Sunteți pe pagina 1din 6

ROMANUL REALIST DIN SEC. AL XIX-LEA.

OPERA LUI G. FLAUBERT

Fiu al unui medic din Rouen; începe studii juridice, apoi renunță la ele, dedicându-se exclusiv
literaturii. S-a ”exilat” în provincie unde avea o mică proprietate. Acolo și-a petrecut cea mai mare
parte din viață, uneori călătorind în mai multe țări ale lumii, precum Egipt, Grecia ș.a.
La începutul creației a avut pasiune pentru opera lui Goethe. Aceasta l-a motivat să scrie un fel
de ”Faust II”. În stil romantic (încă îi era specific atunci) scrie ”Ispitirea sf. Anton”, o suită de
tablouri și fapte, de viziuni extraordinare și simbolice, un fel de dramă filosofică, dar și burlescă, în
care personajul e supus tentațiilor trupești și spirituale.
Concepțiile filosofice: un amalgam din ideile lui Spinoza, Montaigne și Kant, cu înclinarea spre
panteism: identificarea omului cu Universul, cu Natura și cu Dumnezeu, a materiei cu spiritul;
materia e însuflețită, Natura e Dumnezeu.
Ca temperament, Flaubert a fost, mai degrabă, o natură romantică, înzestrată cu o imaginație
pasională, cu o sensibilitate foarte puternică și cu gustul pentru pitoresc. Însă printr-o disciplină
consecventă a reușit o excepțională stăpânire a pornirilor sale romantice și o atașare la realitatea
obiectivă. În felul acesta a demonstrat un exemplu de exigența față de sine foarte rar întâlnit în
întreaga istorie a literaturii universale. Această disciplină a aplicat-o și la maniera de a scrie.
Concepții estetice
Flaubert a considerat că obiectul principal al artei trebuie să fie realitatea înconjurătoare. În
prezentarea ei sentimentul trebuie să fie subordonat rațiunii. De aici, conceptul de impersonalitate.
Impersonalitatea artei se reduce la redarea fidelă a realității, fără a o altera, privind-o prin prisma
unor opinii personale, prejudecăți, preferințe etc., sau a o deforma într-un sens sentimental. Autorul
în operă nu trebuie să se descopere, lăsând impresia obiectivității totale. Trebuie să fie nu doar
obiectiv și imparțial, ci impersonal.
Romancierul nu are dreptul să-și expună opinia față de cele relatate, trebuie să fie asemenea lui
Dumnezeu în natură: invizibil și atotputernic, să creeze și să tacă, să fie simțit pretutindeni, dar să nu
se vadă.
Maniera artistică a lui Flaubert presupune reproducerea obiectivă a adevărului vieții în toate
aspectele ei, exactitatea detaliilor, tipizarea, atunci când modul de a gândi, psihologia și chiar
inconștientul omului, comportamentul lui sunt determinate de mediul înconjurător, de legile vieții
sociale. În trăirile personajelor nu trebuie să fie nimic întâmplător, nemotivat, totul trebuie să fie bine
explicat.
Impersonalitatea, de fapt, nu presupune că în roman nu trebuie să fie zugrăvite sentimente.
Omul real este înzestrat cu acestea, iar personajul literar trebuie sa-i corespundă. Doar că, cititorul,
lecturând opera, trebuie să simtă nu pasiunea scriitorului, ci pe cea a personajului. Doar astfel va
reuși să fie convins că cele descrise sunt adevărate. În acest context a devenit celebră fraza lui
Flaubert ”Ema sunt eu”.
Autorul nu-și va cataloga personajele ca pozitive ori negative, nu va impune cititorul să le
urmeze pe unele și să le deteste pe altele, nu va pretinde aprecieri morale, deoarece imediat ce
cititorul va simți că este dirijat, va descoperi tendința moralizatoare a operei, acțiunile și trăirile
personajelor vor înceta să-l intereseze, considerându-le pură ficțiune.
Flaubert a utilizat tehnici deosebite de scriere, a descoperit în literatura universală vorbirea
directă impersonală: reproducerea trăirilor, sentimentelor, senzațiilor, impresiilor, care încă nu sunt
materializate în cuvinte. E ceea ce personajele simt, dar nu spun, cele mai profunde, deseori ascunse
trăiri, pe care nu le vor confesa nimănui, poate nici chiar sie. Autorul a reușit să le reproducă prin
fraze exacte care transmit toată profunzimea și emoțiile personajului. Acestea însă nu se receptează
ca cuvintele autorului, ci ca un fel de autoexprimare a personajului – în cazul dacă el va îndrăzni să-
și facă un examen de conștiință.

”Impersonalitatea” servește pentru:

- A se rupe de arta subiectivă a romanticilor care, în cea mai mare parte, presupunea
reproducerea atitudinii personale a autorului.
- A se ridica deasupra realității și a se izola parcă într-un ”turn de fildeș” (Flaubert: ”Unica
modalitate de a nu fi nefericit e să te izolezi absolut în artă”)
- A utiliza în artă metodele cercetărilor științifice. Flaubert considera că arta și știința trebuie să
se apropie, că arta trebuie să devină mai științifică, iar știința să împrumute unele procedee
ale artei. A apreciat mult posibilitățile științei, considerând că aceasta poate fi o salvare din
problemele cu care se confruntă societatea contemporană.

Un alt principiu al esteticii lui Flaubert este interesul pentru documentar. Scriind, întotdeauna se
documenta, citea foarte mult, compunea materialul dintr-o informație preluată din surse autorizate.
Însă documentul nu se reproducea exact, ci era prelucrat și adaptat. Se presupune că și la baza liniei
de subiect a romanului ”Doamna Bovary” a stat un fapt real, povestea unui doctor (Delamarr) și a
soției lui, decedată în circumstanțe dramatice. Cert însă e, că autorul a reușit să dea istoriei inițiale un
înalt grad de tipizare, nu întâmplător subtitlul romanului e: ”Moravuri de provincie”.
Flaubert a fost foarte exigent față de forma operei de artă, a avut un fel de cult față de formă și
stil. Și-a dominat, prin disciplină, nu doar imaginația, ci și stilul (de exemplu, nu consideră definitivă
pagina până când nu și-o citea cu voce tare). A fost un perfecționist, lucrând cu fiecare cuvânt. Stilul
”Doamnei Bovary” a fost comparat cu un strat de zăpadă imaculat, care astupă hopurile, netezește
ridicăturile, șlefuiește întinsurile din zare până în zare.
Din aceste considerente, unii critici de artă includ opera lui Flaubert în tipul de ”artă pentru
artă”. Alții, însă, din cauza principiului de impersonalitate, a tendinței spre documentar și a ideii de
apropiere a artei cu știința, îl văd ca predecesor al naturalismului.
Totuși, la Flaubert cultul perfecțiunii stilistice nu a fost valoare în sine; a optat pentru
interacțiunea formei cu conținutul. Din corespondența scriitorului: ”Forma și ideea sunt ca trupul și
sufletul…. Precizia gândirii determină și se identifică cu însăși precizia cuvintelor.”
G. Flaubert a fost numit: ”izolatul”, ”aristocraticul”, ”estetizantul” ș.a.

Doamna Bovary
Romanul a fost scris pe parcursul a aproape 5 ani. După prima publicare, în 6 numere ale unui
jurnal, autorul și redactorul au fost dați în judecată cu formularea: ”Pentru prejudicii aduse moralei
publice și religiei”. Primul cap de acuzație a fost subtitlul romanului: ”Moravuri de provincie”. Dar
au fost achitați. Datorită acestui proces Flaubert devine cunoscut: dintr-un scriitor de provincie
devine celebru în întreaga țară. Totuși, critica literară de atunci nu a apreciat înalt romanul, nu a
înțeles importanța lui în dezvoltarea literaturii franceze.
Din conținut: Ema este fiică de țărani înstăriți pe care la vârsta de 13 ani tatăl o aduce în oraș și
o dă la mănăstire. Acolo e educată de călugărițe, citește multe opere romantice. După mănăstire
crede că își va realiza idealul prin căsătorie, dar soțul o dezamăgește foarte repede. Suportă foarte
greu căsătoria cu medicul de la țară, care e o persoană cumsecade, dar lipsită de ambiții, imaginație,
subtilitate (calități pe care Ema le caută) și visează la o existență romantică și aristocratică care s-o
rupă din mediul banal și plicticos al orășelului de provincie și al condiției sale. Dragostea i se pare un
mijloc; are două istorii amoroase și în ambele cazuri amanții o părăsesc. Meschinăria amanților,
conștientizarea dezastrului său moral, cauzat de ratarea viselor, precum și amenințarea dezastrului
financiar o împing spre sinucidere. La scurt timp după aceasta moare, de tristețe, și soțul ei. Totul din
casă a fost scos la licitație și vândut. A rămas copilul lor, micuța Berthe care la început a fost trimisă
la bunica ei, însă bătrâna a murit în același an și fetița a fost trimisă să-și câștige existența într-o
filatură de bumbac.
Acțiunea în roman are loc în 2 localități: Tostes și Ionville, orășele mici, dar în care există toate
tipurile sociale. Ambele se aseamănă mult: aceleași meschinărie, monotonie, stagnare, plictis,
mediocritate, ”mlaștină” care-i înghite pe toți. Dacă la Balzac capitala (Parisul) era contrapusă
provinciei, la Flaubert această contrapunere nu există, întreaga Franță fiind văzută ca o mare
provincie, întruchipare a nimicniciei aspirațiilor umane.
Conflictul principal al operei parcă este preluat din romantism: este acela dintre vis și realitate,
dar e plasat într-un context absolut realist, acel al societății burgheze.
Ema a fost educată la mănăstire prin intermediul lecturilor romantice și sentimentale, printre
autorii pe care i-a citit fiind Lamartine și Chateaubriand. În baza acestor lecturi și-a construit o
imagine prea idealizată despre realitate și a început să caute acest ideal în viața cotidiană. Ea refuză
realitatea, deoarece și-a creat un sistem de aspirații total neadecvat timpului și mediului său social.
La început a crezut că o va salva căsătoria, apoi aventurile amoroase. Visele ei despre ținuturi
paradisiace și cavaleri distinși sunt o parodie la romanele romantice și sentimentale. Niciunul din
amanții ei (Leon și Rodolphe) nu corespunde acestui ideal, dimpotrivă, sunt la fel de banali și
mediocri ca si societatea din care fac parte. Idealul romantic a degradat în eroul mic-burghez.
Idealizarea lor (cazul Emei) e o modalitate de a se justifica, chiar dacă intuitiv înțelege că iubește nu
atât acești bărbați, cât idealul său de dragoste. Istoria Emei este o critică a idealului romantic în
societatea burgheză.
Idealul Emei de fericire nu a fost realist, ci extras din ficțiune. Ea e tipul de femeie care nu va fi
niciodată fericită. În mod intenționat, titlul cărții este compus din numele soțului (Bovary) și din
cuvântul ”doamna” care menționează statutul ei de după căsătorie, rolul pe care e nevoită să-l joace.
De fapt, în roman sunt 3 femei care răspund la numele ”doamna Bovary”.
Ce o deosebește de mediul banal este că nu dorește să devină parte componentă a acestuia, caută
ieșire, e măcinată de tristețe, melancolie. Tragedia Emei însă constă în faptul că, răzvrătindu-se
împotriva lumii mic-burgheze, ea este parte componentă a acestei lumi. Gusturile și viziunile ei
despre viață sunt și produs al acestui mediu unde a fost crescută și educată.
Bunăoară, Flaubert demonstrează că în societatea burgheză dragostea e inseparabilă de
interesele materiale: pasiunile Emei au dus-o spre mari cheltuieli: toalete luxoase, mătăsuri, dantele
(în imaginația ei idealul de dragoste presupune și splendoare, lux), pe care nu le putea plăti și pentru
care împrumuta bani de la cămătar cu mari procente (fără ca soțul să știe) sau își mințea soțul,
furându-i onorariul pe care i-l plăteau pacienții. Așa până în momentul când sentința judecătorească
i-a fixat o sumă enormă (8000 de franci) pe care, dacă nu o va achita într-un anumit termen, tot ce
este în casă va fi scos la licitație.

Decesul ei in roman parcă e ”regizat” de 2 ori:


- În stil romantic: când primește scrisoarea de adio de la Rodolphe, hotărăște să se sinucidă,
apoi însă se răzgândește.
- În stilul realității banale: când primește scrisoarea de la cămătar cu suma uriașă (pentru ea) pe
care trebuie s-o achite. Anume această scrisoare a determinat-o să se sinucidă, si nu (atât)
eșecul în dragoste.

În felul acesta, Ema nu e doar victima mediului mic-burghez, ci și produsul lui.


Ea dorește să parvină, să se rupă de condiția sa actuală, dar spre deosebire de parveniții lui
Stendhal și ai lui Balzac, dorința ei nu e bazată pe calculul meschin (ca la Balzac) sau pe analiza
lucidă (ca la Stendhal). De asemenea, pentru ea dragostea e importantă în sine și nu e modalitate de a
urca pe scara ierarhiei sociale. Faptul că eșuează îi dă o coloratură tragică.
Istoria Emei a creat termenul bovarism. Aceasta este

- tendința omului de a se concepe altfel decât e în realitate (pe sine și locul său în lume);
- aspirația iluzorie a unei persoane de a-și depăși condiția, fără de a dispune de calitățile
necesare pentru aceasta;
- refuzul de a trăi în realitatea prezentă, inventarea unei alte realități.

Când se ciocnesc de realitatea dură, acest tip de persoane deseori cad victimă decepțiilor care le
por împinge și spre fapte amorale.
În galeria de tipuri umane, prezentate în roman, se evidențiază cel al farmacistului Homais.
Acesta nu doar reprezintă mic-burghezul, ci e un personaj aproape simbolic. Pe tot parcursul acțiunii
se dă drept progresiv, liberal, demască preoții care se îmbogățesc pe seama sărmanilor, oferă sfaturi
înțelepte, face servicii dezinteresat, e cunoscător al științelor naturii, ziarist amator, bun familist
ș.a.m.d. Și doar spre finalul operei se descoperă natura lui adevărată: acel care până atunci părea că e
în opoziție și luptă pentru drepturi sociale, trece de partea puterii pentru venit personal. După
moartea lui Bovary (soțul Emei, medicul legal din orășel), Homais, care profesa medicina fără a avea
diploma respectivă, deci, ilegal, se simte liber și puternic.
Din roman: ”De la moartea lui Bovary trei doctori s-au perindat prin Ionville fără să reușească
să facă ceva, într-atât i-a lucrat domnul Homais din capul locului. Are o clientelă grozavă;
autoritățile îl menajează și opinia publică îi ia apărarea.” Ce-i mai lipsește? Doar multrâvnita
Legiune de Onoare. Și ultima frază din roman (care nu se referă la Ema, nici la familia ei) ne anunță:
”Tocmai a primit Legiunea de Onoare.”
Homais reprezintă simbolul degradării societății mercantile, satira pseudoliberalismului
burghez, a ipocriziei și a banalității încântate de sine, care triumfă pretutindeni (răul ascuns sub
masca binefacerii).