat toate mijloacele pe care le
avea la dispozitie pentru a-si atinge scopul. Printre acestea s-a aflat si "problema Transilvaniei".
SCHIMBARI DE DIRECTIE. Dupa indepartarea lui Antonescu de la putere, comunistii romani
si-au schimbat pozitia pe care o aveau fata de Transilvania. Inainte de razboi infierau "politica
asupritoare si expansionista a Romaniei", caracterizata ca un stat "multinational". Militasera
inainte de razboi pentru "autodeterminarea pana la despartirea de statul roman a popoarelor
asuprite din Transilvania, Basarabia, Bucovina si Dobrogea". Dintr-o data insa, PCdR a ajuns sa
condamne decizia lui Hitler si a lui Mussolini din 30 august 1940 de la Viena, calificand-o drept
"dictat fascist si imperialist".
VOCEA LUI VASILE LUCA. Retragerea administratiei romanesti a adus si schimbarea pozitiei
oficiale a PCdR. Aceasta a fost transmisa membrilor si simpatizantilor comunisti de catre Vasile
Luca. Faptul este confirmat de un raport din decembrie 1944 al secretarului Comitetului regional
Cluj, Nicolae Goldberger, si prezentat de acesta CC al PCdR. El arata ca activitatea organizatiilor
de partid comuniste din Ardeal se calauzeste dupa tezele formulate de Vasile Luca: "Transilvania
de Nord nu apartine in acest moment nici Ungariei, nici Romaniei... Faptul ca guvernul Blocului
Democratic (din care faceau parte si reprezentantii partidelor istorice) nu a respectat conditiile
armistitiului, neindeplinind chiar si cele mai elementare cerinte ale acestui armistitiu, a dus la
actuala situatie din Transilvania de Nord. Administratia, trimisa de guvernul de la Bucuresti, in
loc sa fie cu adevarat democratica si sa respecte drepturile egale ale tuturor nationalitatilor din
Transilvania, a fost, dupa cum se stie, prin actiunile ei o administratie colonizatoare, reactionara
si facsita, ceea ce armata sovietica eliberatoare nu putea permite".
MANIU, ACUZAT DE DEJ. La inceputul lunii ianuarie a anului 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Ana Pauker si Gheorghe Apostol au fost convocati la Moscova pentru a primi indicatii privind
activitatea partidului. Sunt primiti de Stalin, care le traseaza ca sarcina faptul ca "trebuie sa
propage teza ca, daca (guvernul Petru Groza – n.n.) va fi format, aceasta va ajuta Transilvania de
Nord sa fie romaneasca". Acesta idee reiese din jurnalul lui Gheorghi Dimitrov, care s-a intalnit
cu delegatia PCdR, dupa intrevederea cu Stalin. Dupa revenirea delegatiei in tara, la 24 ianuarie
are loc sedinta Consiliului Frontului National Democrat. Aici Gheorgiu-Dej tine un discurs

- 45 -
referitor la problema transilvaneana, in care ii acuza pe liderii partidelor istorice de gafele care au
condus la retragerea administratiei romanesti din Transilvania. "Problema Transilvaniei, afirma
Dej, nu este numai o problema care intereseaza numai pe ardeleni, ci intereseaza intreg poporul
nostru si ar da o satisfactie sentimentului national al poporului nostru. Pana acum Transilvania,
datorita atitudinii politice a lui Maniu si a cercurilor politice care il sprijina pe Maniu, n-a revenit
complet Romaniei, asa cum de altfel sunt si stipulatiile conventiei de armistitiu, cum sunau
declaratiile facute de Visinski sau de factori responsabili ai Uniunii Sovietice." Dej continua cu
acuzatiile la adresa lui Maniu. Concluzionand ca "imediat dupa constituirea unui Guvern de Front
National Democrat, Ardealul de Nord va reveni la corpul national, va intra practic administratia
romaneasca si aceasta ar da satisfactie si ardelenilor si intregului popor roman".
SANTAJ. Aceste idei au fost preluate si propagate de intreaga presa comunista oficiala si
neoficiala. Transilvania devenise un subiect de santaj la adresa politicienilor romani. Daca nu era
instalat un Guvern FND, atunci ea putea fi din nou pierduta. Daca insa regele va accepta
instalarea Guvernului Petru Groza, atunci Transilvania de Nord va reveni Romaniei.
Acest santaj a fost practicat de PCdR si in alta forma, in Transilvania. Locuitorii erau indemnati
sa se inscrie in PCdR, pentru ca acesta era singurul partid care asigura intoarcerea la Romania.
Manipularea a dat roadele asteptate. La 6 martie 1945 Guvernul FND, condus de Petru Groza,
este investit de Regele Mihai. Imediat dupa scrisoarea lui Petru Groza si Gheorghe Tatarescu
catre Stalin se aproba reinstalarea administratiei romanesti in Ardealul de Nord.

CORESPONDENTA OFICIALA ROMANO-SOVIETICA


La 8 martie 1945, noul prim-ministru Petru Groza si ministrul de Externe Gheorghe Tatarescu ii
trimit lui Stalin o scrisoare. In aceasta se afirma ca "Guvernul roman are onoarea a adresa
guvernului Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice si Inaltului Comandament Sovietic
rugamintea de a implini aceasta dorinta a poporului roman (instalarea administratiei romanesti in
Transilvania de Nord s n.n.)". Interesant este faptul ca textul scrisorii a fost publicat cu o zi
inainte, la 7 martie, in ziarul oficial al PCdR – Scanteia. Raspunsul lui Stalin soseste cu
promptitudine, in 9 martie. "Avand in vedere, scria Stalin, ca noul guvern roman, care a preluat
actualmente guvernarea tarii, isi asuma raspunderea pentru cuvenita ordine si liniste pe teritoriul
Transilvaniei si asigurarea drepturilor nationalitatilor, precum si a conditiilor pentru functionarea
regulata a tuturor institutiilor locale ce deservesc nevoile frontului, Guvernul sovietic a hotarat sa
satisfaca cererea Guvernului roman si in conformitate cu Conventia de armistitiu din 12
septembrie 1944 sa consimta la instaurarea in Transilvania a administratiei Guvernului roman."

SANTAJ
"Imediat dupa constituirea unui guvern FND, Ardealul de Nord va reveni la corpul national...
Aceasta ar da satisfactie ardelenilor si intregului popor roman"
Gheorghe Gheorghiu-Dej, ianuarie 1945

PROMISIUNI
"Infaptuirea unei politici democratice..., ce ne va asigura incadrarea Transilvaniei de Nord,
despartita de restul tarii din pricina politicii sovine a elementelor fasciste"
Punctul 4 din programul de guvernare al FND

Guvernul Petru Groza sarbatoreste

CRISTINA VOHN

Pentru a marca revenirea Transilvaniei de Nord la Romania, guvernul Petru Groza a


organizat o serie de manifestari la Cluj. Acestea au constituit un prilej de confirmare a

- 46 -
legitimitatii noului cabinet. Dar revenirea teritoriului romanesc presupunea rezolvarea
multitudinii de probleme ale romanilor si maghiarilor care locuiau aici.

Revenirea Transilvaniei de Nord la Romania a constituit prilej de manifestatii si solemnitati.


Pentru a intari girul pe care URSS l-a dat guvernului Petru Groza, au participat si inalte
oficialitati sovietice. Dar divergentele politice si istorice dintre romani si maghiari nu au disparut
dupa 9 martie 1945.
ATITUDINI SI INTERESE. Noul guvern de la Bucuresti a dorit sa dea grandoare revenirii
Transilvaniei la Romania. In capitala Ardealului, Clujul, au fost organizate solemnitati la care au
participat Regele Mihai, membrii Cabinetului, dar si reprezentantii Uniunii Sovietice, generalul
I.Z. Susaikov, comisarul A.I. Visinski, dar si agenti NKVD. Acestia au intocmit rapoarte despre
"grandioasa serbare populara". Partidele istorice au fost si ele prezente la festivitati, dar nu prin
liderii lor. Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc, si C.I.C. Bratianu, liderul
Partidului National Liberal, au refuzat sa participe. Dar absentele cele mai notabile au fost cele
ale reprezentantilor misiunilor Marii Britanii si Statelor Unite ale Americii la Bucuresti. Cele
doua state isi exprimau astfel dezaprobarea fata de Guvernul Petru Groza si fata de "actiunile
reprezentantilor sovietici in Romania".
LA FATA LOCULUI. In "Jurnalul" sau, generalul Constantin Sanatescu consemneaza concis
momentul revenirii Transilvaniei la statul roman. "Daca s-a instituit un guvern pe placul rusilor,
scrie generalul la 12 martie 1945, ni s-a dat voie sa ocupam Ardealul – si asa am plecat cu un tren
special la Cluj, pentru solemnitatea ce va avea loc. Sunt invitati foarte multi rusi, caci misiunile
engleza si americana au refuzat sa participe la aceasta solemnitate; de unde, fel de fel de
comentarii." A doua zi isi noteaza impresiile despre solemnitatile de la Cluj: "La ora 10 primim
pe Majestatea sa regele si mergem la catedrala, la Te Deum; apoi in piata centrala, a avut loc o
defilare: cateva trupe ruse si romane, urmate de populatia romana si maghiara din judetele de
nord ale Transilvaniei. La Prefectura are loc o sedinta la care sunt prezentate autoritatile Regelui.
La dejun, o mare masa comuna, unde a domnit multa buna dispozitie. Seara plecam din Cluj si
sosim la 14 martie dimineata in Bucuresti; mare manifestatie chiar in gara, pentru rusi si guvern".
PROBLEME NEREZOLVATE. Festivitatile fastuoase nu au rezolvat insa nenumaratele
probleme cu care se confrunta populatia din nord-vestul tarii. Acestea au fost sintetizate de
presedintele organizatiei FND din nordul Ardealului, Teofil Vescan, in prima sedinta a noului
Cabinet, din 13 martie. De fata se aflau si reprezentantii sovietici, iar Visinski tine si un discurs.
Teofil Vescan se plange de "vestigiile unei legislatii vechi, reactionare si fasciste", nerezolvarea
problemei finantelor, incadrarea in legislatia de stat a "actelor ministeriale eliberate in lipsa de
guvern, de prefecti". Alta problema spinoasa era aceea a Universitatii din Cluj. Vescan propunea
ca aceasta "sa se confirme si sa se aprobe printr-un decret-lege ca Blocul Universitatii din Cluj sa
fie format din trei institutii autonome din punct de vedere cultural care sa se foloseasca in comun
de cladirile si averea actuala a Universitatii".
Prin specularea intereselor romanilor fata de Transilvania, s-a reusit instaurarea unui guvern
favorabil URSS. Dar dificultatile locuitorilor de aici, fie ei romani sau maghiari, ramaneau sub
semnul intrebarii.

OMAGIU PENTRU REGE SI VISINSKI


Scinteia a relatat pe larg, in mai multe articole, despre manifestarile desfasurate la Cluj-Napoca,
cu ocazia revenirii Transilvaniei de Nord la Romania. "O zi istorica. Populatia Ardealului a
sarbatorit ieri integrarea Ardealului de Nord. O manifestatie mareata" este titlul articolului din 15
martie publicat pe mai multe pagini, in care este redata atmosfera in care s-au desfasurat
festivitatile. "Gara din Cluj, scria Scinteia, era impodobita cu flori si brazi, cu un aspect de
prospetime si indemn la viata, avand pe fatada tablourile majestuoase ale maresalului Stalin si ale
suveranului. Gara din Cluj, care mai poarta urmele stricaciunilor suferite de pe urma
vandalismelor naziste, a primit astfel ieri aceste vizite inalte. A.I. Visinski, loctiitor al

- 47 -
Comisarului Poporului pentru Afaceri Straine, a tinut sa onoreze cu prezenta sa savarsirea acestui
mare act istoric... Pe peronul garii stau intr-o disciplina perfecta o companie sovietica si una
romana, in asteptarea trenului regal. La ora 10:20 garnitura soseste si suveranul coboara din
vagon, in sunetele muzicii militare, care intoneaza imnul sovietic si imnul regal roman."

INDEMN SOVIETIC
"In calitate de reprezentant al Guvernului sovietic, as dori ca aceasta zi semnificativa sa exprime
urarile mele fierbinti de munca frateasca a popoarelor Transilvaniei sub conducerea propriilor
lor autoritati"
A.I. Visinski, comisar sovietic, 13 martie 1945

Editorial: Coroana si pumnul

LAVINIA BETEA

Atmosfera tensionata a anului 1945 este adesea redata prin finalul uneia dintre intalnirile regelui
Mihai cu adjunctul ministrului de Externe al URSS, A. I. Vasinski. Invocand spiritul intelegerilor
de la Yalta, regele si-a exprimat dezacordul asupra compozitiei democratice a guvernului
Romaniei. "Yalta sunt eu!" s-ar fi maniat demnitarul sovietic, intarindu-si afirmatia cu un pumn
in masa de discutii. Trantind usa in urma, a pus apoi punct sonor intalnirii.
Cand pumnul lui Vasinski clatinase temeliile tarii, fara indoiala insa ca regele nu cunostea
palmaresul sinistrului personaj in a face unelte din oameni. Nu stia ca in anii "marii terori
staliniste" Vasinski fusese procurorul general al Uniunii Sovietice. "Procurorul de trista faima"
era, se spune, si autorul regiei, proceselor publice incheiate cu sentinta condamnarii la moarte a
membrilor "vechii garzi leniniste". Dupa asemenea succese, pe el il alesese Stalin ca misionar
pentru imbogatirea imperiului sovietic cu noi teritorii.
Pumnul lui Vasinski era insa efectul surpriza al diversitatii si subtilitatii metodelor utilizate de
sovietici. Cu ajutorul documentelor din arhivele Moscovei, puse in circuitul romanesc, putem
avea acum o imagine de ansamblu asupra lor. Pedeapsa (in cazul expus – comportamentul jignitor
si absolut neobisnuit in fata unui rege) ori recompensa (in extrema – decorarea regelui cu
"Ordinul Victoria") erau dozate si administrate functie de recomandarile unor observatori "in
teren". Periodic, analiza datelor culese prin intermediul unor personaje plasate in anturajul
liderilor politici si al regelui se expedia la Moscova. In 20 mai 1945, bunaoara, loctiitorul
presedintelui Comisiei Aliate de Control, I.Z. Susaikov, informa Moscova despre situatia politica
interna din Romania. Impresionantul raport este rezultatul evident al actiunilor mai multor agenti
corespunzator instruiti. Sub lupa lor critica se afla deopotriva liderii comunisti, actiunile
partidelor democrate, membrii guvernului Groza si regele.
"Regele si camarila" se intituleaza pasajul care reda relatiile si posibilitatile de influenta in Palatul
Regal. "Regele Romaniei, Mihai, este tanar si nu straluceste prin calitati intelectuale deosebite" e
inceputul deloc magulitor al portretului Suveranului. Identificarea defectelor adversarului – pe
linia supraestimarii lor chiar – este un prim pas al algoritmului de constructie a unui plan de
masuri pentru scopurile dorite. "Nu are pareri ferme si convingeri personale in probleme de
principiu" – slabiciuni care-l fac si mai vulnerabil in raport cu interesele sovieticilor. Periculoase
sunt insa "partidele istorice" care-l tin sub control. In traditie comunista, critica este completata de
autocritica: "Tinand seama ca noi nu am lucrat cu regele, situatia nu a fost in aceasta etapa a
luptei politice din Romania in favoarea noastra, mai ales, cand englezii si americanii au inceput
sa-l copleseasca pe rege cu cadouri, printre care doua automobile (unul fiind «Willy’s») si altele".
Conform raportului, situatia e pe punct de remediere. Dovada a influentei exersate asupra regelui,
acesta a petrecut o zi intreaga printre aviatorii sovietici, a semnat decrete si legi pe care inainte
refuzase sa le promulge. In esenta, "face mai putine greutati". Si, se lauda Susaikov: "In toate

- 48 -
problemele personale mi se adreseaza mie. Astfel mi-a cerut pentru el cauciucuri si cand le-a
primit, a trimis pe aghiotantii sai pentru a-mi explica multumirile sale; fumeaza numai tigari
rusesti, primite de la mine, etc". Din document reiese ca simultan, relatii asemanatoare au fost
cultivate si cu personajele apropiate regelui: maresalul Palatului, Negel, secretarul personal al
Suveranului, Mircea Ionitiu, aghitantul sau, capitanul Vergotti.
Documentul se aseamana rapoartelor redactate de ofiterii serviciilor speciale cand descriu
succesele actiunilor de invaluire in anihilarea ori manipularea unui pretins colaborator. In cazul
regelui Romaniei, sarcina se dovedeste grea, de vreme ce Susaikov propune "sa nu se
economiseasca mijloace pentru activitatea cu regele". Iar ofiterii sovietici ce urmeaza a fi alesi
pentru aceasta, sa fie bine pregatiti (cunoscatori de franceza si engleza, culti si manierati in
societate).
Cand "zaharelul" acestor manevre n-a mai dat rezultate, pumnul lui Vasinski a zguduit masa
tratativelor. Din pacate, asemenea momente intrate in memoria colectiva prin marturiile unor
participanti, nu se regasesc in documentele oficiale ale timpului cand s-au petrecut. Iar productiile
memorialistice sunt amprentate de uitare, interesele ori simpatiile autorilor.
Mai tarziu, in spiritul comunismului-national care propaga versiunea instaurarii regimului prin
forte proprii, liderii comunisti refuza sa-si aminteasca tensiunea provocata de "greva regala".
Armatele sovietice fiind retrase din tara, nu-i mai avantaja sa evoce nici ajutorul pumnului lui
Vasinski. "Ce sprijin sa aiba, sa fi avut?" – intreaba retoric Gheorghiu-Dej, cu referire la rege, in
noaptea din cumpana anilor 1960-1961, sarbatorind Revelionul cu tovarasii sai. "A declarat greva
– zice el –, asa-numita greva, dar cine, nici un caine n-a latrat macar (si-atunci) noi am continuat".

Regele parasit

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Dupa declansarea "grevei regale", Mihai I a asteptat sprijinul anglo-americanilor in lupta


sa indirecta cu URSS. Va constata ca declaratiile comune ale celor doi aliati erau formale.
Tacerea si neimplicarea diplomatilor de la Bucuresti in sustinerea actiunii lui au dus la
dejucarea planurilor de demitere a Guvernului Groza.

Prima parte a "prizonieratului" autoimpus al "grevistului" Rege Mihai s-a consumat la Palatul
Kiseleff (actualmente sediul unei importante institutii bancare), unde tanarul monarh s-a retras
impreuna cu mama sa, Regina Elena. Alaturi de ei au ramas si aghiotantii regali, amenintati cu
moartea de insusi presedintele adjunct al Comisiei Aliate de Control, generalul I.Z. Susaikov,
care-i considera vinovati pentru deciziile Suveranului. De aceea, opina generalul, meritau
impuscati.
JOCURI POLITICE. In ciuda declaratiilor de sustinere a Regelui si actiunii sale, Ministerul de
Externe britanic si Departamentul de Stat al SUA au cerut reprezentantilor lor la Bucuresti sa nu
se implice in politica interna romaneasca. Cei doi "aliati" faceau practic un joc dublu – il
incurajau pe Rege sa actioneze contra sovieticilor, dar totodata nu se angajau cu nimic concret. In
nota trimisa Regelui de la 19 august, Foreign Office-ul scria negru pe alb: guvernul britanic nu
recunoaste Guvernul Frontului National Democrat. Totodata, "nu doreste sa dea nici un fel de sfat
sau incurajare Regelui, intrucat nu ar fi in stare sa-l protejeze pe Rege si pe liderii opozitiei de
urmarile unei incercari de a rasturna Guvernul Groza".
PRESIUNI SOVIETICE. Profitand de neimplicarea occidentalilor, URSS cucerea treptat teren.
La 21 august, consilierii Susaikov si Pavlov l-au vizitat pe Rege insistand sa faca o declaratie
publica prin care sa "demaste" amestecul SUA si Marii Britanii in treburile interne ale tarii si sa
recunoasca faptul ca nu are nimic de obiectat Guvernului. Sovieticii considerau Romania o tara
invinsa, la discretia lor. In consecinta, la 23 august, adjunctul Comisiei Aliate de Control,

- 49 -
generalul Susaikov, revine la Palat declarand ca "Guvernul sovietic se pronunta in modul cel mai
categoric impotriva demisiei guvernului Groza". Practic, sovieticii raspundeau acum scrisorii lui
Mihai, de la 20 august. Dar acesta nu se lasa intimidat. Suparat pe incapatanarea lui Mihai I,
Susaikov ameninta: "Se va lasa cu lacrimi".
La 23 august, la initiativa generalului Susaikov, a fost convocata sedinta Comisiei Aliate de
Control, in cadrul careia sovieticii le-au reprosat anglo-americanilor "caracterul incorect al
actiunii lor" de a cere Regelui sa demita Guvernul. Rusii au invocat chiar Regulamentul Comisiei,
care cerea ca fiecare decizie luata sa aiba acordul tuturor celor trei componenti ai sai.
INCA O BATALIE PIERDUTA. Prima intrunire a Consiliului Ministrilor Afacerilor Straine a
avut loc la Londra intre 11 septembrie si 20 octombrie 1945. In ceea ce priveste Romania,
guvernele american si englez s-au declarat impotriva recunoasterii guvernului Groza.
Contrazicandu-i, comisarul national pentru Afaceri Straine, I.V. Molotov, a declarat ca in
Romania si in Bulgaria exista guverne "reprezentative si democratice", refuzand apoi cu
obstinatie discutarea problemelor interne ale celor doua tari.
Molotov a preferat insa sa discute chestiunea Romaniei cu presa. Intr-un interviu oferit
jurnalistilor straini, Molotov afirma ca "guvernele Romaniei, Bulgariei si Ungariei se bucura de
increderea majoritatii covarsitoare a populatiei acestor tari", fapt care urma a fi demonstrat prin
organizarea de alegeri in care oamenii vor decide, "fara presiune de afara", cine ii va conduce. In
incheiere, comisarul sovietic a laudat "realizarile" guvernului Groza, in special tinerea la ordine a
"clicilor reactionare" ale lui Maniu si Bratianu.
ACORD CU STALIN. Ultima intrunire a celor trei Mari Puteri a avut loc la Moscova intre 16 si
26 decembrie 1945. Dupa noua zile de negocieri, reprezentantii Angliei, Statelor Unite si URSS
ajung la un acord privind organizarea Conferintei de pace in 1946, cu participarea Frantei si
Chinei. In privinta Romaniei, Byrnes, secretarul de stat american, scoate din maneca "asul"
decisiv, dar catastrofal pentru Romania: raportul Ethridge. Intocmit de un ziarist american la
cererea presedintelui american Truman, raportul dezvaluia masinatiunile URSS pentru cucerirea
puterii in Romania. Byrnes a propus reorganizarea guvernelor roman si bulgar. Molotov s-a opus
cu tarie. Se ajunge la negocierea directa intre Byrnes si Stalin, "Generalissimul" fiind de acord cu
solutia americana de largire a guvernului Groza cu doi reprezentanti ai partidelor de opozitie. La
finalul Conferintei s-a decis trimiterea la Bucuresti a unei Comisii alcatuite din Vasinski,
Harriman – ambasadorul SUA, si Clark – Kerr, ambasadorul Marii Britanii, al carei rol era sa
convinga guvernul Groza sa accepte largirea cabinetului sau prin includerea a doi reprezentanti ai
liberalilor si taranistilor.
"FINAL" DE GREVA. Auzind de la Radio Moscova despre decizia Conferintei, Regele Mihai isi
intrerupe exilul si revine la Bucuresti de la Sinaia (unde se mutase intre timp). In mesajul de Anul
Nou, Regele a cerut tuturor sa dea uitarii luptele din trecut si sa se uneasca pentru binele natiunii.

FARA EFECT
Pentru a obtine o "evaluare obiectiva" a situatiei interne din Bulgaria si Romania, presedintele
american Harry Truman (foto centru) a trimis in cele doua state un jurnalist. Astfel motiva Burton
Byrnes (dreapta) alegerea lui Mark Ethridge (Louisville Courier Journal) pentru aceasta misiune:
"Este un om cu un bogat palmares de investigare si raportare". Prima escala a jurnalistului va fi la
Sofia, urmata de cea de la Moscova. La Bucuresti avea sa ajunga abia la 19 noiembrie. In
perioada petrecuta in Romania (pana la 30 noiembrie), Ethridge are numeroase intalniri cu
Regele, sovieticii, anglo-americanii, liderii politici romani, calatoreste prin tara. La revenirea in
SUA, intocmeste la 7 decembrie 1945 un memorandum in care isi expune concluziile vizitelor
din Europa de Est. Raportul sau arata clar cum "URSS, in realitate, a urmarit mentinerea
ocupatiei militare in Romania, a dominatiei politice indirecte prin Partidul Comunist, patrunderea
economica extensiva, atragerea de partea lor a Regelui". Din punctul sau de vedere, BND nu era
un guvern de coalitie, ci unul dominat de comunisti, deloc reprezentativi ca numar. In concluzie
oferea Statelor Unite doua alternative: fie sa se mentina pe pozitiile exprimate la Yalta si

- 50 -
Potsdam, fie sa abandoneze Europa Centrala si de Sud-Est in sfera de influenta sovietica. Din
pacate, raportul nu a sosit in timp util la presedintele Truman. Documentul a ajuns la Casa Alba
abia la 11 ianuarie 1946, alaturi de raportul secretarului de stat Byrnes asupra deciziei de la
Moscova de "largire a Guvernului Groza" cu doi reprezentanti ai partidelor istorice. Concluzia
echivala cu infrangerea Regelui Mihai si victoria URSS, la care astfel si SUA era partasa.

Sah mat regal la Petru Groza

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Dupa al doilea razboi mondial, conditia ceruta Romaniei de SUA si Anglia pentru semnarea
tratatului de pace a fost impunerea unui guvern democratic si reprezentativ. Cum
premierul Petru Groza a refuzat sa demisioneze, Mihai I a ales solutia "grevei regale". El
spera sa paralizeze astfel activitatea guvernului pro-sovietic.

La 6 martie 1945, instaurarea prin "forta pumnului sovietic" a primului guvern pro-comunist,
condus de Petru Groza, a deschis calea unor insemnate schimbari interne si externe pentru
Romania.
PRIMUL PAS. Simtind din ce in ce mai presanta prezenta sovieticilor in politica interna, Regele
Mihai I face o miscare tactica: se declara "un partizan infocat al apropierii de rusi". Secretarul
personal al Regelui, Ioannitiu asigura la randu-i: "Acum Regele este cu rusii si noi nu ne vom
opune, ci dimpotriva." Sovieticii transmit Moscovei semnele de "bunavointa" ale Regelui si
camarilei sale, in care totusi, spun ei, nu se poate avea deplina incredere. Pentru "raceala"
relatiilor dintre guvernul lui Groza si Curte, gen. Pavlov dadea vina pe liderii partidelor istorice
Iuliu Maniu (PNT) si Constantin I.C. Bratianu (PNL), dar si pe sefii misiunilor diplomatice ale
Marii Britanii si Statelor Unite la Bucuresti.
MISCARILE OPOZITIEI. Ingrijorarea sovieticilor in privinta liberalilor si taranistilor era
intemeiata. Imediat dupa impunerea Guvernului Groza, temandu-se ca Romania sa nu cada prada
comunizarii, liderii opozitiei depun memorii la Rege, cerandu-i demiterea lui Groza si formarea
unui "guvern de concentrare", "mai omogen", in care sa intre, pe pozitii egale, si reprezentantii
partidelor istorice. Cu aceleasi doleante vor apela si la sprijinul diplomatilor Marii Britanii si
Statelor Unite, Le Rougetel si respectiv Burton Berry.
CHESTIUNEA ROMANIEI PE PLAN EXTERN. La nivel declarativ, diplomatic, cele doua
Puteri Aliate, alaturi de URSS, s-au angajat sa mentina ordinea in Romania, sa sprijine autoritatea
Regelui si sa pastreze procedura constitutionala in tara, sarcini ce reveneau Comisiei Aliate de
Control. Astfel ca, la Conferinta de la Postdam din vara lui 1945, ministrii Afacerilor Straine ale
celor trei puteri aliate s-au reunit intr-un Consiliu care a decis ca tara noastra si Bulgaria vor
obtine dreptul sa semneze tratatul de pace si sa devina membre ONU abia dupa ce vor avea un
guvern democratic reprezentativ.
REGELE ACTIONEAZA. Conditia impusa de aliati convenea Regelui Mihai si liderilor
opozitiei, deschizand posiblitatea demiterii guvernului pro-comunist. Cu atat mai mult, cu cat prin
doua note diplomatice trimise Regelui, Anglia si SUA aratau clar ca nu recunosc Guvernul Groza.
Incurajat, Regele il invita la Palat, la 19 august, pe Petru Groza. Ii explica situatia creata de
nerecunoasterea Executivului de catre puterile democratice si ii cere sa-l "ajute" sa iasa din impas,
dandu-si demisia. Groza refuza, spunand: "Guvernul e mai solid ca oricand si are intregul sprijin
sovietic." Recunoasterea sa de catre SUA sau Anglia are "putina importanta", iar notele lor nu
valorau mai mult decat "o hartie igienica". Premierul era convins ca URSS se va ingriji sa obtina
acordul anglo-americanilor pentru ca Romania sa poate semna tratatul de pace sub guvernarea sa.
PASUL DECISIV. Dar Regele nu se lasa intimidat. A doua zi, ii invita la consultari individuale
pe toti cei patru reprezentanti ai partidelor politice din Romania, fondatoare a Blocului National

- 51 -
Democratic: Lucretiu Patrascanu (PCR), Constantin-Titel Petrescu (PSDR), Iuliu Maniu (PNT) si
C.I.C. (Bebe) Bratianu (PNL). Doar ultimii trei sunt de acord cu schimbarea Guvernului,
oferindu-i astfel Regelui sprijinul lor.
Cum Groza a ramas neclintit, Suveranului nu-i mai ramanea decat o singura solutie: sa apeleze la
ajutorul aliatilor, reuniti in Romania in Consiliul Ministrilor Afacerilor Straine, conform hotararii
Conferintei de la Postdam. Trimite o scrisoare comuna reprezentantilor celor trei Mari Puteri,
cerandu-le ajutorul in crearea unui guvern reprezentativ si recunoscut de acestea. Inainte de a
expedia scrisoarea, Mihai I aduce la cunostinta sovieticilor existenta ei si le "cere sfatul".
Raspunsul negativ a venit prompt: sa nu trimita scrisoarea, ba chiar sa dea o declaratie despre
"necesitatea ca Guvernul Groza sa-si continue indeplinirea functiilor."
REGELE NU ASCULTA "SFATUL" RUSILOR. La 20 august 1945, considerand ca a uzat de
toate prerogativele legale si invocand necesitatea primirii unui raspuns la epistola sa, Mihai refuza
sa conlucreze cu Guvernul Groza sau cu sovieticii. Spera ca fara semnatura lui, activitatea
Guvernului sa paralizeze. "Greva regala" incepuse.

BOICOTUL SOVIETICILOR
Primul semn al "grevei regale" a fost refuzul Regelui de a participa la demonstratia din 23 august
1945, motivand ca nu putea accepta o invitatie din partea Guvernului caruia ii ceruse demisia. A
asistat totusi la decorarea unor ofiteri romani de catre autoritatile sovietice si la dineul oficial,
unde s-a abtinut sa laude Guvernul. In Piata Palatului, loja regala a ramas pustie. Doar ministrul
de Razboi, Vasiliu-Rascanu, a toastat in onoarea Regelui, cuvintele sale fiind insotite de ovatiile a
peste o suta de ofiteri. Dupa sarbatoare, Mihai I s-a retras in Palat, refuzand orice contact cu
Executivul. Ultimul act parafat de el a fost acreditarea ambasadorului URSS la Bucuresti –
Kavtaradze, la 24 august 1945.

Opozitia pierde teren

PAULA MIHAILOV CHICIUC

In timp ce Marile Puteri Aliate – Statele Unite, Marea Britanie si URSS – hotarau soarta
Romaniei pe scena politica internationala, intre fortele politice din tara erau continue
disensiuni. Sansele comunistilor au fost considerabil marite din cauza sciziunilor care s-au
produs intre taranisti, liberali si social-democrati.

In fiecare dintre tabere – cea a aliatilor externi si cea a fortelor interne – existau
disproportionalitati care au inclinat balanta in favoarea URSS si a PCR-ului. Spre deosebire de
PNL sau PNT, Partidul Comunist avea in Moscova un aliat prezent chiar pe teritoriul Romaniei.
MANIU SI BRATIANU, CONTRA LUI GROZA. In scopul pastrarii Romaniei in afara
tendintelor de comunizare si sovietizare, liderii Partidelor National-Liberal – Constantin I.C.
Bratianu si National-Taranesc – Iuliu Maniu au trimis anglo-americanilor numeroase apeluri si
memorandumuri. Intr-o convorbire cu diplomatul american Roy Melbourne, Maniu aprecia ca
politica romaneasca de dupa instalarea guvernului procomunist se confrunta cu o problema
"delicata si complicata". Cu toate ca Maniu ii ceruse Regelui demiterea lui Groza, el era constient
ca primul-ministru nu va fi demis decat daca rusii i-ar "ordona asta". Actiunile concrete ale
"manistilor" si "bratienistilor" au fost putine si slabe ca ecou.
NOI TENTATIVE ESUATE. Urmatorul pas facut de Maniu si Bratianu a fost deplasarea in
Germania, unde din 17 iulie incepuse Conferinta de la Postdam. Cei doi lideri le-au solicitat
participantilor sustinere pentru inlaturarea guvernului Groza, ca "nereprezentativ".
A urmat calatoria acelorasi doi oameni politici la Conferinta Ministrilor de Externe ai Aliatilor de
la Londra (toamna lui 1945). In memoriul adresat Conferintei, Maniu si Bratianu – declarandu-se

- 52 -
"purtatori de cuvant ai opiniei publice" democratice din Romania – au solicitat punctual: un
raspuns la scrisoarea de ajutor a Regelui din 20 august, un tratat de pace cu Romania care sa nu
fie transcrierea Conventiei de Armistitiu; desemnarea unui reprezentant roman "legitim", adica
neapartinand guvernului Groza, pentru semnarea tratatului. Din pacate, memoriul lor nu a avut
ecou nici la Londra, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Molotov, refuzand discutarea
cazului romanesc in cadrul oficial.
DUELURI DE CULISE. Comisarul rus a preferat sa sustina guvernul Groza intr-o conferinta de
presa, organizata la Londra. Maniu ii raspunde cu aceeasi moneda, dar fara acelasi ecou,
convocand la Bucuresti o alta intalnire cu ziaristii. In fata jurnalistilor, liderul taranist respinge
laudele adresate de Molotov activitatii Executivului condus de Groza si dezvaluie cateva dintre
manevrele facute de rusi in Romania, pentru a pastra puterea obtinuta prin lovitura de la 23
august.
In acest timp, pretendentii la fotoliul de prim-ministru l-au "bombardat" pe Regele Mihai cu
diverse mesaje. Pe rand, comunistul Lucretiu Patrascanu, liberalul Gheorghe Tatarescu si
taranistul Nicolae Lupu i se adreseaza Regelui, asigurandu-l de sprijinul pe care sovieticii l-ar
acorda fiecaruia dintre ei pentru a-i lua locul lui Groza. In acelasi timp, Iuliu Maniu i-a cerut
Regelui sa nu accepte reconcilierea cu Groza si, implicit, cu sovieticii, pe motiv ca miscarea ar
avea urmari fatale pentru Suveran, implicit fortarea lui sa paraseasca tara.
SCINDAREA SOCIAL-DEMOCRATILOR. Dintre toti, Partidul Social Democrat avea cea mai
nefasta pozitie de pe scena politica interna, aflandu-se intre "ciocan si nicovala". La o asemenea
situatie se ajunsese din cauza impartirii parerilor membrilor Biroului Politic: Stefan Voitec
(ministrul Educatiei in guvernul Groza) si Lothar Radaceanu (titular la Ministerul Muncii)
inclinau balanta in favoarea sustinerii Executivului; ceilalti, in frunte cu presedintele partidului,
Constantin-Titel Petrescu, au preferat sa-l sprijine pe Rege. "Tabara" lui Titel Petrescu a pierdut,
lucru confirmat prin comunicatul remis presei de Radaceanu: "PSDR da tot sprijinul guvernului
Groza".
"BAIATUL ASTA!" Imediat dupa declansarea grevei regale, la 21 august 1945 are loc sedinta
Frontului Unic Muncitoresc, la care participa reprezentantii PCR si ai PSDR. Din luarile de
cuvant reiese ca reprezentantii celor doua partide erau speriati de actiunea Regelui si furiosi. In
identificarea greselilor care au dus la aceasta situatie, cea mai vehementa a fost Ana Pauker:
"Greseala noastra este ca am fost prea domoli, prea indulgenti cu toata banda lui Maniu si
Bratianu". Gheorghiu-Dej o completeaza: "Trebuie sa stiti ca nu va tolera URSS un regim, la
granita ei, decat unul in care are deplina incredere, supara-se englezii si americanii". Lucretiu
Patrascanu califica gestul Regelui drept "o simpla incercare de santaj".
Singurul care i-a luat apararea Regelui a fost liderul social-democrat Titel Petrescu, contrat
repede si puternic de Dej, care-l aprotrofeaza: "A ramas socialism la tine doar lavaliera". La
urmatoarea sedinta a FUM-ului, Ana Pauker cerea timp. Numai ca timpul se scurgea in
defavoarea Regelui si in favoarea rusilor si a comunistilor, iar Pauker stia acest lucru. Tactica
asteptarii a dat roade. In apropierea Conferintei de la Moscova (iarna anlui 1945), conducerea
PCR a "slabit" atacurile fata de opozitie, dand chiar semne ca ar colabora cu ea. In acest sens,
Petru Groza afirma "ca monarhia este esentiala pentru existenta continua a Romaniei". Miscarea e
observata de generalul Susaikov, care-i scrie lui Molotov, exprimandu-si ingrijorarea in ceea ce
priveste atitudinea binevoitoare a lui Groza fata de Maniu. Din informatiile generalului, liderul
taranist i-a propus premierului sa-si pastreze postul din fruntea guvernului, dar sa procedeze la o
remaniere. Adica sa-i elimine din Executiv pe Tatarescu si grupul liberalilor, in favoarea
includerii taranistilor.
NEGOCIERI PIERDUTE. Dupa ce ministrii de Externe ai celor trei puteri aliate au hotarat la
Conferinta de la Moscova largirea guvernului Groza cu doi membrii apartinand partidelor
istorice, in tara au inceput negocierile. Primii doi candidati propusi au fost Ion Mihalache (PNT)
si Constantin I.C. Bratianu (PNL). La randul sau, presedintele PSDR, Constantin-Titel Petrescu, a
incercat, in zadar, sa-l convinga pe Vasinski sa acorde social-democratilor inca un post de

- 53 -
ministru si unul de ministru fara portofoliu. La 4 ianuarie 1946, a avut loc intalnirea Comisiei
Interaliate de Control cu guvernul roman privind reorganizarea acestuia. Desi sustinuti de
occidentali, dar neacceptati de Vasinski, Mihalache si Maniu nu au intrat in componenta noului
guvern. Peste doua zile, PNL si PNT au prezentat Comisiei o noua lista de candidati. In final,
SUA si Anglia au cedat si, in acord cu URSS-ul, au acceptat ca Mihail Romniceanu sa intre in
guvernul Groza din partea PNL, iar Emil Hatieganu, din partea taranistilor.
Suveranul a semnat la 7 ianuarie decretele regale de investitura, gest prin care, nerecunoscandu-se
oficial infrant, Regele a pus capat grevei regale.

"CONTRA" PENTRU MIHALACHE SI BRATIANU


In 4 ianuarie 1946, premierul Groza le-a prezentat membrilor Comisiei Interaliate de Control
motivele pentru care Mihalache (foto) si Bratianu nu "meritau" sa intre in guvern. Primului i se
imputa participarea ca voluntar in razboiul contra URSS si sustinerea guvernarii Antonescu. In
plus, Mihalache a mai fost acuzat ca desfasoara o "activitate dusmanoasa impotriva guvernului
roman", fapt pentru care nu va putea colabora cu acesta. Premierul a calificat includerea
taranistului in guvern ca "o provocare fata de opinia publica democratica din tara". Constantin
(Bebe) I.C. Bratianu a fost gasit vinovat pentru organizarea manifestatiei din 8 noiembrie 1945,
soldata cu morti si raniti. Lovitura de gratie impotriva liberalului a dat-o adversarul sau politic,
Gheorghe Tatarescu, ministru de Externe, pentru care includerea lui Bebe Bratianu in executiv ar
constitui "un act de agresiune morala".

TIMP DE GANDIRE
"Eu zic sa vorbim cu el (Regele – n.r.), si vom vedea ce gandeste baiatul asta si vorbim, poate-l
convingem, chiar daca se lasa greu si chiar daca pe moment nu da un raspuns pozitiv. Il lasam
sa se mai gandeasca"
Ana Pauker

Lupte de strada si actori politici - "Banda lui Maniu si Bratianu"

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Inlaturati de pe scena poltica, cenzurati in presa, liderii partidelor de opozitie au ales strada
ca loc de manifestare a pozitiei lor antiguvernamentale. Dar actiunile lor nu si-au atins
scopul decat partial si uneori cu pretul unor vieti. Comunistii, care reprezentau autoritatile
statului, au reusit sa-i infranga.

La inceputul lui august 1945, generalul Susaikov a trimis Comisarului National pentru Afaceri
Straine al URSS, Molotov, o telefonograma cu urmatorul text:
"S-au primit informatii ca Maniu organizeaza la 16 august a.c. o demonstratie in Bucuresti,
indreptata impotriva guvernului Groza. In acelasi timp, la clubul central al liberalilor va avea loc
o adunare ai carei participanti de asemenea vor lua parte la demonstratia lui Maniu. Organizatorii
intentioneaza sa scoata in strada circa 5.000 de oameni. S-a hotarat, in general, organizarea unei
serii de demonstratii pana la 20 august." Acuratetea informatiilor primite de sovietici
demonstreaza atentia cu care sovieticii urmareau miscarile partidelor de opozitie.
COMUNISTII PUN PIEDICI TARANISTILOR. La fel procedau si autoritatile statului.
Reprezentantii Ministerului de Interne, a Prefecturii si a Serviciului Secret – care incepuse a fi
controlat de Emil Bodnaras, s-au intalnit si au pus la cale un plan de actiune pentru "zadarnicirea
demonstratiei" care prevedea: arestarea organizatorilor manifestatiei, exceptandu-l pe Maniu si
efectuarea in ziua de 16 august a unui "control mai riguros al actelor". Dar daca evenimentul din
16 august nu a avut nici un ecou, organele statului au ramas in alerta. Alte modalitati prin care

- 54 -
PCR-ul, majoritar in guvernul Groza, a reusit sa reduca la tacere vocea liberalilor si taranistilor au
fost instaurarea cenzurii in presa si inchiderea redactiilor ziarelor oficiale ale opozitiei.
CONTRAMANIFESTATII PROPAGANDISTICE. Atat opozitia cat si comunistii au ales strada
ca loc de manifestare a ideilor lor. La 23 august 1944, reusise lovitura de stat instrumentata de
Rege si de fortele politice din tara. Peste doar un an, acelasi Rege se afla, voluntar, in afara vietii
politice, iar liderii partidelor erau dezbinati. Situatia tulbure a fost in favoarea PCR-ului, care a
aniversat cu fast evenimentul din august ’44, asumandu-si toate meritele in infaptuirea lui. Telul
organizatorilor festivitatii, in spatele carora se aflau sovieticii, era o manifestatie pro-
guvernamentala. Frontul National Democrat, presa, comitetele muncitoresti si-au mobilizat
fortele pentru reusita manifestatiei. Bucurestenii au asistat cu bucurie la defilarea soldatilor intorsi
de pe front. In Bucuresti s-a organizat o receptie prilejuita de aniversarea Revolutiei bolsevice din
7 noiembrie 1917. Este pentru prima data cand membrii camarilei regale se intalnesc cu ministrii
cabinetului Groza si cu premierul insusi. In discutiile din timpul receptiei, primul-ministru si-a
declarat loialitatea fata de Rege, transmitandu-i-le prin maresalul Curtii, Negel. Groza tine sa-l
asigure pe Negel ca "as fi demisionat demult daca rusii n-ar fi considerat un asemenea act ca o
ofensa adusa lor".
Intervenind in discutie, generalul A. Z. Susaikov aminteste aceluiasi reprezentant al Casei Regale
ca in martie 1945, populatia a sustinut instalarea lui Groza in fruntea Guvernului; daca acum
Groza ar demisiona, poporul s-ar rascula din nou. De aceea, ii cere lui Negel sa-l convinga pe
Rege sa renunte la greva si sa-l imputerniceasca pe Groza sa organizeze alegerile.
In timp ce la Ambasada se sarbatorea "Marea Revolutie", Regele primea telefoane de felicitare.
Din partea URSS, doar M.I Kalinin, presedintele Prezidiumului Sovietului Suprem, i-a adresat lui
Mihai I felicitari cu ocazia numelui. In rest, autoritatile romanesti au primit urari de la sovietici
"cu ocazia sarbatorii nationale a Romaniei."
SARBATOARE INSANGERATA. In fata Palatului regal, in jurul pranzului, s-au adunat in jur de
10.000 de manifestanti, dornici sa-l aclameze pe Rege cu ocazia onomasticii. Era o demonstratie
indirecta impotriva Guvernului Groza si una prin care opozitia incerca sa obtina sprijinul
americanilor si englezilor pentru rezolvarea crizei. Intuind miscarea, autoritatile comuniste, in
frunte cu ministrul de Interne, Teohari Georgescu, au reactionat prompt. Mai multe grupuri de
muncitori si-au facut aparitia in Piata Palatului pentru a-i imprastia pe manifestanti. Ulterior s-a
aflat ca acestia au fost trimisi de Gheorghe Stoica (Moscu Kohn), secretarul Comitetului judetean
de partid Ilfov. Manifestantii regalisti au reactionat, incendiind doua dintre camioanele
muncitorilor. Dinspre Ministerul de Interne s-a deschis foc.
Violentele din strada au ucis si au ranit oameni. Cifrele difera de la o sursa la alta. Daca misiunea
SUA din Bucuresti a numarat 11 morti (cifra raportata neoficial si de Teoharie Georgescu),
numarul ranitilor a ramas inca necunoscut, estimandu-se la 75. In zilele urmatoare s-au operat
peste 300 de arestari. Dintre cei retinuti, dupa o saptamana au fost eliberati jumatate, restul
ramanand in arest pentru cercetari. Comunistii, detinand controlul cana-lelor de comunicare, au
rescris povestea demonstratiei astfel incat ei apareau eroii salvatori. La ordinele sovieticilor,
"banda lui Maniu si Bratianu" – cum era numita in presa comunista opozitia – a fost scoasa
vinovata pentru moartea unor nevinovati. Pentru ca lumea sa "afle adevarul", pe 12 noiembrie, s-
au organizat funeralii nationale pentru doar sase victime, la a caror procesiune, liderul comunist
Miron Constantinescu a jurat sa-i razbune pe cei declarati post-mortem "martiri ai libertatii cazuti
sub gloantele lui Maniu si Bratianu."

REGELE MIHAI, EXILAT TRUP SI SUFLET


In timp ce la Bucuresti opozitia se lupta in strada sau pe taramul diplomatic al declaratiilor,
Regele Mihai astepta raspunsul aliatilor anglo-americani in linistea Palatului de la Sinaia. Iata
cum descrie Arthur Gould Lee, biograful sau personal, viata Suveranului departe de Capitala si de
evenimentele politice: "Deoarece nu parasea deloc perimetrul Palatului, Regele incepuse sa sufere
din cauza inactivitatii. Din cand in cand pleca cu masina in afara domeniului Pelesului, pentru o

- 55 -
scurta plimbare, dar nu putea merge mai departe, nu putea merge la aerodrom pentru a zbura, nu
se putea duce la lacuri pentru a se plimba cu barca sau a se scalda. Mai presus de toate, nu se
putea duce la Savarsin, locul unde-i placea cel mai mult sa-si petreaca timpul liber. Lipsa
continua de miscare incepea sa-i chinuie spiritul. Isi umplea timpul conducand masina, sau facand
fotografii si incerca sa gaseasca ceva cu care sa-si ocupe atat mintea cat si mainile. Si-a indreptat
atentia catre pian, pe care il neglijase multa vreme. (...) Dar mare parte a timpului si-o petrecea la
biblioteca de la Foisor, asteptand sa afle daca Anglia si America actionasera."

Editorial: Timpul denunturilor

LAVINIA BETEA

O perspectiva interesanta asupra studiului comunismului ar fi raportul intre programul unei


societati desavarsite in egalitate, fraternitate, tovaraseasca iubire si mijloacele recomandate pentru
infaptuirea lui. In privinta ultimelor, Stalin a manuit desavarsit pornirile rele din abisul sufletesc.
S-ar parea ca in anii sai de pregatire pentru preotie staruise indelung si cu placere in cunoasterea
ispitelor diavolesti asupra urmasilor Evei, ignorand puterile binelui. Vanitatea si invidia fusesera
bunaoara pacatele omenesti speculate de Stalin in instituirea "marii terori". Cu rezultatul ca la
sfarsitul anului 1938, dupa cum spun statisticile, 15% dintre sovietici fusesera denuntati de
apropiati si cunoscuti ai lor, calvarul condamnatilor la moarte ori inchisoare si lagar (aproximativ
5% din populatie) declansandu-se printr-un denunt. Pentru denuntatori, faptul conta ca argument
al vigilentei si atasamentului comunist, "calitati" obligatorii in afirmarea politica si profesionala.
Practica denuntului ridicata la rangul de datorie de onoare a aparut curand dupa intrarea
sovieticilor in Romania. La 30 septembrie 1944 s-au publicat decretele cu privire la epurarea
justitiei, a aparatului de stat central si a administratiei locale de elementele considerate fasciste si
profasciste. Peste numai o luna, ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, declara ca trebuie
pedepsiti nu numai autorii materiali ai subjugarii Romaniei fata de Germania nazista, ci si cei
"care prin cuvantul lor au constituit un suport moral al regimurilor dictatoriale trecute". Pe
adresele comisiilor de epurare nou-numite au inceput imediat sa curga denunturile. Cat despre
Legea privind combaterea speculei, prin prevederile ei aceasta incita la denunt, fara echivoc,
denuntatorii urmand sa primeasca o cota-parte din valoarea marfurilor confiscate cu ajutorul lor.
Daca in saracia de dupa razboi, grosul denuntatorilor era multumit de "cota-parte" si mai ales de
satisfactia prin raul produs semenului "mai bine situat", spectaculoase sunt cazurile din elita
intelectuala. Prea putin s-a scris insa despre acestea. In haotica evaluare a productiei editoriale
actuale, marturiile asupra timpului provenite din mediul cultural au fost, in genere, concentrate
asupra "Jurnalului" lui Mihail Sebastian. Scriitorul boem nu se afla insa in jocul mizelor
universitare, academice ori redactionale precum filosoful Constantin Radulescu-Motru,
pedagogul Onisifor Ghibu ori poetul M.R. Paraschivescu, autorii unor valoroase insemnari de
epoca a caror publicare a trecut, dupa ’90, aproape neobservata.
Spre exemplu "Revizuirile si adaugirile" – facute de Radulescu-Motru din 1943 si pana la
moartea sa (1957) – este o cronica a schimbarilor vremii. Teoreticianul "personalismului
energetic", unul dintre rarii romani creatori de sistem filosofic, presedinte al Academiei (1938-
1941) si autor al "Psihologiei poporului roman", se scandaliza astfel la 9 ianuarie 1945 dupa
lectura ziarelor zilei: "Astazi: Traiasca Regele Culturii, Carol II! Maine: Traiasca maresalul
Antonescu, reintregitorul de tara! Poimaine: Traiasca Stalin, liberatorul! Poimaine: Traiasca din
nou alt liberator... In timpul lui Antonescu nu se putea pronunta numele lui Titulescu, iar in 1945
acesta nu mai poate fi pronuntat fara laude excesive". In consecinta, "prostitutia constiintelor se
rasfata fara nici o rusine". Asa se face, scrie Radulescu-Motru la 1 februarie 1945, ca "publicarea
listelor (cu criminalii de razboi – n.n.) n-a produs mare emotie, fiindca romanii in genere nu sunt
intre ei solidari; fiecare este multumit ca a scapat el, fara sa-i pese de soarta altuia".

- 56 -
Jurnalul lui Onisifor Ghibu, publicat sub titlul "Ziar de lagar, Caracal – 1945", e insa mai sumbru.
Pedagogul nationalist, ctitor al universitatii romanesti clujene, se afla intr-o (prima) detentie in
lagarul din Caracal. Reiese din insemnarile sale din aprilie-octombrie 1945 ca denunturile
confratilor universitari il adusesera acolo. Numai ca...
Venerabilul profesor fusese si mai grabit in ajutorarea comisiei de epurare, denuntandu-si
"dusmanii". Primul – istoricul Constantin Daicoviciu. Pe motiv ca "imbracase camasa verde".
Dupa respectivul denunt, Daicoviciu fusese inlocuit din functia de decan al Facultatii clujene de
Litere cu filosoful D.D. Rosca. Vigilent, Ghibu il denuntase apoi pe istoricul Silviu Dragomir
pentru politica din 1938-1940 ca ministru al Minoritatilor. Dupa niste conflicte profesionale ii
denuntase pe D. Todoran si Emil Petrovici. Unindu-se, "dusmanii" il "infundasera" pe Ghibu, al
carui "sprijin" se dovedeste a fi, pana la capat, "fratele" Petru Groza.
Cand (si cu sprijinul vrajbei lor) comunistii aveau puterea deplina, multi denuntati se vor regasi in
aceeasi celula cu denuntatorii. Dupa retragerea Armatei Rosii din tara, sovieticii vor fi declarati
vinovati pentru toate "suferintele neamului". Istoviti de lagare si puscarii, supravietuitorii iarasi
cad prada perfidului joc al puterii. Cu toiagul tocit al nationalismului-legionar vor sprijini si ei
"inalt patriotismul" nationalismului comunist.

Conducatorii Germaniei naziste, la Nürnberg

ILARION TIU

Dupa sase ani de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in toamna anului 1945,
invingatorii au organizat un proces public. Astfel ca principalii demnitari nazisti au ajuns
in boxa acuzatilor Tribunalului de la Nürnberg. Dupa acest model au fost judecati si
colaboratorii nazistilor din statele aliate Germaniei.

In anii celui de-al doilea razboi mondial, cruzimile si incalcarile legilor razboiului au fost facute
si de nazisti, si de Aliati. Prelungirea conflagratiei a dus la cresterea nervozitatii combatantilor,
care au apelat la masuri dure, in afara intelegilor anterioare privind desfasurarea ostilitatilor. Ca
dupa orice razboi, trasi la raspundere si pedepsiti au fost numai invinsii.
PEDEPSIREA CRIMINALILOR DE RAZBOI. Paradoxal, cel mai vehement adept al pedepsirii
sumare a liderilor nazisti nu a fost "tiranicul" Stalin, ci "democratul" Churchill. Din documentele
de arhiva publicate in ultima perioada reiese ca acesta a pus problema pedepsirii liderilor nazisti
inca din decembrie 1942. Discutia s-a purtat in Cabinetul de Razboi britanic in imprejurarile
luptelor crancene de la Stalingrad. Churchill propunea sec executarea liderilor germani imediat ce
erau prinsi. Opina pentru electrocutare. La presiunea Statelor Unite, Churchill si-a temperat
ulterior tonul.
Treptat a aparut ideea constituirii dupa razboi a unei Curti de judecata pentru liderii Germaniei si
ai aliatilor acesteia. Propunerea a fost introdusa in agenda discutiilor pentru prima data la Teheran
in 1943. Deoarece razboiul nu se terminase, dezbaterea a fost amanata pentru momentul cand va
fi sigura victoria. Acest moment se intrevedea la inceputul anului 1944, cand germanii si aliatii
lor erau in defensiva pe toate fronturile. Atunci s-a format o echipa de juristi care a strans
documentatia privind crimele de razboi naziste, in acelasi timp pregatindu-si cadrul legislativ.
UN TRIBUNAL SPECIAL. Decizia finala privind organizarea unui proces judiciar pentru cei
considerati criminali de razboi din tabara Axei s-a luat in septembrie 1944, la Conferinta Aliatilor
din Quebec. Dupa aceasta, secretarul de razboi al guvernului de la Washington, Harry L. Stimson,
a initiat proiectul constituirii unui Tribunal special pentru liderii nazisti si aliatii acestora. El a
propus un Proces al criminalilor de razboi din Europa. Dupa moartea lui Roosevelt (12 aprilie
1945), noul presedinte al SUA, Harry Truman, a devenit un sustinator puternic al procesului
judiciar pentru nazisti.

- 57 -
Ultimele detalii au fost stabilite in august 1945 la Londra, unde a fost adoptata o Charta privind
pedepsirea criminalilor de razboi. Acestia erau plasati exclusiv in tabara invinsilor, rezolutia
cerand "pedepsirea marilor criminali de razboi ai tarilor europene ale Axei". Tot atunci s-a hotarat
ca procesul sa inceapa la 20 noiembrie 1945. Tribunalul urma sa fie alcatuit din reprezentantii
celor trei puteri Aliate care au luptat in Europa: URSS, SUA si Marea Britanie, plus cei ai Frantei
(stat desfiintat de Hitler in iunie 1940).
Crimele de razboi ale Aliatilor, cum ar fi masacrarea armatei poloneze de sovietici la Katyn, sau
bombardamentele atomice de la Hiroshima si Nagasaki nu au fost niciodata judecate.
LA NÜRNBERG. Asadar, nu numai germanii erau vizati de sentintele noului Tribunal pentru
crimele de razboi. Pentru inceput trebuia judecati marii responsabili de razboi din guvernul
german, iar ulterior, sau in paralel, alti responsabili din tarile cu care a colaborat Germania. A
existat o disputa intre Aliati privind locul unde se va desfasura procesul. Sovieticii au sustinut ca
acesta sa se tine la Berlin, deoarece orasul se afla in zona lor de ocupatie. In cele din urma
negocierile au dat castig de cauza pozitiei americane. Ei au ales Nürembergul, deoarece era in
zona lor de ocupatie, iar acolo exista un Palat de Justitie incapator si neafectat de
bombardamente. Pe langa motivele "practice" ei au avansat si unul ideologic: la Nüremberg,
incepand din 1923, Partidul Nazist isi tinuse congresele an de an.
SENTINTELE. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a desfasurat in perioada septembrie
1945-octombrie 1946. La baza lui a stat un dosar riguros intocmit, dezbaterile fiind insa
influentate de amintirea imediata a razboiului. Acuzatiile expuse aici au fost modelul pentru
celelalte procese ale conducatorilor Axei: crime impotriva pacii, razboi de agresiune, crime de
razboi si crime impotriva umanitatii. Principalii demnitari nazisti au primit pedeapsa capitala:
Joachim von Ribbentrop, Herman Goring, Alfred Rosemberg etc.
Tribunalul de la Nüremberg a functionat pana in 1949, fiind judecati peste 200 de inculpati.
Aproximativ 1.600 de germani responsabili de crime de razboi au fost judecati de instante
militare.

Procesul generalilor

ILARION TIU

In contextul planurilor Aliatilor de a organiza tribunale speciale pentru criminalii de razboi


din tabara Axei, la inceputul anului 1944, in Romania a avut loc procesul conducatorilor
militari din Basarabia si Transnistria. Au fost alcatuite Tribunale ale Poporului, care au
judecat in noul spirit "democratic popular".

Puterea sovietica, desi a ramas in istorie prin crimele facute de Stalin, a avut mare grija de
imaginea sa pe plan international. In perioada interbelica, cu toate ca masacrase trupele "albilor"
in razboiul civil sau isi condamnase la moarte conducatorii de partid in "Marea Teroare", a
sustinut permanent principiile democratice. Ultima pledoarie pentru democratie a facut-o cu
cateva zile inainte ca Germania sa atace Polonia si sa declanseze al doilea razboi mondial (1
septembrie 1939). Diplomatii rusi, aflati la o conferinta la Londra alaturi de omologii englezi si
francezi, au propus noi teorii privind definirea "razboiului de agresiune".
DEFINIREA CRIMELOR DE RAZBOI. Inainte de a se termina razboiul in Europa, sovieticii au
initiat, prin intermediul partidelor comuniste, procese pentru "criminalii de razboi" din tarile foste
aliate ale Germaniei ocupate de Armata Rosie. Conform actelor de acuzare intocmite, vinovati de
crime erau si liderii politico-militari care au initiat un razboi de agresiune, nu numai cei care au
incalcat legile de razboi. Astfel ca sovieticii au imbracat in forme juridice abil construite
avertismente pentru potentialii lideri ai opozitiei care ar fi exagerat in protestele fata de prezenta
Armatei Rosii in tarile ocupate. Atat in Bulgaria si Ungaria, cat si in Romania, majoritatea

- 58 -
politicienilor sustinusera razboiul, fie din motive de expansiune teritoriala, fie din motive de
redobandire a unor teritorii cedate.
O LEGE SPECIALA. La Bucuresti, trimiterea in judecata a "criminalilor de razboi" a fost initiata
inainte ca Partidul Comunist sa preia conducerea guvernului. Bine coordonati de la Moscova,
comunistii obtinusera inca din 1944 ministerele-cheie necesare condamnarii responsabililor
razboiului din Est: Armata, Interne si Justitie.
Prin propaganda pentru pedepsirea "criminalilor de razboi", PCR urmarea si obtinerea unui
capital de imagine. Razboiul din Est fusese un dezastru, numeroase fiind familiile indoliate din
cauza lui. In propaganda de partid, fostul "razboi sfant" era prezentat ca razboi de agresiune
impotriva "pasnicilor" muncitori si tarani sovietici. Ca si propaganda pentru reforma agrara,
agitarea responsabilitatii pentru pierderea razboiului in Est era bine orchestrata de comunisti.
Si celelalte partide politice acuzau razboiul in Est (respectiv la est de Nistru), insa cu jumatate de
gura, deoarece liderii lor puteau fi oricand acuzati ca l-au sprijinit ori ca nu i s-au opus lui
Antonescu. De asemenea, ca si in cazul Legii agrare, comunistii s-au miscat cu rapiditate,
propunand la inceputul lunii ianuarie 1945 un proiect de lege pentru pedepsirea criminalilor de
razboi. Acesta a fost prezentat de ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu. Pentru "crima de razboi
de agresiune impotriva URSS" si incalcarea legilor de razboi, initiatorii proiectului cereau
sanctiuni aspre. Era prevazuta si pedeapsa cu moartea, inexistenta in Codul Penal in vigoare la
acea data (dupa 23 august 1944 fusese repus in functiune vechiul Cod Penal, anterior dictaturii
carliste). Pedeapsa capitala pentru criminalii de razboi fusese propusa inca din decembrie 1942,
nu de catre sovietici.
TRIBUNALUL POPORULUI. Noutatea adusa de proiectul de lege al lui Patrascanu era
componenta "democratica" a tribunalului crimelor de razboi. Astfel ca ancheta penala urma sa fie
condusa de "acuzatori publici" si nu de procurori. Proiectul de lege a fost discutat in guvernul
condus de generalul Nicolae Radescu, legea fiind "sifonata" de ministrii necomunisti. Atunci s-a
decis ca Tribunalul Criminalilor de Razboi sa nu se numeasca "Tribunalul Poporului", ci
"Tribunalul special", iar "acuzatorii publici" din randul "oamenilor muncii" n-au fost aprobati.
Comunistii nu s-au descurajat de acest "incident". Imediat dupa rasturnarea lui Radescu si venirea
la conducerea guvernului a lui Petru Groza, Lucretiu Patrascanu a prezentat o noua propunere
legislativa. Aceasta a fost adoptata de Consiliul de Ministri la 21 aprilie 1945, prin Legea nr.
312/1945. In baza acesteia au fost judecati demnitarii regimului Antonescu in perioada
functionarii Tribunalului Poporului (aprilie 1945-iunie 1946). Conform proiectului din ianuarie,
rolul procurorilor era preluat de "acuzatorii publici", numiti direct de ministrul Justitiei.
Judecatorii Tribunalului erau numiti, de asemenea, pe criterii politice, cate cinci din partea
fiecarei formatiuni reprezentate in "guvernul de larga concentrare democratica". Comunistii au
castigat majoritate de locuri, deoarece in guvern erau prezente si organizatii-satelit ale acestora,
"partidele istorice" neavand reprezentare. Astfel ca, prin prevederile legii, comunistii detineau
controlul Tribunalului Poporului.
Seful "acuzatorilor publici" a fost numit avocatul Avram Bunaciu (viitor ministru al Justitiei dupa
arestarea lui Patrascanu). Majoritatea erau avocati sau functionari, insa au fost inclusi si doi
muncitori: Alexandru Draghici si Dumitru Saracu. Acestia din urma au avut un rol foarte
important in propaganda privind activitatea Tribunalului. Presa de partid elogia in repetate
randuri rolul lor de muncitori care participa la treburile tarii prin "demascarea fascistilor".
GENERALII SI "POPORUL". Imediat dupa reorganizarea din aprilie 1945, Tribunalul
criminalilor de razboi si-a inceput activitatea. "Acuzatorii publici" lucrasera la strangerea
materialelor inca din ianuarie 1945. Primul lot de "criminali de razboi" a fost adus in instanta la
14 mai. In capul listei se afla generalul Nicolae Macici, urmat de ofiteri care detinusera functii in
Transnistia si Basarabia. Macici era acuzat ca pregatise si executase represiunea populatiei din
Odessa, dupa aruncarea in aer a Comandamentului roman din localitate la 22 octombrie 1941.
Acuzarea a adus numeroase marturii scrise ale populatiei care a asistat la represiune, sustinand ca,
prin masacrarea cu cruzime a populatiei civile, Macici incalcase toate legile razboiului. In

- 59 -
apararea sa, generalul Macici a sustinut ca nu facuse altceva decat sa execute ordinele venite de la
Antonescu. S-a aparat sustinand ca, daca ar fi refuzat, conform legilor militare era pasibil de legea
martiala.
Tribunalul Poporului a emis repede sentinta in "lotul Macici". La 22 mai, impreuna cu alti 28 de
ofiteri, Nicolae Macici a primit pedeapsa capitala. Ei au facut recurs la Inalta Curte de Casatie si
Justitie, insa acesta a fost respins la 28 mai. Sentinta nu s-a executat, deoarece la 1 iunie regele
Mihai I, la propunere guvernului, le-a comutat pedeapsa cu moartea in munca silnica pe viata.
Generalul Macici a murit in inchisoarea Aiud in 1950.
ORGANIZARE SI PROPAGANDA. Imediat dupa 23 august 1944, micul Partid Comunist a
excelat prin impresionanta sa organizare. Chiar daca in timpul razboiului numara cateva sute de
membrii, dupa cateva luni de "libertate democratica", cu suportul Armatei Rosii, parea o structura
bine cladita. Hotararile de parid erau puternic sustinute de ministrii din guvern, chiar cand
comunistii nu aveau controlul Executivului. Presa de partid informa "la zi" privind linia partidului
si activitatea ministrilor. La nevoie, "mase muncitoresti" erau scoase pe strazile oraselor pentru a
protesta fata de guvern, ori pentru schimbari "adevarat democratice". Astfel a fost posibila
preluarea controlului sindicatelor, rasturnarea guvernului Radescu si legiferarea reformei agrare.
Procesele de la Tribunalele Poporului nu s-au sustras acestor practici. In Scinteia si Romania
Libera, zilnic apareau informari despre mersul anchetelor sau proceselor. "Profesionistii
condeielor", prin formulari patetice, ii prezentau pe "criminalii de razboi" in culori sumbre, cu
imperativul "Moarte criminalilor de razboi, moarte ucigasilor!".

GEN. MACICI
Nicolae Macici s-a nascut la 7 noiembrie 1886, la Craiova. A facut studii militare, in timpul
primului razboi mondial avand gradul de capitan si luptand in Valea Jiului (1916). Cand a
izbucnit cel de-al doilea razboi mondial avea gradul de general de divizie. Numele lui Nicolae
Macici se leaga de masacrul de la Odessa din din 22-24 octombrie 1941. Sub comanda sa a fost
pus in aplicare ordinul lui Ion Antonescu de represalii contra evreilor si comunistilor in urma
aruncarii in aer a Comandamentului Armatei Romane din localitate. La 25 octombrie 1941,
Macici a raportat uciderea a 13.000 de localnici. Dupa 23 august 1944, generalul Macici a primit
misiuni pe frontul de vest. Insa in toamna aceluiasi an, Comandamentul Sovietic de la Bucuresti a
cerut arestarea sa pentru crime de razboi. La interventia conducatorilor Armatei Romane a fost
"pasuit" o vreme, dar in primavara anului 1945 a fost arestat, fiind judecat de Tribunalul
Poporului din Bucuresti.

PROPAGANDA
"Din mii de guri, un singur strigat. Din mii de piepturi, o singura dorinta. Moarte criminalilor de
razboi! Moarte ucigasilor! Moarte lor!"
Aurel Baranga Romania Libera, 21 mai 1944

"Ziaristii fascisti", in boxa acuzatilor

ILARION TIU

Dupa condamnarea ofiterilor din "lotul Macici", Tribunalul Poporului din Bucuresti si-a
indreptat atentia spre "ziaristii fascisti". In boxa acuzatilor au ajuns in special gazetarii
publicatiilor care sustinusera fatis regimul Antonescu. Au fost invinuiti totodata si
directorii ziarelor de mare tiraj din Romania interbelica.

La sfarsitul lunii mai, la Tribunalul Poporului din Bucuresti a inceput "procesul ziaristilor
vinovati de dezastrul tarii".

- 60 -
PRESA SI REGIMURILE DICTATORIALE. In acest proces, principala vina adusa ziaristilor
judecati se referea la aservirea lor fata de propaganda regimului Antonescu. Erau acuzati de a fi
instigat la ura rasiala, la declansarea si continuarea razboiului in est, tainuirea "crimelor
antonesciene" etc.
Incepand din 1938, cand Regele Carol al II-lea instaurase un regim personal, presa romaneasca nu
mai avusese independenta editoriala. Multe publicatii incurajasera demersurile autoritare ale
regelui, "convinse" ca sistemul politic traditional falimentase. In 1939-1940 Carol al II-lea
devenise "idolul" gazetarilor, fiind o prezenta zilnica in paginile ziarelor, asemenea lui Nicolae
Ceausescu in anii ’80. Spre exemplu, Universul dedica zilnic o pagina telegramelor de felicitare
la adresa regelui si "adeziunilor" functionarilor statului. Dupa prabusirea regimului carlist,
ziaristii s-au dedicat altui "idol": Ion Antonescu (pana in ianuarie 1941 insotit si de Horia Sima).
In toata aceasta perioada, publicatiile de stanga (in primul rand Adevarul si Dimineata) fusesera
suspendate partial sau total. Dupa 23 august 1944, ziaristii comunisti au intrat zgomotos in scena
publicisticii, denuntand "comportamentul slugarnic" al gazetarilor de la publicatiile de dreapta.
MODELUL NÜREMBERG. Nu comunistii romani creasera modelul de proces contra "ziaristilor
fascisti". Condamnarea publicistilor era prevazuta in cadrul proceselor "crimelor de razboi",
gandite de aliati inca inainte de sfarsitul conflagratiei mondiale. Chiar in primul lot judecat de
Tribunalul de la NurImberg (al capilor regimului nazist: noiembrie 1945-octombrie 1946) s-a
aflat si un director de ziar. Julius Streicher condusese saptamanalul "Der Strümer" ("Atacatorul")
in perioada 1923-1945. Publicatia, care aparuse sub forma de tabloid, a servit regimului nazist
mai ales prin caricaturile antisemite publicate. Oficial, ziarul regimului fusese Völkischer
Beobachter, dar se apreciase insa ca Der Strümer servise mai eficient propaganda nazista.
Streicher a fost condamnat la moarte de Tribunal si executat, creand un precedent in tarile
invinse.
DIN REDACTIE IN BOXA. Procesul "ziaristilor fascisti" din Romania s-a desfasurat inaintea
celui de la Nüremberg, insa pe aceleasi principii. Constantin Vicol, Alexandra Sidorovici (sotia
lui Silviu Brucan), Ion D. Ioan si Avram Bunaciu erau acuzatori publici. Ei intocmisera un dosar
consistent, format din articole de ziar si diverse marturii. Toate procesele Tribunalelor Poporului
au fost bine instrumentate juridic, cu toate ca, de fatada, in corpul "acuzatorilor publici" erau si
"muncitorii si taranii". De altfel, pentru a putea justifica aliatilor occidentali "democratismul" pe
care-l propaga in fostele "state fasciste", sovieticii au solicitat comunistilor sa nu lase vreun semn
de indoiala privind respectarea procedurilor standard.
Nume sonore in "lotul celor 14 ziaristi" erau Pamfil Seicaru (fostul director al ziarului Curentul)
si Stelian Popescu (fostul director al ziarului Universul). Ambii fugisera insa in strainatate. Au
mai fost acuzati cunoscutii Nichifor Crainic (ideolog al nationalismului) si Radu Demetrescu-Gyr
(legionar). Erau acuzati ca, "prin articolele de ziare, brosuri sau conferinte, s-au pus in slujba
propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin actiunea lor la sustinerea unui regim
odios si a unei politici externe nefaste, politica ce trebuia sa aiba drept consecinte antrenarea
Romaniei intr-o aventura dezastruoasa si prabusirea politica si militara a tarii".
OTRAVA DUPA OTRAVA. Cele mai importante capete de acuzare le-au fost aduse pentru
propaganda de dupa 22 iunie 1941 in favoarea razboiului in est. Acuzatiile erau prezentate, de
asemenea, in maniera jurnalistica, precum urmatoarea comparatie existenta in actul de acuzare:
"Dupa cum faimosul comandant de la Vapniarka ii otravea pe detinuti prin alimentarea lor cu
mazare furajera, aliment a carui toxicitate ii era cunoscuta, tot astfel gazetarii si publicistii adusi
in fata Tribunalului Poporului picurau zi de zi, in brosurile lor, otrava urei si toxinele felurite ale
propagandei hitleriste"... "Cand au inceput puternicele ofensive ale glorioasei Armare Rosii si
armatelor aliate, ele nu erau decat «ultimile svarcoliri». In mod sistematic invariabil, cititorul afla
ca ofensivele «esueaza»".
VECHI RAFUIELI. "Procesul ziaristilor fascisti" a judecat si contributia inculpatilor la
"dezvoltarea fascismului". Nici procedeul acesta nu era o inovatie locala, la Nüremberg, Julius
Streicher fiind judecat pentru "intreaga activitate".

- 61 -
Printre altele, "acuzatorul public" Alexandra Sidorovici ii reprosa lui Nichifor Crainic (judecat in
lipsa) ca "a dus o campanie de otravire a sufletelor, mai cu seama a celor tinere, deoarece ca
profesor universitar avea putinta influentei asupra tineretului". Tot ea il caracterizeaza pe Crainic
ca "un adevarat cameleon politic, osciland de la legionari la cuzisti, apoi inapoi, la legionari, pe
urma la Antonescu si iar la legionari". Aceeasi Alexandra Sidorovici il invinuieste pe Stelian
Popoescu deoarece: "In 1940 a pregatit dictatura antonesciana si aservirea noastra lui Hitler,
printr-o avalansa de articole. La 14 Iulie (ziua Frantei, n.n.) el nu saluta caderea Bastiliei, ci pe
Mussolini si Hitler".
Lui Pamfil Seicaru "acuzatorii publici" i-au facut la proces un adevarat dosar al activitatii de
presa. Seicaru se remarcase in perioada interbelica si prin santajurile sale politice. Dupa
intocmirea unui dosar de presa, il prezenta omului politic sau industriasului vizat, cu oferta ca in
schimbul unei mite substantiale sa renunte la publicare. Despre cladirea ziarului Curentul, circula
in epoca zvonul ca era facuta dupa principiul "santajul si etajul". Antecedentele lui Pamfil Seicaru
au fost transformate in proba la dosar, cu adaugirea acuzatiei ca primise mita de la Mussolini si
Hitler pentru a le sustine interesele in Romania.
Sentinta a fost data la 2 iunie 1945. Marii acuzati ai acestui proces au fost cei judecati in lipsa:
Pamfil Seicaru si Grigore Manoilescu au primit pedeapsa cu moartea, iar Nichifor Crainic si
Stelian Popescu – munca silnica pe viata. Restul a primit condamnari intre 12 si 20 de ani.

PETITIA
Ca si la procesul "lotului Macici", "oamenii muncii" din Bucuresti au fost in permanenta
"interesati" de cursul "procesului ziaristilor fascisti". In preajma Tribunalului s-au regizat
demonstratii in care se "cerea" moartea acuzatilor. Rol mai important l-a avut protestul
Sindicatului Ziaristilor Profesionisti, semnat printre altii de: N.D. Cocea, Eugen Jebeleanu, Cezar
Petrescu (fost director la ziarul Romania, publicatia oficiala a regimului carlist). Acestia au "luat
act cu satisfactie de trimiterea in judecata Tribunalului Poporului a primului lot de ziaristi
tradatori ai intereselor populare si de stat". Pentru un mai mare efect, in paralel, pe adresa
Tribunalului Poporului a venit un alt protest, al "muncitorilor, functionarilor si ziaristilor" de la
"Universul", care denuntau tirania "exploatatorului" Stelian Popescu, fostul director al publicatiei.
Il acuzau si ca in 1916 tratase cu "nemtii" vinderea ziarului (Muntenia era atunci ocupata de
Germania, n.n.), ca in 1924 aplaudase si elogiase represiunea de la Tatar Bunar si ca ani de-a
randul purtase "cea mai mincinoasa campanie" contra Uniunii Sovietice, promovand "ura de
rasa". In inchiere, "petitionarii" cereau: "La ocna cu agentii hitleristi din presa romaneasca!".

"TOXINE"
"Dupa cum comandantul de la Vapniarka ii otravea pe detinuti cu mazare furajera, tot astfel
gazetarii adusi in fata Tribunalului Poporului picurau zi de zi, in brosurile lor, otrava urei si
toxinele felurite ale propagandei hitleriste"
(Din actul de acuzare al "ziaristilor fascisti", mai 1945)

Procesul horthystilor

ILARION TIU

Pe langa Tribunalul Poporului format la Bucuresti s-a constituit unul si la Cluj, cu atributii
in judecarea "criminalilor de razboi". Instanta clujeana a avut menirea sa cerceteze si sa
judece abuzurile si atrocitatile administratiei maghiare horthyste asupra romanilor si
evreilor intre 1940 si 1944.

Desi eliberata de armatele romano-sovietice inca din toamna anului 1944, Transilvania de Nord-

- 62 -
Vest a fost folosita de URSS in jocurile diplomatice cu Bucurestiul si Budapesta. Decizia finala
de incorporare la Romania a fost luata dupa constituirea guvernului Petru Groza, la 6 martie
1945. Ulterior, in orasele nord-transilvanene s-a reinstalat administratia romaneasca. Atunci au
inceput si cercetarile privind abuzurile si atrocitatile autoritatilor maghiare horthyste, in perioada
cedarii teritoriului (septembrie 1940-octombrie 1944).
ABUZURI HORTHYSTE. Au existat doua perioade mai importante in care autoritatile maghiare
horthyste au luat masuri contra etnicilor romani si evrei din regiune. Primele victime au fost
romanii, imediat dupa Dictatul de la Viena si instalarea administratiei Budapestei. Timp de doua
luni au fost inregistrate masacre etnice, deportari si suprimari ale drepturilor civile. La sfarsitul
anului 1940, tensiunile romano-maghiare s-au mai aplanat. In primavara anului 1944, regimul de
extrema dreapta din Ungaria a deplasat prigoana catre evrei. In mai acel an, guvernul de la
Budapesta a cedat presiunilor Berlinului si a dispus deportarea populatiei iudaice in lagarele de
exterminare din Polonia.
TRIBUNALUL POPORULUI, LA CLUJ. Dupa judecarea primelor "loturi" de "criminali de
razboi", Tribunalul Poporului si-a stabilit o sectie si la Cluj. La 22 iunie 1945, in prezenta lui
Avram Bunaciu, acesta si-a deschis "portile", avand ca model institutia similara din Bucuresti.
Procesele nu au aparut imediat dupa crearea Tribunalului, asa cum se intamplase la Bucuresti.
Pentru "crimele de razboi" ce trebuia judecate acolo era nevoie de o documentatie mai
minutioasa.
Marturii ale romanilor fusesera stranse inca din 1940. O parte din "informatori" fusesera romanii
expulzati de administratia horthysta in toamna anului 1940, care dadusera declaratii la posturile
de jandarmi de la granita. Autoritatile mai puteau face insa anchete in localitatile unde se
comisesera abuzuri. In cazul evreilor, situatia era mai complicata. Deoarece fusesera deportati in
lagarele din Polonia, nu era cunoscut numarul supravietuitorilor. O mare parte din ei pierise in
camerele de gazare, mai ales femeile, copiii si batranii. Barbatii apti de munca fusesera mutati in
lagare de munca pe teritoriul administrat de armata germana, fiind inca dispersati prin Europa. Alt
inconvenient era si retragerea multor functionari si militari care comisesera abuzuri o data cu
administratia maghiara in toamna anului 1944. Astfel ca abia in primavara anului 1946 s-au putut
intocmi primele rechizitorii.
CRIME CONTRA ROMANILOR SI EVREILOR. Au fost judecate doua procese, incepute in
prima jumatate a lunii mai 1946. Primul a fost "rezervat" abuzurilor contra romanilor si evreilor
pe perioada administratiei horthyste. In acest caz au fost puse sub acuzare 63 de persoane. Al
doilea proces, cel al "Ghetoului", a avut notorietate mai mare, deoarece s-a judecat deportarea
populatiei evreiesti din nord-vestul Transilvaniei la Auschwitz. Cei 195 de invinuiti au fost
totodata acuzati si de degradarea civica si persecutia evreilor.
In total, au fost pronuntate 30 de sentinte capitale, 52 de munca silnica pe viata si alte cateva zeci
de pedepse mai mici. Insa cei mai multi dintre condamnati fusesera judecati in lipsa, mai ales cei
pedepsiti cu moartea. Din 185 de invinuiti, doar 51 se aflau in sala Tribunalului. Sentinta capitala
nu s-a aplicat pentru nimeni, pedeapsa fiind comutata la munca silnica pe viata.
NEMULTUMIRI ALE MAGHIARILOR. Atat autoritatile de la Budapesta, cat si maghiarii din
Romania au fost profund nemultumiti de faptul ca sentintele Tribunalului Poporului se
pronuntasera cu precadere impotriva etnicilor maghiari. O razbunare pentru Dictatul de la Viena –
au acuzat propagandistic unele voci. In timpul anchetei s-au produs si revolte. Spre exemplu, la
inceputul lunii februarie 1946, aproximativ 600 de maghiari au protestat in fata sediului Politiei
din Gheorghieni (jud. Cluj), intrand cu forta in imobil. Acolo se aflau detinuti cinci suspecti de
crime de razboi, in frunte cu protopopul romano-catolic Laszlo Ignatiu. Nemultumirile fata de
deciziile Tribunalului Poporului din Cluj se manifesta si astazi. Cel mai cunoscut caz este acela al
aristocratului Albert Wass, condamnat la moarte de aceasta institutie in 1946. Fusese acuzat in
principal ca la intrarea armatelor horthyste a dispus omorarea unor sateni din Sucutard si
Muresenii de Campie (jud. Cluj). Wass a fugit in Germania, iar in 1952 in Statele Unite, unde s-a
afirmat ca om de cultura. Dupa 1989, mai multe scoli maghiare din Romania au primit numele

- 63 -
sau, in orasul Sfantu Gheorghe ridicandu-i-se o statuie. O campanie de reabilitare a grofului Wass
este pusa in prezent de liderii UDMR. Nu putine au fost polemicile intre liderii PRM si ai UDMR
pe tema "crimelor de razboi" de care este responsabil Albert Wass.

TRIBUNALUL CRIMELOR DE RAZBOI


Conform legii din aprilie 1945, Tribunalul Poporului din Bucuresti trebuia sa functioneze pana la
1 septembrie acel an. Insa detentia lui Ion Antonescu in URSS si nepredarea lui la Tribunalul de
la NurImberg au impus modificarea legii. Astfel ca in februarie 1946 s-a dat o noua lege, prin
care activitatea Tribunalului Poporului se prelungea pana la 1 iunie 1946. Dupa judecarea
"lotului" Ion Antonescu, a fost desfiintat definitiv la 22 iunie 1946. Pana la incetarea activitatii,
Tribunalul Poporului judecase 15 "loturi". Cei mai multi inclusi in rechizitoriile "acuzatorilor
publici" fusesera lideri militari sau inalti functionari de stat din perioada septembrie 1940-august
1944, precum si conducatori militari de pe frontul de est sau administratori ai Basarabiei,
Bucovinei de Nord si Transnistriei. Competentele sale in judecarea "criminalilor de razboi" au
fost preluate de Tribunalul Capitalei, Sectia I Penala. In august 1947 s-a dat o noua lege pentru
pedepsirea "criminalilor de razboi", prin care sarcina revenea Curtilor de Apel din Bucuresti si
Cluj. Legea a mai fost modificata si in 1948, pentru ca in septembrie 1955 sa se dea un decret de
gratiere in favoarea condamnatilor pentru "crime de razboi" care aveau pedepse pana in zece ani.

Editorial: "Mancatorul de oameni"

LAVINIA BETEA

Dupa razboi, legenda lui Stalin s-a extins din tara sovietelor in intreaga lume, imbogatindu-se si
cu calitatea de aparator al Rusiei si strateg al victoriei impotriva nazistilor.
Decizia sa de-a nu parasi Kremlinul nici cand armatele germane ajunsesera la portile Moscovei ii
impresionase profund pe contemporani. Desi masura in care Stalin coordonase operatiunile
militare era si este imposibil de precizat. Fara putinta de tagada insa, s-a dovedit neindurator cu
ofiterii si soldatii sovietici din momentul invaziei tarii de catre trupele germano-romane pana la
sfarsitul tratativelor de pace. Toti ofiterii care avusesera nenorocul sa comande unitati situate in
vara lui 1941 in calea invadatorilor si care, luati prin surprindere s-au retras, au fost imediat
executati ca "tradatori". Nu-si crutase de la moarte nici macar propriul fiu cazut prizonier la
germani, neacceptand schimbul propus de acestia. Sfarsitul razboiului a fost o tragedie pentru alte
cateva milioane de sovietici. Dupa ce ajungeau pe pamantul Rusiei, soldatii rusi eliberati din
lagarele naziste erau trimisi direct in lagarele de munca ale patriei lor. La finele razboiului, Stalin
a decis si stramutarea a sase natiuni ale Uniunii Sovietice de pe meleagurile natale pentru vina de-
a fi "colaborat" cu ocupantii nazisti.
Ceilalti il elogiau insa pe Stalin "eliberatorul" si "parintele popoarelor" (deocamdata numai ale
Uniunii Sovietice). Intalnirile cu el erau considerate evenimente memorabile de catre oricare
interlocutor.
Nu-i de mirare, asadar, ca putinii oaspeti pe care i-a avut din Romania, patrunsi de emotia de a-l
fi cunoscut, descriu momentul ca pe-un miracol.
Dar "cine este Stalin?, se intreba comunistul cominternist Milovan Djilas, care-l intalnise in mai
multe randuri. Un mare om de stat, un «geniu diabolic», o victima a dogmei sau un maniac si un
criminal care a pus mana pe putere? Ce a insemnat pentru el ideologia marxista, la ce i-au servit
ideile? Ce credea el despre propria opera, ce credea despre sine si locul sau in istorie?".
Dintr-un prezumtiv dialog cu mama sa deducem ca Stalin fusese constient de natura puterii sale
aidoma celei tariste. "Mama, ar fi intrebat-o fiul ajuns in culmile puterii, ti-l mai amintesti pe tarul
nostru?"; "Desigur", a raspuns femeia; "Ei, bine, eu sunt acum un fel de tar..."; "Mai bine te faceai
preot!" – ar fi oftat atunci mama, pastratoare a credintei ortodoxe in satul ei georgian.

- 64 -
Printre cartile care-au alcatuit lecturile haotice ale dictatorului s-a descoperit si o biografie a lui
Ivan cel Groaznic. Pe marginea filelor ei, "tarul rosu" al Kremlinului notase adesea
"invatatorule". In culmea puterii, Stalin i-a cerut regizorului Eisenstein sa faca un film despre
tarul Ivan si ispravile sale din urma cu patru secole. Dupa vizionare, a ridicat cateva obiectii
privind semnificatiile atribuite de regizor personajului principal. In optica lui Stalin, tarul nu
fusese nici paranoic, nici criminal – cum il calificau "istoricii burghezi" –, ci un mare si intelept
conducator in spiritul traditiilor Rusiei.
Despre asemenea tirani s-a spus deseori ca erau niste neoameni, cu ei exemplificandu-se
psihopatologia puterii. Deciziile si comportamentele tarului Ivan cel Groaznic ca si ale lui Stalin
au fost explicate prin apelul la simptomatica personalitatii schizofrene. Patologie definita
imprecis ca ruptura de contact cu lumea inconjuratoare, retragerea din realitate precum si printr-o
gandire autista, schizofrenia se intalneste, in toate climatele, in aceleasi proportii (de la unu la
doua cazuri la 10.000 de locuitori). Boala exista pe fondul unei inteligente care, cuantificata, se
ridica, in general, la nivelul supradotatilor. Termenul de schizofrenie grupeaza insa, in ansamblu,
o diversitate de tulburari. Printre care si aceea ca bolnavul traieste intr-o lume arhaica, gandirea sa
urmand o logica personala, egocentrica, magica. Forma de baza a schizofreniei clinice este tipul
paranoid, caracterizat de idei delirante de persecutie, grandoare ori gelozie... Uneori boala
evolueaza prin pusee, alteori in mod continuu. Explicatiile etiologice sunt numeroase si imprecise
ca si tulburarile ei. Unii psihologi incrimeaza proasta functionare a uneia sau mai multor gene
situate pe un anume cromozom. Altii cred in efectele sechelelor unei encefalite, desi nu s-au
evidentiat leziuni specifice maladiei. Psihanalistii o relationeaza cu proasta calitate a relatiilor
interumane datorata unor carente afective precoce...
Atinsi ori nu de aceeasi patologie psihica, radacinile puterii lui Ivan cel Groaznic si ale lui Stalin
par ingemanate. Separate de peste 400 de ani si de startul diferit in viata, biografiile lor au multe
puncte de congruenta. S-au scris multe carti si s-au spus multe despre Stalin, pentru unele
adevaruri, in vremea eroului, autorii platind cu libertatea sau cu viata. Un asemenea caz este
poetul Osip Mandelstam, care pentru metafora stralucita prin care il desemnase pe Stalin –
"mancatorul de oameni" – s-a stins intr-un lagar.
Calitatile de personalitate istorica si trasaturile de "capcaun" conferite de simptomatica unui
dezechilibru psihic alcatuiesc insa si acum "mitul lui Stalin".

Ceferistul ajuns la portile Kremlinului

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Dupa castigarea razboiul, importanta Uniunii Sovietice in politica mondiala a crescut


aproape concomitent cu intensificarea cultului personalitatii lui Stalin. El a devenit
principalul decizionar in politica interna a tarilor-satelit. De acelasi Stalin a depins soarta
PCR si a viitorului sau conducator, Dej.

"Stalin avea nevoie in fiecare tara de democratie populara, pe langa «fanariotii» sai ce se
intreceau in a-i urma neabatut dispozitiile si a depasi rezultatele cerute de el, de un conducator
politic autohton, care sa-si asume rolul de paratrasnet al politicii staliniste." Astfel interpreteaza
Paul Sfetcu, fostul sef de cancelarie al lui Dej, vizitele pe care le-a intreprins la Moscova liderul
comunist roman. Indeplinind rolul de paratrasnet, Dej focaliza asupra lui si iluzia conationalilor
sai ca partidul pe care-l reprezinta e alcatuit din eroi pedepsiti cu inchisori pentru ca luptasera
pentru drepturi sociale si impotriva fascismului.
PCR, PARTID LEGAL. Partidul Comunist din Romania va iesi din subteranele clandestinitatii in
care fusese doua decenii o data cu lovitura de la 23 august 1944. Este momentul in care grupul
comunistilor "moscoviti", in frunte cu Ana Pauker, revine in tara. Cominternist cu state vechi,

- 65 -
Ana Pauker conta ca principal reprezentant al politicii URSS in Romania si conducator al
comunistilor din aceasta tara asa cum fusese trimisa de la Moscova. Dupa eliminarea ultimului
secretar general al PCdR numit de Comintern, Stefan Foris, partidul suferea un vid de putere.
Triumviratul alcatuit din Parvulescu, Ranghet si Bodnaras, numit la 23 august 1944, nu a fost pe
placul Anei Pauker. La venirea ei si a lui Vasile Luca se instituia o alta conducere provizorie – un
Secretariat largit in componenta caruia vor intra Gheorghiu-Dej si cei doi emisari ai Moscovei.
LA PUTERE. Prin diferite manevre si aliante politice, avand sprijinul neconditionat al Moscovei
si al Armatei Rosii, comunistii vor ajunge la guvernare. Ca reprezentant principal al intereselor
URSS in Romania, Partidul Comunist a ramas in vizorul Kremlinului si a stapanului sau absolut,
Stalin. Pe tot parcursul vietii sale, Stalin a hotarat "alegerea" conducatorilor partidelor comuniste
din tarile de democratie populara si comuniste.
In cazul PCR, nu se poate afirma cu dovezi ca Stalin ar fi luat decizia de numire a lui Dej in
fruntea partidului. Tovarasii de partid au lasat putine marturii, unele dintre ele contrazicandu-se.
"PE VECI A ROMANIEI!". Singurul martor care afirma cu certitudine prezenta lui Gheorghiu-
Dej la Moscova si intalnirea sa cu Stalin este Gheorghe Apostol. Intr-un interviu din 1991,
Apostol afirma ca prima intalnire a lui Dej cu Stalin a avut loc in decembrie 1944, prilej cu care
s-ar fi decis viitorul lider al Particului Comunist.
Chestiunea care a pus pe drumuri o delegatie din care Apostol face parte a fost problema
Transilvaniei. In plin razboi, povesteste Apostol, "se departasera granitele Romaniei si luptele
impotriva trupelor hitleriste si horthyste se duceau pe teritoriul Ungariei. Rakosi umbla peste tot
si insista sa se acorde Ungariei Ardealul de Nord si chiar toata Transilvania. A fost pe la
americani, pe la englezi. A fost si la Stalin." Pentru ca liderul comunist ungur sa nu aiba castig de
cauza, comunistii au decis sa trimita la Moscova o delegatie, care avea ca scop convingerea lui
Stalin ca Transilvania trebuia sa ramana intre granitele romanesti.
Generalissimul a primit delegatia, al carei purtator de cuvant era Dej. "Dupa zece minute de
prezentare, Stalin l-a oprit (pe Dej – n.n.). I-a spus: «Dej, eu nu cunosc asa de bine istoria
poporului roman, istoria Transilvaniei. Ceva cunosc totusi din istoria poporului roman. Probabil
stiti ca nu o data a fost Rakosi la mine in legatura cu problema Transilvaniei. Ultima oara a fost
acum doua saptamani. I-am spus ca daca mai vine, inca o data, cu problema Transilvaniei, nu mai
vreau sa-l vad. Transilvania pe veci va fi a Romaniei!» Asta a spus Stalin, Si Stalin s-a tinut de
cuvant."
A FOST DEJ NUMIT? Afirmatiile lui Gheorghe Apostol sunt sustinute arhivistic numai de faptul
ca intr-adevar la finele lui 1944 si inceputul lui 1945 Gheorghiu-Dej a fost la Moscova pentru a
discuta chestiuni economice. De ce Stalin l-a preferat pe Dej? Au contat, probabil, urmatoarele
date din "dosar": provenea din randurile clasei muncitoare, era de origine romaneasca si petrecuse
peste unsprezece ani in inchisoare.
La 16 ianuarie 1945, Dej, in calitatea sa de ministru al Comunicatiilor si Lucrarilor Publice,
semnase la Moscova primul acord economic romano-sovietic si Conventia privind executarea
punctului 11 al Conventiei de Armistitiu. Cele doua acte prevedeau ca Romania va livra URSS
timp de sase ani produse industriale si agricole in valoare de 300 de milioane de dolari.

"STRIVITI-I PE FASCISTI!"
Una dintre principalele urmari si actiuni politice initiate de viitorul lider al Partidul Comunist –
Gheorghiu-Dej – dupa finalizarea vizitei sale la Moscova din decembrie 1944-ianuarie 1945 a
fost inceperea unei campanii de epurare a "fascistilor" din viata politica si de stat, din armata,
cultura si alte domenii de interes national, de pedepsire a "criminalilor de razboi" si a celor
"vinovati de dezastrul tarii". La presiunea ministeriabililor comunisti din al doilea guvern
Radescu – Gheorghiu-Dej, Lucretiu Patrascanu, Teoharie Georgescu – in sedinta Consiliului de
Ministri din 29 ianuarie 1945 s-a luat hotararea arestarii a peste 150 de oameni. Printre acestia s-
au numarat acuzatii din "lotul Antonescu", oamenii politici Mihail Manoilescu, Ion Gigurtu,
Valer Pop, scriitorul Radu Gyr, ziaristul Pamfil Seicaru, prozatorul Ioan Alexandru Bratescu-

- 66 -
Voinesti si fostul presedinte al Centralei Evreilor din Romania – Radu Lecca. Toti erau "banuiti a
fi comis crime de razboi" si vinovati de starea dezastruoasa a Romaniei postbelice.

AMINTIRI DESPRE DEJ SI STALIN


In discutiile pe care le-a purtat Paul Sfetcu cu seful sau, Gheorghe Gheorghiu – Dej, acesta a aflat
ce impresii i-au lasat liderului comunist roman intrevederile cu "marele Stalin". "Din cele
povestite in diferite prilejuri cu el, am dedus, isi aminteste Sfetcu, ca Stalin l-a simpatizat de la
prima lor convorbire. Nu era greu ca Stalin sa-si dea seama de farmecul personal deosebit,
inteligenta si spiritul de adaptare la situatie prin care se remarca Dej in relatiile sale sociale.
Biografia sa corespundea intr-o mai mare masura functiei de conducator al partidului muncitoresc
din Romania, decat celorlalti candidati la locul din fruntea tarii." Totodata, Sfetcu isi aminteste
opinia lui Dej despre "genialul ganditor si parinte al popoarelor oprimate din intreaga lume" ca
avand "un caracter suspicios si autoritar, constient fiind de imensa forta materiala si umana de
care dispunea statul sovietic pe care-l conducea. In discutiile pe care le avea cu colaboratorii sai,
cu personalitatile politice si conducatorii altor state sau ai partidelor comuniste si muncitoresti era
foarte sensibil la vorbele ce-i recunosteau autoritatea si prestigiul. Reactiile la ceea ce i se spunea
erau imprevizibile, iar in hotararile sale nu dadea explicatia logica a obiectivului urmarit. Stia insa
sa se faca placut interlocutorilor sai si nu lasa in stadiul initial impresia ca ar avea pareri
preconcepute."

ULTIMUL CUVANT
"Dupa zece minute de prezentare, Stalin l-a oprit (pe Dej, n.n.). I-a spus: «Dej, eu nu cunosc asa
de bine istoria poporului roman, istoria Transilvaniei. Ceva cunosc totusi din istoria poporului
roman. Probabil stiti ca nu o data a fost Rakosi la mine in legatura cu problema Transilvaniei.
Ultima oara a fost acum doua saptamani. I-am spus ca daca mai vine, inca o data, cu problema
Transilvaniei, nu mai vreau sa-l vad. Transilvania pe veci va fi a Romaniei!» Asta a spus Stalin.
Si Stalin s-a tinut de cuvant"
Gheorghe Apostol

“Tatucul” Stalin hotara din birou soarta lumii

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Toti liderii partidelor comuniste din lagarul sovietic considerau o "onoare" nesperata
intalnirea cu Stalin. Pentru unii, prilejul a echivalat cu urcarea in ierarhia partidului,
pentru altii – caderea in dizgratie sau, uneori, moartea. Multe dintre deciziile care au
pecetluit soarta istoriei s-au luat in "barlogul lui Stalin".

Dupa infiintarea Uniunii Sovietice, consfintita prin Constitutia sovietica (1924), Moscova a
devenit capitala internationalismului proletar. Pe tot parcursul Cominternului (1919-1943), spre
Moscova veneau ca spre o "Mecca a comunismului" "apostolii rosii" din intreaga lume.
MOSCOVA ORDONA! Toate formatiunile de stanga afiliate Internationalei aveau printre
obligatiile lor raportarea periodica a succeselor sau a greselilor inregistrate in activitatea lor. Asa
s-a nascut legenda "calatoriilor la Moscova", care au ocupat un loc important in existenta oricarui
lider si partid comunist din lagarul sovietic. Vizitele in capitala Uniunii Sovietice reprezentau
unul dintre principalele canale de comunicare, in special pentru partidele comuniste care activau
in clandestinitate. PCDR a fost unul dintre ele. Nevoia de a supravietui si a pastra nestinsa
"flacara revolutionara" a indreptat mereu privirile comunistilor catre Kremlin, de unde veneau
toate indicatiile si sarcinile de partid, dar si numele persoanei care urma sa ocupe locul de frunte
din conducerea unui partid. Inainte de a numi pe vreunul dintre conducatorii partidelor

- 67 -
importante, Stalin cerea sa-l cunoasca personal pe viitorul lider si sa se asigure de loialitatea
acestuia.
REALITATEA BATE PROPAGANDA. Parerea impartasita de toti cei care l-au vazut in carne si
oase pe Stalin a fost ca, de fapt, acesta nu semana cu maiestuosul personaj din pozele de
propaganda. De pilda, traducatorul sau personal de limba engleza si germana, Valentin Berejkov,
si-a amintit ca la prima intalnire a fost socat sa vada un individ mic de statura, dizgratios, dar care
inspira, doar prin simpla lui prezenta, teama si respect. Unul dintre "norocosii" care au avut
"onoarea" mai multor intrevederi cu Stalin a fost iugoslavul Milovan Djilas. Dupa propriile
socoteli, el fusese primul comunist din Iugoslavia primit la stapanul Kremlinului. Impresionat de
intalnirile cu "tarul rosu" si efectele acestora, Djilas a dedicat subiectului o carte intreaga. Pentru
publicarea lucrarii "Intalniri cu Stalin", a fost "rasplatit" cu cinci ani de inchisoare.
ENERGIC, BRUTAL SI... PLIN DE UMOR! "Stalin era in uniforma de maresal si incaltat in
cizme moi, isi aminteste Djilas, fara alte ordine in afara de steaua de aur, ordinul «Erou al Uniunii
Sovietice», in partea stanga a pieptului. In tinuta lui nu era nimic artificial si nici o poza. Acesta
nu era acel Stalin maiestuos din poze, nici cel din filmele documentare: teapan, cu pas si tinuta
calculate. Nu statea linistit nici o clipa, isi facea de lucru cu luleaua care avea punctul alb al
firmei engleze «Dunhill»; incercuia cu creionul albastru cuvantul principal al temei in discutie,
pentru ca apoi sa-l stearga cu linii oblice, pe masura ce discutia asupra lui se apropia de sfarsit,
invartea capul incoace si incolo si se rasucea pe scaun. M-a surprins si pronuntarea lui: se simtea
ca nu e rus. Insa vocabularul lui rusesc era bogat, iar modul lui de exprimare, cu folosirea din
abundenta a zicalelor si proverbelor rusesti, era foarte pitoresc si plastic. Dupa cum m-am convins
mai tarziu, Stalin cunostea bine limba rusa, insa numai pe aceasta, in timp ce cunostintele de
istorie politica erau singurele lui cunostinte care depaseau cadrul rusesc. Intr-o singura privinta nu
am fost surprins: Stalin avea simtul umorului, un umor brutal, sigur de sine, insa nu fara
rafinament si profunzime."
ROMANII, LA KREMLIN. Intalnirile cu Stalin ale comunistilor romani au fost putine si pline de
emotii, date fiind personalitatea puternica si temperamentul imprevizibil al "parintelui
popoarelor". Printre comunistii romani care au trecut pragul Kremlinului pentru a se intalni cu
Stalin au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej si Petru Groza. Ana Pauker, spre exemplu, a fost si ea o
singura data in fata lui Stalin. Cu acest prilej, Stalin a transat disputa dintre ea si Gheorghiu-Dej
pentru locul prim in candidatura pentru alegerile din 1946.

OBLIGATII
"La urma i-am predat lui Stalin cadourile, abia acum si aici toate aratau saracacios si primitiv.
Insa el nu a lasat prin nimic sa se inteleaga ca le-ar dispretui. Cand a vazut opincile a spus
«lapti», ceea ce in rusa inseamna «opinci». Iar pusca a deschis-o si a inchis-o, a cantarit-o in
mana si a remarcat: «A noastra e usoara»"
Milovan Djilas

IMPRESII
"Am fost viu impresionat de cultul pe care intregul popor il are in fata pe Lenin si dragostea
deosebita, respectul, as putea spune chiar adoratia pentru Stalin"
Constantin I. Parhon, presedintele ARLUS, membru al Academiei Romane

Stalin a binecuvantat Guvernul Groza

PAULA MIHAILOV CHICIUC

"Omul de otel" l-a primit cu surle si trambite pe premierul roman Petru Groza. A fost o
miscare strategica a sovieticilor, care, in plina criza politica din Romania, au recunoscut

- 68 -
suprematia unui guvern promoscovit dominat de comunisti peste capul incoronat al
conducatorului legitim – Regele Mihai.

Daca despre vizita la "Mecca socialismului" intreprinsa de Gheorghe Gheorghiu-Dej nu avem


prea multe relatari, nici macar in presa vremii, intalnirii dintre Stalin cu reprezentantii comunisti
romani, desfasurata in toamna anului 1945, i s-au acordat largi spatii in presa si in istoria oficiala
a partidului.
MOSCOVA BATE DIN PINTENI. La 6 martie 1945, in urma presiunilor sovietice, s-a format un
nou Executiv, condus de Petru Groza. Era primul guvern procomunist, deloc pe placul Regelui
Mihai si al liderilor partidelor National Taranesc si National Liberal. Toate incercarile opozitiei
antiguvernamentale de a convinge aliatii an- glo-americani si sovietici sa demita Guvernul Groza
si sa formeze unul "reprezentativ" s-au soldat cu un esec. Regele Mihai si-a folosit orice
prerogativ constitutional de a-l demite pe primul-ministru, al carui Guvern nu era recunoscut de
Marea Britanie si Statele Unite. Nici actiunea sa grevista nu a dat rezultatele scontate, sprijinul pe
care Groza il primea din partea URSS fiind imposibil de contrabalansat.
TOAMNA SOVIETICA. Ca dovada a sustinerii pe care Uniunea Sovietica o oferea premierului
Groza si mai ales PCR a fost vizita pe care o delegatie guvernamentala a intreprins-o la Moscova
intre 4 si 13 septembrie 1945. In plina greva regala si criza politica, acceptul dat de Kremlin
pentru o intrevedere Stalin – Groza era o nota proasta data Regelui si liderilor de opozitie din tara,
ignorati in favoarea reprezentantilor comunisti. In acest fel protocolar, Stalin chema "la raport" un
guvern al unei tari invinse, pentru a-i primi "inchinarea".
Dupa ce toate formalitatile au fost indeplinite, delegatia romaneasca ia drumul Moscovei. Din ea
au facut parte, pe langa premierul Groza, vicepresedintele Consiliului de Ministri si ministrul de
Externe – Gheorghe Tatarescu, ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice – Gheorghe
Gheorghiu-Dej, ministrul Educatiei Nationale – Stefan Voitec, presedintele Comisiei Romane
pentru aplicarea Armistitiului – Mihail Ghelmegeanu, comisarul general al Preturilor – Bucur
Schiopu si comisarul gerenal al Comertului exterior – Mircea Solacolu.
Pe parcursul celor doua saptamani petrecute de romani in URSS, parea a nu se fi intamplat nimic
iesit din tiparele unei vizite de stat. Intreaga vizita a fost descrisa in cele mai optimiste culori,
imbibata cu semnificatii propagandistice si laudata atat de presa din tara, cat si de cea sovietica.
In cinstea primului ministru, Stalin a oferit un dineu la 4 septembrie, iar la 7 septembrie a invitat
delegatia la un pranz oficial. Erau deja doua intalniri cu "Generalissimul" care au contat pentru
Guvernul Groza ca o legitimare a acestuia in fata Romaniei si a partenerilor anglo-americani din
Alianta.
EMOTII PROPAGANDISTICE. Cu binecunoscutu-i stil pompos de a prezenta lucrurile, Groza a
facut mare caz de importanta intalnirii cu Stalin si a vizitei in ansamblu. Iata ce declara el pe
aeroport in ziua sosirii: "Dragi prieteni, sunt fericit ca am pasit astazi pentru prima oara pe
pamantul Moscovei. Lumina vine de la Rasarit. Inca din copilarie am citit si ascultat multe despre
tara dumneavoastra, am gandit mult la aceasta metropola a maretelor miscari. Emotia mea este
amestecata cu bucuria ca ne-am intalnit astazi, in aceste zile de glorie. Trebuie sa spun ca aceasta
glorie a costat multe jertfe si sange varsat de viteaza armata rosie. (...) Gandurile mele se
indreapta spre marele conducator al Uniunii Sovietice, comandantul suprem al Armatei rosii in
razboiul care s-a sfarsit, Generalissimul Stalin."
DARNICIE CU IZ POLITIC. Rezultatele oficiale ale diverselor intrevederi dintre membrii
delegatiei romane cu reprezentanti ai conducerii sovietice au reprezentat o serie de acorduri
economice. Desi Romania, ca tara invinsa, era obligata prin Conventia de Armistitiu sa dea
despagubiri de razboi Uniunii Sovietice, Stalin a oferit romanilor, loviti de razboi si seceta,
cereale. "Marinimia" lui avea puternice accente politice: ajuta o populatie invinsa in schimbul
cresterii popularitatii sale. Despre cele 300.000 de tone de grau si porumb oferite de Stalin, Groza
isi amintea ca s-a oferit sa le plateasca din rezerva Bancii Nationale. Dar, remarca premierul cu
mandrie, parca asumandu-si meritele, "Generalissimul" a raspuns: "Nu va atingeti de aurul Bancii

- 69 -
Nationale, pentru ca veti avea nevoie de el pentru refacerea tarii. Eu va dau cu imprumut aceste
cereale pe timp de doi ani, urmand sa le restituiti in natura, cu o dobanda de 5%, fiindca trebuie sa
ma justific si eu in fata popoarelor Uniunii Sovietice".
In ziua intoarcerii in patrie a delegatiei, ziarul Universul titra pe prima pagina: "Veniti cu totii la
aeroport sa-i intampinam cu bucurie. Traiasca prietenia romano-sovietica! Traiasca Guvernul de
concentrare democratica Petru Groza!". Multimea adunata in Baneasa a aclamat minute in sir
membrii Guvernului. In discursul sau, Groza le-a multumit bucurestenilor, dar a recunoscut ca ar
fi vrut ca glasurile lor sa fie auzite tocmai la Moscova. El a rezumat vizita in acelasi stil "inflorit":
"Am batut la inima lor si ni s-a deschis. Am batut la hambarele lor si ni s-au deschis". Cu Stalin,
povesteste el entuziasmat, "am stat la sfat si ne-a inteles greutatile care ne apasa, intinzandu-ne
mana lui puternica de ajutor". "Mana puternica de ajutor" a gatuit insa viitoarele doua decenii
economia romaneasca.

INFORMARI PRELIMINARE
Pentru pregatirea plecarii delegatiei guvernamentale romanesti la Moscova, ministrul de Externe
– Gheorghe Tatarescu – a trimis o scrisoare ambasadorului URSS la Bucuresti – Kavtaradze. Pe
langa detaliile de protocol, Tatarescu anunta si componenta delegatiei. Transmitand scrisoarea
Kremlinului, Kavtaradze face o scurta caracterizare membrilor acesteia: "Maine comunic
telegrafic date despre persoanele incluse in lista. Deocamdata informez ca Gheorghiu-Dej si Emil
Bodnaras sunt comunisti, Stefan Voitec – social-democrat, Mihail Ghelmegeanu este omul lui
Tatarescu, ceilalti sunt persoane neimportante". De mentionat ramane faptul ca, desi numele lui
Emil Bodnaras apare in aceasta lista, el nu va ajunge la Moscova.

"CERETI TOT CE VRETI!"


Dupa intoarcerea de pe taramul sovietic al fagaduintei, premierul Groza a fost invitat de Asociatia
Romana pentru Strangerea Legaturilor cu URSS (ARLUS) sa sustina o conferinta. In cadrul ei,
Groza elogiaza tara sovietelor si pe conducatorul Stalin: "N-a fost o poveste, ci o realitate: ne-am
gasit la masa cu Generalissimul Stalin si intregul sau stat major: Molotov, Vasinski si altii. Din
prima clipa s-a creat o atmosfera de buna intelegere, o atmosfera deosebit de calda. Eu nu sunt
prietenul formalitatii. Mi-am permis de aceea o anecdota, care a starnit ilaritate si care l-a facut pe
insusi Generalissimul Stalin sa rada sanatos. Unii dintre colegii mei, mai formalisti, au cazut in
panica, insa eu simteam ca ne aflam undeva unde puteam sa-mi permit luxul de a nu respecta
formele protocolare, de a nu fi rigid, intr-un loc unde puteam sa fiu asa cum sunt si sincer. Am
stat cateva ceasuri, apropiindu-ne desigur de problemele care ne interesau. Generalissimul Stalin
insista: «Spuneti tot; cereti ce aveti de cerut, pentru ca cererile voastre – si a accentuat – cererile
Guvernului Groza, pot fi nelimitate»".

TELEGRAMA
"Inapoiati in Romania, membrii delegatiunei guvernamentale indreapta prin mine gandul catre
Excelenta Voastra pentru a va exprima intreaga multumire pentru deosebit de calduroasa
primire de care s-au bucurat pe tot parcursul sederii la Moscova si pentru marea bunavointa si
permanenta solicitudine aratate de guvernul sovietic fata de interesele si nevoile poporului
roman"
Petru Groza, catre Stalin1945

Despre Stalin, cel in carne si oase

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Generatii intregi l-au ridicat in slavi pe Stalin, chiar daca setea lui de sange le-a ucis

- 70 -
persoane dragi. Dincolo de aparente, multi l-au iubit cu patima, iar altii il apreciaza si
acum. Dar cine a fost Stalin cel din spatele pozelor propagandistice? Spre edificare,
reproducem cateva dintre marturiile contemporanilor si istoricilor.

Unul dintre istoricii care i-au dedicat dictatorului sovietic mai multe lucrari de specialitate – Roy
Medvedev – marturisea ca mama sa, o femeie credincioasa, si-a pierdut sotul in timpul marii
terori staliniste. Dar admiratia ei pentru Stalin a ramas nestirbita, incat a pastrat poza ucigasului
intre paginile Bibliei. Ce se ascunde in spatele imaginii de om adorat de milioane de oameni, a
caror soarta a stat in mainile lui? Cand vine vorba de descrierea fizicului sau, cuvintele de ordine
sunt "scund si urat", iar daca se vorbeste despre caracter, principalele atribute ale lui Stalin sunt
"suspicios si autoritar". De mentionat este faptul ca, pe parcursul a trei decenii, asemenea pareri
nu au fost contrazise decat de opiniile voit magulitoare ale propagandistilor.
SCUND, BURTOS SI CHEL. Milovan Djilas, in cartea sa despre intalnirile cu "omul de otel", ii
contureaza un portret: "Era scund de statura si avea un corp urat. Iar picioarele si mainile prea
lungi, mana stanga si umarul ii erau putin intepenite. Avea o burta destul de proeminenta, iar
parul i se rarise, desi nu era total chel nici in crestet. Fata ii era alba, cu pometii rumeni; mai
tarziu am aflat ca aceasta culoare, caracteristica pentru cei care petrec mult in birou, era numita in
varfurile sovietice – «kremliniana». Dintii ii erau negri si neregulati, indoiti spre inauntru, si nici
chiar mustatile nu-i erau stufoase si puternice. Totusi capul lui nu era urat: avea ceva de om din
popor, taranesc, de gospodar, cu ochi galbeni si vioi si un amestec de severitate si pisicher".
Stalin nu incerca, in particular, sa-si imbunatateasca in nici un fel aspectul fizic, parea chiar a nu
face caz de el. Se spune chiar ca niciodata in timpul vacantelor petrecute la malul marii Stalin n-a
fost vazut dezbracat, probabil din teama de a nu-si etala handicapul unui brat mai scurt. Nici
tinutei vestimentare nu-i dadea importanta. Astfel ca la moartea sa, pregatindu-i cadavrul pentru
ceremonia publica, cei din anturaj au constatat cu stupoare ca nu au cu ce sa-l imbrace pe
"Generalissim". Motiv pentru care au fost nevoiti sa-i teasa manecile de la vestonul de maresal.
FIXIST, DISCRETIONAR, PERICULOS. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist roman
care a avut mai multe prilejuri de a-l vedea pe Stalin, i-a impartasit sefului sau de cabinet – Paul
Sfetcu – impresia ce i-a ramas pecetluita despre firea "marelui parinte al popoarelor": "In fata lui
Stalin – spusese el (Dej – n.n.) –, care era foarte suspicios din fire, aveau succes doar cei care nu
se lasau intimidati de el si raspundeau cu curaj invinuirilor. Din cauza suspiciunii sale, Stalin
hotara soarta unor oameni pe baza unor informatii nefundamentate. Alteori, nici nu era nevoie sa
fie informat de altii, pur si simplu i se nazarea dintr-o data ca vreuna dintre persoanele anturajului
sau era tradatoare. Stalin avea un fix al sau in judecarea presupusului vinovat: cel care nu avea
curajul sa i se uite in ochi sau se «pierdea» cand i se imputa ceva conta ca «dovedit»".
"REFERINTA SUPREMA". In Romania, ca si in toate statele din fostul lagar sovietic pana in
1956, functionarii de la sectiile de Agitatie si Propaganda erau obligati sa prezinte imagini idilice
infatisand un Stalin ireal, legendar. Cercetatoarea Lilly Marcou, nascuta la Iasi, autoare a
numeroase lucrari despre istoria comunismului, isi aminteste ca intreaga ei copilarie a fost
marcata de "mitul Stalin". Ea este reprezentanta acelei generatii care a deplans cu adanca
amaraciune moartea lui Stalin, incapabila fiind sa depisteze un reper la fel de puternic precum a
fost "Generalissimul". "Stalin, omul istoric, mitificat pana la a deveni ireal, incepuse sa ocupe
intregul spatiu afectiv al copilariei mele, povesteste Lilly Marcou. Cred ca, plecand de la aceasta
iubire, totul s-a ordonat intre mitul lui Mos Craciun si cel al printului fermecat. Intai, intr-o prima
instanta, Stalin a reprezentat sensul vietii si fortele binelui; imi parea mai ales ca un tata protector,
deschizandu-mi o lume in care nu mai exista frica; mai tarziu, in timpul adolescentei mele
militante, mi se parea ca Stalin indica sensul istoriei. El a devenit, pe scurt, referinta suprema."

PREA-SUPUSII DE LA KREMLIN
Aparatul functionaresc care lucra pentru Stalin cuprindea cateva personalitati marcante incapabile
sa tina piept personalitatii lui complexe. Printre "oamenii lui Stalin", care au marcat si soarta

- 71 -
Romaniei la un moment dat, s-au numarat Viaceslav Molotov si Andrei Vasinski. Despre
Comisarul National pentru Afaceri Straine, Molotov, comunistul iugoslav Milovan Djilas scria ca
"nu era un tip deosebit de vorbaret. Si in timp ce cu Stalin, daca se afla in buna dispozitie si cu
persoane care-i impartaseau conceptiile, contactul era usor si direct, Molotov ramanea
impenetrabil, chiar si in discutiile particulare". Felul sau de a fi i-a adus lui Molotov
caracterizarea de "un desavarsit robot modern" facuta de Churchill. Daca Molotov era
"executantul", viclenia se afla intruchipata in loctiitorul sau, Andrei Vasinski. Dar viclenia sa
proverbiala forma un cuplu indestructibil cu forta. Exemplul cel mai elocvent este episodul in
care, nemultumit de mentinerea generalului Radescu la conducerea guvernului roman, Vasinski a
cerut, batand cu pumnul in masa Regelui Mihai, demiterea generalului si numirea lui Petru Groza.
La finalul conversatiei cu Suveranul Romaniei, Vasinski a plecat trantind violent usa, incat
tencuiala din jurul tocului usii a crapat.

VORBE PARINTESTI
"Intr-o zi, iti va fi rusine ca ai iubit un criminal. Sa-ti aduci aminte de ce ti-am spus in acest
moment.Intr-o zi imi vei da dreptate"
tatal lui Lilly Marcou catre fiica

Editorial: Culisele “alegerii”

LAVINIA BETEA

Pentru istoria partidului din anii ’40 avem multe teorii si explicatii false rezultate din ideologia
comunismului national careia i-au cazut victime deopotriva istoricii si liderii comunisti dintr-o a
doua generatie a regimului. "Dezvaluirile" din postcomunism au condus la generalizarea
respectivelor falsuri.
Viciata de interpretari straine contextului istoric este decizia privind secretarul partidului. Nimic
mai fals decat teoria de larga raspandire ca "grupul moscovit" reprezentat de Ana Pauker a pierdut
in favoarea "nationalistului" Gheorghiu-Dej. Valoarea de intrebuintare a comunistului din
Romania ori dintr-o alta tara se masura tocmai dupa apropierea fata de sovietici. In anii ’40 insa,
cand strategia Moscovei viza pozitii cat mai profitabile pentru comunistii din tarile europene
invadate de Armata Rosie, printre tehnicile de manipulare utilizate in acest scop a fost si
scoaterea unor lideri charismatici in prim-planul scenei. Si totodata cu biografii corespunzatoare
cliseelor propagandistice: dusmani ai fascismului si luptatori pentru "drepturile si bunastarea
poporului". Nu degeaba in 1945 se adoptase si o lege de schimbare a numelui datorita careia
ilegalistii de etnie evreiasca, rusa ori maghiara si-au romanizat numele.
S-au interzis si declaratiile ori referirile publice la stagiile moscovite ale acestora, in memoria
colectiva a romanilor fiind inca prezente acuzatiile aduse comunistilor pe parcursul perioadei
interbelice de agenti platiti ai Moscovei si militanti ai dezmembrarii statului roman. Lamuritoare
este insasi schimbarea denumirii partidului din Partidul Comunist din Romania in Partidul
Comunist Roman. Se intareste astfel iluzia disparitiei Cominternului si a identificarii comunistilor
cu un anume curent national.
Acestea si alte cutume ale teoriei si practicii de partid explica desemnarea lui Gheorghiu-Dej
(caci nu alegere fusese) ca si conducator al partidului. Cumpanind intre Ana Pauker – "eroina" a
comunismului international si Gheorghiu-Dej – obscur militant sindical, a carui lunga
condamnare se datora nu faptelor de vitejie comunista, ci intolerantei regimului fata de protestele
sindicale, cu certitudine Stalin n-a stat pe ganduri. Pentru scopurile de atunci ale Kremlinului, o
mai fericita solutie decat Dej nu prezenta nici o alta tara in curs de sovietizare.
Pentru culisele relatiilor Moscova-Bucuresti nu avem decat marturii provenite din surse de mana
a doua, adica de la apropiati ai actorilor acelui joc politic. Fara drept de apel este constatarea ca

- 72 -
Stalin facuse alegerea, desi locul sau era la mult prea mare inaltime pentru a interveni la modul
direct. Conform marturiei fiicei sale mai mari, pentru pregatirea conferintei din octombrie 1945,
Ana Pauker mersese la Moscova, unde a vorbit cu Molotov. Printre altele despre viitoarea
conducere comunista a Romaniei. Cand relatam acestea trebuie insa sa amintim ca in septembrie
1944 Ana Pauker revenise in tara ca reprezentantul la Moscova al tuturor comunistilor romani.
Dupa obicei, la Bucuresti cu totii i s-au subordonat. Peste un an, la Moscova, tot ea trebuia "sa
faca propuneri" pentru viitorul secretar general. Functie care din acel moment devenea publica.
Logic, conducatoarea Ana Pauker incepuse prin a-i argumenta lui Molotov de ce nu poate fi ea
desemnata public secretar general. In primul rand pentru ca este femeie si intr-o tara predominant
agrara, femeia prin definitie are o pozitie de inferioritate. In paranteza fie spus, nici in tara
sovietelor nu fusesera promovate femei in varfurile conducerii. Este evreica – zisese fara a insista
cu trimiteri la evenimentele anilor ’30. Este cetateana sovietica si intelectuala s-ar mai fi "scuzat"
ea. "Ubnitai", ("esti desteapta", adica) i-ar fi laudat Molotov realismul.
Pentru neinitiati s-ar putea ca unele argumente sa para fara deosebite semnificatii. Greutatea
faptelor de a fi sovietic si intelectual putea insa atarna mai greu in balanta decat celelalte. Pentru
Stalin, care stabilise tiparul viitorilor conducatori, cetateana sovietica Ana Pauker era si vaduva
de "dusman al poporului". Marcel Pauker, barbatul ei, fusese executat in procesele staliniste ca
"spion in favoarea unei puteri straine", adica a Romaniei. Iar militanta cominternista care ii fusese
sotie nu-i demascase "actiunile dusmanoase". Pentru aceasta fusese obligata "sa-si faca
autocritica" in fata celulei de partid a detinutelor comuniste de la inchisoarea Dumbraveni, unde
se afla atunci inchisa. Cat despre conditia de intelectuala (istorici nedocumentati vor innegri mii
de pagini despre intaietatea lui Patrascanu de a accede la conducere, deoarece fusese intelectual),
in vremea lui Stalin studiile superioare insemnau tocmai anihilarea sanselor politice. Stalin ii
dispretuia profund pe teoreticieni, apreciindu-i in schimb pe "revolutionarii de teren", printre care
se numarase si el.
Dupa perfidele obiceiuri de partid, in conferinta din octombrie 1945 Anei Pauker i-a revenit
sarcina de a-l propune pe Gheorghiu-Dej conducator al partidului. Cu invidie, oare? Probabil de
vreme ce l-a prezentat adunarii cu urmatoarea recomandare: "Pentru ca este muncitor, pentru ca
este roman si pentru ca... altul mai bun nu avem!".

Primul Comitet Central al PCR, o improvizatie

CRISTINA DIAC

In teorie, partidul era condus de Comitetul Central. CC-ul ales in toamna lui ’45 a fost
facut insa "pe coltul mesei". Unii membri au facut cariera, altii au pierdut prim-planul
scenei dupa nici macar un an. Promovati pe baza de simpatii si pentru ca nu existau altii
mai buni, acestia au ramas necunoscuti chiar si unor demnitari comunisti.

Evenimentele notabile petrecute la prima Conferinta Nationala a PCR din octombrie 1945 au fost
votarea unui nou statut al partidului si alegerea primului Comitet Central dupa reintrarea in
legalitate. Ca si precedentele, Statutul avea prevederi referitoare la drepturile si indatoririle
membrilor, structura partidului, principii, organisme de conducere.
Comitetul Central, ales in ultima zi a Conferintei, numara 27 de membri plini si sapte supleanti.
Dintre acestia, unii vor avea o lunga si o bogata cariera politica – Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Nicolae Ceausescu, Constantin Parvulescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras; despre altii,
astazi se stiu mult mai putine lucruri – Vasile Marza, Andrei Patrascu, Ilie Popa, Elena
Tudorache, Dumitru Focsaneanu, Petre Ion, Gheorghe Radnev.
O IMPROVIZATIE. E greu de spus, astazi, care au fost criteriile de selectie pentru cel mai inalt
for de conducere a partidului. Intrebat despre componenta acestuia, fostul demnitar comunist

- 73 -
Alexandru Barladeanu a afirmat ca tot Comitetul Central din 1945 a fost o improvizatie. "A fost
acolo un grup de oameni, povestea Barladeanu, care s-au cunoscut intre ei si s-au introdus unii pe
altii in CC, tinand cont de simpatiile si adversitatile ce le aveau. (...) Mai mult ca sigur ca nu
exista nici o stenograma de la alegeri. S-au asezat cativa la o masa si, pe baza unei liste alcatuite
ad-hoc, au aparut ceilalti." Barladeanu era la Moscova in octombrie 1945, dar banuiala sa este
confirmata de un participant direct la evenimentele din toamna anului 1945. Si nu de unul
oarecare, ci chiar de liderul informal al comunistilor romani la acel moment – Ana Pauker.
Accesul in structurile de conducere se facea pe baza de propunere. Cel care propunea prezenta si
o scurta caracterizare a celui propus, dupa care delegatii votau. In prima sedinta plenara a CC-ului
ales, cea de la 22 octombrie, "tovarasa Ana" a spus: "Toate caracterizarile au fost un scandal. La
unii tovarasi s-a facut caracterizarea asa: «Tatal lui a fost taran, mama lui nu a fost, s-a nascut
atunci si deci il recomandam sa fie membru in CC». Este o rusine cum s-a facut".
VEDETE. Dintre membrii primului CC, unii se puteau lauda cu stagii mai lungi sau mai scurte in
inchisoare. "Celebritatile" erau: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Emil Bodnaras,
Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Alexandru
Moghioros, Alexandru Draghici, Constanta Craciun. Multi se cunosteau din anii de detentie la
Doftana, Caransebes sau Targu Jiu. Altii, precum Constantin Parvulescu sau Iosif Ranghetz,
facusera parte din conducerea PCdR in timpul lui Stefan Foris. Ana Pauker, Vasile Luca,
Gheorghe Vasilichi se intorsesera din URSS dupa 23 august 1944.
SI ILUSTRI NECUNOSCUTI. Anumite elemente din biografiile membrilor CC, mai putin
cunoscuti astazi, indreptatesc opinia ca intr-adevar fusesera cooptati pe baza de simpatii. Mihai
Rosianu era invatatorul care ajutase la evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Targu-Jiu, in
august 1944. A ramas toata viata un apropiat al acestuia. Fiul sau a fost seful de cabinet al lui
Maurer, iar Sabina, fiica sa, era prietena cu Lica, una dintre fiicele lui Gheorghiu-Dej. Vasile
Vaida, viitor ministru al Agriculturii si seful Comitetului regional Cluj al PCR, fusese seful
atelierului de tamplarie din inchisoarea Caransebes. Constantin Campeanu fusese inchis in lagarul
de la Targu-Jiu, lagar in care Gheorghiu-Dej a petrecut un an, dupa expirarea pedepsei, in 1943 si
pana la evadarea din august 1944.
Conform statutului, CC-ul era forul suprem de conducere in partid. In practica insa, conduceau
Biroul Politic si Secretariatul. La revenirea in tara a lui Alexandru Barladeanu, in 1946, unii
dintre cei alesi cu numai un an inainte, devenisera deja niste necunoscuti. Pentru demnitarul
comunist amintit, unii membri ai CC-ului din 1945 au fost si au ramas niste ilustri necunoscuti, de
care nici macar nu auzise.
VASILE MARZA. Printre "alesii" din octombrie 1945 care nu mai spun astazi mare lucru nici
macar istoricilor sau oamenilor sistemului, se numara si Vasile Marza. S-a nascut in anul 1902, in
comuna Sipote din judetul Iasi. A absolvit Facultatea de Medicina de la Iasi in 1927, an in care a
obtinut si titlul de doctor. A lucrat ca medic la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iasi. Din 1930 a devenit
sef de lucrari la Facultatea de Medicina din acelasi oras. Din 1932 a lucrat in Franta, la Institutul
de Histologie al Facultatii de Medicina din Lyon si in laboratorul de Anatomie Patologica al
Facultatii de Medicina din Paris. In 1925 devenise membru al partidului comunist. In februarie
1948, data la care a pierdut calitatea de membru al CC, Vasile Marza nici nu se mai afla in tara.
Din 1947 fusese numit ambasador extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei in Belgia.
Din august 1948, timp de patru ani, a fost ministru al Sanatatii. Dupa 1952 s-a dedicat activitatii
didactice, lucrand ca profesor la Facultatile de Medicina din Iasi si Bucuresti. Din 1948 a fost
membru al Academiei. S-a stins din viata in noiembrie 1975, la Iasi. Despre el, Alexandru
Barladeanu si-a amintit ca a fost un intelectual nu prea stralucit, dar un om cinstit, care nu jucase
un rol prea mare in viata politica.
ELENA TUDORACHE. Alt membru al CC-ului din 1945 a fost Elena Tudorache. S-a nascut la
10 februarie 1912, in comuna Hartop, judetul Orhei. De meserie brodeza, a intrat in partidul
comunist ilegal, in 1929. Pana in 1931 a lucrat la Chisinau ca educatoare. S-a mutat la Bucuresti,
unde a desfasurat "munca de partid". A fost responsabila a Sectiei Industrie Usoara a CC al PCR

- 74 -
intre 1950 si 1952, data de la care nu a mai ocupat nici o functie.

DIN INTERIOR
Tonul cu care unii dintre delegati au rememorat zilele conferintei este cu totul altul decat
triumfalismul gazetarilor de la Scanteia. Egon Balas, la acea vreme tanar comunist, participant la
eveniment in calitate de delegat al Regiunii Cluj, a povestit in volumul sau de memorii: "A fost o
experienta interesanta, care in anumite privinte mi-a deschis ochii, desi cu efect intarziat. La
vremea respectiva am inregistrat numai atmosfera sufocanta, precum si alte fenomene negative.
In primul rand, pe toata durata conferintei (cinci sau sase zile), intreaga delegatie a fost tinuta sub
cheie intr-o casa de oaspeti, fara permisiunea de a iesi. Nu ni s-a permis sa vizitam Capitala sau sa
luam legatura cu orice prieteni sau cunostinte pe care le-am fi avut in oras. (...) In al doilea rand,
conducatorii partidului, pe care in marea lor majoritate ii vedeam si ii auzeam acum pentru prima
oara, mi-au facut o impresie amestecata."

PRIMUL CC
Membrii Comitetului Central ales in octombrie 1945 au fost: Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras,
Constantin Campeanu, Miron Constantinescu, Iosif Chisinevschi, Nicolae Ceausescu, Dumitru
Coliu, Constanta Craciun, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Gheorghe
Maurer, Vasile Marza, Alexandru Moghioros, Andrei Neagu, Constantin Parvulescu, Lucretiu
Patrascanu, Andrei Patrascu, Ana Pauker, Emil Popa, Ilie Popa, Iosif Ranghetz, Leontin Silaghi,
Chivu Stoica, Elena Tudorache, Vasile Vaida, Gheorghe Vasilichi. CC-ul a ales in prima sa
sedinta Biroul Politic, Secretariatul si Comisia de Control. Astfel, in Biroul Politic au intrat:
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Gheorghe
Vasilichi si Miron Constantinescu, primii patru fiind alesi si membri ai Secretariatului. Comisia
de Control il avea ca presedinte pe Constantin Parvulescu, iar ca membri pe Iosif Ranghetz si
Liuba Chisinevschi.

Prima Conferinta Nationala a PCR

CRISTINA DIAC

In toamna lui 1945, Partidul Comunist era in conflict deschis cu Regele aflat in greva la
Sinaia, dar avea sustinerea "fratelui cel mare" de la Moscova. In fata lumii, ei erau
"comunistii". In spatele usilor inchise, lucrurile erau mai neclare decat s-ar fi putut banui
din exterior. PCR nici macar nu-si desemnase o conducere.

La jumatatea lunii octombrie a anului 1945, sala de festivitati a Liceului Mihai Viteazul din
Bucuresti gazduia Conferinta Nationala a PCR, cel mai important moment din viata partidului
dupa reintrarea in legalitate la 23 august 1944.
CLARIFICARI NECESARE. In ciuda ascensiunii in viata politica a tarii, situatia interna a
partidului nu era clara. Ultimul secretar general – Stefan Foris, fusese inlaturat de la conducere in
imprejurari pastrate secret pentru comunistii din afara cercului de initiati, inca din aprilie 1944. In
ultimii ani ai razboiului, structurile de conducere precum Secretariatul sau Comitetul Central,
fusesera aproape simbolice. Dupa 23 august, partidul beneficiase de o "infuzie" de comunisti ce-
si petrecusera anii razboiului la Moscova. Masivul grup din inchisori fusese eliberat.
Dupa indepartarea lui Foris, partidul era condus teoretic de un trio format din Constantin
Parvulescu, Emil Bodnaras si Iosif Ranghetz. Se schimbasera insa nu numai vremurile, ci si
oamenii. "Stele" precum Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Vasile Luca straluceau din ce
in ce mai tare. Provizoratul instituit dupa mazilirea lui Foris nu mai putea dura.
Conferinta si-a deschis lucrarile in dupa-amiaza zilei de marti, 16 octombrie, si s-a incheiat

- 75 -
duminica. In ultima zi a fost ales primul Comitet Central legal. In prima sedinta plenara de luni,
22 octombrie, CC-ul a ales din randurile sale Biroul Politic, Secretariatul si secretarul general al
partidului, in persoana lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunistilor care facusera
inchisoare. PCR avea din acel moment o noua conducere.
OMAGII SI BILANTURI. Desfasurarea Conferintei a fost amplu redata in Scanteia, principalul
organ de presa al partidului. In sala au luat loc "reprezentanti ai guvernului, ai Armatei, ai
partidelor si organizatiilor politice", dupa cum suna relatarea de la fata locului. In prima zi a fost
ales prezidiul, a fost ascultat salutul organizatiilor, al partenerilor de guvernare – Partidul Social
Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor, PNT-Anton Alexandrescu. Prin glasul lui
Patrascanu, auditoriul a luat cunostinta de continutul a zeci de telegrame adresate Conferintei.
Sedinta de a doua zi dimineata s-a deschis cu intonarea Interna-tionalei. Dupa aceea, Gheorghe
Vasilichi, ilegalist, luptator in Spania si in Rezistenta Franceza, a adus un omagiu eroilor
comunisti cazuti in diferite imprejurari. Evident, multele victime ale Marii Terori Staliniste au
fost omise din enumerare. In onoarea eroilor comunisti s-a tinut un minut de reculegere. Dupa-
amiaza, Gheorghe Gheorghiu-Dej a inceput citirea raportului politic. S-a intrerupt, pentru a relua
a doua zi dimineata. Ulterior, acest raport a fost tiparit intr-o brosura. Numara in jur de 80 de
pagini si avea structura tipica unor astfel de documente: situatia internationala, istoria partidului,
situatia economica, sarcinile de viitor.
In sedintele urmatoare delegatii au luat cuvantul la sectiunea "discutii la raport". Printre vorbitori
s-au numarat Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional Cluj, ilegalistul Nicolae Goldbergher,
Silaghi Leontin (viitorul ministru al Apararii Leontin Salajan), dar si Sanda Stoica, muncitoare
din Braila sau Ioana Smarandache, taranca din judetul Romanati, care a expus "situatia jalnica a
taranimii in timpul regimului antonescian", dupa cum consemna Scanteia. Vineri a vorbit
Lucretiu Patrascanu despre situatia economiei postbelice si despre tactica de urmat in alegeri.
Ziua de sambata a fost rezervata raportului referitor la viitorul statut al partidului, tinut de Ana
Pauker, si discutiilor referitoare la acest act fundamental al partidului. Punctul culminant al
Conferintei a fost atins duminica dimineata, cand cei 320 de delegati au ales Comitetul Central al
PCR.

SILVIU BRUCAN RELATEAZA


Scanteia a "informat" pe larg cititorii despre mersul lucrarilor Conferintei. Iata cum a fost vazut
inceputul evenimentului de Silviu Brucan (foto), pe atunci tanar gazetar la ziarul amintit:
"«Declar deschisa Conferinta Generala a Partidului nostru!» Este vocea dura, a luptatorului, in
care razbate vigoarea de stejar puternic, adanc infipt in pamant, a ceferistului Vasile Luca. Si
parca cupola inalta a salii sta sa se darame, atat de violent izbucnesc aplauzele. E intr-adevar
coplesitor, emotionant. (…) Sunt acolo, in sala, oameni care au deschis partie noua in viata tarii.
Un taran inalt ca bradul – primul care a impartit o mosie boiereasca. In alta parte, unul dintre
muncitorii care si-a ridicat glasul impotriva regimului antonescian."

Foris – o problema nerezolvata

CRISTINA DIAC

Aducand vorba de Foris in fata "tovarasilor" sai, Patrascanu a turnat gaz pe foc. Acestia s-
au simtit profund jigniti de comparatia cu "provocatorul". La acel moment, pentru liderii
comunisti, Foris era o problema in suspensie. In toamna lui 1945, acesta a fost arestat "de
partid", dar partidul nu stia cum sa procedeze cu el.

In interventia sa facuta imediat dupa deschiderea primei sedinte plenare a Comitetului Central
abia ales, Lucretiu Patrascanu a solicitat, printre altele, sa fie trimis "la munca de jos, in celula".

- 76 -
A spus ca nu-i nici o nenorocire ca din postul de ministru si membru in CC sa se reintoarca la
"munca" unui membru de partid obisnuit. "Nu este prima oara cand fac acest lucru, a argumentat
Patrascanu, vechea conducere a lui Foris a luat o astfel de hotarare si am fost sase luni de zile la
munca de jos."
"CA PE VREMEA LUI FORIS". Obligatia oricarui comunist era sa fie permanent la dispozitia
"Partidului" cu "P" mare. Regula spunea ca entitatea numita "Partidul" stie cel mai bine ce trebuie
sa faca si ce loc i se cuvine fiecaruia dintre membrii sai. Astfel ca, daca decidea trimiterea "la
munca in celula", comunistului vizat nu-i mai ramanea decat sa-si faca autocritica si bagajele si sa
se apuce de lucru acolo unde fusese trimis. Ideea intereselor colective deasupra oricarui interes
personal era unul dintre principiile vietii de partid. Spiritul de initiativa nu figura, la comunisti, in
"fisa postului", fiind chiar de rau augur.
Fara sa stie poate, facand comparatia cu "istoria recenta", Patrascanu mai mult a pus paie pe foc.
Judecand in spiritul timpului si locului, este de mirare ca n-a realizat faptul ca incalca normele. La
auzul comparatiei cu Foris, si Ana Pauker, si Gheorghe Apostol, dar si alti membrii ai CC-ului, au
sarit ca arsi. "Comparatia ca vreau sa ma duc sa lucrez jos in celula, a replicat Apostol, cum s-a
intamplat si cu Foris, e ca si cum ar vrea sa spuna ca parerea lui este justa, noi toti nu avem
dreptate si se duce jos ca sa sufere ca pe vremea lui Foris." Ultimul secretar general al PCdR
inainte de 23 august era vazut in octombrie 1945 ca unul dintre "baietii rai".
DU-TE-VINO. Cu un an si jumatate inainte, in aprilie 1944, Foris fusese "demis" din functie.
Abia iesit din inchisoare, Bodnaras se prezentase la locuinta conspirativa ocupata de secretarul
general si il anuntase ca, din vointa Moscovei, trebuie sa predea conducerea, legaturile de partid
si casele conspirative. Desi stia ca legatura cu "centrul moscovit" este rupta, Foris s-a supus. Din
acel moment, pentru el incepea o perioada agitata, cu arestari, eliberari si rearestari.
Reconstituirea traseului urmat de acesta este astazi dificil. A fost arestat si eliberat de atatea ori,
tinut intr-atatea locuri – la Ministerul de Interne, sub paza comunista in diverse locuinte
conspirative, la diferite sedii ale partidului, acasa la Gheorghe Pintilie incat singurul lucru care se
poate afirma cu certitudine este ca din aprilie 1944 si pana la moarte, in 1946, Foris n-a avut o
clipa de liniste. Declaratiile celor implicati in calvarul lui Foris sunt contradictorii. Nu numai ca
exista neconcordante intre declaratiile a doua persoane diferite, mai mult, aceeasi persoana
declara lucruri diferite de la un an la altul.
In ianuarie 1945 i s-a spus ca a fost gasit nevinovat, ca poate locui unde vrea impreuna cu sotia
sa, Victoria Sarbu, si ca in curand va fi trimis de partid la Cluj. La 23 martie insa, liderii din acel
moment se razgandesc. Il "retin" din nou si il duc la Ministerul de Interne, pentru "lamuriri". In
aprilie, a fost eliberat. "La 9 iunie, din indicatia lui Dej l-am luat pe Foris de pe strada, declara
Gheorghe Pintilie, eu cu cativa oameni. L-am tinut sub paza in diferite locuri: la sediul partidului,
la mina acasa si in alte locuri (...). La un moment dat, s-a pus chestiunea cu Comisia Aliata de
Control, care voia sa viziteze sediul in care il tineam pe Foris. L-am scos de acolo si l-am dus pe
o alta strada, mi se pare pe Strada Popa Sapca sau pe Popa Soare, undeva pe langa un minister, la
o tovarasa care a muncit putin in ilegalitate. Paza o facea cand ea, cand sotul. In curtea aceea mai
locuiau sase familii. Cand situatia a inceput sa se complice, nu mai tin minte cine, Gheorghiu-Dej
sau Teohari, a dat dispozitie sa-l aducem pe Foris inapoi la sediu. Apoi, iar a intervenit ceva, nu
mai stiu ce, iar nu aveam unde sa-l ducem si l-am luat la mine acasa."
CU MUSCA PE CACIULA. In momentul cand Lucretiu Patrascanu facea neinspirata comparatie,
epopeea lui Foris – retinut, mutat dintr-un loc in altul, ascuns de ochii sovieticilor, dar si de cei ai
familiei, care se interesa insistent de soarta lui – era in plina desfasurare. Dupa "retinere" – practic
rapirea din plina strada de un comando al partidului condus de Gheorghe Pintilie, Foris nu a mai
fost eliberat niciodata. Dupa 23 august, pe agenda PCR au aparut alte prioritati: o cat mai buna
pozitie in guvern si pe scena politica in general. Astfel ca solutionarea "problemei Foris" a tot fost
amanata. "Tovarasii" erau convinsi ca era "provocator", "agent al Sigurantei infiltrat in randurile
partidului". Erau convinsi de vinovatia lui, dar nu se puteau decide ce sa faca cu el. Amintind in
fata lui Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu de perioada Foris, Patrascanu nu facea

- 77 -
altceva decat sa vorbeasca de funie in casa spanzuratului. Partidul il detinea sub arest pe fostul
secretar al PCdR, dar soarta lui nu fusese inca decisa. Patrascanu "calcase in strachini" inca o
data.

JIGNIREA DE-A FI NUMIT DOMN SI NU "TOVARAS"


Cea mai grava acuzatie care i s-a adus lui Patrascanu in cursul primei sedinte plenare a
Comitetului Central a fost cea de fractionism. "Gasesc la tov. Patrascanu un fel de mentalitate
asa, fractionista, spunea Gheorghe Apostol. Demisia lui vine cand el stie bine ca Radio Londra
vorbeste de o aripa dreapta a partidului, in frunte cu tovarasul Patrascanu." Invinuitul s-a aparat
spunand ca nu atitudinea lui a fost cea care a atras atentia Londrei, ci purtarea "tovarasilor" fata
de el. Patrascanu le-a reprosat si ca Scinteia nu preia niciodata declaratiile pe care le dadea in
calitate de ministru, declaratii care puteau fi insa citite in toate celelalte gazete. De asemenea, ca,
ori de cate ori vine vorba despre el, ziarul partidului nu-i publica si fotografia. Patrascanu a luat
ca pe un afront personal faptul ca, intr-o insiruire a ministrilor comunisti facuta in aceeasi
Scinteia, lui singur i se spunea "domnul ministru Patrascanu", si nu "tovarasul ministru". "Mie nu
imi pasa, s-a disculpat Patrascanu, dar toata lumea s-a legat de asta. Eu am spus ca nimeni nu are
dreptul sa monopolizeze popularitatea partidului, dar atitudinea gazetei a creat aceasta atmosfera
in jurul meu." Dupa astfel de "semne", credea el, se ghidase Radio Londra atunci cand
identificase o aripa de dreapta in PCR, el fiind complet nevinovat. Cu astfel de argumente – ca in
ultima vreme nu i se da poza la gazeta – nu a facut altceva decat sa intareasca opinia ca, in ciuda
celor 27 de ani in Partidul Comunist, Patrascanu ramasese un "individualist mic-burgez".

Patrascanu: Singur impotriva celorlalti “tovarasi”

CRISTINA DIAC

Comitetul Central nou-nout s-a reunit a doua zi dupa terminarea Conferintei in sedinta
plenara. Din voia lui, Lucretiu Patrascanu a fost "Subiectul zilei". A inceput prin a acuza,
dar a ajuns foarte repede acuzat. Si nu de unul, ci de toti. Incercand sa se apere, Patrascanu
a probat zicala "Daca taceai, filosof ramaneai".

"Scanteia" a facut largi relatari de la Conferinta Nationala a Partidului, insa nu a scris chiar totul.
Ceea ce nu spune ziarul spun documentele de arhiva.
"SEDINTA ISTORICA". A doua zi dupa incheierea lucrarilor a avut loc "o sedinta istorica",
dupa cum a fost ea catalogata de Teohari Georgescu. Misiunea principala a acesteia era alegerea
Biroului Politic, a Secretariatului si a Comisiei de Revizie. Inainte de aceasta, o buna parte a
timpului a fost alocata "clarificarii" divergentelor dintre Lucretiu Patrascanu si ceilalti membri de
baza ai conducerii. Unele izbucnisera chiar in timpul Conferintei, luand forma criticilor formulate
de Gheorghe Gheorghiu-Dej si de Gheorghe Apostol. Gheorghiu-Dej spusese ca Patrascanu era
inca o ramasita mic-burgheza in partid si ca ar avea unele "incurcaturi teoretice". Apostol
criticase activitatea lui in fruntea Ministerului de Justitie. Cu toate acestea, fusese ales membru in
Comitetul Central. Desi nemultumit, Patrascanu nu a ripostat in timpul Conferintei. Si-a pastrat
"surprizele" pentru prima reunire a CC-ului proaspat ales.
In dimineata de 22 octombrie, Patrascanu a inceput prin a se plange de lipsa increderii pe care
tovarasii o manifesta la adresa lui. De multa vreme se plangea in particular, considerand o
nedreptate faptul ca, dupa 23 august, nu fusese cooptat in Secretariatul partidului, desi jucase un
rol important in evenimente. "Interventia tovarasului Gheorghiu-Dej a fost mai grava, s-a aparat
Patrascanu, ca un membru cu 27 de ani de politica continua sa fie o ramasita burgheza in partid.
Sper sa fi fost a afirmatie involuntara. Apoi mai grav, ca am incurcaturi teoretice. Cand se afirma
de un tovaras care are raspundere ca are devieri teoretice, este un lucru deosebit de grav pentru

- 78 -
noi. Si nu am vrut sa fac o situatie dificila tovarasului Gheorghiu-Dej daca l-as fi intrebat care
sunt aceste incurcaturi." Ca raspuns la critica, ministrul Justitiei prezinta in fata CC-ului o
scrisoare adusa de acasa, gata redactata si adresata primului-ministru Petru Groza. In scrisoare
anunta ca demisioneaza din guvern "din motive de sanatate". De asemenea, propune sa fie
desarcinat de orice raspundere in cadrul CC-ului si sa fie trimis "la munca de jos, in celula", asa
cum se mai intamplase si in timpul lui Foris. Dupa principiul bulgarelui de zapada, riposta lui
Patrascanu a atras dupa sine criticile in lant ale "tovarasilor". Conform logicii si cutumelor
comuniste, Patrascanu facuse greseala dupa greseala.
"NU PRIMESTE CRITICA". Potrivit canoanelor comuniste, orice membru de partid putea fi
criticat. "Nu exista exceptie, spunea Gheorghiu-Dej, fiecare poate fi criticat, cu conditia ca (sic!)
critica sa fie obiectiva si partinica." Acuzatul a batut putin in retragere, sustinand ca nu a contestat
critica in sine, ci modul in care s-a facut. Ana Pauker l-a invinuit de nerespectarea obligatiei
oricarui membru de a-si face o autocritica sincera. Vorbitorii au sustinut ca suprema dovada de
incredere este insasi alegerea lui in CC.
De capul lui. La conferinta, Patrascanu tinuse un discurs referitor la chestiuni economice si la
tactica de urmat in perspectiva viitoarelor alegeri. In interventia sa la plenara, Miron
Constantinescu l-a invinuit insa ca sustinuse niste teze care "constituie o linie cu totul straina de
linia Conferintei si a partidului in acest moment". Mai grav, a continuat Constantinescu, "daca are
pareri proprii, trebuia sa le supuna intai Biroului Politic al Partidului si dupa aceea, cu aprobarea
Biroului Politic, ar fi trebuit sa le sutina sau sa nu le sustina in fata Conferintei".
In legatura cu activitatea sa de ministru comunist al Justitiei, vorbitorii au remarcat ca resortul
condus de tovarasul lor era singurul unde nu exista o celula de partid. "Avem celule si la
ministerele social-democratilor, si la ale liberalilor si singurul minister unde nu avem celula este
Ministerul Justitiei", a spus Miron Constantinescu.
DEMISIE "CA NUCA-N PERETE". Conferinta Nationala a PCR avea loc pe fundalul "grevei
regale". Comunistii si aliatii lor tineau cu dintii de un guvern pe care anglo-americanii si ulterior
regele se incapatanau sa nu-l mai recunoasca. Avand acceptul lui Stalin, PCR era hotarat sa
ramana la guvernare cu orice pret si sa demonstreze anglo-americanilor unitatea si coeziunea
guvernului Groza. In aceste conditii, demisia lui Patrascanu se potrivea ca nuca-n perete cu
planurile si disciplina partidului din care facea parte. In luna octombrie, la Bucuresti era anuntata
vizita ziaristului Mark Ethridge, trimis special al presedintelui american Harry Truman. Ethridge
avea misiunea de a cerceta situatia politica din Romania si Bulgaria si de a intocmi un raport pe
baza celor constatate. "Daca un ministru social-democrat sau liberal si-ar fi dat demisia in aceasta
perioada, si-a continuat Miron Constantinescu rechizitoriul, el ar fi facut jocul dusmanilor
poporului roman, al reactiunii anglo-americane. (...) In momentul cand vine in Romania Ethridge,
trimisul lui Truman, tu, membru de partid, sa-ti dai demisia? Inseamna in mod obiectiv sa ajuti
mai mult reactiunea decat o ajuta manistii si bratienistii in tara noastra, tocmai pentru ca esti
comunist."
"CAPITAL AL PARTIDULUI". In afara de completa ignorare a situatiei internationale,
Patrascanu se situase din nou in afara logicii de partid. Venise cu demisia scrisa de acasa, fara sa
se fi consultat in prealabil cu Biroul Politic, asa cum se obisnuia. Voia sa-i prezinte demisia
premierului, care nu era comunist. Trecand peste "amanuntul" cu Groza, Emil Bodnaras si
Constantin Parvulescu au impins acuzatiile si mai departe: "Din initiativa cui a fost pus tovarasul
Patrascanu in guvern? Din initiativa lui sau l-a trimis acolo partidul? I s-a incredintat aceasta
mare onoare de a fi primul comunist in guvern?". Mai poetic, un alt membru CC, Andrei
Patrascu, a opinat ca "tovarasul Patrascanu este un capital al partidului si partidul plaseaza acel
capital unde crede de cuviinta".

"TI SE-OPRESTE MINTEA-N LOC"


Ideea nastrusnica a lui Patrascanu, de a-si inainta demisia din guvern, a strarnit o gama larga de
luari de pozitie, de la uimire la indignare. "Cred ca problema, in felul in care a fost ridicata de tov.

- 79 -
Patrascanu, a uluit nu numai pe noi, cei tineri, dar si pe tovarasii incercati, spunea Andrei
Patrascu, membru in CC. M-a uluit cum vii tu sa pui problema sa demisionezi din guvern. Ti se-
opreste mintea-n loc. Auzi, sa vii sa pui problema sa demisionezi din guvern. Asta intrece orice
inchipuire omeneasca. Asta intrece orice inchipuire, ca un membru de partid sa vie sa faca lucrul
acesta."

PROFETIA
In chestiunea demisiei s-a pronuntat si Iosif Chisinevschi. Din relatarile lui Paul Sfetcu, seful de
cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosca era unul dintre cei mai "evlaviosi" cititori ai
clasicilor marxism-leninismului. Ori de cate ori aparea o problema, se ridica de la masa
discutiilor, se repezea la biblioteca, de unde revenea cu un volum gros din "operele alese", cauta
febril un citat lamuritor pe care il aducea la cunostinta auditoriului ca solutie la problema in
discutie. La prima sedinta plenara a CC-ului, Iosca si-a fundamentat argumentatia tot pe un recurs
la "clasici": "In istorie se cunoaste un caz. Nu fac comparatie, dar il amintesc. Este acel caz in
care Lenin si Stalin au considerat ca este tradare atunci cand, cu cateva zile inainte de revolutia
din octombrie, Zinoviev si Kamenev si-au dat demisia din CC si au publicat in ziar o declaratie ca
nu sunt de acord cu rascoala. Atunci Lenin si Stalin au spus ca este o tradare". Este probabil ca
vorbitorul nu si-a dat seama in acel moment ca viitorul lui Patrascanu va fi la fel de tragic ca al lui
Zivoviev si Kamenev sau ca el, Chisinevschi, va juca un rol determinant in condamnarea lui la
moarte.

REGULA"
Daca partidul va considera ca nu este demn de a fi membru de partid, vom lua atitudine, dar un
membru de partid nu era voie, nu are dreptul sa-si dea demisia"
Gheorghe Gheorghiu-Dej

Editorial: Flautistul si orchestra

LAVINIA BETEA

Din pacate, inca se crede ca studiul trecutului apropiat este apanajul exclusiv al istoricilor.
Categorie la care, adaugandu-se expertii in socialism stiintific, fusese redusa in ultimul deceniu al
"epocii Ceausescu" tagma specialistilor in disciplinele socio-umane. Poate fi si aceasta o
explicatie ca printre alte miracole petrecute la finele lui decembrie 1989, Fat-frumosul a fost dat
peste cap si prefacut in Zmeul cel rau. Iar cronicarii care-i consemnasera pana atunci vitejia si
istetimea s-au asternut iarasi la treaba – strangandu-si si ucenici imprejur – ca sa rescrie povestea
in care personajele si faptele Raului schimbasera locul cu Binele in algoritmul vechiului scenariu.
"Timpii incerti", precum perioada 1944-1948, sunt indeosebi "tratati" prin publicarea unor
"colectii de documente". Scrieri care, in paranteza fie spus, sunt in flagrant dezacord cu insasi
cerintele genului, din ele lipsind informarea cititorului asupra grilei de selectie, contextului si
modului producerii documentului - reguli carora metodologia le-a gasit de multa vreme si
definitiv rostul.
In istoria comunismului (fascinanta prin faptul fara precedent al transpunerii unei utopii
ideologice la scara unei treimi din populatia planetei) sunt insa multe aspecte care se sustrag
analizei in cheia simplificatoare a succesiunii cauzale directe. Deasupra reliefurilor pronuntate ale
"evenimentului", istoricii nostri planeaza lin, rotindu-se in cercuri largi, nestingheriti de fenomene
precum sociabilitatile subterane, teoriile privind rolul minoritatilor active, influentei ori
persuasiunii care origineaza puterea absoluta a ceea ce fusese cel mai mic partid comunist din
Europa.
Anul 1946 se rezuma in analizele lor la temele alegerilor electorale, ocupatiei sovietice si ale

- 80 -
Conferintei de Pace de la Paris, unde terenul de infruntare al fortelor politice e bine marcat. Dar
1946 este, probabil, dupa expresia biblica, cel mai vlaguit din sirul "vacilor slabe". Greutatile sale
si cat de compatibile sunt fortele politice din tara cu rezolvarea lor lamuresc multe dintre cele
care-au urmat. Economia e distrusa de razboi, obligatiile armistitiului sunt mari, seceta si
foametea fac oamenii sa pribegeasca din Moldova. Razboiul s-a sfarsit, politicienii asteapta
Conferinta de Pace, se pregatesc de alegeri si cauta justificari in fata populatiei pentru prezenta
Armatei Sovietice. Oricat de maiestrit ar fi discursul oficial, Romania e o tara invinsa, armatele
care-au ocupat-o nu sunt "eliberatoare", iar nazistii nu fusesera ocupanti, ci aliati.
Si indatoririle de "denazificare" asumate fata de Aliati sunt aproape imposibil de indeplinit: e
greu de trezit dintr-o data resentimentele multimii fata de fostii aliati germani ori de explicat cum
generalul Macici, "eroul de la Odessa", trebuie stigmatizat "criminal de razboi". Neintelegerile
dintre Aliati realimenteaza insa sperantele vechilor politicieni in ajutorul anglo-americanilor de a
le reconfigura pozitiile si puterea.
In toata aceasta degringolada, nucleul PCR i se infatiseaza cititorului de stenograme ca singurul
grup eficient de decizie. Fiecare dintre membrii sai e coordonatorul unui resort unde aplica
deciziile colective. Neimplinirile si ezitarile se sanctioneaza dur: cu pierderea functiei (cazul lui
Agiu care nu da efectul scontat in manipularea Frontului Plugarilor) sau cu viata (cazul lui
Patrascanu care se abate de la "hotararea Partidului", facand "lucruri de capul lui" si pentru
"popularitatea personala"). Contrar celorlalte partide care sufera implozii si dezintegrari,
autoritarismul liderilor comunisti (stilul de conducere autoritar fiind, pe termen scurt, reteta
infailibila de succes) imprima in aceste conditii de criza directii precise de actiune. Stenograma
sedintei Biroului Politic din 26 iulie 1946 este edificatoare in acest sens. Scopul PCR din acel
moment este concis prezentat de Vasile Luca – "compromiterea si distrugerea partidelor istorice".
Functie de tinta propusa, ceilalti raporteaza, pe rand, asupra sarcinilor din sectoarele lor. "Cea mai
buna agitatie e aceea de a face ca colaboratorii (sic!) nostri sa cante o muzica fara tonuri false in
aceasta privinta, iar noi sa fim aceia care tragem cu bagheta, zice bunaoara Gheorghiu-Dej despre
strategia in alegeri. Sunt convins ca tovii vor gasi ca buna ideea sa organizam orchestra intreaga a
BPD-ului si partidul sa fie acela care dirijeaza orchestra. Aceasta inseamna ca si Partidul trebuie
nu numai sa cante din flaut, dar sa organizeze si sa indrumeze aceasta agitatie si propaganda".
Citind documentul, "vezi" cum participantii – Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu, Patrascanu, Miron Constantinescu, Vasilichi, Maurer, Chivu Stoica – pun in scena
spectacolul viitorului confundat mai apoi de inocentii spectatori cu implacabila realitate. E actul
de inceput al acestei istorii cu finalul magistral interpretat de urmasi care-si asuma "schimbarea".
Nu degeaba scuturile Internelor si Armatei inca pazesc cele mai multe dintre "documentele
partidului". Iar pentru naivii amatori de dezvaluiri si deconspirari se pregatesc noi si fierbinti
episoade (cu "investigatori"!) din telenovela arhivelor Securitatii.

Problema Transilvaniei

CRISTINA VOHN

Revenirea Transilvaniei de Nord la Romania constituie debutul politicii PCR de preluare a


puterii la nivel local. In sedinta Consiliului de Ministri din 13 martie 1945 sunt luate in
discutie problemele Ardealului. Sensul acestora este de instituire in teritoriu a unei
administratii, formata din elemente "democratice".

Dupa incheierea manifestarilor prilejuite de intrarea Ardealului de Nord sub administratia


Romaniei, guvernul de la Bucuresti s-a pomenit in fata unor inedite situatii care trebuiau
rezolvate. Tensiunile interetnice, problema Universitatii din Cluj Napoca, dificultatile economice
si financiare, faptul ca intreaga administratie era formata numai din functionari de nationalitate

- 81 -
maghiara erau cele mai sensibile dintre ele.
DISCUTII. Noul guvern condus de Petru Groza a luat in discutie toate aceste probleme in cadrul
sedintei de guvern desfasurata la Bucuresti, in 13 martie 1945. La sedinta participa, pe langa
membrii guvernului, si reprezentantii FND si ai confesiunilor religioase din nordul Transilvaniei:
Teofil Vescan, presedintele FND din Transilvania de Nord, IPSS Iuliu Hossu, mitropolitul greco-
catolic al Ardealului, PS Vasarhelyi Janos, episcopul reformat al Clujului, IPSS Colan, episcopul
Oradei Mari. Cabinetul, afirma cu acel prilej, Gheorghe Tatarescu, vicepresedinte al Consiliului
de Ministri si ministru al Afacerilor Externe, dorea "cercetarea adanca a tuturor problemelor in
legatura cu situatia locala". In acest scop, Teofil Vescan a intocmit un memoriu. Cele 15 puncte
ale documentului erau redactate in spiritul "vremurilor noi", pe care Cabinetul le anuntase. Teofil
Vescan afirma ca vorbeste "in numele intregii populatii din nordul Ardealului", care era "de
parere ca aceasta reincadrare trebuie sa fie cel mai puternic imbold pentru crearea unei Romanii
libere, democratice si independente".
FND-UL LA PUTERE!. Cererile pe care Vescan le face Cabinetului sunt de natura
administrativa, culturala, economica, toate avand insa o evidenta conotatie politica. Astfel el
solicita "confirmarea individuala a reprezentantilor FND din administratie, care au dovedit
capacitatea lor de munca si au dat dovada de atitudine democratica". Mai mult, liderul FND din
Ardealul de Nord cere recunoasterea "politiilor populare formate (din membri sau indivizi sub
influenta PCR – n.n.), imbracarea lor in uniforma, precum si jandarmeriile locale, care sa fie
incadrate in jandarmeria statului". In privinta administratiei, memoriul "cere completarea acestei
administratii cu elemente democratice (medici, invatatori, profesori, muncitori de specialitate
etc.), verificate de o comisie de epuratie din localitatea de unde vin, fie de comisia de epuratie
locala, in asa fel insa, ca orice numire importanta sa se faca numai cu avizul FND-ului din nordul
Ardealului".
Aceste cerinte reprezinta prologul preluarii puterii locale de catre Partidul Comunist Roman.
Fenomenul va fi extins cu rapiditate la nivelul intregii tari.

ELOGIUL SOVIETICILOR
Imediat dupa revenirea Transilvaniei de Nord la Romania, ministrul de Interne, Teohari
Georgescu, transmite o circulara unitatilor administrative si politienesti din teritoriu. Circulara
incepe cu o incriminare a dictatului de la Viena si cu aplogia Armatei Rosii. "Poporul roman,
sustine Teohari Georgescu, nu va uita niciodata aramata glorioasa a popoarelor Uniunii Sovietice,
prin a caror vijelioasa inaintare intreg poporul nostru a fost eliberat de sub jugul banditismului
hitlerist si al regimului de dictatura antonesciana". Apoi, ministrul de Interne traseaza
subordonatilor sai linia de conduita pe care ar trebui sa o aplice: "Intreaga administratie, de la
prefectura pana la ultima celula administrativa a comunelor si satelor, toti functionarii trebuie sa
fie patrunsi de datoria aplicarii cu horarare si fara nici o ezitare a principiilor de ordine, liniste si
sa vegheze la apararea drepturilor nationalitatilor conlocuitoare, intreaga populatie bucurandu-se
de totala egalitate de drepturi si obligatii."

DOLEANTE
Cererile minoritatii maghiare au fost prezentate guvernului de catre mitropolitul greco-catolic al
Ardealului, PS Vasarhelyi Janos. Acesta si-a tinut discursul in limba maghiara, iar pentru
membrii Cabinetului traducea jurisconsultul Episcopiei Reformate din Cluj, G. Martonossy.
Reprezentatul maghiarilor a solicitat cu acest prilej ca guvernul "sa binevoiasca a lua masuri ca
preotii si profesorii care sunt interesati numai pentru motivul ca sunt unguri... sa poata reveni la
parohiile si catedrele lor".

Hrusciov, Tito si Aliatii anglo-americani

- 82 -
CRISTINA VOHN

Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul


recunoasterii internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie
1945 au mai existat tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut
este al Maramuresului, care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice.

Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul recunoasterii


internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie 1945 au mai existat
tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut este al Maramuresului,
care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice.
9 martie 1945 nu a insemnat sfarsitul problemelor Romaniei relative la frontierele sale. Unele
state vecine au continuat sa deruleze o activitate diplomatica intensa, pentru a obtine macar o
parte din teritoriul romanesc. Conferinta de Pace (iulie 1946 – februarie 1947) urma sa stabileasca
granitele definitive in Europa. Cele mai multe revendicari au venit din partea Ungariei. Dar, s-au
inregistrat incidente si in Maramures si in Banat.
INTERESE POLITICE. Jocurile politice si diplomatice in privinta Transilvaniei au continuat
pana la semnarea Tratatelor de Pace, in anul 1947. Din "inamic" Uniunea Sovietica s-a
transformat in "aparatorul" Romaniei, mai exact al guvernului Petru Groza. In cadrul tuturor
conferintelor desfasurate pe parcursul Conferintei de Pace, reprezentantii URSS au sustinut
solicitarile Romaniei privind frontiera de nord-vest.
Pe de alta parte, in Ungaria, in urma alegerilor generale din noiembrie 1945, Partidul Comunist a
obtinut numai 17% din voturi, la guvernare venind Partidul Micilor Agrarieni. Pentru SUA si
Marea Britanie, Ungaria reprezenta un stat democratic, care trebuia sustinut pentru a "lupta"
contra influentei sovietice. Pentru aceasta, ele au decis sa sprijine revendicarile Ungariei in
privinta Transilvaniei.
CONFERINTA DE LA LONDRA. In aceasta atmosfera, s-a desfasurat la Londra, intre 10
septembrie si 2 octombrie 1945, conferinta ministrilor de Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii,
carora li s-au alaturat sefii diplomatiilor din Franta si China. La aceasta reuniune a fost discutata
si problema Transilvaniei de Nord. In absenta reprezentantilor Romaniei si ai Ungariei, "cei
cinci" si-au exprimat pozitiile fata de acest subiect. In respectiva perioada, in Romania se derula
greva regala. Reprezentatul sovietic, V.M. Molotov, a sustinut desigur guvernul Groza si,
implicit, ca intreg Ardealul sa faca parte din Romania. Pe de alta parte, ministrul de Externe
britanic, Ernst Bevin, si-a exprimat optiunea pentru unele cedari in favoarea Ungariei. El a fost
sustinut de James Byrnes, secretarul de stat american. Acesta a propus ca o zona de 7.680 km2 de
la frontiera romano-maghiara sa fie cedata Ungariei. In final, cei cinci au cazut de acord ca
granita dintre Romania si Ungaria sa fie "in general" cea din 1938. Dar ramanea de studiat daca
"acordarea unei mici parti Ungariei nu ar reduce numarul persoanelor aflate sub stapanire
straina".
OFENSIVA DIPLOMATICA. In aceste conditii, Ungaria s-a simtit incurajata sa declanseze o
ofensiva diplomatica pentru a obtine o parte din teritoriul transilvanean. Guvernul de la
Budapesta si-a dat seama ca revendicarile sale trebuiau sa aiba acordul URSS. O delegatie
condusa de primul ministru Ferenc Nagy s-a deplasat in primavara anului 1946 la Moscova.
Delegatia a fost primita de Stalin. Premierul ungar i-a prezentat liderului sovietic doua variante
care puteau, in opinia sa, sa "rezolve problema Transilvaniei". Prima varianta prevedea cedarea
de catre Romania a unui teritoriu de 22.000 km2, locuit de 865.620 de romani si 495.106
maghiari. In cea de-a doua varianta, Ungaria solicita un teritoriu de 11.800 km2 cu 442.000 de
locuitori maghiari si 421.000 de romani. Opinia lui Stalin fata de propunerile ungare a fost ca
"romanii nu vor consimti la o asemenea cedare teritoriala". "Sfatul", pe care delegatia Ungariei a
reusit sa il obtina de la Moscova, a fost acela de a purta convorbiri directe cu guvernul de la
Bucuresti.

- 83 -
CONVORBIRI ROMANO-MAGHIARE. La scurt timp dupa intoarcerea delegatiei Ungariei de
la Moscova, este trimis la Bucuresti secretarul general al Ministerului de Externe de la Budapesta,
Pal Sebestyen. Acesta este primit de primul ministru Petru Groza si de ministrul roman de
Externe, Gheorghe Tatarescu. Convorbirile nu duc la nici un rezultat, deaorece atat Tatarescu, cat
si Groza au refuzat orice fel de negociere teritoriala. Primul ministru al Romaniei a facut o
singura concesiune reprezentantului Budapestei. El a avansat ideea crearii unei uniuni vamale
intre cele doua state si eliminarea documentelor de calatorie pentru unguri in Romania si pentru
maghiarii din Transilvania in Ungaria. Ideea a fost respinsa de Budapesta. Era mult prea putin
fata de ceea ce statul vecin spera sa obtina.
Toate aceste discutii vor lua sfarsit o data cu semnarea Tratatului de Pace la Paris, in 1947.
Acesta stabilea ca frontiera dintre Romania si Ungaria era aceea existenta in anul 1938. Ceea ce
insemna ca intreg teritoriul transilvanean ramanea sub administratia Bucurestiului.

REVOLTA
Dupa 6 martie 1945 au fost incidente si in Banat. Aici, sarbii au organizat, in toamna anului 1945,
manifestatii pentru a cere alipirea teritoriului banatean la Iugoslavia. "Revolta" era sprijinita de
oficialii statului vecin; comisarul general al Belgradului este prezent la manifestatia desfasurata la
Timisoara. Sarbii de aici cereau sa nu mai fie inrolati in armata romana, ci in armata lui Tito, si
nu mai platisera impozitele catre statul roman. Primul-ministru Petru Groza se deplaseaza la
Timisoara pentru a vedea situatia la fata locului. Concluzia la care ajunge este ca solutia pentru
rezolvarea crizei consta in aplicarea unei solutii similare celei a Ardealului de Nord. Era nevoie
de asentimentul populatiei sarbesti pentru ca Banatul sa ramana in granitele statului roman. Dar,
in acelasi timp el, se deplaseaza la Belgrad, unde are o intrevedere cu Tito. Cei doi transeaza
problema granitei comune, care va ramane nemiscata. Documentele asupra intrevederii Tito-
Groza nu ne stau inca la dispozitie.

MARAMURES
La 4 februarie 1945, reprezentantii unei asa-numite "rade populare" au proclamat unirea
Maramuresului cu Ucraina subcarpatica. Rada populara, care reunea minoritari ucraineni din
Romania, a avut acordul liderului ucrainean de atunci, Nikita Hrusciov, pentru actiunea pe care
au intreprins-o. Populatia romaneasca, majoritara (conform datelor sovietice, reprezenta 74% din
populatie), nu a fost consultata si s-a opus ferm acestui act. Organizatia ucrainenilor l-a
impiedicat pe trimisul CC al PCR, Nicolae Goldberger, sa instaleze administratia romaneasca in
Maramures. Demersurile acestuia s-au soldat cu un esec. In aceasta situatie, PCR l-a trimis in
teritoriu pe Vasile Luca, membru al Biroului Politic. Acesta, printr-o politica abila (a numit un
ucrainean ca secretar al organizatiei de partid), a reusit in cele din urma sa instaleze aici
administratia romaneasca.

Clujul dupa razboi

CRISTINA VOHN

Dupa intrarea in legalitate a PCdR, acesta a folosit un intreg arsenal de metode pentru a
prelua puterea si a raspandi ideile staliniste. O atentie aparte a acordat infiltrarii in orasele
si comunele din Romania. Un exemplu al modului in care au actionat comunistii din
Romania dupa razboi este capitala Transilvaniei.

PCR a desfasurat o strategie complexa pentru preluarea si consolidarea puterii sale, care a scapat
intelegerii contemporanilor. Dupa planuri bine puse la punct, comunistii si-au impus oamenii in
pozitiile-cheie ale administratiei locale. O atentie aparte a fost acordata Ardealului de Nord-Vest,

- 84 -
care a revenit dupa 9 martie 1945 la Romania. Capitala Transilvaniei, Clujul, a polarizat exemplar
interesele si actiunile politice ale vremii.
FILIALA CLUJEANA A PCR. Dupa razboi, Comitetul Central al Partidului Comunist Roman a
stabilit o noua structura organizatorica locala. Existau comitete regionale, care coordonau
comitetele judetene, ce aveau in subordine, la randul lor, comitetele orasenesti. Comitetul
Regional Cluj era condus de un vechi ilegalist, Vasile Vaida, numit de CC. Acesta ii raporta
direct lui Vasile Luca, secretar al partidului si membru al Biroului Politic, conducatorul de fapt al
PCR din Transilvania de Nord. Partidul il insarcinase cu conducerea activitatilor comuniste in
teritoriul recent revenit la Romania, deoarece aici existau probleme deosebite de restul tarii. Ca
etnic maghiar si totodata ca un om de incredere al sovieticilor, Luca era considerat un expert in
problemele nationale.
Comitetul Judetean Cluj avea ca principala sarcina infiintarea organizatiilor de partid in fiecare
fabrica, uzina sau cartier din oras, dar si in comunele si satele invecinate. El transpunea in
practica indicatiile venite de la centru, care vizau intarirea partidului si cresterea numarului de
membri. Vechii adepti ai ideilor comuniste erau insarcinati cu racolarea si indoctrinarea celor noi.
Trebuia sa ii instruiasca, sa ii educe in spiritul ideilor comuniste, imbracate acum sub forma a
numeroase promisiuni. Erau organizate in acest scop seminarii si consfatuiri, era distribuita presa
comunista si literatura comunista.
VIATA CULTURALA. Comunistii s-au ocupat indeaproape de toate aspectele vietii cotidiane
din capitala Transilvaniei. O atentie aparte au acordat culturii si atragerii in partid a cat mai
multor intelectuali cu influenta. Particularitatea multor localitati din Ardeal, regasita si in Cluj,
era existenta unei minoritati maghiare numeroase, bine reprezentata in cultura, invatamant,
industrie, comert si finante. Sensibilitatile extrem de accentuate de razboiul abia incheiat au fost
exploatate de comunistii din Romania in folosul propriu. Universitatea din Cluj a functionat pana
in 1947 cu ambele sectii: romana si maghiara. Ungurii aveau institutii de cultura si invatamant
proprii; gazete si reviste in limba maghiara, pe care o foloseau nestingheriti si in administratia
locala. Erau folosite toate aceste mijloace pentru a fi atrasi cat mai multi minoritari unguri in
PCR. Presa comunista ii indemna sa se inscrie in partid, deoarece numai acesta le putea satisface
revendicarile cultural-administrative. In paralel, promisiuni asemanatoare erau facute si
romanilor. De altfel, la manifestarile comuniste, agitatorii de profesie trebuia sa le vorbeasca
oamenilor pe limba lor. Daca era o adunare a romanilor din Cluj, era folosita limba romana, daca
era o intrunire a maghiarilor, acestora li se vorbea ungureste.
Intr-un oras devastat de razboi, tensiunile au atins cote maxime in timpul grevelor studentilor si a
muncitorilor. Cazul cel mai cunoscut este acela al muncitorilor maghiari de la "Dermata", care in
timpul grevei i-au atacat pe studentii romani de la Universitatea clujeana. In aceasta atmosfera,
PCR a gasit un teren prielnic pentru propagarea ideilor sale. Promisiunile de mai bine pe care le
faceau locuitorilor romani sau maghiari aveau, in acest context, un impact mai mare. Multi au fost
amagiti de ideile revolutionare pe care le auzeau si au ingrosat randurile partidului.

VERIFICAREA COMUNISTILOR
Un ilegalist clujean, Egon Balas (nume real Egon Blatt), povesteste in lucrarea sa memorialistica
"Vointa de libertate", cum a fost verificat de partid, in anul 1945. "Ca toti ceilalti membri de
partid care fusesera arestati in timpul razboiului, a trebuit sa ma supun unui proces de verificare
de catre partid, povesteste Balas. Rezultatul depindea de comportarea avuta in timpul procesului.
Cei care isi tradasera legaturile erau exclusi din partid. Verificarea mea a durat cateva zile si s-a
incheiat cu confirmarea mea ca membru de partid. Mi se ceru sa lucrez pentru partid ca membru
in Comitetul Judetean. In acelasi timp am fost sfatuit sa-mi schimb numele. Fara sa mi se spuna,
era limpede de ce: Blatt prea suna a nume de evreu. Un activist de partid, desi nu i se cerea sa
ascunda faptul ca este evreu, nu trebuia nici sa-l afiseze in public. Dupa ce vazusem ca toti
tovarasii mei de la Budapesta au facut la fel, n-am fost nici surprins, si nici suparat. Mi-am ales
aliasul sub care jucasem ca adolescent in campionatele de ping-pong: Balazs, un patronimic

- 85 -
unguresc destul de comun, uneori folosit si ca prenume."

AMPRENTELE RAZBOIULUI
"In 1945 am fost printre primii universitari reveniti la Cluj... Spectacolul Clujului, peste care
trecuse si razboiul, nu era deloc atragator. In bucuria noastra de a fi revenit la matca se
amestecau mereu si momente penibile. Case devastate sau locuite de populatie improvizata,
adusa de la sate ca locul sa fie cat mai mult ocupat. Case locuibile din centru supralocuite. Cu
greu am putut gasi adapost in spatiul unui invatator, unde ne-am ales dupa plecarea lui cu o
camera a noastra. N-am mai gasit institutiile, scolile noastre."
David Prodan

Editorial: “La forza del destino…”

LAVINIA BETEA

In primii ani de dupa razboi n-au aparut opere de arta semnificative. Scriitorii si artistii
recunoscuti erau preocupati de adaptarea la noile realitati si reconfigurari ale valorilor si
personajelor din zonele de putere, prestigiu si influenta.
Ingrijorati asupra prezentului si viitorului erau toti oamenii de cultura care in vremea regimurilor
de dictatura si razboi ocupasera functii in guvernele acelor ani sau ca reprezentanti ai lor peste
hotare. Cum "raspunzatori de dezastrul tarii" se hotarase a fi facuti si publicistii de dreapta
(intreaga presa aprobata in conditiile cenzurii de razboi putand fi considerata astfel), spatiile de
afirmare pentru "oameni noi" erau de imensa potentialitate. Intr-o situatie profitabila ca aceasta s-
au nimerit putinii comunisti ilegalisti cu veleitati intelectuale din anii ’40. Lor si apropiatilor
acestora li s-au deschis larg si dintr-o data toate portile catre fulgeratoare afirmari si succese.
Prin asocierea cu posibilitatile nelimitate ale vremii, pareau si par nepotrivite tatonarile si
alegerile facute atunci de unul dintre putinii membri ai PCdR din vremea razboiului, recunoscut
dupa ani de pribegie si efort ca prestigios savant al contemporaneitatii. Serge Moscovici s-a
nascut si a trait in Romania pana cand, in 1947, la varsta de 22 de ani, a emigrat clandestin la
Paris. In povestirea autobiografica – tradusa de editura ieseana Polirom cu titlul "Cronica anilor
risipiti" (si pe care nu ma voi retine s-o apreciez ca fiind cea mai tulburatoare scriere
memorialistica ce mi-a fost dat s-o citesc pana in prezent) – a descris, printre altele, si momentele
de surpriza si confuzie determinante in emigrarea sa.
Primul lucru care-l distantase de fostii ilegalisti e "amanuntul" angajarii in toamna lui 1944, ca
muncitor, la Uzinele "Malaxa" din Bucuresti. Din aceasta nisa sociala neutra reflecteaza asupra
schimbarilor si cailor de urmat. "Ceea ce m-a frapat dupa armistitiu, scrie fostul ilegalist, a fost
faptul ca mai mult decat o doctrina, comunismul devenise o armata, aproape o Biserica." Nici
razboiul nu parea sa se fi sfarsit. "De altfel, rememoreaza psihosociologul, asistam deja la
preludiul unui alt razboi, politic de asta data. In ianuarie si februarie am fost scos sa merg la
manifestatii. Sentimentele ma impingeau cand sa particip alaturi de mase la protestele impotriva
mizeriei, cand sa ma las calauzit de partidul care sustinea Moscova, lucru despre care nu se scotea
o vorba intre noi." Duplicitatea comunistilor este generala: antifascismul "degenera fara vreo alta
tranzitie in lupta pentru a-i colora pe fascisti in rosu si a-i recupera", in vreme ce "rusii alternau
amenintarile cu promisiunile, ultimatumurile cu solicitarile fraterne".
Admiratia pentru revolutie se stinsese, iar spiritul liber al viitorului om de stiinta refuza calea de
soldat in actiunile unui forte care face legile fara a le respecta. Intr-o tendinta, pe firescul
trecutului de devotament partinic si pe masura vocatiei de "om de carte", "mi-am ordonat (scrie
Moscovici peste ani): Du-te la Moscova!". Mecca spre care erau indreptate viitoarele elite
politice, culturale si tehnice ale tarii. Acolo ("in epicentrul revolutiei") voia sa studieze
"inconjurat de plamaditorii viitorului". Constata insa ca drumul spre Moscova e invaluit in mister,

- 86 -
desi la ambasada sovietica din Bucuresti iti puteai completa dorinta intr-un chestionar. Sfatuit de
mai experimentatii tovarasi, solicita ajutorul pictorului suprarealist Perahim, intors cu armatele
sovietice in tara, personaj influent prin reputatia de kaghebist. Artistul nu-l incurajeaza. In vizita
la Bucuresti, scriitorul Ilya Ehrenburg (la care patrunde cu o legitimatie ocazionala de gazetar)
incearca chiar sa-l trezeasca la realitatea comparatiei Moscovei cu Parisul.
A ajuns... la Paris prin forta destinului. Zamislita din intamplari mai mult sau mai putin normale
pentru oamenii obisnuiti. Acestea insa abatute asupra marilor inzestrati cu talent si vocatie,
traseaza biografii exceptionale. Aceeasi "la forza del destino" i-a consacrat pe Mircea Eliade,
Eugen Ionescu ori Emil Cioran, romanii care in anii ’44-’48 vor fi regretat neputinta revenirii in
tara, precum Moscovici plecarea la Moscova. Parisul care a primit si celebrat mintile si talentele
exceptionale statornicite in el, indiferent de originea si de formele lor de exprimare, a fost spatiul
lor de afirmare. Ce noroc, in final, pentru noi, pentru ei si opera lor c-au fost obligati sa ramana
ori sa emigreze departe de tara!
Cu cateva luni in urma, regizorul francez Radu Mihaileanu, in seara incununarii cu Premiul Cesar
la Paris, multumea tuturor acelora care l-au ajutat in anii ’80 sa plece din Romania. L-am inteles,
amintindu-mi memoriile lui Serge Moscovici, in implinirea vocatiei de creator. Pentru ca vreme
de-o jumatate de secol, prin imitatie sovietica, scriitorii, oamenii de stiinta si arta romani au avut
misiunea conferita de Stalin a "ingineriei" de suflete. Suflete ce se doreau a fi confectionate – ca
becurile, cratitele ori sertarele! – dupa tipare... "
Cand iti calauzesti viata pe cai necunoscute sau cand esti singur, nu exista decat o singura regula:
sa nu actionezi niciodata altfel decat iti dicteaza inima. Ce n-as fi dat ca sa-mi dovedesc
contrariul! Si totusi este unica regula care raspunde nevoii de a trai in cinste si belsug. Ei bine,
stiam ce vrea inima mea: sa devin un om de carte, sa am o indeletnicire din care sa rezulte o
opera. (...) Peste tot aveam sa gasesc un acoperis, un tacam si tovarasi, fara sa se prabuseasca
cerul peste mine."
Serge Moscovici

“La vremuri noi, tot noi”

CRISTINA DIAC

Manuitorii "condeielor democrate" voiau numaidecat si neaparat sa cada capete de


"fascisti". Si unele au cazut, asa cum cereau vremurile. Au fost insa si intelectuali care-au
"adulmecat" repede dincotro bate vantul, oferindu-si serviciile noului stapan. "Ieri cu
nemtii, azi cu rusii", observa Radulescu-Motru in jurnalul sau.

"Era noua" trebuia sa inceapa si pentru cultura romana. Presa culturala, dar si cea cotidiana, cea
independenta ca si cea de partid, organizatiile profesionale ale artistilor, profesorii universitari,
guvernul, oameni de cultura luati individual – fiecare avea o parere, fiecare voia sa o exprime, sa
prinda trenul spre "noua era". Rivalitati mai vechi au iesit la suprafata cu acest prilej. Exclusii de
ieri devenisera peste noapte "vedetele zilei" si cereau pedepsirea celor care ii prigonisera. Dintre
cei din urma, unii au platit optiunea politica anterioara, asa la vreme dincotro bate vantul si au
trecut rapid in tabara noilor invingatori.
ALTA PIESA, ACEEASI ACTORI. Ziarul taranist Dreptatea sesiza, de pilda, ca Mihail Ralea,
ajuns ministru al Artelor in guvernul Petru Groza, era acelasi cu fostul ministru al Muncii din anii
dictaturii Regelui Carol al II-lea, cel care desfiintase sindicatele pentru a le inlocui cu breslele,
dupa modelul fascismului italian. Nu era unicul caz de intelectual care s-a reorientat dupa 23
august 1944. Datorita faptului ca intretinuse legaturi mai mult sau mai putin secrete cu
reprezentantii extremei stangi, Mitita Constantinescu (fost guvernator al Bancii Nationale sub
guvernele liberale) a scos pe piata cu o rapiditate uimitoare, inca din octombrie 1944, o carte

- 87 -
intitulata "Continentul URSS". La aparitia ei, Scinteia isi exprima nadejdea ca este doar prima
dintr-un lung sir de carti "pe care le vor scrie oamenii de buna-credinta de la noi". In 1946,
Uniunea Patriotilor, grupare-satelit a comunistilor, s-a transformat in Partidul National Popular,
avand in fata perspectiva alegerilor. PNP-ul era partidul intelectualilor "democrati", o creatie a
comunistilor. Mitita Constantinescu a fost desemnat presedinte al noului partid. Nicolae Profiri,
membru in Comisia de Epurare de la Politehnica, membru al Asociatiei pentru Strangerea
Legaturilor cu Uniunea Sovietica (ARLUS), viitor ministru in guvernul Groza rezultat dupa
alegerile din noiembrie 1946, avea si el un trecut interesant. Colaborase cu germanii la
construirea soselei Bucuresti-Pitesti, semnase decizia de excludere a inginerilor evrei din
asociatiile profesionale, fapt care ii priva de dreptul de a-si mai practica meseria. Fusese decorat
de Hitler, decoratie remisa de Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la Bucuresti.
Despre febrilitatea imediata datei de 23 august a consemnat in jurnalul sau si Mihail Sebastian.
Obisnuit al redactiilor inca din perioada interbelica, dramaturgul, cronicarul teatral si omul de
cultura Mihail Sebastian avusese de patimit in timpul regimului antonescian din cauza legislatiei
antirasiale care interzicea evreilor sa mai publice. El, ca si altii, a asteptat cu multa nerabdare
"ceasul eliberarii" si a avut chiar tentativa de a scrie la Romania libera. Dupa cateva zile avea sa
noteze: "E o imbulzeala teribila (de ordin moral) pretutindeni. Toata lumea e grabita sa ocupe
pozitii, sa valorifice titluri, sa stabileasca drepturi. Cel mai bun lucru e asteptarea. Acum nu se
poate vorbi, cel mult urla. E drept ca ani de zile am asteptat clipa in care pot in sfarsit scoate un
tipat de razbunare dupa atata scarba, dupa atata dezgust. Ma felicit ca experienta mea cu Romania
libera s-a terminat repede, inainte de a-mi fi angajat acolo semnatura. In trei zile, dupa navala lui
Graur si a bandei lui (lingvistul Alexandru Graur – n.n.), am inteles ca intru intr-o redactie
terorizata de conformism. E Victor Eftimiu, cu nerusinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui
eterna. E tanarul Macovescu, iacobin feroce dupa ce a huzurit sub nemti. E Graur, obtuz, funebru
si triumfator".
"CU PLECACIUNE, BOLSEVIC DUMNEAVOASTRA!" Constantin Radulescu-Motru, acuzat
atat in Dreptatea, cat si in Romania libera, nota de asemenea in jurnalul sau referitor la atmosfera
acelor ani: "Am avut astazi sedinta de comitet la redactia Revistei Fundatiilor Regale (18
septembrie 1944 – n.n.). Tatonari pentru viitoarea orientare a revistei. Am impresia ca se
pregateste un nou 1848, de data asta nu ca imitatie dupa revolutia franceza, ci dupa cea rusa. Vor
incepe traduceri din literatura rusa, asa cum cu o suta de ani in urma se faceau dupa cea franceza.
Evreii care stiu rusa sunt la mare pret. Pana mai ieri, asemenea evrei erau inchisi si batuti la
Politie, astazi sunt imbratisati si invitati sa scrie cat mai des. Universul si-a angajat o evreica
pentru cronici rusesti!".
Cei vechi incercau sa se "orienteze" dupa vremuri si sa intre in gratiile nou-venitilor. Intr-adevar,
bursa zvonurilor functiona bine la Bucuresti. Universul o angajase pe Sorana Gurian. "Calculul
directorului era de inteles, scria in memoriile sale si Gabriel Tepelea, redactor in acel moment la
cel mai citit ziar din Romania interbelica: oficiosul burgheziei, acuzat de conservatorism, trebuia
sa-si improspateze echipa cu oameni ai noii tendinte. Cand era pe tapet problema Ardealului, prin
1942-1943, am fost cooptat in redactie eu, apoi V. Netea. Acum era randul unui element de
stanga." Despre noua colaboratoare a Universului circulau in Bucurestiul acelor timpuri o
sumedenie de zvonuri: ca e spioana sovietica, agenta a Gestapoului, iubita lui Zaharia Stancu, pe
care l-ar fi ajutat la traducerea versurilor poetului rus Esenin.
"Un spectacol dezgustator il ofera presa", mai nota Radulescu Motru in jurnalul sau. "Cu cati am
vorbit, toti mi-au scos in relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii nostri si-au
schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, azi cu rusii… (…). In vreme ce jaful se intinde
in toata tara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei si de critici la adresa
Germaniei. Daca citesti o gazeta de la Bucuresti si nu cunosti trista realitate, ai crede ca nu este
popor mai fericit ca poporul romanesc."
Oportunista sau nu, un lucru era cert: presa acelor ani era una foarte dinamica si mai ales foarte
zgomotoasa.

- 88 -
"O FIINTA CIUDATA, DE STATURA LILIPUTANA"
Gabriel Tepelea (foto) a povestit in volumul sau de memorii "Amintiri" cum a cunoscut-o pe
noua sa colega de la Universul, "condeiul democrat" cum se spunea in epoca – Sorana Gurian:
"Pe strada era pustiu (in primele zile dupa 23 august– n.n.). Oamenii nu apucau sa iasa bine dintr-
un adapost si incepea un nou raid aerian, la fel de dezordonat si imprevizibil. Eram curios sa vada
daca nu scoatem vreo editie, daca… daca… Urc treptele din redactie auzind ecoul pasilor mei,
amplificat de scarile goale, murdare. La se-cretarul de redactie, nimeni. In camerele redactorilor,
nimeni. Totusi, parca auzeam undeva un fasait de hartii. O fi vreun soarece? Numai ei se miscau
in voie, fara frica, in acest oras al nimanui. Ma orientez dupa zgomot si dau in camera unde erau
colectiile. Aici, incredibil: o fiinta ciudata, de statura liliputana, isi indreapta ochii spre mine. Mi
se pare o femeie. Da, e o femeie. Carare pe mijloc, par hirsut, rasucit, de un negru roscat, un ochi
inchis. E inchis, adica il tine inchis pentru ca o jeneaza ceva, un fir de praf sau e chioara?...Mi-am
facut curaj de frica. In atmosfera aceea de geamuri sparte, de pustiu, de oameni care se ascund, nu
aveam cumva vreo vedenie? Nu ma rapusesera atatea nopti dormite pe apucate? Incep sa ma pipai
sa vad daca sunt intreg, daca sunt o fiinta vie sau am devenit si eu o naluca. «Ha! Ha! Ha!… », se
aude aratarea". Sorana Gurian a emigrat in 1949 la Paris.

Condeiele "fasciste", la ora judecatii

CRISTINA DIAC

Dupa 23 august 1944, Romania s-a grabit sa arate ca a rupt definitiv cu "trecutul fascist".
Nedreptatitii de ieri cereau socoteala. Erau vizati nu doar oamenii politici sau militarii. Se
cerea si judecarea "autorilor morali", care sustinusera regimul in presa, de pe scena Operei
sau de la catedra. Incepuse vanatoarea "vrajitoarelor fasciste".

Dupa 23 august 1944 a inceput o perioada de efervescenta, de sperante si entuziasm. O dictatura


se sfarsise si se parea ca toate nedreptatile care o insotisera vor fi o trista amintire.
ACOPERIREA LEGALA. Romania era obligata prin Conventia de Armistitiu sa demonstreze ca
a rupt total cu trecutul regim de sorginte fascista. Concret, Guvernul se angajase "sa colaboreze
cu Inaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crime de
razboi", "sa dizolve imediat toate organizatiile prohitleriste de tip fascist, atat cele politice,
militare sau paramilitare, cat si orice alte organizatii care duc propaganda ostila Natiunilor Unite
si in special Uniunii Sovietice". Cele doua articole din Conventie au deschis larg usa mazilirilor.
Guvernul a emis o serie de decrete-legi referitoare la epurarea aparatului de stat, prin care urmau
sa fie revizuiti toti functionarii numiti incepand cu 10 februarie 1938 (data de inceput a dictaturii
regale a lui Carol al II-lea). Decrete similare au fost emise si pentru "purificarea" presei, a
justitiei, a aparatului central de stat si a administratiei locale. In toate institutiile incepea
vanatoarea "vrajitoarelor fasciste". Oameni si legi isi dadeau mana sa-i infunde pe "fosti" pentru a
face loc "oamenilor zilei".
CULPE MORALE. Ziarele gazduiau o campanie furibunda de identificare a oamenilor care
sustinusera intr-un fel sau altul "regimul fascist". Erau aratati cu degetul insistent nu doar oamenii
politici, ci si ziaristi, profesori universitari, scriitori, muzicieni, artisti plastici, dramaturgi.
Erau vizati nu numai oamenii politici care dadusera ordine sau militarii care le executasera, ci se
cerea insistent si judecarea "autorilor morali", a celor ce sustinusera regimul in presa, de pe scena
Operei sau de la catedra. Romania libera, prin condeiul lui George Macovescu, a cerut inca de la
14 septembrie 1944 epurarea aparatului de stat si a institutiilor de invatamant.
Breslele artistilor, scriitorilor si ziaristilor, dar si cele ale avocatilor, preotilor sau inginerilor nu
aveau cum sa ramana indiferente la "indemnurile binevoitoare", dar si foarte categorice venite

- 89 -
dinspre presa. Acesta informa opinia publica ca a sosit vremea ca "tradatorii fascisti sa plateasca".
Probabil pentru a usura sarcina celor in drept, presa aparuta imediat dupa 23 august, de la
Dreptatea, taranista, la Scanteia, comunista, facea cu generozitate si nominalizari.
In Proclamatia catre tara rostita la Radio in seara de 23 august, Regele Mihai le-a spus
ascultatorilor ca "noul guvern inseamna inceputul unei ere noi". Pentru cultura romana, "era
noua" incepea cu zanganit de sabii.

FASCISTUL HAPLEA
Un exemplu de "propaganda ostila Uniunii Sovietice" a fost identificat de vigilenta Scinteie pana
si la revista Universul copiilor, catalogata drept "fascista si antisovietica".
Cei doi copii-eroi ai povestilor din revista fusesera trimisi sa lupte impotriva "barbarilor sovietici"
in timpul razboiului dus de Armata Romana pentru recucerirea Basarabiei. "Tradatorul Batzaria,
zis Mos Nae, scria Scinteia, sa stie bine ca nu mai are ce cauta in presa romaneasca de azi." Cel
incriminat de ziarul comunist – Nicolae Batzaria, a avut o biografie de exceptie.
Membru in Partidul Junilor Turci care milita pentru modernizarea Imperiului Otoman, ministru in
guvernul de la Istanbul in 1912, s-a refugiat in Romania dupa primul razboi mondial. Mai tarziu,
a sustinut prin scris regimul antonescian. A scris peste 80 de carti, majoritatea pentru copii. A fost
creatorul personajului Haplea, un erou indragit mult de copii in perioada interbelica.

Artisti si ziaristi in febra epurarilor

CRISTINA DIAC

Presa opozitiei s-a luat la intrecere cu presa comunista ca sa puna mana pe premiul de
"campion al demascarii colaborationistilor". Inceputul a fost facut la "Dreptatea"
taranista. Ulterior, febra demascarilor s-a extins. Gazetarii intelegeau sa impulsioneze
activitatea Comisiilor de Epurare care functionau in fiecare institutie.

Presa incepea sa se trezeasca dupa "iarna" dictaturii antonesciene. Apareau noi cotidiene si
saptamanale. Unele au avut o aparitie meteorica, altele au facut o lunga cariera.
Presa – foc incrucisat. La 15 septembrie 1944 a aparut gazeta "Tribuna poporului", condusa de
George Calinescu. Si-a suspendat aparitia dupa numai cinci luni, in februarie anul urmator.
Criticul literar a mai fost director si la revista "Lumea", "saptamanal literar, artistic si social",
dupa cum scria pe frontispiciu. Nici acesta nu a avut o viata prea lunga. Debutand in septembrie
1945, si-a incetat aparitia in iulie anul urmator. In martie 1946, Calinescu a mai primit in grija o
gazeta – "Natiunea" – "ziar de atitudine, informatie si reportaj". Alt ziar care a intervenit adesea
in disputele acelor ani era si "Victoria" lui N.D. Cocea. Au aparut "Orizont" – redactor-sef Sasa
Pana, "Universul literar", si-au reluat aparitia si au intervenit in dezbaterea de idei reviste
culturale consacrate precum "Revista Fundatiilor Regale", "Contemporanul", "Viata
Romaneasca", dar si ziarele partidelor politice – "Dreptatea" taranista, "Viitorul" liberal. Primul
ziar comunist iesit pe piata a fost "Romania libera". "Scinteia" – principalul organ de presa al
partidului comunist, a aparut abia la 21 septembrie, urmata la scurt timp de sora ei mai mica
"Scinteia tineretului".
CALINESCU – DIRECTOR "DE PAIE". In memoriile sale, Virgil Ierunca a povestit despre
imprejurarile in care a aparut revista "Lumea". La acea vreme, era unul dintre redactori. "Era o
revista, cum se spunea atunci, «de larga concentrare democratica». Cum Partidul Comunist nu
avea intelectuali, a vrut sa faca o revista la care sa arate ca exista libertate si la care putea
colabora oricine, in afara de cei cu trecut fascist – adica cei pe care toata lumea ii stia si ei insisi
afirmau ca sunt fascisti. Conducerea revistei i-a fost incredintata lui George Calinescu. Practic
vorbind, revista o faceam eu cu Ion Caraion si cu un reprezentant al Partidului, care finanta

- 90 -
revista – Simion Alterescu. Colaborau la ea toti marii scriitori, de la Camil Petrescu, Perpessicius
si pana la Ion Marin Sadoveanu. Nu mai vorbesc de Mihail Sadoveanu. G. Calinescu era foarte
nemultumit de propria lui revista pentru ca, fiind inteligent, si-a dat seama ca e un director de
paie. Si, intr-o zi, ne convoaca pe mine si pe Caraion si ne spune: «Domnilor, v-am convocat ca
sa-mi dau demisia de la revista, pentru ca sunt un director de paie». (...). Evident, nu si-a dat-o."
"ACELE «DREPTATII»". La 2 septembrie, ziarul taranist "Dreptatea" inaugura in pagina a doua
rubrica sugestiv intitulata "Perna cu ace". Autorul ei era Oscar Lemnaru, care promitea in
articolul inaugural al rubricii: "Prin fata acestui reflector vor trece raufacatorii, ca la Politie (...).
Vom scotoci toate ascunzisurile presei si tiparului, vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in
care zac uneltele de lucru ale unei generatii de imbecili si le vom aseza la locul de onoare in
muzeul acuzator al momentului de azi". Tonul razbunator inaugurat de Oscar Lemnaru in
"Dreptatea" a fost preluat de "Romania Libera" si de "Scanteia". Pana in decembrie, cand rubrica
a incetat, "acele" lui Lemnaru i-au prins in perna acuzelor, ca ideologi ai miscarii legionare, pe
Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Nicolae Rosu, Nae Ionescu, George Georgescu –
directorul Filarmonicii.
"FIGURI DE TRADATORI". Nici "Romania libera" nu s-a lasat mai prejos, inaugurand rubrica
"Figuri de tradatori". I-a avut ca "oaspeti" pe Ion Petrovici, fostul ministru antonescian al Culturii
Nationale si Cultelor, scriitorii Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, Radu Tudoran (fratele lui Geo
Bogza), Ion Marin Sadoveanu, etnologul germanofil Alexandru Tzigara Samurcas, Constantin
Radulescu Motru, Mircea Vulcanescu, Mihail Manoilescu, ministru de Externe care semnase
Dictatul de la Viena si scrisese carti despre corporatismul italian, dirijorul George Georgescu,
director al Filarmonicii si altii. "Scinteia", "Romania libera", "Dreptatea" invitau insistent toate
breslele "sa faca curatenie" in randurile lor. Iar raspunsul acestora nu s-a lasat prea mult asteptat.
ZIARISTII. Uniunea Ziaristilor Profesionisti a fost o organizatie profesionala care a intuit
cerintele timpului. Si-a ales un Comitet Director format din patru membri, cate unul de la PNT
(Nicolae Carandino), PNL (Mihai Farcasanu), PSD (George Macovescu) si PCR (Nicoale
Deleanu). La 15 octombrie 1944 a luat fiinta Sindicatul Unic al Ziaristilor, din nou breasla
gazetarilor fiind fruntasa: era prima care se sindicaliza. In conducerea sindicatului figurau N.D.
Cocea, Emil Socor, Scarlat Callimachi (supranumit "Printul Rosu"). In scopul epurarii presei de
"elemente fasciste", s-a constituit o comisie de epurare din care faceau parte Emil Socor
(presedinte), Scarlat Callimachi (secretar), Ion Pas, N.D. Cocea, Em. Serghie, Nicolae Carandino,
Miron Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Nicolae Moraru. A doua zi a fost data publicitatii
prima lista cu ziaristi carora li se ridica dreptul de semnatura. Altele ii vor urma. In mai 1945 a
inceput procesul impotriva gazetarilor "criminali de razboi" si "vinovati de dezastrul tarii". UZP-
ul a fost singura asociatie profesionala care a intentat procese membrilor exclusi.

CIORAN SI CAPITANUL
Primele nume incrimate imediat dupa 23 august 1944 au fost cele ale fostilor demnitari din timpul
regimului antonescian, al celui carlist, ideologi ai Miscarii Legionare, cei ce semnasera articole in
presa de extrema dreapta nationalista si antisemita in cursului deceniului patru. Un astfel de
nume, adus in fata opiniei publice de Oscar Lemnaru in "Dreptatea", era cel al lui Emil Cioran.
La 28 noiembrie 1940, in aceeasi zi in care Nicolae Iorga si Virgil Madgearu mureau asasinati de
legionari, Cioran a rostit la Radio o conferinta intitulata "Profilul interior al Capitanului",
conferinta reluata o luna mai tarziu de revista "Glasul stramosesc". De la microfonul
Radiodifuziunii, Cioran a spus: "Pe plan absolut, daca ar fi sa aleg intre Romania si Capitan, n-as
ezita o clipa. (...) Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. De aici
incolo, tara va fi condusa de un mort, imi spunea un prieten de pe malurile Senei".

DE FORMA
"G. Calinescu era nemultumit de propria lui revista pentru ca, fiind inteligent, si-a dat seama ca
e un director de paie. Si, intr-o zi, ne convoaca pe mine si pe Caraion si ne spune: «Domnilor, v-

- 91 -
am convocat ca sa-mi dau demisia, pentru ca sunt un director de paie». (…) Evident, nu si-a dat-
o."
Virgil Ierunca, redactor la revista "Lumea"

VIRULENTA
"Vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in care zac uneltele de lucru ale unei generatii de
imbecili si le vom aseza la locul de onoare in muzeul acuzator al momentului de azi"
Oscar Lemnaru, ziarist la "Dreptatea"

Clarificari si zazanii "artistice"

CRISTINA DIAC

Scriitorii, actorii, artistii plastici, muzicienii au inceput "sa faca ordine". Unii erau dati
afara, altii erau invitati sa intre. Nici una dintre bresle nu a fost insa atat de zeloasa ca
aceea a jurnalistilor, care a intentat procese fostilor membri. Artistii s-au afiliat apoi la
diverse structuri controlate de PCR.

In noile conditii create dupa 23 august, si Societatea Scriitorilor Romani (SSR) trebuia sa
raspunda cerintelor vremii.
SCRIITORII. Astfel, ziarele au anuntat convocarea unei Adunari Generale Extraordinare pentru
data de 17 septembrie. Reuniunea se facea la initiativa unui grup de 30 de scriitori, deoarece,
motivau ei, comitetul de conducere al Societatii fusese descompletat prin fuga in strainatate a
precedentului presedinte, scriitorul N.T. Herescu. In ziua anuntata nu se intampla insa nimic. In
lipsa majoritatii membrilor, adunarea este declarata nestatutara si este reprogramata peste o
saptamana. La presedintia forului scriitoricesc erau anuntate doua candidaturi – Mihail
Sadoveanu si Victor Eftimiu. In urma unor lupte de culise, Mihail Sadoveanu s-a retras din cursa.
Cum nici un alt contracandidat nu s-a mai anuntat, Victor Eftimiu a fost ales cu 70 de voturi din
cele 72 exprimate.
UNII IESEAU. Intuind dincotro bate vantul, peste numai trei zile, conducerea SSR (din care mai
faceau parte N.D. Cocea – vicepresedinte, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, Zaharia
Stancu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Lucia Demetrius) a anuntat ca Societatea adera la
platforma Frontului National Democrat, coalitie prin care Partidul Comunist a fortat "portile"
guvernarii in toamna lui 1944. Urmand "recomandarile" din "Scinteia", "Victoria" sau "Tribuna
poporului", care publicau necontenit liste de persoane alaturi de culpele aferente, in luna
noiembrie SSR-ul a exclus din randurile ei un prim lot de "tradatori". Printre acestia se numarau
Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti (scriitor acuzat de antisemitism), N.I. Herescu (fostul
presedinte fugit in strainatate), Radu Gyr (poet legionar) si altii.
ALTII INTRAU. Au fost invitati sa faca parte din organizatia scriitoriceasca poeta Maria Banus
(care va face ulterior o frumoasa cariera ca poetesa a realismului socialist), Ion Calugaru (ulterior
autorul unui roman de aceeasi factura "Otel si paine", caruia rautaciosii ii spuneau "Otel pe
paine"), Geo Bogza (fratele lui Radu Tudoran, cel infierat de presa ca "tradator"), Miron Radu
Paraschivescu (poet, simpatizant al stangii), George Calinescu, Ion Pas (viitor ministru al Artelor
in guvernul de dupa alegerile din noiembrie 1946), Alexandru Rosetti (sustinator al regimului
carlist si chiar prieten al regelui Carol al II-lea, cel care il inlocuise pe Dimitre Caracostea la
conducerea "Revistei Fundatiilor Regale"), ziaristul Teodor Teodorescu Braniste.
ACTORII. La finele lui septembrie 1944, un comitet de initiativa din cadrul Sindicatului
Artistilor Dramatici si Lirici cerea inlaturarea vechii conduceri, acuzata de colaborare cu vechiul
regim. Printre semnatarii initiativei se regaseau Dina Cocea (fiica lui N.D. Cocea), Beate
Fredanov, Alexandru Finti, Oleg Danovski. La finele lui martie 1945, N.D. Cocea a fost instalat

- 92 -
director general al teatrelor iar criticul Tudor Vianu a devenit director al Teatrului National din
Bucuresti.
ARTISTII PLASTICI. Cateva zile mai tarziu, artistii plastici s-au reunit si ei la Bucuresti. A luat
nastere cu acest prilej un comitet de initiativa, in vederea formarii uni sindicat propriu. Din grup
faceau parte M. H. Maxy, Ela Cancicov, Boris Caragea, Ligia Macovei. M. H. Maxy a dat citire
unui manifest in care, pe langa invitatia la sindicalizare, se mai recomanda eliminarea din
randurile artistilor plastici a celor considerati hitleristi. In cursul anului 1945, M. H. Maxy a fost
ales de altfel secretar general al Sindicatului Artelor Frumoase.
ARTISTII LIRICI. Scanteia nu a iertat nici domeniul muzical. La inceputul lunii octombrie 1944,
scria ca "nu se mai poate ca elemente otravite de legionarism sa mai apara pe scena Operei".
Dirijorul George Georgescu, directorul Filarmonicii, era o prezenta constanta in paginile ziarelor,
ca model de colaborationist ce trebuie epurat numaidecat. Pana la urma a fost epurat, alaturi de
Ionel Perlea. In iunie, de la Radiodifuzuine au fost epurate definitiv 24 de persoane si alte 14
pentru perioade mai mici, variind intre 5 ani la o luna.
Invitatiile la sindicalizare facute de unii membri ai breslelor de artisti au fost onorate in cursul
anului 1945. S-a constituit un sindicat-mamut Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori si Ziaristi
(USASZ) care si-a convocat primul congres in luna august. Dupa tipic, si-a ales indata si un
comitet de conducere in care au intrat scriitorii Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc,
Marcel Breslasu si altii. In ultima zi a Congresului, USASZ-ul a anuntat afilierea la Confederatia
Generala a Muncii, uniunea sindicala dominata de comunisti, al carei presedinte era Gheorghe
Apostol.

"EPURATI-L PE ION PETROVICI-POMPONESCU"


Ion Petrovici, profesor de istoria filosofiei moderne si de logica la Universitatea din Iasi, membru
al Academiei Romane, ministru al Instructiunii Publice in guvernul Goga-Cuza si al Culturii
Nationale si Cultelor in guvernul Antonescu, a fost o tinta predilecta a "condeielor democrate"
imediat dupa 23 august. "Ani de-a randul, scria ziaristul Petre Iosif in «Romania libera», a
indrumat, cu perseverenta diabolica, mii de studenti si elevi vrajiti de darul sau oratoric, spre
calea urii, a dezonoarei si a mortii". A fost arestat si condamnat de Tribunalul Poporului in 1946.
Sub pana lui George Calinescu, fostul ministru a ajuns si personaj de roman. In "Bietul Ioanide" –
o satira a vietii universitare din Romania interbelica, Ion Petrovici si-a imprumutat trasaturile
personajului numit Ion Pomponescu. Platind probabil pe cale literara polite mai vechi, autorul l-a
prezentat ca eternul ministeriabil, intelectualul bun sa serveasca toate guvernele, dominat de
ambitii, impins de la spate de o mama si o sotie dominatoare. Petrovici a supravietuit temnitelor
comuniste. Calinescu a fost mai putin generos. Personajul Pomponescu se sinucide catre finalul
romanului, fiindu-i teama sa mai traiasca intr-o lume "pe care n-o mai pricepi si care refuza sa te
mai priceapa".

"SUGESTII"
"Mircea Eliade vrea sa se intoarca in tara. Fireste ca noi nu-l putem opri, dar nici «bine ai
venit» nu-i putem spune, pentru o mie de binecuvantate motive: 1) A reprezentat in Criterion
(societate culturala din Romania interbelica – n.n.) huliganismul, orientand prin scris si prin
scris si prin viu grai lumea spre obscurantism. 2) A reprezentat in strainatate hitlerismul
romanesc. (…) Poate ar fi mai bine sa plece in India. Ne miram, de altfel, ca, obisnuit cu tehnica
fachirica, n-a intrat inca in pamant de rusine"
Oscar Lemnaru, ziarist la "Dreptatea"

Editorial: Moscova sau Londra?

- 93 -
LAVINIA BETEA

Printre dificultatile mari ale guvernului Groza a fost si "democratizarea" diplomatiei. Aceasta si
pentru ca dintotdeauna diplomatia a fost un domeniu al competentelor si subtilitatii strategice si
discursive; inteligenta si celelalte calitati native ale diplomatilor fiind dublate de o solida cultura
generala, politica si cunoasterea de limbi straine. Cateva opinii despre diplomatie si diplomati ar
fi utile, poate, in reprezentarea diferentei dintre "trebuinte" si realitatile romanesti de dupa razboi,
cand corpul diplomatic invinuit de a fi facut politica "distrugerii tarii" se dorea a fi "epurat".
Anticul Varo considera, bunaoara, ca diplomatii sunt "suma inteligentelor" si "elita valorilor"
unui stat. Imperiul Britanic s-a format si a supravietuit atatia ani "pentru ca a avut diplomatii si a
practicat diplomatia impusa de epoca respectiva", aprecia istoricul Guggenheim.
Ca-n toate celelalte ministere si compartimente decizionale ale tarii, la Externe incepusera
"epurarile" succedate implicit de numirile unor oameni ai "vremurilor noi". De unde insa atatia
romani potriviti tiparului acestei elite si totodata cu trecut de antinazisti? Dupa ramanerea in
strainatate a fostului ministru de Externe, Constantin Visoianu (1944-1945), si a altor diplomati
care contribuisera la caderea guvernului Antonescu, "disidentul" liberal Tatarescu a fost o prima
solutie temporara (1945-1947) de impacare a intereselor unui guvern prosovietic cu standardele
diplomatiei.
"In penuria generala de comunisti ilegalisti si simpatizanti dovediti ai lor, diplomatia cu
pretentiile sale speciale de "calificare", pe de-o parte, presiunile momentului de incheiere a pacii
si sustinerea, in calitate de tara invinsa in razboi, a intereselor nationale, pe de alta parte, s-a
dovedit o zona minata si pentru aceia gasiti "demni de incredere". Daca intre Paris, Londra sau
Moscova locul cel mai greu de "acoperit" in acea vreme parea capitala sovietica, evolutia
relatiilor dintre fostii aliati si "razboiul rece" va fi fatala unora dintre trimisii romani in capitalele
"lumii libere".
La Moscova, ambasador al Romaniei fusese numit profesorul Iorgu Iordan. Dupa amintirile
poetului Mihai Beniuc, consilier cultural al ambasadei, garnitura de diplomati ai viitoarelor state
comuniste trimisa la Moscova poate fi numita "dinastia profesorilor". Iorgu Iordan era lingvist,
succesorul sau Vladescu-Racoasa a fost, de asemenea, universitar, Szekfu, amabasadorul
Ungariei, si Horak, ambasadorul Cehoslovaciei, erau istorici de bun renume. "Fireste, admite
Beniuc, cu timpul, dinastia profesorilor s-a retras si au venit, ca sa zicem asa, oameni de meserie,
pentru ca diplomatia cere totusi o pregatire deosebita." Constient ca el si toti ceilalti "tovarasi
diplomati" trimisi la Moscova nu aveau vreo pregatire in domeniu, fusese adoptata – strategic, dar
neprofesionist – conduita reducerii "la maximum a intalnirilor cu oamenii pentru stabilirea de
relatii". Beniuc s-a ocupat, in principal, cu invatarea limbii ruse si cunoasterea cercurilor si
institutiilor culturale sovietice. Nu degeaba, la rechemarea in tara (in 1947, prin inlocuirea in
functie cu ginerele noului ministru de Externe, Ana Pauker), Beniuc va fi unul dintre pivotii
sistemului de control si gestiune a Uniunii Scriitorilor, constituita dupa modelul celei sovietice.
Cu insusirea limbii internationale a proletarilor petreceau mare parte din vreme si noii diplomati
din spatiul occidental, dupa cum reiese din memoriile ilegalistului clujean Egon Balas, fost
consilier la Londra. Ambasadorul Franasovici decisese sa nu mai revina in tara, la fel unul dintre
consilieri, Barbu Zevedei, fost asistent al lui Lucian Blaga. Mihai Macavei, avocatul bogat care in
anii ’20 isi impartise pamantul taranilor si pledase ulterior in procesele comunistilor, din cauza
varstei avansate, fusese asezat ca personaj decorativ in fruntea legatiei de la Londra. Conducator
efectiv era primul consilier, ziaristul George Macovescu, care in anii razboiului virase din scrisul
de dreapta spre jurnalismul de stanga, la final lustruindu-si dosarul prin casatoria cu o comunista
evreica.
Dupa declansarea proceselor staliniste postbelice, multi dintre aceia care se bucurasera de a fi fost
inclusi in elita diplomatica si trimisi in misiune tocmai in locurile sale de traditie vor fi obligati
"sa se recunoasca" spioni ai capitalistilor. Egon Balas va fi arestat in "ancheta Vasile Luca".
Colegul sau de legatie, atasatul economic Jac Berman (alt fost ilegalist), impreuna cu consulul

- 94 -
Romaniei de la Paris, Herant Torosian (fosta gazda conspirativa a comunistilor), vor fi
condamnati in "procesul Patrascanu".
In vreme ce primul esalon al "diplomatilor democrati" la Moscova "se formase" pentru "munci de
raspundere", printre trimisii in "lumea putreda" a capitalelor occidentale incepuse, dupa cum se
vede, "descompunerea politica si morala".

Dupa razboi, Romania "ingropata" economic

ILARION TIU

Desi in propaganda guvernul comunist condus de Petru Groza prezenta "colaborarea" cu


Uniunea Sovietica in termenii cei mai "dulci", realitatea economica a aplicarii Armistitiului
era tragica. Studiile din epoca ale Ministerului Finantelor releva faptul ca Romania cheltuia
mai mult cu platile externe decat cu nevoile interne.

Cu toate ca la inceputul "carierei politice" guvernul condus de dr. Petru Groza a provocat tot felul
de "patimi" printre "vechea elita", treptat acesta a inceput sa-si intre serios in rolul administrativ
ce-i revenea. Si avea multe probleme de rezolvat, printre cele mai importante fiind cele
economice, legate de achitarea obligatiilor Armistitiului cu Natiunile Unite din 12 septembrie
1944.
Avand sprijinul Moscovei, guvernul Groza nu a dat prea multa importanta "luptei pentru
legitimitate" initiate de liderii opozitiei. Pentru comunisti era mai presant sa reuseasca
normalizarea relatiilor economice interne, in paralel cu recunoasterea internationala. Un semnal
pozitiv de la Aliati privind respectarea angajamentelor luate de Romania la semnarea
Armistitiului avea o importanta mult mai mare decat "dezbateri publice" pe tema grevei regale, de
exemplu.
SPRE NORMALITATE. Primul semnal important adresat "tarii" din punct de vedere economic,
dat de guvernul Groza, a fost desfiintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", prin Legea nr. 5 din
22 ianuarie 1946. Aceasta institutie era inlocuita cu "Comisia Romana de Legatura cu Comisia
Aliata de Control". Practic, Romania dadea un semnal ca institutiile statului incepusera sa
functioneze firesc, iar obligatiile Armistitiului puteau fi indeplinite si fara o "supervizare"
centrala. Toate atributiile fostei Comisii au trecut la ministerele responsabile cu aplicarea
angajamentelor luate fata de Aliati.
Obligatiile fostei "Comisiei Romane de Armistitiu" erau in primul rand economice, deoarece
"puctul dur" al Armistitiului era reprezentat de problema reparatiilor de razboi catre Uniunea
Sovietica. Celelalte prevederi, cum ar fi desfiintarea "organizatiilor fasciste" si "democratizarea"
vietii politice si culturale, nu necesitau mari eforturi economice pentru Romania.
Guvernul de la Bucuresti a prezentat aceasta normalizare institutionala a guvernarii Romaniei
postbelice in termeni joviali. Intr-un raport cosemnat de primul-ministru Petru Groza si ministrul
de Externe Gheorghe Tatarescu se spunea: "Prin sfortarile intregului popor si al organelor
statului, Guvernul roman a fost in masura sa faca fata executarii obligatiunilor ce decurg din
Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944". Insa realitatea statistica a economiei romanesti
nu era la fel de optimista precum declaratiile oficialilor. Incepand cu septembrie 1944, cheltuielile
pentru respectarea Armistitiului au crescut treptat, depasind nivelul cheltuielilor interne ale
statului.
CONDITII GRELE. In septembrie 1944, Romaniei ii fusesera impusi termeni destul de duri
pentru iesirea din starea de razboi cu Natiunile Unite, deoarece statul condus de Antonescu fusese
considerat partener de baza al "masinii de razboi" germane. In primul rand, noul aliat roman al
Natiunilor Unite trebuia sa achite toate costurile mentinerii trupelor Armatei Rosii, precum si pe
cele ale Inaltului Comandament Aliat. Apoi, pentru pagube de razboi, Romania trebuia sa-i

- 95 -
plateasca Uniunii Sovietice suma de 300 de milioane de dolari SUA in marfuri: produse
petroliere, cereale, materiale lemnoase etc. Perioada de esalonare nu era deloc generoasa – doar
sase ani, avand in vedere ca si economia fusese mobilizata pentru razboi. Romania ajunsese sa nu
mai aiba nici macar cereale suficiente, guvernul Groza facand un apel public catre Stalin pentru
un imprumut.
Atat in perioada "guvernelor de tehnicieni" Sanatescu-Radescu, cat si a guvernului Petru Groza,
termenii Armistitiului au fost respectati strict. Incepand din septembrie 1944 si pana la
desfiintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", in ianuarie 1946, cota cheltuielilor pentru
aplicarea Armistitiului a crescut, depasind procentul destinat nevoilor interne. Astfel ca, in
ianuarie 1946, Romania a consumat 96,7 miliarde de lei pentru administratie si armata, iar
contravaloarea a 105,2 miliarde de lei a luat drumul Uniunii Sovietice si nevoilor trupelor
Armateii Rosii stationate in Romania. Un studiu al Ministerului de Finante realizat in primavara
anului 1946 aprecia ca, fata de 1938, standardul de viata al populatiei scazuse cu 39%. Era chiar
mai prost decat in anii razboiului, fiind apreciat la 1/3 fata de anul 1943.
AJUTOR SOVIETIC... In aceste conditii, guvernul Groza a lasat deoparte discursul oficial
privind "ajutorul netarmurit" al Armatei Rosii si Uniunii Sovietice si a intocmit la 11 martie 1946
un raport catre generalul Vinogradov. Acesta era seful Statului Major al Comisiei Aliate de
Control, intermediarul oficial cu guvernul de la Moscova.
Tema generala a raportului era incapabilitatea Romaniei de a respecta obligatiile economice ale
Armistitiului, cerand unele modificari ale acestuia. Se aprecia ca intreaga economie era
mobilizata pentru respectarea clauzelor economice semnate in septembrie 1944. Guvernul se
plangea ca, din totalul cheltuielilor statului, doar o mica parte venea din impozitele
contribuabililor. Din cauza dificultatilor economice ale razboiului, taranii, care reprezentau
majoritatea populatiei, nu aveau de unde plati taxele catre stat. Astfel ca Trezoreria aplelase la
emisiuni masive de moneda ale Bancii Nationale, ceea ce dusese la explozia inflatiei. Productia
era afectata de distrugerile de razboi din perioada bombardamentelor Aliate, iar din cauza lipsei
materialelor de schimb nu se puteau relua exploatarile. Astfel ca, in domeniul productiei
petroliere, de exemplu, guvernul evalua o extractie de 360.000 de tone, in conditiile in care numai
cotele obligatorii necesitau 370.000 de tone. In consecinta, Romania nu putea produce in anul
1946 pentru export, afectand veniturile necesare platii datoriilor catre URSS.
Pentru a ameliora situatia, guvernul a cerut prin acest raport revizuirea obligatiilor fata de URSS,
precum si prelungirea perioadei de sase ani a achitarii despagubirilor. Raspunsul sovieticilor a
venit la 24 februarie 1946. Moscova nu s-a aratat impresionata de pledoaria guvernului roman,
facand putine concesii. In primul rand, nu a fost acceptata solicitarea privind revizuirea
despagubirilor de razboi. Singurele concesii importante s-au legat de cheltuielile privind
stationarea Armatei Rosii in Romania, micsorandu-se cuantumul acestora.
Desi din punct de vedere politic guvernul Groza era din ce in ce mai stabil, pe teren economic nu
se putea lauda cu aceleasi performante. Romania a achitat prevederile economice ale
Armistitiului "ad literam", iar "razboiul sfant" din Est a fost o adevarata povara pentru economia
postbelica. Mai mult, in 1946 in Moldova a fost o foamete teribila, care a afectat si mai mult
nivelul de trai al romanilor in primii ani dupa "victoria finala".

PROPAGANDA SI REALITATE
Desi guvernul condus de dr. Petru Groza se confrunta cu o situatie economica dificila, nu a
"rasuflat" nimic in afara. Prin mijloacele de propaganda ale comunistilor, alianta cu Uniunea
Sovietica era prezentata ca benefica si absolut necesara, in vederea bunastarii "oamenilor
muncii". Astfel ca, dupa desfintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", gazetarii de la Scinteia au
declansat masinaria propagandistica pentru ridicarea in slavi a realizarilor guvernului. Intr-un
articol de la 24 ianuarie 1946, Silviu Brucan caracteriza astfel evenimentul: "O evolutie spre
normalitate, un pas inainte spre statul roman". Despre ingrijorarile guvernului privind economia
vlaguita de achitarea despagubirilor catre URSS, presa de partid nu vorbea insa nimic!

- 96 -
CONDITII
"Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operatiunile militare si prin ocuparea de catre
Romania a teritoriului sovietic vor fi despagubite de Romania fata de Uniunea So-vietica, insa,
luand in considerare ca Romania nu numai ca s-a retras din razboi, dar a declarat razboi si in
fapt duce razboi contra Germaniei si Ungariei, partile sunt de acord ca platile compensatorii
pentru pierderile mentionate sa nu fie platite in intregime de Romania, ci numai in parte, si
anume 300 de milioane de dolari ai Statelor Unite"
Conventia de Armistitiu septembrie 1944

Reintrarea Romaniei in diplomatie

ILARION TIU

Din punct de vedere diplomatic, la sfarsitul razboiului, Romania se afla intr-o "bezna
totala". Formal se aflase in conflict pe toate fronturile – Antonescu declarase razboi si
Marii Britanii, si SUA. Dupa 23 august 1944, guvernul incearca sa reinnoade legaturile si cu
aceia care fusesera dusmani (acum aliati), si cu vecinii de hotare.

Chiar daca in Europa raz-boiul mondial incepuse la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de
catre Germania, cele doua blocuri politico-militare – Aliatii si Axa – si-au pastrat relatiile
diplomatice. Aceasta stare s-a mentinut pana la generalizarea conflictului european in 1940 si
1941.
IN AFARA LUMII. Romania s-a inscris si ea in aceasta regula. Desi "ciopartita" teritorial in vara
anului 1940, relatiile oficiale cu vecinii "agresori" nu au incetat pana la izbucnirea razboiului in
est (22 iunie 1941).
Dupa atacarea Uniunii Sovietice in iunie 1941, Romania nu s-a limitat la starea de razboi doar cu
acest stat. La insistentele lui Hitler, Ion Antonescu a declarat razboi si Marii Britanii, si Statelor
Unite la sfarsitul anului 1941. Astfel ca Romania se afla in izolare diplomatica completa, jucand
exclusiv "cartea" Germaniei.
Dupa 23 august 1944, Romania avea in consecinta un statut diplomatic incert. Desi declarase
"terminate socotelile" cu nazistii, se afla in razboi cu toate puterile Aliate care luptau in Europa.
Conditiile Conventiei de Armistitiu nu au fost in consecinta deloc blande pentru Romania. Pe
langa prevederile economice, legate de "pagubele de razboi" pricinuite Uniunii Sovietice, au fost
incluse si unele clauze politice drastice. Statul roman avea pecetea de "fascist", trebuind sa
intreprinda actiuni de "defascizare" in toate domeniile: politic, economic, social, publicistic etc.
Pana la semnarea pacii, in Romania functiona o Comisie Aliata de Control care urma sa vegheze
respectarea Conventiei de Armistitiu. Deoarece in Romania, dintre puterile Aliate ajunsese
armata sovietica, urma ca tot procesul sa fie supravegheat de Moscova. Inca de atunci (septembrie
1944) devenea evident ca Bucurestiul urma sa "aleaga" calea socialista, chiar daca anglo-
americanii nu-si puteau permite sa recunoasca. Razboiul nu se incheiase total, insa erau putine
sanse de "rasturnare a frontului".
STATUTUL POSTBELIC. Astfel ca Romania postbelica, desi trimisese trupe pe frontul de vest,
poseda un statut diplomatic incert. Cu toate ca inca din august 1944 in guvern era un portofoliu al
Ministerului de Externe, relatiile diplomatice lipseau, deoarece fusesera incetate in anii
conflagratiei. Singurele negocieri "externe" se realizau cu Comisia Aliata de Control, care
trimitea mai departe problemele la "centru".
Chestiunea redeschiderii relatiilor diplomatice ale Romaniei nu putea fi pusa decat dupa incetarea
conflagratiei mondiale. Intrucat la 9 mai 1945 la Bucuresti era deja un guvern controlat de
comunisti, "destinul" a facut ca acestia sa initieze "reintrarea in lume" a Romaniei. Imaginea

- 97 -
externa nu a fost lasata pe mana unui necunoscut, ministru de resort fiind desemnat Gheorghe
Tatarescu, care la inceputul anului 1945 tocmai trecuse in "barca" Frontului National Democrat.
De altfel, in toate statele aflate sub "umbrela" Moscovei, in primii ani relatiile diplomatice au fost
administrate de diplomati de cariera. Asa procedasera si sovieticii in 1919, constienti ca acest
domeniu nu poate fi gestionat de reprezentanti ai "oamenilor muncii" in etapa instaurarii puterii
lor.
NORMALIZARE. Primul stat cu care Romania a restabilit relatiile diplomatice a fost
Cehoslovacia (iunie 1945). Insa din punct de vedere politic conta prea putin acest acord, deoarece
Cehoslovacia nu mai exista din 1938, cand fusese desfiintata de Hitler. Primul pas important pe
care Romania l-a facut in reluarea relatiilor diplomatice a fost recunoasterea internationala de
catre Uniunea Sovietica (6 august 1945). Acest act era evident facut de Moscova in sprijinul
guvernului Groza.
Anglo-americanii "s-au lasat" mai greu convinsi sa recunoasca diplomatic Romania dupa razboi.
Ulterior Conferintei de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), intre Aliati au aparut unele tensiuni
privind cresterea puterii sovieticilor in Est. Astfel ca au cerut "remanierea" guvernului Groza,
prin includerea unor ministri din opozitie. Executivul de la Bucuresti avea insa mare nevoie de
recunoastere internationala, pentru a putea participa la negocierile Tratatului de Pace, programate
pentru 1946. Comunistii s-au lasat cu greu "induplecati" sa accepte "partidele istorice" in guvern.
Abia dupa Conferinta de la Moscova a Aliatilor din decembrie 1945 (foto) s-a reusit "remanierea"
guvernului. In ianuarie 1946, in Executiv au intrat doi politicieni de la PNT (Emil Hatieganu) si
PNL (Mihail Romniceanu), iar anglo-americanii au recunoscut diplomatic guvernul de la
Bucuresti. Cei doi reprezentanti ai "partidelor istorice" au facut figura decorativa in guvern,
ocupand posturi fara portofoliu.

DEMOCRATIZARE
"In acest ceas solemn (Conferinta de Pace de la Paris, n.n.), in care Romania cauta colaborarea
popoarelor iubitoare de pace si de libertate, ea tine sa aduca fara nici o intarziere adeziunea ei
totala la principiile Chartei Natiunilor Unite, principii adoptate si deja traduse in fapt"
Gheorghe Tatarescu, 1946

Romania in viziunea diplomatilor straini

ILARION TIU

Dupa "intoarcerea armelor" contra nazistilor, guvernele de la Bucuresti au fost


"supervizate" de Aliati, prin intermediul Comisiei Aliate de Control. In rapoartele si
lucrarile memorialistice, oficialii occidentali au facut caracterizari memorabile exponentilor
"clasei politice" traditionale romanesti, cu care au intrat in contact.

Incepand din februarie 1938 si pana la 23 august 1944, in Romania s-au perindat regimuri de
dreapta, considerate de Aliatii sovieto-anglo-americani drept "fasciste". Astfel ca puterile
invingatoare in al doilea razboi mondial au considerat ca Romania avea nevoie de asistenta pentru
"democratizare" si "defascizare". Pe langa Comisia Aliata de Control au fost trimisi mai multi
diplomati si militari de cariera, care sa monitorizeze respectarea clauzelor Armistitiului de la 12
septembrie 1944. In rapoartele lor catre guvernele tarilor care-i trimisesera in Romania, acesti
oficiali au prezentat si aspecte din "vanzoleala" politica specifica Romaniei interbelice, care
persista si dupa razboi. Ei se aratau mirati de diferitele "manevre si combinatii" cu care "operau"
politicienii damboviteni, de aici desprinzandu-se imaginea clasica despre "traditia" de la
Bucuresti.
DEMOCRATIE ORIGINALA. Primul moment semnificativ in care oficialii din Vest au facut

- 98 -
cunostinta cu deprinderile politicii romanesti a fost rasturnarea guvernului Radescu. S-au mirat nu
atat de "miscarile" comunistilor sprijiniti de Moscova, cat de atitudinea unor "politicieni
traditionali" fata de evenimente. Printre cei care au lasat insemnari despre acest moment este si
generalul CVR Schuyler, reprezentantul SUA in Comisia Aliata de Control. El era ofiter de
cariera. Experienta traita in Romania a consemnat-o in paginile unui "Jurnal", publicat la
Bucuresti in anul 1996. Prima experienta privind "mutarile politice" tip pe care o consemneaza
Schuyler este desprinderea gruparii Anton Alexandrescu din PNT, in februarie 1945. Chiar daca
nu avea multe cunostinte despre puterea "aripii" Alexndrescu, ofiterul american nu putea sa-si
explice cum un politician al carui partid se declara pe pozitii profund anticomuniste – PNT – se
alatura mult-hulitului (de catre presa de dreapta) Front National-Democrat.
Nedumerirea oficialului american a fost sporita in acele zile de alta miscare similara in cadrul
PNT, initiata de dr. Nicolae Lupu. Acesta, intuind venirea la putere a FND-ului, s-a lansat intr-o
campanie de critici la adresa lui Iuliu Maniu. Lupu ii cerea presedintelui taranist sa se retraga de
la conducerea organizatiei, lasandu-i lui locul, pentru a reorienta partidul spre stanga. Acelasi dr.
Lupu, partizanul liniei de stanga in PNT inca din perioada interbelica, mai initiase o ruptura in
partid in anii ’30. In martie 1945 a reluat polemica, in speranta ca va fi chemat la guvernare de
catre Petru Groza. Spre si mai marea suprindere a lui Schuyler, cand a vazut ca americanii nu
sprijina guvernul Groza, Lupu a renuntat la idee. "Cu americanii in spate", dr. Lupu uitase
manevrele anterioare facand din nou front comun in jurul lui Iuliu Maniu.
LIPSA DE PROFESIONALISM. O alta insemnare despre metehnele "politichiei" romanesti din
jurul datei de 6 martie 1945 a fost facuta de catre diplomatul american Burton Berry. In raportul
sau catre Washington, Berry isi exprima nedumerirea despre cum arata presa romaneasca in acele
zile. Nu ridicarea in slavi a lui Petru Groza de catre presa comunista i se parea neserioasa, ci presa
"opozitiei democrate". Limbajul dur si nepoliticos practicat de Dreptatea (ziarul de partid al PNT)
il face pe diplomatul american sa descrie aceasta publicatie ca lipsita de profesionalism.
Imprejurarile declararii "grevei regale" au fost un nou prilej pentru oficialii occidentali si
americani aflati la Bucuresti sa lase insemnari despre politicienii romani. Acelasi Schuyler in
"Jurnalul" sau descrie o intalnire pe care a avut-o impreuna cu Burton Berry, cu Iuliu Maniu.
Prima "impresie" pe care i-a lasat-o liderul national-taranist a fost "vorba lunga", cu care intrase
deja in istoria locala. Maniu aplica pentru diplomatii occidentali aceeasi procedura ca pentru
politicienii din perioada interbelica sau din anii razboiului – discutii "politice" interminabile, in
care se ocoleau subiectele "spinoase" si responsabilitatile: "Fara sa-si dezvaluie planul, Maniu a
lasat clar sa se inteleaga ca partidul sau este acum gata sa treaca la actiune, cerand demiterea
actualului guvern", nota Schuyler. Prudenti, oficialii anglo-americani i-au spus lui Maniu ca nu
pot sa se implice intr-un astfel de plan deoarece nu au mandat. Mai mult, in Europa tocmai se
incheiase razboiul mondial si nimeni nu avea dispozitie sa sprijine vreo miscare de revolta. Cu
toate acestea, Maniu nu a tinut seama de discutie, declansand in urmatoarele zile o serie de atacuri
publice la adresa guvernului, in care cerea demisia lui Petru Groza.
OBICEIURI LOCALE. Ceea ce nu parea a intelege Iuliu Maniu este faptul ca anglo-americanii
nu se simteau cu nimic responsabili fata de el si de partidul lui. In perioada razboiului luase
atitudine de expectativa, neasumandu-si initiativa vreunei miscari de protest contra politicii lui
Antonescu. Cu referire la aceasta, in presa comunista era numit zilnic "fascist". Practica lui
Maniu de a fi o prezenta constanta la resedintele oficialilor occidentali semana frapant cu cea a lui
Horia Sima din vara anului 1940 care se ducea frecvent la Legatia Germaniei din Bucuresti. Ca si
Maniu in 1945, Sima cerea in vara anului 1940 aprobarea germanilor pentru a incepe "revolutia"
contra lui Carol al II-lea. Atat politicianul "democrat", cat si cel "fascist" cereau sfaturi, dar
actionau pe dos cu aceleasi "reusite".
Nici principalul colaborator al lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, nu "scapa" de critica oficialilor
straini. Diplomatul britanic Holman, intr-un raport catre Ministerul de Externe de la Londra din
februarie 1946, nu-si poate stapani mirarea despre felul cum trata Mihalache posibila intrare in
guvernul Groza: "Mihalache, primul candidat propus de PNT, a refuzat sa se compromita pana

- 99 -
intr-atat sa intre in noul guvern. Dl. Harriman si Sir Archebald Clark Kerr (ambasadorii Statelor
Unite si Marii Britanii la Moscova – n.n.) au avut unle greutati in a-l convinge sa-si infranga
constiinta personala in interesul unei intelegeri".

TRADITIE POLITICA DAMBOVITEANA


O critica taioasa a "clasei politice" romanesti a fost facuta de catre Sir Archebald Clark Kerr
(ambasadorul Marii Britanii la Moscova), in raportul sau catre Londra. Acesta a fost prezent la
negocierile privind intrarea unor ministri PNT si PNL in guvernul Groza, din ianuarie 1946. Din
partea Partidului National Liberal, initial a fost nominalizat Bebe Bratianu, nepotul presedintelui
partidului, Dinu Bratianu. Liderul PNL a avut inainte de anuntul oficial o intalnire cu Sir Clark
Kerr, in care a expus motivele acestei optiuni. Remarcile ambasadorului britanic la Moscova sunt
cel putin ironice: "Cand m-a informat ca va propune numele nepotului sau, dl Bratianu mi-a
explicat, putinel naiv, ca Partidul Liberal fusese fondat de Bratieni si ca, desi nepotul sau nu
poseda vreo calitate deosebita, candidatura lui fusese propusa pentru ca era important sa se
continue o traditie de familie. Se convenise ca partidul poate sa-i dea toata indrumarea de care
putea avea nevoie. Vai! traditia avea sa fie rupta". In cele din urma Bebe Bratianu nu a fost
acceptat in guvern de catre comunisti, liberalii numind un personaj secundar, Mihail Romniceanu.

SPERANTE
"Dl Berry si cu mine ne-am intalnit cu Maniu asta-seara. Convorbirea a durat trei ore. Maniu a
consumat o gramada de timp prezentand pericolul ce planeaza asupra Romaniei prin semnarea
acordului de cooperare cu Rusia. Fara sa-si dezvaluie planul, Maniu a lasat clar sa se inteleaga
ca partidul sau este acuma gata sa treaca la actiune, cerand demiterea actualului guvern. A spus
ca Petrescu, seful socialistilor, este gata sa se retraga din FND provocand o criza. Criza l-ar
determina pe rege sa ceara demiterea guvernului. I-am explicat lui Maniu ca nu putem face
afirmatii oficiale referitoare la atitudinea guvernului nostru fata de o astfel de miscare, dar ca
putem declara deschis ca, dupa parerea noastra, Rusia ar fi pe deplin indreptatita sa foloseasca
masuri drastice pentru a anihila orice incercare de rasturnare a guvernului care sa implice o
revolta sau un confict armat. Maniu a plecat foarte dezamagit si ne-a spus ca nu se gandeste sa
provoace tulburari decat in cazul in care ar fi sigur de sprijinul SUA si al Marii Britanii"
CVR Schuyleriunie 1945

Fondurile exilului, prilej de galceava

ILARION TIU

Dupa 6 martie 1945, vechii diplomati ai Romaniei au inceput sa-si puna sperantele de viitor
in Occident. O parte dintre cei care se aflau in afara granitelor nu s-a mai intors la
"centrala" de la Bucuresti. Altii au parasit tara ajutati de anglo-americani, fondand
miscarea exilului romanesc, imediat dupa incheierea razboiului.

Ideea fondarii unui exil romanesc in contextul intrarii sovieticilor in Romania nu a fost spontana.
Initiatorul este Mihai Antonescu, adjunctul lui Ion Antonescu in perioada razboiului in Est. La
inceputul anului 1943, dupa esecul de la Stalingrad, Mihai Antonescu intocmise deja o lista de
circa 100 de persoane care sa se refugieze din calea Armatei Rosii. Initial au fost incluse
personalitati politice si culturale din Basarabia si Bucovina, primele vizate de ocupatia sovietica.
La aflarea vestii, s-au grabit sa ajunga pe lista si alte "personalitati" preocupate sa-si "scape
pielea". Astfel ca aproximativ 200 de persoane isi "aranjasera" refugiul.
"FONDUL ELVETIAN". Mihai Antonescu s-a preocupat si de finantarea acestui exil. In perioada
1943-1944, circa 20 de milioane de franci elvetieni au fost depuse in banci din Elvetia. Scoaterea

- 100 -
banilor din tara s-a realizat prin transferuri intermediare in capitalele tarilor neutre in razboi:
Ankara, Stockholm, Madrid si Berna.
Luat prin surprindere de lovitura de Palat de la 23 august 1944, Mihai Antonescu n-a mai avut
timp sa treaca peste granita si "lista". Insa banii isi asteptau intrebuintarea in conturi elvetiene.
Dupa inlaturarea lui Ion Antonescu si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, in cadrul
Ministerului de Externe au fost pastrati diplomatii vechi, de cariera. Crescusera insa cota si
prestigiul celor care negociasera cu Aliatii "intoarcerea armelor" contra nazistilor. Astfel ca fostii
negociatori de la Ankara, Stockholm sau Cairo din anii 1943-1944 au ajuns in fruntea ierarhiei.
Acestia, fiind la curent cu existenta "fondului elvetian", i-au dat diverse destinatii. Initial, Grigore
Niculescu-Buzesti, ministru de Externe in guvernele Sanatescu, a dispus ca banii sa se intoarca in
tara. Din cele 20 de milioane de franci elvetieni, Banca Nationala a primit treptat mai mult de
jumatate. Schimbarea lui Niculescu-Buzesti din functia de ministru de Externe, la 2 decembrie
1944, o data cu numirea lui Nicolae Radescu ca prim-ministru, a adus si modificarea politicii
guvernului fata de fond. Noul titular de la Externe, Constantin Visoianu, dispune incetarea
transferurilor de bani din Elvetia. Cu putin timp inainte de caderea guvernului Radescu, Visoianu
a trimis dipozitii catre Legatia romana de la Berna ca banii sa fie transferati pe numele lui
Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara la acea vreme. Din suma initiala a "fondului elvetian"
de 20 de milioane de franci elvetieni, in contul lui Cretzianu au ajuns 6 milioane.
UN EXIL SUBRED. Aceasta suma transferata in contului lui Alexandru Cretzianu pentru a
alimenta actiunile exilului a fost ulterior o permanenta sursa de neintelegeri a emigratiei. Dupa ce
s-a vazut cu banii in cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor.
Certurile s-au declansat la jumatatea anului 1946, momentul inceperii lucrarilor Conferintei de
Pace de la Paris. La acea data, deja parasisera Romania o serie de diplomati sau politicieni:
Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc. Ei s-au alaturat diplomatilor care
refuzasera sa revina la Bucuresti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzinu (gestionarul
"fondului elvetian") sau tanarul functionar Neagu Djuvara. Emigratia a depus o serie de memorii
la Conferinta de Pace prin care denuntau regimul instalat in Romania o data cu venirea la
conducere a guvernului Groza.
Cretzianu a distribuit putini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferintei. "Zgarcenia" sa
i-a nemultumit pe ceilalti, intrad in conflict chiar cu Visoianu, omul care-i incredintase banii.
Dupa terminarea lucrarilor Conferintei, Cretzianu a "taiat" finantarea lui Gafencu si Radescu,
provocand dezbinarea diplomatilor exilati. Neagu Djuvara povesteste in memoriile sale ca
ajunsese aproape sa se umileasca in fata lui Cretzianu ca sa-i dea bani pentru ajutarea romanilor
refugiati in Occident. Abia dupa moartea lui Cretzianu, redus substantial, fondul a ajuns la
dispozitia celorlalti. S-a constatat cu acest prilej ca fostul gestionar facuse in nume propriu
investitii financiare falimentare din acei bani.
REACTII DE LA BUCURESTI. Guvernul Groza nu s-a agitat foarte mult din cauza demersurilor
emigratiei romane la Conferinta de Pace de la Paris. Sprijinul sovietic era mai insemnat decat
protestele lui Grigore Gafencu sau Nicolae Radescu. Primele demersuri de recuperare a celor 6
milioane de franci elvetieni au fost facute de guvernul comunist in octombrie 1945. S-au initiat
procese in instanta atat bancilor elvetiene depozitare ale fondului, cat si lui Alexandru Cretzianu.
Demersurile guvernului de la Bucuresti n-au avut succes, desi tentativele de recuperare a banilor
au continuat. In martie 1977 elvetienii au comunicat la Bucuresti ca nu mai sunt responsabili de
fond, deoarece inca din anul 1955 Alexandru Cretzianu lichidase conturile.

Editorial: Cainele Stalin

LAVINIA BETEA

Odata cu intrarea Armatei Rosii in tara, presa si apoi literatura prezinta soldatul sovietic

- 101 -
"eliberator" ca pe-un "om nou", inzestrat cu spirit nemarginit de sacrificiu fata de patria socialista.
Abia dupa destramarea imperiului sovietic au fost facute publice efectele masurilor luate de catre
Stalin pentru a-i scoate pe barbatii tineri ai tarii sale din normalitatea functionarii instinctului de
autoconservare, anihilandu-le frica de moarte. Devenisera eroi care "prefera moartea" retragerii
din fata dusmanului nu atat datorita sentimentelor proprii impotriva "fiarei fasciste", ci dupa
faimosul decret din iulie 1941. Acesta stipula ca toti soldatii care, in locul luptei pana la ultimul
om, aleg retragerea din fata dusmanului vor fi impuscati la locul faptei. Iar familiile lor, ale
dezertorilor si prizonierilor vor fi arestate, imensa armata a serviciilor speciale fiind nu mai putin
activa in vremea razboiului decat trupele "rosii". Milioane de oameni nevinovati au suferit,
printre ei aflandu-se si rude ale potentatilor de la Kremlin.
Nu s-a scris in presa vremii si nu s-a spus in vreun discurs nici numarul soldatilor sovietici care-
au stationat in Romania in perioada 1944-1958, nici cheltuielile cu intretinerea lor. Sovieticii
luandu-si arhivele cu ei, dupa caderea regimului s-au facut publice anumite date consemnate de
autoritatile romanesti. Spre exemplu, documentele existente in Arhivele Ministerului Apararii
Nationale, provenite de la Comisia Romana pentru Aplicarea Armistitiului releva ca numai in
perioada 1 septembrie 1944-31 ianuarie 1945, incidentele provocate de ostasii sovietici pe
teritoriul tarii se cifreaza la 2.532 dintre care: 334 omoruri cu jaf, 258 siluiri si violuri, 525 jafuri
cu raniri, maltratari si loviri, 822 devastari, distrugeri, incendieri.
In cealalta parte a razboiului insa, trupele noastre trecusera Prutul, in 1941, ca "armate
eliberatoare". Marsul razboiului ii purtase pe soldatii romani, mult peste marginile Basarabiei,
pana la Stalingrad. Prima victorie impotriva trupelor germane se datoreaza tocmai planului
"Uranus" elaborat in biroul lui Stalin de a strapunge incercuirea orasului in linia unde se afla o
divizie romaneasca slab pregatita si echipata. Dupa victorie, sovieticii au avut si ei contabilizarile
proprii. Astfel ca in 1965, la intrevederea "de prezentare" a lui Ceausescu dupa proaspata sa
alegere in fruntea partidului, cand pune inaltilor demnitari sovietici chestiunea recuperarii
tezaurului romanesc, Brejnev ii da urmatorul raspuns: "... In conditiile in care s-a reusit sa fie
inlaturata amaraciunea provocata de cel de-al doilea razboi mondial – iar dvs stiti ca aceasta
amaraciune a fost grea pentru noi – , comisiile de imputerniciti care au stabilit pierderile
pricinuite de razboi la Odessa si Crimeea, precum si din documentele referitoare la actiunile
trupelor romane, pierderile depasesc de o suta de ori ceea ce discutam noi astazi (...) Intregul
partid, intregul popor stie ca reparatiile de razboi de 300 milioane de dolari platite de Romania au
fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei si a Odessei au ajuns numai 300 milioane de
dolari?...". Retorica finalizata cu alta intrebare: "Dar la Stalingrad ce-ati cautat?"
Acestea si multe altele sunt date ale "istoriei mari" – istoria evenimentelor. In memoria
varstnicilor contemporani razboiul a sedimentat in intamplari felurite de viata. Dintre marturiile
de-atunci pe care le-am ascultat, capetenie a amintirilor e relatarea unei femei, Tusi Roncov din
Dudestii-Vechi (Timis). In toamna lui 1944 avea 24 de ani, trei copii si trei ani de asteptare a
barbatului trimis pe front. Prin sat treceau soldati sovietici. In ce directie si cat mai e pana la
Berlin? –- intrebau ei. Directia nu putea fi decat una – drumul ce iese din sat spre apus. Iar
Berlinul e-aproape, radeau satenii de geografia lor. In amintirea femeii cea mai naprasnica temere
de rau din acea vreme ingrozitoare e-o mica istorie despre Stalin. Nu generalisimul de la Kremlin,
ci cainele botezat cu numele lui. Cand baietii il adusesera mic si orb din vecini, era inceput de
razboi. In casa lor fusesera incartiruiti doi tineri soldati nemti care se amuzau cu copiii de catelul
lor. Dupa semnele care anuntau un dulau de temut, nemtii botezasera puiul de animal cu numele
dusmanului Stalin. Adevaratul calvar al mamei cu barbat in razboi a inceput cand i-au fost
incartiruiti in casa soldati sovietici. "Tremuram toata ziua de frica, nu cumva unul dintre copii sa
se scape si sa strige cainele cu numele de Stalin in fata rusilor, e amintirea ei. Nu stiau de gluma.
Iar noi nu cunosteam la ce sa ne-asteptam de la ei. Nimeni nu putea spune de ce impuscasera trei
oameni din sat. Pe parintele Kurt l-au urcat intr-o caruta anuntandu-l ca-l duc la comandamentul
militar din Sanicolaul Mare. Dupa cateva ceasuri oamenii l-au gasit impuscat la marginea
satului".

- 102 -
Ca si groaznica temere de a-si vedea copiii impuscati pentru batjocorirea lui Stalin, poate ca
mortii din amintirile sale nu exista in contabilizarile din "marea istorie". Insa asemenea intamplari
gravate in memoriile de martor confera consistenta si sens evenimentelor omenirii.

Bun venit Armatei Rosii!

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Din propaganda nazista, romanii stiau ca soldatii sovietici erau trimisii Satanei pe pamant.
Dupa ce Romania a intors armele impotriva hitlerismului si s-a aliat cu Uniunea Sovietica, a
inceput elogierea soldatului sovietic. La 30 august 1944 multimea a primit cu entuziasm
trupele "rosii" ajunse in Bucuresti.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a provocat semnificative schimbari atat pe scena politica a
tarii, cat si pe front. Inca din noaptea de 23 spre 24 august, in urma arestarii conducatorului
statului – maresalul Ion Antonescu – si a intoarcerii armelor impotriva Germaniei, soldatii romani
au primit ordin sa opreasca lupta impotriva trupelor sovietice, pana atunci inamice. Devenita
peste noapte – si fara stirea ei – aliatul Romaniei in batalia contra hitlerismului, Armata Rosie a
fost instiintata cu o intarziere de trei zile de ordinul de a-i primi alaturi pe romanii care le
fusesera, impreuna cu germanii, dusmani. Drept urmare, in cele trei zile, circa 160.000 de romani
au fost luati prizonieri de catre sovietici.
SCHIMB DE ALIATI. Obligate sa se retraga, trupele germane au inceput sa paraseasca teritoriul
Romaniei, deschizand calea noului "aliat" – armata sovietica, aflata in ofensiva spre Berlin. In
acele timpuri, insa, actiunea prin care sovieticii au patruns in Romania si au ocupat marea
majoritate a teritoriului a fost prezentata, din ratiuni politice, ca operatiune de "eliberare". Presa
vremii urmarea cu fervoare inaintarea trupelor sovietice spre capitala Romaniei. Ziarul Timpul,
sub directoratul omului politic si diplomatului Grigore Gafencu, preluand o stire din oficiosul
armatei sovietice – "Steaua Rosie" –, titra la 28 august 1944: "Drumul spre Bucuresti este
deschis, inaintea noastra (a rusilor – n.n.) nu se mai afla decat o armata in deruta, care trebuie
curatata." Conform aceleiasi surse, rusii inaintau cu 60 km pe zi.
FLORI, STEAGURI SI ENTUZIASM. Doar la o saptamana de la decizia intoarcerii armelor si
"infratirea" cu Armata Rosie trupele acesteia paseau triumfal in Bucuresti. Ziarele relatau despre
"valurile de entuziasm" cu care au fost intampinati soldatii sovietici la sosirea in Bucuresti:
"Strazile Capitalei, scria Timpul, au fost inundate ieri (30 august – n.n.) de adevarate paduri de
drapele rosii si tricolore. (…) Fiecare avea un drapel rosu in mana, flori in alta si cu tot elanul ce-i
da tineretea, curiosii au pornit spre locul respectiv. Un grup de soldati romani s-a apropiat de
masinile rusesti si s-au imbratisat cu soldatii rusi. Strigatele multimii «URA!» au pornit intr-un
ritm delirant. Toata lumea plangea de bucurie. (…) Vagoane de buchete de flori au fost oferite
sodatilor si ofiterilor rusi si romani. (…) Motorizatele rusesti poarta pe ele ostasi tineri si mai in
varsta, precum si copii de-ai nostri intalniti la margine de Bucuresti."
DRACU’ NEGRU ERA… ROSU. Din multimea de entuziasti, ziaristii au remarcat figurile
politicii de stanga romanesti: liderii comunisti – Gheorghe Gheorghiu-Dej si Gheorghe Apostol,
liderul Partidului Social Democrat – Constantin Titel-Petrescu, primarul si prefectul Capitalei –
generalul Victor Dombrovschi, delegati ai Blocului National Democrat. Gazetarii au schimbat
repede macazul. Dupa ce, cu numai cateva zile inainte, prezentau pe soldatii sovietici – conform
propagandei naziste – drept "mancatori de oameni", acum "se mirau", in numele multimii, de
blandetea "rosilor". Surprinsi de fetele obosite si inofensive ale soldatilor rusi, romanii veniti sa-i
aclameze se intrebau: "Astia sunt mancatorii de oameni?" Nici institutiile statului nu au pierdut
prilejul de a "da bine" in fata schimbarilor survenite peste noapte. Zilnic se dadeau comunicate
oficiale care incurajau populatia civila din zonele pe unde urmau sa treaca trupele sovietice sa

- 103 -
ramana calma, "deoarece unitatile armatei sovietice vin in tara noastra ca prieteni, pentru
eliberarea tarii de armatele germane."

PROMISIUNI FARA ACOPERIRE


La inceputul lunii septembrie 1944, la sediul Apararii Patriotice din Strada Spatarilor, nr. 15, au
fost primiti cu fast ofiteri si soldati sovietici. Unul dintre ofiteri a rostit un discurs in care dadea
urmatoarele asigurari: "Astazi, Armata Romana a facut bloc cu Armata Sovietica pentru a
distruge hitlerismul. Noi nu vom sta mult aici, ci vom pleca mai departe, spre a urmari inamicul
nostru comun si a-l distruge definitiv. Misiunea noastra este sa nimicim hitlerismul si nu ne
amestecam in viata voastra politica. Ramane ca singuri sa va dati cea mai buna organizare." Dar
trupele sovietice au ramas pe teritoriul Romaniei in urmatorii 14 ani, iar "organizarea" s-a facut
dupa model sovietic.

I-A REFUZAT DEJ PE RUSI?


Pentru a marca teritoriile cucerite, sovieticii aveau obiceiul, specific oricarei armate invingatoare,
sa plaseze pe cea mai inalta cladire dintr-un oras ocupat steagul cu secera si ciocanul. In Scanteia
din septembrie 1944 este relatat un astfel de episod legat de cererea rusilor, ajunsi in bariera de
nord a Bucurestiului, de a ridica steagul URSS intr-un loc vizibil din Capitala. Rememorand
episodul, fostul lider comunist, Ion Gheorghe Maurer, povesteste intr-un interviu din 1995 ca Dej
a fost cel care a refuzat sa dea curs cererii "rosilor", replicand: "Viata poporului roman este legata
de democratie." Cei doi au convenit sa nu le permita sovieticilor sa "puna steagul sa fluture
deasupra Capitalei, ca si cum ei ar fi cucerit-o (...) deoarece nu voiam sa construim o societate
dupa model sovietic."

Jefuitori si jefuiti

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Situatia Romaniei in perioada cuprinsa intre anii 1944 si 1946 a fost una dezastruoasa.
Venirea soldatilor "rosii" (august 1944) si prezenta lor pe teritoriul romanesc au ingreunat
si mai mult starea economico-sociala cauzata de desfasurarea razboiului si a obligatiilor
impuse prin Conventia de Armistitiu semnata in 1944.

Conform practicilor de razboi, acela care ocupa un teritoriu era indreptatit sa-si impuna propriul
sistem social. In mod oficial, sovieticii dezminteau intentiile de a-si impune regimul in tarile
ocupate si dadeau asigurari publice de respectare a vointei popoarelor. Realitatea insa a fost cu
totul alta.
STARE PRELUNGITA DE RAZBOI. La sfarsitul anului 1944 si inceputul anului urmator,
activitatea economica se derula anevoios din cauza razboiului, satisfacerea necesitatilor frontului
ramanand principalul obiectiv, in detrimentul aprovizionarii civililor. Populatia era "sugrumata"
de lipsa alimentelor de baza, rationalizate la maximum. Distrugerea cailor de transport provocata
de bombardamente a ingreunat aprovizionarea. Cozile pentru cumpararea painii, zaharului sau
uleiului au devenit o prezenta trista in peisajul urban. Si libertatea de miscare a fost afectata. Sub
pretextul protejarii populatiei, Comandamentul Militar al Capitalei a interzis stationarea pe strazi
sau in piete publice si circulatia in grupuri mai mari de trei persoane. Circulatia pietonilor si a
mijloacelor de transport in comun si functionarea localurilor publice erau interzise dupa ora
23:00. Incalcarea dispozitiilor se pedepsea cu inchisoare de la sase luni la patru ani.
SUB CIZMA RUSEASCA. Ocupatia sovietica in Romania a parcurs, in principal, doua etape:
cea dintre 23 august si 12 septembrie 1944 – data semnarii Conventiei de Armistitiu si o a doua
etapa, incheiata o data cu semnarea Tratatului de Pace (Paris, 10 februarie 1947). Pana in toamna

- 104 -
lui 1944, autoritatile sovietice au invocat motive strategico-militare pentru a argumenta
stationarea provizorie a trupelor lor aflate in ofensiva spre Berlin. Daca la nivel propagandistic
cele doua armate erau aliate, trupele sovietice erau si s-au comportat ca ocupante. Cea mai
afectata de prezenta lor a fost zona Moldovei. Ca si in Basarabia si Bu- covina, aici a fost
instalata administratie militara sovietica, iar in restul tarii, organele militare si civile ale
administratiei romanesti erau controlate de sovietici. Detinerea controlului absolut a transformat
zona rasariteana intr-un "depozit" de aprovizionare la dispozitia soldatilor rusi.
Astfel ca vitele, cerealele, uneltele, utilajele si alte bunuri de larg consum erau luate de la
populatie ca "prada de razboi", pentru hranirea militarilor rusi sau trimise in URSS pentru
salvarea altei populatii infometate. Pentru inlesnirea transportului produselor din Romania, Inaltul
Comandament Sovietic a decis mai multe masuri. In primul rand, a cerut autoritatilor romanesti
sa lase, pana in 1945, deschise si nepazite granitele de la est si nord-est. Apoi, s-a procedat la
marirea ecartamentului cailor ferate care faceau legatura cu URSS. Sovieticii au confiscat
totodata aparatele de radio si au blocat liniile telefonice. Pe scurt, au izolat zona de est de restul
tarii.
"POPORUL" CERE "BATA MARE". Pentru a masca jaful sustinut al trupelor "rosii", editia in
limba romana a ziarului Directiei politice de front al Armatei Rosii – Graiul nou – era intesata cu
articole propagandistice prin care erau proslavite actiunile armatei sovietice si a "curajosilor ei
soldati". Intr-un reportaj de la 30 noiembrie 1944, E.A. Ierusalimski consemna parerea "sincera" a
unui taran dintr-un sat din Oltenita, ca "voce a poporului": "Vreti sa stiti ce gandeste majoritatea
poporului roman? Noi socotim ca conditiunile Armistitiului sunt foarte favorabile pentru
Romania, mai ales ca Armata Rosie ne ajuta sa eliberam Transilvania de sub stapanirea ungurilor.
(...) Noi intelegem ca Romania trebuie sa-si indeplineasca in mod cinstit obligatiile. Micii
antonesti vor incerca sa ne-mpiedice s-o facem. Ei isi vor da silinta sa ne zapaceasca. Trebuie sa
punem mana pe o bata mare si sa izgonim pe acesti ticalosi. Atunci va fi ordine in Romania".
ABRUTIZATI. Privind lucrurile firesc si simplu, soldatii rusi erau niste oameni abrutizati de anii
lungi de razboi, infometati, prost imbracati, istoviti de lupte, cu sufletul zdruncinat de traumele
provocate de prezenta mortii. Pentru ei, Romania era teritoriul de unde venisera dusmanii care le
invadasera in iunie 1941 tara. De aici, numeroase abuzuri fata de populatia civila si provocarea
dezordinii in garnizoane. Deciziile comandantilor militari romani de a evita conflictele nu aveau
eficienta. Nici macar rapoartele lor adresate Comisiei Aliate de Control nu au fost luate in
considerare.
Spre exemplu, vicepresedintele Comisiei, generalul Vinogradov, a raspuns autoritatilor romane ca
a luat masuri "prin triere" pentru rezolvarea reclamatiilor venite de la institutiile romanesti pe tot
parcursul anului 1945, dar ca nu a gasit nereguli. Ba chiar a reprosat faptul ca vraful de hartii
inaintate Comisiei spre rezolvare ii ingreunau activitatea.
COSTURI. Pe langa numeroasele si grelele acuze aduse soldatilor rusi de oamenii pe care-i
jefuiau, marturie a situatiei in care se afla Romania din cauza prezentei Armatei Rosii pe teritoriul
ei stau cifrele. Intretinerea trupelor sovietice pe teritoriul romanesc (1944- 1946) a costat bugetul
tarii 325 de milioane de dolari, iar marfurile rechizitionate au costat 425 de milioane de dolari.
Pana la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, valoarea cheltuielilor efectuate a depasit doua
miliarde de dolari. Nici una dintre aceste sume nu a fost inclusa in actele bilate-rale romano-
sovietice, lor adaugandu-li-se si cele 300 de milioane de dolari pe care Romania trebuia sa le dea
URSS ca despagubiri de razboi.

PEDEAPSA SOVIETICA
In cartea sa "Disciplina dezordinii", scriitorul Titus Popovici a povestit cateva intamplari legate
de trecerea trupelor Armatei Rosii prin Transilvania. Tanar educat, cunoscator de limbi straine,
Popovici fusese folosit de locotenentul Gherson – comandantul unei trupe sovietice "asezate" pe
langa Oradea – pe post de translator. Din aceasta postura, el a asistat la un episod tragic: "Alaturi
de noi locuia o vaduva, Marta lu’ Blotor, muiere guraliva, barfitoare, samanta de cearta a ulitei. A

- 105 -
navalit intr-o seara la noi, zberand ca rusii ii sparg capitele de fan. Cu ce-o sa-si hraneasca ea
vacuta? La iarna o sa vina Stalin sa-i aduca branza?". La auzul numelui Generalissimului,
Gherson a devenit foarte atent la scandalul provocat de femeie si i-a cerut lui Popovici sa-i
traduca totul. Afland de fapta subordonatilor sai, fara sa stea pe ganduri a ordonat executarea
vinovatului – un tanar soldat. Gherson a motivat astfel: "In primul rand, pentru imaginea Armatei
Rosii. Este o armata a muncitorilor si a taranilor. Muncitorii si taranii din tarile pe care le
eliberam trebuie sa vada in Armata Rosie principalul lor sprijin impotriva propriilor exploatatori."
Executia soldatului sovietic i-a uluit pe tarani.

MORT DE... BEAT


"Am vazut la Zimnicea un marinar rus, care, in centrul orasului, beat fiind, tragea mereu cu
pistolul-automat in aer si teroriza pe toti negustorii (...). Cand marinarul a vazut o patrula
militara romaneasca, a inceput sa traga in directia ei. Militarii romani au ripostat cu foc si l-au
impuscat mortal pe betivul rus. I s-a facut o inmormantare grandioasa, de erou, organizata de
Primarie pe cheltuiala ei; la mormantul sau, plasat in parcul din centrul orasului, s-a construit
un obelisc care avea in varf steaua rosie de metal cu cinci colturi"
Aurel S. Marinescu

Armata, prima institutie sovietizata

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Dupa instalarea, din ordinul Moscovei, a Guvernului prosovietic condus de Petru Groza,
sistemul de organizare al Armatei Rosii a fost copiat in Armata Romana si aplicat cu
concursul ministrului de Razboi, general Constantin Vasiliu-Rascanu. Comunizarea si
sovietizarea armatei pare sa fi trecut neobservate de politicienii epocii.

Dupa intrarea trupelor "rosii" in Romania, stationarea si neregulile comise de soldatii lor au
constituit o problema si pentru comunistii autohtoni, ca principali sustinatori ai intereselor
sovieticilor.
MUNCI DE LAMURIRE. La doar o luna dupa iesirea din ilegalitate, PCR parea "framantat" mai
mult de imaginea proasta a Armatei Rosii in randurile populatiei decat de propria imagine. Intr-o
sedinta a activului de partid (23-24 septembrie 1944), liderii PCR au analizat situatia, prilej cu
care au inceput sa "curga" propunerile de remediere a situatiei. Bunaoara, Gheorghe Apostol a
declarat: "Se face propaganda deschisa impotriva Uniunii Sovietice, impotriva Armatei Rosii,
sunt injurati soldatii rosii, se face propaganda surda impotriva BND, impotriva partidului nostru.
De aceea cred ca atat partidul nostru, cat si organizatiile de masa sa inceapa o munca de lamurire
a maselor". La randul sau, Alexandru Draghici era de acord ca respectarea prevederilor
Conventiei de Armistitiu "pretinde din partea noastra o atitudine fara echivoc". Dej a atins
punctul sensibil, vorbind despre zvonurile lansate de "manisti si bratienisti", cum ca prezenta
Armatei Rosii in tara era strans legata de activitatea Partidului: "Noi trebuie sa impiedicam sa se
faca aceasta legatura, dar nu inseamna ca nu trebuie sa ne manifestam dragostea si sa popularizam
Armata Rosie si prima divizie cu adevarat a poporului roman, «Tudor Vladimirescu»".
"PANDURII ROSII". Alaturi de trupele Armatei Rosii, la 31 august 1944 au intrat in Bucuresti si
"pandurii" din Divizia "Tudor Vladimirescu" – unitate militara infiintata de Ana Pauker in URSS.
Din ea faceau parte militarii romani cazuti prizonieri pe frontul sovietic, "lamuriti" in lagarele
unde se aflau sa devina voluntari ai Armatei Rosii. De retinut este faptul ca la momentul inrolarii
lor, Romania nu intorsese armele impotriva Germaniei naziste, astfel ca erau decisi sa lupte chiar
impotriva armatei ai carei soldati fusesera inainte de caderea lor in prizonierat. Imediat dupa
sosirea in tara, alaturi de trupele sovietice, conducerea Diviziei a intrat in contact cu Partidul

- 106 -
Comunist. Integrata in Armata Rosie, Divizia a fost trimisa pe front. A luptat in Romania, dar si
in Ungaria, la sud de Debretin. Pentru succesele inregistrate pe teritoriul ungar, Stalin a hotarat la
20 noiembrie 1944 redenumirea unitatii ca "Divizia 1 infanterie voluntari romani Tudor
Vladimirescu – Debretin".
LOTUL CELOR 1.000 DE POLITRUCI. Dupa instalarea Guvernului Groza (6 martie 1945),
modelul sovietic al subordonarii armatei decizionarilor politici a fost importat si aplicat si in
Armata Romana. In aprilie 1945, cu acordul Guvernului, Divizia "Tudor Vladimirescu" a fost
trecuta in rezerva, apoi scoasa de pe front si retrimisa in tara. Scopul miscarii a fost infiintarea,
dupa exemplul Armatei Rosii, a unei directii politice a armatei. Astfel ca dintre "panduri" au fost
selectionati 1.000 de ofiteri, subofiteri si soldati de trupa si trimisi la Bucuresti, sub conducerea
locotenent-colonelului Dumitru Petrescu. Sef al sectiei de educatie si cultura a "pandurilor",
Petrescu este acelasi personaj care, ca ilegalist participant la grevele ceferistilor de la atelierele
Grivita, fusese condamnat la inchisoare (august 1933), de unde a evadat in 1935 cu sprijin
sovietic, refugiindu-se in URSS.
In Capitala, cei o mie de militari au fost primiti de Gheorghiu-Dej si trecuti printr-un instructaj de
partid, sustinut de activisti comunisti precum Lucretiu Patrascanu, dar si de Petru Groza, din
partea Guvernului. Pregatirea "lotului 1.000" avea ca obiectiv transformarea acestuia in nucleul
de baza al "aparatului politic".
La nici o luna dupa instructajul politic, echipa de politruci a fost incadrata prin decret regal in
armata romana, membrii ei – avansati in grad si decorati. La festivitatea de la 25 aprilie 1945 a
participat si Regele Mihai. 986 dintre politruci au fost trimisi pe front pentru a indeplini functiile
de ajutori ai comandantilor pentru munca de educatie, cultura si propaganda, infiintate dupa
model sovietic.
In ziarul Glasul armatei, pe langa materialele despre "victorioasa Armata Rosie eliberatoare",
ofiterii romani incepusera o campanie de convingere asupra necesitatii educatiei militarilor in
"spirit democratic", sustinuta in cadrul unui viitor serviciu de educatie, cultura si propaganda. In
numele acelorasi "principii democratice", colonelul Lucasievici indemna ofiterii ca acolo unde
educatia nu va "prinde", ea sa se aplice "cu bisturiul".
ECP, "CARTITA" PCR. Avand terenul gata pregatit, cu o zi inainte de incetarea razboiului – 8
mai 1945 – s-a constituit Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda a Armatei –
ECP, subordonat direct persoanei ministrului de razboi, general Constantin Vasiliu-Rascanu.
Incepuse sovietizarea Armatei Romane, actiune care a trecut neobservata de spiritele luminate ale
acelor vremuri. Importanta existentei si bunei functionari a aparatului politic rezulta din numarul
mare de ofiteri incadrati.
Deja din iunie 1945, ca si "comisari politici" lucrau 377 de ofiteri, 610 subofiteri si 853 de soldati
de trupa. In ierarhia militara, sefii de la sectiile de cultura si propaganda erau similari "cu orice
sef de serviciu din Cartierul armatei, indiferent de gradul pe care il avea".
Oficial, rolul ecp-istilor era "democratizarea armatei", in sensul impus de URSS, adica
sovietizarea si comunizarea armatei. Printr-o propaganda bine organizata, cadrele ECP urmareau
inocularea soldatilor cu teorii propagandistice comuniste. Mai multe unitati militare au afisat
pancarte cu lozincile "Traiasca Armata Rosie, eliberatoarea popoarelor! Traiasca maresalul
Stalin, fauritorul victoriei!".

POLITRUC
La 12 aprilie 1945, la Kotovsk (URSS) a fost infiintata a doua divizie de voluntari romani sub
conducerea generalului Mihai Lascar. In Romania, voluntarii au ajuns abia in iulie 1945, moment
in care divizia din care faceau parte a primit denumirea de "Divizia Horia, Closca si Crisan".
Seful Sectiei de Educatie si Cultura, adica "politrucul" ei, era Valter Roman, tatal viitorului prim
premier al Romaniei democrate – Petre Roman. In ordinul de constituire al diviziei, generalul
Lascar preciza ca cele doua divizii de voluntari "formeaza samburele noii armate democratice
romanesti. (...) Luati exemplu de la Armata Rosie!"

- 107 -
LIMBA DE LEMN
La 6 iulie 1945, considerand ca "a face politica justa a regimului democratic in care traim este
una din datoriile de frunte ale fiecarui ostas", Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si
Propaganda cerea Ministerului de Razboi abrogarea articolelor de lege care interziceau militarilor
sa faca politica. Cererea a fost respinsa, ceea ce nu l-a impiedicat pe ministrul Vasiliu-Rascanu sa
nu faciliteze propaganda comunista in armata. In conditiile schimbarilor politice, autoritatile
comuniste apreciau ca armata nu mai facea "politica de partid sau personala, ci politica intereselor
vitale ale tarii, alaturi de popor".

CONTRA!
"Democratizarea armatei in sensul vostru inseamna introducerea comunismului si eu sunt contra
apropierii de URSS. Guvernul actual (Guvernul Groza – n.n.) este o sleahta de cioflingari care
cauta sa roada un os. Pentru mine, Radescu si Maniu sunt oameni de valoare. Rusii trebuie sa
plece din Romania, ca ei cara bunurile tarii. Nu voi putea suferi niciodata o prietenie cu
bolsevismul rus care este atat de inapoiat"
Capitan Buiuc, 1945, unul dintre ofiterii care au refuzat campania de sovietizare si comunizare a
Armatei

Generalii, invinsi de inchisorile comuniste

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Pentru a se asigura reusita actiunii de sovietizare a Armatei, guvernele de dupa 23 august


1944, la ordinul Comisiei Aliate de Control, au "curatat" efectivele de ofiteri "reactionari".
Printre cei invinuiti de dezastrul tarii s-au numarat generalii romani care au luptat
impotriva URSS. Multi au pierit fara macar sa stie de ce...

"In istoria sa tulbure, Romania a trecut prin multe invazii, dar nici una n-a adus poporul intr-o
astfel de stare de disperare si deznadejde ca actuala ocupatie a rusilor", scria la 18 august 1945
Roy Melbourne, reprezentantul SUA la Bucuresti.
INCEPE EPURAREA ARMATEI. Conform Decretului nr. 1850 emis la 10 octombrie 1944,
incalcandu-se principiul democratic al separatiei puterilor in stat, Consiliul de Ministri era
imputernicit sa ia orice masuri "privative de libertate in vederea stabilirii responsabilitatii politice
si penale impotriva autorilor si complicilor morali si materiali ai dezastrului tarii, in special in
legatura cu razboiul purtat alaturi de Germania hitlerista impotriva Natiunilor Unite". Acest
Decret si seria de acte normative ce i-a urmat (Legea nr. 50/20 ianuarie 1945 si Legea nr. 51 din
aceeasi zi) erau dictate de noile "inalte ratiuni politice" ale statului roman, devenit dupa noaptea
lui 23 august aliatul URSS in razboiul contra Germaniei naziste. In categoria inculpatilor
mentionati in legile pentru "urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii" intrau
comandantii si ofiterii care, din ordinul maresalului Ion Antonescu, au luptat impotriva URSS.
Pentru a "da o mana de ajutor" autoritatilor romane, vicepresedintele Comisiei Aliate de Control,
Vinogradov, a inaintat Guvernului Sanatescu o lista cu generalii care trebuiau si au fost arestati
intre 15 si 31 octombrie 1944. Initiativa ofiterului sovietic venea in completarea avertismentului
dat de el Guvernului roman ca nu ar fi luat toate masurile necesare de epurare a aparatului de stat
si militar de "elemente legionare". Au urmat si alte denunturi si arestari in spiritul marii terori
staliniste, sustinute cu fervoare de presa comunista care ii indemna pe muncitori si tarani "sa
aresteze si sa predea autoritatilor civile si militare pe criminalii fascisti". Prin doua jurnale ale
Consiliului de Ministri, datate 29 ianuarie 1945, s-a dispus arestarea si trimiterea spre cercetare a
89 de persoane "banuite a fi comis crime de razboi" si a altor 65 "banuite a fi responsabile de

- 108 -
dezastrul tarii". Datorita zelului ministrului comunist de Justitie, Lucretiu Patrascanu, nou-
infiintatele Tribunale ale Poporului prin Legea 312/aprilie 1945 au judecat timp de un an un
numar record de 15 loturi de inculpati, majoritatea ofiteri care au luptat pe frontul din Est sau au
participat la administrarea Basarabiei, Bucovinei si a Transnistriei. In martie 1945 s-a dat Legea
nr. 186 "pentru trecerea din oficiu in rezerva a personalului activ al armatei care prisoseste peste
nevoile de incadrare". Actul normativ a creat cadrul prielnic ministrului de Razboi, Constantin
Vasiliu-Rascanu, sa semneze trecerea in rezerva a peste 2.000 de ofiteri si 4.000 de subofiteri.
JERTFITI PE FRONTUL INCHISORILOR. Victoriosi pe front, decorati cu inalte distinctii
militare, comandantii Armatei Romane au fost infranti de justitia comunista aflata sub controlul
sovieticilor. Cazurile unora dintre generalii romani care au sfarsit in inchisorile sau lagarele
comuniste sunt cutremuratoare.
Arestat la 21 octombrie 1944, generalul de brigada Radu Korne (1895-1949) a fost eliberat in
februarie 1945 si declarat nevinovat de Tribunalul Poporului in 1946. Rearestat la 24 martie 1948,
sub acuzatia de "uneltire contra sigurantei statului", a fost incarcerat la Jilava. A murit la Spitalul
Central nr. 1 Vacaresti la 28 aprilie 1949.
Pe "lista neagra" a Comisiei Aliate de Control s-a aflat si generalul Gheorghe Avramescu (1884-
1945). La ordinul comandantului frontului 2 Ucrainean, R.I. Malinovski, generalul Avramescu a
fost scos din fruntea Armatei 4 in ianuarie 1945. Readus la post de acelasi Malinovski,
Avramescu a condus Armata 4 pe frontul din Ungaria, in Muntii Tatra si in Muntii Metalici
Slovaci. De libertate, chiar si cazona, nu s-a bucurat decat o luna, caci la 2 martie 1945 era arestat
de sovietici sub acuzatia de a fi membrul unei organizatii contrarevolutionare ce intentiona sa se
alieze Germaniei. Pana in 1956, cand sotia Adela s-a adresat Justitiei sa ateste moartea
"prezumata" a sotului, nu s-a mai stiut nimic de el. Numele lui va reaparea abia in 1963 pe o lista
a Directiei coordonari juridice a Ministerului Justitiei, unde Avramescu figura ca "decedat" la 3
martie 1945, in Ungaria. Daca peste moartea sotului ei pluteste incertitudinea, nu acelasi lucru se
poate afirma despre moartea fiicei sale, Felicia. La patru zile dupa disparitia tatalui, tanara s-a
sinucis.
Generalul Constantin Pantazi (1888-1958), supranumit "omul de paie in timpul regimului
Antonescu", a fost arestat la 23 august 1944 si judecat in "lotul Antonescu". Gratiat prin decret
regal, va muri in penitenciarul de la Ramnicu Sarat in 1958. In inchisoarea de la Aiud si-a gasit
sfarsitul generalul Aurel Aldea (1887-1949), primul ministru de Interne de dupa lovitura de stat.
Arestat in martie 1946 ca participant la complotul "intru distrugerea unitatii statului roman", la
"razmerita" si "insurectie armata", a fost condamnat la munca silnica pe viata. Ajuns la Aiud, a
caracterizat regimul de detentie ca "salbatic si criminal", menit sa-i "stoarca vlaga" si sa-i
grabeasca sfarsitul. Suferind de inanitie, detinutul Aldea, identificat cu numarul K8 283, a murit
in 1949.
GENERALII, PROTEJATI DE "UMBRELA" PCR. Intamplator sau nu, in plina campanie de
"defascizare" a Armatei, in toamna lui 1945, Biroul Politic al Comitetului Central al PCR a
dezbatut cererea a 15 militari pentru a fi primiti in randurile partidului. Toti, fara exceptie, au fost
acceptati. Printre ei s-a numarat si ministrul de Razboi, Constantin Vasiliu-Rascanu, considerat de
Emil Bodnaras a fi "foarte atasat de noi" si cu "multa consideratie si respect fata de partid". Astfel
se explica atitudinea vadit procomunista a generalului pe intregul sau mandat la Ministerul de
Razboi (7 martie 1945-29 noiembrie 1946) si graba cu care a urgentat trimiterea in inchisoare a
colegilor de arme.

AIUDUL L-A INFRANT PE MACICI


Norocul parea a nu-l fi uitat pe generalul de corp de armata Nicolae Macici (1886-1950) atunci
cand, la interventia Comisiei Aliate de Control, a fost scos de pe lista criminalilor de razboi si
pastrat la comanda Armatei 1. Cu toate acestea, la 28 aprilie 1945 a fost pus sub invinuire ca
participant la "executarea ordinului de represalii dat de Ion Antonescu" la Odessa. Pledand in
apararea sa, generalul Macici a cerut sa se tina seama de faptul ca fusese educat "in sentimentul

- 109 -
milei", de aceea nu putea avea un suflet de criminal. Prin sentinta data la 1 iunie 1945, generalul
Macici era condamnat la "munca silnica pe viata", desi, initial, sentinta fusese condamnarea la
moarte. Executarea pedepsei a inceput in inchisoarea de la Jilava, de unde a fost transferat la
Aiud. Bolnav si neputincios, a cautat sa obtina bunavointa directorului inchisorii cerand o patura,
o jumatate de saltea cu par de cal, haine groase si medicamente. Nu a primit nici un raspuns. La
moartea sa, survenita in 1950, certificatul de deces mentiona cauza mortii: "paralizie cardiaca".

INTENTII
"Romania este actualmente principalul obiectiv rusesc. Rusii intentioneaza a fi necrutatori fata
de clica nazista romana, dar vor intra in Romania ca armata de eliberare si asteapta sprijin nu
numai de la populatie, dar si de la elementele politice liberale. Nu asteapta mare lucru de la
clasa ofitereasca, identificata cu politica germana. (...) Prizonierii romani declara ca in satele
romanesti este veche traditia care considera armata ruseasca puternica si prietenoasa"
Corespondenta de la Moscova, Sunday Times, aprilie 1944

Editorial: Bancuri sovietice

LAVINIA BETEA

Putine au fost cartile citite cu atata placere precum aceea a lui Simon Sebag Montefiore, despre
"curtea tarului rosu" ("Stalin, la cour du tzar rouge", traducere la Editions des Syrtes, Paris,
2005). Folosind documentele de arhiva si marturiile de epoca, tanarul istoric englez (inzestrat si
cu harul rar printre oamenii de stiinta, al povestitorului) dezvaluie, printre altele, impactul
nebanuit pentru istorie al capriciilor, simpatiilor, viciilor ori bolilor "stapanului" si curtenilor sai.
Ca si Ivan cel Groaznic ori Petru cel Mare, Stalin ("seful", cum il numeau membrii Biroului
Politic intre ei) fusese "stapanul" cuvantatoarelor si necuvantatoarelor din "maica Rusie". Se
identificase pana-ntr-atat cu puterea, incat in propria reprezentare isi dedublase corporalitatea,
adesea exprimandu-se despre sine la persoana a treia. Ii placea – fapt deosebit fata de ceilalti
monarhi – sa povesteasca anecdote despre el insusi. Le inventa singur, oare? N-ar fi acesta lucrul
cel mai de mirare dintre "ciudateniile" persoanei sale. Capacitatea de a reduce multimea detaliilor
la esentialul unor relatii si categorii care favorizeaza decizia ferma si transanta a "binelui" de
"rau" era, de altfel, una dintre calitatile sale politice. Expresii ale memoriei colective cu efecte
pilduitoare, ca toate legendele, fabulele si anecdotele trecutului, bancurile lui Stalin sunt
revelatoare acum asupra epocii sale.
Si soarta de dupa razboi a Europei de Est le-a fost talmacita de Stalin "boierilor" sai sub forma de
banc despre Yalta. Churchill, Roosevelt si Stalin (zisese "seful", plasandu-se modest in actiune!)
merg la vanatoare si ucid un urs. Churchill se repede si zice: "Eu iau pielea ursului, Stalin si
Roosevelt n-au decat sa-si imparta carnea intre ei!". "Nu, se supara Roosevelt, pielea e a mea, sa
se certe pe carnea vanatului Churchill cu Stalin!" Pana cand americanul si englezul i-au cerut
parerea, Stalin tacuse. "Ursul e-al meu, pentru ca eu l-am ucis", a inchis el discutia.
Ursul mort era Hitler, iar pielea vanatului, Europa de Est, deja ocupata la inceputul lui 1945 de
zece milioane de soldati sovietici. In timpul care s-a scurs de-atunci, Churchill si Roosevelt au
fost acuzati de-a fi "lasat Europa de Est" lui Stalin. Oarecum inocenti si inofensivi prin uzajul
practicilor democratice, s-ar fi dovedit incapabili in a contracara viclenia Satanei bolsevice.
Istoricii care slujesc unei "magistra vitae" – sa iei totdeauna limpezi invataturi de la cei din urma
invingatori, fiind unul dintre sfaturile lor implicite – gliseaza insa peste faptele contradictorii. In
toamna lui 1943, la Teheran, Stalin facuse continue presiuni asupra aliatilor sai de a deschide un
al doilea front, printr-o operatiune de debarcare pe coasta Atlanticului. Cand i-au spus ca pentru
promisa actiune, botezata "Overlord", nu fusese inca numit un sef si precizata vreo data, de fata
cu toti – politicieni, diplomati si translatori – le-a suierat poruncitor lui Molotov si Vorosilov:

- 110 -
"Nu mai pierdem timpul pe-aici! Avem destule de facut pe front acasa!". Presedintele Roosevelt a
reusit sa-l calmeze. Œntre cei doi politicieni (in textura istoriei pastrati deosebiti unul de celalalt
precum noaptea si ziua) aparuse deja o reciproca simpatie. Bazata nu pe afinitati politice ori
preferinte spirituale, ci pe profunda intelegere si compasiune a nefericirii lor de parinti: aveau,
fiecare, cate un fiu alcoolic si depravat. Œi uneau rusinea scandalurilor si complexul vinovatiei:
ca si Roosevelt in America, Stalin era in Rusia un tata neputincios in ratarea urmasului care
clacase si sub povara celebritatii numelui sau.
Aflam de la Montefiore ca prima dintre disensiunile care pun capat marii aliante se refera tocmai
la Romania. In iulie 1945, la Berlin, Churchill il critica pe Stalin ca izoleaza Europa Orientala de
restul continentului, exemplificand cu greutatile misiunii britanice la Bucuresti. "O bariera de fier
desparte aceste tari de restul Europei" – acuza premierul, folosind pentru prima data, in aceasta
forma, metafora-simbol a razboiului rece – "cortina de fier." "Povesti de adormit copiii!...", a
replicat nepasator Stalin, preocupat in acel moment de faptul ca, desi aliat, Truman, noul
presedinte al Americii, nu-i spusese inca nimic despre bomba atomica de care aflasera serviciile
sale speciale.
In miezul lucrurilor, aici a sfarsit triumviratul invingatorilor. Contrar aparentelor, Stalin nu are ca
prim interes stapanirea Europei de Est, ci producerea de bombe atomice. In prima zi dupa sosirea
de la Berlin, cu numele de cod "sarcina numarul unu", decide proiectul nuclear. Iar Beria, numit
sef al "comisiei speciale", creeaza, in cateva zile, o antrepriza nationala de 330.460 de oameni,
dintre care circa 10.000 de specialisti de prima clasa.
Deosebit de "velikii ruski boiari", la curtea lui Stalin lumea scria. Sotii si copii ai curtenilor au
tinut jurnale. Insusi "tarul rosu" trimitea scrisori si mazgalea statornic marginile foilor celorlalti.
Vlaguiti de lenea orientala a Bucurestiului ori poate cu mai scazut simt al istoriei, politicienii
romani n-au prea ostenit cu insemnari. Nici macar despre fasaitul rece al coasei lui Stalin in ceafa,
spre cunostinta urmasilor.

Distrugerea sistemului democratic est-european

CRISTINA VOHN

Finalul celui de-al doilea razboi mondial determina Europa Centrala si de Est sa parcurga
un proces de transformari structurale. Comunizarea statelor din aceasta zona a inceput o
data cu ocuparea teritoriilor lor de Armata Rosie. Ea s-a finalizat dupa ce partidele
comuniste au reusit sa "confiste" conducerile tarilor respective.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai multe state europene au intrat in sfera de influenta
sovietica. Romania, Ungaria, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia si o parte din
Germania (ce se va numi ulterior Republica Democrata Germana) au fost tarile care au cunoscut
transformari drastice ale sistemelor lor politico-sociale, in directia imitarii modelului sovietic.
VISUL COMINTERNULUI. Comunizarea a fost un proces de dimensiuni internationale. Aceasta
s-a produs nu numai in Romania, ci si in alte state din Europa Centrala si de Sud-Est, dar si in tari
de pe continentele american si asiatic. Contextul in care s-a produs a fost sfarsitul celui de-al
doilea razboi mondial. Atunci, Uniunea Sovietica, singurul stat comunist la acea data, datorita
contributiei sale la infrangerea Germaniei naziste, a profitat de situatie in favoarea intereselor
sale. A
ceste interese, URSS nu le-a dezvaluit niciodata Aliatilor sai, Statele Unite ale Americii si Marea
Britanie. Principalul motiv consta in antagonismul structural dintre ideologiile reprezentate de
URSS, pe de o parte, si de Aliatii occidentali, de cealalta parte. Uniunea Sovietica a speculat
atunci la maximum oportunitatea de a "exporta" sistemul sovietic in cat mai multe state, punand
acum in aplicare scopurile Cominternului. In concordanta totodata cu teoria lui Stalin, de aparare

- 111 -
a "patriei comunismului".
METODE SI MIJLOACE. Se pare ca nu a existat o strategie clara privind comunizarea Europei
Centrale si de Sud-Est. Liderii sovietici si-au adaptat planurile din mers, in functie de evolutia
razboiului si a evenimentelor internationale. Diplomatia a fost unul dintre argumentele forte pe
care a mizat Stalin. Argumentul militar, horatator in orice conflagratie – ocuparea Europei
Centrale si de Sud-Est de Armata Rosie –, i-a permis sa negocieze de pe pozitii de forta si sa faca
dure presiuni interne in statele ocupate. In statele ce vor fi comunizate, Stalin a reactivat partidele
comuniste, care functionau acum in legalitate (exceptie face Cehoslovacia, unde Partidul
Comunist nu fusese scos niciodata in afara legii). Instrumente fidele ale Moscovei, comunistii au
urmat intocmai directivele Kremlinului privind modalitatile de instituire a regimurilor sovietice in
propriile state.
PRIN EI INSISI... Au existat insa si situatii in care Uniunea Sovietica a fost "inutila" procesului
de comunizare. Este cazul Iugoslaviei si al Albaniei. Ambele tari au fost ocupate in timpul
razboiului de trupele naziste. Pe teritoriul lor au fost organizate puternice miscari de rezistenta,
prezentate dupa razboi ca opera integrala si singulara a comunistilor. Datorita meritelor proprii in
eliberarea statelor Iugoslaviei si Albaniei, miscarile de partizani s-au bucurat de o imensa
popularitate in randul populatiei. Pe acest fond, partidele comuniste au reusit sa ajunga singure la
guvernare, fara ajutorul sovietic. Desi in timpul razboiului Stalin isi manifestase neincrederea fata
de miscarea partizanilor din Iugoslavia, mai apoi a parut incantat de venirea la putere a lui Iosip
Broz Tito.
In schimb, fata de comunistii albanezi (cu care nu stabilise contacte directe in perioada
razboiului) Stalin a manifestat o anumita atitudine de indiferenta. Enver Hodja, liderul
comunistilor albanezi, reuseste insa sa isi aduca partidul la guvernare din 1944. Puterea sa nu va
avea insa girul Moscovei decat in noiembrie 1945.

PROTECTIE
"Intrucat URSS nu putea spera sa concureze in termeni economici egali cu SUA, Stalin a calculat
ca singura politica ce-i era la indemana dupa 1945 era sa retraga URSS in spatele noii sale
bariere defensive, creata in timpul razboiului prin achizitionarea Europei de Est"
Michael Lynch

Limba de catifea si cizma sovietica

CRISTINA VOHN

Instituirea regimurilor sovietice in statele din Europa Centrala si de Est nu s-a petrecut
brusc, ci pe etape. Intr-o prima faza, partidele comuniste (acum in legalitate) s-au aliat cu
partidele democratice si au intrat la guvernare. Ele au vizat si au obtinut posturile
ministeriale cheie, pe care le-au folosit in scopul anihilarii opozantilor politici.

Statele din Europa Centrala si de Sud-Est au fost supuse in anii 1944-1945 unui proces de
precomunizare. Definitivarea ocupatiei sovietice s-a produs in perioada 1946-1948. Fenomenul
nu a fost unitar in zona, ci a cunoscut particularitati de la tara la tara.
OAMENII LUI STALIN. Pentru a impune sistemul sovietic in statele europene, URSS s-a folosit
in primul rand de partidele comuniste. Desfiintate in perioada interbelica in mai toate statele si
interzise in timpul razboiului, liderii acestor partide isi gasisera adapost dupa 1939 in "patria
comunismului". Este cazul maghiarului Matiash Rakosi, al bulgarului Gheorghi Dimitrov sau al
romanilor Ana Pauker si Vasile Luca. Ei au activat sub "steagurile" Cominternului. In timpul
razboiului s-au deplasat in Asia Centrala (in toamna anului 1941), atunci cand trupele naziste se
apropiau de Moscova. Revin un an mai tarziu si lucreaza in special la radio, facand propaganda in

- 112 -
tarile lor in favoarea URSS.
TACTICA "FRONTISTA". In anii 1944-1945, comunistii intra deja la guvernare in cadrul unor
"guverne de uniune". Ei se alatura partidelor democratice si formeaza "fronturi democratice". In
Ungaria, in noiembrie 1944 se constituie Frontul National de Independenta format din
reprezentanti ai Partidului micilor proprietari (cel mai influent in acel moment), ai Partidului
National-Taranesc, ai Partidului Socialist si ai Partidului Comunist. In Cehoslovacia, se formeaza,
in martie 1945, un Front national cuprinzand Partidele Popular, Socialist-National, Social-
Democrat si Comunist. Peste numai o luna, acest Front va forma un cabinet de uniune nationala.
In Bulgaria se constituie un Front al Patriei din Partidele Taranist, Socialist si Comunist. In scurt
timp, in noiembrie 1945 aceasta coalitie (care prezinta candidati comuni, pe liste unice) castiga
alegerile cu un procent record: 88% din sufragii.
ARMATA, JUSTITIA, INTERNELE. In cadrul acestor cabinete, partidele comuniste au strategii
clare. Ei cauta sa controleze ministerele-cheie: armata, internele, justitia, prin care vor face
schimbari in favoarea lor. Tinta era dobandirea unei puteri cat mai mari. Prin Ministerul de
Justitie, bunaoara, puteau fi anihilati opozantii politici sub masca lozincii epurarilor antifasciste.
Operatiunile de epurare s-au desfasurat in toate statele la dimensiuni diferite. In Bulgaria,
numarul celor arestati a ajuns la 12.000 (dintre care, conform datelor oficiale, 4.000 au fost
executati). De asemenea, in Ungaria, sub masca epurarii colaboratorilor cu regimul horthyst, au
fost arestati multi opozanti ai comunistilor maghiari. In Polonia insa, fenomenul epurarii a avut
dimensiuni reduse.
Prin Ministerul de Interne se putea obtine controlul asupra intregului aparat administrativ si a
fortelor de ordine. Strucurile de putere locala puteau fi controlate si apoi preluate cu mai multa
usurinta. De asemenea, se puteau face mai lesne presiuni asupra opozantilor politici. Sub regim
militar (razboiul inca nu se incheiase), Ministerul Apararii era de departe cel mai important. In
relatiile instituite de conventiile de armistitiu si de cursul razboiului, structurile acestui minister
au intrat cel mai usor sub controlul comunistilor din fiecare stat.
ARMATE POPULARE! Armatele sunt un exemplu pentru rapiditatea si eficacitatea actiunii
partidelor comuniste, coordonate de Moscova. Inca din timpul razboiului, in URSS au fost
constituite divizii formate pe criterii nationale, din prizonierii capturati de Armata Rosie. Este
cazul diviziilor poloneze, al celor cehoslovace (acestea din urma numarau nu mai putin de 20.000
de soldati) asemanatoare celor romanesti "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan".
Aceste divizii, constituite din ceea ce in plin razboi puteu fi numiti "tradatori de tara" – adica
prizonierii trecuti in slujba dusmanului – , se vor intoarce luptand cu Armata Rosie impotriva
propriilor tari. Inainte de a fi trimisi pe front, soldatii si ofiterii lor facusera adevarate scoli de
"denazificare" si "democratizare". Ei vor fi apoi raspanditi in celelalte unitati militare ca si
"emisari politici", dupa modelul Armatei Rosii.
Pe de alta parte, in mai multe tari au activat in timpul razboiului forte militare de rezistenta
antinaziste. Aceste miscari au fost infiltrate si mai apoi monopolizate de comunistii care
activasera in ilegalitate si opozitie fata de ocupantii germani. Cele doua componente (fostele
miscari de rezistenta si diviziile sosite din Uniunea Sovietica) vor constitui nucleul viitoarelor
armate nationale. Consiliate de comisarii sovietici (responsabili cu "educatia" stalinista a
militarilor), ele vor forma noi forte armate dupa modelul si structura Armatei Rosii.

VIATA "ROSIE"
Gheorghi Dimitrov este cel mai faimos lider comunist bulgar. El a reusit sa faca o "cariera"
stralucita in cadrul familiei comuniste, ajungand pana la functia de secretar general al
Internationalei Comuniste. Nascut in iunie 1882, intr-un sat situat la sud-est de Sofia
(Kovachevtsi), Dimitrov face parte din Partidul Comunist din Bulgaria inca de la infiintarea sa
(1919). Delegat de la cel de-al doilea congres al Internationalei Comuniste, el avanseaza rapid in
ierarhie; in 1923 este numit secretar al Biroului Federatiei Comuniste Balcanice – organizatie
care coordona activitatea tuturor partidelor comuniste din Balcani. Implicat in diverse activitati

- 113 -
cominterniste, Gheorghi Dimitrov calatoreste in intreaga Europa. In 1933 este arestat in Germania
si acuzat de a fi participat la incendierea Reichstagului. Este eliberat un an mai tarziu. In 1935
este numit secretar general al Cominternului. Dupa desfiintarea Internationalei Comuniste (1943),
Dimitrov actioneaza la indicatiile directe ale lui Stalin. Revine in Bulgaria in noiembrie 1945 si
face parte din Adunarea Populara. Dupa castigarea alegerilor de catre Frontul national (noiembrie
1946), Dimitrov este numit prim-ministru, functie pe care o detine pana la moartea sa, survenita
in iulie 1949.

RAKOSI
Liderul comunistilor maghiari dupa razboi, Matiash Rakosi, s-a nascut in martie 1892, in
localitatea Ada, in Ungaria. Activist in Partidul Social-Democrat, inainte de primul razboi
mondial, Rakosi adera la Partidul Comunist inca de la infiintarea acestuia, in noiembrie 1918.
Participa la revolutia bolsevica din Ungaria din 1919, dupa care fuge la Viena, unde este arestat.
Dupa eliberare pleaca la Moscova, unde activeaza in Comintern. Ajunge sa detina functia de
secretar al Comitetului Executiv al Internationalei Comuniste (1921-1922). Apoi, la indicatia
Moscovei, activeaza doi ani in cadrul PCdR. Cominternul il insarcineaza in 1924 cu
reorganizarea Partidului Comunist din Ungaria. Razboiul il gaseste la Moscova, unde conduce
Biroul din strainatate al PCdU. Revine in Ungaria dupa indepartarea regimului horthyst si
conduce PCU pana in 1948. Doi ani (1952-1953) conduce guvernul de la Budapesta. In timpul
revolutiei ungare din 1956, Rakosi, emigreaza in URSS, unde va inceta din viata, intr-o totala
obscuritate, in februarie 1971.

PARADOXURI
"Situatia internationala a URSS, la incheierea unui razboi din care ea a iesit devastata, dar
victorioasa, era paradoxala. Pe de o parte, ea se manifestase ca o mare putere, a carei armata era,
numeric, cea mai puternica din lume si ocupa jumatate din Europa; pe de alta parte, ea era mult
surclasata in tehnologia militara de Statele Unite, care experimentasera tocmai arma atomica.
Pentru conducatorii sovietici, acest paradox era o sursa de tensiuni" Nicolas Werth

Interviu cu istoricul Dinu Giurescu

CRISTINA VOHN

Istoricul Dinu Giurescu provine dintr-o familie unde si bunicul, si tatal au fost istorici
importanti ai Romaniei. Astazi, aflat la o varsta venerabila, Dinu Giurescu rememoreaza
pentru Jurnalul National o serie de evenimente care au condus la comunizarea Romaniei,
asa cum le-a trait la varsta majoratului.

Jurnalul National: Domnule profesor, cati ani aveati in 1944?


Dinu Giurescu: Implinisem 17 ani in februarie. Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne
aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data
fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai
prudent sa ne stie undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo cateva zile inainte de 23 august 1944
la Istanbul.

Cand ati aflat de indepartarea lui Ion Antonescu din fruntea statului?
Am aflat de schimbarea de la Bucuresti prin ziarele turcesti, foarte sumar insa, pentru ca Romania
nu ocupa un loc central. Tarziu am aflat ca, de pilda, New Tork Times a acordat pagina I pentru
schimbarea care s-a produs in Bucuresti. Prindeam la Istanbul Radio Bucuresti, de unde, in
toamna lui 1944, doua elemente mi-au ramas intiparite in minte: primul, se schimbase guvernul

- 114 -
Sanatescu, era al doilea guvern Sanatescu, si aparusera numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej.
L-am intrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea
Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntas al muncitorimii, care a fost
amestecat in greva de la Grivita si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru
generatia mea. Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama
erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un
caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: "Tribunalul extraordinar din
Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata" etc.

Cand ati auzit prima data despre liderii comunisti?


In ianuarie 1945 am auzit la Radio Bucuresti despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu
Stoica, era tovarasa Ana, Liuba Chisinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a
participantilor, aplauzele in cinstea Armatei Rosii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de
rege si cu atat mai mult fata de prim-ministru, generalul Radescu. Apoi vine schimbarea cu
impunerea guvernului Groza. Au aparut mici notite in ziare din Turcia. De la Radio Bucuresti nu
mai puteai sa afli decat despre "atacul miselesc al prim-ministrului impotriva demon-strantilor in
Piata Palatului". Nu mai intelegeam mare lucru din ce se petrecea.

In familie, cu tatal dumneavoastra, istoricul Constantin C. Giurescu, discutati aceste


evenimente?
Da, discutam. Dupa schimbarea guvernului de la 6 martie, tata a zis: "Stai, sa vedem". E adevarat
ca sunt multi comunisti sau simpatizanti ai comunistilor (ne dadeam seama ca Frontul Plugarilor
este de partea Partidului Comunist). Il vedeam insa si pe Gheorghe Tatarescu, pe Mircea Durma,
ministrul Finantelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie
Nationala. Cu alte cuvinte, acestia erau liberali vechi, nu puteai sa te indoiesti de sentimentele lor,
si ziceam: "Stai, domnule, ca poate nu este chiar asa de rau". Poate ca asta este situatia de
moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanti ai clasei politice traditionale si poate ca lucrurile se
aranjeaza.

Familia dvs. dorea sa revina in tara?


Nu puteam reveni in tara, pentru ca intoarcerile in tara ale romanilor din strainatate erau
conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a facut aceasta cerere si
atunci au urmat diverse sfaturi, discutii. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale
guvernului, trimisi acolo din timpul razboiului. Ei ne spuneau sa nu ne intoarcem pentru nimic in
lume. Tata insa a zis ca se intoarce. El lucra la istoria romanilor, isi luase fisele cu el si redacta in
continuare.

Cu ce v-ati intors in Romania?


Am venit cu motonava "Transilvania". Motonava "Transilvania", ca si motonava "Basarabia"
erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul razboiului din anul 1941 au
ancorat in Bosfor. Au ramas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se intorsese in portul Constanta
impreuna cu motonava "Basarabia", aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistitiului,
probabil pentru ca se numea si "Basarabia". Motonava "Transilvania" a fost trimisa in
Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeaga pe romanii care voiau sa se intoarca in tara si care
primisera autorizatie. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu totii la bordul ei si am
sosit la Constanta. Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care
lucra jos avea cate o stea rosie in piept. Si mama, uitandu-se catre tata, zice: "Uite cum te trage
ata spre Siberia". A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adaugat imediat
zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu stiu cui au descoperit nu stiu ce si
persoana respectiva a fost retinuta.

- 115 -
Care a fost atmosfera pe care ati gasit-o in tara?
Ne-am intors la 10 zile dupa 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se intampla in
Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin stirile succinte din ziarele
turcesti. Pana am reusit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la
urma, tata a reusit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea
multe lucruri. Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de parinti pentru momentul in
care sora mea ar fi urmat sa se casatoreasca.
In aceasta atmosfera am aflat ce se intamplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestari operate
atunci. Incepuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost "ai grija ce vorbesti, vorbeste cu precautie".
Apoi a venit Conferinta Nationala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Cand am
vazut ca au votat sa mearga pe liste proprii de candidati, am zis din nou: "Stai ca lucrurile se mai
pot indrepta". Dupa care a venit Conferinta de la Moscova a Ministrilor de Externe si am vazut
acolo ca vor fi alegeri, libertatea cuvantului, a intrunirilor, a asocierii, asta era partea buna a
lucrurilor. Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la
Bucuresti ca sa puna in aplicare hotararea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un
reprezentant al liberalilor si unul al taranistilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca ministrii
de Interne, Justitie, de Informatii si de Culte au misiunea de a duce la indeplinire declaratia
guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvantului, a intrunirilor.

Ce amintiri aveti din campania electorala a anului 1946?


Am fost martor la mai multe episoade. Intai la manifestatiile organizate de Blocul Partidelor
Democratice. Erau manifestatii la comanda, cu convocator, se adunau pe la statuile de la
Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa impotriva opozitiei. Blocul
guvernamental publica neoficial un ziar Strambatatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in masura
in care cenzura ingaduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori
dur la acuzatiile aduse de guvern. Si unul din numere stiu precis ca il arata pe George Macovescu,
director in Ministerul Informatiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o pozitie similara in
timpul regimului Antonescu. A reaparut Dreptatea, a reaparut Liberalul, dintr-o data parca aveam
sentimentul ca parca totusi lucrurile incep sa reintre in normal.

Cand s-au naruit sperantele dvs.?


Total in 1956 la revolutia din Ungaria. Dar din 1945 periodic veneau americanii. In 1946, SUA
au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retraga din Iran. Britanicii si sovieticii
intrasera in Iran in 1941, ca sa asigure legatura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de
razboi prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instaurasera, ca pretutindeni, un fel de
guvern popular comunist. Diplomatia americana a reusit sa puna problema evacuarii nordului
Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu stiu exact din ce motive sovieticii au dat inapoi. Si-
au abandonat chiar oamenii lor acolo, comunisti iranieni, din care o parte au fost prinsi si
executati de autoritatile iraniene. Si, atunci, tata ne zicea: "Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i
impinga pe sovietici inapoi", ca atare, exista speranta ca ocupatia sovietica a tarii avea sa
inceteze. Aceste sperante erau alimentate si de faptul ca nu se cunostea in acel timp continutul
intelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sfe-rele de influenta.

Aceste informatii de unde le aveati?


Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in romaneste, nu se bruiau pe vremea
accea emisiunile. Mai era si "radio sant", in forma unor ziare venite din Occident, care mai
circulau inca. Si iar renastea speranta ca sovieticii se vor retrage, fiindca antipatia fata de regimul
comunist era universala aproape. Trei sferturi din populatie traia la sate, sute de mii de tarani
fusesera pe front si vazusera "fericirea" din colhozurile sovietice.

Campania electorala v-a aparut la momentul respectiv ca fiind o campanie desfasurata in

- 116 -
limitele normalitatii, comparativ cu perioada interbelica?
In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru
alegerile din 1937. Nu era nimic special, nu erau acte de violenta foarte mari. In 1946 mi s-a parut
initial o campanie electorala relativ normala. Ceva insa mi-a dat de gandit: violenta limbajului.
Erau acuzatii asa de dure, in special dinspre presa guvernamentala impotriva taranistilor – "calaii
muncitorimii","asupritorii taranimii". Se adaugau vestile despre echipele de batausi care actionau
prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, cand s-a tinut o comemorare la Ateneu a
revolutiei de la 1848. Au asistat fruntasi taranisti (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si
cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea taranistilor si a liberalilor. Afara au fost
asteptati de echipe de batausi, adusi cu camioane ale statului de la Confederatia Generala a
Muncii, cu mare greutate, aparati de studenti, care au inceput sa se lupte cu batausii, fruntasii au
reusit sa iasa din Ateneu si sa plece.

Despre procesul lui Ion Antonescu mai pastrati amintiri?


Procesului maresalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a tinut
procesul, odata am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata
Universitatii si mergea pana unde este astazi rectoratul Universitatii. Am luat tramvaiul si se tinea
un miting impotriva criminalilor de razboi, erau cateva sute de persoane in jurul uneia dintre
statui care cereau "moarte Antonestilor si sustinatorilor". "Moarte", "moarte", "moarte"... Nu
eram obisnuiti, era un climat cu care noi, care traiam in mediile astea carturaresti si studentesti,
nu eram obisnuiti. Este adevarat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenesti de
pe front erau mari, deci moartea pandea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut asa
sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfasoare conform regulilor
juridice, in care acuzatia aduce probele ei, apararea poate sa se manifeste.

Dar condamnarea si executarea la moarte cum le-ati perceput?


Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in
august 1944 sentimentele erau diferite, lu-mea era satula de razboi, isi dadea seama si de
raspunderea maresalului pentru ca angrenase tara in razboi, sentimentele impotriva lui Antonescu
erau mai net desenate. Intre timp a venit eliberarea, adica ocupatia sovietica, situatia economica
era din ce in ce mai grea. Salariatii nu mai faceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalti
salariati, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, carmuirea anterioara
n-a mai fost privita cu ochi negri.

Dar prin 1946-1947 care era situatia?


Era invers, bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belsug si delicatese numai cei
care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Marfuri se gasesc, dar sunt foarte scumpe.
Marea masa a salariatilor se intreba cum de s-a putut ajunge in situatia aceasta. Militarii erau
foarte prost platiti, pentru ca era o politica deliberata de inlaturare a ofiterimii din vechea armata.
Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizati in toate felurile. Contrastul era
foarte mare, de aceea si executia maresalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se
asteptau totusi. Sentimentul n-a fost acela de justitie. Din toate capetele de acuzare care i-au fost
aduse maresalului unul singur era intemeiat. Era vorba de persecutia, raspunderea pe care o avea
in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a
fost acela ca a declarat razboi Uniunii Sovietice...

Editorial: Ca Fat-Frumos din poveste...

LAVINIA BETEA

- 117 -
Printre pacatele "deviatorilor de dreapta", reiterate public in 1952 si 1961, a fost si acela al
"pactului cu legionarii" incheiat de Teohari Georgescu si Ana Pauker in scopul subminarii si
compromiterii comunistilor. Ca lucrurile sa fie si mai pe intelesul omului de rand, strain de
originile ideologiei si istoriei comuniste, a fost lansat zvonul ca Ana Pauker (decedata in 1960) o
facuse pentru a favoriza intrarea in partid a sotului fiicei sale mai mari, fost legionar. Un ginere
(oricat de scump si pretuit de puternica soacra!) nu putea insa schimba "politica de cadre" a
partidului. Momentul se lumineaza acum prin studiul comparativ al istoriei partidelor comuniste,
prin apelul la particula- ritatile ideologice ale "democratiilor populare", la arhivele si marturiile
contemporanilor. O sarcina a liderilor comunisti din toate tarile europene in care intrasera
armatele sovietice a fost primirile in partid in concordanta cu teoriile leniniste de creare a unui
partid de avangarda, urmand ca in viitor acesta sa devina "forta conducatoare". Dupa aceleasi
precepte, muncitorii ar fi trebuit sa detina primatul. Campania de recrutare, declansata dupa
cutume sovietice, va fi ajustata insa specificului local.
In Romania, cu cei nici opt sute de membri ai sai la finele razboiului, partidului comunist era cel
mai mic din Europa. Ana Pauker, coordonatoarea actiunii de "crestere si intarire a partidului"
(aflat in situatia de a fi avut in august 1944 in Bucuresti circa 80 de membri, iar in Oradea...
sapte!), isi asuma "sarcina de plan" de o jumatate de milion de membri, termenul de indeplinire a
ei fiind un singur an. Pentru ducerea la bun sfarsit a actiunii care seamana cu performanta lui Fat-
Frumos din poveste, care crestea intr-o saptamana cat alti copii intr-un an, fosta instructoare a
Cominternului in Franta a recurs la experienta partidelor comuniste francez si italian, care in anii
’30 dusesera campanii de recrutare in masa. Daca in practicile consacrate in Uniunea Sovietica,
primirea in partid ar fi trebuit sa fie un moment indelung pregatit – termenul de proba fiind un an
– si girat de recomandarile a doi comunisti cu vechime si prestigiu, in noiembrie 1944, Ana
Pauker insista ca "partidul sa-si deschida portile" oricui ar vrea sa vina intransul, fara stagiu de
pregatire si fara vreo verificare prealabila. Dupa declaratiile date in anchetele serviciilor speciale
de fostii secretari ai partidului epurati in 1952, aceeasi Ana Pauker (cu autoritatea functiilor din
Comintern si a anilor de sedere in Uniunea Sovietica) decisese in septembrie 1945, fara
consultarea Secretariatului, desfiintarea lagarelor de concentrare, unde se aflau inchisi fosti
legionari. Il "influentase activ" apoi pe Teohari Georgescu sa negocieze pactul de neagresiune cu
Nicolae Patrascu, unul dintre capii Garzii de Fier. De teama unei organizari a legionarilor –
singura miscare de masa din cate avusese pana atunci Romania – oferisera amnistia politica
oricarui membru al Garzii de Fier ("fara crime la activ") care se preda de bunavoie. In semn de
buna-credinta, i-au eliberat pe "verzii" din lagare chiar inainte de intelegerea cu Patrascu. Cum in
miscare fusesera inscrisi multi muncitori, trecerea acestora la comunisti s-a facut reciproc
avantajos: fostii legionari au gandit sa se protejeze in "vanatoarea" adeptilor dreptei dupa razboi;
comunistii au adunat oameni cu experienta si aptitudini de militanti, sporind pe deasupra
"elementul muncitoresc".
Grosul masei de partid il formau carieristii si oportunistii dintotdeauna, taranii care primisera
carnetul de partid o data cu pamantul la reforma agrara din martie 1945 si nicidecum in ultimul
rand oameni care intrezareau pentru prima oara sansa de a reprezenta ceva in viata publica a
Romaniei. Pentru prima data rromii, bunaoara, aveau posibilitatea de a fi primiti intr-un partid.
Din pacate, se trece prea usor cu vederea peste efectele propagandei comuniste care promitea
(cum nici un partid politic n-o facuse pana atunci) satisfacerea uneia dintre trebuintele umane
general valabile – nevoia de stima de sine a fiecarui individ. Sansa "ridicarii saracului", egalitatea
si dreptatea nu erau promisiuni de neluat in seama intr-o tara a carei ierarhie sociala prezenta
flagrante disproportii intre baza extinsa si incremenita a "mamaligarilor" si cele cateva clanuri ale
elitelor sale. In algoritmul pregatirii pentru putere a fost si "pregatirea cadrelor". In martie 1945 s-
a infiintat Academia Muncitoreasca a PCR, unde tinerii recrutati sa devina activisti politici cu
solda si viitor stralucit invatau vreme de opt saptamani "bazele constructiei de partid" dupa
metodele Scolii leniniste de la Moscova. Asa se face ca la conferinta partidului din octombrie
1945, Ana Pauker si discipolul ei din acel moment, Miron Constantinescu, au putut raporta cu

- 118 -
mandrie depasirea "sarcinii de plan": partidul "crescuse" la aproape 800.000! Curand insa, in
chiar toamna lui 1945, in nucleul de decizie "au fost descoperite abaterile" Anei Pauker privind
tacticile de sporire a randurilor partidului si de stabilire a aliantelor sale pentru alegeri. Nu de
"vigilentul" Gheorghiu-Dej, cum vor lasa sa se-nteleaga declaratiile oficiale, ci de insusi satrapul
Moscovei la Bucuresti, A.I. Visinski.

Legionarii, baza de recrutare a bolsevicilor

ILARION TIU

Dupa intrarea armatei sovietice in Romania, fostii membri ai miscarii legionare au intrat in
alerta, deoarece erau intaii vizati de arestare sub eticheta de "fascisti". In aceste conditii,
prin inscrierea in "partidele istorice" sau "partidele democratice" reusesc pentru o
perioada sa stea departe de salile "tribunalelor poporului".

Pentru legionari, lovitura de Palat de la 23 august 1944 nu a reprezentat o rasturnare de situatie.


Ei erau in alerta inca din 1943, dupa esecul de la Stalingrad, fiind constienti de prabusirea
Germaniei naziste.
"REZISTENTA" RATATA. In perioada razboiului mondial, liderii miscarii legionare s-au aflat
in Germania, fugiti ca sa scape de represalii dupa rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941. In
razboiul din Est, Hitler nu le-a dat prea mare importanta, mergand pe mana generalului
Antonescu. Dupa "debarcarea" lui Antonescu de la 23 august 1944 insa, Hitler s-a vazut in
situatia de a avea trupele incercuite in Romania. Atunci, liderii nazisti i-au mobilizat pe legionarii
aflati in Germania, pentru a constitui o miscare de rezistenta in spatele frontului.
Dar "capii" miscarii legionare pierdusera orice contact cu tara. Ei initial avusesera domiciliu
obligatoriu in Germania, fiindu-le interzis orice fel de activitate politica. Dupa fuga lui Horia
Sima in Italia, pentru a cere sprijin lui Mussolini in vederea relansarii miscarii (decembrie 1942)
au fost internati in lagare de concentrare.
In august 1944, germanii au alcatuit in graba o miscare anticomunista a romanilor cu sediul la
Viena, compusa in majoritate din legionari. Instruiti in tabere speciale, acestia sunt parasutati in
Romania pentru a intemeia "miscari de rezistenta". In munti, armata germana lasase in retragere
cateva grupuri de rezistenta care lucrau indeaproape cu reprezentantii Grupului Etnic German din
Romania. Legionarii parasutati trebuiau sa intre in contact cu germanii din munti si sa
pregateasca o miscare in spatele frontului, in momentul unei preconizate contraofensive germane.
In perioada octombrie-noiembrie 1944 au fost trimisi in Romania doi importanti lideri legionari –
Constantin Stoicanescu si Nicolae Petrascu. Cu sprijinul altor legionari parasutati de avioanele
germane au constituit "grupuri de rezistenta". Insa la inceputul anului 1945 miscarea lor se
incheie fara vreun rezultat. Contraofensiva germana nu a mai avut loc, trupele sovietice se aflau
in tara, Siguranta interceptase parasutarile de legionari si le-a taiat legaturile, iar colaborarea cu
soldatii germani din munti nu a dat roade. Nicolae Petrascu s-a ascuns la Bucuresti, de unde a
coordonat grupurile legionare fidele. De teama arestarilor, fostii rezistenti parasutati s-au ascuns
in regiunile muntoase.
TATONARI POLITICE. Nu toti legionarii au fost de acord cu organizarea unei rezistente
progermane in spatele frontului romano-sovietic. Parte din fostii conducatori ai organizatiei au
adoptat o atitudine neutra in contextul rezultatului razboiului, nedorind sa se mai implice in
activitati politice. Alti legionari au initiat negocieri cu partidele politice care functionau legal
dupa 23 august 1944. Inca din toamna anului 1944, printre legionari a circulat ideea inscrierii in
Partidul National Taranesc, Iuliu Maniu bucurandu-se de prestigiu printre ei. Inainte de a muri,
Corneliu Codreanu ii indrumase pe adeptii lui sa-i dea ascultare lui Iuliu Maniu in caz ca legiunii
i-ar fi interzisa functionarea legala. Apropierea de PNT a fost initiata de Horatiu Comaniciu. In

- 119 -
toamna anului 1944, in presa au aparut schimburi de mesaje intre lideri national-taranisti si
legionarii din gruparea Comaniciu (fara prea multi adepti printre legionari). Efectul a fost
potrivnic taranistilor, consolidand imaginea de "fascist" pe care i-o pregateau comunistii lui
Maniu. Fara rezultat, Comaniciu a incercat sa atraga de partea sa si pe unii legionari refugiati in
Occident. Spre norocul sau, a reusi sa fuga din tara prin 1946, scapand de valul de arestari de
dupa 1947.
LEGIONARII ROSII. Integrarea in randul "partidelor istorice" nu le oferea prea mare siguranta
legionarilor. O miscare mult mai profitabila pentru ei a fost inscrierea in partidele de stanga.
Tonul a fost dat chiar de Horia Sima, printr-o circulara secreta din 16 februarie 1945. Le
recomanda adeptilor sai ca in cazul pierderii razboiului de catre germani sa se inscrie in partidele
de stanga. Scopul lui Sima era ca prin aceasta atitudine legionarii sa fie la curent cu politica
guvernului, in vederea actiunilor ulterioare ale miscarii. Insa o buna parte dintre legionarii
"comunizati" au uitat de misiunea data de seful lor, utilizand noul statut pentru a-si "scapa
pielea". Faptul se petrece in conditiile in care comunistii aveau nevoie de membri noi. In preajma
loviturii de Palat de la 23 august 1944, PCR avea mai putin de 1.000 de membri. Partidul Social-
Democrat, desi controla formal sindicatele, in alegerile din perioada interbelica nu depasise
cateva procente din sufragii. Iar miscarea legionara furniza un numar important de membri. Desi
scoasa in afara legii de catre Antonescu, conform rapoartelor Sigurantei, in august 1944 avea
circa 32.000 de membri in tara. Multi dintre acestia traiau in ilegalitate si semilegalitate, iar
incadrarea intr-un partid "guvernamental" le-sar fi conferit siguranta. Importanta lor crestea si
datorita spiritului militant, fiind organizatori si demonstranti disciplinati. Comunismul putea sa le
convina si prin activismul pronuntat prin care se manifestau adeptii sai, stare de spirit
asemanatoare cu a legionarilor.
PROPAGANDA SI DERUTA. Paralel cu orientarile "benevole" ale legionarilor spre partidele de
stanga, propaganda guvernului Groza contribuia la aceasta atitudine. Dupa 6 martie 1945 au
aparut "pe piata" o serie de publicatii cu caracter legionar, in care era laudata politica guvernului.
In august 1945, la Bucuresti, se editeaza ziarul Glasul legionar, cu subtitlul "Organ al Comitetului
Legionar de Refacere si Actiune Politica". Insasi titlul publicatiei ridica semne de intrebare,
expresia "organ de presa" fiind tipica propagandei PCR. Ziarul lauda reforma agrara legiferata de
guvernul Groza, precum si participarea muncitorilor la viata publica.

DUPLICITATE
Intrarea legionarilor in Partidul Comunist, cu toate ca a sporit numarul membrilor acestuia, nu le-
a adus un plus de putere. Noii membri "verzi" ai partidului erau urmariti indeaproape de Politie si
Siguranta. In preajma alegerilor din 1946, autoritatile politienesti din judetul Teleorman au intrat
in alerta, constatand pathosul suspect al "verzilor" vopsiti in "rosu". Cand se intalneau, fostii
legionari ridicau in sus bratul stang, si cu pumnul inchis strigau cat mai tare: "Hai noroc,
tovarase!", dupa care isi strangeau mana dreapta si in soapta isi spuneau: "Camarade, nu fi trist /
Legiunea progreseaza prin partidul comunist". Dupa acest "incident", considerat un indiciu al
primejdiei renasterii legionarismului, autoritatile au dispus urmarirea tuturor legionarilor inscrisi
in "partidele democratice". Tot in alegerile din 1946 un numar important de legionari s-au
implicat in campania electorala a Partidului National-Taranesc. Astfel, fostii camarazi au ajuns sa
se confrunte "pe teren".

TACTICA
"Dupa esuarea planului Stoicanescu (ianuarie 1945), am facut o ultima incercare de a-l
determina pe Generalul Avramescu sa treaca in liniile germane si sa se ataseze guvernului de la
Viena. Generalul Avramescu sovaia sa faca pasul decisiv. Eu speram ca Ilie Sturdza, care era
ginerele lui, il va putea convinge sa rupa cu trecutul si sa treaca in liniile noastre. Insa la 3
Martie 1945, Generalul Avramescu, cu intreaga familie, au fost arestati de catre rusi"
Horia Sima

- 120 -
REZISTENTA
"Dintre legionarii intrati in scolile speciale s-au format in total zece echipe care au fost
parasutate in tara. Acestea erau alcatuite din doi specialisti TFF, care proveneau de la
Breitenfurth, unde nu se invata altceva decat elegrafie fara fir. Fiecare echipa era formata din 5-
6 persoane. In afara de telegrafisti, intrau in compunerea echipelor inca 3-4 legionari, iesiti de la
alte scoli, unde se invata manuirea armamentului si a explozivilor"
Horia Sima

Comunisti vs legionari

ILARION TIU

Atat in perioada interbelica, cat si in timpul razboiului, extremele politicii romanesti –


comunistii si legionarii – s-au aflat in opozitie permanenta. Deznodamantul "rosu" al
conflagratiei mondiale i-a plasat pe legionari in situatia de a incerca prin orice mijloace sa-
si "scape pielea".

Dupa inceperea razboiului mondial in Europa, la 1 septembrie 1939, situatia extremelor politice
din Romania a avut rasturnari de situatie. Initial, legionarii au fost "puternicii zilei" in competitia
extremelor. Cu sprijinul germanilor, fondasera in septembrie 1940 un guvern "national-legionar",
impreuna cu generalul Ion Antonescu. Deoarece au stat la guvernare doar cateva luni, nu au avut
timp sa se "rafuiasca" cu adversarii comunisti. Dupa finalul violent al relatiilor miscarii cu Ion
Antonescu – rebeliunea legionara, extremistii de dreapta au ajuns sa fie colegi de penitenciar cu
militantii comunisti. Acesta este un alt paradox al istoriei noastre in punctul de intalnire al
extremei stangi cu cea dreapta.
DALTONISM POLITIC. Cu toate ca se aflau in opozitie ideologica, legionarii si comunistii au
facut "schimburi de cadre" in perioada razboiului. Dupa pactul Ribbentrop-Molotov de la 23
august 1939, Cominternul trimisese dispozitii catre "filialele nationale" sa nu-i mai denunte pe
extremistii de dreapta ca "dusmani ai pacii". Din rapoartele politiei si Sigurantei romane reiese ca
unii comunisti locali au reactionat la aceasta dispozitie prin inscrieri in miscarea legionara, ajunsa
la putere in septembrie 1940. "Traseul" ales de comunistii infiltrati in miscarea legionara a fost
prin Corpul Muncitoresc Legionar. Dupa rebeliunea din ianuarie 1941, Ion Antonescu i-a acuzat
pe adversarii sai ca au permis comunistilor sa se infiltreze in organizatie, adeptii Moscovei
dedandu-se la excese pentru a sabota regimul de la Bucuresti. In perioada ulterioara rebeliunii,
printre cei arestati au fost identificati si fosti comunisti, ceea ce a creat unele probleme interne in
miscarea legionara, deoarece fusesera primiti in organizatie oameni neverificati politic. Dupa
aceste evenimente, Siguranta a observat regruparea comunistilor din miscarea legionara in fostele
celule de partid.
COLEGI DE LAGAR. Asadar, in perioada razboiului – dupa 22 iunie 1941 –, nu doar comunistii
erau considerati adversari ai regimului Antonescu. Inchisorile si lagarele erau "populate" si de
legionarii care primisera pedepse aspre dupa evenimentele din ianuarie 1941. Pentru a evita
disputele, comunistii si legionarii au fost cazati in celule separate in corpurile inchisorilor. In
decembrie 1942, legionarii cunoscuti au fost pusi sub paza in lagarele de internare. In lagarul de
la Targu-Jiu cele doua extreme erau separate de un gard de sarma ghimpata. Totusi, se puteau
vedea plimbandu-se prin curte. Legionarii nu au fost tinuti in lagare pana la sfarsitul razboiului
precum comunistii. Incadrati in batalioane speciale, au fost trimisi pe frontul de Est, pentru a se
"reabilita".
PERSPECTIVE POLITICE. Dupa cearta cu Antonescu din ianuarie 1941, legionarii fusesera
scosi din scena politica a Romaniei. Desi sperau intr-o impacare cu "maresalul", pana la sfarsitul

- 121 -
razboiului in Est au fost urmariti de serviciile speciale sau inchisi. Daca sperau intr-o revenire la
putere dupa victoria nazistilor, dupa esecul de la Stalingrad si-au pierdut increderea, vazand ca
puterea Axei slabeste pe zi ce trece. La inceputul anului 1944, germanii au intrat in legatura cu
unii lideri legionari, fiind clar ca modificarea atitudinii se datora apropierii sovieticilor de Prut.
Unii legionari au incercat sa negocieze cu "partidele istorice", pentru a participa la "ruperea"
aliantei cu Germania. Unul din liderii lor, Iosif Costea, a initiat contacte cu Iuliu Maniu pentru a
intra in "gasca" care pregatea in secret semnarea Armistitiului cu Natiunile Unite. In principiu,
Maniu a fost de acord sa-i coopteze si pe legionari pentru rasturnarea lui Antonescu. Insa datorita
opozitiei comunistilor, intelegerea a cazut, in august 1944 legionarii fiind in mare deruta. Cea mai
mare parte a lor a asteptat cu sufletul la gura evolutia evenimentelor politice dupa incheierea
Armistitiului. Speriati de perspectiva ocupatiei sovietice, o alta parte se retrage cu armata nazista,
alaturandu-se celor care se aflau in Germania din 1941. Cu pecetea de "fascisti" si in contextul
"vanatorii" impotriva antisemitilor, dupa 23 august 1944 legionarii au apelat la diverse strategii
de supravietuire politica, si mai ales de mentinere a libertatii.

ANALIZA
"La cativa metri de cabanele noastre (in lagarul de la Targu-Jiu – n.r.), dincolo de sarme, se
aflau acelea ale comunistilor. In zile cu soare ii puteam vedea plimbandu-se de-a lungul
sarmelor ghimpate, discutand problemele ce-i preocupau. Ei, cel putin, stiau pentru ce se gaseau
in acest loc, noi insa, nu. I-am privit in repetate randuri: pareau linistiti si increzatori in viitorul
ce-i astepta. Acolo i-am vazut pentru prima data pe Bujor, mi se pare, si pe Gheorghe
Gheorghiu-Dej, despre care am aflat ca era un lider al muncitorilor"
Nicu Iancu, legionar

Se naste rezistenta din munti

ILARION TIU

Desi in cursul anului 1945 multi legionari s-au inscris in "partidele guvernamentale" din
oportunism sau pentru protectie, "nucleul dur" al miscarii nu era totusi neutralizat. Astfel
ca, la sfarsitul anului 1945, Ana Pauker si Teohari Georgescu au initiat tratative cu Nicolae
Petrascu pentru a asigura "linistirea" legionarilor.

Ca miscare politica, legionarii erau compromisi din cauza etichetei de "fascisti". Orice incercare
publica de protest fata de ascensiunea fortata a comunistilor putea fi taxata conform legilor in
vigoare dupa 23 august 1944 ca impotrivire la "democratie". Legionarii fiind "experti" in
organizarea ilegala, liderii PCR decid sa negocieze cu ei in scopul nemarturisit al neutralizarii lor.
NOI CONTINGENTE DE DETINUTI POLITICI. O buna parte din "nucleul dur" al miscarii
legionare se afla in ilegalitate la sfarsitul razboiului. Dupa rebeliunea din ianuarie 1941 fusesera
arestate cateva mii de legionari, o buna parte din ei fiind inchisa pana la 23 august 1944. De
amnistiile ulterioare, acordate pentru detinutii politici, nu au beneficiat decat putini legionari. Prin
prevederile Conventiei de Armistitiu cu Natiunile Unite, legionarii considerati responsabili pentru
actiuni "fasciste" au reintrat din nou in vizorul autoritatilor. Printr-o lege de la 11 noiembrie 1944
s-a intreprins un nou val de arestari.
Dupa formarea guvernului legionar in exil, la Viena (10 decembrie 1944), Miscarea legionara din
tara a intrat intr-o noua faza de "hartuire". Din ordinul primului-ministru, generalul Nicolae
Radescu, la 22 decembrie 1944, s-au infiintat in fiecare judet "comisii de punere sub paza a
legionarilor". Acestea erau compuse dintr-un magistrat si reprezentanti ai partidelor din "blocul
guvernamental": PNT si PNL cate un reprezentant de fiecare, iar FND doi reprezentanti. Aceste
comisii judetene trebuia sa-i identifice pe legionarii locali, sa le cerceteze dosarele din arhiva

- 122 -
Ministerului de Interne si sa propuna arestari.
Dupa rasturnarea lui Radescu, noul guvern Petru Groza "s-a ingrijit" si el de "soarta" legionarilor.
In aprilie 1945 au fost date noi dispozitii pentru arestarea legionarilor din teritoriul rural. Acestia
urmau sa fie internati in lagarele de la Slobozia si Caracal. Detinutii legionari erau in custodia
Comisiei Aliate de Control, orice cereri privind mutarea sau internarea in spital a lor fiind
adresate catre aceasta.
O sursa de "ilegalisti" legionari erau si cei parasutati de guvernul din exil de la Viena in perioada
noiembrie 1944-februarie 1945. Dupa esecul organizarii rezistentei, acestia se ascundeau in
munti. Alaturi de ei fugeau de autoritati si alti fosti lideri legionari care se stiau pasibili de
intemnitare.
Astfel ca in vara anului 1945, conducatorul "nucleului dur" al legionarilor, Nicolae Petrascu, a
initiat negocieri cu autoritatile. Anterior, acesta se consultase si cu liderii "partidelor istorice", de
la care intelesese ca nu putea primi nici un ajutor. Petrascu se afla si el in ilegalitate, fiind
parasutat in noiembrie 1945 si avand de ispasit o condamnare de munca silnica pe viata data de
regimul Antonescu pentru rebeliune.
APEL LA "RESPECT". Primul pas spre "normalizarea" relatiilor cu regimul l-a facut Nicolae
Petrascu. La 6 august 1945, el a emis o circulara pentru "legionarii dinauntru si afara
inchisorilor", prin care cerea ca "legionarii sa pastreze o pozitie de respect si de libertate fata de
autoritatea de stat, iar fata de organizatiile politice romanesti sa respecte in ele ce au si facut bun
si folositor pentru viitorul tarii". Prin intermediul unui alt legionar cunoscut, Vasile Noveanu,
secundat de Vica Negulescu, Petrascu a luat contact cu liderii Partidului Comunist. PCR i-a
desemnat pentru negocieri pe Teohari Georgescu si pe Ana Pauker. Ca prim semn de clementa,
guvernul a desfiintat lagarele de internare la 30 septembrie 1945. Finalizarea "acordului"
comunisti-legionari a avut loc dupa arestarea lui Nicolae Petrascu in noiembrie acelasi an. Din
arest, in primele zile ale lunii decembrie, a emis o circulara prin care-i indemna pe toti legionarii
la liniste, ii sfatuia sa recunoasca guvernul si sa se reintegreze in societate. La 10 decembrie,
guvernul a dat un comunicat prin care le permitea tuturor legionarilor sa se legalizeze, in
conditiile predarii armamentului si a renuntarii la acte ostile statului.
Apelul lui Petrascu a fost urmat de intrarea in legalitate a peste 1.900 de legionari dati disparuti in
evidentele Sigurantei. Cu toate ca initial gruparile legionare rivale "liniei" Horia Sima – Nicolae
Petrascu au protestat fata de acord, treptat s-au impacat cu ideea lui. Motivati de faptul ca
guvernul comunist initial s-a tinut de promisiuni, eliberandu-i din lagare pe legionari si permitand
legalizarea celor dati disparuti.
DEZBINA SI STAPANESTE! Comunistii nu s-au multumit cu acest acord in relatiile guvernului
cu Miscarea legionara. Obtinand colaborarea "nucleului dur" al organizatiei, au inceput
manevrele de dezbinare a organizatiei, asa cum facuse cu PNT sau cu PNL. Munca le-a fost
usurata de disensiunile existente intre legionari, vechi de la moartea lui Corneliu Codreanu in
noiembrie 1938. Horia Sima, care i-a urmat "Capitanului", nu fusese acceptat de la bun inceput de
toti legionarii, iar perioada razboiului accentuase neintelegerea.
Din rapoartele Sigurantei reiese ca gruparea Petrascu si-a tinut in mare parte promisiunea de
neutralitate. Nu la fel a procedat gruparea reprezentata de Radu Mironovici, intemeietor al
miscarii. Desi acesta se abtinea de la actiuni publice, se adunase in juru-i "grupul macedonenilor",
ostil acordului cu PCR. Mai mult decat impotriva comunistilor, gruparea Mironovici atata contra
gruparii Petrascu, rivalitatea lor manifestandu-se prin incercari de a pune actiunile
compromitatoare in carca grupului Petrascu.
O ruptura insemnata a legionarilor s-a realizat prin atragerea lui Dumitru Grozea. Acesta
condusese Corpul Muncitoresc Legionar, fiind acuzat de regimul Antonescu ca fiind unul din
"capii" rebeliunii din ianuarie 1941. Siguranta a intrat in legatura cu el, promitandu-i ca-l va lasa
liber in schimbul colaborarii cu regimul. Astfel ca elementele fidele lui Grozea din CML nu au
facut "jonctiunea" cu gruparea lui Petrascu, adancind dezbinarea Miscarii legionare.

- 123 -
OPORTUNISM
Politica de "spargere a legionarilor" a fost alimentata de comunisti si prin atragerea unor
personalitati care colaborasera cu miscarea. Celebru este cazul filologului Petre P. Panaitescu.
Acesta intrase in organizatie in perioada interbelica, pe fondul adeziunii tinerilor intelectuali la
gruparea politica condusa de Corneliu Codreanu. In perioada dictaturii carliste se pusese in slujba
miscarii ilegale, in 1939 fiind curier intre Horia Sima si gruparile radicale din tara care pregateau
rasturnarea regelui-dictator. In lunile regimului legionar fusese rector al Universitatii din
Bucuresti. Implicat in "procesul rebeliunii", s-a inspaimantat de perspectiva intemnitarii, facand
apeluri disperate sa fie eliberat. Dupa 23 august 1944, pentru a nu fi inclus in vreo "lista neagra",
a incercat colaborarea. In septembrie 1945 a usurat manevrele de dezbinare a legionarilor,
propunandu-le camarazilor apropiati sa se inscrie in Uniunea Patriotilor. Dupa 1947 a fost
"recuperat" de culturnicii comunisti, stergandu-i-se trecutul legionar. In lucrarile de specialitate
despre Miscarea legionara din timpul comunismului, apartenenta lui Petre P. Panaitescu la
organizatie era ascunsa sub formule de genul "un anume Panaitescu".

TRADARE
"Dupa capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, diplomatii germani atasati guvernului de la Viena
s-au desprins de grupul romanesc, dupa ce, in prealabil, avusesera grija sa comunice
autoritatilor militare americane lista persoanelor care apartineau guvernului national si se
gasesc la Bad Gastein. Misiunea guvernului national era internata intr-un hotel din Bad Gastein"
Horia Sima

Dupa razboi, legionarii schimba tactica

ILARION TIU

Mircea Nicolau, fostul sef al organizatiei legionare Bucuresti in perioada 1947-1948,


povesteste pentru Jurnalul National tacticile de opozitie a extremistilor de dreapta contra
comunistilor, dupa razboi. Legionarii contau pe interventia Statelor Unite in Romania,
pentru a inlatura pericolul comunizarii tarii de catre sovietici.

Jurnalul National: Domnule Nicolau, unde va aflati la 23 august 1944?


Mircea Nicolau: La acea data eram inchis la penitenciarul Aiud, ispasind o condamnare din iulie
1941. In timpul regimului national – legionar, fusesem inspector special de Politie, in regiunea
Oltenia. Dupa "rebeliunea legionara" am fost condamnat la moarte, in lipsa, pentru asa-zisa
"pregatire a rebeliunii". Fiind prins, s-a rejudecat condamnarea, primind o pedeapsa de sase ani.
Pana in octombrie 1942 am fost detinut la Vacaresti, apoi la Aiud pana in septembrie 1944, cand
am fost readus la Vacaresti, de unde m-am eliberat. Am ramas in inchisoare pana in martie 1946,
cand s-a admis rejudecarea proceselor celor care n-au avut drept de recurs inainte de caderea lui
Antonescu. In urma procesului am fost achitat.

La Vacaresti ati reusit sa luati contact cu legionarii care se reorganizau dupa caderea lui
Antonescu?
Oficial, nu aveam voie sa iau contact decat cu familia. Insa, prin rude, reuseam sa mentin
legaturile cu legionarii din afara, cunoscand eforturile lor de reorganizare. Primeam si ziare, de
unde ma informam despre noua situatie politica dupa "intoarcerea armelor".

Dupa eliberare ati reluat activitatea politica?


In 1946 functiona inca o atitudine pe care o luase fata de noi Partidul Comunist in urma unei
intelegeri din decembrie 1945, prin care legionarii se angajau sa nu se mai implice in dezbaterile

- 124 -
politice, in schimbul incetarii urmaririi lor. Comunistii se temeau ca, daca vor mentine regimul
dur initiat de Antonescu impotriva noastra, s-ar putea sa devenim membri ai Partidului National
Taranesc. A existat o anumita directie de apropiere de PNT initiata de Horatiu Comaniciu, insa nu
a fost urmata de multi legionari. Majoritatea doreau sa faca politica noastra traditionala, deoarece
nu aveam aceeasi doctrina ca taranistii, noi aveam alta schema de organizare, in cuiburi, sectoare
etc. Eu dupa eliberare nu m-am mai implicat o perioada in activitati politice. Mi-am gasit cu greu
o slujba in Bucuresti si am incercat sa reintru in viata de "civil". Insa constatand ca Partidul
Comunist nu si-a tinut promisiunile luate in decembrie 1945 – respectiv "curatarea" inchisorilor
de legionari si incetarea urmaririi lor –, am decis sa reincep activitatea politica militanta. In
primavara anului 1947, noi, legionarii, ne-am reorganizat.

Cum si de ce?
Activitatea se desfasura pe doua planuri: intern si extern. Chiar Nicolae Petrascu, care conducea
atunci Miscarea legionara din tara, venise de peste granita la sfarsitul lui 1944, parasutat
impreuna cu o echipa. El mentinea prin curieri legaturi cu conducatorii legionari din Occident. In
tara, ne-am organizat dupa vechiul nostru sistem: cuiburi, familii, sectoare. Eu am primit functia
de conducator al organizatiei Bucuresti. Prin faptul ca facusem inchisoare, eram cunoscut.
Aceasta organizatie era punctul concentric al tuturor organizatiilor din tara. Toate regiunile –
Moldova, Ardealul, Oltenia, Muntenia, Dobrogea – veneau aici si raportau. Eu primeam curierii
legionari la Bucuresti si apoi prezentam mai departe situatia lui Nicolae Petrascu. Aceasta avea sa
ma coste o condamnare de munca silnica pe viata, dupa 1948.

Cum realizati legatura cu Nicole Petrascu? Prin case conspirative sau locuri de intalnire?
La inceput a existat o casa conspirativa, unde am pregatit activitatea de reorganizare. Insa curand,
dupa ce a inceput activitatea noastra, am parasit casa, fiind siguri ca va fi descoperita. Foloseam
locuinte necunoscute politiei, pe care le schimbam la fiecare intalnire. Mai aveam intalniri pe
strada, in puncte stabilite anterior. Nu ma intalneam intotdeauna cu Nicolae Petrascu, ci cu
oameni prin care acesta tinea legatura cu organizatiile, in special Valeriu (Vica) Negulescu, mana
sa dreapta. Ulterior, am fost condamnat in acelasi lot cu Vica Negulescu, amandoi la munca
silnica pe viata.

Care a fost soarta Miscarii legionare, reorganizate in primavara anului 1947?


In noaptea de 14/15 mai 1948 s-au produs arestari generale care s-au ridicat la cateva mii. M-au
cautat si pe mine acasa, dar nu m-au gasit, asa ca m-am ascuns. Totusi, prin luna iulie am fost
arestat, descoperirea datorandu-se mentinerii contactelor cu legionarii urmariti. Cea mai mare
parte a detentiei am facut-o la Aiud, fiind eliberat la amnistia din 1964.

SERVICIU SECRET LEGIONAR


"Miscarea legionara era pregatita, in eventualitatea unei ofensive pe care armata americana ar
fi declansat-o sa elibereze Romania de comunism. N-a fost o vorba in vant eventualitatea unei
ofensive americane in perioada 1946-1948, pentru a elibera Romania de comunism. Ei aveau
nevoie de o baza sigura aici, incercandu-se ca aceasta sa fie constituita de Miscarea legionara.
S-a format un serviciu de informatii care sa reflecte situatia din tara sub toate raporturile –
economic, politic, social – in asa fel incat, in eventualitatea unei ofensive, americanii sa stie pe
ce teren calca. Existau niste canale de comunicare a informatiilor: veneau de peste granita
legionari care preluau informatiile si le transmiteau dincolo. «Agentii» nostri nu aveau o
pregatire speciala. Datele se refereau la infornatii cunoscute de cei care traiau in mijlocul
lucrurilor: ce unitati militare sovietice exista, cam cu ce efectiv, cum se organizeaza Partidul
comunist, unde erau punctele tari ale acestuia, care erau oamenii cu greutate in PCR, legaturile
dintre partid si populatie, relatiile cu celelalte partide politice, etc."
Mircea Nicolau

- 125 -
Editorial: Maria, dezmierdata Rica

LAVINIA BETEA

S-au facut interesante comparatii intre evenimentele din 22 decembrie 1989 si cele din 23 august
1944. Ambele situatii – s-a spus – prezinta caracteristicile unor lovituri de stat carora li s-a
conferit ulterior titulatura de revolutie. Calendaristic, marcheaza inceputul unor etape tranzitorii
numite "democratie populara" dupa cel de-al doilea razboi mondial si "tranzitie post-comunista"
in zilele noastre. In amandoua datile a fost declarata oficial schimbarea unui regim de dictatura cu
unul democratic.
Cum in memoria colectiva situatiile politice complexe sunt reprezentate prin faptele si destinul
conducatorilor, intre Antonescu si Ceausescu au fost gasite, de asemenea, similitudini. Amandoi,
din lideri cu puteri si convingeri absolute in mesianismul lor, sfarsisera, in numai cateva ceasuri,
prin a fi redusi la nimic. Antonescu, sechestrat intr-un fel de debara a Palatului Regal, Ceausescu
facand autostopul pe-un drum laturalnic. Au murit in acelasi fel: executati, prin impuscare, dupa
procese politice de factura stalinista. Apelasera, cu demnitate, in ultima clipa la simbolurile ce le
consacrasera succesul politic: Antonescu s-a prezentat in fata plutonului de executie purtand o
cocarda tricolor; Ceausescu cantand "Internationala".
Amandoi dictatorii au fost si barbati notoriu atasati de nevestele pe care si le "ridicasera" in conul
de lumina al puterii lor absolute. Lipsite de vreo inzestrare anume, fara fatala iubire a sotilor-
dictatori, Elena Ceausescu si Maria Antonescu ar fi fost, cel mai probabil, niste femei oarecare.
Dintre aceia care-au scris in ultimii ani despre Ion Antonescu, multi au ramas impresionati de
scrisoarea pe care maresalul i-a adresat-o sotiei inainte de executie. Interpretate in cheie exclusiv
afectiva, anumite fraze sunt folosite ulterior ca impresionante citate – proba a patriotismului lui
Antonescu. Sub vraja cuvintelor expeditorului si solemnitatii momentului – ultime ganduri de
viata – cititorul e putin inclinat sa-si inchipuie destinatara.
Maria Antonescu a fost fiica de militar. De grad inferior, cu solda mica, betiv sau cartofor ori
poate cu familie prea mare – caci aceasta fata a sa n-a avut, cum cereau obiceiurile vremii, zestrea
cuvenita casatoriei cu ofiteri de rang superior. Cand s-a maritat cu Antonescu, avea si doua
maritisuri anterioare. Dintr-unul ramasese cu un copil handicapat. In epoca, o mireasa cu
asemenea date biografice era opusul unei "partide" pentru un ofiter si suparare mare in familia
oricarui mire.
Cand se-ntalnise cu Antonescu era inca nedivortata legal de cel de-al doilea sot, un negustor
evreu care traia la Paris. In slabiciunea pentru Maria, dezmierdata Rica, fiinta puternica a
ofiterului superior cu ambitii politice Antonescu e insa coplesita de preferintele barbatului Ionel.
Intransigentul care-si clamase notoriu moralitatea prin refuzul de a se aseza la masa cu Regele
Carol al II-lea acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv ca nu sta la masa alaturi de-o... metresa
(folosise, desigur, pe fata neaosul cuvant romanesc), isi alesese o femeie inca maritata! Fusese
subjugat de ea pana-ntr-atat incat ajuns la putere, pe avocatul Mihai Antonescu care-l scosese
curat din procesul de bigamie intentat la instigarea regelui, l-a facut sef de guvern si totodata
ministru de Externe. Iar aceea care dupa canoanele publice era o sotie nepotrivita, devine un VIP
al ziarelor vremii cu monopol mediatic asupra actiunilor caritabile in folosul frontului.
In chiar ultimele clipe de viata, in scrisoarea adresata sotiei sale, ideile politice ale liderului
Antonescu se-nvalmasesc printre gandurile indragostitului Ionel. Recunoscandu-se pe sine invins
(caci "popoarele in toate timpurile si peste tot au fost ingrate"), cu retorica omului politic, spera in
judecata istoriei. Istoria i-a pus pe toti la locurile meritate, in consecinta "ne va pune si pe noi" (pe
el, maresalul... dimpreuna cu Rica!).
Soarta femeii devenita prin hazardul judecatilor inimii "doamna maresal Antonescu" a fost cu
adevarat tragica. La cateva ceasuri dupa arestarea sotului sau, Maria Antonescu a aflat cat de

- 126 -
"ingrati" sunt chiar fostii apropiati. Incercand sa se refugieze la familia regala, regina-mama
Elena ii transmite refuzul de a o primi. Curand a fost arestata si, separat de sotul ei, transportata in
Uniunea Sovietica. La aflarea vestii executiei tatalui vitreg, fiul handicapat al Mariei s-a sinucis.
Anii care i-au mai ramas pana la deces (1964) au fost o lunga agonie. A trecut (in regim de
"detinut la secret") prin cumplitele inchisori de femei lasand in urma-i imaginea-simbol a
nefericitei care in scurta plimbare de noapte prin curtea temnitei aduna infrigurata chistoacele
tigarilor aruncate de paznici. Crucificata apoi, prin domiciliu obligatoriu, in iernile geroase si
verile caniculare ale Baraganului isi trece timpul tricotand manusi. Rar, atat cat regulile
ingaduiau, a scris unei nepoate. Se bucura de primirea a doua sticle de bere, staruie pentru timbre
postale ori n-a putut iesi din casa printre troiene – sunt vestile pustiului ei. Semneaza simplu,
"Rica". Nenorocita prin intamplarea de a fi fost nevasta maresalului Ion Antonescu.

„Lotul Antonescu“, pe drumul dintre doua inchisori

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Din arestul comunistilor romani, "lotul Antonescu" a ajuns, din ordinul lui Stalin, in
arestul sovieticilor. "Sejurul" moscovit al arestatilor a durat un an si sapte luni, timp in
care ei au fost anchetati, pentru a fi judecati. La 9 aprilie 1946, Guvernul sovietic a decis
predarea grupului autoritatilor romane.

Dupa arestarea survenita la 23 august 1944, "lotul Antonescu", format din Ion Antonescu si Mihai
Antonescu, Constantin Pantazi, Mircea Elefterescu, Constantin Z. Vasiliu, Radu Lecca (fostul
presedinte al Centralei Evreilor), Eugen Cristescu (fost sef al Serviciului Sigurantei), a ramas intr-
o casa conspirativa a comunistilor din cartierul Vatra Luminoasa timp de opt zile. Pe timpul
detentiei, arestatii au fost vizitati de doua ori de noul ministru de Interne – general Aurel Aldea –
care le-a transmis: "Va vom preda rusilor sa va pazeasca, dar noi va vom judeca."
GENERALISSIM SI MARESAL. La 2 septembrie 1944, generalii Rodion I. Malinovski
(comandantul Frontului 2 Ucrainean) si I.Z Susaikov (membru in Consiliul Militar al Frontului 2
Ucrainean si viitor loctiitor al presedintelui Comisiei Aliate de Control de la Bucuresti) au
intocmit un raport catre Stalin. Documentul este relevant pentru reconstituirea episodului preluarii
arestatilor de catre soldatii "rosii".
Totul a inceput odata cu sosirea in Bucuresti a Armatei Rosii (30-31 august 1944). General-
locotenent I.Z. Susaikov si Tevcenkov (seful Directiei Politice a amintitului Front) au primit, din
partea Consiliului Militar al Frontului 2 Ucrainean, misiunea sa identifice locul unde se afla Ion
Antonescu si sa-l ia sub paza sovietica. Cei doi ofiteri sovietici s-au prezentat la Comandamentul
garnizoanei Bucuresti si au cerut, pe ton de comanda, generalului de corp de armata Iosif
Teodorescu, primarului Victor Dombrovschi si ministrului de Interne Aurel Aldea sa li se spuna
unde era Antonescu. Raspunsul l-au primit de la Emil Bodnaras, care le-a comunicat ca maresalul
se gaseste in custodia comunistilor. La cererea expresa a ofiterilor sovie- tici – Tevcenkov si
Burenin (comandantul sovietic al garnizoanei Capitalei) –, insotiti de 40 de soldati rusi, Bodnaras
i-a condus la casa din Vatra Luminoasa. Invocand paza proasta a arestatilor – asigurata doar de un
grup de zece civili inarmati cu pistoale –, Tevcenkov l-a informat pe Bodnaras ca va prelua lotul
arestatilor si-l va transporta in dispozitivele proprii. Exprimand pozitia Guvernului, conform
careia autoritatile romane ar prefera ca Antonescu si ceilalti arestati sa ramana in tara, Bodnaras a
sugerat sovieticilor sa-i lase pe loc, dar sa intareasca paza cu soldati sovietici.
DESTINATIA: LUBIANKA. La 31 august 1944, la ora 17:30, grupul, in frunte cu Ion
Antonescu, a fost transportat la punctul de comanda al Armatei 53 Sovietica. La 1 septembrie au
luat drumul Moscovei. Conform relatarilor fostului sef al Biroului III Operatiuni din Cabinetul
Militar al lui Antonescu – colonelul Gheorghe Magherescu –, convoiul s-a oprit pentru prima data

- 127 -
in satul Dobroiesti (jud. Ialomita). Acolo li s-a luat primul interogatoriu, in care maresalul si-a
asumat integral responsabilitatile guvernarii sale, exonerandu-i pe ceilalti arestati de raspundere.
La urmatoarea oprire, in satul Tepu, comuna Tutova, in casa unde a dormit, se spune ca
Antonescu a lasat in spatele unei icoane un bilet semnat si datat, cu continutul: "Plec in
necunoscut." La capatul unui drum de trei zile, arestatii au ajuns la Galitin – o suburbie a
Moscovei – unde au fost cazati intr-o luxoasa casa de vanatoare si tratati decent. Traiul bun a luat
sfarsit in iunie 1945, cand lotul a fost transferat la Moscova si incarcerat in celebra inchisoare a
NKVD-ului – Lubianka. Aici au fost anchetati Maresalul si generalul Constantin Pantazi.
"ACUZATORII PUBLICI", IN ACTIUNE. La 5 aprilie 1945, Lucretiu Patrascanu cerea lamuriri
de la Moscova asupra "considerentelor guvernului sovietic privitoare la judecarea lui Antonescu
si a clicei sale, care se afla sub paza armata in URSS". In februarie 1946, pe masa Guvernului
roman, a aparut o cerere formulata de Gheorghe Tatarescu referitoare la decizia asupra lotului
Antonescu. Cererea a fost imediat trimisa spre solutionare la cel mai inalt nivel al conducerii
sovietice. Consultandu-si aliatii, URSS a primit din partea SUA si a Marii Britanii acordul lor
pentru aplicarea pedepsei capitale lui Ion Antonescu.
DECIZIE SOVIETICA. Interesanta este si pozitia adoptata de Statele Unite fata de arestatii din
"lotul Antonescu". Intr-o nota din 5 aprilie 1946, Ambasada sovietica din Washington comunica
Departamentului american de Stat ca guvernul sovietic a propus sa incredinteze Guvernului
roman pe Cristescu, Lecca, Alexianu si Elefterescu, alaturi de Antonesti, Pantazi si Vasiliu.
Raspunsul Statelor Unite a venit sub forma unei sugestii ca Antonescu si ceilalti, considerati
"criminali de razboi", ar trebui judecati de Tribunalul International de la Nürnberg.
Riposta sovieticilor a fost dura si directa, ei declarand ca unicul organ competent sa decida in
cazul Maresalului Antonescu si a fostilor sai colaboratori este guvernul URSS, care nu considera
necesara prezenta lor la Nürnberg. Fara a astepta decizia procurorilor Tribunalului International,
care de altfel au negat necesitatea prezentei inculpatilor romani in boxa acuzatilor tribunalului cu
acelasi nume, sovieticii i-au predat pe arestati, la 9 aprilie 1946, autoritatilor romane.

IDENTIFICAREA RICAI
Arestata la 30 august, Maria Antonescu a fost si ea dusa la Moscova. Numai ca sotii nu au stiut
nimic unul de celalalt pe tot parcursul existentei lor in acelasi spatiu sovietic. Prima data cand
maresalul a realizat ca se afla in apropierea sotiei lui a fost cand, calatorind cu trenul in drum spre
Bucuresti (aprilie 1946), a auzit o femeie tusind. Si dupa felul de a tusi, si-a dat seama ca in
acelasi tren cu el era si "Rica", dupa cum isi alinta el consoarta.

Maresalul "criminal" anchetat de sovietici

PAULA MIHAILOV CHICIUC

In istoriografia romaneasca s-au acordat spatii largi studiului ares-tarii Maresalului


Antonescu si procesului "Marii tradari nationale". Despre perioada petrecuta de "lotul
Antonescu" la Moscova s-au scris doar cateva articole. Motivul? In arhivele rusesti nu
exista la vedere, in acest moment, decat "documente nesemnificative".

Perioada petrecuta de membrii "lotului Antonescu" la Moscova este inca invaluita in mister.
Singurele surse credibile la indemana istoricilor sunt memoriile generalului Pantazi, reunite sub
titlul "Cu Maresalul pana la moarte" (1999), si procesele-verbale ale interogatoriilor lui Ion
Antonescu, pastrate in Arhiva de Stat a Federatiei Ruse, fondul NKVD.
CAPTIVITATE "DE LUX". Dupa ce a parasit teritoriul romanesc, grupul detinutilor a calatorit
spre Moscova cu un tren special, de marfa, care avea atasat un singur vagon de persoane,
"aprovizionat din belsug", isi aminteste generalul Constantin Pantazi, si tot personalul necesar –

- 128 -
"escorta, vagon-salon, vagon de dormit, coafor, medic". In capitala URSS au fost preluati de
ofiteri superiori NKVD si dusi la o casa de vanatoare din Galitin – o suburbie a Moscovei. Aici
nu le-a lipsit nimic, de la cele mai bogate meniuri care cuprindeau adesea caviar, sampanie sau
vin rosu, pana la tratament medical acordat de specialisti si o biblioteca foarte bine dotata. "Viata
de la Galitin, povesteste Pantazi, a devenit pentru noi un simpatic «domiciliu obligatoriu», in care
beneficiam de un repaus de vacanta placut." Tratamentul privilegiat l-a facut pe fostul ministru de
Externe, Mihai Antonescu, sa-si defineasca ironic tovarasii ca "rentieri capitalisti pe spezele
Rusiei sovietice". Totodata, sovieticii au avut grija de securitatea "oaspetilor", paziti de sapte
ofiteri cu grad de locotenent major si patruzeci de elevi ai scolilor militare sau ostasi. Ofiterii
sovietici au tinut sa-l asigure pe Maresalul Antonescu ca in Rusia nu avea sa se teama de nimic,
viata lui fiind in afara oricarui pericol, pe teritoriu sovietic.
Fostul comandant de armata-dusmana a sovieticilor nu avea cum sa se lase amagit. El era de
parere ca bunavointa sovieticilor avea un singur scop: obtinerea de declaratii mincinoase. Si cum
nu intentiona sa le dea, i-a marturisit lui Pantazi ca voia sa se sinucida. La 8 noiembrie 1944,
facandu-si o funie dintr-un cearsaf, Maresalul a incercat sa-si puna capat zilelor. Descoperit din
vreme de generalul C.Z. (Piki) Vasiliu, a fost salvat, spre bucuria si linistea lui Mihai Antonescu.
Acesta din urma se temuse cel mai tare ca o eventuala sinucidere a lui Antonescu ar fi atras dupa
sine considerarea sa ca principal vinovat.
Colonelul Elefterescu a refuzat sa se infrupte din ospitalitatea sovieticilor. Ofensat ca a fost adus
la Moscova, fara nici o explicatie si considerandu-se nevinovat, a declarat un fel de greva
impotriva traiului bun, hranindu-se zilnic doar cu ceai si cu paine.
SFARSITUL "VACANTEI". In timpul petrecut la Galitin, acelasi Pantazi isi aminteste ca,
incepand cu sfarsitul lunii mai 1945, arestatii au fost vizitati de cateva ori de ofiteri rusi care au
avut cu fiecare dintre ei doar discutii particulare. Tema principala a fost, invariabil, recunoasterea
de catre Maresal ca Romania a facut un razboi de agresiune si de jaf impotriva Uniunii Sovietice.
La 9 mai 1945 Germania a capitulat, URSS-ul sarbatorind victoria.
Pentru romanii de la Galitin insa avea sa inceapa calvarul. Ei au fost mutati din luxoasa vila in
inchisoarea NKVD-ului. Referitor la data la care lotul Antonescu a parasit vila, pentru a fi
incarcerat la Liubianka, exista doua variante. Generalul Constantin Pantazi afirma in cartea sa ca
detinutii au parasit incinta de la Galitin la 13 iunie 1945, fiind mutati la o alta vila, mai
saracacioasa, in partea estica a Moscovei. Motivul invocat de sovietici a fost acela ca la Galitin se
faceau pregatiri pentru intampinarea copiilor care urmau a-si petrece acolo vacanta de vara. Iar
peste alte patru zile (17 iunie 1945) cei sapte romani au fost inchisi in celebra temnita a politiei
politice sovietice. In acelasi timp, Ion Pantazi, fiul generalului, dadea ca sigur momentul
transferului 10 mai 1945. Argumentul pe care se baza era acela ca, abia dupa ce a avut asigurata
victoria, Stalin a decis sa-i trateze pe "oaspeti" ca si "criminali de razboi".
MARESALUL, IN ANCHETA. Conform documentelor pastrate in fondurile NKVD-ului din
Arhiva de Stat a Federatiei Ruse si publicate de-a lungul timpului in Romania, Ion Antonescu a
fost supus doar la trei anchete. Procesele-verbale ale acestora – datate 26 iunie 1945, 7 ianuarie
1946 si 4 aprilie 1946 – au fost intocmite de catre ofiterii anchetatori si autentificate prin
semnatura Maresalului. In fiecare dintre interogatorii, Ion Antonescu a pastrat afirmatiile initiale,
date inca de la primele contacte cu autoritatile sovietice. Si-a asumat intreaga raspundere a
guvernarii sale, razboiul contra URSS, a recunoscut ca din ordinul lui s-au infiintat lagarele din
Transnistria, au fost executati sovietici la Odessa. A vorbit si despre intalnirile sale cu Hitler si
decizia de atacare a URSS, participarea Ungariei la actiune. Nu a dat insa cifre. Date si cifre
detinea anchetato- rul – loctiitorul sefului biroului de cercetare al Directiunii generale (SMERS),
locotenent-colonelul Lihacev. Ele erau cuprinse intr-un raport al Comisiei de stat pentru
cercetarea daunelor provocate de armatele germano-romane. Misiunea ofiterului sovietic consta
in a-l determina pe anchetat sa-si insuseasca concluziile raportului.
PE MANA LUI NICOLSKI. La cererea expresa a autoritatilor romane, ministrul de Externe rus –
Viaceslav Molotov – a semnat catre V.S. Abakumov, temutul sef al Directiei principale de

- 129 -
contrainformatii NKVD (supranumita SMERS – prescurtarea in rusa a expresiei "Moarte
spionilor!"), o nota in care scria ca: "Guvernul sovietic a adoptat hotararea de predare in cel mai
scurt timp catre guvernul roman a criminalilor de razboi". Predarea urma a se face in doua
"transe", in prima intrand Ion si Mihai Antonescu, Constantin Pantazi si Piki Vasiliu, in cea de a
doua – Elefterescu, Eugen Cristescu, Maria Antonescu si Radu Lecca. "Criminalii" au ajuns in
tara la 9 aprilie 1946, moment in care s-a intocmit un procesul-verbal de predare-primire, semnat
din partea rusilor de reprezentantul Comandamentului Armatei Rosii, locotenent-colonel Rodin,
si din partea romaneasca, de seful Corpului Detectivilor, inspectorul Alexandru Nicolschi.
Ultimul, pe adevaratul sau nume Boris Grumberg, spion sovietic inchis in Romania, a devenit (30
august 1948) primul director adjunct al Directiei Generale a Securitatii Poporului.

INTEROGATORII
L-am intrebat pe istoricul Gheorghe Buzatu, preocupat de perioada guvernarii Antonescu, care a
intreprins o calatorie de documentare la Arhivele de Stat din Moscova (1992), ce a gasit referitor
la caz: "Am cerut arhivistilor fondurile care-l privesc pe Maresalul Ion Antonescu si, in mai putin
de o saptamana, am fost invitat la arhiva speciala (arhiva KGB, n.n.) si acolo am descoperit cea
mai insemnata parte dintre documentele capturate de sovietici la Bucuresti in 1945, 1946 si anii
urmatori, dupa unele evaluari, in jur de 300.000 de dosare. Din arhiva fostului cabinet militar al
lui Antonescu au fost niste volume nerestituite de sovietici romanilor intre 1956 si 1958, cand ne-
au fost predate unele documente. In ceea ce-l priveste pe Antonescu, acolo sunt doar doua sau trei
interogatorii, unul care priveste atitudinea lui fata de problema Basarabiei si Bucovinei, care nu
sunt provincii romanesti, si al doilea priveste petrolul, colaborarea cu Germania. Interogatoriile s-
au luat de catre ofiteri rusi, care nu cunosteau bine limba romana si stenograma celor doua
interogatorii este intocmita intr-o limba romaneasca jenanta. Cele trei note din arhivele de la
Moscova sunt nesemnificative. Despre restul documentelor putem imbratisa cea mai buna teorie,
ca sovieticii stiu precis de ele si pot scoate oricand setul acesta de documente, interogatoriile la
Moscova".

"Moarte Antonestilor!"

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Desi teoria "aducerii la judecata istoriei a criminalilor de razboi" era la ordinea zilei, multi
au fost mirati sa afle ca venise randul Maresalului Ion Antonescu si al apropiatilor sai.
Multi il credeau mort. Dar procesul-fulger a avut loc, fiind urmarit cu interes atat de
guvernanti, populatie, cat si de ambasadele straine.

Conform articolului 14 din Conventia de Armistitiu (12 septembrie 1944), Romania s-a angajat sa
actioneze in directia judecarii crimelor de razboi.
"SFORARUL" PATRASCANU. Pregatirea procesului in care "capul de afis" il tinea Ion
Antonescu a avut loc mai degraba "in culise". Inca din februarie 1945, pe cand inculpatii se aflau
la Moscova, a inceput redactarea actului de acuzare (avea nu mai putin de 200 de pagini). Pentru
"reusita" sa, au fost operate si cateva modificari in textele legislative din acea vreme. Astfel, in
art. 18 alin. 3 din Legea 312/1945 se stipula ca urmarirea si judecarea celor vinovati de dezastrul
tarii sau de crime de razboi se puteau face doar pana la 1 septembrie 1945. Dar inceperea
procesului Antonescu fusese stabilita la 6 mai 1946, data care, conform legii in vigoare, nu era
legala. De aceea, in februarie 1946 s-a emis Legea nr. 61/1946, prin care termenul de 1
septembrie 1945 era prelungit pana la 1 iunie 1946. Fapt pentru care un proces cu 24 de inculpati
si nenumarate capete de acuzare a fost judecat in mai putin de o luna. In plus, data procesului s-a
stabilit abia dupa ce actul de acuzare a fost aprobat, ierarhic, de Consiliul de Ministri (2 mai) si

- 130 -
dupa definitivarea completului de judecata (4 mai).
"IN NUMELE POPORULUI". De la inceput pana la sfarsit, prin organizare si desfasurare,
procesul lui Ion Antonescu si a colaboratorilor sai a fost unul politic.
Faptele care stau la baza definirii acestui proces ca unul politic sunt numeroase si flagrante.
Completul de judecata a fost alcatuit prin "tragerea la sorti" a numelor unor personaje care nu
aveau pregatire de magistrat, dar erau strans legati de politica de stanga: Vasile Nita – muncitor,
reprezentant al PCR, Ion Pauna – muncitor, reprezentant al PSD, Jovita Dumbrava – plugar,
membru al Frontului Plugarilor, Constantin Tiulescu – muncitor din partea Confederatiei
Generale a Muncii. O figura interesanta a fost acuzatorul public Dumitru Saracu, fost chelner si
bucatar la restaurantul "Capsa", fost detinut la Targu Jiu, reprezentat al PCR-ului, care s-a
remarcat prin stalcirea termenilor juridici. In deschiderea procesului, acuzatorii publici si-au
justificat astfel misiunea: "Rolul nostru este sa ridicam valul de minciuna cu care acesti oameni
au cautat sa se acopere si sa-i aratam tarii si sa-i supunem judecatii in toata realitatea josniciei lor,
pentru ca atunci cand ei vor fi osanditi, osanda lor sa fie aspra si sa exprime unanimitatea
constiintelor poporului roman".
Asistenta care umpluse pana la refuz sala de judecata era formata din "oameni ai muncii", dupa
cum o descrie Gheorghe Magherescu: "Atmosfera din timpul procesului (…) era supraincalzita si
tensionata. Figuri dusmanoase si cu trasaturi straine de neam detinea majoritatea asistentei.
Acestia, la orice acuzatie adusa maresalului, vociferau in cor: "«La moarte, tradatorul, la moarte,
criminalul!»". Curios sau nu este ca unii dintre "agitatori", printre huiduieli, intrebau: "Dar pana
la urma care dintre ei e Maresalul?".
"DEZASTRUL TARII". La 4 mai, acuzatii au fost transferati de la Jilava in localul Judecatoriei
Ocolului VIII din Strada Stirbei Voda. Conform actului de acuzare din 29 aprilie 1946, erau
trimise in judecata 24 de persoane, printre care se numarau mai multi fosti ministri in guvernarea
Antonescu si Horia Sima, declarat "in prezent disparut". De ce se faceau vinovati inculpatii? "Ion
Antonescu si cei care l-au sprijinit in politica sa, consemna actul de acuzare, s-au facut vinovati
de dezastrul tarii si crime de razboi prin aceea ca au tradat interesele poporului roman, punand
tara in slujba dusmanului fascist si hitlerist."
"CANALIILE" DIN BOXA ACUZATILOR. Presa, in special cea de stanga, a urmarit cu atentie
derularea procesului, avand grija sa selecteze din depozitiile martorilor doar pe cele
incriminatorii. Editorialistii de la "Scinteia" ori "Rominia libera" s-au intrecut in a descrie jignitor
chipurile condamnatilor: Ion Antonescu era "cainele rosu", "cri-minalul nr. 1", care "isi acopera
mutra de asasin; nu vrea sa fie filmat". Despre Mihai Antonescu sau Ica, detinator al mai multor
ministere in timpul guvernarii antonesciene, judecatorii au scris in actul de acuzare: "Cu mult
inainte de lovitura de stat din 6 septembrie 1940, acuzatul Mihai Antonescu a pregatit si militat
impreuna cu Ion Antonescu sprijinirea unei actiuni care sa duca la preluarea puterii, in dorinta de
a servi interesele hitlerismului german, nutrind ura si dusmanie fata de Natiunile Unite si in
special fata de URSS". Ziaristul N. Moraru ii imputa "ochii cenusii, cu zambetul mieros de caine
batut gata sa linga mana, tremurand din toate madularele, gata sa cada in genunchi". Sub pana
editorialistului care "observa" reactiile si comportamentul "canaliilor" au "cazut" pe rand
Constantin Pantazi – "un Tandarica", Piki Vasiliu – "cel mai odios, cel mai crud si cel mai cinic
dintre colaboratorii guvernului criminal al lui Antonescu", "cu ochi de sobolan, glas de comedian
si miscari de triseur". Despre Radu Lecca, cititorii aflau ca are o "figura smochinita, oachesa, o
privire nesigura care fuge de ici colo, lasitate si viclenie in acelasi timp".
Printre martorii chemati sa depuna marturie s-au numarat personalitati ale vietii politice,
economice sau culturale precum Gheorghe Tatarescu, Gheorghe si Dinu Bratianu, Tudor Arghezi.
In proces s-a auzit doar cuvantul acuzarii, orice interventie a apararii fiind obstructionata. Mihai
Antonescu, licentiat in Drept, si-a sustinut, fara succes, propria aparare. Dintre inculpati, singurii
care au depus marturie in favoarea Maresalului Antonescu au fost Eugen Cristescu, Nicolae
Mares – fost ministru al Agriculturii – si Radu Lecca. Restul s-a grabit sa spuna ca unica lor vina
a fost indeplinirea ordinelor maresalului.

- 131 -
"POPORUL" CERE "EXECUTIA!". Pe tot parcursul desfasurarii procesului, presa a relatat
despre "agitatia" care a cuprins "oamenii muncii", dornici sa-i vada executati pe "criminali". PCR
si Guvernul Groza au incercat si prin astfel de presiuni populiste sa influenteze actul de justitie.
Ziarele comuniste relatau despre demonstratii si mitinguri sustinute de locuitorii Capitalei,
organizatia comunista – Apararea Poporului –, tesatorii din Pitesti, reprezentantii vaduvelor si
invalizilor de razboi din Targoviste, muncitorii silvici, metalurgisti, ceferisti. Liderii partidelor de
opozitie au fost prezentati in permanenta de comunisti ca si colaboratori ai lui Antonescu, deci
vinovati ca si el.
CONSULTARI "DEMOCRATE". Presiunile insa au continuat, de data aceasta in randurile
Armatei. Printr-un ordin intern (nr. 465/mai 1946), s-a impus organizarea in toate garnizoanele de
mitinguri de solidarizare cu sentinta data de Tribunalul Poporului. Anterior, fusesera organizate
referendumuri prin care ofiterii si soldatii trebuia sa se pronunte referitor la executarea
maresalului. Exista marturii ale ofiterilor care au recunoscut ca situatia s-a dovedit pentru ei
"extrem de dificila, pentru ca au trebuit sa dea un raspuns afirmativ fara voia si convingerea lor
personala". In urma "referendumurilor", ale caror rezultate au fost masluite, in majoritate, a reiesit
ca Armata romana s-a pronuntat pentru judecarea lotului Antonescu, dar contra executiei fostului
ei comandant.
CONDAMNATI LA MOARTE. Sentinta finala, data la 17 mai 1946, l-a condamnat pe Ion
Antonescu de trei ori la temnita grea pe viata si zeci de ani de degradare civica, de sase ori cu
pedeapsa cu moartea, a mai primit patru condamnari la temnita de 20 de ani. In final – pedeapsa
cu moartea. Pedeapsa capitala s-a cerut si in cazul lui Mihai Antonescu, Constantin Pantazi,
Gheorghe Alexianu, Constantin Vasiliu, Radu Lecca si Eugen Cristescu.

JUDECATOAREA DE LA... CRATITA


In conformitate cu regulamentul de infiintare al Tribunalelor Poporului, componenta completului
de judecata se stabilea prin tragere la sorti a numelui cate unui delegat din partea fiecarui partid
politic reprezentat in Guvern. Cum in mai 1946, din guvern mai faceau parte si doi reprezentanti
din partea PNL si PNT, considerati de comunisti "nesiguri", s-a recurs la un subterfugiu:
Tribunalul Poporului a fost alcatuit din reprezentantii partidelor care intrasera in Guvernul din
martie 1945, data la care s-a si hotarat infiintarea de astfel de tribunale ale poporului. Dar
"aranjamentele" nu s-au oprit aici. Considerat a nu prezenta "garantii de obedienta", dupa formula
comunistilor, prof. Constantin Lapusneanu (PNT) a fost inlocuit din completul de judecata cu
Teodora Iorgulescu (PNT), de profesie casnica. A doua zi dupa "tragerea la sorti", Lapusneanu si-
a dat demisia, invocand "motive de sanatate".

ABDICAREA DUPA URECHE


Cum se intampla in mai toate cazurile unor procese celebre sau a unor evenimente de mare
importanta, zvonistica "infloreste". Astfel ca un raport al Directiei Generale a Politiei, din 25 mai
1946, informa ca printre comerciantii din Pitesti s-a auzit ca "marii criminali de razboi Ion si
Mihai Antonescu ar fi fost rapiti din inchisoarea Jilava de necunoscuti, despre care se exprima
banuiala ca ar fi fost americani". Se pare ca zvonul i-a atras atentia general colonelului I.Z.
Susaikov, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate de Control, intr-atat de tare, incat acesta s-a
deplasat la Palatul regal si i-a cerut Regelui Mihai explicatii. Ba, mai mult, i-a spus Regelui ca,
daca "rapirea" s-a comis cu stirea sa, nu-i mai ramane nimic de facut decat sa abdice. In afara de
raportul politiei, nici un document oficial nu a vorbit despre pretentia ofiterului sovietic.

Executia Maresalului

PAULA MIHAILOV CHICIUC

- 132 -
Desi Codul Penal nu prevedea pedeapsa cu moartea, patru dintre cei sapte condamnati la
executie in "procesul Antonescu" au fost impuscati la 1 iunie 1946. Executia a avut girul
Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Angliei. La recomandarea Guvernului Groza, Regele
Mihai a respins cererile de gratiere.

Intr-o telegrama datata 15 mai 1946, reprezentantul SUA la Bucuresti, Burton Berry transmitea
Departamentului de Stat informatia ca sentinta in cazul lui Ion Antonescu era condamnarea la
moarte. Asadar, diplomatul ame-rican stia acest lucru cu doua zile inainte ca sentinta sa fie
pronuntata oficial.
MARESALUL A CERUT RECURS. Dupa pronuntarea sentintei din 17 mai 1946, toti acuzatii au
cerut in sedinta publica recurs. Avocatii Constantin Paraschivescu – Balaceanu si Titus Stoika,
reprezentand apararea, si-au intemeiat cererile de recurs pe doua elemente. Primul se referea la
stabilirea gresita a componentei Tribunalului Poporului din reprezentanti ai partidelor politice
care au format Guvernul pro-comunist din 6 martie 1945. In plus, au sustinut avocatii, membrii
acestor partide nu aveau drept de reprezentare, deoarece in martie 1945, acele formatiuni politice
nici macar nu existau ca partide. Al doilea viciu de procedura invocat a fost ca judecarea crimelor
de razboi nu era de competenta unui tribunal romanesc, ci a unuia international. Ion Antonescu a
declarat la proces ca nu va face recurs si nu va cere gratierea. Dar in chiar ziua pronuntarii
sentintei, printr-o procura autentificata semnata cu propria mana, Maresalul si-a imputernicit
avocatii sa "redacteze si sa sustina motivele de recurs impotriva sentintei de condamnare a
subsemnatului data de Tribunalul Poporului, precum si prezenta cerere de gratiere in numele
meu." Documentul existent in Arhivele Nationale rastoarna intreaga teorie, sustinuta inclusiv de
fostul monarh Mihai I, ca Antonescu nu a facut recurs si nici nu a cerut gratierea.
MEMORIA REGELUI MIHAI. Inainte cu doar trei zile de pronuntarea sentintei definitive la
Inalta Curte de Casatie si Justitie (31 mai), care a respins ca nefondate cererile de recurs, Regelui
Mihai i-au fost inmanate de avocati cererile de gratiere ale condamnatilor la moarte, insotite de o
cerere de gratiere pentru Ion Antonescu, scrisa de mama lui, Lita Baranga. Prin anii ’90, intrebat
despre evenimentele din acele vremuri, Regele Mihai a declarat ca el a discutat despre gratiere cu
Groza si cu Patrascanu. Politicienii s-au aratat de acord ca Suveranul sa acorde gratierea, dar
decretul regal nu s-a mai dat, deoarece, isi aminteste Mihai de Hohenzollern, "autoritatile
sovietice m-au amenintat ca in cazul gratierii armata sovietica va interveni brutal cu tancurile."
Dupa pronuntarea Inaltei Curti de respingere a recursurilor celor sapte inculpati, Executivul a
intocmit o recomandare pe care Groza personal a scris cu stiloul in dreptul fiecarui condamnat
pedeapsa "recomandata". La cererea Regelui, decizia Guvernului trebuia prezentata in scris si,
totodata, ca opinia Comisiei Aliate de Control sa fie garantata de Guvern. Patrascanu se
conformeaza si formuleaza tot la 31 mai urmatoarea recomandare: "In numele si din insarcinarea
Guvernului, am onoarea de a propune Majestatii Voastre, pentru inalte ratiuni de stat, respingerea
cererilor de gratiere facute de I. Antonescu, M. Antonescu, C. Z. Vasiliu si Gh. Alexianu si
comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamnatilor C. Pantazi, R.
Lecca si E. Cristescu. Guvernul isi ingaduie sa solicite Majestatii Voastre aprobarea in intregime
a acestui raport, avand in vedere necesitatea satisfacerii marilor interse ale tarii noastre."
COMUTARE DA, GRATIERE NU. Urmand "inaltele ratiuni de stat", Regele a dat la 1 iunie
1946 un decret regal prin care pedeapsa cu moartea celor trei inculpati "recomandati" era
comutata in munca silnica pe viata. Fostul Rege Mihai insa relateaza peste ani ca Antonescu "nu a
cerut gratierea, conform caracterului sau inflexibil. Gratierea a cerut-o avocatul lui. Am incercat
tot ce se putea incerca sa-i scot din mainile comunistilor atat pe el, cat si pe Mihai Antonescu.
Pentru ceilalti s-a admis comutarea pedepsei, pentru ei, n-a fost chip. (...) Decizia fusese luata
inca inainte de aducerea Maresalului la Bucuresti. Si acum, unii vor sa spuna ca eu l-am omorat.
Ca Maresalul a cerut gratierea. N-a cerut-o! Nici daca ar fi stiut ca o va obtine, n-ar fi cerut-o. Si
daca i s-ar fi acordat, ar fi refuzat-o!"
Dincolo de jocurile politice, ultimele momente traite de fiecare dintre acesti oameni au fost

- 133 -
impresionante. Ion Antonescu a cerut sa nu fie legat la ochi in timpul executiei. Mihai Antonescu
a rugat sa i se aduca hartie pentru a scrie familiei. Cel mai patimas a fost Gheorghe Alexianu:
"Doresc neamului meu sa-si indeplineasca idealurile pentru cari cad eu astazi aici."
In timp ce condamnatii isi luau ramas bun de la rude si viata, ambasadorul URSS la Bucuresti –
Kavtaradze – s-a grabit sa trimita la Moscova o telegrama cu confirmarea Regelui Mihai ca
pedeapsa cu moartea a fost pusa in aplicare.
Toti cei patru au traversat in liniste Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava. Legat la stalpul
de executie, Ion Antonescu a ordonat jandarmilor propria moarte: "Suntem gata, domnilor!
Ochiti, va rog, bine! Traiasca Romania! Foc!" Dupa prima salva, Antonescu se ridica si revine
catre jandarmi: "Nu m-ati nimerit, domnilor! Ochiti va rog mai bine si terminati odata..." Dar nici
dupa a doua salva nu au murit toti condamnatii, ceea ce a impus executarea lor prin impuscare in
cap cu pistolul. A doua zi, la 2 iunie, Maresalul Antonescu ar fi implinit 64 de ani.

OPERATORUL
Executia Maresalului a deschis multe rani in sufletele celor care l-au cunoscut si l-au respectat.
Generalul Gheorghe Magherescu a povestit in cartea sa de memorii despre drama operatorului
care a filmat executia. Ovidiu Gologan fusese, in timpul guvernarii antonesciene, operatorul pe
langa Comandamentul Armatei. Datorita pozitiei sale, el a avut ocazia sa filmeze toate
momentele importante la care a participat Maresalul. Ajunsese sa-l venereze pe conducatorul
Romaniei de atunci. Tot lui i-a revenit sarcina de a filma scena executiei de la Jilava. Din acel
moment, Gologan a fost pe cale sa-si piarda mintile de durere. Tortura suportata pe parcursul
imortalizarii executiei unui om apropiat l-a marcat pe viata. Gologan a ramas insa in continuare
operator la armata si si-a facut "cu abnegatie" meseria.

CRISTESCU, SALVAT DE SOTIE


In raportul pe care l-a prezentat Regelui Mihai ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, cerea
comutarea pedepsei cu moartea a patru dintre cei sapte condamnati, printre care si Eugen
Cristescu, fostul sef al serviciilor speciale. De ce a propus Patrascanu comutarea pedepsei pentru
Cristescu? – a fost intrebarea care i-au adresat-o anchetatorii fostului ministru in 1951. Intr-o
prima declaratie, Patrascanu a dezvaluit motivul gratierii. Prin Radu Xenopol, sotia lui Cristescu a
intervenit la ministrul Justitiei cu solicitarea ca sotul ei sa fie salvat din fata plutonului de
executie, promitand ca in schimbul salvarii lui "isi ia angajamentul sa dea pe mana organelor
Statului aparatul Intelligence Service-ului care lucreaza in Romania". Patrascanu nu a comunicat
nimanui despre acest angajament, argumentand ca propunerea "am facut-o din proprie initiativa,
asa cum am procedat si cu ceilalti". Insinuarile anchetatorilor referitoare la eventualele legaturi
dintre Lucretiu Patrascanu si Eugen Cristescu nu au fost confirmate de primul.

Editorial: Trandafirii lui Tito

LAVINIA BETEA

Printre legile care guverneaza memoria colectiva se afla si aceea de reprezentare a fenomenelor
de mare complexitate prin anumite personaje cu personalitate si merite resemnificate in functie de
interpretarile prezentului. Astfel, Tito, care in vremea Cominternului fusese un desavarsit discipol
al lui Stalin, denuntandu-si cu sarg propriii tovarasi (chiar si in dosarul uneia dintre nevestele
sale, executate dupa un proces stalinist, se afla semnatura lui!), a ramas in istorie exclusiv ca
opozant al magistrului sau.
Schisma Tito-Stalin este, de asemenea, analizata la nivelul personajelor principale. Rareori, apa
involburata a trecutului scoate la iveala din vartejurile politicii, destinele unor barbati si femei cu
vieti frante numai pentru ca trezisera antipatia vreunui zelos slujbas ori, dimpotriva, pentru ca se

- 134 -
aflasera – fie si-o singura zi! – in preferintele unui om al puterii, cazut in dizgratie.
Dupa ce Cominformul l-a declarat pe Tito "agent al imperialismului", numele actritei sovietice
Tatiana Okunevskaia a disparut din presa, filmele in care jucase fiind retrase din circuit. Insasi
vedeta cinematografiei sovietice din timpul celui de-al doilea razboi mondial disparuse dintr-o
data, de parc-ar fi inghitit-o pamantul, dintre colegi, cunoscuti si familie. N-ar fi stiut nici macar
ea sa spuna cu precizie unde se afla, topografia tenebroaselor inchisori unde petrecuse mai bine
de un an in ancheta, ramanandu-i pentru totdeauna necunoscuta. In anii care-au trecut pana la
impacarea urmasului lui Stalin cu "tradatorul Tito" a taiat lemne in padurile inghetate ale Siberiei.
O "dusmanca" starnind sentimente ambivalente printre celelalte detinute: "femeile din popor" o
ajutau din admiratia pentru trecutul de populara actrita; nevestele fostilor potentati zdrobiti de
morile fara ragaz ale justitiei staliniste se fereau de "tiitoarea calaului Tito".
Prin anii ’30, cand Okunevskaia era o foarte frumoasa studenta la Arhitectura, un regizor o
remarcase pe strada. Cinematografia fiind arta utilizata predilect in educatia comunista a maselor,
cariera si popularitatea fetei au fost fulgeratoare si ametitoare intr-o lume unde multimile de
milioane aveau putine alegeri de facut in privinta filmelor si spectacolelor, evaluarile oficiale
fiind impuse si ca succes de public. S-a maritat cu un alt produs stralucitor al realismului socialist,
jurnalistul si scriitorul Boris Gorbatov, laureat al premiului Stalin. Spre sfarsitul razboiului,
Okunevskaia joaca rolul principal in filmul "O noapte deasupra Belgradului" dedicat partizanilor
iugoslavi. Filmul este difuzat soldatilor sovietici de pe front intr-un turneu la care participa si
actrita. Spectacolul se termina apoteotic cu imnul partizanilor lui Tito, interpretat "life" de
Okunevskaia. Dupa indicatiile regizorului, pe versul final "La lupta, slavi, aurora e-aproape!",
desfasura din pumnul drept, strans, ridicat, o imensa esarfa de nailon rosu, dezlantuind delirul
spectatorilor.
In 1945 – scrie ea in memoriile publicate in anii perestroicii lui Gorbaciov – "s-a deschis poarta
raiului". Receptii oficiale si... primele plecari in strainatate, diplomatia sovietica repurtand
insemnate succese, inarmata in iesirea peste hotare cu "artileria grea" a delegatiilor de artisti si
ansambluri folclorice. Vedeta filmului sovietic care glorifica eroismul partizanilor iugoslavi este
invitata, cu ocazia unei astfel de deplasari, la masa de insusi Tito. Maresalul o primeste in noua sa
resedinta, palatul regelui care fugise din tara, speriat de comunism. O intampina, in poarta, in
ipostaza de curtezan galant care tocmai taiase pentru ea, din gradina regala, un imens buchet de
trandafiri... negri! Flori nemaivazute si niciodata uitate de femeia care le va asocia raritatea
culorii cu nenorocirea vietii ei. Tito poarta pe mana un diamant negru si este insotit de un superb
caine (de asemenea, negru!), fosta proprietate a unui ofiter neamt. Masa, vesela si scaunele unde
iau pranzul sunt si ele "exproprieri ale dusmanului".
"Mesagera prieteniei sovietice" a platit cu varf si-ndesat regeasca primire. Intre memoriile altor
victime ale stalinismului ale sale sunt de neuitat, exceland in descrierile unor torturi de rara
cruzime prin contrastul cu situatia reala. Violata de Beria cu putina vreme inainte de arestare, n-a
avut parte nici macar de firescul ingaduintei ce sta in obiceiul barbatului care se-nfrupta din
trupul unei ravnite femei.
In camerele de ancheta, parea ca tocmai frumusetea si gloria de-odinioara ii erau marile pacate.
Vedeta, aclamata cu putina vreme in urma si de anchetatori (oameni sovietici si ei!), ajunsese o
desfatare printre lugubrele lor indeletniciri. Dupa cateva zile de carcera, bunaoara, inghetata si
murdara, fusese dusa intr-un birou unde toti ofiterii "in tura" o asteptau asezati ca la spectacol.
"Dezbracati-va!" – i-a ordonat anchetatorul ei. "Nu mi se daduse voie sa ma spal, fata mi-era
murdara. Colac peste pupaza aveam menstruatie, mi se luase nu numai vata, ci si batista. Eram
naclaita de sange", povesteste memorialista, incheind cu distractia hoardei de "neghiobia lui
Tito".
O mica dar incapatoare istorie a calvarului de "detinuta politic".

Planul Marshall

- 135 -
CRISTINA VOHN

Neincrederea sporita dintre marile puteri isi pune decisiv amprenta in anii 1946-1948
asupra statelor din centrul si estul Europei. Simbolic, razboiul rece este declarat de
Churchill in 1946. Anul urmator, SUA lanseaza Planul Marshall. Atragator pentru toate
statele din zona, ele refuza participarea la reconstructia Europei datorita Moscovei.

In timp ce in Europa Centrala si de Est partidele comuniste isi consolidau pozitiile de putere, pe
plan international, suspiciunile si neintelegerile dintre Aliati cresteau.
DIVERGENTE. Marile puteri aliate in timpul razboiului, SUA, Marea Britanie si URSS, incep
din 1945 sa aiba numeroase divergente privind organizarea postbelica a lumii. Neincrederea
dintre ele, estompata pana acum datorita intereselor comune, creste pe masura ce dezacordurile se
inmultesc. Pe de alta parte, metodele folosite de URSS in statele ocupate de Armata Rosie incep
sa dezvaluie occidentalilor intelesul sovietic al cuvantului "democratie". Iar lansarea celor doua
bombe atomice asupra Japoniei ii intareste lui Stalin convingerea ca este necesara o zona cat mai
intinsa inspre estul Europei si in Asia pentru a proteja "patria comunismului".
DISCURS FULMINANT. Momentul simbolic care a ramas in istorie ca inceputul razboiului rece
a fost discursul pe care primul ministru al Marii Britanii l-a rostit la Fulton, in Statele Unite ale
Americii, de fata fiind si presedintele Truman. Rostit la 5 martie 1946, discursul a lansat pentru
prima data oficial ideea impartirii Europei de o "cortina de fier" ("iron curtain"). Churchill a
criticat in termeni duri politica sovietica si si-a exprimat dorinta realizarii unei aliante intre SUA
si Marea Britanie pentru oprirea expansiunii sovietice. "Ceea ce doresc ei (sovieticii – n.n.),
afirma primul ministru britanic, sunt roadele razboiului si extinderea neingradita a puterii si
doctrinei lor."
"INGRADIREA" AMERICANA. Moartea presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si
venirea la putere a lui Harry Truman (12 aprilie 1945) marcheaza abandonarea politicii de
concesii promovata in timpul conflagratiei mondiale. Noul presedinte american a optat in politica
fata de URSS pentru doctrina propusa de asa-numitul "grup de la Riga" din cadrul serviciului sau
diplomatic. Exponentul acestui grup era George Kennan, diplomat care lucrase la Ambasada de la
Moscova si autorul unei "telegrame lungi", redactata in februarie 1946. Aici el face o descriere
amanuntita a politicii externe a URSS ale carei baze erau, in opinia lui, "in intregime ideologice".
De aceea, SUA trebuia sa riposteze pe masura prin promovarea unei politici "de ingradire" a
statelor din "lagarul socialist". Termenul de "politica de ingradire" a devenit ulterior caracteristica
mandatului lui Truman.
Dar SUA s-au gasit la finele razboiului in situatia de a gestiona o Europa Occidentala distrusa
economic si macinata de rivalitati nationale. Cea mai accentuata era aceea dintre Franta si
Germania. Franta se opunea cu virulenta oricarui program de dezvoltare economica pentru
vecinul sau. Pe de alta parte, Marea Britanie avea nevoie de resursele naturale ale Germaniei si
forteaza cresterea productiei anuale in regiunea Ruhr. In acest climat, George Marshall vine cu o
propunere de nerefuzat.
PLANUL GENERALULUI. Secretarul de stat american George Marshall vine cu o propunere
ingenioasa, inspirata din ideile lui Kennan, care rezolva totodata diferendul franco-german. In
principal, Marshall, pe baza conceptului de "ajutor economic reciproc" acordat statelor europene,
propunea ajutorarea de catre SUA pentru refacerea economiilor distruse de razboi. Conditia era
"integrarea si coordonarea programelor economice" ale acestor tari, la nivelul fiecarui guvern din
statele ce erau de acord sa participe la proiect. Marshall a lansat aceasta propunere dupa
intoarcerea de la Conferinta ministrilor de Externe de la Moscova, unde se discutasera probleme
legate de reorganizarea postbelica a lumii. Discursul sau din 5 iunie 1947, la Universitatea
Harvard, avanseaza acest plan comun pentru reconstructia Europei, cunoscut ulterior ca Planul
Marshall. Asa cum a declarat ulterior intr-o conferinta de presa, planul se adresa tuturor statelor
europene, inclusiv Uniunii Sovietice.

- 136 -
STALIN SE OPUNE. Statele occidentale au fost in totalitate de acord cu propunerea americana.
De cealalta parte a baricadei, in URSS, reactiile sunt confuze. La 16 iunie, oficiosul sovietic
Pravda califica Planul Marshall ca un "amestec in treburile interne ale altor state". Dar peste
numai doua zile, ministrul sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, accepta propunerea
omologilor sai britanic si francez de a discuta despre prevederile Planului. In discutiile purtate la
Paris, sefii diplomatiilor franceza si britanica au sustinut un program de reconstructie economica
coordonat care sa includa si Germania. Molotov nu se opunea reconstructiei Germaniei, dar era
mult mai interesat de despagubirile pe care aceasta urma sa le acorde URSS. Molotov negocia
ferm si nu era dispus la concesii, desi Stalin nu luase inca decizia finala privind Planul Marshall.
Hotararea a fost luata in timpul discutiilor care continuau la Paris. La 1 iulie, Molotov primeste o
scrisoare de la Stalin, dupa care refuza net propunerile omologilor sai si paraseste lucrarile
conferintei. Explicatia oferita a fost ca propunerile Planului Marshall duc la "pierderea
independentei economice si erau incompatibile cu pastrarea suveranitatii nationale".
FIRUL ROSU. Statele din Europa Centrala si de Sud-Est s-au aratat entuziasmate de propunerile
americane. Cehoslovacia a anuntat ca trimite un reprezentant la Paris pentru a discuta despre
participarea la Planul Marshall. Ministrul de Externe al Poloniei l-a informat pe ambasadorul
american la Belgrad ca guvernul sau va trimite o delegatie la Paris. Ungaria isi manifesta si ea
dorinta de participare la programul american de reconstructie a Europei. Dorintele lor vor fi
zadarnicite de interventia Moscovei. Ea solicita tuturor guvernelor din sfera sa de influenta sa-si
retraga acordurile de participare la discutiile pe marginea Planului Marshall, proiectate a se
desfasura la Paris. Asupra primului ministru si ministrului de Externe al Cehoslovaciei, chemati
la Moscova pentru a discuta aceasta situatie, Stalin profereaza printre alte amenintari si pe aceea
de reziliere a acordului de colaborare intre Cehoslovacia si URSS din 1943. In consecinta, la 9
iulie guvernele Bulgariei si Iugoslaviei anunta neparticiparea la Conferinta de la Paris; acelasi
lucru fac Cehoslovacia si Ungaria, iar la 11 iulie, Romania si Polonia.

PORTRET
George Marshall s-a nascut in decembrie 1880, in familia unui prosper om de afaceri din
Pennsylvania. De mic insa a aratat inclinatii spre o cariera militara. Astfel, el urmeaza cursurile
Institutului Militar din Virginia, pe care le absolveste in 1901. Ca tanar ofiter participa la primul
razboi mondial, unde se remarca prin calitatile sale. Dupa razboi indeplineste diverse misiuni in
China si in SUA. In 1939, presedintele F.D. Roosevelt il numeste sef al Marelui Stat Major cu
gradul de general. In perioada celui de-al doilea razboi mondial se remarca in special ca membru
al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. In 1945 isi inceteaza cariera
militara, intrand in serviciul diplomatic. Detine functii importante in administratia de la
Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apararii in timpul razboiului din Coreea
(1950-1951). Nemultumit de evolutia evenimentelor, in septembrie 1951 isi prezinta demisia si se
retrage din viata publica. Peste doi ani (1953) primeste Premiul Nobel pentru Pace. A incetat din
viata in 1959, la Washington.

MOTIVATII
"O Europa impartita in neumarate mici unitati economice nu va putea prospera. Trebuie folosite
toate posibilitatile de dezvoltare ale Europei, iar piata europeana trebuie sa devina suficient de
mare, pentru a justifica metodele moderne de productie ieftina pentru un consum de masa"
John Foster Dulles

Apusul democratiilor din estul Europei

CRISTINA VOHN

- 137 -
Anii 1946-1948 au fost cei in care comunistii din tarile in care intrasera armatele sovietice
si-au radicalizat metodele de actiune. Acum este lichidata complet opozitia, sunt "castigate"
alegerile parlamentare si inglobate partidele social-democrate. Totodata, ei adopta masuri
populiste pentru atragerea populatiei, pe care le vor abandona in cativa ani.

Sovietizarea definitiva a Europei estice s-a petrecut intre anii 1946-1948. In unele tari, precum
Bulgaria, unde opozitia a fost rapid inlaturata, procesul a fost definitivat inca din anul 1946. In
alte state, in care traditiile democratice si interesele occidentale erau mai accentuate, el a
continuat pana in 1948.
ASALTUL FINAL. In anii 1946-1948, partidele comuniste trec la ceea ce a fost numit "asaltul
final". Aceasta este perioada in care aliantele, ("fronturile") pe care partidele comuniste le-au
realizat cu partidele democratice iau sfarsit. Partidele democratice nu mai sunt de folos in
ascensiunea comunistilor, din contra, devin piedica pentru instaurarea "dictaturilor proletare".
Vor fi desfiintate prin diverse mijloace: anihilarea liderilor sau scoaterea in afara legii. In
Ungaria, liderul Partidului Micilor Proprietari, Bela Kovacs, este arestat in februarie 1947 sub
acuzatia de "complot pucist". In paralel, partidele comuniste se consolideaza prin fuziunile pe
care le fac cu partidele socialiste sau social-democrate. Aceasta dupa ce socialistii ostili
comunistilor fusesera trecuti pe linie moarta. Fenomenul se petrece in toate statele in curs de
sovietizare.
POPULISM. In tot acest timp, partidele s-au preocupat de obtinerea sprijinului popular. Prin
cuvantari pline de promisiuni, ele au reusit sa creeze pentru populatie iluzia unei "vieti mai bune".
Discursurile promit aparitia unei "lumi noi", a unui real sistem democratic, asigurarea libertatilor
si instituirea egalitatii intre oameni. Cetatenii sunt indemnati sa ia parte la edificarea "lumii noi".
Dupa un razboi indelungat si istovitor, multi au crezut cu adevarat in promisiunile partidelor
comuniste. Din pozitia de guvernanti, comunistii adoptasera deja masuri populare: reforme
agrare, prin care taranii primesc pamant, trecerea in proprietatea statului a unor intreprinderi si
uzine. Aceste masuri au convins ca partidele comuniste vor produce mari schimbari. Sperantele
unora si temerile altora incepusera sa prinda contur.
EXEMPLUL POLONEZ. Comunistii polonezi au speculat bine toate evenimentele din aceasta
perioada. Asa s-a intamplat si cu ocazia propunerii pe care socialistii au lansat-o in 1946 de
organizare a unui referendum prin care li se cerea polonezilor sa-si exprime optiunea fata de trei
probleme: 1. Desfiintarea Senatului (o institutie cu traditie democratica indelungata); 2.
Aprobarea distribuirii pamanturilor agricole catre tarani si nationalizarea industriei grele; 3. Noile
frontiere vestice si nordice ale Poloniei. Partidul Comunist Polonez s-a raliat rapid acestor
propuneri pe care le-a exploatat in folosul propriu. Cea din urma propunere specula sentimentele
patriotice ale polonezilor, obligati sa se resemneze cu pierderea teritoriilor estice in favoarea
URSS. Organizat in iunie 1946, referendumul s-a soldat cu aprobarea celor trei propuneri.
FINALUL UNEI EPOCI. Alegerile generale desfasurate in toate statele au dat castig de cauza
coalitiilor conduse de partidele comuniste. Rezultatele, mai mult sau mai putin falsificate, au
legitimat noile conduceri. Cu acestea se trece prima faza a instaurarii a ceea ce in concordanta cu
ideologia comunista s-a numit "dictatura proletara". Acum va fi desfiintat pluripartidismul,
sistemul monarhic inlaturat si adoptate noi constitutii dupa modelul sovietic, prin care sunt
proclamate oficial "republicile populare".
Astfel, in Ungaria, presedintele republicii, Zoltan Tildy, este silit sa isi prezinte demisia (30 iulie
1948). In Cehoslovacia, dupa Lovitura de la Praga, noua adunare legislativa adopta o constitutie
asemanatoare celei din URSS. In Romania, Regele Mihai este silit sa abdice la 30 decembrie
1947, anul urmator fiind adoptata constitutia "sovietica".

LOVITURA DE LA PRAGA
Preluarea puterii de catre Partidul Comunist Cehoslovac s-a petrecut intr-un climat intern deosebit
de tensionat. PCC s-a folosit de sindicate si organele politienesti pentru a-l forta pe presedintele

- 138 -
Eduard Benes sa numeasca un nou cabinet format in majoritate din comunisti. Sub presiunea
strazii, presedintele accepta sa numeasca, la 25 februarie 1948, ca prim-ministru pe liderul PCC,
Klement Gottwald (foto). In scurt timp, noul cabinet organizeaza alegeri legislative (30 mai).
Datele oficiale au dat castig de cauza guvernului, pentru care ar fi votat aproape 6,5 milioane din
cei 8 milioane de votanti. Aceasta manevra surprinzatoare, care a inclus Cehoslovacia intre
regimurile de "democratie populara" a fost denumita Lovitura de la Praga.

Tito, in dizgratie!

CRISTINA VOHN

Incepand din anul 1945, liderul iugoslav Iosip Broz Tito a relansat proiecte din perioada
interbelica referitoare la realizarea unei "federatii balcanice". Ideea lui Tito viza aducerea
in cadrul aceluiasi stat federal a slavilor din sud-estul Europei. Sprijinit de liderul
cominternist bulgar Gheorghi Dimitrov, proiectul se va izbi de refuzul lui Stalin.

Iosip Broz Tito s-a remarcat in perioada interbelica, in Comintern, ca unul dintre cei mai fideli si
mai supusi sustinatori ai lui Stalin. El a fost calificat chiar ca fiind "cel mai bun elev al lui Stalin".
Dar, in numai cativa ani de la terminarea razboiului, intre cei doi se produce o ruptura definitiva.
Unul dintre motive l-au constituit proiectele lui Tito privind constituirea unei "federatii a statelor
balcanice". Ideea a fost privita la Moscova drept o initiativa de prea mare anvergura, care putea
modifica raporturile dintre statele comuniste. Mai ales ca popularitatea lui Tito si tendinta
acestuia de a se sustrage controlului Moscovei incepusera sa-l deranjeze pe Stalin.
REVENDICAREA BANATULUI ROMANESC. Nici nu se terminase razboiul si Tito a inceput
sa emita pretentii asupra statelor vecine si sa sustina proiecte de federalizare a Balcanilor. Liderul
iugoslav isi promova politica externa pe mai multe directii. O prima directie viza sprijinirea
subversiva a revendicarilor minoritarilor sarbi din statele vecine, care voiau alipirea provinciilor
in care locuiau la Iugoslavia. A fost si cazul Banatului romanesc, unde s-au produs unele
incidente intre sarbi si autoritati. Aici, problema a fost discutata la intalnirea pe care Tito a avut-o
cu primul ministru al Romaniei, dr. Petru Groza, la Timisoara, intalnire despre care nu se cunosc
prea multe din cauza lipsei accesului la documente.
O alta directie a constat in tentativa de alipire a orasului italian Trieste, ocupat de trupele de
partizani la 1 mai 1945. Initiativa nu s-a bucurat de sprijinul sovietic. Moscova a considerat-o ca
o provocare gratuita la adresa aliatilor anglo-americani. Nici sprijinul (niciodata recunoscut) pe
care Tito l-a acordat comunistilor din Grecia in confruntarile din razboiul civil nu au fost pe
placul lui Stalin. Faptul reprezenta o incalcare a "Acordurilor de procentaj", de care insa Tito nu
avea cunostinta.
FRATIA IUGOSLAVO-BULGARA. Liderul iugoslav il cunostea foarte bine pe liderul
comunistilor din Bulgaria Gheorghi Dimitrov, de pe vremea in care lucrau impreuna sub
"faldurile" cominterniste. Deveniti lideri de stat, cei doi, la initiativa lui Tito, pun la cale
realizarea unei federatii iugoslavo-bulgare. Proiectele nu erau noi. In perioada interbelica au
existat numeroase asemenea intentii de realizare a unor Federatii Balcanice. Singura concretizare
atunci a fost Intelegerea Balcanica, un tratat semnat in 1934 de Iugoslavia, Romania, Grecia si
Turcia. Acum, planul lui Tito se marginea la realizarea unei federatii intre Iugoslavia si Bulgaria,
care sa-i reuneasca pe slavii de la sud de Dunare. Initial, acesta a provocat o reactie pozitiva a
Moscovei. Ulterior insa, planurile lui Tito au luat amploare. Iugoslavia semneaza tratate de
colaborare cu statele din sud-estul Europei, inaintea Uniunii Sovietice. In 1948, liderul iugoslav
propunea realizarea unei mari federatii balcanice, care sa cuprinda aproape toate statele
comuniste din Europa Centrala si de Sud-Est: Iugoslavia, Bulgaria, Romania, Polonia, Ungaria,
Albania si chiar Grecia (dupa ce comunistii de aici, sprijiniti de Tito urmau sa preia puterea).

- 139 -
Aceste initiative ale liderului de la Belgrad nu vor avea nici o finalizare. Din contra, ele vor
atrage suspiciuni din partea lui Stalin fata de intentiile reale ale lui Tito. Cu atat mai mult cu cat
acesta nu s-a sfiit sa-l sfideze pe liderul de la Kremlin. Dupa o intalnire intre Stalin si Dimitrov
din iulie 1947 se decide ca proiectul federativ mai poate sa astepte, dar pot fi intarite legaturile
comerciale si culturale dintre statele din zona. Pentru a discuta aceste aspecte, Stalin ii convoaca
la Moscova pe liderii Bulgariei si Iugoslaviei. Dar, daca Dimitrov raspunde afirmativ, Tito...
prefera sa-si trimita colaboratorii.
Interventia Moscovei va conduce la "condamnarea" politicii lui Tito, facuta in reuniunea
Kominformului, de la Bucuresti (iunie 1948). Iugoslavia va fi de acum marginalizata in cadrul
"familiei" comuniste pentru mai multe decenii.

CAZUL ALBANEZ
Tito a incercat sa realizeze o "federatie" si cu Albania. Inca din timpul razboiului, el stabilise
legaturi cu partizanii albanezi, pe care i-a sustinut prin diverse mijloace. Din 1945, liderul
iugoslav a inceput sa faca presiuni asupra Tiranei pentru semnarea unor acorduri monetare,
vamale si de cooperare economica. Respectivele acorduri, care erau net avantajoase Iugoslaviei si
cresteau dependenta Albaniei fata de vecinul sau mai mare, au fost semnate in iulie si noiembrie
1946. In paralel, el i-a ajutat pe liderii comunisti albanezi. A trimis spre Albania hrana, experti si
a facut investitii. Liderul de la Belgrad nu s-a multumit insa cu atat. El a facut o tentativa al carei
scop final era integrarea Albaniei in cadrul Federatiei Iugoslave. Se bucura chiar de sprijinul lui
Stalin, care la o intalnire, la Moscova, cu Milovan Djilas i-a declarat acestuia ca "(noi – n.n.) nu
avem nici un interes special in Albania". In primele luni ale anului 1948, Tito a solicitat Albaniei
sa-si plaseze armata sub comandament iugoslav. De asemenea, el si-a manifestat si dorinta de a
trimite trupe ale armatei iugoslave pe teritoriul albanez. Justificarea era aceea de a-i apara pe
albanezi de "fascistii greci". Grecia era la acea ora in plin razboi civil. Alarmati de asemenea
propuneri, liderii de la Tirana au instiintat Moscova de planurile lui Tito. In consecinta, Stalin a
intervenit la Belgrad si a stopat intentiile titoiste.

PRESTIGIU
"El (Tito – n.n.) a aratat calitati de om de stat care au adus Iugoslaviei un prestigiu pe care nu il
cunoscuse vreodata de la fondarea sa ca stat si a castigat pentru sine respect si admiratie in
intreaga lume"
Phyllis Auty

Editorial: Pielea pe bat

LAVINIA BETEA

Seful comunistilor din componenta delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris a fost
Gheorghiu-Dej. Amanuntul a fost, desigur, de importanta minora sau de nebagat in seama printre
ceilalti "romani trimisi sa reprezinte interesele tarii la Paris". Jocurile fiind facute intre marile
puteri, romanii trebuie ca s-au simtit mai curand intr-un luxos sejur turistic, decat in delegatie,
finantele tarii secatuite de razboi fiind, chiar si atunci, fara mila mulse, in beneficiul
"reprezentantilor". Astfel ca, dupa propriile sale declaratii, din banii primiti ca diurna, Patrascanu
ramasese la intoarcerea in tara cu 8.000 de franci elvetieni. Acestea erau "economiile" unuia care
venise, ca multi altii, insotit si de-o nevasta cheltuitoare, eleganta si ifosele Elenei Patrascanu
mergand pana la a-l face pe Gheorghiu-Dej sa-i atraga sotului atentia ca "spiritul mic-burghez" al
"tovarasei sale" ii poate cauza mari neplaceri.
Daca delegatii de "moda veche" se regaseau in largul lumii lor, ar fi gresit sa ne inchipuim ca
fostii ilegalisti, scapati de prigoana Sigurantei, gustau nestingheriti bucuriile libertatii si placerilor

- 140 -
"capitalei luminii". In cercul puterii comunistii vor pastra fata de toti, ca in ilegalitate, spiritul
conspirativ si suspiciunea "vigilenta". Chemat in tara de Ana Pauker si Vasile Luca, pentru
pregatirea alegerilor, Gheorghiu-Dej il desemneaza ca inlocuitor al sau pe Ion Gheorghe Maurer,
cu misiunea expresa de a-l informa asupra oricaror amanunte privind nu neaparat cursul
conferintei, cat "miscarile" din interiorul grupului romanesc. Cunoscator al cutumelor, Patrascanu
se oferise din proprie initiativa pentru acelasi rol, dar fusese refuzat de Dej. Belu Zilber, bunul
prieten al lui Patrascanu din acea vreme, fusese introdus in delegatie la cererea expresa a
serviciilor sovietice de informatii ca "om al sovieticilor", cererea fiind formulata sub forma de
"indicatie" transmisa de Patrascanu. Asa ajunge Zilber in componenta delegatiei economice,
condusa de nepotul lui Titulescu, Ion Christu. Zilber este insa, simultan, si informator al
americanilor. Prin intermediul lui Christu transmite acestora date despre reparatiile de razboi
platite de Romania catre URSS, considerate secrete de sovietici si comunistii romani si obtinute
de la Institutul de Conjunctura Economica, unde lucra. Reiesea ca acestea depaseau sumele
prevazute de armistitiu si recunoscute de guvernul roman. Datele au aparut in ziarul New York
Herald Tribune, vinovatul de "scurgerea de informatii" fiind identificat de Maurer atunci in
persoana lui Christu (decedat mai tarziu in "temnita ministrilor" de la Sighet) si, ulterior, in
"ancheta Patrascanu", ca fiind Zilber. La conferinta insa, cel mai putin de partea romanilor este
delegatia americana care sustine ca o parte din teritoriul Transilvaniei sa ramana in componenta
Ungariei.
Din arhivele cu documente oficiale aflam ca, in timpul respectiv, Gheorghiu-Dej si Patrascanu au
avut o intalnire la sediul Partidului Comunist Francez, cu liderul acestuia, Maurice Thorez.
Protocolul ei prefigureaza viitoarele intalniri de lucru si vizite prietenesti care vor face obiectul
multora dintre activitatile "partidelor fratesti". Arhivele serviciilor secrete, insa, dezvaluie alte
capcane in care se aflau, in mare parte fara stiinta lor, delegatii romani la Conferinta de la Paris.
Despre Patrascanu se stia, bunaoara, ca primise aici, prin intermediul ambasadorului Romaniei la
Londra, Richard Franasovici, propunerea fostului ministru de Externe, Constantin Visoianu, de a
ramane in strainatate pentru "a sparge partidului"; despre Dej ca statuse de vorba, la cererea lor,
cu Auschnitt si Malaxa, magnatii romani care emigrasera la vreme in strainatate; despre
Barladeanu ca-si intalnise sora si cumnatul stabiliti in Elvetia... Supravegheri erau insa din toate
partile. La Bucuresti, desemnat sa preia conducerea Ministerului Justitiei pe timpul desfasurarii
Conferintei de pace de la Paris, Teohari Georgescu aduce un grup de subordonati de la Ministerul
de Interne carora le ordona sa perchezitioneze in amanunt toate birourile. Ce face si cum traieste
Ana Pauker este raportat amanuntit din cel putin doua parti – sotul prietenei sale Liuba
Chisinevschi, cu care locuieste in aceeasi casa, si amica Anuta Toma, divortata, nu se stie cand,
de Sorin Toma si casatorita, nu se stie cum, cu agentul sovietic Pantelimon Bodnarenko. O lume
nebuna a supravegherii si conspiratiei! – esti tentat azi a spune, cand la indemana istoricului se
afla si telegramele secrete dintre Molotov si Stalin. In corespondenta Moscova – Paris, stapanul
incontestabil al "patriei sovietelor" semna depesele catre seful diplomatiei sale cu nume
conspirativ!
O lume unde, fara ascunzisuri, pare a se vorbi numai in sfera cea mai inalta a diplomatiei. In
memoriile sale, Cordel Hull, seful Departamentului de stat American care in 1943 avusese sarcina
de a conlucra cu Kremlinul, rememoreaza o discutie cu Molotov, din respectiva perioada. La
sfarsitul razboiului – i-a spus Hull lui Molotov – veti putea continua politica dv. de izolare,
inghitindu-va vecinii, iar noi, celelalte mari puteri, vom adopta fata de statele mici, intrate in
stapanirea dv., atitudinea "nu te-ngrijora daca te inghite leul, ca-i punem noi pielea pe bat". Cum
au zis, asa au facut.

Conferinta de Pace de la Paris

- 141 -
CRISTINA DIAC

Pentru "examenul" ce urma a fi sustinut la Paris, delegatii romani aveau emotii la trei
"materii": recunoasterea oficiala a apartenentei intregului Ardeal la Romania, obtinerea
statutului de cobeligerant, reducerea cat mai mult posibil a cuantumului despagubirilor. Si
Moscova a decis: "Ardealul da, cobeligeranta ba".

In a doua jumatate a anului 1946, doua evenimente au tinut capul de afis al agendei politicienilor
romani: pregatirea alegerilor si participarea Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris.
PARTICIPANTII. Dupa capitularea Japoniei in septembrie 1945, al doilea razboi mondial se
terminase. Peste aproape un an, la Palatul Luxembourg din capitala Frantei, din initiativa puterilor
invingatoare, se deschideau lucrarile Conferintei de Pace. Scopul acesteia era sa discute si sa
semneze Tratatele de Pace cu Italia, Ungaria, Bulgaria, Romania si Finlanda. La lucrari au fost
prezente delegatiile a 32 de state, impartite in mai multe grupe. Din prima grupa faceau parte
SUA, Marea Britanie, URSS, Franta si China.
A doua grupa reunea 16 state, care aveau dreptul sa formuleze observatii si propuneri la Tratate.
Numai statele din aceste doua grupe, denumite "Puterile Aliate si Asociate", aveau drept de vot.
Proiectele Tratatelor fusesera elaborate de ministrii de Externe ai SUA, Marii Britanii, URSS-ului
si Frantei, care nu aveau obligatia de a se consulta intre ei. Tarilor invinse in razboi, printre care
se numara si Romania, nu li s-a acordat drept de vot. Li s-a permis totusi sa-si exprime punctul de
vedere, dar numai punctual, si la solicitarea "celor mari".
CE SPERAU ROMANII. Ca si dupa primul razboi mondial, "bucataria" Conferintei a fost una
complicata. Discutiile au avut loc in comisii, subcomisii si apoi intr-o Adunare plenara. La putine
zile dupa deschiderea lucrarilor s-a dat publicitatii textul oficial al Tratatului de Pace cu Romania,
dar Tratatul in sine a fost semnat abia la 10 februarie, anul urmator. Lucrarile Conferintei n-au
adus surprize nici pentru invinsi, nici pentru invingatori. Tratatele de Pace cu statele invinse
reprezentau "certificatul de nastere" al noii ordini europene.
SI CE VOIA STALIN. In vederea "examenului" ce-l aveau de sustinut la Paris, delegatii romani
aveau emotii la trei "materii": recunoasterea oficiala a apartenentei intregului Ardeal la Romania,
obtinerea statutului de cobeligerant, reducerea cat mai mult posibil a cuantumului reparatiilor si
despagubirilor. In privinta Transilvaniei, emotiile erau insa ceva mai mici, faptul ca sovieticii
aveau ultimul cuvant de spus nemaifiind un secret pentru nimeni. Cu aceste obiective, delegatia
Romaniei a parasit Bucurestiul la 11 august 1946.

PATAGONEZI SI AUSTRALIENI
Premierul Petru Groza a refuzat sa faca parte din delegatie, motivand intr-o sedinta a Consiliului
de Ministri ca: "Eu n-am sa ma pretez sa stau sa astept pe la usile tribunalului de la Paris ca sa ma
cheme magistratii din Patagonia si din Australia, ca sa intru sa ma intrebe cand vor voi
dumnealor". Sefia oficiala a grupului roman i-a revenit in aceste conditii lui Gheorghe Tatarescu,
vicepremier si ministru al Afacerilor Externe. Neoficial, lider era insa Gheorghe Gheorgiu-Dej,
prim-secretar al partidului comunist.

REFUZ
"Eu n-am sa ma pretez sa stau sa astept pe la usile tribunalului de la Paris ca sa ma cheme
magistratii din Patagonia si din Australia, ca sa intru sa ma intrebe cand vor voi dumnealor."
Petru Groza

VISE DESARTE
"Pe baza contributiei militare si economice pe care a dus-o incepand cu 24 august 1944,
Romania este in drept sa ceara si sa obtina recunoasterea calitatii sale de tara cobeligeranta de

- 142 -
partea Natiunilor Unite"
Petru Groza

Romanii la Conferinta Pacii

CRISTINA DIAC

La plecarea din tara a delegatiei romane, "cartile" erau de mult facute. Astfel ca multi s-au
plictisit in lunile "participarii la conferinta". Unii si-au omorat timpul facand shopping prin
magazinele din "capitala modei". Altii petreceau pana-n zori de zi si declansau scandaluri
in plina strada, spre amuzamentul trecatorilor.

La Conferinta de Pace, problemele care interesau partea romana s-au solutionat dupa principiul
"una da-una ba". Astfel, la mijlocul lunii august, Comisia Economica pentru Balcani si Finlanda a
Conferintei de Pace a acceptat reducerea cu 25% a sumei pe care Romania urma sa o plateasca
drept despagubire de razboi. Peste cateva zile insa, Comisia Politica si Teritoriala pentru Romania
a furnizat romanilor o mare dezamagire, nerecunoscand statutul de cobeligerant. Nu s-a
recunoscut nici ca, incepand cu 23 august, Romania a participat la efortul de razboi al Natiunilor
Unite.
PACATE DE NESTERS. Guvernul de la Bucuresti si-ar fi dorit ca Romania sa nu fie considerata
stat invins in al doilea razboi mondial si sa evite astfel toate consecintele ce decurgeau din
aceasta. La acea ora nu conta desigur ce spera Bucurestiul ci decizia lui Stalin. Delegatii romani
s-au amagit pana in ultimul moment ca actul de la 23 august si participarea efectiva a Armatei
Romane la campaniile din Vest vor sterge macar in parte "pacatul" participarii la razboiul
impotriva Uniunii Sovietice. Si intrucatva l-a sters. In ochii altora, Stalin a fost marinimos cu
romanii, lasandu-le impresia ca sase luni de razboi alaturi de URSS au valorat mai putin decat
cele 38 ca adversar.
Uniunea Sovietica a fost de partea romanilor contra maghiarilor in problema transilvana. In
timpul Conferintei, reprezentantii Ungariei au cerut ca "macar" 4.000 de kilometri patrati sa le
revina. "Stalin nu le-a iertat ungurilor participarea pana la capatul razboiului alaturi de Hitler",
credea peste ani Alexandru Barladeanu, participant la Conferinta de Pace de la Paris. Cu zece
voturi pentru si doua abtineri, Comisia Politica si Teritoriala a decis ca Ardealul sa revina in
intregime Romaniei. Conferinta de Pace consacra de drept ceea ce de fapt se petrecuse in martie
1945. Transilvania revenea Romaniei, unul dintre statele invinse in razboi.
DISTRACTII PE BANII TARII. La Conferinta Pacii, reprezentantii Romaniei au incercat sa
salveze ce se mai putea salva. Insa "cartile" erau deja facute in momentul plecarii delegatiei spre
Paris. Odata ajunsi acolo, unii dintre ei au constat ca nu prea au mare lucru de facut. "Comisia
economica la Conferinta de Pace nu a facut nimic, a recunoscut Alexandru Barladeanu, chiar unul
dintre membri acesteia. Mie, personal, nu mi s-a cerut sa fac nimic. Asta insemna ca sunt acolo de
forma. Ca si mine erau si ceilalti. Cei care dictau erau americanii si rusii." In timpul sederii la
Paris a vizitat muzee, s-a dus la teatru, s-a plimbat si a facut cumparaturi pentru sotie. Barladeanu
se intorsese in Romania abia in vara lui 1946, dupa sase ani de sedere in URSS. "Nu prea aveam
habar de economia Romaniei, marturisea peste ani. Am fost numit in grupul de experti economici
pe considerentul ca cei din conducerea partidului aveau mai multa incredere in mine decat in Ion
Christu care era, in realitate, seful acelui grup sau in Belu Zilber, delegat ca si mine."
SPIONAJ PENTRU SOVIETICI. Cum viata are suisurile si coborasurile ei, delegatul Belu Zilber
a ajuns peste cativa ani detinutul Belu Zilber, inculpat in procesul Patrascanu. In inchisoare le-a
povestit colegilor din detentie atat detalii referitoare la propria activitate cat si "picanterii" din
timpul Conferintei de Pace despre alti membri ai delegatiei. Intre timp, protagonistii cancanurilor
ajunsesera foarte sus in ierarhia "de partid si de stat". O parte dintre povestile lui Zilber ne-au

- 143 -
parvenit Ion Ioanid – o vreme coleg de detentie – care le-a consemnat in volumele de amintiri
dedicate experientei carcerale.
Probabil ca oficial nici Zilber nu facea mai multe decat Barladeanu. Neoficial, el primise o
misiune precisa din partea Moscovei: sa faca "lobby", cum s-ar spune astazi, pe langa diversi
delegati occidentali pentru a-i determina sa renunte la sprijinirea pretentiilor evreilor emigrati din
Romania in Occident. Acestia cereau despagubiri pentru proprietatile care le fusesera
nationalizate in timpul regimului Antonescu dar Moscova, a povestit Zilber colegilor de
inchisoare, nu avea nici un interes sa permita scurgerea de valori dintr-o tara cazuta in sfera ei de
influenta.
"MARFA" PENTRU PAPARAZZI. Un episod care i-a atras atentia lui Ion Ioanid se referea la
"viata si activitatea, mai putin diplomatica", dusa la Paris de viitorul prim-ministru Ion Gheorghe
Maurer. "Intr-una din zile, dimineata, ne spune Belu Zilber reprodus din memorie de Ioanid, in
dreptul hotelului in care era gazduita delegatia romana s-a iscat un scandal care nu numai ca i-a
alarmat pe locatarii din vecinatate si pe trecatori, dar le-a oferit reporterilor si fotografilor presei,
care misunau in jurul cladirii, la vanatoare de vreun fapt senzational, un spectacol pe gustul
ziarelor de bulevard. In fata hotelului se oprise un taxi din care coborase cu greu, abia tinandu-se
pe picioare, Ion Gh. Maurer. Petrecuse toata noaptea si se intorcea la hotel sa se culce. Poate
faptul ca umbla clatinandu-se si ca nu prea-si putea tine echilibrul ar fi trecut neobservat. A atras
insa atentia cearta care s-a incins intre soferul taxiului si Maurer, care nu voia sau nu avea bani
sa-i plateasca cursa. La pretentia soferului de a-si primi banii, Maurer ii raspundea cu agresivitate
si pe ton ridicat, mai intai intr-o franceza aproximativa iar mai apoi in cea mai pura si expresiva
limba romana, al carei farmec, lumea care se adunase pe strada nu-l putea aprecia. In schimb,
gusta din plin bogatia de imagini a argoului parizian, pe care soferul de taxi il vorbea la perfectie.
Epuizand argumentele verbale, Maurer a vrut sa-l loveasca pe sofer. N-a reusit, insa, decat sa-si
piarda echilibrul si sa-i cada in brate. Intre timp, strada se umpluse de gura-casca iar peste tot
fulgerau luminile aparatelor de fotografiat ale reporterilor, care imortalizau scena din diferite
pozitii. In cele din urma au aparut si doi politisti, atrasi de zarva din cartier. In timp ce incercau
sa-i imprastie pe curiosi si sa lamureasca cauzele incidentului, au iesit, in fine, in strada si cativa
din membrii delegatiei romane care s-au grabit sa inabuse scandalul, explicand politistilor
situatia, platind cursa soferului si ducandu-l, cat mai repede si mai sus, in hotel pe Maurer, care
continua sa vocifereze." O amintire care s-a pastrat prin vremuri, mai mult sau mai putin reala,
avand in vedere ca franceza era pentru Maurer limba materna, mama sa fiind frantuzoaica iar tatal
neamt.
Dupa glorioasa activitate sustinuta la Conferinta Pacii, la 22 septembrie o parte a delegatiei
romane s-a inapoiat la Bucuresti. De la intrarea in tara a trenului oficial prin punctul de frontiera
Valea lui Mihai si pana la Bucuresti, in fiecare gara, inaltii demnitari au fost primiti cu cele mai
mari onoruri in toate orasele de pe traseu. Tratatul avea sa fie semnat abia la 10 februarie 1947
dar ce fusese mai rau trecuse. Si astfel se mai incheia un capitol de istorie.

DELEGATIE CU SUTE DE MEMBRI


Romania a deplasat la Paris o delegatie formata din 73 de membri, 13 delegati principali, 22 de
consilieri tehnici carora li s-au adaugat secretari, cartografi, ziaristi, sotii ale politicienilor-
delegati (de pilda, Elena Patrascanu si Lila Maurer). Membrii delegatiei s-au organizat in patru
comisii, in functie de problemele ce urmau sa fie discutate in cadrul Conferintei. Astfel, Lucretiu
Patrascanu conducea Comisia Politica si Teritoriala din care mai faceau parte Stefan Voitec (mi-
nistrul Educatiei Nationale) si Richard Franassovici (ambasadorul Romaniei la Londra).
Gheorghe Gheorghiu-Dej era seful Comisiei Economice, care ii avea printre membri pe Ion
Gheorghe Maurer si Lothar Radaceanu (ministrul Muncii). Mai exista o Comisie Militara si
Juridica dirijata de generalul Dumitru Damaceanu si o Comisie Informativa din care faceau parte
matematicianul Simion Stoilov, poeta stabilita la Paris Elena Vacarescu, social-democratul
Serban Voinea si viitorul ministru al Sanatatii Florica Bagdasar.

- 144 -
Gheorghe Tatarescu si guvernul Groza

CRISTINA DIAC

Cariera lui Gheorghe Tatarescu a acoperit mai bine de doua decenii din istoria Romaniei.
S-a certat cu Bratienii, a fost "omul lui Carol al II-lea", a intrat in guvernul Groza.
Doamna Sanda Tatarescu-Negroponte a acceptat sa explice ce fel de om era tatal domniei
sale, de ce a acceptat sa colaboreze cu comunistii, cum vorbea acasa despre ei.

Jurnalul National: Cum era in familie politicianul Gheorghe Tatarescu, vorbea politica
acasa cu mama dvs. Aretia Tatarescu, cu dvs.?
Sanda Tatarescu-Negroponte: Eu am avut ceva vreme privilegiul sa fiu secretara lui. Aveam
deja o varsta, vorbeam limbi straine – tata vorbea frantuzeste si nemteste, dar nu vorbea
englezeste – si avea nevoie de cineva care sa-i traduca repede cate ceva. Astfel am ajuns sa
cunosc anumite amaraciuni, ingrijorari si chiar tragedii pe care tata le-a trait, pentru ca le-am
suferit alaturi de dansul. Ca om, nu aprecia averea in mod deosebit, si in locuinta de la Bucuresti
si in cea de la Poiana, camera lui era cea mai mica din casa. Mergea cu masina noastra, care era o
hodoroaga, nu cu masina oficiala. Era realmente pasionat de politica. Cand faci politica, nu mai ai
prieteni, nu mai ai familie, nu mai ai nimic. Maniu a avut un atu din faptul ca nu avusese familie.

Ce alte diferente vedeti intre tatal dvs. si Iuliu Maniu?


Iuliu Maniu reprezinta un mit care ne face cinste. A fost un om integru, a avut o linie si s-a gandit
mai mult la linia aceasta decat la necesitatile tarii. Dupa 23 august erau doua feluri de a vedea
atitudinea romaneasca. Unul era al lui Maniu – acela de a fi intransigent, de a se sacrifica, de a se
autodistruge, dar pentru o linie; al doilea – al tatalui meu, care s-a sacrificat stiind foate bine ca va
fi criticat, ca va fi neinteles pana intr-o anumita epoca.

Ce credeti ca l-a determinat sa accepte colaborarea cu Partidul Comunist?


Convingerea lui era ca lupti mai bine din interiorul cetatii decat din exterior, ca fiind la putere ai
in mana anumite parghii pe care din opozitie nu le ai. O alta obsesie a lui era sa-i uneasca pe toti
oamenii politici. Credea ca, daca toata lumea ar fi facut ca el, ar fi reusit sa domine PCR, poate ar
fi temporizat lucrurile si poate ar fi influentat mai mult evenimentele politice. Tata insa nu era
iubit din cauza ca fusese prim-ministrul lui Carol al II-lea.

Dar ce spera sa obtina intrand la guvernare alaturi de comunisti?


Intrand la guvernare, si-a dorit sa readuca intre fruntariile tarii vechile teritorii pierdute, sa scape
o anumita clasa si sa incerce cat de cat sa temporizeze dezastrul care avea sa vina. A incercat sa
mai salveze ce se mai putea salva. Caci in definitiv ce avea tata de aparat? In primul rand apara
Coroana, deoarece credea cu tarie ca Romania nu poate exista decat prin monarhie. In al doilea
rand, si-a dorit sa apere granitele tarii, facand pe cat se poate apropieri cu tarile occidentale, dar
fara sa-i supere pe rusi. In al treilea rand, a incercat sa apere cat se poate economia tarii. Rand pe
rand, toate cele trei au fost pierdute. Tata a fost scos din guvern cu cateva luni inainte de
abdicarea Regelui. In privinta granitelor si a situatiei internationale a Romaniei, a mers la Paris, a
obtinut Transilvania, dar nu si cobeligeranta – ceea ce era foarte important. S-a facut peste capul
lui – desi ministru de Finante era Alexandru Alexandrini din partidul lui – o reforma monetara. A
pierdut toate trei lucrurile. In noiembrie 1947 i s-a cerut sa plece de la Ministerul de Externe. A
doua zi a intrat in domiciliu obligatoriu.

Dupa inscenarea de la Tamadau, in urma careia au fost arestati liderii Partidului National

- 145 -
Taranesc, a intuit ca va veni si randul lui?
Nu. Spera ca anglo-americanii vor da balanta din nou in favoarea noastra. Nu si-a imaginat ca
vom fi pierduti pentru atatea zeci de ani.

Nici macar cand a vazut ca fusesera arestati Maniu, Mihalache si ceilalti lideri taranisti?
Nu, n-a crezut. Trebuie sa recunoasc naivitatea tatalui meu. Poate ca spera ca nu se va ajunge asa
departe. In noaptea arestarii lui au fost arestati toti cei patru frati Tatarescu. Apoi, cu anii, am fost
11 arestati in familia noastra. Nu si-a putut imagina ca tavalugul acesta teribil va trece cu atata
putere peste tot ce avea Romania politic, cultural, peste mai marii satelor, peste preoti. Eu am fost
arestata cu tot felul de femei, de la sotia lui Gheorghe Bratianu la sotii de chiaburi sau sotii de mai
mari ai tiganilor – daca un tigan era mai instarit, era arestata si sotia, nu numai el. Am fost
condamnata 5 ani, dar am avut noroc cu moartea lui Stalin.

Tatal dvs. era om politic cu state vechi. Cu ce impresii a ramas de pe urma colaborarii cu
liderii comunisti?
Era impresionat de vederile lor foarte "partinice". Bineinteles ca un om politic face politica lui,
dar erau asa de obtuzi, de putin romani, de internationalisti, incat cateodata se cutremura. In
naivitatea lui, spera sa gaseasca o coarda care sa-i apropie de Romania. Dar dincolo de
colaborarea politica, momente de mari apropiere nu au existat. Personal, imi amintesc de unul. De
Sfantul Gheorghe, in 1947, noi eram la Poiana, tata era amarat si s-a trezit cu Gheorghiu-Dej
venit sa-si sarbatoreasca onomastica alaturi de tata. Mama era foarte amarata si foarte reticenta,
dar a fost o masa la care stateau trei sarbatoriti: tata, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Ion Gheorghe
Maurer. Dupa ce au plecat l-am vazut pe tata stand pe o banca in parcul de la Poiana si
intrebandu-se: "Oare cati Iuda am stat azi la aceeasi masa?". Eu l-am cunoscut foarte putin pe
Gheorghiu-Dej. Dar cum viata are neprevazutele ei, mult mai tarziu am dat lectii de franceza ca
sa-mi castig existenta. Una dintre elevele mele a fost Mandra, nepoata lui Dej – fiica fiicei, care
mi-a fost foarte draga. Asa e viata.

Gheorghe Tatarescu a fost seful delegatiei oficiale care a re-prezentat Romania la


Conferinta de Pace de la Paris. A discutat si cu celalalt grup – cel al fostilor diplomati din
emigratie – care desfasura o actiune diplomatica paralela cu cea a guvernului de la
Bucuresti?
I-a vazut, s-a intalnit cu ei. I s-a propus sa ramana in Franta si a fost chiar impresionat cand
Grigore Gafencu i-a spus: "Daca ramai, te facem presedintele nostru". Raspunsul tatei a fost: "Nu
fac eroism prin procura". Eu fusesem lasata zalog in tara. Plecasem cu sotul meu la Karlovy Vary,
la o cura si, cand tata a plecat la Paris, a trebuit sa ma intorc in tara. M-am suparat, am intrebat:
"Tata, ce se intampla, de ce sa ma intorc eu?". Mi-a spus ca trebuie sa ma intorc. Se gandea ca,
daca ramane in strainatate, e grav. E drept ca, si daca s-a intors, tot grav a fost. Poate ca pentru
imaginea lui era mai bine sa fi ramas in strainatate.

S-a intalnit cu Brancusi la Paris, date fiind relatiile dintre acesta si familia dvs?
In casa noastra erau doua personalitati – mama, de care se vorbeste prea putin, desi era o Mecena,
care si-a canalizat viata mondena in opere de binefacere si in tot ce e artistic. Si tata, cu politica
lui. S-au inteles, s-au admirat, au avut un cuplu minunat, dar nu interferau deloc. Tata intelegea ce
faceau artistii, dar nu era foarte adept al lor. Iar pe Brancusi, un timp, nu l-a inteles deloc. Cea
care a avut dorinta de a-l aduce in Gorj sa faca un monument a fost mama mea, prin Societatea
"Liga Nationala a Femeilor Gorjene" in care mama a bagat banii ei. Brancusi a venit la Targu-Jiu
si a facut un monument eroilor din Gorj cazuti in primul razboi mondial (Coloana infinitului –
n.n.) pe un teren donat de mama mea. Si Brancusi era gorjean, de la Hobita. Masa Tacerii,
Dumnezeu sa ma ierte, este o masa de mamaliga olteneasca, asa cum intalneam in toate casele
oltenesti. La noi in casa, tata domina casa complet si aveam toti un cult pentru el – si eu, si fratele

- 146 -
meu si mama. Vedeti, cand ajungi la varsta mea, ai o alta perspectiva asupra lucrurilor. Am crezut
o lunga perioada ca toate actiunile tatalui meu vor domina un moment istoric al Romaniei, o
clipa, pentru ca istoria se judeca in clipe. Ei nu, acum am ajuns sa cred ca tot ce va ramane
durabil de pe urma familiei mele este legat de numele de Brancusi. El va fi simbolul epocii
aceleia, pentru ca opera lui Brancusi este arta care domina chiar spiritul mondial la ora actuala.
Opera Brancusi e unica opera in aer liber. Sa recunoastem, Brancusi este un nume mare in arta
contemporana.

In afara de Conferinta de Pace, al doilea eveniment major al anului 1946 l-au reprezentat
alegerile din noiembrie? Ati participat la campania electorala?
Tata a facut un turneu electoral in judetele din nord-vestul Transilvaniei, revenite de curand la
Romania. A dorit sa fie deputat de Satu Mare, deoarece acesta fusese judetul cel mai oropsit, in
pericol de a ramane la Ungaria. Chiar in timpul Conferintei, ungurii cerusera ca macar o parte din
Ardeal sa le revina, si Satu Mare intra in zona dorita de vecinii nostri. La Paris a fost desigur
sprijinit de rusi, pentru ca, daca nu voiau rusii, cine stie ce s-ar fi intamplat. Tata ramasese in
relatii cu ungurii. A dorit neaparat sa reprezinte in parlamentul tarii unul din judetele pentru care
luptase la Conferinta de Pace. N-am fost cu el in turneul electoral. Tatal meu reprezenta totusi
guvernul Groza si se intampla ca era atacat, batut, se arunca si cu pietre. Dar asta se intampla si
inainte, in campaniile electorale de dinainte de razboi. Asa ca nu m-a luat cu el. Am regretat, as fi
vrut sa merg, dar nu mi-a dat voie si am ramas in Bucuresti.

A stiut ca rezultatele fusesera trucate?


A aflat imediat, avea si el oamenii lui in judete, asa ca a aflat destul de repede. M-am intalnit
multi ani dupa revolutie cu unul dintre deputatii tatei, dl Enescu. Acele alegeri au fost un
simulacru. A suferit ingrozitor. Paradoxal, ar fi vrut sa cada de la putere, pentru ca isi imagina ca
asa ar fi cazut tot regimul comunist. El oricum mai cazuse o data, in alegerile din 1937. Intre cele
doua razboaie, intai se numea guvernul si apoi se organizau alegeri. Invariabil, erau castigate de
partidul care le organiza, pentru ca avea la dispozitie intreg aparatul administrativ. A fost singurul
premier din Romania care a organizat alegeri si le-a pierdut.

Din perspectiva istorica, a facut bine Gheorghe Tatarescu cand a ales sa colaboreze cu
comunistii?
Desigur, ca orice politica, si cea facuta de tatal meu poate fi criticata. Cand te lansezi in politica
trebuie sa accepti ideea ca te expui la critici si ai datoria sa le accepti. Tata a acceptat si laudele,
dar mai ales criticile, constient fiind cat de expus este un om public. A fost criticat si in timpul
vietii, putini oameni l-au inteles si atunci. Eu am fost foarte apropiata de el, asa cum am spus, si
lucrasem cu el o vreme. Poate de aceea l-am inteles mai bine ca altii. Au fost momente atunci
cand mi-am permis sa-l dezaprob, dar numai in sinea mea. Azi incep sa-l inteleg foarte bine si
acum, postum, ii dau dreptate. Visez sa nu mor pana ce tata nu va fi inteles de oamenii care vor
studia cu atentie activitatea lui politica.

DESCREIERATI
Dupa intoarcerea in tara, Gheorghe Tatarescu a povestit intr-o sedinta de guvern ce se intamplase
la Paris. Premierul Groza a dorit sa afle detalii suplimentare despre activitatea desfasurata la
Conferinta de grupul diplomatilor emigrati din Romania, printre care se distingeau Grigore
Gafencu, Alexandru Cretzianu, Viorel V. Tilea. In opinia lui Groza, acestia erau "un grup de
delincventi romani in cearta cu Codul Penal si delincventi fata de statul nostru". Intrebat despre
acelasi subiect, Tatarescu a spus: "Intreaga actiune dusa de ei este o actiune de defaimare a tarii.
Insasi prezenta lor in strainatate fara nici un rost este o atingere a prestigiului nostru. Problema lor
trebuie pusa in felul urmator: cine este in strainatate fara sa aiba vreun rost trebuie sa dea
socoteala fata de statul roman. Ei au incetat de mult de a mai fi romani. Actiunea lor este o

- 147 -
actiune criminala. Trebuie sa vedem ce mijloace au, care este actiunea lor si care sunt metodele
lor de lucru. Stiu ca la Paris scot o fituica imunda. Statul este atacat in prestigiul lui si el trebuie
sa se apere." Gheorghiu-Dej, in opinia caruia diplomatii expatriati erau "o banda de descreierati si
declasati politic care fac jocul dusmanilor intereselor superioare ale tarii", i-a dat dreptate lui
Tatarescu, afirmand ca oricine se opune guvernului Groza inceteaza sa mai fie roman.

DIURNELE
Alexandru Barladeanu, delegat la Conferinta, si-a amintit peste ani ca pentru zilele petrecute la
Paris li se fixase o diurna in franci elvetieni de-a dreptul impresionanta. O parte din delegati a stat
la Paris numai o luna, altii au ramas chiar mai mult. "Din aceasta diurna, a povestit Barladeanu,
am trait ani de zile. Mi-am cumparat din ea haine. Si mobila mi-am cumparat din ce mi-a ramas.
Acei bani multi de diurna faceau parte din metodele lui Tatarescu de a-si face acoliti." De pe
urma sederii la Paris, Lucretiu Patrascanu a ramas cu echivalentul a 8.000 de franci elvetieni.

COMPROMIS
Barladeanu considera de asemenea ca de Gheorghe Tatarescu s-a putut scapa usor atunci cand
comunistii n-au mai avut nevoie de el, deoarece era un om politic compromis. "Fusese secretar de
stat la Interne, a explicat Barladeanu, in momentul in care a fost reprimata revolta comunista de la
Tatar Bunar. Represiunile au fost foarte dure. Compromis putea fi socotit in acel timp si, pentru
ca a fost multa vreme prim-ministrul lui Carol al II-lea."

Editorial: Fara sufragete...

LAVINIA BETEA

Cand se vorbeste de primele alegeri de dupa razboi, fie ca discursul este unul comun, fie al
istoricului, focalizarea se face asupra falsificarii rezultatelor acestora in favoarea comunistilor.
La nivelul cotidianului, datorita Legii electorale din 1946 s-a produs insa una dintre schimbarile
numite, fara exagerare, epocale: toate femeile din Romania au primit drept de vot. Majoritatea lor
nu apucasera macar sa viseze la "egalitatea dintre sexe"! Fara militantism anterior, fara miscari de
sufragete, romancele s-au pomenit inzestrate, peste noapte, cu toate drepturile cetatenesti.
Din punct de vedere al istoriei mondiale, faptul ca in fata legii femeile si barbatii au drepturi egale
reprezinta o schimbare foarte recenta. Cazul Frantei – un etalon al democratiei europene – poate
servi ca reper in evaluarea conditiei femeii din Romania. "Accederea femeilor la egalitatea
perfecta ar fi dovada cea mai sigura a civilizatiei noastre si va dubla fortele intelectuale ale
umanitatii", pleda romancierul Stendhal in favoarea lor, intr-o "Lettre ouverte aux hommes", in
urma cu aproape 200 de ani. Abia la inceputul secolului al XX-lea insa, frantuzoaicele casatorite
obtin dreptul de a dispune liber de salariul lor. Dupa inca trei decenii, incapacitatea juridica a
femeilor maritate a fost suprimata, sotul pastrandu-si insa dreptul deciziei asupra locului de
rezidenta al familiei si autoritatea asupra copiilor. In lunga istorie de pana la 21 aprilie 1944, cand
femeile din Franta au obtinut dreptul de a vota si de a fi alese, s-au inscris nume ilustre de
militanti pentru egalitatea de gen. Cu presiuni, mitinguri si demonstratii, din 1966 femeile
maritate sunt libere sa exercite o profesie fara consimtamantul sotului. In deceniul opt al secolului
precedent, autoritatea paterna asupra copiilor se transforma in "autoritate parentala" si e admis
principiul de egalitate al remunerarii pentru munci de valori egale. In 1983 se aproba Legea
asupra egalitatii profesionale intre cele doua sexe, iar in 1987 se elimina si restrictiile muncii de
noapte pentru femei.
Aceasta succesiune de date ilustreaza bine progresia lenta si de data recenta a acordarii de
drepturi femeilor, intr-o tara unde democratia are faimoasa istorie. Cat despre suratele
romance…! Bucurestenii ridiculizau in plin secol al XX-lea "feminismul" unei Mite care

- 148 -
incalecase, cu un scandalos curaj, bicicleta. Intr-o tara unde biserica a-ncremenit pana-n zilele
noastre cu predicarea fricii si supunerii femeii in fata barbatului, spre hazul multora dintre mirii si
nuntasii prezenti la cununiile religioase in stil ortodox, la mijlocul secolului trecut, statutul femeii
nu era mult deosebit de cel al copilului. Neindreptatita de obiceiurile vechi din satele sudice ale
Romaniei la mersul in rand cu barbatul, impiedicata deopotriva de lungimea poalelor si
"scurtimea mintii", in unele locuri nu era nici macar strigata pe nume. Fetita numita "taca" trecea
repede catre starea de "muica", prin apelativul monosilabic "fa" al tatalui sau al barbatului ei.
Au dobandit femeile drepturi egale cu barbatii, dupa 1946? In raport cu mitul biblic al alungarii
cuplului primar pe pamant, Evei i-au sporit poverile vietii. Blestemului de-a naste in chinuri si
creste copii i s-a adaugat si greutatea de-a castiga traiul cu truda si sudoare, repartizata initial
exclusiv lui Adam.
Prin legislatia democrata adoptata in contextul unei economii precare, exista totusi o egalitate
formala, datorita careia femeile se duc la scoli, se angajeaza la lucru pretutindeni, vor cuvanta in
intrunirile publice, preiau responsabilitati in afara familiei, isi cheltuiesc salariul dupa plac,
divorteaza dupa voie, cresc singure copii. Nu trebuie insa sa faci studii amanuntite asupra fostului
regim ca sa ajungi la concluzia ca, deopotriva pentru femei si barbati, democratia e doar pe hartie.
Ca si in 1946, la toate alegerile din anii regimului comunist, cetatenii au pus in urne niste buletine
de vot, au raspuns – dac-au fost intrebati – prin sintagmele consacrate propagandistic (gen "am
votat pentru mai binele nostru"), iar "rezultatele" au fost totdeauna cele decise "la varf", cu mult
inainte de ziua votarii.
In viata privata, femeile au continuat sa ramana inferioare barbatilor, defavorizate prin insesi
recomandarile politicului. Femeia "cetatean si om al muncii" avea simultan obligatii de "minunata
sotie si mama". Ca pentru prima Eva, asupra ei se arunca vina pentru betia, lenea, risipa,
destrabalarea ori "greselile politice" ale barbatului. Insasi "problema fericirii", tema de varf a
cinematografiei din ultima etapa a regimului, e rezolvata in clasica cheie a tihnei traiului de
familie. O imagine-cliseu e cina de seara – cu seful familiei in capul unei mese, cu cel putin trei
copii, servit din castronul aburind (pregatit nu se stie cand) de sotia intoarsa ca si el, de curand,
din frontul unei glorioase zile de munca. Directoare de combinat industrial, zootehnista sau
deputat in MAN, prin toate obligatiile ei, femeia in regimul comunist e musai "mai egala" decat
barbatul.

La alegerile din 1946 se introduce vot universal

ILARION TIU

Primele alegeri de dupa al doilea razboi mondial au avut loc in noiembrie 1946, la mai bine
de un an de la terminarea conflagratiei. Prin noua Lege electorala, Romania s-a aliniat
"modei europene", introducand dreptul de vot pentru femei. Aceasta prevedere a provocat
vii dispute intre liderii comunisti si national-taranisti.

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in Europa, cele mai importante evenimente
politice in tarile foste combatante au fost noile alegeri legislative. Datorita duratei razboiului in
Europa (sase ani), nici un parlament ales democratic inainte de 1940 nu mai avea legitimitate.
Aliatii au ales momente diferite in care sa-si cheme cetatenii la urne: Marea Britanie – 1945,
Uniunea Sovietica si Statele Unite – 1946. In general, dupa razboi noua orientare politica in
vestul Europei a fost spre stanga. Populatia trecuse, datorita extremei drepte, printr-o drama in
anii razboiului, fiind atrasa de socialisti si comunisti prin promisiunile privind protectia sociala.
TOAMNA, DUPA RECOLTA. In Romania, chestiunea fixarii datei alegerilor a provocat dispute
aprinse intre comunisti si "partidele istorice". Dupa formarea Cabinetului Groza, la 6 martie 1945,
comunistii s-au preocupat de chestiunea instalarii monopolului in administratie si nu de alegeri. In

- 149 -
vara anului 1945, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu au facut numeroase proteste catre anglo-
americanii din Comisia Aliata de Control pentru urgentarea alegerilor, fara a obtine promisiuni
clare. Abia dupa Conferinta de la Moscova, din decembrie 1945, s-au reluat contactele dintre
Putere si Opozitie, prin intrarea in guvern a unui reprezentat al PNT si PNL. Emil Hatieganu si
Mihail Romniceanu, cei doi ministri ai "partidelor istorice", au avut insa un rol decorativ in
guvern. Astfel, comunistii si-au stabilit nestingheriti strategia electorala.
De indata ce guvernul si-a manifestat intentia de a organiza alegeri, "partidele istorice" au iesit
din inertie. Maniu si Bratianu opinau ca acestea trebuia tinute imediat, pentru a nu permite
comunistilor sa mai castige noi pozitii in administratie. Insa guvernul a aplicat "tactica" folosita
de PNL si PNT in perioada interbelica, organizand alegerile toamna, dupa recolta. Se presupunea
ca atunci taranii vor fi intr-o mai buna stare de spirit din punct de vedere economic, votand
guvernul. Aceasta practica avusese succes deplin in cei 22 de ani de democratie interbelica.
Numai ca in 1946 strategia s-a dovedit ineficienta, seceta cumplita care bantuise tara aducand
saracie si foamete, mai ales in estul ei.
IN AFARA PARLAMENTULUI. In orice stat constitutional, legile sunt facute de Parlament.
Insa Romania anului 1946 era intr-o situatie speciala, deoarece, desi avea o constitutie
"democratica" (cea din 1923, cu unele modificari), nu avea un Parlament. Ultima reprezentanta
nationala fusese aleasa in 1937, fiind insa dizolvata de Carol al II-lea la scurt timp, prin
instaurarea regimului sau personal. Astfel ca, dupa 23 august 1944, guvernul a devenit unicul
legiuitor al Romaniei, conducand prin decrete. Asadar, prevederile noii legi electorale tineau
exclusiv de vointa guvernului. Reprezentantii PNT si PNL au fost ignorati in timpul alcatuirii
legii.
Noua Lege (intrata in vigoare la 15 iulie 1946) acorda pentru prima data in istoria Romaniei drept
de vot femeilor si militarilor activi. Acestia din urma fusesera "feriti" de "patime politice" in
perioada interbelica, in scopul neimplicarii lor in politica. Dreptul electoral al femeilor se inscria
intr-o atitudine generala in Europa dupa razboi. Senatul era desfiintat, Parlamentul devenind, in
premiera, unicameral. De asemenea, era abolita si "prima electorala", care dupa 1926 permitea
partidului care castiga 40% sa detina majoritatea in Parlament. In 1946, locurile in Adunarea
deputatilor urmau sa fie distribuite proportional cu numarul de voturi. Insa nu acestea erau
inovatiile "strategice" ale noului sistem de vot. Comunistii si-au asigurat controlul urnelor prin
limitarea controlului magistratilor asupra procesului electoral. Competentele acestora au fost
transmise factorilor politici si administrativi locali. In cei doi ani ulteriori "loviturii de Palat" de la
23 august 1944, comunistii avusesera grija sa-si plaseze oameni proprii in posturi de varf ale
administratiei locale, atu bine exploatat.
FARA FEMEI! National-taranistii n-au fost incantati de prezenta femeilor la vot. Prin tablete in
ziarul de partid Dreptatea, satirizau interesul comunistilor pentru emanciparea femeilor. Ei
puneau in antiteza imaginea femeii in timpul lui Alecsandri si Ana Pauker astfel: "Purtand cofita
cu apa rece / Pe ai sai umeri albi-rotunjori, / Juna Rodica voioasa trece / Pe langa junii
semanatori", il citau ei pe Vasile Alecsandri. Si o utilizau pe Ana Pauker: "Tova. Duguria Adela,
plina de darzenie si de elanul tineretii, a aratat dorinta femeilor de la sat de a cunoaste noile
probleme care i se adreseaza, noul suflu care cuprinde omenirea" (corespondenta de la o intrunire
cu femeile a Anei Pauker).

1946 – ultimul an al societatii traditionale

ILARION TIU

Dupa trucarea alegerilor din 1946, democratia traditionala din Romania, fondata prin
institutiile de la 1859, dispare. Partidul Comunist devine forta dominanta, incepand sa-si
inlature prin intimidare adversarii. Insa "partidele istorice" erau deja la acea data in mare

- 150 -
declin, abia putand sa-si intocmeasca liste electorale complete.

Pentru "partidele istorice", "renasterea democratiei" ulterioara loviturii de la 23 august 1944 a


insemnat in realitate doar reactivarea politica a liderilor. Conducerea centrala pierduse contactul
cu masele, deoarece din februarie 1938 partidele nu mai functionasera legal. Atat Carol al II-lea,
cat si Ion Antonescu tolerasera activitatile politice ale liderilor implicati in "jocuri de culise",
membrii de rand ai organizatiilor fiind in fapt inactivi. National-taranistii si liberalii nu dusesera
"activitati subterane", asemenea legionarilor si comunistilor. La indicatiile liderilor, membrii din
teritoriu asteptau pasiv renasterea institutiilor constitutionale, pentru a reintra in politica. Razboiul
nu a adus normalizarea mult asteptata, iar comunistii, protejati de Armata Rosie, au sabotat
refacerea structurilor judetene ale PNT si PNL.
TARANISTII, IN IMPAS. In perioada guvernelor Sanatescu si Radescu, liderii national-taranisti
s-au preocupat cu prioritate de controlul asupra parghiilor guvernarii. N-au dus o campanie de
"racolare" de noi membri in partid. Bazandu-se pe simpatia interbelica fata de organizatie si pe
suportul masei de cetateni ostili prezentei Armatei Rosii in tara, romanii care nu fusesera in
perioada interbelica adeptii lui Maniu ii acordau credit politic datorita pozitiei anticomuniste.
Dupa 6 martie 1945, activitatea locala a PNT-ului a incetat, deoarece partidul nu se mai afla la
guvernare. Iuliu Maniu a fost singurul national-taranist vizibil, prin modalitatea deselor sale vizite
la reprezentantii diplomatici anglo-americani de la Bucuresti. Ultimul eveniment politic anterior
anuntarii alegerilor in care national-taranistii s-au remarcat a fost manifestatia proregala de la 8
noiembrie 1945. Insa replica dura a autoritatilor a descurajat manifestatiile publice viitoare.
NOI RUPTURI. Prin remanierea cabinetului Groza de la 7 ianuarie 1946, PNT-ul a intrat din nou
la guvernare prin Emil Hatieganu – ministu fara portofoliu. Nu el fusese insa omul pregatit de
partid, ci Ion Mihalache. Dar comunistii au refuzat prezenta lui Mihalache in executiv.
Vazand atitudinea comunistilor, national-taranistii au abandonat ideea participarii la guvernare si
s-au mobilizat spre refacerea structurilor de partid locale. Secretarul general al organizatiei,
Nicolae Penescu, a trimis dispozitii ca pana la 15 martie liderii locali sa refaca vechile filiale, de
la nivelul de organizatie sateasca pana la Congres judetean. In pas cu "moda" timpului, taranistii
erau indrumati sa puna accent pe organizatiile de muncitori, de tineret si de femei. Reorganizarea
nu era deloc facila. Muncitorii fusesera in mare parte integrati in structurile procomuniste, prin
intermediul sindicatelor, controlate in intregime de PCR prin Confederatia Generala a Muncii. In
privinta femeilor, in partid a existat reticenta, national-taranistii considerand politica exclusiv
apanajul barbatilor.
In activitatea de reorganizare, Maniu a primit o "palma" de la dr. Lupu, vechi opozant al sau in
PNT. Acesta solicitase chiar sefia partidului in februarie 1945, dar renuntase, vazand ca Maniu
era sprijinit de anglo-americani. Insa in ianuarie 1946 relatia celor doi s-a incheiat, deoarece Ion
Mihalache fusese desemnat initial pentru a intra in guvern, si nu dr. Lupu. Acesta din urma s-a
desprins din organizatie, fondand Partidul Taranesc-Democrat. Ruptura deloc neinsemnata, cum
sustineau liderii "aripii" Maniu, dr. Lupu reusind pana in vara sa aiba filiale in 51 din cele 58 de
judete ale Romaniei.
STRATEGII DE CAMPANIE. Dupa publicarea Legii electorale in Monitorul Oficial, la 15 iulie
1946, secretarul general Nicolae Penescu a trimis instructiunile de campanie. Pana la 10 august
organizatiile judetene aveau obligatia sa-si trimita listele de candidati. Trebuia sa aiba in vedere si
includerea unor muncitori si femei, pentru a contrabalansa metodele folosite de guvern.
Intocmirea listelor nu era o operatiune facila, deoarece autoritatile locale politienesti faceau
presiuni asupra simpatizantilor PNT. Constienti de viitoarele abuzuri ale guvernului, national-
taranistii din teritoriu erau indrumati sa pregateasca si strategii pentru apararea corectitudinii
votului, dar si a campaniei electorale. Responsabilii misiunii erau tinerii din "garzile Maniu", care
ii insoteau pe liderii locali pe teren. Existenta acestor "garzi" a fost exploatata de guvern, care
acuza PNT-ul ca se pregateste de "revolutie fascista".
LIBERALII, IN AGONIE. Partidul National Liberal a fost mult mai afectat decat PNT-ul de

- 151 -
suspendarea activitatii in timpul regimurilor lui Carol al II-lea si Antonescu. Dupa 23 august
1944, comunistii au reusit sa produca o spartura puternica in organizatie, prin atragerea lui
Gheorghe Tatarescu in FND (februarie 1945). Vechiul partid liberal a ramas sub conducerea lui
Dinu Bratianu, care a facut tandem cu Iuliu Maniu pentru "apararea democratiei". Insa reintrarea
la guvernare in ianuarie 1946, prin Mihail Romniceanu, nu a readus mobilizarea asteptata.
Simpatizantii de la nivel local ramaneau fideli principiilor liberale, dar activau "pe tenen" pentru
refacerea filialelor. Tocmai de aceea, dupa publicarea legii electorale PNL-ul nu a putut sa
intocmeasca liste complete in toate judetele tarii.

IN ALEGERI, OPOZITIA, DEZBINATA


Cu toate ca, din punct de vedere al activitatii pe teren, partidele din opozitie nu erau puternice, n-
au reusit sa treaca peste orgolii si sa candideze pe liste comune. Guvernul formase la 17 mai 1946
un cartel electoral, denumit Blocul Partidelor Democratice, din care faceau parte: PCR, PSD,
Frontul Plugarilor, PNL-Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu si Partidul National Popular. In
septembrie 1946, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu (foto) au decis sa se organizeze si ei intr-un bloc
electoral, sub conducerea liderului national-taranist. Liberalii au primit cu bucurie aceasta
perspectiva, constienti ca puterea lor nu mai era aceea din anii 1920-1930. Insa liderii PNT din
Vechiul Regat (gruparea Ion Mihalache) nu au acceptat propunerea, sustinand ca partidul trebuia
sa se indrepte spre stanga si nu sa sustina interesele "oligarhiei liberale". Negocierile au continuat
si in luna octombrie, fara sa se ajunga la crearea cartelului. In discutii fusese angrenat si
Constantin Titel-Petrescu, liderul Partidului Social-Democrat Independent. Insa nici liderii
partidului acesta n-au acceptat ideea cartelului cu "burghezii", parasind discutiile. Astfel ca in
alegerile din noiembrie 1946 opozitia s-a prezentat pe liste separate, fara a putea sa-si invinga
vechile disensiuni in fata unor alegeri care se anuntau fara precedent.

Cu ranga si pistolul in campania electorala

ILARION TIU

Campania electorala a alegerilor din 1946 a fost deosebit de violenta. Guvernul a cautat
prin toate mijloacele sa intimideze opozitia, violentele si calomniile asupra adversarilor
fiind la ordinea zilei. Prin teroare si zecile de morti, lupta pentru voturi din 1946 seamana
cu cea din 1933 a liberalilor, fiind la fel de precipitata.

Atmosfera in campania electorala din 1946 nu a diferit prea mult de competitiile politice din
alegerile interbelice. A avut de toate: denigrarea adversarilor, suspendari de ziare, batai "pe teren"
si, din pacate, pierderi de vieti omenesti. Doar ca in 1946 "caracteristicile" acestea au fost mai
insemnate decat in trecut. Ca de obicei, primele tulburari ale campaniei au fost legate de fixarea
datei alegerilor. "Traditional", au fost impinse in iarna, guvernul mizand pe votul taranilor dupa
strangerea recoltei. Oficial, propaganda electorala a inceput la 15 iulie 1946, dupa publicarea noii
legi electorale in Monitorul Oficial. Desi opozitia cerea insistent fixarea datei alegerilor, guvernul
a amanat decizia pana la 15 octombrie. "Ziua cea mare" a fost stabilita pentru 19 noiembrie 1946.
GARZILE "IULIU MANIU". Deoarece "partidele" istorice nu s-au putut intelege privind
formarea unei liste unice pentru participarea la scrutin, au inceput campania pe cont propriu. Cel
mai important partid din opozitie era Partidul National Taranesc, singurul care reusise sa-si refaca
toate organizatiile judetene. La Bucuresti s-a format un Birou Electoral Central, care sa
coordoneze activitatea de campanie, format din personalitati ale sale precum: Nicolae Carandino,
Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzesti. Pentru contactul cu teritoriu au organizat un serviciu
de curieri, format din membri de toata increderea. S-a incercat si formarea unui "serviciu de
informatii", care sa culeaga date despre strategiile guvernului, dar fara mari beneficii.

- 152 -
Organizatiile din teritoriu au primit dispozitii sa constituite echipe de 9-10 tineri fideli
organizatiei care sa mearga in localitati pentru a-i incuraja pe simpatizantii partidului sa nu
cedeze presiunilor guvernului. Autoritatile au botezat aceste grupuri "echipe de soc", sustinand ca
vor sa instaleze teroare in populatie. Cunoscute si cu numele de "garzile Iuliu Maniu", echipele
taranistilor se ciocneau adesea cu echipele electorale ale BPD, confruntarile soldandu-se cu raniti
grav si chiar morti.
Liberalii n-au reusit sa se organizeze la fel de bine ca national-taranistii. Desi aveau destui
simpatizanti, acestia nu se implicau activ in campanie. La Bucuresti s-a format un Birou central
pentru a coordona propaganda de partid, fara realizari concrete. De fapt liberalii au sperat
continuu ca vor participa la alegeri intr-un cartel cu national-taranistii, dar Ion Mihalache s-a opus
proiectului. Din punct de vedere al mesajului electoral, opozitia nu a excelat. In general, liderii
national-taranisti si liberali au avut un discurs de negare a promisiunilor guvernului. Temele
centrale folosite in discursuri publice sau oferte electorale scrise erau lupta contra dictaturilor si
apararea integritatii si independentei tarii. PNT-ul a glorificat permanent personalitatea lui Iuliu
Maniu, prezentat ca un "apostol al neamului", care va reusi sa "scape tara de comunisti". Astfel,
sperau sa-i atraga pe romanii care se temeau de sovietizarea Romaniei. Taranistii s-au concentrat
preponderent spre mediul rural, sustinand ca guvernul ii amagea cu reforma agrara, iar dupa
castigarea alegerilor va infiinta colhozuri.
CU BATA SI BAIONETA. Inca inainte de a incepe oficial campania electorala, comunistii din
teritoriu au primit ordine stricte sa-i saboteze orice intrunire publica a opozitiei. Echipele
muncitoresti din orase, formate din sindicalisti, au fost scoase din lucru si mobilizate pentru
"lupta electorala". De cate ori auzeau ca era vreo intrunire a opozitiei, se mobilizau in cateva zeci
de minute si inarmati cu rangi, topoare sau chiar arme de foc imprastiau manifestatia adversarilor.
In acest demers au fost ajutati si de fortele Ministerului de Interne (condus de Teohari
Georgescu), care stateau nepasatoare la agresiunea comunistilor asupra "democratilor" sau
participau uneori la represiuni. Astfel ca, incepand din luna august 1946, PNT-ul a renuntat la
intrunirile publice, organizand sedinte in carciumi sau case particulare. Si aceste forme de
propaganda au fost interceptate de echipele electorale ale comunistilor care "spargeau" intrunirile
opozitiei.
"MARSUL COMUNIST". In campania din 1946, pe langa membrii de partid recrutati in ultimii
doi ani, au avut suportul deplin al institutiilor statului, dar si al Armatei Rosii.
Guvernul a participat la alegeri in cartelul electoral format la 17 mai 1946, sub denumirea Blocul
Partidelor Democratice (BPD), din care faceau parte PCR, PSD, Frontul Plugarilor, PNL –
Tatarescu, PNT – Anton Alexandrescu si Partidul National Popular. Dupa emiterea legii
electorale, la Hotelul Continental din Bucuresti s-a format un Comitet central de campanie al
BPD. Principalul sau scop si al echipelor electorale pe care le coordona era sa popularizeze in
toata tara semnul electoral al Blocului – soarele.
Spre deosebire de liderii opozitiei, care n-au putut organiza manifestatii publice, candidatii BPD
au fost in permanenta pe teren. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lucretiu
Patrascanu, Petru Groza, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer au strabatut toate zonele tarii,
tinand discursuri in fata a mii de oameni mobilizati de comunisti. Pe langa vizitele in provincie,
candidatii Blocului au infiintat "case ale alegatorului" in circumscriptiile lor, unde se intalneau
periodic cu populatia. Este pentru prima data in istoria Romaniei cand un partid participant la
alegeri isi trimite toti liderii in localitatile tarii, electorii intrand in contact vizual si comunicare
directa cu ei.
Propaganda pe teren a candidatilor BPD a fost sustinuta de Scinteia si de celelalte ziare ale
Blocului. Erau prezentate realizarile guvernului in refacerea liniilor de transport, diminuarea
somajului, infiintarea cantinelor muncitoresti, reforma agrara etc., cu promisiunea ca un guvern
BPD va spori reformele.

PROPAGANDA

- 153 -
Printre tintele principale ale campaniei din 1946 au fost soldatii. In revista ostirii, Glasul armatei,
periodic apareau "pareri" ale soldatilor despre campania electorala. Iata ce "scrie" soldatul
Constantin Hangu la 3 octombrie 1946: "Ca ostas si ca cetatean constient, eu raspund cu toata
convingerea ca partidele care reprezinta interesele poporului sunt acelea care s-au dovedit pana
acum ca merita sprijinul poporului. Sunt acele partide care s-au unit intr-un singur Bloc, acele
partide care au format actualul guvern, care prin munca depusa au asigurat mijloacele de trai ale
poporului, au infaptuit reforma agrara". Insusi ministrul Armatei, Constantin Vasiliu-Rascanu, se
afla pe listele electorale pentru Adunarea deputatilor, la Dolj. Ofiterii din aceasta regiune au fost
avertizati ca, daca unitatile lor nu vor vota in unanimitate lista BPD-ului, vor fi desfiintate, iar ei –
imprastiati in toata tara. Nu numai Armata a fost implicata in campania electorala pro-BPD. In
mediul rural, foarte active au fost legiunile de jandarmi. Conform instructiunilor Inspectoratului
General al Jandarmeriei, posturile de jandarmi aveau misiunea sa lamureasca populatia rurala
asupra Platformei BPD. Tot ei trebuia sa mobilizeze echipe de tarani care sa faca propaganda in
favoarea guvernului, pentru a combate zvonurile lansate de opozitie despre colhozuri.

"BEPEDICE"
"Dogma bepedista (a BPD – n.n.) cere adep- tilor ei sa nu-si mai tina RANGUL, fiecare trebuind
sa invete sa-si tina RANGA; Caracterele esentiale ale bepedelei sunt SINCERITATEA si
SIMBOLISMUL; in adevar, guvernul GROZA a vrut sa semene de la inceput GROAZA in popor"
Dreptatea - 14 iulie 1946

Politica si gloante

ILARION TIU

In marile orase, fortele guvernamentale s-au bazat in campania electorala mai ales pe
sindicalistii organizati in Confederatia Generala a Muncii. Scosi din productie, au fost
transformati in "agenti electorali". Printre putinele marturii scrise despre acea atmosfera
se numara cea a PNT-istului Victor Raducan, publicata in 1992.

Memorialistica despre campania electorala din 1946 este destul de saraca. In general, national-
taranistii si liberalii participanti la alegerile din 1946, care au supravietuit comunismului, au scris
despre falsificarea scrutinului. Insa despre campania electorala putine marturii. Printre acestea
este si interviul realizat in 1992 de scriitorul Mihai Radulescu cu Victor Raducan, membru in
organizatia de tineret a PNT in 1946. Acest interviu se regaseste in agenda lucrarii lui Mihai
Radulescu, "Tragedia lui Lucretiu Patrascanu: convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu",
aparuta la Editura Ramida. Subtitlurile ne apartin.
TARANISTII IN CAMPANIE. "In 1946, spune Victor Raducan, faceam parte din organizatia de
tineret a Partidului National Taranesc din comuna Voievodul Mihai, asa cum se numea atunci
actualul cartier Crangasi – Giulesti din Bucuresti. In organizatia de tineret am primit si o
raspundere: eram sef in comuna. Activam si in organizatia muncitoreasca de la Atelierele CFR
Grivita, sectia a III-a – Cazangerie.
A venit campania electorala din 1946. Formasem o puternica organizatie de tineret in cartierul
meu. Aveam in jur de 500-600 de tineri in circumscriptie, de la Podul Grant, cartierul Crangasi
pana la capatul tramvaielor 11 si 2, la Giulesti-Sarbi. Campania se ducea greu, nu aveam
libertatea s-o facem. La data de 30 septembrie 1946, am hotarat cu comitetul meu sa difuzam
manifeste si sa incepem campania electorala. Ne era foarte dificil sa tiparim manifeste. Le
difuzam pe furis. Comunistii erau cu ochii pe noi. Insusi domnul Maniu ne daduse dispozitie:
«Nu riscati, pentru ca riscati sa va pierdeti viata». Asa si era. Dovada sta ceea ce mi s-a intamplat
mie. In seara aceleiasi zile, am inceput sa lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe

- 154 -
Soseaua Giulesti inainte. Eram urmariti. Aproape in dreptul strazii unde locuiam, peste vreo
doua-trei ore – cand incepuse sa se intunece, dar nu de tot –, m-am oprit in fata unui gard foarte
frumos, nou. Proprietarul era penetist. Vorbisem cu el inainte. Ii cerusem asentimentul. Dupa cum
stabiliseram, am scris personal cu vopsea: «Regele, Patria, Biserica Maniu le va ap». Voiam sa
scriu: «apara». In momentul acela am fost secerat de gloante. N-am vazut cine a tras, pentru ca
eram cu spatele la strada. Dar doi prieteni ai mei au vazut un jeep sovietic din care au coborat trei
insi. I-au recunoscut: era unul Gica Barjac si unul Ion Vartic. Faceau parte din garda personala a
lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Grivita. Deci ma cunosteau din Ateliere. Acestia, demult, cand au
constatat ca nu ma puteau capta, ca nu voiam sa-mi reneg credinta, mi-au spus: «Tu n-o sa mai
traiesti!». Stiau limpede de pe atunci ca urmareau sa ma distruga. Au gasit acel prilej. Erau scosi
din productie. Toate elementele acestea de baza erau scutite de munca. De indata ce s-au format
sindicatele, ii scosesera pe toti din productie. Conducerea sindicatelor era compusa din elemente
neproductive.
Sigur, cand m-au amenintat, n-am luat asta in considerare. Poate ca m-a impiedicat elanul
tineresc. Abia venisem din razboi: viata n-avea importanta pentru mine. Ma angrenasem in
aceasta lupta impotriva comunismului si socoteam ca nimic nu era prea mult pentru idealul meu.
Cand am cazut, sincer sa va spun, n-am simtit durere. Am simtit un regret parca, fiindca n-am
terminat ce aveam de scris acolo. Mai departe nu stiu ce s-a petrecut."
DIN GIULESTI LA SPITAL. "M-am trezit, dupa vreo 10-12 ore, la postul de jandarmi. Zaceam
intr-o sala, pe ciment. Durerile ma faceau sa gem. Nu venea nimeni sa-mi dea vreun ajutor. Au
sosit acei doi tineri care fusesera cu mine. Mi-au spus ca ei ma luasera-n spinare, cum eram – cu
sangele suvoi – si ma adusesera la postul de jandarmi. Constatand ca nimeni nu miscase un deget
in favoarea mea, au insistat sa fie chemata o masina a Salvarii. Au vociferat, au amenintat sa
strige trecatorii de pe strada, sa le dezvaluie adevarul. In cele din urma, a venit Salvarea si m-a
dus la Spitalul Witting, al Cailor Ferate."
FARA TRATAMENT. "S-a constatat ca fusesem lovit de trei gloante. Mi-a fost extras acela din
omoplatul drept, aflat mai la suprafata. Mai existau doua: unul in coloana vertebrala si altul in
bazin. In legatura cu acestea, mi s-a comunicat ca nu puteau fi scoase (posibilitatile tehnicii
medicale de atunci nu reuseau sa se confrunte cu o operatie atat de fina). Pe de alta parte,
pierderea sangelui timp de 10-12 ore ma facea inapt de o operatie de o astfel de anvergura. Dar a
venit un grup de comunisti de la Grivita, altii decat insii care ma impuscasera, care a cerut
medicilor sa ma externeze de indata.
In situatia in care ma aflam, am fost nevoit sa ma duc acasa. Va imaginati cu ce dureri. Dar
acestea nu mai contau. Partidul National Taranesc avea posibilitati foarte restranse de a ma ajuta,
pentru ca incepuse prigoana membrilor nostri si fiecare dintre ei isi risca libertatea, care, de altfel,
arata a nu mai fi. Am stat astfel pana la 15 ianuarie 1947, cinci luni de la agresiune. Abia atunci
mi s-a ingaduit o internare, nu mai lunga decat trei zile. Gloantele nu mai puteau fi scoase, le am
si acum in mine. Singura sansa de tratament mi-a dat-o PNT-ul, cu toate greutatile intampinate."

DEMOCRATI SI FASCISTI
Deoarece din cauza cenzurii national-taranistii nu puteau "exagera" cu criticile la adresa PCR, si-
au indreptat tirul ironiilor spre necomunistii din arcul guvernamental Gheorghe Tatarescu si
Anton Alexandrescu. Pe acesta din urma, ziarul de partid al PNT, Dreptatea, il aprecia ca fiind
incompetent, un marunt functionar de banca, care nu putea conduce un birou, mai ales o tara. Mai
mult, ca si in zilele noastre, in campanie taranistii au "scos" si "documente senzationale" despre
Alexandrescu, conform carora fusese agent de Siguranta in timpul lui Antonescu si colaborator al
hitleristilor. Despre Tatarescu, national-taranistii "l-au lasat sa vorbeasca" pe Lucretiu Patrascanu,
cu citate din cartea "Sub trei dictaturi", aparuta in 1945. Patrascanu il acuza acolo pe fostul prim-
ministru liberal ca in perioada guvernarii sale suspendase toate publicatiile PCdR, in timp ce
aproba "pe banda" ziare de dreapta si extrema dreapta.

- 155 -
Editorial: “Votul si increderea noastra”

LAVINIA BETEA

Exagerate si eliptice in scopul unei imagini pozitive despre comunistii internationalisti si prietenia
romano-sovietica, dupa instaurarea regimului cu tenta nationalista si succesiunea la putere a unei
noi generatii de conducatori, insesi articolele oficiosului partidului au devenit "nepotrivite"
spiritului vremii. Astfel ca, dupa 1965, din fondurile bibliotecilor publice a fost scoasa si data la
topit colectia ziarului Scanteia. Cele cateva colectii pastrate in fondurile speciale sunt insa astazi
un bun prilej de comparatie intre adevarul din arhive si falsul propagandistic.
Rasfoind Scanteia verii si toamnei anului 1946 atrage atentia rubrica intitulata "Cui dam votul si
increderea noastra". In spatiile generos acordate sunt prezentate biografiile romantate ale
candidatilor comunisti in alegerile electorale. Modificarile operate in asemenea "povestirile
eroice" s-au facut dupa canoanele preluate din presa sovietica de gazetarii romani care-si facusera
acolo ucenicia in anii razboiului ori fusesera ulterior trimisi "in schimb de experienta".
La modul general, articolele sunt construite pe o schema repetitiva in cateva note esentiale.
Fiecare personaj este prezentat ca avand o origine sociala adecvata teoriei "luptei de clasa". Adica
"se trage" din "parinti muncitori" care, cu toata harnicia lor, traiau in saracie, la tara ori la oras.
Daca in saracie crescusera Gheorghiu-Dej, Vasile Luca sau Chivu Stoica, deosebit stateau
lucrurile in cazul Constantei Craciun (fiica de bancheri din Constanta) ori a lui Miron
Constantinescu (fiul nelegitim al savantului Murgoci si al unei profesoare din Arad). "Amanunte"
sarite de gazetarii Scanteii!
Din copilarie, subliniaza insa ziarul, "fiii clasei muncitoare" simtisera nedreptatea lumii impartite
in "bogati si saraci", "exploatati si exploatatori"– acesta fiind motivul angajarii lor in "lupta
impotriva nedreptei oranduiri". In consonanta cu preferinta lui Stalin pentru "revolutionarii de
teren" in raport cu teoreticienii intelectuali (al caror efect il asemuia furtunii intr-un pahar cu apa),
accentul in biografiile comunistilor romani se pune pe "ridicarea poporului la lupta" prin greve si
demonstratii. Pentru organizarea acestor activitati revolutionare, fusesera prigoniti si inchisi de
autoritatile burghezo-mosierimii. Trecutul Anei Pauker, bunaoara, este prezentat generic ca "ani
de lupta si inchisori". Datorita "credintei" sale fusese "tinuta in bezna intr-o celula de cinci pasi"
de "regimul burghez din Romania". In mod exceptional, ea apare si ca "eroina a miscarii
comuniste internationale". Se aminteste ca i-au fost dedicate poeme si articole elogioase de
comunisti din lumea intreaga, iar pe frontul din Spania, brigada de tancuri condusa de maiorul
Valter Roman purtase nu-mele ei. Prezentand-o pe "invatatoare iubita", teoretician si militant
comunist Ana Pauker, Scinteia omite – ca si in cazul lui Vasile Luca, Emil Bodnaras sau
Constantin Doncea –, anii pe care ii petrecusera la Moscova.
In conformitate cu indicatiile transmise de Stalin prin Visinski ("Poporul roman trebuie castigat
politiceste."), aceste sabloane biografice sunt completate cu relatari care induc fariseic populatiei
convingerea ca nu exista pericolul comunizarii Romaniei dupa model sovietic nici in cazul cand
Blocul Partidelor Democrate castiga alegerile. Astfel, Emil Bodnaras isi face campanie electorala
participand la hramuri si sfintiri de biserici in Moldova. Constantinescu povesteste cititorilor
Scanteii dilema politica a tineretii sale: legionar sau comunist?; pentru a-si alege calea se
retrasese sa mediteze timp de cateva saptamani intr-o manastire, rezultand astfel ca steaua rosie
cu cinci colturi ii fusese calauza trimisa de insusi Dumnezeu. Luca face apel la instinctul de
proprietate al taranilor, cerandu-le votul, pentru ca guvernul Groza si comunistii le-au dat pamant.
Iar Patrascanu sustine discursurile cu puternice accente patriotice la Cluj si Sibiu declarand mai
tarziu ca o facuse "pentru a lua din mana manistilor" arma nationalismului.
Din paginile Scanteii, candidatii comunisti apar ca grupul monolit al "conducatorilor incercati"
care-si jertfisera tineretea pentru binele poporului. Certurile dintre ei in competitia pentru primele
locuri n-au razbatut, in acele vremuri, in exteriorul cercului lor. Cititorii "Scanteii" n-aveau cum
banui suferinta orgoliosului Patrascanu trimis sa candideze intr-un oras neinsemnat precum

- 156 -
Aradul, ministrul Justitiei dorindu-se deputat de Ploiesti ("oras cu mai bogate traditii
revolutionare"). Ori "neprincipiala" sfada dintre "iubitii fii ai poporului" Ana Pauker si Dej pentru
primul loc din listele electorale ale Capitalei.

Prima campanie electorala a PCR

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Dornici sa acapareze puterea, comunistii si aliatii lor din Blocul Partidelor Democratice au
inceput campania electorala cu o luna inaintea promulgarii prin decret regal a noii legi
electorale (15 iulie 1946). Pentru prima data in istoria Romaniei democrate, femeile,
militarii si functionarii publici au primit drept de vot.

In 1946, majoritatea in Guvernul Petru Groza era formata din PCR si PSD, reprezentantii
primului partid detinand cele mai importante ministere.
LA VOT, CETATENI, LA VOT! Dupa 6 martie 1945, ministrul comunist al Justitiei – Lucretiu
Patrascanu – a fost initiatorul unui pachet de legi care sa favorizeze ascensiunea si mentinerea
PCR la putere. Printre noile acte normative s-a numarat si Legea electorala (nr. 560 din 15 iulie
1946). Noutatea adusa de lege a constat in acordarea dreptului la vot femeilor, militarilor si
functionarilor publici. Astfel, PCR voia sa-si largeasca aria de votanti, asigurandu-si un numar cat
mai mare de voturi din partea unor categorii sociale ignorate in regimurile anterioare, dupa cum
titra Scinteia din 11 septembrie: "Femei, Maniu si Bratianu v-au lipsit de orice drepturi! Votati
Soarele descatusarii voastre! Soarele viitorului copiilor vostri!"
SUB SEMNUL SOARELUI. "Cetateni, moarte si prapad poarta cu ei Maniu si Bratianu! Votati
Soarele vietii si al pacii!" Cu astfel de sloganuri a inceput Blocul Partidelor Democratice (alcatuit
din PCR, PSD, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor, Sindicatele Unite) campania electorala
chiar cu o luna inaintea promulgarii Legii electorale prin decret regal. Organul de presa oficial al
PCR – Scinteia (redactor-sef Miron Constantinescu) – a reprezentat unul dintre principalele
instrumente de propaganda electorala comunista. In paginile ziarului au fost inserate liniile
directoare ale programului BPD – trasate de editorialisti precum Silviu Brucan sau Sorin Toma – ,
biografiile oficiale ale candidatilor BPD in alegeri, sloganurile electorale, date tehnice referitoare
la organizarea si desfasurarea scrutinului. Semnul electoral ales de reprezentantii BPD a fost
Soarele, cu care erau incurajati sa voteze cetatenii, cei care votau cu Maniu si cu Bratianu fiind
"speculantii".
Pentru a putea sa-si exercite dreptul de vot, cetatenii trebuia sa se inscrie pe listele electorale in
perioada 1-15 septembrie 1946. "Democratii" nu au ratat nici acest prilej pentru a se "afirma".
Silviu Brucan, bunaoara, nota in 19 septembrie victoria reusitei campaniei dusa de Scinteia si
liderii BPD, in urma careia jumatate dintre romanii cu drept de vot s-a inscris pe liste, fara a crea
probleme autoritatilor. "50% dintre cetatenii Romaniei, scria Brucan, si-au lasat rosturile pentru
cateva ceasuri pentru ca sa se inroleze in marea armata a celor care vor sa apere cu votul lor
cuceririle democratiei. (…) Pana si reaua- credinta a condeierilor reactionari («Dreptatea noua»
taranista si «Liberalul» – n.r.) a fost pur si simplu silita sa recunoasca inexistenta pretextelor de
scandal, de proteste etc."
Adevarata batalie electorala s-a dat in afara redactiilor si a paginilor gazetelor, inaccesibile tuturor
romanilor. Dispunand de mai multe fonduri, de o vasta retea de agitatori si de sprijinul
sindicatelor, membrii de seama ai Blocului s-au deplasat in tara, sustinand mitinguri electorale si
intalniri cu alegatorii. Au colindat zonele urbane, unde mizau pe voturile muncitorilor, dar si cele
rurale, unde sperau ca taranii, multumiti de aplicarea reformei agrare din 1945, sa le ofere votul.
"Tarani! Ascultati acum cuvantul/ BPD v-a dat pamantul/ Daca vreti sa vi-l pastrati/ Soarele toti
sa-l votati!", ii incurajau "democratii" pe tarani.

- 157 -
ION HUDITA, SABOTOR SI LEGIONAR
In paginile Scinteia s-a creat o rubrica noua, dedicata candidatilor opozitiei. "Capii de lista
manisti si bratienisti" erau prezentati in cele mai defavorabile culori, ziaristii extragand din
biografia acestora doar fapte incriminatoare. Astfel, Ion Hudita, fost ministru in Guvernul
Radescu, era descris ca "frate de cruce incarligata cu Mihai Antonescu si Ion Petrovici, saltat de
acestia pe o catedra universitara". Era acuzat de favorizare a ocupantului nazist, in urma careia ar
fi obtinut avantaje materiale sau de sustinerea legionarilor prin colaborarea cu Nichifor Crainic.

ION GIGURTU FARA DREPT DE VOT


O alta aventura din perioada inscrierilor pe listele electorale l-a vizat pe Ion Gigurtu, fost prim-
ministru al Romaniei (iulie-septembrie 1940). Printr-un articol defaimator, ziaristii Scinteia au
incercat sa provoace scoaterea lui de pe liste: "In aceasta imbulzeala, cautand sa profite de iuteala
cu care lucreaza unele figuri destul de bine cunoscute pentru trecutul lor tradator de tara se
fofileaza si reusesc – calcand legea chiar – sa se inscrie pe listele electorale. Astfel, pe listele din
5 septembrie a.c. ale Sectorului IV Rosu s-a strecurat si numele lui Ion Gigurtu si sotia. Fostul
ministru de trista amintire incearca sa patrunda in randurile cetatenilor ce au drept de cuvant in
tara asta."

Ziaristii Scinteii, biografi oficiali ai comunistilor

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Blocul Partidelor Democratice a "aruncat pe piata" electorala din vara lui ‘46 figurile
proeminente din partidele fondatoare ale formatiunii. Primau insa candidatii comunisti.
Biografiile romantate ale multora dintre ei, prezentate de Scinteia, vor fi pentru mai putin
de 20 de ani interzise marelui public.

Conform teoriei comuniste, biografia "revolutionarului de profesie" trebuia sa fie impecabila


pentru opinia publica si sa respecte un anume tipar. Criteriile de selectie ale activistului exemplar
le-a popularizat "ideologul" Silviu Brucan intr-un editorial din Scinteia (19 octombrie 1946):
"Cine sunt acestia? (candidatii BPD - n.r.) Toti sunt esiti din adancimile poporului. (...) Ei au avut
de trecut o suprema verificare, ale carei conditii au fost fixate de insusi secretarul general al
Partidului, acest fiu si fruntas iubit al poporului, tov. Gh. Gheorghiu-Dej: devotament absolut fata
de partid, de clasa muncitoare, Patrie si de poporul ei; legatura indisolubila cu masele largi,
populare. Trecut nepatat de lupta, invulnerabili sub raportul vietii civice, personale si familiare
(sic!); cunoasterea aprofundata a principiilor politice de care este calauzit Partidul nostru; o
temeinica si multilaterala pregatire pentru a putea contribui cu competenta si autoritate la
solutionarea tuturor problemelor de Stat".
In timpul campaniei electorale, absolut toate biografiile candidatilor BPD trecute la rubrica
speciala "Cui dam votul si increderea noastra?" si care au umplut paginile ziarelor de stanga au
respectat acest tipar.
FIUL TROTUSULUI, CAP DE LISTA IN BUCURESTI. Cinstea de a insera in paginile Scinteii
viata "primului candidat al Capitalei" – Gheorghe Gheorghiu-Dej – a revenit chiar directorului
oficiosului comunist, Miron Constantinescu, el insusi fost ilegalist. Iata cum isi prezenta liderul
"tov-ul Miron": "Sunt mai bine de 12 ani de cand am auzit pentru prima oara numele sau. Pentru
noi, cei care lucram «afara», in ilegalitate, Gheorghiu-Dej devenise o figura legendara, un simbol.
(...) Inca nu s-a scris, dar ar trebui sa se scrie cronica ce a luat aspect de legenda – cronica luptei
duse de muncitorul de Galati, fiu al Trotusului, crescut intre mine si uzine, sub aripile mereu noi
ale codrilor Moldovei". Urmeaza descrierea momentelor de inceput ale carierei lui Dej – liderul

- 158 -
ceferistilor de la Galati si apoi a celor de la Grivita, caracterizat prin "pricepere, energie si
consecventa de neinfrant".
Episodul culminant al vietii lui Dej era, desigur, detentia: "Nu voi uita niciodata ziua aceea din
iunie 1941, cand l-am vazut intai in curtea inchisorii din Caransebes. (...) Statea in bataia
puternica a Soarelui de vara si figura lui parca iradia lumina intre zidurile temnitei. Era de un
calm si de o siguranta in victoria fortelor progresiste ale lumii, care ne-a facut sa vedem o alta
caracteristica a personalitatii sale – increderea desavarsita in mase – in popor, in toate poparele
lumii".
MISTIFICAREA ISTORIEI. Pentru "primul candidat", Constantinescu a rescris, la numai doi ani
distanta, istoria lui 23 august 1944, plasandu-l pe Dej in centrul actiunii: "Putini cunosc astazi
rolul pe care l-a avut tov. Gheorghiu-Dej in pregatirea rasturnarii dictaturii antonesciene. (...) Este
timpul sa se stie ca tot ceea ce au facut in vederea lui 23 August tov. Parvulescu, Bodnaras si
Patrascanu a fost indeplinirea directivelor precise date de tov. Dej de la Caransebes sau in spitalul
de la Tg. Jiu, la intrevederile secrete pe care le-a avut in 1943 si 1944 cu Emil Bodnaras, care
venea acolo in mod conspirativ".
"PARINTELE" INVENTAT AL SCINTEII. O adevarata proba de falsificare a biografiei unui
personaj o ofera chiar articolul dedicat lui Miron Constantinescu, semnat cu initialele T.O. (Tudor
Olaru). Dupa ce nareaza faptele de activist legal si ilegal, ziaristul l-a transformat pe "tov. Miron"
in eroul Scinteii: "Imediat dupa 23 August, CC al PCR incredinteaza tov. Miron Constantinescu
sarcina de mare raspundere politica a redactarii organului central al Partidului. (...) Tov. Miron a
dat dovada de o nemaipomenita putere de munca (lucra 14-16 ore pe zi dupa atatia ani de
inchisoare), cu un elan si o putere de a mobiliza oamenii, rar intalnite."
Ana Pauker, cenzuratA. In ceea ce priveste biografia Anei Pauker, Scinteia a practicat
autocenzura.
Deoarece era fapt stiut ca Ana Pauker venise de la Moscova in setembrie 1944, era greu de
fabricat o biografie a ei in care sa fie prezentata ca "fiica a Romaniei muncitoare".
Pentru acest "rol" a fost aleasa Constanta Craciun – "o romanca inimoasa si neinfricata", care
candida la Brasov. Spre deosebire de articolul dedicat Anei Pauker, scris la repezeala, cel in care
era elogiata Constanta Craciun abunda de "fapte marete": "Dupa 1934, alaturi de Miron
Constantinescu si Grigore Preoteasa, se afla in fruntea Frontului Democratic Universitar. E
arestata de mai multe ori, dar in jurul ei e intregul tineret doritor de paine si de pace.(...) Abia in
noiembrie 1942 la Curtea Martiala din Bucuresti, cand tara intreaga, informata de presa ilegala,
cunostea adevarul, Constanta Craciun a vorbit. Cuvintele ei au plesnit in obrajii vanzatorilor de
tara.".
A trecut prin inchisorile de la Vacaresti si Mislea si a fost eliberata la 30 august 1944.

UN ALTFEL DE MIRON CONSTANTINESCU


Aspecte ascunse opiniei publice din biografia lui, Miron Constantinescu ne-a oferit Alexandru
Barladeanu (1997): "Despre Miron Constantinescu nu pot spune lucruri bune tocmai datorita
faptului ca l-am cunoscut foarte bine. (...) Un baiat blond, inalt, slabut, cu ochelari, cu aspect de
om cult, ce parea simpatic (asa l-a cunoscut, in 1936 – n.r.) Ulterior, am aflat ca era fiul nelegitim
al savantului Murgoci si al unei profesoare din Arad. El, de fapt, s-a nascut in 1917, la Odessa.
(...) Mi-a povestit ca, in tinerete, dupa examenul de bacalaureat, osciland intre o cale politica sau
alta – legionar sau comunist –, s-a retras pentru un timp la manastire, de unde, dupa doua
saptamani, a revenit cu hotararea de a deveni comunist". Dorinta de a urca necontenit in ierarhia
de partid l-a obligat pe Constantinescu sa suporte moartea celor doi fii, si pe cea a sotiei, ucisa cu
un satar de propria fiica.

ANA "PASSIONARIA"
"Viata Anei Pauker este viata splendida a femeii revolutionare, care in conditiunile cele mai
grele nu cedeaza in fata greutatilor, suferintelor si persecutiilor crude ale dusmanului de clasa -

- 159 -
care gasea forte noi si energie noua pentru continuarea luptei, avand adanca incredere in
justetea cauzei sale."
Dolores Ibarruri - Passionaria

"Adevaruri" trucate

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Toate biografiile inserate in paginile ziarelor de stanga – "Scanteia" sau "Romania libera"
– au cuprins numeroase si flagrante minciuni despre liderii comunisti. "Scaparile" au avut
rolul de a-i prezenta pe acestia ca pe cei mai destoinici "alesi ai poporului". Dupa alegeri,
multi au capatat importante functii in partid si in stat.

Una dintre cele mai elaborate si mai romantate biografii care au umplut paginile "Scanteii" a fost
cea a lui Emil Bodnaras. Patetic, Silviu Brucan incepea povestirea "eroica" prin evocarea
"tinutului voevodal al Sucevei" si al familiei lui Ion, sarman plugar, a carui unica mostenire a fost
mestesugul bodnarilor de a "manui ciocanul si dalta si a fauri butoaie", de unde "se trage numele
Bodnarasenilor."
ARTA FICTIUNII. Respectand "traditia" copilului sarac, dar dornic sa invete, "vrednic fecior, al
lui Ion, Emil, "creste cu cartea in maini". Invatand greu si intretinandu-se anevoie, Emil Bodnaras
ajunge student la Drept la Universitatea ieseana. Studiile i-au deschis drumul catre marxism,
intrerupt insa de lipsa mijloacelor de a se intretine. Motiv pentru care, Bodnaras s-a decis sa
urmeze o cariera militara. Ca tanar ofiter, a "sesizat" falsificarea scrutinului din 1931 de catre
autoritati. "La regiment nu isi poate stapani indignarea si asa este luat la ochi", povesteste Brucan.
"Atitudinea sa este semnalata ca «subversiva» si incetul cu incetul se pregateste marsava
inscenare care avea sa-l aduca in fata Consiliului de Razboi. (...) Curajul cu care infrunta
Consiliul starneste valva si cei numiti sa acuze se simt mai rau ca in boxa." Verdictul – "demult
pus la punct" – 10 ani de inchisoare! Timpul petrecut in inchisorile Galati, Brasov, Aiud,
Vacaresti, Doftana l-a apropiat de tovarasii ilegalisti. La Caransebes "intalneste pentru prima oara
pe tov. Gheorghiu-Dej. Acolo, in teribila Sing Sing a Romaniei, tovarasul Bodnaras primeste de
la neinfricatul fruntas al partidului un sprijin hotarator in desavarsirea formatiei de luptator
comunist. Ascultandu-l pe Gheorghiu-Dej, el se identifica cu lupta Partidului si cu viata sa."
Evident ca gazetarul nu a amintit nimic despre faptul ca in inchisoare Bodnaras devenise cetatean
sovietic. Parasind inchisoarea (7 noiembrie 1942), devine membru al PCR si primeste ca sarcini
de partid organizarea evadarii lui Dej, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, organizarea "aparatului
de rezistenta armata impotriva ocupantilor nemti si a slugilor antonesciene, devenind
conducatorul acestui aparat." Urmeaza descrierea "maretelor fapte" pe care le-a intreprins
Bodnaras la 23 august, dar mai ales dupa aceea, motiv pentru care partidul l-a numit candidatul
sau la Campulung.
CHIVU STOICA, "TARE CA OTELUL". Gazetarul Victor Russu a gasit o alta formula de
prezentare a unui candidat – Chivu Stoica – folosind datele din dosarul lui penal, intocmit dupa
participarea la greva ceferistilor de la Grivita. "Chivu Stoica, al saselea copil al unui plugar umil
din comuna Smeieni, jud. Buzau. La 12 ani, baiatul pleaca de acasa. Ucenic la CFR, uceniceste
ziua si studiaza noaptea. In 1921 vine la Bucuresti. Lucreaza cazangiu la "Vulcan", "Lemaitre" si
"Malaxa". Aici cunoaste pe tov. Vasilichi, care-l introduce in partid. In primavara lui 1931 trece
la Grivita. Ii cunoaste pe Gheorghiu-Dej, pe Luca, pe Doncea." Impreuna cu ei ii organizeaza pe
ceferisti, pregatind greva. Actiunea insa se soldeaza cu arestarea lor. In urma judecatii, l-au "pus
in lanturi, dar omul acesta era mai tare chiar decat otelul din care erau facute lanturile cu care il
ferecasera". Conform aceleiasi surse oficiale, Stoica a cunoscut regimurile de detentie din
inchisorile Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebes, Tg. Jiu. "Dupa 23 August, precizeaza acelasi

- 160 -
Russu, dupa ce zidurile inchisorilor s-au naruit, tov. Chivu Stoica a iesit la lumina si a pornit mai
departe lupta. (...) Alaturi de tov. Gh. Apostol si ceilalti tovarasi caliti in lupte grele, el
organizeaza muncitorimea in marea Confederatie a Muncii."
DIN SPANIA IN MUNTII GORJULUI. Constantin Doncea este personajul care in "saga"
comunismului romanesc indeplinea rolul luptatorului pe fronturile internationalismului. Aventura
lui prin viata a inceput, conform "Scanteii", o data cu participarea la greva ceferistilor din 1933.
Judecat si condamnat la 20 de ani de munca silnica, Doncea a reusit sa evadeze alaturi de
Dumitru Petrescu si Gheorghe Vasilichi. "Intr-o dimineata din februarie 1935, relata ziaristul
episodul evadarii, o limuzina trecea cu mare viteza pe soseaua Brasov – Bucuresti. (...) In
limuzina trei calatori: o tanara se pudra, sotul ei fredona un cantec la moda, iar un domn cu
ochelari fuma vesel si nepasator." Asa a "reusit" Doncea – "domnul care fuma" – sa evadeze.
Libertatea l-a dus insa pe frontul din Spania, unde s-a alaturat voluntarilor romani, in speranta ca
va opri "hoardele fasciste" sa ajunga si in Romania. Dar la sfarsitul iernii, nemtii au ocupat
Spania. Prizonierii, printre care s-a numarat si Doncea, au sfarsit intr-un lagar din sudul Frantei.
Nici in cazul lui Doncea nu se spune vreun cuvant despre anii detentiei in URSS. La revenirea in
tara, Doncea se avanta intr-o noua lupta, de data aceasta dusa de partizanii din muntii Gorjului. In
realitate, el revenise in tara parasutat gresit de sovietici in 1944, astfel ca nu apucase sa duca vreo
lupta, ci statuse ascuns pana la 23 august 1944. Dupa aceasta data si-a ajutat teleormanenii (el
fiind originar din Arges, com. Cocu), construindu-le dispensare si o fabrica de cherestea. Drept
multumire, in alegeri ii reprezenta pe concetatenii lui din capul listei BPD.

DEZERTORUL BODNARAS, MINISTRUL ARMATEI


Abia dupa ce a cazut regimul comunist, arhivele au dezvaluit adevarul despre vietile si carierele
"stralucite" ale liderilor comunisti. De pilda, ceea ce nu a spus Silviu Brucan in articolul dedicat
candidatului Emil Bodnaras a fost motivul pentru care fostul sublocotenent, absolvent "ca sef de
promotie" (cum altfel!) al Scolii speciale de artilerie, omniprezent in cercurile studentimii
progresiste, a sfarsit in fata Consiliului de Razboi. "Ofiterul curajos", proslavit de gazetarul
"Scanteii", a dezertat si s-a retras in Uniunea Sovietica. Acolo a urmat cursurile Scolii speciale a
politiei politice (NKVD), "sterse" si ele din memoria si biografia "tov-ului". In 1932 a fost
degradat si exclus din armata sovietica. Revenit clandestin in Romania, a fost recunoscut de un
coleg, predat autoritatilor romanesti, care l-au si arestat. A primit o condamnare de zece ani
munca silnica pentru dezertare in timp de pace si sustragere de acte. Cu astfel de "merite" a ajuns
Bodnaras dupa 1945 ministru de Razboi, ca ulterior sa fie numit si in fruntea Ministerului
Fortelor Armate.

"SURSA" RAZVRATIRII
"Moartea tatalui, va scrie mai tarziu tov. Bodnaras in declaratia data la Consiliu de Razboi, mi-a
descoperit una din nenumaratele pagini intunecoase ale regimului de sclavie si exploatare...
Dupa 32 de ani de serviciu, Ion Bodnaras nu a putut fi inmormantat decat din colecta publica."
"Scanteia",26 octombrie 1946

Oamenii de cultura, agenti electorali

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Pentru a demonstra puterea pe care o exercitau asupra societatii ideile comuniste, liderii
BPD au cooptat pe listele electorale ale formatiunii cativa reprezentanti de seama ai culturii
romanesti. Printre ei s-au numarat muzicianul George Enescu, scriitorii George Calinescu
si Mihail Sadoveanu, teologul Gala Galaction.

- 161 -
Sta in puterea oricarui partid politic aflat in plina ascensiune sa atraga de partea sa nu doar pe cei
mai de seama politicieni, economisti sau oameni de stiinta, ci si personalitati din lumea culturala.
Astfel ca, pe listele cu care BPD s-a prezentat in alegeri, au figurat si renumiti prozatori, poeti si
muzicieni.
George ENESCU, "DEMOCRAT CONVINS". Renumitul compozitor, violonist, pianist, dirijor
s-a nascut in 1881 la Liveni (azi comuna George Enescu), in judetul Dorohoi. Cariera lui George
Enescu a fost ridicata exlusiv pe talentul si geniul acestuia, fara nici o legatura cu domeniul
politic. Iata insa ca, in goana dupa imagine, liderii BPD s-au folosit de renumele lui, incluzandu-l
pe lista candidatilor din Dorohoi. Editorialistul Scinteii – Alexandru Balaci – avea sa-l prezinte in
campania electorala nu doar ca pe un muzician desavarsit, ci si un valoros sustinator al ideilor de
stanga: "George Enescu este totodata un mare iubitor al poporului, un democrat convins. De
aceea a refuzat categoric orice contact cu fascismul, dusman al libertatii si progresului si s-a
ridicat cu tot prestigiul lui de creator genial impotriva dictaturilor hitleristo-antonesciene".
La comanda politica, Balaci avea sa inventeze o legatura directa intre aparitia "regimului
democratic" si apogeul carierei muzicianului: "De-abia dupa ce tara noastra a pornit pe drumul
progresului si al democratiei, activitatea maestrului s-a desfasurat in intreaga ei amploare". In
ciuda presupusei legaturi cu lumea politica romaneasca, Enescu a emigrat in Franta dupa 1948.
MIHAIL SADOVEANU, "ANTIFASCISTUL". Cariera politica a scriitorului Mihail Sadoveanu
alaturi de "partidele democratice" a inceput o data cu includerea lui pe lista BPD din Capitala.
Sadoveanu a contat in campania din 1946 ca om de litere care a oglindit in literatura ideile
libertatii si egalitatii sociale. "In opera sa scrisa in graiul sanatos al poporului, trambita Scinteia
din noiembrie 1946, apar contrastele sociale si nedreptatea unei lumi cu mentalitate retrograda.
(…) Atitudinea lui antifascista si opera strabatuta de o inalta constiinta umana, au provocat furia
huliganilor fascisti, care i-au ars cartile in perioadele negre strabatute de tara noastra. Dupa 23
August, Sadoveanu participa activ la toate manifestarile vietii culturale romanesti si este unul
dintre conducatorii ARLUS-ului".
GEORGE CALINESCU, "ILEGALISTUL". Tot pe lista BPD, dar de data asta din judetul
Botosani, s-a aflat si prozatorul si criticul George Calinescu. Dupa ce cronicarul gazetei PCR i-a
trecut in revista cele mai importante lucrari, a scos la lumina latura corelata cu trecutul "glorios"
al "fortelor democratice": "Notat de catre Traian Braileanu pe fisa Ministerului (Educatiei
Nationale – n.r.) ca dusman al Legiunii, supravegheat de aproape si "sfatuit" sa-si dea demisia, in
timpurile antonesciene profesorul era in contact cu Uniunea Patriotilor la ale carei publicatii
ilegale a inceput sa colaboreze cu mult inaintea lui 23 August, in plina teroare. Transferat la
Bucuresti, el activeaza tumultuos in domeniul cultural si politic. Membru in Biroul Politic al
Partidului National Popular, conduce ziarul Natiunea, munceste la catedra etc.".
Nu s-a pomenit nicaieri insa originea "nesanatoasa" a scriitorului. Copilul din flori al unei
menajere – Maria Visan – Gheorghe Visan (numele de nastere al lui George Calinescu) a fost
infiat de Constantin Calinescu in 1907.
"PROPOVADUITORUL" IDEILOR SOCIALE. O alta figura care a imbogatit listele electorale
ale BPD din judetul Valcea a fost Gala. In prezentarea conceputa in binecunoscutul stil
propagandistic din Scinteia, editorialistul Balaci a descoperit si in cazul lui o relatie dintre scris si
ideile de stanga: "Parintele si scriitorul Gala Galaction a inteles crestinismul in valabilitatea sa
eterna: socialul. Egalitatea pe care evangheliile o declarau, iubirea universala, pacea si infratirea
intre oameni au fost propovaduite permanent de acela care nu putea uita marile nedreptati ale
lumii". Ca si in cazul celorlalti oameni de cultura, pentru aderarea deschisa la programul
comunist, Gala Galaction a fost distins cu Medalia "Meritul Cultural" in grad de comandor
(1947).

SADOVEANU, CONTRA OPOZITIEI


"Faptul ca poporul sufera crunt de seceta, declara in 1946 candidatul BPD de Bucuresti Mihail
Sadoveanu, de lipsuri fiziologice si de boli sociale, toate aceste lucruri trebuie puse in seama

- 162 -
celor care in atatia zeci de ani nu au facut nimic pentru ridicarea acestui popor." Discursul
propagandistic, prozatorul l-a transferat in modul sau de a scrie, incadrat dupa 1947 in tiparele
realismului stiintific, importat de la sovietici. Rezultatele "transferului" au fost romanul "Mitrea
Cocor" si volumul de reportaje din URSS – "Lumina vine de la Rasarit". Drept multumire pentru
serviciile aduse "culturii democrate", Sadoveanu a fost ales presedinte al MAN, cea mai inalta
functie detinuta vreodata in intreaga perioada comunista de un scriitor. Avantajele materiale si
sociale unei asemenea functii politice erau numeroase si deloc de ignorat.

Editorial: Ceausescu, deputat

LAVINIA BETEA

Probabil ca printre particularitatile singulare ale biografiei lui Ceausescu in raport cu ceilalti lideri
comunisti se afla si aceea ca din 1946 si pana in 1989 a fost, fara intrerupere, deputat in forul
legislativ suprem al tarii. Demnitate de care, fara indoiala, va fi fost foarte mandru, de vreme ce si
in ultimele sale clipe s-a prevalat de institutia Marii Adunari Nationale ca unica instanta
indreptatita sa-i ceara socoteala.
Ce facuse din 23 august 1944 pana la deputatia sa Ceausescu? Eliberat la inceputul lunii august
din lagarul Tg. Jiu, probabil ca venise direct in Bucuresti, unde era mai usor de "pierdut urma".
N-a fost insa amestecat si nici n-a avut contacte cu organizatorii comunisti ai arestarii generalului
Antonescu. Dupa cum dovedeste o fotografie din epoca, "debutul oficial" in politica Romaniei si-
l face intampinand – alaturi de Gheorghe Apostol, Petre Constantinescu-Iasi si Constantin Agiu –
trupele sovietice la intrarea in Bucuresti. In aceeasi seara, la mitingul consacrat evenimentului,
tine un discurs. Vorbitorul nefiind inca in vreun loc de putere, discursul nu i-a fost consemnat.
Responsabil cu constituirea organizatiei comuniste de tineret (cu existenta "metaforica" in
perioada ilegalitatii) se pare ca n-a inregistrat randamentul managerial scontat. Nu luase in seama
spiritul timpul, l-ar fi criticat Gheorghiu-Dej, actionand ca in conditii de clandestinitate. In
octombrie 1945, viata sa a inregistrat doua schimbari importante: alegerea ca membru supleant al
CC al PCR si casatoria cu Lenuta Petrescu. Idila va fi inceput ca intamplatoare intalnire intre doi
tineri debusolati veniti de la tara sa-si caute un rost in Capitala. Se reintalnisera in mediul
proscrisilor, Gheorghe, unul dintre fratii tinerei muncitoare textiliste fiind, de asemenea, inchis in
lagarul din Tg. Jiu pentru aderente comuniste. Cat de pasionala va fi fost relatia lor e imposibil de
stiut, amanuntele privind habitatul de inceput al cuplului nefiind evocate pana acum. In urma unui
conflict cu muncitorii din portul Constanta, conducerea Regionalei PCR este schimbata, prim-
secretar fiind numit Gheorghe Stoica si adjunct al sau cu probleme organizatorice tanarul
Ceausescu. Despre rosturile lui Gheorghe Stoica (1900-1976) – Moscu Kuhn, pe numele sau
adevarat – s-a scris si vorbit prea putin in istoria comunismului romanesc. Fondator al PCdR si
slujbas al Cominternului cu misiuni de baza in organizarea "sindicatelor rosii" in Romania,
printre altele, lui ii revine meritul de a-i fi "ridicat" pe Vasile Luca si Gheorghiu-Dej. Celui de-al
doilea i-a servit si de magistru in anii inchisorii "in tainele marxism-leninismului". Tot astfel, cum
emisarul va fi dat bune referinte la Moscova despre primii ucenici ai sai, a facut-o desigur si
despre tanarul Ceausescu, care-I va pastra, pana la moarte, ca unul dintre ajutoarele sale pentru
misiuni mai aparte (cu sprijinul versatului Stoica, a facut, bunaoara, si "reabilitarile" din 1968).
In cateva din biografiile consacrate lui Ceausescu este mentionata episodic si functia sa de
secretar la Regionala PCR Olt. Cert este ca el acolo a candidat in alegerile din 1946 si a fost ales
pe listele BPD. In ziarul local "Inainte", din 25 octombrie 1946, a fost publicata si biografia
candidatului Ceausescu, bine "inflorita" si garnisita cu eroism revolutionar. Lipsesc, bunaoara, in
1946, referintele la rolul lui Ceausescu in crearea Comitetului National Antifascist, organizarea
manifestatiei de la 1 Mai 1939, conducerea comunistilor din inchisori ori savarsirea "revolutiei de
la 23 august 1944".

- 163 -
Si presa post-decembrista trece, de altfel, in contul tanarului Ceausescu multe fapte pe-alaturi de
adevar. In 9 ianuarie 1990, cotidianul judetenei de partid Olt, rebotezat cu cateva zile in urma
"Glasul Adevarului" scria despre crima infaptuita in ziua alegerilor din 1946 de candidatul
comunist Ceausescu. Directorul unei banci din Slatina, un anume Lupu, venit sa voteze impreuna
cu sotia ar fi protestat impotriva abaterilor de la regulamentul electoral. Infuriat, Ceausescu, ajutat
de soferul sau, Anton, si de frizerul Ionescu, l-ar fi injunghiat pe la spate. Ca si faptele de glorie
puse in seama lui Ceausescu in anii puterii, crima de care este facut vinovat, dupa moartea lui,
este neconfirmata.
La 26 de ani, Nicolae Ceausescu era probabil cel mai tanar membru din Adunarea Deputatilor.
Dar ce fericit si-mplinit s-ar fi simtit proaspatul "ales" – inca nebagat bine in seama – in mirifica
lume de-acum! Seara de seara, prin talk-show-uri, ar fi glasuit si el, hotarat si raspicat, despre
toate si despre nimic. Cum temele predilecte ale discursului comunist din acei ani erau blestemul
trecutului apropiat si "prigoana" organelor statului ("burghezo-mosierimii") contra potrivnicilor
sai, tanarul Ceausescu ar fi fost, bine mersi (si cu dovezi!), "disident" de succes.

Scrutinul din toamna lui 1946

CRISTINA DIAC

Din arhivele ex-sovietice stim astazi ca Moscova a depus toate eforturile ca PCR sa castige
alegerile din 1946. Pentru aceasta nu s-a limitat la sfaturi si incurajari tovarasesti. Sovieticii
au discutat cu partea romana, ca sa vada intai pe ce dau banii. Apoi au bagat adanc mana
in buzunar. 347 de mandate au costat un milion de dolari.

Dupa etapa coalitiei asa-zis democratice, modelul conceput la Moscova pentru sovietizarea
statelor din Europa de Est urmarea trecerea la un regim concentrat in mana comunistilor.
"Tranzitia" urma sa se realizeze prin desfasurarea de alegeri legislative care sa lase aparenta unui
proces democratic, transparent si in spiritul legii. Ca orice partid, comunistii isi propusesera sa
castige alegerile. In acest sens, aveau de infruntat si presiunea Moscovei, care se interesa
indeaproape despre pregatirile facute de "prieteni" (dupa cum apar comunistii romani in
documentele sovietice) pentru alegeri. Moscova voia sa stie iar "prietenii" n-aveau de ales si
trebuia sa ofere raspunsurile asteptate. Alegerile trebuia sa fie castigate cu orice pret si cu o
majoritate covarsitoare.
LA FUNDUL SACULUI. Arhivele romanesti si marturiile participantilor la evenimente ne spun
ca "prietenii" nu s-au dat in laturi de la nimic pentru a-si atinge scopul. Din documentele iesite la
iveala in ultimii ani din arhivele ex-sovietice rezulta insa ca expresia "cu orice pret" a avut in
epoca si un sens prim si prozaic al banilor. Dupa solutionarea crizei politice, care a intrat in
istorie cu numele de "greva regala", la 9 ianuarie 1946 A.I. Vasinski, adjunctul ministrului de
externe al URSS, a avut o discutie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. "Prietenii au nevoie de resurse
financiare pentru desfasurarea campaniei electorale", scria Vasinski la Moscova. Gheorghiu-Dej
se plansese ca "finantele noastre se afla intr-o stare jalnica, in timp ce social-democratii si partidul
lui Gheorghe Tatarescu detin importante mijloace". Intrebat de inaltul oaspete cam de ce suma ar
avea nevoie, interlocutorul roman a cerut un miliard de lei.
"RUSUL PLATESTE". La inceputul lunii aprilie, Gheoghiu-Dej si Teohari Georgescu s-au
prezentat la Moscova. Printre chestiunile abordate in cursul discutiilor s-a aflat si problema
alegerilor. V.M. Molotov – ministrul de externe al URSS si G.M. Malenkov, secretarul
Comitetului Central al PCUS au dorit sa stie cam la ce rezultate se asteapta liderii PCR. "Daca
vom reusi sa mobilizam toate fortele, a raspuns Gheorghiu-Dej, atunci putem sa obtinem 70-75%
din totalitatea mandatelor". Liderii sovietici voiau sa stie pe ce dau banii si probabil ca
raspunsurile i-au multumit. In sedinta Biroului Politic al PCUS, imediat urmatoare discutiei cu

- 164 -
partea romana, s-a decis repartizarea sumei de un milion de dolari la dispozitia PCR pentru
desfasurarea campaniei electorale, dintre care 200.000 de dolari eliberati pe loc.
Conform datele furnizate in legatura cu materialele de promovare, reiese ca BPD-ul tiparise pana
in ziua alegerilor 4.189.000 de brosuri, 6.673.000 afise electorale, 28 de milioane de fluturasi,
platise 800 de echipe de teatru si 397 de echipe artistice pentru a convinge electoratul sa voteze
Soarele.
Documentele sovietice ne spun ca in lunile urmatoare, curieri speciali au fost intr-un continuu du-
te vino intre Moscova si Bucuresti. Kremlinul daduse bani – si nu putini, iar acum astepta
rezultatele.

"DOMNUL GROZA SA TRAIASCA!"


Principalele forte care s-au confruntat in alegerile din 1946 au fost PNT si BPD, avand ca semne
electorale Ochiul, respectiv Soarele. Pornind de la cele doua semne, s-au construit lozinci dar si
glume, campania capatand pe alocuri si aspecte hazlii. Un creator anonim, probabil elevat
vorbitor al limbii franceze, a raspandit un slogan care, gratie jocului de cuvinte si pronuntiei
frantuzesti, asocia ideea castigarii alegerilor de catre Soare cu un dezastru: "Votez le soleil, le
plus grand des astres!". Un taran din comuna Stanilesti, judetul Falciu, si-a amintit ca la indemnul
primarului de a face printre sateni propaganda pentru Soare, ar fi raspuns: "Dom’ne primar, votez
Soarele, da’ daca n-ai «Ochi» cum il votezi, pe intuneric?" Ajutorul de primar din comuna Poiana
Sibiului, dupa ce-si facuse curaj la carciuma din sat, s-a asezat in fruntea unui cor ad-hoc format
din sateni care a improvizat pe o melodie versurile "Domnul Groza sa traiasca, iar Maniu sa
domneasca".

Martea neagra

CRIATINA DIAC

Dupa o campanie agitata, cum de altfel fusesera mai toate in Romania, a venit in sfarsit
"ziua cea mare". Cu incidente cu tot, procesul de votare a decurs relativ normal. La final,
in urna a intrat "Ochiul", dar a iesit "Soarele". Ultima speranta a opozitiei s-a indreptat
atunci spre Rege. Dar suveranul era neputincios.

Cu banii sovietici si cu aparatul de stat la dispozitie, partidul comunist a asteptat ziua alegerilor
fara prea mari emotii. Prin tot felul de metode s-a asigurat ca rezultatul ii va fi favorabil.
VOT "UNIVERSAL". Prin Legea electorala promulgata in iulie 1946 s-a hotarat desfiintarea
Camerei Senatului. Conform Constitutiei din 1923, repusa in vigoare dupa 23 august 1944, acest
lucru nu se putea realiza de catre guvern. Mai mult decat atat, s-au restrans considerabil drepturile
suveranului, acesta nemaiputand dizolva Camera Deputatilor. Conform aceleiasi legi, votul era
declarat universal, direct, egal, secret. In ceea ce priveste "universalitatea", aceasta era oarecum
"limitata". Astfel, in ziua alegerilor nu si-au putut exercita dreptul de vot cei considerati a fi
"dusmani ai poporului" (fascisti, hitleristi, legionari) – aproximativ sase mii de votanti.
Justificarea oficiala a interdictiei era acuza de colaboratori sau simpatizanti ai regimului
antonescian. Insa una scria pe hartie si altfel se intampla in practica. Spre exemplu, au fost opriti
sa voteze cei despre care se banuia ca vor sustine partidele de opozitie. Ioana Hudita-Berindei,
fiica fruntasului taranist Ion Hudita, ar fi putut vota in 1946 pentru prima data. Nu a putut vota,
deoarece nu s-a regasit pe liste.
Unii membri marcanti ai partidelor de opozitie au fost impiedicati sa-si depuna candidatura. Ion
Mihalache, vicepresedintele PNT, pentru ca participase de bunavoie la razboiul antisovietic, ca
voluntar. Ionel Pop, presedintele organizatiei PNT – Turda si Ilie Lazar, presedintele aceluiasi
partid la Hunedoara, deoarece fusesera implicati in procesul intentat de autoritati organizatiei

- 165 -
"Sumanele Negre". Sentinta s-a pronuntat chiar in ajunul alegerilor. Ionel Pop a fost achitat, iar
Ilie Lazar pus in libertate, dupa ce ispasise sapte luni de inchisoare. Nici unul dintre cei trei nu
putuse sa-si depuna candidatura.
ALT PARTID, ACELASI SEMN. O alta chestiune problematica sub aspectul legalitatii a
constituit-o atribuirea semnelor electorale. Conform decretului-lege, aceasta operatiune trebuie
definitivata in 30 de zile de la publicarea legii, facuta cunoscuta in presa la 10 zile dupa aceasta,
iar atribuirea semnelor sa se faca in ordinea cererilor inregistrate ulterior. A doua zi insa, dupa ce
decretul-lege a fost publicat, vechile insemne ale PNT si PNL au fost atribuite de catre Comisia
Electorala Centrala gruparilor PNT – Anton Alexandrescu, respectiv PNL – Gheorghe Tatarescu.
Cele doua formatiuni reprezentau dizidente desprinse din PNT, respectiv PNL si erau membre ale
coalitiei guvernamentale – BPD. Acest fapt, desigur deloc intamplator, nu a facut decat sa creeze
confuzie in ochii alegatorilor.
Stabilirea datei alegerilor – 19 noiembrie 1946 – a reprezentat o alta neregula. Decretul-lege care
anunta cand urma sa fie convocat corpul electoral s-a facut cu foarte putin timp inainte – mijlocul
lunii octombrie –, netinandu-se astfel cont de timpul prevazut legal in ceea ce priveste
contestatiile, afisajul, tiparirea cartilor de alegator. 19 noiembrie a cazut in 1946 intr-o zi de
marti. Se pare ca data nu fusese aleasa intamplator. Tot intr-o zi de 19 noiembrie Armata Romana
suferise o infrangere usturatoare in fata Stalingradului. In acest fel, sovieticii puneau intrebarea
"Ce-ati cautat la Stalingrad?"
POVESTI DIN ZIUA ALEGERILOR. Martori oculari au relatat intamplari din ziua alegerilor.
Constantin Ticu Dumitrescu era, in 1946, elev de liceu si fiu de candidat taranist pe listele din
judetul Prahova. A participat alaturi de tatal sau la campania electorala. A aflat ca paza sectiilor
de votare cadea in sarcina ofiterilor si soldatilor din diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia,
Closca si Crisan". "Dupa ora 7 a inceput votarea, povesteste Constantin Ticu Dumitrescu. Mama,
care a votat cu prima serie, ne-a spus cand s-a intors ca este ceva in neregula, ca tata este
ingrijorat. Totusi, votarea – la vedere – a decurs normal. Dupa incheierea votarii, comandantul
garzii, un locotenent din Divizia T.V., ne-a dat ordin sa plecam acasa. Ne-am strans cu totii in
curtea avocatului Capitanescu. Dupa un timp a aparut si delegatia noastra. Fusesera evacuati cu
totii din sala de vot. Toti, inclusiv tata, fusesera batuti violent de catre politruc si soldati. De
altfel, lucrul acesta il patisera inca de la ora 10 dimineata, ori de cate ori mergeau la W.C. Noi, cei
tineri, am propus sa intram cu forta in localul de vot, spre a impune numaratoarea cinstita a
voturilor. Dar, pentru tatal meu sau pentru avocatul Capitanescu, ideea de a dezarma un ostas era
de neconceput. Haina militara, magistratul, reprezentau institutiile statului si legea. Asa ca,
victime ale conceptiilor «burgheze», au parasit localitatea, lasand in mainile mistificatorilor cea
mai frumoasa victorie electorala."
Nici in perioada interbelica campaniile electorale nu fusesera mai pasnice, bataile si scandalurile
fiind la ordinea zilei. De-a lungul timpului, taranistii si liberalii s-au acuzat succesiv de frauda si
falsificarea alegerilor. Aurel Ungur era in 1946 secretar al organizatiei PCR din judetul Somes si
unul din principalii organizatori ai alegerilor din acest judet. Somesul era traditional "fief
electoral" taranist. Aurel Ungur a relatat ca in cursul anului 1946 fusese initiat in tainele unei
campanii electorale de succes de chiar Ioan Bunea, fiul singurului deputat de Somes pe care PNL-
ul reusise sa-l aiba vreodata in citadela taranista a Somesului.
REGELE SI ALEGERILE. Ultima speranta a opozitiei s-a indreptat spre Rege. Pentru a putea fi
legal constituit, legislativul trebuia deschis de suveran. Citirea Mesajului Tronului semnifica actul
de nastere al noului Parlament. Opozitia l-a sfatuit pe Mihai I sa nu gireze intrarea in legalitate a
unui Parlament ales prin frauda. Dan Amedeo Lazarescu era la acea vreme reporter la ziarul
"Liberalul", iar la 1 decembrie 1946 s-a intamplat sa stea in Parlament chiar in preajma lui Petru
Groza. Peste ani a povestit ca premierul era foarte nervos, nefiind sigur daca Regele va veni sau
nu. S-a linistit cand a fost anuntat prin telefon ca suveranul parasise Palatul si se indrepta spre
cladirea din Dealul Patriarhiei, care gazuia legislativul. Dezamagit de experienta "grevei regale"
s-a achitat de obligatiile constitutionale si a deschis sesiunea legislativa a noilor "alesi". Regele a

- 166 -
validat astfel un Parlament care peste numai un an avea sa voteze Republica.

BATALIA LOZINCILOR ELECTORALE


Din rapoartele Jandarmeriei, care monitorizau atent starea de spirit a populatiei, putem afla astazi
cam ce fel de lozinci s-au vehiculat in Romania anului electoral 1946. Simpatizantii
comunismului sau activisti de partid strigau lozinci cu "Jos Maniu!", "Jos regele!", "Jos
hitleristii!". De cealalta parte se remarca antisemitismul, sintetizat de lozici precum "Jos evreii,
jos porcii comunisti!". Astfel, opozitia a uzat atat de lozinci simple si usor de inteles, precum "Jos
dictatura comunista!", "Jos Groza tradatorul!", "Traiasca parintele patriei, Maniu!", dar si altele
ceva mai elaborate, "Fiecare vot dat lui Groza este o caramida pentru colhoz", "Deschideti bine
Ochii, nu va lasati inselati de Soare!" sau chiar unele in versuri "Jos Groza bumbac/Scoate foaia
din tabac" – era o aluzie la averea considerabila a premierului filo-comunist.

Noiembrie 1946 – Electoratul din Ardeal, chemat in fata urnelor

CRISTINA DIAC

Unul dintre istoricii care s-au ocupat de tema alegerilor din 1946 este Virgiliu Tarau,
conferentiar la Facultatea de Istorie a Universitatii Babes-Bolyai, din Cluj-Napoca. Care au
fost "culisele" acestora, ce metode de manipulare au folosit, care au fost rezultatele exacte –
acestea si multe altele, in discutia cu domnia sa.

Jurnalul National: Care era atmosfera din Transilvania, in preajma alegerilor?


Virgiliu Tarau: In toamna lui 1946, de la ultimul exercitiu electoral democratic trecusera mai
bine de opt ani. Starea de spirit a populatiei Transilvaniei, in special a celei din judetul Cluj, era
intrucatva diferita de ceea ce se intampla in restul tarii.

Prin ce era diferita situatia din Ardeal de restul tarii?


In Ardeal exista problema nationala, a carei rezolvare era vazuta diferit de romani si de maghiari.
Aceasta situatie fusese stimulata de sovietici, care au amanat deliberat recunoasterea apartenentei
Transilvaniei la Romania. De asemenea, zona era fieful electoral traditional al PNT. In judetul
Cluj, pe primele doua pozitii ale listei electorale a BPD au candidat liderul comunist Vasile Luca
si premierul Groza. Daca zona rurala ramanea calma, aparent apatica la eforturile propagandistice
ale BPD, orasele, si in special Clujul, erau arene ale unei intense lupte politice. Explicatia se
cuvine cautata in trecutul recent al regiunii, care a conferit competitiei electorale si o importanta
tenta etnica. Strategia electorala a PCR a avut in atentie distantarea sa de imaginea de partid
dominat numeric de nationalitatile conlocuitoare. In acest sens, s-a optat ca formatiunea politica
ce ii reprezenta pe maghiarii din Romania, Uniunea Populara Maghiara, sa prezinte liste proprii
de candidati, alti reprezentanti ai comunitatii maghiare gasindu-si in paralel locul si in listele
BPD.

Ce metode de atragere a electoratului a folosit alianta guvernamentala?


Opozitia a fost impiedicata sa se manifeste electoral. Consistenta si vizibila a fost ocuparea
intregului spatiu public al oraselor, prin manifestatii de amploare in favoarea BPD. S-a instituit un
monopol me-diatic, prin controlul exercitat asupra presei scrise si a radioului. S-au pus in miscare
caravane cinematografice. Toti functionarii publici au fost inregimentati in BPD. Organizatiile
partidului comunist de la toate nivelurile – din intreprinderi, institutii, cartiere, strazi, cladiri sau
pur si simplu casele alegatorilor – au fost folosite ca structuri de "iradiere politica". Rolul lor, asa
cum il definea Miron Constantinescu, era "sa lamureasca prin forme dibace pe femeia casnica, pe
micul meserias, pe bacanul din colt" sa voteze BPD. Pe parcursul anului 1946 comunistii au

- 167 -
comandat constant diferitelor structuri ale administratiei de stat – politie, jandarmerie, primarii –
efectuarea unor adevarate sondaje de opinie in care sa fie evaluate sansele BPD in alegeri. Cum
rezultatele celor initiale nu au fost satisfacatoare, s-a procedat la corijarea cifrelor, astfel incat, in
noiembrie 1946, s-a ajuns la procente apropiate de ceea ce au dorit comanditarii lor.

S-a avut in vedere si zona rurala?


Cel putin din perspectiva financiara si logistica, existau premisele unei atragatoare oferte
electorale pentru sate. Doar in judetul Cluj BPD a cheltuit peste 1 miliard de lei in activitatile de
campanie electorala, din care subventiile de presa au reprezentat 200 milioane; afisele si
manifestele electorale – alte 200 (fiind tiparite in peste 330.000 de exemplare doar la nivel
regional); deplasarea activistilor pe teren – 250 milioane; peste 200 milioane au fost acordate
pentru cei care au fost delegati in sectiile de votare. Cu toate acestea, rezistenta zonei rurale din
Transilvania la uriasul efort propagandistic al BPD a fost extrem de consistenta. Reiese din
rapoartele jandarmeriei si din cele ale unor reprezentanti ai Misiunilor diplomatice americane si
britanice in Romania si, nu in ultimul rand, din rapoartele confidentiale elaborate de instructorii
regionali ai PCR cu privire la rezultatele reale ale alegerilor din regiune, ca starea de spirit in
mediul rural a ramas favorabila partidelor istorice. Fara sa fi fost pana atunci manifesta, aceasta
atitudine de rezistenta pasiva a locuitorilor din mediul rural s-a transformat in ziua alegerilor intr-
una fatisa.

Opozitia cum a contracarat ofensiva BPD-ului ?


Liberalii si National-Taranistii s-au confruntat cu manifestari violente la orice incercare de a
organiza mitinguri si vizite electorale. In diferite orase din tara au avut loc mai multe atentate la
viata liderilor PNL si PNT. Printre cei vizati s-au aflat Dinu Bratinau, Nicolae Penescu, Ion
Mihalache, Emil Hatieganu, Mihail Romniceanu. Partidele traditionale au gasit metode pentru a
evita presiunile de natura politica si politieneasca. Una dintre aceste metode a fost reactivarea
cadrelor de conducere locale care, potrivit documentelor vremii, au facut campanie electorala "de
la om la om".

Ce incidente mai deosebite au avut loc in ziua de 19 noiembrie?


Ziua alegerilor a debutat calm, date fiind masurile de ordine impuse de autoritati. Chiar daca
legea nu permitea, activistii BPD continuau campania electorala inclusiv in incinta salilor de vot.
Pe fondul derularii procesului de vot au inceput sa fie observate si raportate neregularitati:
sigilarea urnelor inainte de sosirea reprezentantilor opozitiei; numirea de presedinti si grefieri in
mare parte infeudati comunistilor; scoaterea delegatilor opozitiei din localurile de vot; violentarea
alegatorilor; votul plural. Delegatii partidelor politice istorice – acolo unde acestora li s-a permis
prezenta – au consemnat aceste evenimente, mai apoi ele facand obiectul unor memorii adresate
puterilor occidentale. Aceste neregularitati (cele mai multe datorate excesului de zel al unor
activisti comunisti locali) au condus la tensionarea atmosferei electorale astfel incat inspre seara
au inceput sa apara incidente mai serioase. Mai ales in mediul rural, localnicii s-au adunat in jurul
sectiilor de vot in asteptarea numararii voturilor si au protestat, uneori violent, atunci cand au
aflat despre masluirea rezultatelor acestora.

Cum s-au masluit rezultatele alegerilor?


Alegerile din toamna lui 1946 au dovedit o data in plus ca banii nu au miros. Rezultatele au fost
trucate la nivelul Comisiilor Electorale Judetene, cu largul concurs al presedintilor sectiilor de
votare. Pentru o zi de munca au primit salariul unui magistrat pe un an. In schimbul banilor, au
semnat procese-verbale in alb.

Cum s-a facut numaratoarea voturilor?


Virgiliu Tarau: Potrivit legii electorale, numararea voturilor era facuta in localul sectiilor de vot,

- 168 -
in prezenta delegatilor si asistentilor partidelor politice. Dupa semnarea proceselor verbale, daca
nu existau contestatii, voturile urmau sa fie depozitate si arse. Rezultatele alegerilor urmau a fi
comunicate de Comisia Electorala Centrala, pe baza proceselor verbale transmise de sectiile de
votare, centralizate la nivelul Biroului Electoral Judetean. Aceasta comisie nationala primea de la
structurile judetene subordonate procesele verbale incheiate la sectiile de votare. Acestea trebuia
sa fie intocmite in doua exemplare, semnate de membrii biroului, ultimul trebuind sa fie predat
judecatoriilor locale. Probleme au aparut acolo unde reprezentantii opozitiei fie nu au fost primiti
la operatiunea de numarare, fie din cauza neregulilor au refuzat sa semneze procesele verbale. In
opinia mea, operatiunea de numarare si raportare a voturilor pe teren nu a avut o importanta in
elaborarea rezultatelor oficiale.

Si atunci, unde s-a facut frauda?


Operatiunea de masluire a rezultatelor a fost realizata mai ales la nivelul Comisiilor Electorale
Judetene. Mai multe informatii arhivistice sau memorialistice indica aceasta stare de fapt. Un
exemplu poate fi ilustrativ in acest sens. El se refera la faptul ca, inaintea desfasurarii alegerilor,
presedintii si grefierii care urmau sa conduca sectiile de votare au fost retribuiti cu sume mari de
bani – dupa unele evaluari egale cu salariul pentru un an al unui magistrat. In loc de doua
procese-verbale, cate ar fi trebuit sa fie incheiate la sfarsitul operatiunii de numarare a voturilor,
la nivelul prefecturii, acolo de unde trebuiau trimise rezultatele spre Comisia Electorala Centrala,
au fost incheiate patru, dintre care doua in alb.

Care credeti ca au fost rezultatele reale?


Cu siguranta rezultatele reale ale scrutinului din 19 noiembrie 1946 nu vor mai putea fi
reconstituite cu exactitate. Arderea buletinelor, masluirea proceselor verbale din sectiile de
votare, prefabricarea rezultatelor in Comitetele Electorale Judetene fac aproape imposibila o
astfel de reevaluare.

Pe ce anume credeti ca se bazeaza estimarile celor care dau partidele istorice drept
castigatoare ale alegerilor?
Din considerente practice s pentru a cunoaste adevarata stare de fapt si pentru a putea identifica
nucleele opozitiei – reprezentanti mandatati ai PCR au elaborat documente confidentiale prin care
indica victoria opozitiei. Este vorba de doua seturi de documente, create de catre instructorii CC
din judetele Cluj, Turda si Somes, si, respectiv, un document ultrasecret, destinat strict conducerii
PCR, publicat de Petre Turlea in anul 2000, care poarta titlul "Invatamintele alegerilor si sarcinile
PC, dupa victoria din 19 noiembrie 1946". Cele doua seturi de informatii comparate ne indica o
frauda masiva. Cele peste 80% din voturile obtinute de PCR, cum s-a raportat oficial, au fost in
cel mai bun caz doar dublate. In raportul ce analiza situatia reala in judetul Cluj se spunea ca cifra
de 80% era data pe baza informatiilor luate de la presedintii si grefierii sectiunilor care uneori
exagerasera, pentru a-si fi marit meritele de a fi favorizat BPD-ul. Nu ne ramane decat sa speram
ca o eventuala deschidere a arhivelor comuniste vor aduce mai multe precizari in acest sens.
Orice demers de reconstituire si analiza istorica, profesionist realizat, poate sa spuna doar atat cat
izvoarele epocii indica. Altfel spus, coroborarea tuturor informatiilor documentare sau orale
descoperite pana in prezent converg in a indica victoria PNT in alegerile din noiembrie 1946.
Alaturi de informatiile mai sus mentionate – provenite din arhive romanesti – se cuvin amintite si
cele provenite din arhivele occidentale. Aici sunt pastrate informatii provenite de la reprezentantii
diplomatici ai puterilor occidentale, care au monitorizat cu multa atentie procesul electoral din
Romania. Se cuvine in acest sens subliniat faptul ca, atunci cand am realizat o cercetare
comparativa asupra primelor alegeri desfasurate in statele din aceasta regiune dupa a doua
conflagratie mondiala, am putut constata ca informatiile referitoare la scrutinul din Romania
depaseau cantitativ si calitativ cu mult pe cele referitoare la alte tari.

- 169 -
Putem afla astazi care au fost rezultatele reale?
Raspunsul la aceasta intrebare este dificil de dat. O estimare ar fi un exercitiu relativ si subiectiv,
care in opinia mea nu ne-ar face decat sa ne certam pe cifre. Fapt este ca alegerile, asa cum o
indica sursele, au fost castigate in mod real de partidele istorice.

AU CASTIGAT, INTR-O ZI, SALARIUL PE UN AN


Pentru a-si atinge obiectivele, reprezentantii partidului comunist au stiut pe ce pedale sa apese. Cu
ajutorul unor sume importante de bani au convins pe multi sa le faca jocurile. Magistratii-
presedinti ai sectiilor de votare n-au stat mult pe ganduri. Banii de la comunisti erau la fel de buni
ca oricare altii. Ilustrativa, in acest sens, este situatia relatata intr-o scrisoare venita de la portareii
Tribunalului Putna. In documentul mentionat se preciza: "Prefectul judetului a convocat pe toti
presedintii sectiilor de votare, le-a achitat diurna de deplasare si le-a luat semnaturile in alb pe
procesele verbale de dare a rezultatului. Le-a cerut sa lase cea mai mare libertate in alegeri,
fiindca rezultatul este asigurat pe aceasta cale, a falsului. Le-a comunicat ca s-a decis ca in tara sa
nu fie lasate decat 26 de locuri pentru PNT si 11 pentru PNL".

REZULTATE OFICIALE
Rezultatele oficiale, comunicate la 23 noiembrie, aratau astfel: BPD obtinuse 4.773.689 voturi,
transformate in 347 locuri parlamentare; PNT – 881.304 voturi si 33 de mandate; UPM – 538.862
voturi si 29 mandate; PNL-Bratianu, 259.068 voturi, respectiv 3 mandate. Alte doua mandate au
fost acordate Partidulului Taranesc-Lupu.

Editorial: Nationalismul lui Patrascanu

LAVINIA BETEA

Dintre toate acuzatiile ce i-au fost aduse fostului ministru comunist al Justitiei in ancheta (1948-
1954) si au fost facute publice prin sentinta procesului, zvonurile vremii si propaganda comunista
au relansat in ultimele trei decenii ale regimului doar pe acelea de "nationalism" si
"antisovietism". In 1968 a fost confectionata imaginea unui "comunist luminat" ale "carui
convingeri patriotice" il detasau de tovarasii sai. Asemenea atitudini ce i-au atras popularitatea
maselor si totodata invidia lui Gheorghiu-Dej, i-ar fi cauzat, in final, moartea. Cat de reale sunt
aceste reprezentari sociale care persista in istoriografia contemporana, poate fi urmarit prin
raportul cu adevarurile exprimate in insesi declaratiile lui Lucretiu Patrascanu, coroborate cu
ideologia si evenimentele epocii in care se incadreaza drama sa.
In fapt, Patrascanu a fost arestat in contextul proceselor postbelice declansate de Stalin, la putina
vreme dupa victoria asupra coalitiei naziste. Inceputul lor, ca si in seria celor puse sub semnul
"marii terori staliniste" din anii ’30 se afla intr-o alta "afacere Leningrad", orasului "revolutiei
proletare" revenindu-i "onoarea" de a mentine treaz spiritul disciplinei de partid si al obedientei
absolute a multimii. Rand pe rand, fiecare dintre noile state de "democratie populara" isi platesc
"cotele" stabilite de Stalin, Patrascanu si ceilalti comunisti din lotul sau fiind obolul romanilor pe
altarul noii "religii proletare".
In 1948, Patrascanu fusese arestat sub acuzatia de incercare de fuga in strainatate, marturiile
mincinoase fiind dobandite cu ajutorul unor agenti ai serviciilor speciale sovietice. Cap de
acuzare in procesul sau a fost "complotul impotriva statului", Patrascanu fiind declarat seful unei
organizatii armate, in legatura cu Tito, instruita de ofiteri englezi si americani, cu sediul intr-o
mica asezare de pe Mures, Bulci (Arad). Patrascanu nu calcase vreodata in acel loc, iar "sefii de
ceata" localnici, plasati sub comanda lui, au zacut in inchisori fara a sti ca fusese vreun "proces
Patrascanu", iar ei erau victimele lui.

- 170 -
La cativa ani dupa moartea lui Stalin, cea mai mare parte a liderilor comunisti din "imperiul
exterior sovietic" au devenit insa "nationalisti". Pentru a avea legitimitate in fata multimilor au
rescris ori eliminat etapa cominternista din istoria partidelor comuniste pe care le reprezentau.
Trecutul, cand orice partid comunist european nu era altceva decat o filiala a Cominternului,
devenise neconvenabil. O solutie pentru inducerea naivilor in eroare a fost schema conform careia
in chiar anii de inceput, in partidul lor se infruntasera doua curente – partizanii Moscovei si
"comunistii nationali". O schema pe baza careia a fost construita si reprezentarea de antisovietic
si nationalist a lui Patrascanu, argumentata cu discursurile sale sustinute in Ardeal, in 1945 si
1946.
A fost Patrascanu "antisovietic"? In deceniul cinci al secolului XX, antisovietismul era sinonim
cu incalcarea principiului internationalismului proletar, principiu fundamental in elaborarea
doctrinei comuniste. "Internationalistul – il defineste Stalin, liderul absolut al comunistilor – este
acela care e gata sa apere neconditionat URSS-ul, fara sovaiala si fara frica, pentru ca URSS este
baza miscarii revolutionare mondiale si aceasta miscare nu poate fi aparata si promovata decat
aparand URSS-ul. Oricine crede ca apara miscarea revolutionara mondiala, separat de sau
impotriva URSS, se situeaza impotriva revolutiei si se alatura inevitabil dusmanilor revolutiei."
Spre deosebire de prietenul sau, Belu Zilber, in ale carui declaratii pulseaza speranta instaurarii
unui regim de democratie in maniera occidentala (desi era inregimentat in NKVD!), in toti cei
sase ani de ancheta nu exista nici un moment in care Patrascanu sa declare ostililitate ideologiei
de factura sovietica. "Daca atasamentul sincer si total fata de Uniunea Sovietica este piatra de
incercare a atitudinii internationale – aceasta afirmatie o fac iarasi dupa o lunga si sincera
cercetare a constiintei mele – am ramas acelasi comunist legat prin toate gandurile si aspiratiile
mele, prin toate straduintele mele la tot ce apartine si reprezinta URSS", scrie el. Declaratia o face
in contextul acuzatiilor de nationalism. "Scrutandu-mi adanc constiinta, afirma el, eu nu ma
consider nationalist sau ca unul care am parasit internationalismul proletar."
Si-atunci?... Din franturi de conversatii – mai ales cu sotia si cu cei mai apropiati prieteni –, din
fapte si intamplari al caror sens a fost deviat functie de "necesitatile" anchetei, a fost fabricata
statura unui dusman al regimului comunist in Romania si implicit al comunismului mondial. In
urma unor acuzatii "in intregime inventate", dupa cum insusi Patrascanu declara in ultimul cuvant
din proces, au fost condamnati doi oameni la moarte, alti trei la munca silnica pe viata si inca 23
la ani grei de detentie si domiciliu obligatoriu.
O superproductie a Securitatii, "bratul inarmat al partidului" care "in numele poporului" a fabricat
declaratii si marturii mincinoase, a falsificat si plastografiat, a urmarit, inscenat si acuzat. Aceasta
si nu alta a fost menirea institutiei ale carei arhive sunt crezute astazi a fi temeiul limpezirii
trecutului.

Comunist si roman

LAVINIA BETEA

Prezentam in cele ce urmeaza cateva fragmente din cartea "Lucretiu Patrascanu. Moartea
unui lider comunist", premiata de Academia Romana in 2003, reeditata recent de Editura
Curtea Veche Bucuresti intr-o versiune adaugita cu documente provenite din Arhiva
Cancelariei CC a PCR.

Dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu s-a erijat in promotorul comunismului national
romanesc. Patrascanu a fost prezentat ca precursor al lui, motiv pentru care fusese ucis. Dupa
1968, s-a afirmat in mod oficial ca Patrascanu a dorit un "comunism national", cu subtextul
eliminarii aservirii fata de sovietici.
FRAZA-CHEIE. Argumentul adus era fraza pe care ar fi rostit-o acesta, in iunie 1946, la Cluj:

- 171 -
"Inainte de a fi comunist, sint roman". Nicaieri insa in documentele vremii – nici in sedintele
Biroului Politic din iunie si iulie 1946, unde Patrascanu a fost criticat pentru discursul sau – nici
in textele discursurilor sale din ancheta Securitatii, respectiva fraza nu este mentionata.
VIGILENTA PROPAGANDISTILOR. Cum ajunge cuvantarea de la Cluj obiect de critica? In
momentul in care discursul urma a fi paginat in "Scanteia". Sorin Toma (redactorul-sef adjunct al
ziarului) il sesizase pe Leonte Rautu (adjunct al sectiei propaganda si agitatie a PCR in acel
moment). Si Toma, si Rautu lucrasera in presa din Uniunea Sovietica in timpul razboiului.
Venind in Romania contau, asadar, ca experimentati propagandisti. La sesizarea lui Sorin Toma
ca in discursul lui Patrascanu sunt "anumite pasagii care provoaca dubii", Rautu trage semnalele
de alarma cuvenite. "Vigilenta" lui Sorin Toma este laudata cu acest prilej de catre participantii la
sedinta Biroului Politic cu activul de partid. De altfel, peste numai un an Sorin Toma devine
redactor-sef al oficiosului partidului, iar in 1948 Rautu "urca" la randu-i in functia de sef al "agit-
prop-ului". Ca Patrascanu ar fi spus ca inainte de a fi comunist prevaleaza calitatea de roman nu
mentioneaza nici unul.
PLANGERILE COMUNISTILOR LOCALI. In sedinta de partid, cei mai nemultumiti de efectele
in plan local ale cuvantarii lui Patrascanu s-au aratat Vasile Vaida si Leontin Salajan, secretarul
regionalei de partid Cluj si, respectiv, Oradea. Stilul de lucru al lui Patrascanu – il critica Vaida –
este in opozitie cu cel al lui Teohari Georgescu care le-a dat "ajutor de nepretuit" si are autoritate
deopotriva in cercurile romanesti si unguresti din Ardeal. Ministrul de Interne, cand vine la Cluj
sta de vorba cu conducatorii locali, ei ii "arata greutatile", pe cand cu ministrul Justitiei te
intalnesti la gara. Lider clujean atunci, Aurel Vijoli pune greselile lui Patrascanu pe seama
faptului ca "a cazut victima faptului ca atunci cand s-a dus in Transilvania a luat contact cu
burghezia romaneasca".
LAUDELE TARANISTILOR. Dupa discursul de la Cluj, in "Dreptatea" a aparut un articol scris
de Carandino care-l lauda pe Patrascanu. Speriat de asemenea laude, percepute de tovarasii sai ca
o incercare de "a sparge unitatea partidului", Patrascanu intervenise prin cunostintele sale ca sa-i
roage pe taranisti sa nu-l mai elogieze. Nici laudatorii sai din opozitie nu mentioneaza insa
amintita fraza.
NICI SECURITATEA... In realitate, fraza citata nu este continuta in textul cuvantarilor rostite de
Patrascanu in 1945 si 1946 la Cluj si Sibiu, texte integral anexate dosarelor de ancheta. Incalzit de
succesul oratoric, Patrascanu a rostit-o, – daca asa va fi fost! – , spontan la sfarsitul discursului
din 1946, ea fiind adusa la cunostinta conducerii partidului cu interpretari tendentioase, dupa
practicile vremii, printr-un denunt. Prezenta a doua declaratii ulterioare pe tema efectelor nocive
generate de cuvantarile lui Patrascanu, date de Pavel Apostol la Securitatea din Cluj in 1952 (intr-
una din ele aflandu-se si unica mentiune a afirmatiei incriminate), ne indreptateste sa credem ca,
in 1946, tocmai el fusese autorul denuntului. Nascut in Arad, de nationalitate evreu, fost asistent
al lui Lucian Blaga si ulterior decan al Facultatii de Istorie din Cluj, Pavel Apostol a ramas in
constiinta intelectualitatii clujene ca prototip al delatorului. Declaratiile sale din 1952 (cand se
afla el insusi anchetat sub acuzatia de sionism) sunt un model de oportunism politic.

ANCHETA
In ancheta Securitatii (1948-1954), pe tema discursurilor sale cu tenta nationalista sustinute in
Ardeal in 1945 si 1946, Patrascanu a fost obligat sa dea numeroase declaratii. In fata
anchetatorilor atribuie discursurilor sale urmatoarele scopuri: "1. Sa raspund campaniei
revizioniste; 2. Sa iau arma Ardealului din mana manistilor; 3. Mi-a convenit sa ridic chestia
Ardealului de Nord pentru popularitate personala".

Problema nationala

- 172 -
LAVINIA BETEA

In iunie 1946, inaintea semnarii Tratatului de Pace de la Paris care va reglementa definitiv
apartenenta Transilvaniei la statul roman, Lucretiu Patrascanu a tinut un discurs la Cluj.
Primii care l-au considerat nepotrivit au fost liderii comunisti din Ardeal. "Haita" s-a
dezlantuit asupra lui in sedinta la Bucuresti.

Riposta tovarasilor de partid fata de textul cuvantarii sustinute de Patrascanu la Cluj, ale carei
abateri de la canoanele comuniste fusesera sesizate de Sorin Toma si Leonte Rautu, nu intarzie sa
apara. La 22 iunie 1946 are loc sedinta Biroului Politic cu activul central de partid cu scopul
anuntat de Gheorghiu-Dej "pentru a lamuri punctul de vedere principial al partidului nostru cu
privire la problema nationala".
"DEVIERI". Dupa ce se da citire materialului critic facut de Secretariat la adresa cuvantarii lui
Patrascanu de catre Miron Constantinescu, Gheorghiu-Dej pune in discutie "devierile" acestuia.
In primul rand, aceea de a-i fi criticat doar pe revizionistii si nationalistii maghiari, nu si pe
"sovinistii romani". Apoi, faptul ca acorda credit "regimurilor reactionare" din trecut prin
afirmatia ca transilvanenii au cunoscut sub stapanirea ungureasca si sub cea romaneasca
interbelica o anumita "stare". Alt argument ca Patrascanu a gresit sunt laudele aduse discursului
sau de "cercurile politice ale istoricilor".
Mai grav inca: "Secretariatul nu daduse insarcinare tovului Patrascanu sa faca declaratii politice
de asemenea anvergura cu pozitia internationala a partidului si a guvernului". Dimpotriva, fusese
trimis la Cluj cu "insarcinarea" "sa ia atitudine impotriva dezordinelor de la Cluj, provocate dupa
cum stim cu totii de sovinistii romani". In fata unei asemenea situatii, Gheorghiu-Dej invoca
responsabilitatea tuturor acelora care favorizeaza asemenea "devieri".
AUTOCRITICA. Dupa obicei, Patrascanu isi face autocritica. Din autocritica sa sunt de retinut
cateva dintre detaliile care conduc la perceptia mecanismelor vietii de partid. Plecase la Cluj, zice
Patrascanu, "cu simple note, fara un text revizuit de Secretariat", cuvantarea fiind "pe trei sferturi
improvizata". O greseala care, promite el, nu se va mai repeta. Se intalnise cu fostii ilegalisti
Andrei Patrascu si Vasile Vaida (lideri comunisti regionali in acel moment) carora le spusese ca
punctele principale ale discursului le stabilise in Secretariat. Liderii comunisti locali ii sunt insa
cei mai inversunati critici, reprosandu-i greutatile create prin discursul lui.
HAITA DE PARTID. Si urmeaza iarasi atacul dezlantuit al haitei de partid. Deschis de... Miron
Constantinescu si temperat fariseic de Gheorghiu-Dej. "Fiecare dintre noi are o taruca de
sovinism", zice la un moment dat Dej. Din nou, Gheorghiu-Dej pare interesat de a imparti vina lui
Patrascanu cu altii. Cand Rautu il critica pe vorbitor ca se adresase in nume personal multimii,
Gheorghiu-Dej ii reproseaza si criticului Rautu lipsa de vigilenta in cele ce s-au petrecut. Sedinta
este inchisa dupa luarile de cuvant ale Anei Pauker si Gheorghiu-Dej. Nu rezulta sanctiuni pentru
Patrascanu. Dimpotriva, Gheorghiu-Dej ii traseaza ca sarcina (dupa elaborarea si publicarea unui
document privind pozitia partidului) sa-si pregateasca "1-2 articole si vreo doua declaratii". De
nicaieri din acest document nu reies interpretarile ce vor fi atribuite dupa 1968 rivalitatii dintre
Patrascanu si Gheorghiu-Dej.
O NOUA RUNDA. In iulie are loc o alta sedinta a Biroului Politic. Cum la Craiova tocmai fusese
ucis un capitan sovietic, printre altele Biroul Politic pune in discutie situatiile deosebite pe care le
ridica in aceste imprejurari exprimarea nationalismului. Cel care pare a dori semanarea vrajbei
este Teohari Georgescu. Cu o seara in urma, la Cercul Militar fusesera discutate problemele
ridicate de Patrascanu in Ardeal, fapt adus la cunostinta ministrului de Interne prin intermediul
unor informatori. "Unul a spus ca in Partidul Comunist nu sunt romani, zice el. Altul a spus: "Dar
ce tov. Patrascanu nu e roman, Gheorghiu-Dej nu e roman?". Altul a raspuns: "Patrascanu e cel
mai bun roman. Dar Gheorghiu nu e asa bun".
INDISCIPLINA. Este momentul in care Gheorghiu-Dej solicita sa fie informat despre felul in
care si-a tinut Patrascanu angajamentul in sedinta cu activul de partid ce dezbatuse in urma cu o

- 173 -
luna greselile ce le facuse in discursul de la Cluj. Insusi Patrascanu se angajase s-o faca.
"Tovarase Gheorghiu – il citeaza Dej –, asteptam pana ce tu pregatesti material si pe baza aceasta
luam atitudine." Materialul, pregatit de Secretariat, aparuse in Scanteia, semnat de Dej, la
propunerea Anei Pauker (pentru a vedea reactiile si a spori popularitatea secretarului general,
zisese ea). Patrascanu nu-si tinuse insa promisiunea, desi Ana Pauker ii dictase telefonic ce urma
sa contina discursul.
Patrascanu motiveaza insa ca expunerea ce-o tinuse nu fusese la o intrunire de partid, ca el nu e
obisnuit sa-si scrie conferintele. Reiese insa ca, de fapt, el isi facuse autocritica in fata tovarasilor
de partid, dar in fata opiniei publice nu tine sa apara ca un disciplinat soldat al partidului. O
atitudine contrara disciplinei de fier a lumii unde el, de bunavoie, intrase.

ZVONURILE VREMII
In 1948, cand a fost arestat Lucretiu Patrascanu, inginerul electronist George Bajeu (foto) avea 13
ani. Locuia impreuna cu parintii sai in acelasi imobil cu ministrul Justitiei. Dupa 1944, familia
Bajeu se mutase de la Tg. Jiu, unde tatal lucrase ca medic, in Bucuresti si primise un apartament
in Strada Vasile Lascar nr. 100. Aflasera imediat despre arestarea vecinului lor de la apartamentul
7, mostenit de Lucretiu Patrascanu de la tatal sau, prof. D. D. Patrascanu, deoarece menajera
familiei Bajeu se afla intr-o relatie amoroasa cu unul dintre insotitorii ministrului Justitiei. Copil
fiind, George Bajeu a aflat din zvonurile auzite acasa ca Lucretiu Patrascanu, pentru care familia
sa avea o mare admiratie, fusese arestat pentru nationalismul sau. Indraznise sa afirme, dupa
zvonurile vremii, ca "inainte de a fi comunist sunt roman…".

FORMA ABILA
"Trebuie neaparat luata atitudine in legatura cu problema nationala, discutata in cadrul
partidului si de lovit cu toata puterea in istorici, recunoscand sub forma abila greseala. Nu
inseamna sa-ti tragi parul de pe cap, sa-ti faci harakiri, ci sa arati cum spune tov. Ana, ca noua
nu ne e rusine de o greseala facuta... "
Sfat al lui Gheorghiu-Dej catre Patrascanu

Cuvantarile din vara lui 1945

LAVINIA BETEA

In vara lui 1945, ministrul comunist al Justitiei, Lucretiu Patrascanu, a sustinut "in inima
Transilvaniei" – la Cluj (sala Colegiului Academic) si Sibiu (Teatrul Municipal) –
discursuri care l-au consacrat in istoriografia comunista din ultimele trei decenii ale
regimului ca dusman al sovieticilor si nationalist.

Cum incepusera "devierile nationaliste" ale lui Patrascanu? Acuza este importanta si ea trebuie
contextualizata deopotriva in "problema Transilvaniei", dupa cel de-al doilea razboi mondial, si in
importanta pe care i-o acorda Stalin, care se considera un expert in problemele nationalitatilor.
CLUJ, 1945. Prima manifestare taxata ca nationalista a fost discursul din vara lui 1945 tinut la
Cluj. In sala Colegiului Academic, in 13 iunie, ministrul Justitiei in Guvernul Groza se adreseaza
unui auditoriu alcatuit din intelectuali, printr-un discurs construit dupa toate regulile retoricii,
astfel: "Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord".
Inainte de a pleca, a tinut ca la Cluj ("in inima Transilvaniei") sa expuna observatiile si
concluziile calatoriei. Se afla in Ardeal – subliniaza el – "ca trimis al Guvernului pentru a strange
legaturile intre acest colt de tara si Romania, intre Guvern si Ardeal". Se angajeaza, in fata
auditoriului, sa spuna adevarul "fara nici o rezerva", pentru ca "numai asa vom putea rezolva
problemele noastre generale si problemele noastre locale".

- 174 -
STAREA DE FAPT. Printre constatarile expuse de Patrascanu, cea dintai se refera la "o stare de
spirit plina de neliniste si nesiguranta" in Ardealul de Nord, "o rezerva dusa pana la adversitate
fata de aparatul administrativ si fata de Statul roman, intr-o parte a populatiei maghiare si in
special in secuime". A observat chiar "rezerve din partea populatiei romanesti fata de Guvernul
Groza". "Sunt dator – accentueaza el – sa spun aceste lucruri si ca ministru si ca comunist" (sic!).
In numele guvernului din care face parte afirma "definitiva incadrare a Ardealului de Nord intre
granitele statului roman". Zvonurile ca Transilvania "va deveni stat autonom" ori "de incadrare a
Ardealului de Nord intr-un stat sovietic federativ" le considera o "opera direct criminala".
Argumenteaza cu "vointa ferma si generoasa a Guvernului Sovietic de a reda Romaniei Ardealul
de Nord", drept care aduce salutul si multumirea sa Statului Sovietic si Armatei Rosii.
"REFORMA JUSTITIEI" anuntata atunci e, ca si acum, prilej de nelinisti. Pentru a nu mai repeta
vechile stari de lucruri, declara ca are in vedere reforma justitiei si operatia de epurare a
aparatului functionaresc la toate departamentele. Sute de ani, populatia romaneasca si cea
maghiara "au fost framantate de curente sovine, exploatate, nu o singura data, de minoritati
profitoare". Datoria guvernului actual este sa combata sovinismul, "nu numai partidul comunist,
dar intreg Guvernul, inclusiv partidul liberal si cel national-taranesc, reprezentate in formatia
guvernamentala de astazi, imbratiseaza acest punct de vedere si incearca prin toate mijloacele sa
transforme prietenia romano-maghiara in realitate".
Patrascanu mai relateaza auditoriului ca in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor romanesc
care trebuia sa fie insotit de steagul rosu sovietic. Intr-un oras transilvan a fost intampinat doar cu
imnul sovietic. Se declara a nu fi de acord cu cei care arboreaza doar steagul sovietic, faptul fiind
un "mijloc de atatare la sovinism" si combatut de insusi A. I. Vasinski. O alta observatie a lui
Lucretiu Patrascanu trebuie, de asemenea, sa-i fi nemultumit mult pe comunistii maghiari.
Referindu-se la crimele savarsite asupra populatiei romane sub regimul horthist, Patrascanu
afirma ca "s-a nascut impresia ca exista o stare de complicitate intre organele nou create si
elementele vinovate ale trecutului regim maghiar". Aceasta, deoarece "pe strazile Clujului si ale
Oradei se plimba nestingherite acele elemente care, instrumente ale regimului trecut, au pe
constiinta crime si faradelegi comise impotriva romanilor". In judetul Trei Scaune, unde s-au
comis cele mai multe asemenea crime, au fost condamnati doar trei faptasi, in decursul a trei luni.
Va ajunge la Bucuresti – promite ministrul Justitiei – si va forma, pentru indreptarea starii
constatate, un tribunal al poporului la Cluj.
LIMBA OFICIALA. Problemei limbii oficiale in statul roman ii este, de asemenea, consacrata o
buna parte a discursului. Limba oficiala in statul roman este limba romana, spune raspicat
Patrascanu. Populatia maghiara poate folosi in contactul direct cu administratia – petitii,
reclamatii, marturii in fata justi- tiei – limba maghiara, pentru aceasta fiind necesara infiintarea in
instantele de judecata a unui corp de traducatori-jurati. Cererea ce i-a fost facuta insa in tinuturile
secuiesti – dosarele si sentintele din institutiile justitiei sa fie formulate in limba maghiara – nu
este cu putinta. "Nu ne gandim sa romanizam maghiarimea pe cai ocolite – afirma oratorul – dar
legile statului sint unice si in mod unic si uniform trebuie aplicate." Alte chestiuni care trebuie sa
fi displacut multora, in contextul in care inca era considerata incerta apartenenta Transilvaniei la
granitele Romaniei, sunt atinse in discursul lui Patrascanu. Bunaoara, ministrul Justitiei se
pronunta pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a "elementelor sovine, venite
dupa 1940 in sprijinul lui Horthy". "De frica teroarei pe care acestia o exercita", unii romani se
gandesc sa-si paraseasca ei locurile de bastina.
SIBIU, 1945. A doua zi, la Teatrul municipal din Sibiu, Patrascanu a sustinut conferinta "Ideea
nationala si democratica", un discurs care exceleaza in logica expunerii, claritatea ideilor si
remarcabila frazare.

"EXPERTUL" PARTIDULUI
In "problema Transilvaniei", Vasile Luca daduse urmatoarele directii propagandistice, in
decembrie 1944: 1. Transilvania de Nord nu apartine in acest moment nici Ungariei, nici

- 175 -
Romaniei desi armistitiul incheiat de Aliati cu Romania nu recunoaste Dictatul de la Viena si
fagaduieste Transilvania sau cea mai mare parte a ei Romaniei; faptul ca Guvernul de la
Bucuresti nu a respectat conditiile armistitiului a dus la aceasta situatie; 2. Administratia
romaneasca trimisa de la Bucuresti, in loc sa fie democratica si sa respecte drepturile
nationalitatilor s-a dovedit "colonizatoare, reactionara si fascista", fapt intolerabil armatei
sovietice.

EXEMPLU SOVIETIC
"Imi aduc aminte de o intamplare petrecuta acum trei luni la Cluj, Excelenta Sa, ministrul
adjunct de Externe al Uniunii Sovietice, tovarasul Andrei Visinski, cand s-a coborat din tren a
fost salutat cu imnul sovietic, ascultat cu emotie, respect si dragoste de noi toti cei prezenti.
Urma sa treaca apoi in revista trupele. Tovarasul Visinski a cerut insa mai intai sa fie cantat si
imnul statului roman. Gestul era mai mult decat o formula protocolara, era un imbold si o pilda"
Lucretiu Patrascanuiunie 1945

1946 – vara fierbinte a lui Lucretiu Patrascanu

LAVINIA BETEA

Anul 1946, cand Patrascanu sustine incriminata cuvantare de la Cluj, este un timp care
electrizeaza spiritele in Ardeal. Conferinta de Pace de la Paris, unde se decide apartenenta
provinciei si alegerile electorale, da bataie de cap tuturor politicienilor. In plus, tara era
ocupata de trupele sovietice, iar economia "platea" datoriile de razboi.

Vara lui 1946 este un timp de pregatire a alegerilor electorale. La greutatile de dupa razboi se
adaugasera efectele dezastruoase ale secetei. Razboiul se terminase, dar izbucnisera neintelegeri
intre Aliati, fapt ce alimenta sperantele politicienilor ca raporturile de forte se vor regla in
favoarea anglo-americanilor. Armatele sovietice stationau in Romania ca armate de ocupatie, iar
romanii aveau de suferit in multe feluri din cauza lor. In acelasi timp, populatiei nu-i puteau fi
trezite resentimentele dorite impotriva "criminalilor de razboi": armatele germane fusesera armate
aliate pentru ei, iar generalii romani care fusesera acoperiti de laude pentru campania din Est nu
puteau fi discreditati pentru "crimele infaptuite in Uniunea Sovietica".
CONFLICT ETNIC. In 28 mai 1946 au loc "incidentele de la Cluj", cand, in urma unor
demonstratii nationaliste ale studentilor romani, caminele lor sunt atacate de muncitori maghiari
de la fabrica "Dermata". Periculosul conflict este stins in acel moment de o patrula sovietica. In
atmosfera tensionata a orasului, la 5 iunie soseste ministrul de Interne Teohari Georgescu, care
stabileste ca vinovati incitatorii din partidele liberal si taranesc si pe profesorii universitari care i-
au educat prost pe studenti.
DISCURSUL LUI PATRASCANU. La trei zile distanta de vizita lui Teohari Georgescu (ale
carui opinii vor fi larg propagate de presa maghiara), Lucretiu Patrascanu (subliniindu-si calitatea
de profesor universitar) va sustine, "in numele guvernului roman", faimosul sau discurs.
Remarcabila din lectura lui este maniera transanta de exprimare a unor opinii care electrizau
atmosfera timpului si locului. Relevant este, de asemenea, talentul oratoric al vorbitorului. Ideile
sale principale vor aparea subliniate de presa, care ia act de senzationalul momentului si
evenimentului. "Transilvania a apartinut si va apartine Romaniei"; "nimeni n-are drept sa puna in
discutie granitele noastre"; "revizionismul de azi al guvernului maghiar il continua pe cel de ieri";
"a cere revizuirea frontierelor este un amestec in treburile noastre interne"; "poporul roman este
un popor intelegator" – sunt cateva dintre ideile exprimate de Patrascanu cu acest prilej. Incheiate
cu nepotrivitul final (in raport cu practicile discursive comuniste unde nu se vorbeste decat la
persoana a doua, plural): "in numele guvernului si al Partidului Comunist ma ridic impotriva

- 176 -
schimbarilor de frontiera"...
CE NU STIE ORATORUL. Revenit la Bucuresti, va fi criticat pentru cele spuse. Intre prieteni,
Patrascanu crede ca Vasile Luca fusese instigatorul "care ii sustine pe ungurii care vor sa faca
Stat in Stat".
Patrascanu nu stie insa ca mai ostili decat maghiarul Vasile Luca ii sunt tovarasii romani Emil
Bodnaras si Teohari Georgescu. Inca de la primul sau discurs sustinut la Cluj, in urma cu un an,
in preajma lui aparuse "un admirator", Nicolae Betea, care in numele pretuirii ce-o avea pentru
ministrul Justitiei il instiga sa acutizeze notele nationaliste ale discursurilor. Betea este cel care-i
procura documentatia discursurilor sale si il insoteste pretutindeni "ca prieten".
Mult dupa arestarea sa, Patrascanu afla ca Betea, agent al serviciilor speciale sovietice, fusese
"plantat" de Bodnaras pe langa el cu misia de informator si provocator. Din declaratiile altor
ofiteri din serviciile speciale, reiese si ca, din ordinul lui Teohari Georgescu, Patrascanu incepuse
a fi urmarit inca dupa prima sa cuvantare sustinuta la Cluj.

PREA TARZIU...
Dupa arestarea sa, Lucretiu Patrascanu si-a facut, in multe declaratii cerute de anchetatorii
Securitatii, autocritica pentru ca ascunsese partidului ca "va ascuti atitudinea antirevizionista" in
cuvantarea din 1946. Regreta, de asemenea, prea tarziu afirmatiile referitoare la faptul ca in 1918-
1940 – timpul in care Transilvania a reintregit Romania – s-au facut mari progrese, deoarece prin
aceasta a dat "un certificat de buna purtare guvernelor burghezo-mosieresti care au guvernat in
acest timp".

DECLARATIE IN ANCHETA
In ancheta, Patrascanu declara: "Deviatiile mele pe linie nationalista au inceput cu prima
cuvantare a mea de la Cluj, din iunie 1945. Aceste deviatiuni n-au fost intamplatoare si m-au dus
si m-au situat pe o linie nationalista tradatoare. Avand o situatie subreda in partid, am urmarit
intarirea situatiei mele in Partid prin crearea unei popularitati personale – ridicand unele chestiuni
pe care le-am ascuns Partidului. In vara lui 1946, problema Ardealului de Nord era problema
centrala care cuprindea atentia intregii opinii publice romanesti si am urmarit si popularitatea mea
personala, folosind cuvantarea de la Cluj din iunie 1946, ascunzand Partidului o parte din aceasta
cuvantare. Am ocupat aceasta pozitie nationalista tradatoare si pentru ca in mentalitatea si
ideologia mea au ramas unele ramasite si prejudecati mic-burgheze.

FALIMENT
"Oamenii trecutului au dat faliment. Falimentul este definitiv. Trecutul nu se poate intoarce, nu
trebuie sa se intoarca, tocmai spre binele populatiei romanesti din Ardeal, spre binele Romaniei"
Lucretiu Patrascanu iunie 1945,Cuvantarea de la Cluj

Editorial: Obiceiurile Kremlinului

LAVINIA BETEA

Prin 1946, demnitarii comunisti din Romania se deprinsesera deja cu stilul de viata derivat din
natura puterii lor. "Reprezentantii poporului" isi afisau munca, modestia, refuzul imbuibarii si
celorlalte "pacate lumesti". Ascunsa si bine pazita de ochii oamenilor de rand era insa existenta
lor particulara, amanuntele vietii private a conducatorilor comunisti fiind considerate inalte
secrete de stat.
La iesirea din inchisori ori revenirea din Uniunea Sovietica, fostii ilegalisti trecusera printr-o
etapa de acomodare in imitarea obiceiurile de viata de la Kremlin. Isi legalizasera mai intai
convietuirea cu tovarasele din perioada ilegalitatii. Putine, foarte putine, asemenea casnicii

- 177 -
intemeiate pe "idealuri revolutionare" vor dura, simbioza dintre cercul puterii si cel al artei
proletcultiste rodind in savuroase amoruri si aventuri difuzate prin singurele forme credibile ale
comunicarii de masa – zvonul si barfa. Se mutasera, la inceput, mai multe familii in acelasi
imobil, in general fosta proprietate a vreunuia declarat colaborationist sau criminal de razboi,
emigrat in strainatate. Dintru-inceput insa dusmanii exploatarii omului de catre om – exploatare
pe care-o vor identifica la cei din popor prin lucrul cu argati (taranul din mediul rural care i-ar fi
angajat fiind declarat chiabur si pedepsit ca atare) ori al slujnicelor si bucatareselor din casele de
oras – vor adopta solutia personalului de menaj si paza ca atribut firesc al cotidianului.
Un amestec de ascunsa opulenta burgheza si duplicitate de reprezentare a proletariatului, afisat
stahanovism birocratic si idealuri umanitare la scara globala lipsita de concretete a omenirii a fost
viata celor aflati in varfurile puterii comuniste. Cunoasterea ei, datorata memoriei acelora care li
s-au aflat in apropiere, nu este insa deloc lipsita de surpriza unor amanunte care nuanteaza tusele
de sumbra principialitate ale "romantismului revolutionar". Comparand, bunaoara, fotografiile
ilegalistilor facute in libertatea dobandita in vara lui 1944 cu fetele lor la numai doi-trei ani
distanta, adesea ti-este greu sa-i identifici, intr-atat de pronuntata le este schimbarea. Nu
rotunjimea obrazului (fireasca sub raportul trecutului de detentie), cat expresia stereotipa
asternuta uniform pe chipurile particularizate prin paloare este surprinzatoare. "Paloarea
Kremlinului", cum numeste Boris Bajanov, unul dintre fostii secretari ai "tarului rosu", acest
semn al apartenentei la elita stalinista.
Se datora, de altfel, chiar lui Stalin, a carui mare putere de munca a fost o marca a personalitatii
sale. Pana la moarte a lucrat, fara intrerupere, cate 12-14 ore pe zi. Insomniac, pleca din biroul
sau catre si dupa miezul noptii, iar a doua zi isi incepea activitatile la ora pe care-o gasea de
cuviinta. Un ritm care-i obliga pe inaltii demnitari moscoviti sa nu-si paraseasca birourile pana nu
se stingea lumina in cabinetul liderului de la Kremlin. Indiferent cat de tarziu s-ar fi culcat ei si
cand s-ar fi trezit Stalin, a doua zi subalternii trebuia sa-si reinceapa lucrul conform programului
fixat. Practica aceasta si celelalte obiceiuri ale Kremlinului se prelungisera in toate capitalele
Europei aflate in curs de sovietizare. Ambasadorii sovietici aflati acolo dadeau semnul sfarsitului
zilei, sefii de cabinet ai lui Stalin fiind curtati asiduu de insisi seful serviciilor speciale sovietice
pentru a i se face cunoscute orele cand Stalin incepe si sfarseste lucrul din biroul sau.
In 1946, o data cu seceta din Moldova, se preia alt neobisnuit obicei kremlinian – adoptiile de
orfani de catre liderii comunisti. Inceputul il facusera conducatorii bolsevici cand luasera in
familiile lor copii orfani dupa decesul altor fosti tovarasi in razboiul civil. Insusi Stalin adoptase
unul, in grija personalului de serviciu al resedintelor sale aflandu-i-se toti copiii: baiatul din prima
casatorie, cel adoptat si cei doi copii din cel de-al doilea mariaj, incheiat cu sinuciderea sotiei
sale.
Dupa principiile formarii "omului nou", liderii comunisti nu si-au facut probleme asupra
mostenirii ereditare a fiilor adoptivi. "Dati-mi orice copil de 7 ani si voi face din el un bun
bolsevic", afirmase optimist Lenin, transand definitiv raportul educatie si zestre genetica in
favoarea celei dintai. In majoritatea cazurilor insa, nici educatia progeniturilor naturale, nici a
fiilor adoptivi nu s-a soldat cu prezicerile lui Lenin.
Desi au avut parte de o elevata educatie – profesorii de limbi straine si meditatorii la domiciliu
fiind uzante comune –, amprentele retardului mental dobandit in orfelinate sau in situatiile de
foamete si promiscuitate suportate vreme indelungata n-au putut fi indepartate. Unii dintre copiii
adoptati au devenit delincventi juvenili, producand parintilor "probleme de imagine" (cazul lui
Chivu Stoica). Altii n-au avut nici un fel de recunostinta si ingaduinta pentru aceia care le
schimbasera viata (cazul celor cinci orfani adoptati de Vasile Luca). Ori, si mai rau, au provocat
tragedii precum fata adoptata de Miron Constantinescu. Pentru ca fosta ilegalista Sulamita
Constantinescu ii interzisese participarea la o distractie, adolescenta si-a injunghiat mama
adoptiva mortal.

- 178 -
Grevele din 1947

ILARION TIU

Curand dupa publicarea rezultatelor oficiale ale alegerilor din noiembrie 1946, guvernul
Groza s-a lovit de realitatea unei economii in declin, dublata de consecintele unei secete
cumplite. In toate regiunile tarii au izbucnit miscari greviste, iar comunistii erau incapabili
sa ofere muncitorilor "raiul socialist" descris in propaganda de partid.

Din punct de vedere economic, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, Romaniei i-a
mers rau pe toate planurile. Aveam mai intai de platit o datorie enorma catre URSS, asumata prin
Conventia de Armistitiu. Multe fabrici fusesera dezasamblate de sovietici si trimise peste Prut, ca
pedeapsa a "ororilor" Armatei romane in razboiul din Est. Peste toate acestea, in anul 1946, tara a
fost bantuita de o seceta cumplita, care s-a manifestat mai ales in Moldova, regiune si asa destul
de saraca.
PROMISIUNI ELECTORALE... Izbucnirea unei crize economice era evidenta inca din vara
anului 1946. Insa atat guvernantii, cat si opozitia erau preocupati de lupta electorala din toamna.
Toti politicienii s-au intrecut in promisiuni care mai de care mai fanteziste privind "bunastarea"
romanilor, fara a analiza obiectiv tragedia sociala previzibila dupa un an secetos. Presa de partid a
celor doua "tabere" era preocupata exclusiv sa-si "demaste" adversarii, lasand in plan secund
problemele reale ale romanilor.
"PARADISUL" COMUNIST. Pentru guvern, "febra" bucuriei electorale a fost de scurta durata.
Dupa anuntarea oficiala a rezultatelor, muncitorii asteptau sa guste din binefacerile si drepturile
fagaduite de guvern. Mai ales in regiunile afectate de seceta, "comitetele de fabrica" au initiat
actiuni de protest, solicitand majorari salariale consistente. "Tonul" a fost dat de lucratorii
ceferisti din orasele sudice ale Moldovei, care au refuzat sa mai porneasca locomotivele pana nu
primeau majorari salariale, precum si ratii de alimente pentru ei si familiile lor. Desi partidul
facuse un adevarat cult pentru miscarile de protest ale ceferistilor in perioada interbelica (unul din
liderii acestora fiind Gheorghiu-Dej), la inceputul anului 1947 nu avea aceeasi simpatie pentru
solicitarile angajatilor cailor ferate. Prin intermediul sindicatelor afiliate la Confederatia Generala
a Muncii (condusa de Gheorghe Apostol), pro-testele au fost aplanate, fara ca presa de partid sa
"sufle" ceva despre vreo greva.
VINOVATI, TOT FASCISTII. Desi in randul muncitorilor ceferisti spiritele au fost "calmate",
valul de greve nu a putut fi controlat. Lucratorii industriali au constientizat ca prin sindicatele
oficiale nu vor putea sa-si prezinte revendicarile, asa ca au format "comitete de fabrica"
independente de acestea. O greva de durata mai lunga a avut loc la intreprinderile forestiere din
judetul Campulung (Bucovina). Protestul a inceput la 18 ianuarie 1947, cand aproximativ 200 de
persoane au incetat lucrul, inaintand administratiei un memoriu cu revendicari. Se cerea
majorarea salariilor cu 300%. Fiecare muncitor vrea sa primeasca zilnic 1 kg porumb pentru el si
inca 300 g pentru fiecare membru al familiei sale. Deoarece conducerea fabricii nu intervenise,
greva a durat pana la 3 februarie, rezultatele protestului fiind nesemnificative din punct de vedere
al salarizarii muncitorilor. In "spiritul" timpului, autoritatile au gasit repede vinovatii protestului,
in persoana unor muncitori "fascisti", care doreau sa compromita noul regim "al poporului".
In unele cazuri, "agitatorii fascisti" au fost "neutralizati" anterior izbucnirii miscarilor de protest
si arestati. Asa s-a intamplat la fabrica de vagoane "Astra" din Arad, unde sase muncitori au ajuns
in arestul politiei cu o zi inaintea declansarii unei greve. Atitudinea autoritatilor locale comuniste
seamana perfect cu cea a guvernului taranist din februarie 1933, cand fusesera arestati Gheorghiu-
Dej, Constantin Doncea, Panait Bogatoiu s.a., cu o seara inainte de izbucnirea grevei de la
Atelierele CFR Grivita Bucuresti. Asa cum se intamplase in 1933 la Grivita, muncitorii de la
"Astra" Arad nu s-au lasat intimidati, declansand protestul. Desi revendicarile lor economice n-au
fost satisfacute in totalitate, au reusit totusi sa-si elibereze colegii din arestul politiei.

- 179 -
"DEZGHET" IN PRIMAVARA. Grevele din iarna 1946-1947 au atins toate regiunile tarii, insa
nu au capatat aspect de masa. Chiar si industrii "de varf" ale economiei romanesti, cum ar fi IAR
Brasov, au fost afectate de protestele muncitorilor. Intensitatea acestora a scazut insa in martie
1947, dupa trecerea iernii. Guvernul comunist a reactionat destul de sovaielnic acestui prim "soc"
al guvernarii pe cont propriu, cautand sa gaseasca "vinovati fascisti" pentru nemultumirile
muncitorilor.

PROMISIUNI...
"Miscarea proletara este miscarea independenta a imensei majoritati, in interesul imensei
majoritati. Proletariatul, patura cea mai de jos a societatii actuale, nu se poate ridica si elibera
fara sa arunce in aer intreaga suprastructura a paturilor care alcatuiesc societatea oficiala"
(Marx si Engels, Manifestul Partidului Comunist)

Foametea din Moldova

ILARION TIU

In vara anului 1946, prapastia economica in care se gasea Romania a fost adancita de o
cumplita seceta, care a afectat mai ales regiunile estice ale tarii. In iarna, taranii au ajuns la
limita subzistentei, plecand spre judetele "excedentare", in speranta colectarii de cereale
pentru a-si intretine familiile infometate.

Pentru autoritati, criza sociala cauzata de foamete fusese previzibila inca din vara, cand seceta
prelungita compromisese recolta. Totusi, aceasta problema nu a fost prioritara pe "agenda"
guvernului, din cauza campaniei electorale, care se anunta la fel de dura precum consecintele
secetei. Abia dupa "victoria democratiei" in scrutinul de la 19 noiembrie 1946, cabinetul Groza a
initiat masuri de asistenta a regiunilor infometate.
APELURI UMANITARE. Incepand cu luna decembrie, ziarul oficial al Partidului Comunist,
Scinteia, lansa apeluri umanitare pentru ajutorarea populatiei din judetele afectate de seceta.
Guvernul a distribuit cereale din fondul de rezerva al statului, insuficiente insa. Economia agrara
a Romaniei era subordonata la acea data platii datoriei de razboi catre URSS, iar cotele pentru
regiunile infometate s-au epuizat repede. Propagandistic, guvernul reusea sa stranga alimente
pentru cei afectati de foamete, Scinteia acordand spatii largi prezentarii colectelor facute de
"oamneii muncii" pentru Moldova. In realitate, situatia taranilor din estul tarii devenise critica,
acestia plecand de la casele lor spre judetele "excedentare", in speranta cumpararii unui sac cu
porumb sau cu grau, care sa aline foamea familiilor.
GUVERNUL CAMPION. Pentru a-si spori popularitatea, cabinetul Petru Groza a preluat
propagandistic gestionarea crizei. In ziarele de partid apareau harti in care era trasat proiectul
executivului pentru ameliorarea foametei, precum si prezentari de inalti oficiali "pe teren",
lucrand in folosul cetatenilor afectati de aceasta calamitate. Insa in prima perioada a iernii 1946-
1947 guvernul nu reusise sa asigure conditii minime de trai celor in cauza. Pentru a evita haosul,
Ministerul de Interne a cautat sa stopeze prin orice mijloace exodul taranilor din regiunile afectate
de foamete spre judetele unde se mai gaseau cereale. In luna ianuarie 1947, printr-un ordin
special, jandarmii aveau obligatia de a cobori din trenurile spre Bucuresti pe orice locuitor din
regiunile infometate care nu avea bilet sau ordin special de calatorie. Cumpararea biletelor era de
altfel imposibila, deoarece statiile CFR primisera dispozitii sa nu mai vanda legitimatii de
calatorie in satele bantuite de foamete. Pe acest fond apar si primele zvonuri alarmiste privind
"sovietizarea" Romaniei. Se spunea ca dupa modelul URSS, oamenii nu vor mai avea voie sa de
deplaseze in localitatile invecinate, pentru a primi numai stirile oficiale si a fi mai usor controlati.
In raportele interne, Ministerul de Interne parea mai preocupat de aceste zvonuri decat de situatia

- 180 -
critica a taranilor infometati.
PE CONT PROPRIU. Curand, autoritatile au renuntat la interdictiile de transport ale cetatenilor.
Cu bilete sau facand "blatul", taranii moldoveni s-au indreptat spre regiunile sudice, de unde se
puteau cumpara cereale. La inceputul lunii februarie 1947, mii de tarani au cutreierat judetele
Dolj, Romanati si Teleorman, cumparand porumb la preturi peste nivelul pietei. Insa guvernul nu
le-a permis sa transporte "marfa" spre locurile de origine. Argumentand ca dorea sa preintampine
specula, Ministerul de Interne a permis transportul de porumb si grau spre Moldova numai cu
autorizatii speciale. In numeroase cazuri, cerealele cumparate de tarani cu fonduri proprii au fost
confiscate de jandarmi, pentru a fi distribuie "just" spre toate regiunile afectate de foamete. Din
aceasta cauza au fost numeroase cazuri in care grupuri de tarani au oprit trenuri de persoane sau
de marfa, i-au sechestrat pe mecanicii CFR si i-au obligat sa ataseze locomotivele la trenurile lor
de cereale. Posturile rurale de jandarmi s-au dovedit incapabile sa stopeze aceste actiuni ale
moldovenilor, existand sute de astfel de "rapiri" de locomotive in perioada ianuarie-martie 1947.
La sfarsitul lunii ianuarie, numai in gara Craiova erau 2.000 de tarani care cumparasera cereale si
asteptau sa gaseasca o locomotiva pentru a se deplasa spre locurile de origine.
"Peripetiile" transporturilor "ilegale" de cereale nu se terminau aici. Jandarmii aveau ordin sa
opreasca din drum vagoanele cu porumb si grau, inainte sa intre in regiunile infometate. De
obicei, "capturarea" lor se facea in zona Ploiesti-Buzau, ajungandu-se uneori la adevarate batalii
intre tarani si jandarmi. Frecvent, populatia din garile in care se realizau confiscarile de cereale
sarea in ajutorul moldovenilor, busculadele incheindu-se in unele situatii cu dezarmarea soldatilor
si schimburi de focuri.
SOLIDARITATE MUNCITOREASCA. Prin intermediul Confederatiei Generale a Muncii,
sindicatele au organizat ajutorarea regiunilor infometate. Inca din decembrie 1946, marile
intreprinderi au infiintat puncte de colectare a ajutoarelor. Spre Moldova au fost trimise atat
alimente (provenite din regiunile sudice), cat si imbracaminte si incaltaminte, mai ales pentru
copii.
SABOTAJE "FASCISTE". In ciuda situatiei critice din Moldova, regimul nu s-a indepartat de la
"linia" prezentarii cauzelor ca "sabotaj fascist". Liderii locali ai opozitiei au fost acuzati de presa
de partid ca saboteaza economia prin "dosirea" cerealelor, in vederea specularii preturilor. La
Bacau, avocatul Grigore Marza (presedinte PNL-Bratianu) a fost arestat, acuzat fiind ca detine
ilegal cantitati insemnate de cereale. In Scinteia apareau fotografii cu speculanti "demascati" de
oamenii muncii. Acestia aveau atarnate de gat pancarte cu "infractiunea" comisa si cu indemnul:
"Nu faceti ca el".

IASIUL, SINISTRAT
Supravietuitorii foametei din 1946-1947 din Moldova rememoreaza cu tristete acele timpuri. Dr.
Nicu Ionita era in acel moment student in anul patru la Facultatea de Medicina. El isi aminteste ca
pe atunci Iasiul parea un oras rupt din romanele apocaliptice. Deoarece capitala Moldovei fusese
evacuata la sfarsitul razboiului, in 1946 era depopulata, intrucat multi ieseni nu se mai intorsesera
acasa. Cantinele sociale abia daca puteau incropi un meniu, compus mai mult din apa, decat din
legume. Dr. Ionita isi aminteste bucuria procurarii unui sac cu grau in urma unei calatorii in
Oltenia, regiune mai putin afectata de seceta. Cu lacrimi in ochi, mama sa (care locuia in judetul
Galati) i-a spus ca de luni in sir nu mai reusise sa aiba pe masa un ceaun cu mamaliga. Dezolanta
era si imaginea oamenilor, care slabisera atat de mult, incat pareau niste schelete mergatoare.

Drama copiilor din regiunile bantuite de foamete

ILARION TIU

Cei mai afectati de seceta din vara anului 1946 au fost copiii din judetele Moldovei. Aflati la

- 181 -
varsta dezvoltarii fizice, fie suportau efectele subnutritiei, fie au ramas orfani si in voia
sortii. Guvernul a incercat pe cat s-a putut sa-i scoata din zona calamitata, plasandu-i la
familii din sudul si vestul tarii, regiuni denumite oficial "excedentare".

Primii care au cazut victime foametei din iarna anului 1946-1947 au fost copiii. Inca din luna
decembrie 1946, presa facea apeluri disperate catre cetateni sa trimita ajutoare in Moldova pentru
a salva vietile acestora.
CENTRE DE ASISTENTA. Iesit din "febra" alegerilor, guvernul Groza a intocmit in luna
decembrie 1946 un plan de ajutorare a copiilor din zonele infometate. Astfel ca a luat fiinta
Comitetul de Ajutorare a Regiunilor afectate de Seceta (CARS), sub conducerea lui Mihail
Sadoveanu. Aceasta institutie avea filiale in aproape toate judetele tarii. In regiunile cele mai
afectate de seceta, CARS-ul prelua copii de la familiile ramase fara posibilitati sau pe cei ajunsi
orfani. Dupa ce se forma un grup insemnat numeric, ei erau trimisi spre regiunile tarii mai putin
afectate de foamete, denumite in limbajul epocii "excedentare". Cel mai mare "centru de triere" se
afla la Bucuresti. Aici, copiii erau controlati medical, dupa care era repartizati la CARS-urile din
judetele cu posibilitati. Imaginile publicate in presa vremii sunt de-a dreptul socante. Copiii, aflati
la varste fragede, abia se mai puteau tine pe picioare, fiind numai "osul si pielea". De cele mai
multe ori sufereau de boli ale pielii sau digestive.
"SALVATI COPIII TARII!" CARS-urile nu functionau insa ca niste centre de plasament. Dupa
"trierea" si asistarea medicala, copiii sositi din Moldova trebuia sa ajunga in grija familiilor cu
posibilitati. Astfel ca in presa si in pietele oraselor apareau apeluri disperate ale autoritatilor catre
cetateni, care erau rugati sa se ingrijeasca de soarta "copiilor tarii", macar pana va trece perioada
de foamete. Aceasta situatie se datora si faptului ca saptamanal soseau alte transporturi de copii
din Moldova, aglomerand spatiile de cazare.
Un rol important in gestionarea situatiei dificile l-au avut si organizatiile-satelit ale P