Sunteți pe pagina 1din 7

Ion – Liviu Rebreanu

Contextualizare
Ion – roman obiectiv modern

Liviu Rebreanu, scriitor ardelean născut în judeţul Bistriţa-Năsăud, este considerat a fi cel dintâi romancier
modern din literatura autohtonă. Opera sa cuprinde:
- nuvele: Frământări, Golanii, Răfuiala, Proştii, Catastrofa etc.
- romane: Ion (1920), Răscoala (1932) – monografii ale satului românesc din Ardeal şi Muntenia, ce l-au
consacrat pe Liviu Rebreanu drept autor realist de factură rurală;
Pădurea spânzuraţilor (1922), Ciuleandra – romane cu tematică psihologică;
Crăişorul Horea – temă istorică;
Jar – temă erotică;
Adam şi Eva – temă fantastică;
Amândoi – temă poliţistă;
Gorila – temă politic-citadină.
Anticipat de nuvelele Ofilirea, Răfuiala, Hora morţii, Ruşinea, în care viitorul romancier anunţă teme pe care
le va dezvolta ulterior în romanul Ion, acesta (romanul) este cel dintâi din literatura română care înfăţişează problema
ţărănească dintr-o altă perspectivă decât cea consacrată. Liviu Rebreanu se detaşează de viziunea idilic-patriarhală
asupra vieţii rurale româneşti, impusă până atunci de mişcarea sămănătoristă şi poporanistă. Dacă în „Ciclul
Comăneştenilor” (roman ciclic, alcătuit din mai multe volume: Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări,
Anna) al lui Duiliu Zamfirescu ori în capodoperele lui Mihail Sadoveanu, se manifestă predilecţia pentru înfăţişarea
pitorească a satului românesc şi pentru o falsă înfrumuseţare a vieţii rurale, Ion se impune prin viziunea realistă asupra
existenţei ţărăneşti, deschizând seria ceaţiilor romaneşti care înfăţişează universul rural în mod obiectiv, în absenţa
idilizării şi a lirismului caracteristice esteticii sămănătoriste.
Faptul că atitudinea autorului faţă de ruralitate este una obiectivă, face din Ion primul roman românesc
modern. Cel dintâi care observă modernitatea romanului rebrenian este criticul interbelic Eugen Lovinescu, teoretician
şi promotor al modernismului românesc. În Istoria literaturii române contemporane, criticul afirmă necesitatea
romanului obiectiv, a cărui expresie deplină o întrevede în opera lui Liviu Rebreanu: „Ion e cea mai puternică creaţie
obiectivă a literaturii române şi cum procesul firesc al epicei sale este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a
scării evolutive”.

De la realitate la opera ficţională: substratul antropologic

Substratul antropologic (Adrian Marino) – conexiunile pertinente ce se pot stabili între dimensiunile operei
şi cele ale realităţii
Crezul artistic al lui Liviu Rebreanu se desprinde din mărturisirile autorului: „Pentru mine arta [...] înseamnă
creaţie de oameni şi de viaţă.”; „Artistul nu copiază realitatea niciodată”, aceasta devenind pretextul, punctul de
plecare de la care scriitorul îşi construieşte un univers literar propriu, guvernat după legi de sine stătătoare.
Există câteva aspecte pe care autorul le preia din realitate, transfigurându-le în opera literară. Potrivit
confesiunilor scriitorului, Ion îşi are originea într-o scenă la care acesta fusese martor cândva la începutul secolului al
XX-lea: „Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici.
Hoinărind pe coastele din jurul satului, am zărit un ţăran îmbrăcat în straie de seărbătoare. El nu mă vedea... Deodată
s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.” (Liviu Rebreanu, Mărturisiri – 1932)
Astfel, imaginea unui ţăran care îngenunchează pe câmp şi sărută cu evlavie pământul, constituie punctul de
plecare în scrierea romanului. În volumul mai sus citat, autorul declară că „aproape toată desfăşurarea din capitolul I
este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilăria mea […] Descrierea drumului până în Pripas şi chiar a satului şi
a împrejurimilor corespunde în care parte cu realitatea.”
Un alt „eveniment” care îi serveşte autorului drept sursă de inspiraţie îl află dintr-o scrisoare primită de la sora
sa, care îi povesteşte că „un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi, şi-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor. Pe fată o
chema Rodovica. Biata Rodovica, de altfel, mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să
greşească şi să rămână însărcinată […] În sfârşit, în ziua cu bătaia cea groaznică, ţăranul nu ştiu de la cine se zicea că
ar fi aflat că Rodovica lui şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul […] Afară de greşeala fetei,
trrebuia să se încuscrească, el, fruntaş, cu pleava satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea
pământul şi nici nu ştia să-l muncească cum se cuvine.”
În sfârşit, un ultim aspect pe care scriitorul îl preia din realitate, utilizându-l ca punct de plecare în construirea
eroului romanului, îl reprezintă discuţia pe care o are cu un flăcău din vecini, „voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac.
1
Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el
o vedea în faptul că n-are pământ. […] Pronunţa, de altfel, cuvântul <<pământ->> cu aâta sete, cu atâta lăcomie şi
pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată.”

Temă şi problematică

De factură social-ţărănească, tema romanului Ion constă în prezentarea problematicii pământului, pe fundalul
satului ardelean de la început de secol XX. În prim-planul operei se află eforturile unui ţăran sărac orientate în direcţia
obţinerii pământului şi consecinţele actelor sale. Tema centrală – dorinţa de posesiune a pământului – este dublată de
cea a iubirii, în roman regăsindu-se mai multe cupluri, constituite din raţiuni distincte: Ion-Ana, Ion-Florica, Florica-
George Bulbuc, Laura-George Pintea, Titu-Roza Lang etc.
Romanul are o dublă problematică, pusă în scenă prin intermediul a două planuri narative paralele: planul
ţărănimii, reprezentat de Ion, dezvoltă problematica pământului, iar planul intelectualităţii rurale, al cărei exponent
este familia Herdelea, vehiculează problema naţională a românilor din Transilvania, aflaţi sub stăpânire austro-ungară.
Cele două planuri interferează, trecerea de la unul la altul realizându-se prin alternanţă. Ele constituie, de fapt,
imagini ale acceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă ce conferă impresia viziunii totale, de unde şi
caracterul de monografie al romanului.
Temele reunite în Ion au fost ulterior dezvoltate de romancier în celelalte două capodopere: Răscoala, roman
al revoltei ţărăneşti din 1907, şi Pădurea spânzuraţilor, operă ce surprinde drama românilor transilvăneni, obligaţi să
lupte în Primul Război Mondial împotriva propriilor fraţi din Regat. Această dramă naţională este ilustrată în primul
roman al lui Liviu Rebreanu, de personajele Zaharia Herdelea, învăţătorul satului, care predă copiilor lecţiile în limba
română, de preotul Belciug, ce refuză categoric sa îi înveţe pe elevi Tatăl nostru în limba maghiară, precum şi de Titu
Herdelea, tânărul idealist care părăseşte provincia natală spre a continua lupta alături de fraţii din România.

Structură şi compoziţie

Firea echilibrată a autorului a determinat predilecţia pentru construcţiile epice armonioase, sferice, simetrice,
în care sfârşitul se confundă cu începutul. Romanul are o structură circulară, asemenea celorlalte două capodopere ale
autorului, în care infipitul şi finalul sunt similare.
Elementele care concură la realizarea simetriei naraţiunii sunt:
 titlurile celor două părţi ale romanului: Glasul pământului şi Glasul iubirii, reprezentând două coordonate
opuse şi complementare ale evoluţiei interioare a protagonistului;
 titlurile capitolelor iniţial şi final: Începutul şi Sfârşitul;
Cele 13 capitole (număr simbolic, nefast) au titluri reprezentate de substantive concise, care sugerează
gradarea tensiunii dramatice:
Începutul Vasile
Zvârcolirea Copilul
Iubirea Sărutarea
Noaptea Ştreangul
Ruşinea Blestemul
Nunta - prima parte George
Sfârşitul - a doua parte
 prezentarea unei manifestări populare, hora, element de compoziţie ce inaugurează şi închide romanul;
 imaginea de la început şi cea finală, constând în prezentarea drumului spre şi dinspre Pripas.

Descrierea drumului

1. substantivele proprii din incipit se regăsesc şi în final, însă în ordine inversă:


- termeni toponimici →Cârlibaba, Someş, Cluj, Armadia, Pădurea Domnească, Cişmeaua
Mortului, Râpele Dracului, Pripas;
→Pripas, Râpele Dracului, Cişmeaua Mortului, Pădurea Domnească,
Jidoviţa, Someş.
*bogăţia toponimelor sporeşte autenticitatea şi conferă o notă de realism evenimentelor;
- substantive comune→ şoseaua, drumul, râul, o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos de
tinichea (anticipează tragismul personajelor).
2. imaginea celor două case – a învăţătorului Herdelea şi a lui Alexandru Pop Glanetaşu
2
- „casa învăţătorului e cea dintâi” →importanţa învăţătorului în lumea satului; semn al distincţiei şi
al respectului de care se bucură în sat;
- „două ferestre ce se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare” →rolul de îndrumător
spiritual şi de moralist al învăţătorului;
- „uşa e închisă cu zăvorul; coperişul de paie parcă e un cap de balaur; pereţii spoiţi de curând de abia
se văd prin spărturile gardului” →termenii sunt conotaţi negativ; zăvorul sugerează caracterul ascuns
al protagonistului; comparaţia cu balaurul denotă aspecte negative ale firii eroului;
– descrierea caselor ilustrează, prin aşezare şi aspect, condiţia socială a
personajelor; în realizarea descrierii, autorul valorifică metoda balzaciană, potrivit căreia, descrierea
casei, a camerei, a vestimentaţiei unui personaj sugerează trăsături morale şi comportamentale ale
acestuia.
3. verbele folosite în prezentarea drumului:
- în incipit: „vine”, „se desprinde”, „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „coboară”, „urcă”, „îşi face loc”,
„înaintează” (vesel), „coteşte” (brusc), „dă buzna” → verbe de mişcare alertă, ce sugerează
gradaţia firului epic, ce se va amplifica pe parcursul romanului.
- în final: „coteşte”, „se îndoaie”, „se întinde”, „rămâne”, „trece”, „se pierde” →verbe de mişcare
lentă.
Drumul
 personificat (metafora drumului);
 are rolul de a prospecta diegeza (rezumă istoria povestită/destinul protagonistului);
 elementele de decor au valoare de „motive anticipative”;
 Nicolae Manolescu, în capitolul Drumul şi spânzurătoarea, din volumul Arca lui Noe, vede în drum
„cel dintâi personaj din roman, tânăr, sprinten, nerăbdător să ajungă la destinaţie (...) Ultimul
personaj al romanului va fi tot drumul, însă înfăţişat la o alta vârstă – bătrân, bătătorit. Senzaţia de
trecere a timpului este foarte vie.”
 „Drumul este o cale de acces între lumea reala şi cea a ficţiunii. Deşi este o granită, o ramă şi un
constituient al romanului, drumul sugerează lipsa de graniţe.” (Nicolae Manolescu) →timpul real se
contopeşte în mod insesizabil cu cel al ficţiuni.

Scena horei

*este un prim episod ce reuneşte ambele planuri – cel al ţărănimii şi cel al intelectualităţii rurale;
*constituie un pretext al întâlnirii personajelor;
*rolul acesteia nu este acela de simplă petrecere sătească duminicală; ca şi drumul, hora este conotată
simbolic;
*descrierea jocului tradiţional reprezintă o pagină etnografică memorabilă, prin prezentarea:
- portului popular: iile albe, tureacii cizmelor, poalele fetelor, năframa de mătase pe capul nevestelor tinere;
- paşilor specifici: „sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul”, „potcoavele flăcăilor scapară scântei,
poalele fetelor se bolbocesc”, „flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul
să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele”, „toate perechile se
îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale”.
*tehnica folosita – aceea cinematografică – naratorul plimbă obiectivul de la un grup la altul;
 Iniţial sunt descrişi cei 3 lăutari; descrierea este pitorească: „Holbea e chior şi are un picior mai scurt”,
„Găvan, un ţigan urât şi negru ca un harap”;
 Apoi obiectivul se mută la grupul jucătorilor, aflat în centrul adunării →la horă participă numai
flăcăii şi fetele (cei necăsătoriţi), căci rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura
coeziunea, dar mai ales de a facilita întemeierea noilor familii;
 Ulterior, obiectivul se focalizează pe grupul fetelor nepoftite la dans, ce privesc cu jind la dansatori şi
zâmbesc silit;
 În continuare este surprins grupul „mamelor şi al babelor” care-şi admiră odraslele şi cel al copiilor,
care pândesc poalele fetelor;

3
 Cel din urmă grup asupra căruia se opreşte camera naratorului, este acela al bărbaţilor, prilej cu care
este etalată ierarhia socială a colectivităţii rurale. Cu o desăvârşită artă, L. Rebreanu realizează un
tablou complet, în care fiecare sătean îşi are locul, statutul şi importanţa, în funcţie de vârstă, de starea
civilă, dar mai ales de avere şi poziţia socială.
Astfel, fruntaşii satului – primarul şi chiaburii – discută separat de ţăranii mijlocaşi aşezaţi pe prispă.
Alexandru Glanetaşu este plasat „pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trăgând cu urechea, dornic să se
amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi” →regulile sociale, cutumele sunt extrem de
rigide; atitudinea umilă a lui Alexandru Glanetaşu constituie o dovadă a faptului că lipsa pământului
(implicit, a avuţiei) este echivalentă cu lipsa demnităţii.
La eveniment iau parte şi intelectualii satului – preotul Belciug şi familia Herdelea, veniţi să
privească „petrecerile poporului”, fără însă a se amesteca în joc.
Nicolae Manolescu afirmă că „hora este una a soartei”. Exegeţii au căzut de acord asupra faptului că
aceasta are o contribuţie majoră în derularea acţiunii, având o funcţie prospectivă, căci destinul fiecărui
personaj e scris, fără posibilitatea de a mai fi schimbat.
In cadrul acestei scene sunt conturate principalele conflicte ale romanului:
- conflictul interior, major, principal – între glasul pamantului şi glasul iubirii (pendularea
protagonistului între cele doua femei şi alegerea aceleia ce reprezentă pământul);
- conflictul exterior, principal, social – între Ion si Vasile Baciu (este anticipat de confruntarea dintre cei
doi);
- conflictul exterior, secundar – între Ion şi George Bulbuc (anticipat de bătaia celor doi, de la cârciuma
lui Avrum) → scena e construită simetric cu cea din finalul romanului, în care Ion este răpus cu sapa de
către George.

Perspectivă narativă

Naratorul îşi probează omniscienţa prin crearea unui final simetric cu incipitul. Cunoaşterea sa este nelimitată,
fapt demonstrat prin redarea unei descrieri, la începutul romanului, care o anticipează pe cea din final, de a cărui
existenţă naratorul este conştient încă de la început. Întâmplările înfăţişate sunt surprinse în calitate de elemente ale
unui mecanism logic, prestabilit. Naratorul este un demiurg un universul ficţional, el manevrează destinele
personajelor după bunul său plac. Viziunea este auctorială, iar naratorul creditabil adoptă o atitudine detaşată, relatând
evenimentele pe un ton impresonal. Naraţiunea este heterodiegetică, focalizarea fiind neutră, iar perspectiva narativă,
obiectivă.

Ion – roman realist

Realismul este un curent literar manifestat pe plan european în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce se
impune prin reflectarea mimetică a realităţii în opera ficţională. Scrierile realiste situează în prim-plan realitatea
obiectivă, accentul căzând pe refacerea imaginarului social al unei epoci. Tema predilectă este banul, averea, iar
conflictele principale sunt de ordin exterior, instituite între indivizi sau grupuri de indivizi care urmăresc interese
materiale. Personajul realist este tipic, el reunind trăsăturile unei întregi categorii umane sau clase sociale.
Ion al lui Liviu Rebreanu reprezintă un roman realist, acesta reunind particularităţile mai sus menţionate.
Universul imaginat de autor reflectă coordonatele celui real de la începutul secolului XX, în care lipsa pământului,
căsătoria în calitate de contract social, conflictele dintre autoritatea austro-ungară şi intelectualii naţionalişti reprezintă
stări de fapt ale epocii.
Critica literară a impus eticheta de „realism dur”, „esenţial” în cazul operei rebreniene. La redarea acestei
impresii contribuie şi stiul „cenuşiu” (Tudor Vianu) al autorului, atitudinea sa declarat anticalofilă. Liviu Rebreanu
renunţă la podoabe artistice, iar limbajul său este dur, colţuros. Scriitorul este de părere că „strălucirile artistice, cel
puţin în operele de creaţie, se fac, mai totdeauna, în detrimentul preciziei mişcării de viaţă”, afirmând că „e mai uşor a
scrie frumos decât a exprima exact”.
În spiritul doctrinei realiste, în romanul lui L. Rebreanu, dialogurile sunt simple şi creează iluzia vorbirii, iar
limbajul reprezintă o modalitate de individualizare a personajelor. Acestea din urmă, personajele, sunt tipice. Ion este
reprezentantul unei întregi clase sociale, aceea a ţărănimii lipsite de pământ, dornice de a-l obţine în orice chip.
Realistă este şi viziunea obiectivă asupra realităţii reflectate în opera de artă, ce îi corespunde unui narator
detaşat şi impersonal.

4
Ion – roman modern

La redarea caracterului modern al romanului rebrenian contribuie mai multe elemente, precum:
- contrapunctul – tehnică ce constă în prezentarea aceleiaşi teme în planuri narative distincte, cu scopul de a ilistra
semnificaţia comună; de exemplu, nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei;
semnificaţia comună este compromisul;
- mise-en-abime (punerea în adâncime) – tehnică ce vizează oglindirea textului în el însuşi: un fragment de text
concentrează semnificaţia întregului; de exemplu, descrierea drumului anticipează evoluţia protagonistului; scena
horei prefigurează principalele conflicte ale operei;
- stilul indirect liber – constă în prezentarea gândurilor personajului, în absenţa marcării acestui fapt, prin verbe
dicendi; în discursul naratorului sunt inserate vorbele personajului, păstrându-se limbajul specific acestuia şi
intonaţia enunţurilor; de exemplu: „Spre ziuă, fata aţipi puţin. Când se trezi, speriată, în casă pătrusnseseră zorile
albe de iarnă şi bătrânul nu se mai vedea. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Baremi de-ar fi bătut-
o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile şi vaietele i-ar fi uşurat suferinţa
trupească, în vreme ce o astfel de piatră de moară îi turteşte încetul cu încetul inima, vrând să-i stoarcă un
răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata?”; „Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă
chinuită de şovăiri şi chibzuiri. […] Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate nu se
învoieşte cu zgârcitul de tată-său în privinţa zestrei... Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite aşa şi aşa, că
doar nu e peste nouă mări şi ţări?”
- prezentarea gândurilor personajelor în apropierea morţii (ale Anei, ale lui Ion).

Construcţia personajului Ion


Ion
 personaj eponim/titular (numele său se regăseşte în titlu);
 figura centrală a romanului; actantul (cel care susţine firul epic în mod dominant);
 în calitate de personaj realist, Ion este un personaj tipic, reprezentând categoria socială a ţăranilor lipsiţi de
pământ;
 prin destinul său tragic şi prin maniera în care obţine pământul, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi se
individualizează;
 personaj complex, având atât calităţi, cât şi defecte;
 erou memorabil şi monumental;

Portretul personajului este construit prin pluriperspectivism. Astfel, în scena horei, cea care inaugurează romanul,
Vasile Baciu foloseşte sintagma „calici ţanţoşi” pentru a sugera trăsături ale celui care „umbla” să-i ia fata, precum şi
apelativele „golan”, „tâlhar”, „hoţ”, „fleandură”. George Bulbuc gândeşte că Ion „e arţăgos ca un lup nemâncat”.
Bătălia dintre Ion şi George relevă, prin caracterizare indirectă, alte trăsături ale protagonistului: violenţa şi
caracterul impulsiv. El îşi varsă furia asupra lui George, neputând să-şi spele altfel ocara adusă de tatăl Anei. În
conflictul cu Vasile Baciu, Ion se dovedeşte a fi orgolios, căci umilinţa pe care o simte provine din faptul că „auzea
tot satul”.
În capitolul Zvârcolirea, eroului i se construieşte un portret favorabil. Prezentarea zilei de muncă evidenţiază atât
hărnicia flăcăului, cât şi patima pentru pământ: „Era iute şi harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi
Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a
făcut dânsul stăpânul casei. În schimb, cum necum, în doi-trei ani a plătit şi datoriile ce le aveau la „Someşana” din
Armadia […]”.
Naratorul omniscient reface retrospectiv evoluţia personajului, amintind că, în calitate de elev, „băiatul era silitor
şi cuminte, „cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea”. Ion ilustrează însă o forţă primară, pentru că renunţă la
şcoală în favoarea luccrării pământului: „De ce să-şi sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, ştie. Ş-apoi, i-e mai
drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul...”
Este ilustrată condiţia omului teluric, care se simte legat de pământ prin fire invizibile. Cu toate acestea, Ion nu se
desparte definitiv de cărţi, le citeşte până se ferfeniţează foile. Dar atracţia telurică este mult mai puternică.
Caracterul oscilant al protagonistului reiese înscă din scena horei, când le priveşte alternativ pe cele două fete,
Ana şi Florica, dar şi din capitolul al doilea. În timp ce coseşte, zărind-o pe Ana, Ion gândeşte astfel: „Tare-i slăbuţă şi
urâţică, saraca de ea!...”, pentru ca ulterior să îşi reprime această impresie, zicându-şi: „Mă moleşesc ca o babă
neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las că-i bună ea Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu
piciorul norocului pentru nişte vorbe...” La numai câteva momente după aceasta, întâlnindu-se cu Florica, Ion „o luă în
braţe, o strânse s-o înăbuşe şi o sărută pe gură cu patimă sălbatică.” Se revelează astfel semnificaţia titlului capitolului,
care desemnează conflictul interior al eroului ce oscilează între cele două fete, între pământ şi iubire.
5
Truculenţa personajului este evidenţiată şi în episodul confruntării cu Simion Lungu, căruia acesta îi fură o
jumătate de delniţă de pământ. Sare la bătaie, deşi este vinovat. Sfidător, se crede mai presus decât orice: „Ion însă
scuipă cu dispreţ, strigându-i că nici de Dumnezeu din cer nu-i mai pasă.” Scena surprinde începutul obsesiei
posesiunii pământului: „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea.
Inteligent (Eugen Lovinescu) sau doar viclean (George Călinescu), Ion urzeşte planul seducerii Anei. Ideea i-o dă
Titu Herdelea, întâmplător, întrebându-l dacă poate să-l oblige pe Vasile Baciu să îi dea fata.
Când Ana este bătută crunt de tatăl ei, Ion nu numai că nu se înduioşează de soarta fetei, ci probează o răutate
gratuită, evidenţiată atât prin replica sa, cât şi prin intervenţia explicativă a naratorului: „Lasă că bine-i face! Lasă s-o
bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care îi înnegri toată faţa.”
Viclean, Ion o seduce pe Ana şi apoi refuză să discute cu aceasta, ţinta sa fiind Vasile Baciu, posesorul
pământurilor. Cu el vrea Ion să negocieze în vederea stabilirii zestrei. Este accentuată ideea că în societatea rurală,
căsătoria este văzută ca un contract social.
Ion se dezumanizează treptat, îl trădează pe învăţător, care îl ajutase să scrie reclamaţia prin care judecătorul şi
preotul erau acuzaţi că ar fi complotat împotriva unui biet ţăran. Devine trădător şi îl tratează pe cel care l-a sprijinit,
cu insolenţă, acuzându-l că i-a făcut mai mult rău decât bine.
Prefăcut, Ion ia apărarea Anei în faţa mamei sale, atunci când speră că aceasta îl va convinge pe Vasile Baciu să
se ţină de promisiunea de a-i ceda pământurile. Când planurile nu îi reuşesc, comportamentul său devine brusc violent:
„Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi, cu dosul palmei, repede, peste
obrazul stâng. […] O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o
licărire de bunătate...”
Întâmplător, Ion asistă la naşterea copilului său, pe câmp. Este suferată capacitatea ţăranului de a contempla, de a-
şi face timp şi pentru o altfel de percepere a realităţii, printre grijile gospodăreşti cotidiene: „Amândoi bărbaţii stăteau
nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă âşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi
aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii ce se petrece zilnic sub privirile oamenilor şi pe care totuşi omul n-
a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion,
simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori...” Înclinaţia spre contemplare este doar o
trăsătură fortuită a ţăranilor lui L. Rebreanu, Marin Preda fiind scriitorul ce va dezvolta acest aspect la un alt nivel.
Naşterea fiului său constituie un alt prilej cu care Ion se zvârcoleşte între patima pentru pământ şi iubirea pentru
Florica. Se simte mândru de faptul că „odrasla lui răcneşte aşa de poruncitor”, dar conştientizează ca odată cu naşterea
copilului, este legat pe veci de soţia sa.
Capitolul Sărutarea concentrează scena în care Ion, intrat în posesia pământului în mod oficial, îl sărută într-un
gest de supremă ardoare. Se regăseşte ipostaza pământului-ibovnică, ce motivează atitudinea eroului şi dorinţa aprigă
de posesiune. Imaginea aceasta simbolică accentuează ideea relaţiei aproape simbiotice între ţăran şi pământ, a
legăturii indestructibile dintre cei doi. Superioritatea pământului în raport cu fiinţa sa infimă, pe care o resimte Ion
înainte de a fi în posesia acestuia – „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleşindu-l. Se simţea mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte
cum îi place.”–, se transferă în acest moment în sfera umanului: „Se simţea mare şi puternic ca un uriaş din basme
care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.” Scena accentuează ideea puterii pe care averea i-o conferă
individului.
După ce scopurile sunt atinse, brutalitatea eroului faţă de soţia sa se transformă în indiferenţă. La ameninţarea
Anei: „Am să mă omor, Ioane!”, personajul răspunde cu răutate: „Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de
tine!”. Ion este astfel autorul moral al sinuciderii Anei.
El nu-şi iubeşte copilul şi nu îi acordă atenţie decât în măsura în care acesta reprezintă garanţia menţinerii averii.
Dacă sinuciderea Anei nu trezeşte în sufletul său remuşcări, moartea copilului nici atât nu îl mişcă pe Ion. Romanul
conţine un mesaj moral: lupta pentru pământ, implicit pentru avere, duce la dezumanizare treptată.
Şi totuşi, ascensiunea individului, deşi se realizează prin metode imorale, nu este văzută drept motiv de
descalificare. Dimpotrivă, George „se simţea măgulit că vine şi se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deştept ca Ion
care, prin minte şi şiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca şoarecele din biserică...”
Viclenia îi dictează cu Ion modalitatea de apropiere de Florica, faţă de care sentimentele îi revin odată cu
satisfacerea nevoii de posesie a pământului: Ion se împrieteneşte cu George, venind să îi ceară adesea sfaturi, în
realitate, pentru a fi aproape de femeie. Cedând dorinţei de a fura nevasta altuia, Ion dovedeşte incapacitate de a-şi
asuma un singur glas al personalităţii sale. Sfârşitul tragic al protagonistului este cât se poate de previzibil. Răul pe
care l-a făcut celor de care s-a folosit pentru a-şi satisface lăcomia faţă de pământ şi, ulterior, patima pentru Florica, nu
putea să rămână nepedepsit.

Referinţe critice

6
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
Ca roman ţărănesc, el (Ion) are un precursor în Mara lui I. Slavici, ca roman al ambiţiei, măcar în aparenţă, e în
linia Ciocoilor vechi şi noi. Mai substanţială este înrudirea cu Mara.
Ion e numai un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza aşezării la casa lui. La vârsta însurătoarei, Ion
suferă un scurt proces de incertitudine. I-ar plăcea Florica, fata săracă, dar îl atrage Ana, pentru posibila ei zestre. S-ar
zice prin urmare că avem de-a face cu un ambiţios, cu un Julien Sorel rural, cu un Dinu Păturică. Noţiunea de ambiţie
este însă exagerată, fiindcă ea presupune o conştiinţă largă care să-şi reprezinte o finalitate. (...) Ion nu e inteligent şi
prin urmare nici ambiţios. Ar fi putut să se smulgă din locul naşterii sale, să facă o carieră orăşenească. El vrea însă
pământ. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură, mai puternică decât a altora, dar la fel cu a tuturor. Toţi flăcăii
din sat sunt varietăţi de Ion. Desfăşurarea romanului poate să dea impresia că în atingerea scopului său Ion pune multă
inteligenţă. Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. (...) Nu din inteligeţă a ieşit ideea
seducerii Anei, ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.
În societatea ţărănească, femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza
erotică trecută, ea încetează să mai reprezinte ceva prin feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a
oricărei femei de la ţară, nu. Drama Ion-Ana este drama căsniciei ţărăneşti.
Dar Ion nici nu e un roman. Fiindcă fraza e lipsită de culoare, deşi observarea limbajului ardelenesc e făcută cu
foarte multă exactitate, scrisului lui L. Rebreanu i s-au refuzat meritele artistice. Totuşi le are într-un anumit înţeles.
Ion e opera unui pot epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea.
Valabile în câmpul absolut al ficţiunii, multe aspecte ale romanului sunt interesante şi istoriceşte. Niciun scriitor al
Ardealului n-a zugrăvit cu mai deplină nepărtinire incertitudinea din sufletele românilor de peste munţi din epoca
imperiului.

Eugen Lovinescu, Critice II


Ion e axa solidă în jurul căreia materia amorfă se organizează. Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales ai lui
Zola, Ion e expresia instinctului de posesie a pământului, în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o cazuistică
inepuizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă.
Prinsă la mijloc, în epica luptă pentru pământ dintre Ion şi socru, biata Ana e o tragică victimă. Omul nobil şi
milos dispare pentru a nu lăsa decât fiara. Cele două voinţe se încordează în sforţări uriaşe ce ar fi meritat un obiect
mai vrednic decât cei câţiva bulgări de pământ, simbol al supremei zădărnicii omeneşti.
Ion este expresia violentă a unei energii. Feciorul Glanetaşului râvneşte la delniţele lui Vasile cu foamea de
pământ a unei vechi sărăcii.

Nicolae Balotă, Rebreanu sau vocaţia tragicului


Ion este un posedat al pământului.
Atât Ion, cât şi Răscoala sunt drame ale conştiinţei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. De fapt, e o
răzvrătire a firii contra unei societăţi împilatoare, abuzive.
Ion este un posedat. Or, starea de posesiune se caracterizează prin fixaţii maniacale, prin turbulenţă, aplecarea spre
violenţă. Sângele lui Ion intră în ebuliţie, cu adevărat, doar la atingerea pământului. Pământul este cu adevărat
ibovnica lui. Florica, doar o distracţie a pasiunii esenţiale.

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe


A spune că în centrul lui Ion se află problema pământului, mecanismul social al luptei pentru pământ este
insuficient şi chiar neadevărat. În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune. Ion
este victima inocentă şi măreaţă a fatalităţii lui biologice.
Nivelul conflictului fiind acela natural-biologic, omul psihologic sau moral nu are ce căuta aici. A vedea în Ion
viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în
preistoria morale, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă.