Povestea lui Harap-Alb – Ion Creangă

Basmul – teorie literară

Etimoligie: basm < sl. basni (născocire, scornire)
Definiție: Specie a genului epic în proză, în care personajele, purtătoare ale unor valori simbolice de Bine și Rău,
participă la întâmplări fabuloase, al căror rezultat constă în impunerea valorică a Binelui.
Definiție celebră: „oglindire a vieții în moduri fabuloase” (George Călinescu)
Origine: Basmul este o specie folclorică universală, de origine străveche, cu teme foarte larg răspândite și
asemănătoare, uneori până la identificare, în cultura celor mai multe popoare. Acest fapt a determinat dezbateri și
controverse în ceea ce privește originea temelor basmului sau a speciei înseși. Despre teoriile acestea, B. P. Hasdeu, în
lucrarea Etymologicum Magnum Romaniae, afirmă că sunt „subiective și aproape deopotrivă de false”, cărturarul
român considerând că originea și natura basmului se mențin niște „enigme, pe care știința contemporană, în loc de a le
limpezi, le-a întunecat și mai mult”.
Cunoscut este faptul că basmul a apărut în epica populară și abia ulterior, în secolul al XIX-lea, în perioada afirmării
esteticii romantice, el a pătruns în literatura cultă.
Clasificare:
I. a. basme fantastice – prezintă o lume neobișnuită, fără legături evidente cu realitatea;
ex: Povestea lui Harap-Alb, Povestea porcului, Ivan Turbincă
b. cu animale – în care animalele au atribute umane, dar nu ascund un om metamorfozat;
ex: Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani
c. nuvelistice – care asimilează, în moduri fabuloase sau hiperbolice, existența cotidiană;
ex: Povestea lui Stan Pățitul, Soacra cu trei nurori
II. basm popular vs. basm cult
Basmul popular are autor anonim, este transmis pe cale orală, fiind o creație colectivă și tradițională (conservă un
anumit tipar narativ, formule specifice, motive literare, tema etc.).
Basmul cult are autor cunoscut și reprezintă o creație inovatoare.
Formulele – expresii stereotipe care par adeseori lipsite de sens, dar care, în realitate, dețin funcții foarte precise.
a. Formulele inițiale – au rolul de a introduce cititorul în lumea basmului. Începutul obișnuit este: „A fost odată ca
niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.” Dar există și formule complexe, precum: „A fost odată ca niciodată/Pe
când era lupul cățel/Și leul se făcuse miel/De se jucau copiii cu el.”; „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-
ar povesti; de când făcea plopul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coadă; de când se luau de gât
lupii cu mieii, de se sărutau înfrățindu-se, de când se potcovea puricele la un picior cu 99 de oca de fier și s-
aruncau în slava cerului de ne aduce apovești, de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede.”
b. Formulele mediane – întrețin atenția ascultătorului/cititorului sau, ca în cazul Poveștii lui Harap-Alb („Dumnezeu
să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”), au rolul de a delimita secvențele narative.
c. Formulele finale – scot cititorul din lumea ficțiunii, readucându-l în cea reală.
ex: „Încălecai pe-un mărăcine/Să m-asculte orișicine. ”; „Am fost și eu acolo și am văzut toate chefurile, căci
de n-aș fi fost, de unde-aș fi știut eu să vă povestesc: O lingură scurtă/Pe nasul cui m-ascultă.”
Structura/Tiparul narativ
Vladimir Propp, cercetător al basmului popular rusesc și autor al lucrării Morfologia basmului, constată că orice operă
ce ilustrează această specie respectă un anumit tipar narativ, constituit dintr-un număr de patru secvențe invariabile:
1. Starea de echilibru inițial;
2. Tulburarea echilibrului, provocată de o lipsă, un furt, o nedreptate etc.;
3. Acțiunea de recuperare a echilibrului;
4. Restabilirea echilibrului și răsplatirea eroului.
Se impune precizarea că starea finală de echilibru este diferită de cea inițială.
Personajele
Vladimir Propp identifică, la nivel actanțial, șapte mari tipuri de personaje existente exclusiv în domeniul basmului:
1. Eroul;
2. Falsul erou;
3. Răufăcătorul;
4. Donatorul/furnizorul;
5. Ajutorul;
6. Trimițătorul;
7. Fata de împărat (personaj căutat) și tatăl ei.

Povestea lui Harap-Alb

Simbolistica dimensiunilor spațio-temporale; Incipit și final
Incipitul este reprezentat de formula inițială – Amu cică era odată într-o țară un craiu. De tip captatio benevolentiae,
acest incipit fixează coordonatele spațio-temporale, familiarizându-l pe cititor cu atmosfera și cu unele dintre
personaje.
Timpul și spațiul basmului sunt vagi, confuze, imprecise. Evenimentele sunt plasate în illo tempore, într-o durată
străveche, mitică, sacră, de la începutul lumii și într-un topos imposibil de fixat geografic. Vagul dimensiunilor spațio-
temporale este un indiciu asupra universalității situațiilor înfățișate: întâmplările sunt de oriunde și de oricând, în orice
caz povestea se caracterizează prin vechime.
Formulei inițiale îi urmează prezentarea personajelor (craiul și fratele său, Verde-Împărat, copiii acestuia), fiind
prezente detalii referitoare la dificultatea parcurgerii distanței dintre cele două împărății. Acestea sugerează
complexitatea procesului de inițiere a eroului, drumul complicat pe care protagonistul îl parcurge de la statutul de
neofit, neinițiat, la cel de individ matur, apt pentru a fi integrat social.
Incipitul echivalează cu starea de echilibru inițial, cea dintîi secvență din scenariul narativ al basmului.
Autorul cult renunță la comparația „ca niciodată”, ce conferă unicitate întâmplărilor din basmul tradițional. În schimb,
adaptează formula inițială, sugerând prin regionalismul „amu” originea moldovenească a naratorului și totodată
validând un narator colportor (care nu a luat parte la evenimente, a auzit povestea și o transmite mai departe,
negarantând pentru veridicitatea ei), prin valorificarea adverbului „cică”.
Nota de originalitate ce caracterizează formula inițială se regăsește și la nivelul celei finale. Autorul preia din basmul
popular motivul nunții și sintagma „și a ținut veselia ani întregi”, însă adaptează la realitate convenția proprie
domeniului basmului, naratorul precizând că „cine se duce acolo bea și mănâncă […], iar pe la noi, cine are bani bea și
mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” Astfel, formula finală ancorează textul în real, conținând o notă de ironie prin
referirea la ierarhia socială, caracterizată prin discrepanțe evidente între bogați și săraci.

Conflicte
În basm, conflictele sunt de natură exterioară, constând în confruntarea personajelor cu interese divergente. Astfel, un
prim conflict, secundar se desfășoară între crai și fiii săi, cel dintâi fiind nemulțumit de lașitatea pe care o probează cei
doi feciori mai mari. Conflictul principal îi are ca protagoniști pe Spân și Harap-Alb, iar cauza o reprezintă schimbarea
de identități pe care o impune primul.

Temă
Deși inovator sub diverse aspecte, basmul cult Povestea lui Harap-Alb conservă tema și anumite motive literare
specifice basmului popular. Astfel, tema abordată de autorul humuleștean este lupta dintre Bine și Rău, textul
transmițând următorul mesaj: Binele învinge întotdeauna forțele malefice, însă pentru ca individul să se maturizeze
este necesar ca acesta să parcurgă anumite etape ale inițierii, în urma cărora să dobândească însușiri pozitive și să
acceadă la purificarea de ordin moral.
Motive recurente în basmul tradițional și preluate de autorul cult sunt: superioritatea mezinului, călătoria, trecerea
probelor, animalul năzdrăvan, cifra 3, nunta ca formă de răsplată a eroului.

Perspectiva narativă
Deși naraiunea este heterodiegetică (relatarea evenimentelor se realizează la persoana a III-a, de către un narator
extradiegetic), ea nu este neapărat și obiectivă. Neimplicat direct în evenimente, naratorul își ia libertatea de a
subiectiviza ușor narațiunea, emițând reflecții moralizatoare și observații personale. Pe fiul craiului îl numește „boboc
în felul său la trebi de aieste” cu prilejul intrării în fântână a eroului și în alte momente ale acțiunii justifică anumite
fapte ale personajelor. Omnisciența, de regulă indiciu al narațiunii obiective, nu este în cazul basmului în discuție
criteriu suficient pentru a stabili natura obiectivă a perspectivei narative.

Construcția personajelor
Conform tipologiilor identificate de Vladimir Propp, în Povestea lui Harap-Alb se regăsesc următoarele personaje:
eroul (Harap-Alb), răufăcătorul (Spânul), falsul erou (frații lui Harap-Alb), trimițătorul (Spânul, Împăratul Roșu),
ajutorul (calul, cei cinci tovarăși etc.), donatorul/furnizorul (Sfânta Duminică), fata de împărat și tatăl ei (Împăratul
Roșu, fiica sa).
Ion Creangă operează însă modificări la nivel actanțial, atât la nivelul tipologiei răufăcătorului, cât și sub raportul
construcției protagonistului.
Astfel, Harap-Alb este un erou atipic de basm, caracterul inedit manifestându-se în primul rând prin faptul că este un
personaj real, și nu fabulos. Protagonistul nu are nicio calitate supranaturală (nu se metamorfozează), cum se
întâmplă frecvent în basmul popular. Mentalitatea sa simplă îl determină pe criticul George Călinescu să remarce
asemănarea eroului cu un flăcău de la țară.
De asemenea, spre deosebire de Făt-Frumos din basmul tradițional, dotat exclusiv cu virtuți, Harap-Alb are atât
calități, cât și defecte. Este înțelept – la propunerea calului de a-l duce ca vantul ori ca gandul, Harap-Alb preferă
prima variantă, justificând astfel: „dacă mi-i duce ca gândul, mi-i prăpădi”. Bunătatea, altruismul le dovedește în
secvențele în care o miluiește pe Sfânta Duminică, ocolește nunta furnicilor, face stup albinelor. Sociabil, se
împrietenește ușor, este o companie plăcută pentru tovarășii săi de drum. Firea veselă este o calitate evidențiată prin
replicile prietenilor fabulosi: „Râzi, tu, râzi, Harap-Alb”. Eroul este fidel jurământului depus, netrădându-l pe Spân
deși este ispitit de alții să o facă.
Pe de altă parte, defectele sale sunt în egală măsură de pregnante. Naivitatea o probează în secvența coborârii în
fântână – se încrede în bunele intenții ale Spânului acceptându-i tovărășia și nesocotind avertismentul tatălui, ulterior
căzând în capcana întinsă de acesta. Simțindu-se împovărat de sarcinile la care îl supune Spânul, eroul se dovedește a
fi slab, fricos. De câteva ori se gândește chiar la sinucidere, considerând-o un remediu pentru viața ticăloasă la care îl
supune Spânul.
Natura atipică a eroului este determinată și de faptul că evoluează pe parcursul acțiunii. Dacă protagonistul
basmului popular rămâne același de la început și până la sfârșitul narațiunii, Harap-Alb suportă procesul inițierii, fiind
un personaj dinamic/mobil. De-a lungul acțiunii, trei sunt stadiile pe care actantul le parcurge: cel al naivului (este
numit „fiul craiului” sau „mezinul”), al novicelui (Harap-Alb) și cel final, al înițiatului (devine împărat).
Parcurgerea traseului devenirii spirituale conferă basmului caracterul de bildungsroman. Totodată, acest proces al
maturizării este sugerat și prin numele eroului: „Harap-Alb” reflectă condiția duală – rob/slugă de origine nobilă –,
sugestia cromatică negru-alb sugerând traversarea unei stări intermediare (inițierea) între stadiul de naivitate și
„învierea” spirituală.
Nu numai tipologia eroului este modificată, ci și cea a răufăcătorului. Spânul nu este un simplu antagonist ca în
basmul popular, lui îi este atribuit rolul inițiatorului. Astfel, se dovedește a fi „un rău necesar”, căci datorită lui,
Harap-Alb dobândește calitățile necesare conducătorului. De altfel, între cal și Spân se manifestă o complicitate tacită,
căci animalul fantastic nu îl suprimă decât abia în final, când inițierea eroului este definitivată. Până în acest moment,
îl lasă în viață pe Spân, conchizând că „și unii ca aceșia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să
prindă la minte”.

Povestea lui Harap-Alb – basm cult

Originalitatea basmului cult se manifestă la nivel actanțial, prin inovarea tipologiilor personajelor de basm, dar și prin
alte aspecte. Povestea lui Harap-Alb este un basm complex, ale cărui dimensiuni sunt semnificative, în raport cu
basmul popular. Este un hipertext compus din mai multe microbasme, căci eroul nu este supus doar la trei probe, ci la
mai multe.
Față de basmul tradițional, în care narațiunea este unicul mod de expunere, în textul lui Ion Creangă aceasta este
însoțită de dialog și descriere. Dialogul are roul de a invididualiza personajele, particularizându-le prin modul lor de a
vorbi. Descrierile sunt pitorești și contribuie la caracterizarea personajelor (descrierea celor cinci tovarăși).
Oralitatea și umorul sunt particularități ale artei narative a lui Ion Creangă, ce conferă textului său originalitate.
Oralitatea constă în impresia de zicere a textului scris și se realizează prin diverse mijloace: nararea la persoana I,
indicativ, prezent și adresarea la persoana a doua („Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”), expresii
narative tipice – „și atunci”, „și apoi”, „în sfârșit”, „vorba ceea” –, „și”-ul narativ, forme fonetice și gramaticale
specifice, forme lexicale cu caracter popular sau regional, structuri eliptice, repetitive, anacolutice, vocativele, expresii
onomatopeice, interjecții, exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului prin propoziții interogative,
exclamative, dativul etic), inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă), a versurilor populare, exprimarea
locuțională, elementele de paremiologie (proverbe, zicători), enumerații ample.
Umorul trădează plăcerea zicerii, jovialitatea și buna dispoziție. Mijloacele lingvistice de realizare a umorului sunt
ironia (caracterizarea lui Roșu-Împărat: „Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui
cea nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită”), poreclele și apelativele caricaturale („Buzilă”), diminutivele cu
valoare augmentativă („buzișoare”, „băuturică”), caracterizările pitorești, scenele comice.

Semnificații simbolice
În basmul lui Ion Creangă există două episoade în care protagonistul este pus în situația trecerii unui pod: cel în care
pleacă spre împărăția unchiului său și trebuie să se confrunte cu tatăl său deghizat în urs și cel în care pornește spre
Împăratul Roșu și evită alaiul furnicilor. Semnificația simbolică a podului este aceea a trecerii la o altă etapă a vieții,
realizându-se într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existență la altul, de la imaturitate la
maturitate.” (M. Eliade – De la Zalmoxis la Genghis-Han)
Pădurea este un simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, marcând încheierea unei etapte din existența eroului
și începutul alteia. Îi este asociată simbolistica labirintului, loc întortocheat și presărat cu pericole, din care dacă eroul
ar fi ieșit singur și nu subjugat de Spân, ar fi dobândit inițierea spirituală. Protagonistul nu reușește însă a depăși
această probă, pentru că se simte singur și privat de comunicarea interumană.
Coborârea în fântână este asocită simbolisticii grotei, spațiu al nașterii și al regenerării. Coincide cu momentul în
care are loc debutul inițierii spirituale, care se produce prin schimbarea numelui, a identității. Eroul trece de la statutul
de fiu al craiului la cel de slugă.
Decapitarea eroului este ultima etapă a inițierii, având semnificația coborârii în infern, adică a morții inițiatice.

Referințe critice
În Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, George Călinescu afirmă că poveștile lui Ion Creangă
transmit experiențe milenare ale poporului român, Povestea lui Harap-Alb reprezentând „un chip de a dovedi că omul
de soi se vădeşte sub orice strai”.