Sunteți pe pagina 1din 1

Tudor Arghezi – poezia Psalmilor

Psalmii reprezintă, împreună cu poezia erotică, cele mai realizate direcţii argheziene. Sunt
consideraţi poezie religioasă de o parte a criticii, poezie mistică, de alta, punând în evidenţă
atitudinea subiectului religios faţă de obiectul religios, ca obiect poetic. Pot fi consideraţi poezie
filosofică mai mult decât trăire religioasă, deoarece instanţa poetică se abandonează discursului
reflexiv, nu trăirii extatice. Astfel, se produce înstrăinarea sentimentului religios, obiectivarea lui.
Discursul poetic este constituit în jurul axei eu – tu, cel dintâi termen al ecuaţiei poetice
reprezentând vocea instanţei lirice, iar cel de-al doilea, instanţa transcendentă, imaginată, închipuită.
Se desprind astfel două planuri poetice, uman şi divin, care organizează spaţiul poetic într-o serie de
elemente antitetice: aici-acolo, mundan-extramundan, materie-spirit, jos-înalt, închis-deschis,
limitat-nelimitat.
Atitudinea psalmistului faţă de spiritul transcendent este contradictorie: eul poetic oscilează
între mefienţă şi recunoaşterea instanţei transcendente. Divinitatea este percepută fie ca
transcendenţă goală, fie într-o viziune panteistă, ca sacru coborât în manifestare.

Nicolae Manolescu – Poeţi moderni, cap. Tudor Arghezi, poet nereligios

Tudor Arghezi manifestă un spirit fundamental nereligios, un spirit de neant, de moarte. În


Psalmi, eul poetic este singur în faţa unui Dumnezeu ineficient. Transcendenţa argheziană este o
transcendenţă goală. Imaginile tăcerii, ale refuzului de a se arăta, ale nepătrunsului şi zăvorârii lui
Dumnezeu sunt tot atâtea imagini ale absenţei. Căutarea, invocarea divinităţii, revolta, renunţarea,
tonul blasfemitor şi orgolios alternează cu ruga, evlavia, adoraţia.
Ceea ce ne izbeşte nu e incertitudinea existenţei, dar certitudinea inexistenţei divine.
Psalmistul are conştiinţa insuportabilă a singurătăţii în Univers.
Arghezi este poetul făpturii, al creatului, în mai mare măsură decât al transcendentului, al
divinităţii. Divinitatea sa îşi pierde atributele sacre, cedându-le omului, vieţuitoarelor, naturii. În
închipuirea poetului, paradisul e pământesc, iar sacră, făptura.
Dumnezeul lui Arghezi e de legendă, imagine transmisă prin tradiţie şi niciodată reînnoită,
un Dumnezeu de icoană. Neexistând nimic dincolo de existenţa însăşi, moartea pare cutremurătoare
ca un abis fără fund. Până la ultimele versuri, pentru Arghezi, moartea este egală cu Nimicul, cu
Absenţa, cu ieşirea din cadenţa cosmică, cu încetarea oricărei conştiinţe sau realităţi.