Sunteți pe pagina 1din 2

Cronicarii moldoveni

Cel dintâi dintre cronicarii moldoveni este Grigore Ureche. Letopiseţul său surprinde evenimente
din istoria Moldovei de la descălecatul lui Dragoş-Vodă (1359), până la cea de-a doua domnie a lui Aron-
Vodă (1594). Manuscrisul original, elaborat între 1642 şi 1647, s-a pierdut, păstrându-se numai copii ale
acestuia, în care s-a intervenit, prin adăugarea unor aspecte. Completările ulterioare, dintre care se
individualizează cele ale lui Simion Dascălul, constituie un mare dezavantaj în procesul de înţelegere a
stilului primului nostru cronicar moldovean, deoarece nu se poate stabili cu exactitate ce aparţine acestuia şi
care fragmente sunt interpolări ale lui Simion Dascălul.
Esenţial este însă faptul că, pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, legende
apocrife, romane populare şi cronografe, lucrarea lui Grigore Ureche deschide o nouă eră.
În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu atrage atenţia asupra „naturii speciale a
efortului pe care a trebuit să îl facă Grigore Ureche pentru a crea istoriografia în limba română”. Munca
intelectuală depusă de cărturarul moldovean este impusă de lipsa unei tradiţii istoriografice în limba română,
dat fiind faptul că, în epocă, limba de cultură era slavona. Şi tocmai scrierea cronicii în limba naţională
constituie pentru Gr. Ureche preocuparea fundamentală, astfel încât cărturarul este nevoit să creeze o sintaxă
şi o topică specific scripturale, dar şi un vocabular cu termeni din domeniul administrativ, juridic, militar,
absenţi la acea dată în vorbire, dar regăsiţi în formă incipientă în actele de cancelarie şi în scrisorile oficiale.
Criticul mai sus citat observă că în cronica lui Gr. Ureche „se află punctul istoric din care se urneşte
procesul trecerii de la faza vorbită la cea scrisă, literară a unei limbi”. Cărturarul armonizează două exigenţe
opuse cărora li se supune, şi anume aceea a oralităţii (doreşte să se facă înţeles de români) şi cea a mărturiei
scrise, ce constituie obiectivul său principal. Astfel se explică toate stângăciile din primul letopiseţ, constând
în anacoluturi, paranteze greşit plasate, forme hibride la nivelul topicii etc.
Majoritatea comentatorilor au reliefat spiritul critic pe care Grigore Ureche l-a manifestat faţă de
izvoarele istorice, spirit critic din care derivă şi deplina obiectivitate în procesul stabilirii adevărului istoric.
Cronicarul urmăreşte un ţel patriotic şi educativ precis: scrie letopiseţul ca „să le rămâie feciorilor şi
nepoţilor, să le fi de învăţătură”.
Constituind sursa de inspiraţie a mai multor generaţii de scriitori – printre care se numără Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri, Barbu Ştefănescu Dealvrancea, Mihail Sadoveanu – letopiseţul lui Grigore
Ureche se individualizează prin „expunerea sigură şi dreaptă, căreia îi lipsesc amănuntele inutile” (N. Iorga),
prin stilul solemn şi concis. Nicolae Manolescu afirmă că excelenţa o atinge Grigore Ureche în descrierea
câmpurilor de lupă şi în arta portretului. Deşi nu este martor al evenimentelor prezentate, cronicarul „are
stofă de prozator realist, care <<vede>>”, reprezentând lucrurile foarte exact în spaţiu, „ca un veritabil
martor ocular” (Nicolae Manolescu). Măiestria în realizarea portretului rezidă în capacitatea de a ilustra, prin
evenimente, portrete morale de domnitori, cronicarul dovedind un acut simţ de observaţie morală.
Intuind originea neamului său, Grigore Ureche este cel dintâi care afirmă ideea latinităţii limbii şi a
poporului român, ceea ce constituie un aspect de mare importanţă al cronicii sale. Acesta susţine că „rumânii,
câţi să află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi
toţi de la Râm se trag”.
Spirit modern, umanist, Gr. Ureche pune bazele istoriografiei în limba română, demersul său fiind
continuat de Miron Costin şi, mai târziu, de Ion Neculce.

Textul lui Miron Costin, intitulat Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace, de unde este
părăsit de Ureche vornicul, reprezintă un document asupra perioadei 1594-1661. Deşi declară că dezideratul
său era acela de a realiza consemnarea evenimentelor de la începuturi, din descălecatul cu cel dintâi, carele
au fostu de Traian-împăratul, Miron Costin este nevoit să se limiteze la a continua surprinderea evoluţiei
istorice a Moldovei, din punctul în care se oprise antecesorul său. Motivul îl reprezintă vremurile tulburi pe
care le trăieşte Moldova, marcate de războaie, de griji şi suspinuri.
Deşi continuator al lui Gr. Ureche, M. Costin se individualizează şi se diferenţiază de predecesorul
său. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu justifică deosebirile dintre cele două cronici
prin faptul că Miron Costin este reprezentantul unei generaţii mai noi, fiind dotat cu o mentalitate ce reflectă
o altă epocă decât aceea a lui Grigore Ureche.
O primă distincţie dintre cele două lucrări constă în viziunea diferită asupra destinului, reflectată în
acestea. Astfel, dacă pentru primul cronicar, destinul uman stă în mâna lui Dumnezeu, M. Costin este de
părere că, deşi nu îl cunoaşte, omul poate influenţa cursul acestuia.
Pentru criticul sus-citat, „cea mai frapantă deosebire faţă de clasicul letopiseţ al înainaşului este
minuţia lui Costin, abundenţa detaliilor, densitatea figurilor din tabou, lungimea unor episoade, repetiţiile şi
digresiunile. Naraţiunea lui Costin n-are deseori nicio fluenţă, e greoaie şi întortocheată.” În ceea ce priveşte
fraza celui de-al doilea cronicar, dacă pentru George Călinescu, aceasta constituie contribuţia cea mai de
seamă a lui M. Costin la proza noastră, N. Manolescu este de părere că felul în care autorul îşi construieşte
discursul reprezintă punctul nevralgic al operei sale. „Comparaţiile sunt stereotipe şi copilăreşti”, observă
criticul, iar fraza „nefirească şi neplăcută” este în dezavantajul autorului.
Însă inovatoare este folosirea frecventă a dialogului, spre deosebire de cronica lui Gr. Ureche, în care
acesta este un procedeu accidental.
În legătură cu participarea autorului la evenimentele cuprinse între anii 1653 şi 1661, înfăţişate în
cronică, s-a ridicat problema caracterului memorialistic al letopiseţului. Majoritatea cercetătorilor au conchis
că Miron Costin este primul nostru scriitor memorialist. Părerea constrară o exprimă Magdalena Popescu, în
viziunea căreia cronica lui Costin este „un abecedar al logicii istorice”, o scriere eminamente abstractă, ce nu
conţine oameni vii ori scene de viaţă, ci doar ilustrează tipuri şi situaţii universale. Acelaşi punct de vedere
este împărtăşit de Nicolae Manolescu, potrivit căruia cronicarul relatează pe un ton rece, impersonal chiar şi
evenimentele al căror martor a fost. Unica excepţie din întregul volum îl reprezintă episodul invaziei
lăcustelor, în care se poate sesiza un ton personal şi biografic. Criticul precizează însă că nu este corect „să
întemeiem pe el prestigiul de memorialist”.
O altă lucrare importantă a lui M. Costin este De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit ei, în care
autorul aduce argumente în favoarea latinităţii şi vechimii noastre pe aceste meleaguri, realizându-şi astfel
dezideratul de a aborda problema originii poporului român.

Ion Neculce este cel care încheie seria cărturarilor moldoveni, autori de letopiseţe. Cronica sa,
debutând cu domnia lui Dabija-Vodă (1661) şi încheindu-se la cea de-a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat (1743), înfăţişează una dintre fazele cele mai dramatice din istoria Moldovei, şi anume
prăbuşirea domniilor pământene şi începutul celor fanariote.
Deşi, după cum observă N. Manolescu, Ion Neculce nu este un cărturar propriu-zis, iar letopiseţul
său nu pare a fi nici pe departe „o operă de educare a spiritului public”, acest ultim cronicar moldovean este
cel mai important – din perspectivă literară –, fapt ce se datorează talentului său de povestitor înnăscut.
Ion Neculce situează în deschiderea letopiseţului, o serie de 42 de legende reunite sub titlul de O
samă de cuvinte. „Auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni”, legendele sunt expresia tipului de
cultură promovat de autorul lor: o cultură preponderent orală, derivată dintr-o mentalitate folclorică, ce
contrastează puternic cu cea a predecesorilor săi.
La un secol după ce Grigore Ureche descoperise scrisul intelectual, Neculce revine la oralitatea
populară, iar cronica sa se afirmă ca o reacţie la cele anterioare, Ion Neculce susţinând supremaţia
autohtonismului şi a naţionalismului în faţa europenismului.
Nicolae Manolescu semnalează eroarea de a percepe legendele cuprinse în O samă de cuvinte, drept
„un capitol din istoria românilor”, aşa cum procedează Nicolae Iorga. Aceste naraţiuni simple, reduse la
epicul pur, ce conţin în germene materia unor adevărate nuvele, alcătuiesc „întâia noastră operă originală de
imaginaţie”, potrivit criticului.
Un alt aspect ce diferenţiază cronica lui Ion Neculce de cele ale predecesorilor săi este faptul că în
prim-planul acesteia nu se află evenimentele semnificative, precum bătălii, înscăunări ori detronări, ci faptele
minore. Neculce este interesat de „senzaţionalul sau caraghiozlâcul întâmplării” (N. Manolescu), nefiind
sensibil la sublim, la măreţie. Întâmplările mărunte nu mai sunt marginale, ci ocupă partea centrală a
tabloului, căci Ion Neculce „n-are capacitatea de a sesiza esenţialul şi nici ierarhia corectă a evenimentelor” –
observă criticul mai sus citat. Totuşi, „chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie, are un talent de prozator
înnăscut, ca nimeni altcineva din întreaga noastră literatură medievală”.
Portretele eroice construite de primii cronicari moldoveni devin, la Ion Neculce, lumeşti. Acesta
priveşte oamenii mai ales prin prisma defectelor pe care le au, astfel încât, cu excepţia aceluia al
mitropolitului Dosoftei, toate portretele sunt răutăcioase, marcate de ironia şi de spiritul necruţător al
autorului.
Fraza cu care Nicolae Manolescu încheie expunerea dedicată cronicarilor moldoveni este sugestivă:
„Cu Neculce revin în forţă, în proza noastră istorică, spiritul popular şi oralitatea, ajutate de un talent de
narator incomparabil, care compensează îngustimea concepţiei şi netemeinicia culturii. Cel mai mare
povestitor de până la Crangă şi Sadoveanu este acest bătrân plin de parapon şi bârfitor ca o babă din secolul
al XVIII-lea.”