Sunteți pe pagina 1din 4

Luceafarul – Mihai Eminescu

Aparitie
Poemul Luceafarul, capodopera a creatiei romanesti si sinteza a gandirii eminesciene, a fost publicat initial in aprilie
1883, la Viena, in Almanahul Societatii Academice Social-Literare <<Romania Juna>>. La 1 august 1883 apare in
revista Convorbiri literare, iar in luna decembrie a aceluiasi an este integrat in singurul volum antum de versuri
eminesciene – Poesii – , editat de Titu Maiorescu.

Geneza / Surse de inspiratie


Poemul a fost creat intre anii 1880-1883. Traseul sau de elaborare este unul complex, care presupune metamorfozari
succesive, astfel incat la varianta definitiva, ce atinge perfectiunea formala si a continutului ideatic, s-a ajuns in urma
elaborarii a cinci variante.
Principala sursa de inspiratie o constituie folclorul. Astfel, Eminescu valorifica un basm romanesc, intitulat Fata in
gradina de aur, cules de germanul Richard Kunisch in urma unei calatorii in Oltenia si publicat la Berlin, in 1861.
Subiectul basmului este urmatorul: un imparat are o fata foarte frumoasa pe care, pentru a o feri de ochii muritorilor, o
inchide intr-un castel de aur. Aceasta reuseste sa induplece slugile sa deschida larg ferestrele, moment in care este
zarita de un zmeu, ce se indragosteste de ea. Zmeul se metamorfozeaza in stea, apoi in ploaie, pentru a-i marturisi
iubirea si ii cere fetei sa il urmeze in lumea lui. Fata de imparat ii testeaza dragostea cerandu-i sa renunte la nemurire.
Zmeul pleaca la Demiurg pentru a obtine dezlegarea, insa este refuzat si sfatuit sa se intoarca pe pamant, spre a se
convinge de vremelnicia si nestatornicia oamenilor. Intre timp, un fiu de imparat se indragosteste de fata si, ajutat de
Sfanta Miercuri, Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, intra in palat si apoi fug impreuna in lume, fugariti de tatal ei.
Zmeul ii vede si, cu lacrimi in ochi, spre a se razbuna, pravale peste fata o stanca, omorand-o. Ramas singur, feciorul
de imparat se stinge de dor, in Valea Amintirii.
Eminescu valorifica acest basm, in timpul studiilor berlineze, creand un poem omonim, in care modifica esential
finalul din basm. Intrucat razbunarea nu ii pare poetului conforma cu superioritatea fiintei nemuritoare, finalul consta
in cuvintele pline de amaraciune ale zemului: „Fiti fericiti – cu glasu-i stins a spus – / Atat de fericiti, cat viata toata /
Un chin s-aveti – de-a nu muri deodata!”
Pe marginea unui manuscris, Eminescu noteaza: „In descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul K. povesteste
legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici
moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana
mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric.”
Un al doilea element de inspiratie mitica si folclorica il reprezinta mitul Zburatorului – mit fundamental al
spiritualitatii romanesti. Fiinta supranaturala, responsabila de primele manifestari ale iubirii la tinerele fete, este este
intrupat de fiinta Luceafarului.
Tot de factura folclorica este si descantecul fetei, ce poate fi citit in linia credintelor, superstitiilor, practicilor magice
populare.
Alte surse de inspiratie sunt de filon filosofic. Eminescu si-a insusit teme si motive literare ale romantismului inalt,
german, precum si teoria romantica a geniului, din lucrarea Lumea ca voina si reprezentare, a lui Arthur
Schopenhauer. Potrivit acestei teorii, exista o distinctie intre omul de geniu si omul comun, ce consta in aspiratia spre
absolut a celui dintai, in capacitatea de a-si depasi interesele, de a armoniza contrariile, de sacrificiu (constand in
izolare si solitudine) in vederea atingerii scopurilor. La polul opus, individul comun se defineste prin instinctualitate,
prin incapacitatea de a-si depasi conditia si prin cedarea tentatiei de implinire in cadrul unei existente mediocre.
De asemenea, Luceafarul constituie o sinteza a elementelor filosofiei grecesti – cerul si pamantul se afla la originea
lumii, Hyperion este fiul Cerului – , indiene, prezente in culegerea de imnuri ale creatiei, Rig Veda – gandirea
cosmogonica – , care se imbina cu aspecte ce tin de substratul antropologic (Adrian Marino) – propria viata, careia i
se confera statutul de simbol.
Cu privire la sursele de inspiratie utilizate in conceperea poemului, Zoe Dumitrescu-Busulenga afirma: „De fapt, ne
aflam in fata unui moment creator, in care fuzioneaza, la cele mai inalte temperaturi, pana la nerecunoastere, detaliul
biografic, inspiratia folclorica si ideea filosofica, impreuna cu o intreaga serie de motive predilecte poetului.”

Incadrarea estetica
Ca specie literara, Luceafarul este un poem filosofic ce se incadreaza liricii mastilor in care, la persoana I, dar sub o
voce straina, sub o masca, poetul isi exprima idei, sentimente si trairi interioare. Incadrarea in acest tip de lirism
obiectiv o realizeaza criticul Tudor Vianu, care considera „personajele” poemului drept „masti”, „voci” ale poetului.
Conform acestei intrepretari, eul poetic eminescian se proiecteaza in diverse ipostaze lirice, corespunzatoare popriilor
contradictii: Hyperion constituie masca geniului atras de lumea aparentelor, Catalina este fiinta muritoare, care isi
depaseste specia prin aspiratia spre absolut; Catalin ilustreaza aspectul teluric al barbatului, statutul individului comun,
iar Demiurgul este expresia impersonalitatii universale.
Criticul Nicolae Manolescu analizeaza vocile lirice prezente in poem, confirmand teza emisa de Tudor Vianu: „Daca
examinam acum, mai indeaproape, vorbirea presupuselor personaje ale povestii, descoperim ca ea este vorbirea
poetului insusi, in diferite registre lirice. Ceea ce a parut doar o coincidenta izolata, este, in fond, secretul cel mai
tulburator al Luceafarului, sinteza de moduri poetice eminesciene. In orice clipa, „personajului” care vorbeste i se
poate substitui poetul, caci Catalin, Catalina, nu in mai mica masura decat Demiurgul, sunt voci ale poetului.
Patrunzand in adancul ultim si misterios al poemului, nu ne aflam fata-n fata cu niste personaje concrete,
independente, care joaca o poveste de dragoste, nici cu niste simboluri abstracte (filosofice ori teologice), dar cu
aceste voci extraordinare al caror timbru ne este cunoscut, caci l-am auzit de atatea ori, in poezia erotica sau filosofica
a lui Eminescu. Sunt convocate la un loc, spre a intreba si a raspunde, o parte din vocile lirice esentiale ale poetului.”
Potrivit indiciilor pe care insusi poetul le-a oferit prin adnotarea pe marginea manuscrisului, poemul Luceafarul este o
alegorie pe tema romantica a statutului geniului in lume. Astfel, povestea, personajele si relatiile dintre ele sunt
transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri.
In cele din urma, Luceafarul este o meditatie filosofica in maniera romantica asupra conditiei omului de geniu.
Insumand toate aceste incadrari tipologice, constatam ca poemu Luceafarul este unul epic-liric-dramatic. Schema
epica este conferita de respectarea conventiilor naratiunii (actiune, personaje, momente ale subiectului, narator) si
devine un pretext pentru reflectia filosofica. Lirismul este prezent prin substanta emotionala a textului poetic, iar
caracterul dramatic este determinat de prezenta conflictului, de intensitatea trairilor sufletesti, precum si de recursul la
dialog.

Tema
Tema fundamentala a poemului – problematica geniului in raport cu lumea – este de natura romantica, acesteia
subordonandu-i-se celelalte subteme, de asemenea de factura romantica: iubirea imposibila, cunoasterea prin eros,
aspiratia catre alt univers, cosmogonia.

Titlul
Constand in substantivul comun articulat enclitic, titlul trimite la motivul romantic al stelei, ce sugereaza spatiul
cosmic infinit si timpul universal, etern, reversibil.
Romanescul luceafar isi are originea in latinescul lucifer, insemnand „cel ce luceste”. In sens propriu, Luceafarul este
numele popular dat planetei Venus, ocrotitoarea pastorilor romani. Astfel, titlul trebuie interpretat drept un simbol al
unicitatii si excelentei, prin stralucire. Acesta face trimitere la motivul romantic al geniului solitar.

Structura si compozitie
Poemul este alcatuit din 98 de catrene, care pot fi grupate pe patru parti si doua planuri. In prima si ultima parte
interfereaza planul terestru-uman si cel cosmic-universal, partea a doua apartine planului terestru, iar cea de-a treia
planului cosmic.

Analiza pe tablouri
Tabloul I (strofele 1-43) este cel mai amplu si debuteaza cu o formula specifica basmului: „A fost odata ca-n povesti /
A fost ca niciodata”. Incipitul plaseaza intamplarile intr-o durata temporala nedeterminata, anistorica. Este vorba
despre acel timp mitic de basm, illo tempore, in care faptele sunt unice si exemplare („ca niciodata”).
Unicitatea este transferata si asupra fetei de imparat, care poseda atributele fiintei iesite din limitele comunului.
Portretul sau, realizat prin superlativul absolut de factura populara „prea frumoasa” si prin comparatiile „Cum e
Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele”, denota singularitatea sa printre fiintele umane. De asemenea, aceste doua
versuri, impreuna cu cele anterioare – „Si era una la parinti / Si mandra-n toate cele”, trimit la dualitatea Pamant-Cer,
cadru terestru-cadru cosmic.
Descrierea spatiului fetei sugereaza limitarea universului uman: „Din umbra falnicelor bolti”, iar gestul indreptarii
spre fereastra simbolizeaza dorinta acesteia de a-si depasi propria conditie. Motivul fereastrei sugereaza o trecere
dintre cele doua universuri: terestru-cosmic, real-ireal.
Desfasurata in plan oniric, povestea de iubire dintre fata de imparat si Luceafar se infiripa in maniere si din ratiuni
distincte. Astfel, fata incepe sa-l iubeasca pe Luceafar ca un gest reflex al obisnuintei si al cotidianului: „Il vede azi, il
vede mani, / Astfel, dorinta-i gata”, iar iubirea ei implica o latura comuna. In timp ce iubirea Luceafarului nu se
limiteaza la dorinta si are nevoie de un lung proces de „cristalizare”, conturandu-se treptat si din nevoia de a cunoaste
prin intermediul erosului: „El iar, privind de saptamani, / Ii cade draga fata.”
Iubirea celor doi, ce apartin unor regnuri distincte, trebuie descifrata drept aspiratie spre absolut a fiintei pamantene si
drept expresie a nevoii compensatorii de materialitate, a spiritului superior.
Cadrul este unul intunecat, nocturn, romantic prin excelenta si favorabil visului, care devine modalitatea singurei
comunicari posibile de sus in jos, intre doua lumi altfel inchise, punte unica a unei imposibile legaturi. Asemenea
Zburatorului, Luceafarul o ademeneste pe fata, urmand-o „in odaie” si provocandu-i primele manifestari ale iubirii.
Sunt identificabile in aceasta secventa poetica cateva dintre motivele majore ale liricii eminesciene: motivul privirii,
ce defineste cunoasterea prin contemplare; motivul luminii, atribut exclusiv al Luceafarului, ce ii confera acestuia
superioritate; motivul oglinzii, ca intermediar al intalnirii indragostitilor si motivul visului.
Ca si in Dorinta sau Floare albastra, atractia reciproca a indragostitilor este sugerata de o chemare, ce evidentiaza
dorul si intensitatea sentimentelor. Invocarea Luceafarului, provocata de o profunda suferinta („Oftand din greu
suspina”), denota dorinta fetei de imparat de a-l apropia pe Luceafar de spatiul sau familiar („casa”) si spiritual
(„gand”), intrucat el simbolizeaza cunoasterea absoluta, „lumina”, asadar aspiratia ei suprema.
Primei chemari-descantec, Luceafarul ii raspunde printr-o rupere „din sfera” sa si o intrupare intr-un „tanar voievod /
Cu par de aur moale”. Nascandu-se din cer si mare, asemenea lui Neptun, Luceafarul ilustreaza ipostaza angelica,
portretul sau fiind constituit in maniera romantica: „par de aur moale”, „umerele goale”, „umbra fetei stravezii”. In
contrast cu paloarea fetei se afla ochii, care „scanteiaza”: „Un mort frumos cu ochii vii / Ce scanteie-n afara.”
Exprimarea lui este sobra, rece, grava: „Din sfera mea, venii cu greu / Ca sa-ti urmez chemarea”, insa, in acelasi timp,
afectuoasa: „odorul meu nespus”.
La indemnul Luceafarului, de a depasi lumea muritoare, pentru a domni in cea vesnica, fata de imparat refuza
categoric, caci ea intuieste incompatibilitatea dintre cele doua lumi si pericolul pe care il presupune renuntarea la
statutul de muritor: „Dara pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodata”, „Caci eu sunt vie, tu esti mort”.
Ca urmare a celei de-a doua chemari a fetei de imparat, Luceafarul se intrupeaza din noapte si soare, precum Pluton.
Ipostazei angelice din prima metamorfoza ii corespunde cea demonica din cea de-a doua intrupare. Luceafarul
corespunde acum unui inger al noptii, unui demon ce se inscrie tot in canoanele romantismului: „marmoreele brate”,
„ochii mari si minunati”, „negre vitele-i de par”.
Fata de imparat resimte organic suferinta pe care cel dintai refuz al sau a provocat-o Luceafarului: „Ma dor de crudul
tau amor / A pieptului meu coarde”, insa si de aceasta data ea refuza sa-l urmeze, justificandu-si optiunea prin
incompatibilitatea dintre ei: „Desi vorbesti pe inteles / Eu nu te pot pricepe.” Desi unica printre semenii sai, fata de
imparat se dovedeste incapabila de a-si depasi propriile limite si de aici propunerea ei de a i se asocia, dar in lumea ei,
a muritorilor. Luceafarul este insa dispus sa renunte la nemurire, in schimbul iubirii. Supremului sacrificiu pretins de
fata – „Fii muritor ca mine” –, Luceafarul ii raspunde printr-o acceptare, fapt ce denota superioritatea geniului,
capabil, din iubire si din dorinta de cunoastere absoluta, sa regreseze la conditia inferioara de fiinta efemera.
Iubirea si cunoasterea sunt doua aspiratii ale eroului eminescian. In mod simbolic, „dorul de luceafar” al fetei –
atractia materiei pentru spirit – si „setea de iubire” a Luceafarului – artactia spiritului fata de materie – , semnifica
elanul contopirii contrariilor, al fuziunii in Marele Tot.

Tabloul al II-lea cuprinde strofele 44-64 si apartine planului uman-terestru, infatisand idila pamanteana dintre fata de
imparat, individualizata acum prin nume – Catalina –, insa pierzand atributul unicitatii. De acesta data, fata de imparat
raspunde celei de-a doua iubiri: cea comuna, specifica muritorilor si opusa ipostazei ideale conturate in tabloul
precedent. Aceasta idila in registru minor simbolizeaza repeziciunea cu care se infiripa legatura sentimentala intre
exponentii lumii terestre.
Asemanarea numelor protagonistilor cuplului uman – Catalin si Catalina – sugereaza apartenenta la aceeasi categorie,
a omului comun.
Portretul lui Catalin este realizat cu ajutorul termenilor din limbajul popular, familiar: „Cu obrajei ca doi bujori / De
rumeni, bata-i vina”, fapt care il situeaza in antiteza cu Luceafarul, pentru care motivele si simbolurile romantice
trimitand la infinit, nemarginire, abstract, si isi gasesc originea in mit. Catalin este exponentul lumii inferioare,
telurice, mediocre, fapt sugerat prin originea comuna – „Baiat din flori si de pripas” – , prin ocupatie – „Un paj ce
poarta pas cu pas / A-mparatesii rochii”, „ce imple cupele cu vin”– , prin trasaturi – „Viclean copil de casa” – , prin
stereotipiile de limbaj, de factura populara – „arz-o focul, acu i-acu”, „sa-mi dai o gura”, „din bob in bob” – , precum
si prin aspiratiile marunte – „vom fi voiosi si teferi”.
Mediocrul personaj isi depaseste insa conditia sociala modesta, prin curajul de a-si marturisi dragostea si de a o initia
pe fata intr-un ritual erotic. Idila celor doi se infatiseaza sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe fata de imparat,
Catalin o ademeneste pe aceasta intr-un joc, pe care Catalina nu-l respinge. Desi aspira la iubirea ideala pentru
Luceafar – „O, de luceafarul din cer / M-a prins un dor de moarte” –, Catalina intuieste compatibilitatea sa cu cel de
aceeasi conditie ca ea: „Si guraliv si de nimic / Te-ai potrivi cu mine”. Pasiunea Catalinei, generata de aspiratia spre
absolut si de atractia catre fiinta intangibila, este abandonata in favoarea implinirii iubirii accesibile, caci Catalina are
revelatia identitatii dintre conditia ei de muritor si cea a lui Catalin.

Tabloul al III-lea (strofele 65-85) ilustreaza planul cosmic, continand o descriere unica a spatiului infinit al
macrocosmosului. Acest tablou poetic surprinde calatoria intergalactica a Luceafarului si dialogul sau cu Demiurgul.
Luceafarul intreprinde un zbor regresiv temporal, catre inceputurile lumii, in decursul caruia traieste in sens invers
istoria creatiunii: „Si din a chaosului vai, / Jur imprejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntai, / Cum izvorau lumine.”
Luceafarul parcurge spatiul stelar din dorinta de a fi dezlegat de nemurire, astfel incat zborul cosmic potenteaza
intensitatea sentimentelor, iubirea, ca act de cunoastere absoluta.
Parcurgand spatiul cosmic, Luceafarul ajunge intr-un loc unde clipa si vesnicia se confunda – „Si cai de mii de ani
treceau / In tot atatea clipe” – , el insusi dematerializandu-se, devenind „gand purtat de dor”. Acesta patrunde intr-un
spatiu primordial, necunoscut muritorilor, atemporal, de dinaintea nasterii lumilor: „Caci unde-ajunge nu-i hotar, /
Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste.” Descrierea acestui cronotop se
realizeaza cu o maxima economie de mijloace stilistice. Accentul cade pe ideea de gol, de absenta, fiindca neantul nu
poate fi redat sau exprimat prin cuvinte. Se inregistreaza similitudini cu poemul Scrisoarea I, ambele texte poetice
avand ca sursa Imnul creatiunii, din Rig-Veda.
Convorbirea Luceafarului cu Demiurgul este redata printr-un limbaj solemn. Apelatvele „Doamne”, „Parinte” denota
respectul Luceafarului fata de atotputernicul Demiurg. In acest tablou, Luceafarul este individualizat prin nume; el
este numit „Hyperion” (nume de sugestie mitologica, provenind din grecescul „hyper” si „eon”, care inseamna „cel ce
merge pe deasupra”). Cel care cunoaste adevarata identitate a Luceafarului este Demiurgul, care i se adreseaza cu
numele „Hyperion”, fapt ce denota subordonarea acestuia din urma fata de Demiurg.
Rugaciunea Luceafarului isi are originea in dorinta sa de a fi dezlegat de nemurire, de a deveni fiinta supusa mortii,
asemenea celei iubite. Astfel, Hyperion recurge la sacrificul suprem in numele iubirii. Moartea, numita metaforic „sete
de repaos”, este ravnita de Luceafar intrucat constituie conditia esentiala care permite implinirea erotica.
Rugaciunea Luceafarului se soldeaza cu un refuz al Demiugului. Acesta ii demonstreaza lui Hyperion absurditatea
cerintei sale. Pentru a „primi o alta soarta”, Luceafarul ar trebui sa se renasca, lucru imposibil, deoarece el s-a nascut
odata cu lumea, apartinand ordinii primordiale a cosmosului, iar moartea sa ar echivala cu schimbarea ordinii cosmice,
cu extinctia universului.
Pentru a motiva raspunsul lui, Demiurgul reliefeaza perisabilitatea fiintei umane. Fiinte neinsemnate, a caror moarte
nu dauneaza ordinii universale – „Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni” –, oamenii sunt efemeri si stau
sub semnul norocului (motivul fortuna labilis) – „Ei doar au stele cu noroc”.
In antiteza cu acestia, fiintele superioare, ilustrand ipostaza geniului, nu cunosc limitari, caracterizandu-se prin
eternitate: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte”.
Demiurgul ii refuza Luceafarului numai moartea. In schimb, in mod compensatoiru, ii propune acestuia diverse
ipostaze umane, insa nepieritoare, ale omului de geniu, dintre care Hyperion ar putea alege. Prima forma a umanitatii
geniale o reprezinta Poetul, care, in ipostaza sa orfica, are glasul genial, ce pune in miscare natura statica: „Vrei sa dau
glas acelei guri, / Ca dupa-a ei cantare, / Sa se ia muntii cu paduri / Si insulele-n mare?”. Cea de-a doua ipostaza
terestra a geniului ar fi aceea a marelui barbat de stat, legiuitor drept si puternic: „Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate
si tarie? / Ti-as da pamantul in bucati / Sa-l faci imparatie.” A treia ipostaza a geniului este cea a conducatorului de
osti, a strategului: „Iti dau catarg langa catarg, / Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg”.
In finalul lectiei de cunoastere, Demiurgul recurge la un argument forte, prin care ii dovedeste Luceafarului inca o
data superioritatea sa in raport cu superficialitatea lumii terestre: „Si pentru cine vrei sa mori? Intoarce-te, te-
ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta.”

Tabloul al IV-lea (strofele 86-98) este constituit in maniera simetrica cu cel dintai, prin interferenta planurilor terestru
si cosmic. Acesta surprinde idila dintre Catalin si Catalina, proiectata intr-un cadru romantic specific liricii erotice
eminesciene. Scenele de iubire se petrec departe de lume, in solitudine si liniste, in sanul protector al codrului si sub
ocrotirea lunii. Imaginea cuplului o reitereaza pe aceea a indragostitilor din alte poezii de dragoste ale poetului: Sara
pe deal, Dorinta, Floare albastra, Lacul.
Declaratia de dragoste a lui Catalin denota o schimbare esentiala, in raport cu tabloul secund. Vorbele sale sunt de o
solemnitate exacerbata si o proiecteaza pe Catalina intr-o imagine idealizata: „...esti iubirea mea de-ntai / Si visul meu
din urma”. Devine evidenta acum acea lirica a mastilor despre care vorbea Tudor Vianu: cuvintele lui Catalin „au
ceva impersonal, ele apartin de fapt poetului insusi, care, cum am vazut, se proiecteaza pe rand in fiecare din cele
patru ipostaze.”(Marin Mincu).
Catalina ii adreseaza o ultima chemare Luceafarului. Aceasta se deosebeste de primele doua prin faptul ca nu se mai
petrece in vis si prin rugamintea ca Luceafarul sa-i ocroteasca „norocul” si nu „viata”. Nu mai este o invocatie
generata de iubirea mistuitoare, ci o rugaminte in scopul perpetuarii norocului.
Raspunsul Luceafarului dezvaluie constientizarea dramatica a propirei conditii si descifreaza ceea ce poetul numea
„sensul alegoric” al povestii: faptul ca geniul este superior, prin nemurirea sa, dar si lipsit de noroc, caci ii este
imposibila implinirea prin iubire.
Daca initial, fata in numele careia Luceafarul era dispus sa faca sacrificiul suprem, era numita „odorul meu nespus”,
acum ea este desemnata prin metafora „chip de lut”, ce tradeaza dispretul fiintei superioare fata de fiinta comuna.
Atitudinea detasata a lui Hyperion este specifica omului de geniu si nu mai permite un dialog intre el si Catalina,
deoarece ei apartin unor lumi incompatibile, intre care comunicarea este imposibila.
Ultima strofa este constituita pe baza antitezei intre omul comun si geniu. Aflati sub zodia norocului – „Traind in
cercul vostru stramt / Norocul va petrece” – , oamenii sunt limitati, in timp ce geniul isi asuma atributele eternitatii:
cunoasterea absoluta, nemurirea, ataraxia stoica, atitudinea apolinica, dar si condamnarea la singuratate.

Din punct de vedere prozodic, se inregistreaza ritmul iambic, rima incrucisata si masura de 7-8 silabe.
Indiferent de cate s-au scris pe marginea acestui poem, Luceafarul ramane sinteza viziunii eminesciene, capodopera a
romantismului inalt si tarziu. „Poema lui Eminescu dezvaluie tragic o situatie conflictuala in sine, fara a implica
ciocniri epice, caci ne aflam intr-un lirism absolut. Basmul lui Kunisch se transforma conform cu conceptia estetica
romantica.” (Marin Mincu, Critice II)