Sunteți pe pagina 1din 1

Romantismul

Curentul literar a cărui estetică se manifestă în totală opoziţie cu cea a clasicismului este romantismul.
Mişcare artistică şi filosofică din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi din cea mai mare parte a
veacului următor, romantismul se manifestă iniţial ca o atitudine, ca o stare de spirit ce se opune
raţionalismului clasicist.
Romantismul este anticipat de mişcarea grupată în jurul lui Goethe, Sturm und Drang, care alcătuieşte
preromantismul.
Romantismul fundamental cunoaşte două momente, în funcţie de periodizarea pe care o stabileşte Virgil
Nemoianu în lucrarea Îmblânzirea romantismului:
1. Romantismul german, de cunoaştere, gnomic, High Romanticism – direcţie care îşi propune să
elaboreze răspunsuri la înaltele probleme ale cunoaşterii, să clarifice aspecte metafizice (iubirea,
moartea, timpul, divinitatea); presonajul predilect este geniul (adesea în ipostaza poetului);
2. Romantismul francez, social, Biedermeier Romanticism – circumscrie ideea de libertate, de
egalitarism, de revoltă, de structură socială; eroul este titanul, revoltatul;
Printre trăsăturile romantismului se numără:
Primatul sensibilităţii în defavoarea raţiunii – dacă pentru clasicism şi iluminism, conceptul cheie
rămâne raţiunea, ce stă la baza cunoaşterii, romantismul pledează pentru valoarea opusă, reliefând
importanţa sentimentului, a cunoaşterii prin intuiţie. Se realizează astfel deplasarea accentului de la
exterior, de pe realităţile aşa-zis obiective, la interior, explorându-se zonele profunde ale sufletului
omenesc.
Valorificarea experienţelor onirice – pentru scriitorii romantici, visul constituie o cale de evadare din
societatea filistină (meschină), dar şi o modalitate de cunoaştere. Experienţa onirică reprezintă o
regresiune spre natura din noi înşine şi duce la anularea frontierelor dintre uman şi cosmic. Lumea onirică
funcţionează compensatoriu pentru existenţa cotidiană, visul romantic nu reprezintă abolirea conştiinţei, ci
posibilitatea de a lăsa liberă o conştiinţă secundară, care trimite către tainele originare.
Nostalgia originilor, percepută fie ca explorare a genealogiei personale, fie ca pasiune pentru istorie şi
mitologie; teme ce derivă din această trăsătură sunt cea a originii şi a ascensiunii sociale spectaculoase,
obsesia vârstei de aur şi cosmogonia.
Sentimentul naturii – natura este pe de o parte, refugiu din societatea mărginită, iar pe de alta, o replică a
naturii umane. Constituie cadrul experienţelor umane majore: iubirea, moartea. Natura se regăseşte într-o
dublă ipostază: cea maternă, protectoare, dar şi natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti. Peisajul
romantic stă sub semnul sublimului (provoacă admiraţie amestecată cu teamă), aspiră la grandios şi are
tendinţa deschiderii spre infinit.
Sentimentul acut al timpului, al devenirii şi al istoriei – romanticii descoperă importanţa istoriei, care
le poate influenţa destinele în mod decisiv; cultivă specii precum romanul, drama şi balada de inspiraţie
istorică.
Predilecţia pentru personajele bine individualizate, cu calităţi sau cu defecte ieşite din comun, aflate în
conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Eroul romantic este un inadaptat, care este dominat
de tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge la pierderea identităţii (tema dublului) sau la
nebunie. Se manifestă interesul pentru ipostaze excepţionale ale umanului: titanul, demonul, geniul.
Tema iubirii imposibile – întruchipează aspiraţia spre absolut specifică spiritului romantic. Iubirea este
una nefericită, cauza acestei neîmpliniri fiind incompatibilitatea celor doi, ce aparţin unor lumi diferite.
Preferinţa pentru nocturn – în timp ce clasicul este un spirit eminamente diurn, artistul romantic este
fascinat de noapte, nocturnul constituind cadrul unor experienţe erotice şi fantastice inedite. Se asociază
cu atracţia pe care astralul o exercită asupra spiritului romantic (luna şi stelele sunt frecvent evocate).
Gustul pentru fantastic, pentru experienţele ce scapă logicii obişnuite şi limitelor verosimilului.
Interesul pentru specificul naţional – fenomenul romantic a coincis cu cristalizarea ideii moderne de
naţiune. Tot ceea ce constituie emblemă identitară a unui popor (limbă, istorie, foclor) devine sursă de
inspiraţie pentru scriitorii romantici.

Reprezentanţi ai romantismului european:


 G. Byron, Shelly, Wordsworth (Anglia);
 Lamartine, Hugo, Musset, Chateaubriand (Franţa);
 Novalis, Hölderin, Hoffmann, Heine (Germania);
 Lermontov, Puskin (Rusia);
 E. Allan Poe (SUA).