Sunteți pe pagina 1din 2

Tradiţionalismul

Tradiţionalismul este un curent literar manifestat în epoca interbelică, ce valorifică programatic


tradiţia, considerând că valorile arhaice sunt superioare celor moderne. Deşi în perioada dintre Primul şi
al Doilea Război Mondial a existat o polemică între tradiţionalişti şi exponenţii mişcării moderniste, nu se
poate afirma că lirica tradiţionalistă este opusă în mod tranşant modernismului poetic, ci poate trece
drept o formă a acestuia prin faptul că a reprezentat o metodă poetică în sine de recuperare a trecutului.
Printre trăsăturile tradiţionalismului se numără:
- cultivarea valorilor naţionale şi refuzul influenţelor străine, în special occidentale, considerate
distrugătoare prin inovaţiile de ordin tehnologic ce determină pervertirea spiritului autohton;
- racordarea la o dimensiune spirituală prin apelul la ortodoxism, considerat a fi esenţa oricărui popor
agricol, cum este şi al nostru;
- valorificarea ca sursă de inspiraţie a mediului rural, perceput drept leagăn al spiritualităţii româneşti
şi înfăţişarea acestuia dintr-o perspectivă idilică;
- refuzul civilizaţiei urbane, responsabile de producerea unei drame a dezrădăcinării;
- sensibilitate la valorile etice;
- supralicitarea istoriei şi a folclorului, considerate surse de inspiraţie inepuizabile;
- cultivarea formelor prozodice tradiţionale.

Anticipat de sămănătorism şi poporanism – mişcări culturale de la începutul secolului al XX-lea, ai căror


principali ideologi literari au fost Nicolae Iorga, respectiv Garabet Ibrăileanu –, tradiţionalismul interbelic se
constituie pe baza a două nuclee: cel reprezenzat de revista Gândirea, care generează mişcarea intitulată
gândirism, şi cel constituit în jurul profesorului de filosofie Nae Ionescu, intitulat trăirism.
Nichifor Crainic este cel care impune doctrina gândiristă, considerând că tradiţia se intemeiază pe
elemente durabile şi substanţiale. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu,
referindu-se la ideologul gândirismului, afirmă că în viziunea acestuia, „cultura e un amestec de
imponderabile şi factori vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor, ortodoxie. Oriunde gânditorul nu
găseşte <<preocupare de biserică>>, neagă calitatea spiritualităţii româneşti. El nu caută a stabili pe cale
pozitivă care sunt notele specificului naţional, ci determinându-le cu mijloace speculative, le impune
artistului. Un adevărat artist naţional trebuie să îmbrăţişeze preocuparea religioasă.”

Vasile Voiculescu – În grădina Ghetsemani

Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul ...


Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă,


Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere


Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,


Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Vasile Voiculescu este unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai tradiţionalismului, a cărui
operă ilustrează fidel doctrina gândiristă. La fel de valoroasă ca lirica voiculesciană interbelică este şi proza
pe care autorul o scrie după 1946: naraţiuni ce reflectă o gândire mitică şi magică, arhetipală, care îşi
dovedeşte eficienţa şi supremaţia în raport cu mentalitatea modernă, ştiinţifică.
Dar înainte de a-şi proba valoarea ca autor de proză scurtă, V. Voiculescu se consacră drept un poet
tradiţionalist original. Primul volum notabil este Pârgă, care inaugurează „faza propriu-zis literară a poeziei
lui V. Voiculescu, încă şovăielnică. Sunt evocate priveliştile agreste şi muncile patriarhale, anotimpurile,
câmpurile, apele şi munţii, în tablouri solemne, biblice, prea încărcate de culori.” (G. Călinescu)
Criticul mai sus citat consideră că volumul de poezii cu adevărat valoros este Poeme cu îngeri, prin
care autorul „izbeşte cu acea notă care îi dă originalitate punându-l de altfel într-un grup de poeţi pentru care
<<îngerul>> e un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă
alături de Blaga cântarea jalei metafizice.” G. Călinescu consideră că „ortodoxismul lui V. Voiculescu este
anterior aceluia al Gândirii, dar poetul a luat cunoştinţă de sine şi s-a sistematizat acolo.”
Aşadar, V. Voiculescu este un poet tradiţionalist în primul rând prin faptul că opera sa lirică reflectă
preocupările pentru ortodoxism ale acestei mişcări interbelice. Un text reprezentativ este în acest sens În
grădina Ghetsemani, publicat în volumul Pârgă, din 1921.
Tematica valorificată în poezia În grădina Ghetsemani este religioasă, punctul de plecare
constituindu-l un moment surprins în Evanghelia după Luca, acela al rugăciunii lui Iisus de pe Muntele
Măslinilor, înaintea trădării lui Iuda şi a supliciului: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar... Dar
nu voia Mea, ci voia Ta să se facă! (...) Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui
s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.” (Luca 22, 40-45) Grădin Ghetsemani devine astefel
simbolul suferinţei şi al luptei interioare, fiind sugerată însingurarea – căci discipolii dorm, în loc să-l
vegheze şi să se roage – şi natura duală de om şi divinitate a Mântuitorului.
Incipitul poeziei surprinde zbuciumul sufletesc al Fiului Domnului, ce refuză „paharul” – simbol al
suferinţei pe care acceptarea păcatelor omenirii, în vederea absolvirii acesteia de vina originară, o
presupunea. „Lupta cu soarta”, împotrivirea propriului destin reliefează latura umană a Mântuitorului.
Chinul este sugerat prin intermediul unei imagini vizuale de o mare forţă - „căzut pe brânci în iarbă” –, iar
imaginea cromatică „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul” reliefează, prin constrastul ce se
instituie între epitelele „alb” şi „de sânge”, natura duală om-divinitate a Mântuitorului.
Zbuciumul transmis prin imaginile vizuale este reliefat şi prin intermediul unei imagini auditive: „Şi-
amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.” Hiperbola are rolul de a proiecta suferinţa lui Iisus la nivelul
cosmosului, sugerându-se astfel faptul că natura se află în concordanţă cu starea de spirit a Fiului Domnului.
Următoarele două strofe sunt constituite pe baza unei opoziţii care ilustrează simbolic pendularea
între acceptare şi refuz. În aparenţă, băutura este de „miere” şi „dulceaţă”, dar în realitate ea nu reprezintă
altceva decât „veninul groaznic” pe care omul îl refuză prin gestul încleştării fălcilor.
Ultima strofă mută accentul de pe planul interior, pe cel exterior, reluându-se ideea zbuciumului pe
care natura îl preia de la Mântuitor. Poetul apelează de această dată la personificare - „se frământau
măslinii/Păreau că vor sa fugă din loc, să nu-l mai vadă”. Imaginea dinamică a uliilor care „dau roată după
pradă” conţine o sugestie a morţii, prefigurând ideea sacrificiului acceptat, implicit a îndeplinirii planului
divin.
Poezia se încadrează tradiţionalismului în primul rând prin tematica de inspiraţie religioasă. În
grădina Ghetsemani constituie o transpunere artistică a episodului biblic, fapt anunţat încă din titlu, care
fixează locul rugăciunii, unul propice meditaţiei. În limba ebraică, Ghetsemani semnifică „grădina unde se
presau măslinele”, iar măslinii constituie un simbol al păcii şi iubirii. În genunchi printre măslini, Iisus are un
moment de ezitare în acceptarea misiunii de a absolvi omenirea de păcate, conştientizând moartea şi
suferinţa pe care le implică aceasta.
Tot de factură tradiţionalistă este şi grija pentru rigorile de ordin formal. Astfel, poezia este o
structură omogenă constituită din patru catrene structurate pe două planuri – interior şi exterior. Sunt
valorificate elementele prozodice clasice: rima este încrucişată, ritmul iambic, iar măsura de 14 silabe.