Sunteți pe pagina 1din 7

F. M.

Dostoievski (1821 – 1881)

La insistența tatălui autoritar și-a făcut stiudiile la Institutul de Inginerie Militară din Sankt-
Petersburg. După finalizarea lor lucrează ca inginer militar. În același timp, începe să scrie și să
traducă. Debutul său literar este traducerea romanului ”Eugenie Grandet” de Balzac pe care l-a
apreciat astfel: ”Balzac este uriaș! Personajele lui sunt creația minții universale!”
Se implică într-un grup de liberali-utopiști, cercul Petrașevski. Este arestat. Investigațiile
(interogatoriile) durează 6 luni, în această perioadă i se acutizează crizele de epilepsie. Împreună cu
alții este condamnat la moarte (1849). Sunt duși la locul execuției și expuși la o tortură psihologică:
câteva ore așteaptă realizarea sentinței. În ultimul moment pedeapsa cu moartea este înlocuită prin
muncă silnică în Siberia și serviciu militar pe viață. Acolo a ispășit 4 ani de muncă silnică în
condiții de viață foarte grele.
În mod paradoxal, dar anume în Siberia (când unica carte ce i s-a permis s-o aibă a fost Biblia)
începe apropierea lui Dostoievski de valorile creștinismului rus și dragostea incondițională, aproape
irațională, pentru Rusia, in primul rând – pentru omul simplu. Astfel valorile creștinismului
orthodox câștigă în fața ideilor socialiste, care i-au influențat tinerețea. În perioada de maturitate
spirituală Dostoievski a avut o orientare național-ortodoxă, conservatoare, pro-țaristă (a fost adept al
monarhiei).
A fost eliberat în anul 1854, însă a continuat serviciul militar. În 1859, din cauza gravelor
probleme de sănătate, este eliberat și din armată cu permisiunea de a se întoarce acasă.
În anii următori lucrează ca jurnalist și scriitor, întreprinde mai multe călătorii in Europa,
devine dependent de jocurile de noroc. Treptat devine renumit, însă nu înainte de a trece printr-o
situație financiară disperată, fiind persecutat de creditori.
În a doua jumătate a anilor 70 cunoaște personal familia imperială, care-l apreciază înalt ca
scriitor. Începe să fie privit cu admirație de o bună parte a societății. Devine membru onorific al
Academiei Ruse de Știință. În această perioadă moare fiul său, Alioșa.
Cele mai importante opere: ”Însemnări din subterană”, ”Crimă și pedeapsă”, ”Idiotul”,
”Demonii”, ”Frații Karamazov” ș.a.

Viziunile social-politice:
A fost conservator, adept al monarhiei. Considera că în Rusia, spre deosebire de alte țări,
țarul e o forță unificatoare și prezența lui e necesară pentru menținerea independenței și unității
țării. S-a opus sistemului feudal și iobăgiei, însă era sceptic în privința democrației,
considerând-o ineficientă în Rusia.
A împărtășit doctrina pocivenicestvo, care a încercat să unească curentele slavofile și
occidentaliste, considerând că Rusia trebuie să iasă din izolare, dar să nu piardă conștiința
propriei identități naționale. Afirma că fără cunoașterea și aderarea la filosofia și morala vieții,
create de poporul, care e strâns legat de tradiție, de glia natală (”pociva”), nu sunt posibile nici
un fel de schimbări. Fundamentul acestei filosofii este sentimentul legăturii între toți oamenii,
din care derivă compasiunea, ajutorul reciproc, caritatea creștină, răbdarea, resemnarea ș.a. A
idealizat comunitatea rurală rusească, bazată pe tradiție și creștinism. Dostoievski credea că
Rusia are o misiune mesianică de a răspândi în lume ortodoxismul, în viziunea sa, singura formă
autentică a creștinismului.

Influența lui Dostoievski asupra procesului literar universal este imensă. Mai multe curente
literare și chiar filosofice l-au considerat precursor și chiar reprezentant: e văzut ca filosof creștin,
precursor al existențialismului, reprezentant al naturalismului, precursor al simbolismului și al
modernismului etc.
Influența lui Dostoievski au recunoscut-o F. Kafka, A. Camus, A, Gide, Th. Mann, H. Hesse, M.
Proust, J.-P. Sartre, A. Soljenițin ș.a. I-au studiat și i-au analizat opera S. Freud și Nietzsche. Se
afirmă că scriitorul rus a lucrat cu tehnicile psihanalizei și idei cu care doar mai târziu vor lucra
aceștia doi. De exemplu, unul din conceptele comune la Dostoievski și Nietzsche e cel de supraom
(dezvoltat în romanul ”Crimă și pedeapsă”). Mai multe dintre lucrările lui Dostoievski sunt
considerate profetice, deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, al nihiliștilor
(în special romanul ”Demonii”).
Depășind idealurile tinereții, Dostoievski nu a fost adept nici al revoluțiilor, nici al
socialismului, fiind convins că ele nu aduc salvare, dimpotrivă – împing societatea spre prăpastie. O
astfel de revoltă care afirmă doar propriul adevăr și neagă orice limite, răsturnând valori consacrate
(printre care și creștinismul), mai devreme ori mai tâtziu o va apuca pe drumul terorii. Astfel de idei
nu se încadrau în concepția realismului socialist. În consecință, în spațiul sovietic romanul
”Demonii” a fost una dintre cele mai puțin cunoscute opere dostoievskiene.

Dostoievski a fost adept al realismului: a prezentat în detalii realitatea Rusiei din secolul al XIX-
lea. Însuși autorul spunea: ”Sunt un realist în sensul cel mai inalt al cuvântului, adică un realist
care înfățișează toate adâncimile sufletului uman.” Romanul său nu are o structură epică (ca cel al
lui L. Tolstoi), ci, mai degrabă, dramatică.
Totuși, realismul lui Dostoievski este deosebit. A scris: ”Iubesc peste măsură realul în artă,
realul care, ca să zic așa, ajunge la fantastic. Ce-mi poate apărea mai fantastic și mai neașteptat
ca realitatea?” Deci, la Dostoievski realitatea e receptată și ca ceva irațional. De aici: preferința
pentru situații-extreme, cazuri-limită, trăiri halucinante.
Formula romanului dostoievskian include și segmente cu caracter mistic, și fenomene
parapsihice, așa ca predestinarea, revelația, telepatia, somnambulismul, coșmarurile etc. De
exemplu, în ”Crimă și pedeapsă” la spitalul din închisoare Raskolnikov are un delir profetic: acesta
a inspirat și a pregătit, aducând în prim-plan, abisurile și tenebrele subconștientului, angoasa
existenței, caracteristice mai târziu pentru literatura expresionistă, suprarealistă și existențialistă.
Talentul lui Dostoievski constă în capacitatea de a situa personajele și evenimentele (uneori)
excepționale într-un context contemporan foarte real, plauzibil, credibil, descriind criza socială și
spirituală a Rusiei. Prezintă viața ca pe o catastrofă în care nenorocirile și tragediile se multiplică.
Unii critici de literatură afirmă ca opera lui Dostoievski se înscrie în realismul fantastic.
Ca arhitectonică, romanele lui Dostoievski nu reprezintă construcții epice, proporționale.
Continuitatea echilibrată a evenimentelor poate fi sacrificată pentru a pune în evidență epizoade
expresive, momente esențiale. Acțiunea, de regulă, nu dureaza mult timp, adică, ani. Narațiunea e
intreruptă de analize psihologice, discuții filosofice, lungi dialoguri (în polemică) și monologuri
interioare.

Tematica operei:

- Criza socială și spirituală a Rusiei din a II-a jumătate a sec. al XIX-lea;


- Căutarea armoniei sociale și umane;
- Paradoxurile spiritului uman;
- Stările patologice ale minții: demența, autodistrugerea, umilirea, dominația tiranică etc.;
- Coexistența polifonică a extremelor (la nivelul trăsăturilor umane): mândria și smerenia,
degradarea și sfințenia, crima și renașterea spirituală;
- Problema sinuciderii;
- Tema culpabilității obsedante care duce spre degradarea personalității;
- Destinul tragic al copilului;
- Salvarea și regenerarea prin descoperirea lui Dumnezeu;
- Regenerarea spirituală prin suferință (niciun alt scriitor nu a reușit într-o asemenea măsură
să transmită cititorului senzația aproape fizică a suferinței morale).
- Compasiunea pentru toți cei umiliți și obidiți (unul dintre romanele lui Dostoievski așa și
este întitulat: ”Umiliți și obidiți”), precum și pentru oamenii care s-au rătăcit în propriile
fapte si idei;
- Esența libertății;
- Unicitatea Rusiei, căutarea propriului drum de dezvoltare.

Trăsături ale personajelor dostoievskiene:

1. Deseori reproduc conștiința aflată în căutarea armoniei spirituale, umane și sociale;


2. De regulă, reprezintă întruchiparea unor idei. Preocupările lor gravitează în jurul
problemelor de ordin moral și nu social, sau al impactului problemelor sociale pe planul
spiritual și intelectual;
3. Sunt plasate în circumstanțe extreme (acțiunea în romane deseori realizându-se doar în
câteva zile), astfel trăirile lor ating intensitate maximă;
4. Sunt capabile de reacții imprevizibile, pot fi iraționale, substanța pesonalității lor fiind
straniul, haoticul, abisul inconștientului; Prin pesonajele sale Dostoievski a prezentat cel mai
important principiu al psihologiei moderne: ambivalența sentimentului. Orice trăire, abia
apărută în conștiința lui, poate da naștere unei trăiri opuse. Aceasta-i provoacă o tensiune
spirituală maximă, până la angoasă, împingându-l spre limite iraționale;
5. Au libertatea de exprimare, de alegere. Într-o operă sunt prezentate personaje cu opinii
contradictorii, la fel de bine dezvoltate. Critica literară (M. Bahtin) vorbește despre
caracterul polifonic al operei lui Dostoievski, romanele sale fiind apreciate ca romane de
idei;
6. Multe dintre personaje au conștiința fracturată, se află în pragul nebuniei sau deja sunt
afectați de ea;
7. În opera lui Dostoievski întâlnim mulți copii. Ca și vârstnicii, acestia suferă. Deci, sunt
nefericiți și cei inocenți.
Una dintre cele mai remarcabile polemici dostoievskiene vizează tema copilului. În
romanul ”Frații Karamazov” Ivan declară că nu acceptă un Dumnezeu care permite ca în
numele adevărului să fie sacrificat cel inocent, să fie torturat copilul. Refuză viața veșnică,
câștigată prin suferința copiilor, afirmând că paradisul și toată știința lumii nu valorează cât
lacrima copilului. Dar, supunându-l pe Dumnezeu judecății morale, ocupă singur locul lui
Dumnezeu, crezând că poate crea propriile legi.

Tipuri de personaje:

1. Creștini umili (prințul Mâșkin din ”Idiotul”, Sonia Marmeladova din ”Crimă și pedeapsă”,
Alioșa Karamazov din ”Frații Karamazov”);
2. Nihililiști autodistructivi, individualiști (omul din subterană din ”Însemnări din subterană”,
Svidrigailov din ”Crimă și pedeapsă”, Smerdiakov din ”Frații Karamazov”, Stavroghin din
”Demonii”);
3. Intelectuali rebeli (Rascolnikov din ”Crimă și pedeapsă”, Ivan Karamazov din ”Frații
Karamazov”);
4. Depravați, cinici (Fiodor Karamazov din ”Frații Karamazov”).

În opera lui Dostoievski omul se află în centru, totul este concentrat în jurul omului. Dacă
Tolstoi preferă perspectiva epică (spații largi, cu decoruri bine descrise, perioade de timp
îndelungate (mulți ani), panorame sociale și istorice), la Dostoievski accentul e pus pe
individualitate, în operele sale prevalează dialogul și monologul, și nu descrierile.
Dostoievski a urmărit subteranele spiritului uman, traseul unei logici paradoxale, când
determinismul comportamentist parcă este răsturnat, creând destabilizarea categoriilor morale,
când o situație sau un caracter, la prima vedere, clare, în realitate, se dovedesc aparențe ce
ascund tenebre și contradicții.

”Crimă și pedeapsă” (1866)


E un roman de idei, dar și roman psihologic, roman-tragedie cu elemente de roman social și
roman de moravuri.
După cum mărturisește autorul, a fost gândit în închisoare ”stand lungit pe patul de scândură,
într-un moment de profundă deprimare”. Reminiscențe ale stării, chiar ale biografiei lui Dostoievski
se vor descoperi în persoana personajului central – Raskolnikov.
Problemele cercetate: ce este ”crima”? Care-i este geneza? Contextul ei social, psihologic,
filosofic? Care este raportul dintre ”crimă” și ”pedeapsă”? Ce presupune ”pedeapsa”? Este oare
pedeapsa proporțională crimei? Care e mai importantă și mai greu de ispășit: judecata societății?
propria judecată? cea divină? Anatomia sentimentului de culpabilitate (de ce apare, când apare, cum
se aprofundează)? Există oare iertarea? De ce depinde ea? Ce este ”responsabilitatea”? Ce înseamnă
să fii liber? Ce este suferința (morală și fizică)? Există salvarea? Cum poate fi câștigată? ș.a.

Linia de subiect
Personajul central este R. Raskolnikov, un tânăr student, care pentru a demonstra o idee, dar și
din cauza condițiilor mizerabile de trai, planifică și ucide cu toporul o bătrână cămătăreasă și pe
sora ei (pe aceasta din urmă – din întâmplare). După aceasta, însă, e torturat de remușcări. Unicul
lui sprijin moral e Sonia. Calvarul psihologic prin care trece îl determină să i se destăinuie ei, apoi
Legii. Găsindu-i-se circumstanțe atenuante, e condamnat doar la 7 ani de ocnă. Acolo il urmează
Sonia. La ocnă, prin suferință și meditații, îl descoperă pe Dumnezeu, descoperă liniștea sufletească
și-și acceptă dragostea pentru Sonia.
De ce a recurs la crima?
E manifestare a revoltei împotriva modului de viață și a moralei unei societăți care condamnă
majoritatea oamenilor la mizerie și la suferință.
Și-a elaborat o teorie, conform căreia divizează oamenii în:

- ”obișnuiți”: conservatori, cumpătați, supuși. Ei sunt majoritatea.


- ”deosebiți”: care pot permite conștiinței lor depășirea limitelor, atunci când realizarea ideii
poate fi salvatoare pentru omenire. Concluzia la care ajunge este periculoasă, denotă
neglijarea axelor morale ce delimitează binele de rău: orice om cu spiritul puternic, pentru
ași atinge scopurile mărețe, are dreptul să înlăture toate obstacolele prin orice metode,
inclusiv furtul și omorul. Deci, toți cei ce se înalță deasupra mediocrității, prin însăși firea
lor trebuie să fie criminali, să poată ucide fără remușcări, deoarece scopul scuză mijloacele.
Legile sunt doar pentru cei ”obișnuiți”. (Idealul său este Napoleon). Astfel, teoretic,
argumentează dreptul la crimă fără de pedeapsă.

Pe sine se înscrie în categoria celor ”deosebiți”. Și dorește să verifice, prin săvârșirea unei
crime, dacă într-adevăr e o personalitate excepțională, un supraom, pentru care nu sunt valabile
normele moralei tradiționale.
Decide să omoare o cămătăreasă zgârcită și lacomă (pregătește minuțios totul pentru această
crimă), iar cu banii pe care-i va fura de la ea să facă lucruri bune, inclusiv, să-și scape mama și
sora de sărăcie. Problemele, însă, apar chiar în momentul săvârșirii crimei: a fost nevoit s-o
ucidă (cu toporul) și pe sora bătrânei (Lizaveta, o ființă inocentă și bătută de soartă), care pe
neașteptate s-a întors acasă.
După această, însă, începe tortura spirituală. ”Crima” devine și ”pedeapsa” lui. Spune: ”m-
am ucis pe mine însumi”. Totuși, la Dostoievski ”căderea” poate deschide drumul spre iertate,
iar aceasta din urmă se câștigă doar prin foarte multă suferință.

Dilema interioară: săvârșește o crimă oribilă pentru a-și demonstra în practică o idee pe
care o formulase teoretic. Dar, de fapt, este o ființă blândă și altruistă, care simte profund toate
nedreptățile și suferințele pe care le vede în jur: riscându-și viața, salvează niște copii dintr-o
clădire în flăcări, își ajută un coleg de Universitate, dându-i ultimii săi bani ș.a.
În disperarea sa găsește o slabă lumină – pe Sonia Marmeladova, unica, căreia îi destăinuie
taina ce-l macină și care-l iartă incondiționat.
Sonia Marmeladova
Reproduce tragedia femeii, nevoită să se prostitueze pentru a asigura existența celor dragi: a
fraților mai mici și a mamei vitrege care a înnebunit de atâtea probleme; transmite ideea jertfirii de
sine. Ea simbolizează întreaga suferință a omenirii care se contopește cu o atotcuprinzătoare
dragoste pentru oameni, blândețe, smerenie, compasiune. E antipodul lui Raskolnikov care se vroia
supraom. Aceste calități îi permit să rămână nepătată în mizeria în care a aruncat-o viața
(”prostituată sfântă”). Își găsește alinarea în credință, citind zilnic din Biblie (așa cum va face mai
târziu și Raskolnikov la ocnă). Sub influența ei el devine un alt om, se eliberează și se purifică.
Sonia îl readuce la viață prin condamnarea ”toporului”, prin iertare și prin blândețe.
Anume prin ea Dostoievski își exprimă crezul său:

- Suferința e superioară violenței, dat fiind faptul ca posedă acțiune eliberatoare, purificatoare,
în timp ce violența doar distruge;
- Nimeni nu are dreptul să-și construiască propria fericire, fie chiar și pe cea a omenirii, prin
crimă. Indiferent de scopuri, crima rămâne crimă (altfel spus, scopul nu scuză mijloacele);
- Un singur individ, chiar dacă se crede supraom, nu poate schimba omenirea. Lupta trebuie
dusă nu împotriva unei persoane concrete (în cazul dat – cămătăreasa), ci a întregului
sistem;
- Lupta nu presupune crimă și violență, ci efortul pentru schimbarea spirituală: descoperirea
credinței, a smereniei, a compasiunii.