Sunteți pe pagina 1din 2

Junimea şi Convorbiri literare

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a venit, pentru România, cu schimbări majore.


Tonul acestor schimbări l-a dat Unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza. Apoi sunt
înfiinţate Universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Viaţa culturală ia amploare, pe
fundalul prefacerilor sociale şi politice.
În acest context ia naştere societatea Junimea. Activând în domeniul cultural, cu
prioritate în cel literar, Junimea este înfiinţată din iniţiativa unor tineri instruiţi în spiritul
culturii germane. Aceştia sunt Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Petre P. Carp,
Iacob Negruzzi.
Data exactă a primei întâlniri junimiste pluteşte în ambiguitate. Se află în circulaţie
două date potenţiale: octombrie 1863 şi februarie 1864. (pentru etapele Junimii, vezi
manualul, p. 108)
În ceea ce priveşte activitatea Junimii, aceasta s-a concretizat în două categorii de
acţiuni: pe de o parte, membrii cotizanţi se reuneau în şedinţe săptămânale acasă la Titu
Maiorescu şi la Vasile Pogor, ocazie cu care se citeau şi se criticau creaţii literare, iar pe de
altă parte, acelaşi Maiorescu susţinea conferinţe publice pe teme diverse, purtând numele de
prelecţiuni populare.
Reuniunile private, menite exclusiv membrilor societăţii, se desfăşurau după un tipar
cunoscut de toţi: cel care citea, putea fi oricând întrerupt de către un membru de marcă al
mişcării, ce rostea câte o istorioară hazlie, ghidându-se după principiul anecdota primează.
Lucrul nu se întâmpla atunci când erau discutate aspecte serioase. Şi ierarhiile erau
consacrate: membrii fondatori stăteau tolăniţi pe canapele şi sofale, înconjuraţi de perne pe
care le aruncau în direcţia celor care plictiseau auditoriul; pe un jilţ trona Vasile Alecsandri,
liderul generaţiei anterioare, atras în mişcarea cu program vădit antipaşoptist; iar pe scaune
erau aşezaţi caracuda, membrii care nu îndrăzneau să vorbească, dar al căror rol a fost destul
de important, pentru că fereau societatea de osificare academică.
În cadrul acestor şedinţe s-a citit o bună parte din opera marilor clasici: poeziile lui
Eminescu, dar şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis, receptată negativ din cauza inexistenţei
unui public adecvat conţinutului fantastic şi filosofic al prozei; comediile lui I. L. Caragiale,
poveştile şi Amintirile lui Ion Creangă, precum şi nuvelele lui Ioan Slavici.
Toate acestea, împreună cu Pastelurile lui Vasile Alecsandri şi cu studiile critice
maioresciene, au fost publicate în revista Convorbiri literare, înfiinţată la 1 martie 1867, sub
îngrijirea lui Iacob Negruzzi. Cu un program mai puţin coerent şi măreţ ca acela al Daciei
literare, publicaţia Junimii devine în scurt timp de la apariţie una dintre cele mai importante
reviste ale timpului, ea supravieţuind până în 1944.
Cu privire la prelecţiunile populare, este cunoscut faptul că acestea s-au bucurat de un
real succes tocmai mulţumită carismei şi talentului oratoric al liderului Junimii. De asemenea,
ele au jucat un rol esenţial în procesul de impunere a societăţii în conştiinţa contemporanilor.
Importanţa acestei grupări culturale şi literare este una majoră în contextul cultural
românesc, iar acest lucru se datorează tocmai obiectivelor urmărite şi atinse, în mare parte.
Printre acestea se numără propăşirea civilizaţiunii în România, intenţie pusă în aplicare prin
tipărirea de lucrari ştiinţifice şi literare, dar şi a manualelor de uz şcolar şi general. Un alt
obiectiv a fost acela al stabilirii unei ortografii unitare. Normele lingvistice formulate de Titu
Maiorescu în studiul Despre scrierea limbei române au fost ulterior adoptate de Societate
Academică, fapt ce a reprezentat un succes major pentru mişcare.
Dar poate cel mai important obiectiv este acela al formării spiritului critic. În
condiţiile inexistenţei unui sistem solid şi coerent de evaluare a operelor literare, în epocă se
critica în continuare persoana, iar nu cartea. Studiile maioresciene din acest domeniu au pus
bazele criticii estetice, continuate mai târziu într-un chip strălucit de G. Călinescu, E.
Lovinescu, N. Manolescu. Liderul Junimii susţine obligativitatea respectării criteriului estetic
în aprecierea creaţiilor literare, în detrimentul celorlalte: etic, etnic şi politic.
Intenţia eşuată de a edita o antologie de poezie românească prilejuieşte junimiştilor
numeroase discuţii pe marginea producţiilor lirice paşoptiste, în urma cărora se cristalizează
un sistem critic închegat şi durabil.
Printre alte obiective ale Societăţii se numără combaterea formelor fără fond. În
viziunea maioresciană, instituţiile şi valorile culturale împrumutate masiv în România din
Occident de-a lungul perioadei paşoptiste, nu şi-au găsit un mediu favorabil pentru dezvoltare
în cultura autohtonă, fapt ce a generat discrepanţe majore.
Pledând pentru raţiune, rigoare şi arta clasică, Junimea a fost mişcarea de anvergură
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce i-a reunit pe majoritatea oamenilor de cultură
(cu excepţia lui B. P. Hasdeu şi Al. Macedonski). Această grupare a schimbat în mod evident
cursul culturii române, prin inovaţiile din domeniul lingvistic, literar şi al criticii literare. Un
aspect mai puţin meritoriu îl constituie atitudinea faţă de generaţia paşoptistă. Pledând pentru
spiritul cultural german, junimiştii minimalizează rolul scriitorilor paşoptişi în ansamblul
literaturii române, condamnând intenţiile revoluţionare ale acestora şi atitudinea mimetică
faţă de Apus. Această concepţie este una exagerată, fiind generată, în mare măsură, de
intenţia lui T. Maiorescu de a fi un pionier în sfera criticii literare, fapt ce implica ignorarea
rolului deţinut în acest domeniu de Mihail Kogălniceanu.
Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 inaugurează seria
cercetărilor de acest fel ale lui T. Maiorescu. Publicat în primul număr al Convorbirilor,
lucrarea rezumă doctrina estetică maioresciană şi se doreşte a fi un reţetar util poeţilor şi
criticilor în conceperea, respectiv evaluarea poeziei.
În debutul studiului, autorul face distincţia dintre ştiinţă şi artă, subliniind că cea
dintâi transmite adevărul, deci idei, în timp ce arta are ca obiect frumosul, aşadar idei
manifestate în materie sensibilă.
Criticul aduce apoi în discuţie materialul prin care se exprimă fiecare artă: lemnul şi
piatra pentru sculptură, culorile în cazul picturii, sonurile pentru muzică. Sitaţia poeziei este
specială. Cuvintele nu reprezintă un material de exprimare a obiectului poeziei, ci doar un
mijloc de comunicare. În acest caz, pentru ca o poezie să existe este necesar ca aceasta să
deştepte imaigni sensibile în fantezia auditorului, iar condiţiunea materială se realizează prin
existenţa în textul liric a figurilor de stil şi a imaginilor artistice. Acestea sunt obligatorii şi
definitorii pentru forma poeziei.
În ceea ce priveşte conţinutul sau esenţa poeziei, criticul susţine că sunt excluse
cugetările exclusiv intelectuale, care fac obiectul ştiinţelor. Sentimentele sunt cele transmise
de textul poetic, iar dintre acestea T. Maiorescu aminteşte iubirea, ura, tristeţea,bucuria,
desperarea, mania.
În ultima parte a studiului, criticul vorbeşte despre inutilitatea poeziei, susţinând că
aceasta reprezintă un product de lux al vieţii intelectuale, destinat celor care nu caută
satisfacţii materiale, palpabile, ci estetice.
Importanţa studiului este majoră, acesta influenţând evoluţia liricii româneşti. Într-o
primă etapă, această influenţă a fost vizibilă prin apariţia capodoperelor eminesciene şi a
Pastelurilor lui V. Alecsandri, ce au deschis seria operelor poetice de valoare româneşti.