Sunteți pe pagina 1din 2

Meșterul Manole – Lucian Blaga

Elaborată în 1926, publicată un an mai târziu și reprezentată pe scena Teatrului Național din
București in 1929, drama Meșterul Manole are ca punct de plecare unul dintre cele patru mituri românești
fundamentale, și anume cel estetic al jertfei pentru creație. După cum remarcă George Călinescu, acest mit
„simbolizează condiţiile creaţiunii umane, încorporarea suferinţei individuale în opera de artă. În moartea
meşterului şi în indiferenţa voievodului pentru fiinţa lui concretă, s-a putut vedea un simbol al obiectivităţii
absolute a creaţiei. Multitudinea primeşte opera ca fenomenalitate independentă şi ignorează pe artist.”
Chiar dacă în textul blagian, voievodul își pierde conotațiile negative, iar soarta meșterului nu îi este
indiferentă, mitul are aceleași ecouri și semnificații, căci opera de artă, odată finalizată, nu mai aparține
creatorului, ci mulțimii, care nu cunoaște suferința înglobată în obiectul de artă creat. Ideea aceasta este
exprimată de al treilea zidar, care constată cu amărăciune: „Vedeți, frați, atât rămâne după noi: înfăptuirea
(...) și poate tristețea vreunei legende, dar nimic din zbucium.”
În prim-planul textului dramatic trece zbuciumul meșterului Manole, conflictul său interior,
psihologic, generat de oscilarea între două tendințe opuse: dorința de a înfăptui idealul artistic și refuzul de a
ucide o ființă umană, de a încălca a șasea poruncă dintre cele zece „săpate în piatră”. Situația dilematică în
care se găsește personajul eponim este evidentă încă de la începutul operei, didascaliile subliniind efortul
neîncetat al meșterului de a găsi soluții pentru a înceta surparea zidurilor: la masă, aplecat peste pergamente,
Manole măsoară „chinuit și frământat”. Epitetul dublu devine expresia neliniștii și a zbuciumului
personajului.
Dacă în textul folcloric, meșterului i se comunică soluția încetării prăbușirii zidurilor în vis, căci, în
viziunea poporului, Manole este alesul, cel căruia divinitatea îi transmite un mesaj pe cale onirică, scriitorul
cult imaginează un personaj – inexistent în balada populară –, starețul Bogumil, căruia îi revine rolul de a-i
indica meșterului soluția. Viziunea este astfel mai realistă (omul nu mai comunică cu Dumnezeu) și oferă
totodată prilejul unei dezbateri de idei. Astfel, starețul cu nume sugestiv constituie întruchiparea unei
concepții religioase numite bogomilism, potrivit căreia la facerea lumii au participat atât Dumnezeu, cât și
Satanail, cel dintâi fiind responsabil de latura spirituală, iar ultimul, de cea materială. Personajul formulează
un raționament similar, încercând să răspundă la întrebarea lui Manole cu privire la natura puterilor ce se
opun construirii: „Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frați? Și dacă își
schimbă obrăzarele înșelătoare, că nu știi când e unul și când e celălalt?”
Confruntarea de idei devine mai vehementă, pe măsură ce personajele aduc argumente care le susțin
opinia. Manole crede că a comite sacrificiul uman e „mai presus de fire”, se simte abandonat de Dumnezeu
și refuză jertfa căci „a fost odată săpat în piatră: să nu ucizi!” Dacă în versiunea lui G. Dem. Teodorescu a
baladei populare, este reluat versul „Stă inima-i rece”, sugerându-se astfel stăpânirea de sine și
insensibilitatea meșterului, Lucian Blaga subliniază latura umană a personajului, ce se declară incapabil de
omucidere: „Inima mea speriată nu e pentru asemenea fapte.”
Bogumil îi atrage atenția meșterului că măsurătorile și calculele sunt inutile, el făcând o pledoarie în
favoarea comiterii sacrificiului: „Sufletului unui om clădit în zid ar ține laolaltă lăcașul până-n veacul
veacului. (...) Ce e trupul asta? Râia sufletului. Făptuiește, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit
viermilor albi și păroși și intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veșniciei. Pentru suflet e un câștig.” Este
formulată astfel o concepție străveche care postulează că o clădire, pentru a dura, trebuie să primească viață
și suflet, deci să fie animată, iar acest transfer nu este posibil decât pe calea unei morți violente, ce
dobândește valențe creatoare.
Deși Bogumil este categoric, indicându-i meșterului soluția sacrificiului ca pe un dat inevitabil,
Manole luptă cu voința puterilor, iar conflictul interior se adâncește: „Lăuntric un demon strigă: Clădește!
Pământul se-mpotrivește și-mi strigă: Jertfește!”. Protagonistul consideră idealul artistic irealizabil: „Visul s-
a-ndepărtat spre veșnicul niciodat’.”
Totuși, solului trimis de Vodă, Manole îi garantează că în intervalul a trei zile „sau biserica va
rămâne dreaptă, sau sângele nostru se va slei”. Odată angajamentul luat, „Meșterul Nenoroc” – după cum
unul dintre zidari îl numește – trăiește o revelație extatică: „Acum văd: biserica se va înălța!” Glasul său
devine ireal atunci când rostește sentința: faptul că trebuie să jertfească „soție care încă n-a născut, soră
curată sau fiică luminată.”
Conștientizând că cea destinată jertfirii este însăși soția lui, meșterul „o privește înlemnit și nu mai
gândește”. Din acest moment, protagonistul acționează inconștient: într-o stare de transă ridică el însuși
zidul care o va închide pe Mira pentru vecie și apoi uită ceea ce a săvârșit – „grozavă e această uitare în care
am căzut.” „Pierdut și frânt”, eroul găsește însă forța de a-i grăbi pe zidari, îndemnându-i să lucreze fără
încetare ca să nu se mai audă vaierul din zid.
Dacă în baladă, Manole nu se prăbușește sub greutatea remușcărilor, dimpotrivă, ar fi capabil de a
reitera gestul sacrificial, personajul lui L. Blaga se anulează pe sine odată cu moartea Mirei. El nu mai poate
trăi cu remușcarea jertfei aduse în favoarea înfăptuirii idealului artistic, iar talentul de a crea îl resimte ca pe
o pedeapsă, ca pe un blestem, chiar dacă Bogumil îl numește „alegere și har”. Meșterului i se revelează
faptul că a fost „numai o unealtă” a voinței divine și în afirmațiile lui răzbate ecoul unei revolte: „Am vrut
să-i clădesc un lăcaș – Lui. Dar mie mi-a cerut tot.” Dezechilibrul interior este trădat de replicile pe care le
adresează tovarășilor: „Aprindeți pădurile să de vadă de departe că zece draci clădesc o biserică lui
Hristos!”, „(...) dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puțin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puțin
înspăimântătoare!”. După ce solicită de la Vodă permisiunea să tragă clopotul „întâia oară pentru aceea care
cântare de clopot n-a avut”, Manole își îndeplinește destinul. Spre deosebire de cântecul narativ, în care
protagonistul este pedepsit pentru hybrisul comis prin adoptarea unei atitudini trufașe, Manole din textul
dramatic săvârșește voluntar gestul suicidal. Pentru el, Mira este „începutul, sfârșitul, totul”, și de aceea nu
poate supraviețui dispariției soției. Personajul este astfel umanizat, slăbiciunile profane – iubirea față de
Mira – conferind complexitate tipologiei iubitorului de frumos pe care o ilustrează Manole.
În spirit expresionist, personajele dramei blagiene nu sunt individualități, ci simboluri, expresii ale
unor concepte. Manole este un simbol al creatorului, căuia i se cere sacrificiul suprem ca o condiție a
îndeplinirii idealului estetic. Starețul Bogumil simbolizează concepția religioasă dualistă, iar primii patru
zidari sunt simboluri ale celor patru elemente primordiale (aer, apă, foc, pământ) din care urma să fie înălțată
biserica. Primul a fost cândva cioban, al doilea a fost cândva pescar, al treilea a fost cândva călugăr, al
patrulea a fost cândva ocnaș. Se remarcă intenţia dramaturgului de a-i individualiza pe zidari. Dacă în
baladă meşterii alcătuiesc un personaj colectiv şi sunt simpli executanţi ai proiectului, Lucian Blaga îi
individualizează prin profesie (pe primii patru) şi prin trăsături de caracter (pe al şaselea, cel mai revoltat
dintre toţi), înnobilându-i prin atribuirea aceleiaşi patimi creatoare ca a lui Manole: „ne-ai ispitit cu ştiinţă
ascunsă şi vrăjitoreşte ne-ai biruit cu chipul ei. Că n-o mai putem uita.”; „Suntem bolnavi de ea. Nu e
nicăieri, şi totuşi dorul de ea e în noi ca un dor de casă.” De altfel, în episodul în care meşterul le comunică
tovarăşilor necesitatea sacrificiului, acesta subliniază prin replica sa faptul că ei împărtăşesc acelaşi vis:
„Nicio deosebire nu e între noi...”, minimalizându-şi propriul rol afirmând că el este un simplu intermediar
ce transmite „porunca de dincolo” zidarilor. Rămaşi în viaţa după moartea celui care îi reunise, zidarii se
simt pierduţi, fără rost în lume: „Nu vom şti cum să mai găsim loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc.” Ei
sunt asemenea apostolilor care au supravieţuit pentru a propovădui cuvântul Domnului.
Modificări în raport cu mitul întrupat în baladă operează autorul şi la nivelul personajului feminin.
Ana din baladă devine Mira, numele acesteia fiind sugestiv pentru atitudinea inocentă pe care personajul o
adoptă în faţa existenţei. O trimitere la semnificaţia acestui nume o realizează al treilea zidar care este de
părere că soţia lui Manole „nu înţelege nici acum, ci se miră din zid sau din cer că noi încă ne mai jucăm.”
De altfel, inocenţa Mirei este trădată şi prin atitudinea ludică pe care aceasta o are. Încă din primul act,
urcându-se pe „matahala” Găman, soţia lui Manole imaginează un joc care îi anticipează soarta tragică: „Tu
eşti pământul marele, eu sunt biserica, jucăria puterilor.” Fiind adeptă a jocului, Manole nu o poate păcăli pe
Mira pentru a o zidi decât prezentând actul sacrificial sub aparenţe ludice: „Un joc de albă vrajă şi întunecată
magie”, „(...) fiindcă dintre toţi şi toate tu eşti cea mai pornită spre joc.”
Miloasă, Mira vine la mănăstire pentru a împiedica sacrificiul uman. „Astfel, sufletul tău se vădeşte
cel mai curat” – îi spune Manole. După cum afirmase anterior meşterul, li se cerea „jertfa cea mai mare”, o
fiinţă atât de virtuoasă încât suferinţa celui care îi va plânge dispariţia să fie pe măsura bunătăţii ei. Şi tot
Manole are dreptate anticipând că „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi.”
Recuperând mitul estetic şi recitindu-l în manieră personală – prin deplasarea accentului de la
exterior, la conflictul interior – şi accentuând eresuri (credinţa în forţe supranaturale), Lucian Blaga scrie o
dramă de factură expresionistă, ce ilustrează teatrul mitologic cu valenţe poetice.