REFERAT

DREPTUL COMERȚULUI
INTERNAȚIONAL
 ASPECTE GENERALE

Comerţul internaţional şi cooperarea economică şi tenhico- științifică internaţională constituie, fără

îndoială, un element deosebit de important pentru dezvoltarea economică, în general, precum şi pentru
economia naţională a ţării noastre. Cooperarea este, în acelaşi timp, o condiţie esenţială a noii ordini economice
internaţionale, exprimată prin comerţul internaţional lato sensu care îmbrăţişează o inflnita gamă de operaţii
economice, tehnice, flnanciare, bancare şi alte asemenea. Toate aceste operaţii se realizează prin
instrumente juridice - cum sunt contractele - şi prin cele mai diferite instituţii juridice, menite să asigure
certitudinea în privinţa atingerii efectelor şi realizării scopurilor, pe care părţile le urmăresc, precum şi justeţea
soluţiilor, în cazul în care s-ar ivi un contencios între părţile contractante. Pentru cooperarea economică şi tenhico-
stiintifica internaţională, dreptul îndeplineşte o funcţie asemănătoare a aceleia pe care o îndeplineşte diplomaţia
pentru relaţiile politice internaţionale. Într-adevăr, dreptul are, în primul rând şi mai cu seamă, un rol preventiv
acela de a evita litigiile şi toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de drept în acest
domeniu al relaţiilor economice internaţionale sau o greşită aplicare ori interpretare a lor se poate traduce prin
pierderi uriaşe şi ireparabile pentru economia naţională a ţărilor respective. Aceasta se învederează cu atât
mai mult, cu cât unele activităţi economice implică investiţii uriaşe, angajarea unor imense forţe de
muncă şi alte asemnenea eforturi ce se traduc prin costuri atât de mari încât nici una dintre ţările
intersate nu ar putea singura să suporte toate cheltuielile implicate. Aşa fiind, cel mai adesea aportul de
materii prime este furnizat de o țară, tehnologia de către o altă ţară, finanţarea de un stat terţ. În
asemnea împrejurări un traumatism juridic, precum o desfiinţare a relaţiilor contractuale ar putea fi pentru
părţile contractante, ca şi pentru economiile naţionale implicate de-a dreptul dezastruoase.
Pentru aceste considerente studiul dreptului comerţului internaţional, în slujba acestor imperioase cerinţe
s-a impus cu necesitate. Comerţul internaţional a depăşit de mult sfera schimburilor de bunuri, adică
sfera acelor operaţii care se reduceau la import şi export de mărfuri realizate aproate exclusiv prin
contractul de vânzare cumpărare, excecutabil la ternmen foarte scurt. În condiţiile actuale comerţul
internaţional, lato sensu, întreaga gamă a operaţiilor economice, bancare, financiare, s.a., prin
care se realizează cooperarea economică şi tenhico-stiintifica internaţională. Comerţul
internaţional se exprimă prin afaceri uriaşe şi complexe desfăşurate pe termen lung şi care numai pot fi
înfăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice tradiţionale (contractul de vanzare- cumpărare, locaţie,
antrepriza,etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte şi chiar de noi metode
de contractare nereglemenate în sistemele de drept naţionale.
 DEFINIREA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
În mod sintetic, dreptului comerţului internationl este definit ca ramură a dreptului ce
cuprinde ansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale internaţionale.
O definiţie mai cuprinzătoare ar include faptul că dreptului comerţului international este constituit din ansamblul
normelor care reglementează raporturi patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate
între persoane fizice şi/sau juridice române şi străine (care întrunesc calitatea de subiecte de drept
pentru operaţiunile de import export), inclusiv între asemnea persoane şi stat, raporturi în care părţile se afla pe
poziţie de egalitate juridică.

OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNATIONAL

Având în vedere aspectele menționate anterior, se poate constata că obiectul dreptului
comerţului international îl formează raporturile juridice patrimoniale care, aşa după cum se observă din
definiţie, prezintă caractere de comercialitate şi internaţionalitate.

PRINCIPIILE FORMĂRII CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Formarea şi executarea contractului apar ca fiind două aspecte diferite, dar totodată independente
aparţinând aceleiaşi realități- contractul - apt să pună în valoare scopurile urmărite de partenerii de afaceri
(contractanţi). Marea majoritate a contractelor de comerţ internaţional se incheieie prin corespondenţă, generând în
multe cazuri probleme deosebite, în sensul că, în intervalul cuprins dintre momentul emiterii ofertei şi acela al
exprimării acceptării pot surveni anumite evenimente neprevăzute (ex. moartea sau incapacitatea uneia din părţi).
Totodată se pune problema dacă în intervalul de timp menţionat poate fi revocata oferta sau dacă poate fi revocata
acceptarea şi eventualitatea unei rezolvări pozitive a acestei probleme.
Formarea contractelor externe se realizează printr-o serie de acţiuni premergătoare având rolul de a
preîntâmpina riscurile unor operaţiuni întâmplătoare, ocazionale. Astfel aceste activităţi pregătitoare presupun
anumite etape şi anume:
a) Studierea pieţei externe;
b) Publicitatea comercială;
c) Alegerea partenerului extern;
 d) Contactarea partenerului extern.

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII CONTRACTUALE

Libertatea contractuală, în esenţă libertatea părţilor de a încheia un contract, acord necesită o dezvăluire a
acestui principiu. Aşadar, libertatea contractuală ca principiu fundamental în materia contractelor nu
presupune, desigur, libertatea părţilor de a deroga de la regulile imperative, limitare de mult stabilită.
Părţile sunt însă, fără îndoială, libere să aleagă persoana cu care vor încheia contractul şi libertatea de a stabili
conţinutul contractului, precum şi forma contractului. Forma contractului poate fi stabilită, de bună seamă, de
părţi, atunci când este vorba de principiul consensualismului. Aplicarea principiului libertăţii contractuale
presupune o aplicare directă, în sensul libertăţii părţilor de a încheia contractul şi de a-i determina conţinutul, sub
rezerva bunei-credinţe şi a respectării dispoziţiilor legale imperative.
Încheierea contractelor comerciale internaționale este guvernată de acest principiu. În temeiul acestuia
părțile pot încheia orice contract, cu orice persoană fizică sau juridică, în limitele legii.
În cadrul comerțului internațional, cu excepția unor situații prevăzute de lege, acest principiu este pe
deplin aplicabil și contractelor la care participă regii autonome, societăți naționale, companii naționale și orice altă
societate comercială în care statul deține majoritatea capitalului social.
Există și dispoziții sau principii de la care părțile nu pot deroga în temeiul libertății contractuale și avem în
vedere dispozițiile imperative ale Principiilor Unidroit, cum ar fi cele referitoare la buna-credință, dispozițiile
referitoare la validitatea contractului, cu excepția dispozițiilor care se referă la ori care se aplică erorii sau
imposibilității inițiale în privința stabilirii prețului, a stabilirii plății unei sume de bani pentru neexecutare sau în
privința termenelor de prescripție.

PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul
formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. în alte cuvinte, pentru a
produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. În legislaţia actuală,
există o consacrare expresă, cu caracter general, potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţă
al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Cu toate acestea, de câte ori legea care guvernează contractual impune anumite condiții de formă ale
contractului fie drept chestiuni care vizează fondul, fie pentru scopul efectuării probei, condiții ce necesită a fi
respectate. Principiile Unidorit nu stabilesc obligativitatea îndeplinirii anumitor condiții de formă, însă nu exclude
aplicarea unor dispoziții legale. Chiar și părțile contractului pot conveni anumite forme pentru încheierea,
modificarea sau încetarea contractului.

PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI

Contractul civil este acordul de voinţa realizat între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, prin
care se stabilesc , se modifica sau se sting raporturi juridice civile. Contractul civil reprezintă cel mai important act
juridic civil şi ,totodată, principalul izvor de obligaţii civile.
La baza încheierii contractelor stau Principiul Libertăţii Contractuale şi Principiul Forţei Obligatorii a
Contractului
Conform principiului forţei obligatorii , contractul încheiat legal obliga părţile nu numai la ceea ce au
stipulat expres dar şi la tot ceea ce rezulta din natura lui în conformitate cu legea . contractul produce efecte numai
între părţi dacă legea nu prevede altfel şi poate produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal
dacă din lege , din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. Contractul poate fi modificat numai în
conformitate cu clauzele sale sau prin acordul parţilor dacă legea nu prevede altfel. Contractul are forţă obligatorie
pentru părţile contractante. Forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au
sarcina de a asigura executarea lui şi care nu au dreptul să intervină în sensul modificării contractului, ci sunt
chemate să procedeze la interpretarea lui în spiritul voinţei părţilor.
În esenţă, se considera că omul este sursă şi limita drepturilor subiective: în măsura în care alege să se
supună unui set de reguli juridice pe care el însuşi le creează, trebuie să se admită această putere a sa. Autonomia
de voinţă îşi găseşte astfel expresia primară în libertatea absolută de a contracta ca şi în libertatea de a stabili
conţinutul contractului, care sunt considerate adevăratele coordonate ale principiului forţei obligatorii.
Principiul forţei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica şi ordonă raportul juridic născut între părţi ca
urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor, prin intermediul
opozabilităţii efectelor contractului. De aceea, urmând ordinea reglementării în această materie, trebuie să reţinem
ca şi consecinţe imediate ale forţei obligatorii între părţi, următoarele consecinţe:
a) părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat
(regula conformităţii executării), deoarece „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”
b) a doua consecinţă primară a forţei obligatorii este regula conform căreia „contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege de unde şi aşa-numita regulă a simetriei în
contracte care implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, precum şi revocabilitatea acestora prin
consimţământ mutual;
c) obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă. Deşi noua reglementare a
foiţei obligatorii nu mai reţine regula executării cu bună-credinţă credem că includerea executării cu bună-credinţă
în conţinutul obligaţional al contractului este justificată de existenţa art. 14 noul Cod Civil care instituie exigenţa
generală de bună-credinţă şi a art. 15 noul Cod Civil care prohibeşte abuzul de drept. Deşi este vorba de o obligaţie
generală, buna-credinţă ca sursă a unei întregi serii de obligaţii contractuale implicite,reprezinta si o consecinţă
primară a principiului forţei obligatorii a contractului.

OFERTA DE A CONTRACTA

Oferta poate fi adresată uneia sau mai multor persoane determinate sau unor persoane nedeterminate,
adică publicului, spre exemplu expunerea mărfurilor în vitrină spre vânzare cu indicarea preţurilor. Oferta poate fi
făcută cu termen sau fără termen, după cum în ofertă s-a prevăzut un termen sau nu în care trebuie să fie acceptată;
cu privire la astfel de oferte s-a încercat în literatura juridică de specialitate o diferenţiere între noţiunea de policitaţie
(oferta cu termen făcută unor persoane determinate), care ar fi o manifestare unilaterală de voinţă şi oferta fără
termen făcută unor persoane nedeterminate, care ar fi un simplu fapt juridic.

Înainte de orice, se poate afirma, că oferta trebuie să îndeplinească condiţiile generale ale
consimţământului, care vor fi amintite imediat. În primul rând, oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală şi
conştientă, serioasă şi fermă, adică să conţină un angajament juridic neîndoielnic (animus contrahendi negotii).
Oferta făcută în glumă (iocandi causa), din curtoazie sau complezenţă ori dacă este făcută sub condiţie pur
potestativă nu este valabilă. Oferta trebuie să fie fermă, căci în caz contrar este considerată o ofertă publicitară
(prospectivă) care nu constituie un angajament propriu-zis, ci doar constituie o invitaţie pentru eventuale negocieri;
spre exemplu, trimiterea către o societate comercială a unor prospecte, cataloage, mostre, tarife etc. nu constituie o
ofertă fermă, ci doar o ofertă publicitară. Cu privire la aceste oferte în literatura juridică unii autori au susţinut că
acestea au caracterul unor oferte contractuale, nefiind simple invitaţii pentru a contracta.

Faţă de această opinie s-au adus următoarele critici:

- ofertantul nu are posibilitatea de a-şi adapta oferta anumitor situaţii care ar determina, spre exemplu, creşterea
preţurilor ori sistarea vânzărilor;

- ofertantul s-ar afla, la un moment dat, în situaţia de a nu putea satisface toţi clienţii (acceptanţii);
- neseriozitatea ori nesiguranţa de a încheia contractul (posibilitatea ofertantului de a-l refuza pe accpetant invocând
spre exemplu faptul că marfa s-a terminat).

Pe de altă parte, oferta trebuie să fie neechivocă; spre exemplu, expunerea unor mărfuri într-o vitrină fără
specificarea preţurilor, nu poate fi considerată ca neapărat o ofertă, existând posibilitatea ca acele bunuri să fie
expuse doar cu scop decorativ. Oferta trebuie să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate elementele14
necesare pentru încheierea contractului.

Problema revocării ofertei se pune în cazul contractelor care se încheie prin corespondenţă, deoarece în
această situaţie între momentul notificării ofertei şi momentul în care acceptarea ajunge la ofertant trece o anumită
perioadă de timp. Părţile sunt libere să se răzgândească până în momentul perfectării contractului. Jurisprudenţa a
reţinut că "propuitorul are drept să retragă propunerea până ce nu a luat cunoştinţă de acceptare". Manifestarea de
voinţă de a revoca oferta trebuie să aibă loc mai înainte de perfectarea contractului. "Revocarea propunerii sau a
acceptării pentru ca să fie eficace este de ajuns să fie manifestate în mod cert mai înainte ca propunerea sau
acceptarea să ajungă la cunoştinţa celeilalte păţi contractante măcar că acea revocare soseşte într-un timp ulterior".

ACCEPTAREA OFERTEI

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă prin care persoana căreia i-a fost adresată
oferta declară că este de acord să încheie contractul în condiţiile arătate în ofertă. Pentru valabilitatea acceptării nu
este necesar, în principiu, să se îndeplinească o anumită formă; acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal.
Acceptarea ofertei poate fi expresă atunci când destinatarul ofertei declară că este de acord cu condiţiile prevăzute
în ofertă, şi tacită când acceptarea se deduce dintrun fapt juridic lato sensu din care rezultă în mod neîndoielnic
voinţa destinatarului ofertei de a o accepta; spre exemplu, executarea, începerea executării sau promisiunea de a
executa contractul. Simpla tăcere nu valorează acceptare, regula qui tacet cum loqui debetur consentire videtur
(cine tace când putea şi trebuia să vorbească se consideră a fi de acord) aplicându-se în mod excepţional.

Totodată, nu reprezintă o acceptare a ofertei, acceptarea condiționată de obținearea unui acord suplimentar
sau orice altă condiție.

Ca și în cazul ofertei, acceptarea ofertei poate fi retrasă până în momentul sau chiar în momentul în care
acceptarea produce efecte juridice. Acceptarea ofertei produce efecte din momentul în care ofertantul ia la
cunoștință, în mod efectiv de manifestarea intenției de acceptare a ofertei.
 NEGOCIEREA CONTRACTULUI

Negocierea contractelor comerciale internaţionale implică stil şi sincronizare, precum şi procedură şi

esenţă. Stilurile de negociere diferă de la o cultură la alta, precum şi de la o persoană la alta. Negocierile comerciale
constituie un proces complex care se desfăşoară în momentele decisive ale formării contractului, implicând
participarea activă – fizică şi intelectuală – a negociatorului . Unii autori definesc negocierea ca un proces organizat
de comunicare între doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, care urmăresc adaptarea progresivă a poziţiilor lor
în scopul realizării unei înţelegeri reciproc acceptabile, materializată în contractul extern. Într-o altă opinie,
negocierea contractelor comerciale internaţionale constituie o activitate complexă întreprinsă prin excelenţă de
comercianţi, persoane fizice şi societăţi comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate reciproc avantajoase în
procesul derulării raporturilor contractuale. Negocierea acestor contracte este un proces organizat, etapizat şi
competitiv între două sau mai multe firme comerciale, care sunt preponderent partenere, în cursul căruia se
ajustează şi se armonizează interesele lor fundamentale, urmărindu-se ca – dincolo de competiţia inerentă dintre
ele – să se asigure obţinerea profitului scontat de către fiecare în parte.

În doctrina juridică, sunt enumerate câteva principii, care guvernează negocierile contractuale, şi anume:
principiul ajustării pretenţiilor, acţiunilor compensatorii, legalităţii şi moralităţii, bunei-credinţe, reciprocităţii,
respectării ordinii publice .Partea prejudiciată prin negocierea cu rea-credință poate recupera cheltuielile cu
negocierea și poate fi despăgubită pentru pierderea sansei de a încheia contractual cu un terț.

Interesantă este transpunerea doctrine estoppel din Common-law în sistemele de drept continental.

Estoppel înseamnă „interdicția de a se contrazice atunci când prin comportament sau prin cuvinte s-a
suscitat încrederea altei persoane”, respective obligația de coerență a părților contractante, atât în faza
precontractuală – promissory estoppel, cât și în cursul executării contractelor estoppel.

MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Momentul încheierii contractului prezintă o deosebită importanţă, deoarece în funcţie de stabilirea

acestuia se apreciază posibilitatea de revocare, caducitatea ofertei, existenţa cauzelor de nulitate sau anulabilitate,
determinarea preţului curent din ziua contractării, calculul termenelor de prescripţie, locul încheierii contractului, 
precum şi legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp etc.

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta, însă acest moment este
influenţat de locul de situare al ofertantului şi acceptantului. În prezent, aplicabilitatea generală în dreptul privat a
momentului încheierii contractului este dată de aşa numitul sistem al recepţiunii (sau sistemul cunoaşterii
prezumate a conţinutului acceptării), conform căruia se consideră că încheierea contractului a avut loc în
momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu
cunoştiiţă de cuprinsul lui. Acest sistem este menţinut şi de noua normă fundamentală de drept civil care la art.
1186 alin. (1) arată că: “contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoştiinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.”

Încheierea contractului din perspectiva Legii comerţului electronic apare în două ipoteze. Prima,
presupune calitatea de ofertant al destinatatarului serviciului societăţii informaţionale, iar cea de-a doua presupune
calitatea de beneficiar al ofertei de a contracta. În primul caz, furnizorul de servicii trebuie să răspundă unei
comenzi pe care destinatarul a formulat-o pe baza informaţiilor primite de la furnizor în condiţiile art. 5 şi art. 8.
Modalităţile de răspuns constau:

– fie în trimiterea unei dovezi de primire prin poştă electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare
individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere (art. 9 alin.3, lit. a)

– fie confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimitera acesteia, de
îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să poată fi stocată şi
reproduă de destinatarul serviciilor (art. 9 alin. 3, lit. b)

IMPORTANȚA DETERMINĂRII MOMENTULUI INCHEIRII CONTRACTELOR

În funcție de momentul încheierii contractului se determină punctual de plecare ale efectelor acestuia;
capacitatea părților; prețul contractului, dacă este stabilit prin raportare la prețul curent din ziua încheierii
contractului; în caz de insolvență a unei dintre părțile contractante se va stabilii dacă contractual încheiat se
încadrează sau nu în perioada suspect; se poate determina legea aplicabilă contractului în cazul unui conflict de
legi; se determină locul în care a fost încheiat contractual, etc.
 PROCEDURA ARBITRALĂ

Menţinerea şi consolidarea unor bune raporturi între organizaţii economice participante la relaţiile
economice internaţionale au condus la crearea unor modalităţi specifice de întâmpinare şi soluţionare a litigiilor
legate de executarea contractelor de comerţ exterior. Aceste modalităţi cuprind pe lângă conciliere şi negociere şi
arbitrajul international. Procedura arbitrală este o varietate a procedurii civile şi, prin urmare, se fundamentează pe
principiile procedurii civile, şi are aceleaşi reguli de desfăşurare a procesului, cu particularităţile impuse de
specificitatea arbitrajului. Suplimentar, în litigiile arbitrale comerciale internaţionale se aplică şi prevederile
convenţiilor internaţionale la care România este parte. În litigiile arbitrale părţile au posibilitatea de a alege regulile
de procedură aplicabile arbitrajului sau pot acorda acest drept arbitrilor.

Când părţile au optat pentru arbitrajul instituţionalizat, se vor aplica regulile de procedură ale instituţiei de
arbitraj. În toate celelalte cazuri se aplică regulile de procedură arbitrală din Codul de procedură civilă, dacă părţile
nu au ales sau nu au stabilit alte reguli de procedură arbitrală. Codul român de procedură civilă stabileşte reguli de
procedură arbitrală de drept comun ce vor completa Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj, dacă
normele Codului de procedură civilă sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura arbitrajului.

În cazul arbitrajului ad-hoc, alegerea procedurii arbitrale de către părţi este limitată doar de ordinea
publică, principiile fundamentale ale dreptului, respectiv egalitatea de tratament, respectarea dreptului la apărare şi
respectarea principiului contradictorialităţii.

Incidenţa instituţiilor specifice dreptului internaţional privat în cadrul arbitrajului comercial internaţional
este foarte ridicată. Astfel, arbitrajul comercial internaţional ridică în mod constant următoarele probleme:

(a) conflictul de jurisdicţii: un tribunal arbitral nu va putea trece a soluţionarea cauzei decât ulterior
momentului în care şi-a stabilit propria competenţă; acest conflict devine şi mai acut în momentul în
care, în ciuda existenţei convenţiei arbitrale, una din părţi sesizează instanţa de judecată în vederea
obținerii unei hotărâri care tinde la lipsirea de efecte a convenţiei arbitrale;
(b) punctul de legătură al normei conflictuale influenţează aspecte esenţiale legate de arbitraj;
(c) regula aplicării legii forului pentru soluţionarea conflictului de calificări: pentru a stabili care este legea
aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul arbitral va soluţiona în prealabil conflictul de
calificări, exprimându-şi opţiunea pentru alegerea normei conflictuale;
 (d) calificarea efectuată de arbitrii în arbitrajul internaţional ad-hoc – excepţia de la regula potrivit căreia
calificarea se efectuează conform lex fori. În ipoteza dată, neexitând o lege a forului, calificarea se va
realiza în funcţie de sistemul de drept cel mai adecvat, etc.

În derularea procesului arbitral, întocmai ca în procesele de drept comun, pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale părţilor, trebuie să se asigure părţilor respectarea principiilor fundamentale ale
procesului civil:

- egalitatea de tratament, respectiv garantarea respectării drepturilor pro-cesuale, în mod egal şi fără
discriminări;
- garantarea dreptului la apărare;
- contradictorialitatea;
- disponibilitatea;
- oralitatea, procesele dezbătându-se oral;
- nemijlocirea, respectiv administrarea probelor de către instanţa de arbitraj;
- celeritatea judecării cauzei;
- confidențialitatea dosarului.
- Codul de procedură civilă şi RPA, stabilesc că atunci când părţile nu au convenit altfel, tribunalul
arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult şase luni de la data constituirii sale.

În arbitrajele litigiilor comerciale internaţionale, durata termenelor se dublează prin raportare la termenele
stabilite în litigiile arbitrale interne. Prin urmare, în litigiile comerciale internaţionale, termenul de soluţionare a
litigiului arbitral este de 12 luni.

Ca regulă, înainte sau în timpul procesului arbitral, măsurile asigurătorii şi vremelnice cu privire la
obiectul litigiului sau constatarea anumitor împrejurări de fapt sunt încuviinţate de instanţa judecătorească –
tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul – la cererea părţii interesate, măsurile încuviinţate fiind aduse la
cunoştinţa tribunalului arbitral de partea care le-a solicitat. La cererea prin care se solicită încuviinţarea masurilor
asigurătorii se anexează, în copie, cererea de arbitrare şi convenţia de arbitraj. Prin excepţie de la regulă, pe
parcursul procedurii arbitrale, tribunalul arbitral va putea să încuviinţeze aceste măsuri, dar fiind o instanţă fără
plena potestas, în caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se va dispune de către instanţa de judecată.
 LIMBA ARBITRAJULUI

Dezbaterea litigiului în fașa tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau dacă
nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o altă înțelegere, într-o limbă de circulație internațională
stabilită de tribunalul arbitral. Dacă una din părți nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și
pe cheltuiala ei, tribunalul îi asigură serviciile unui interpret, părțile putând să participle la dezbateri cu interpretul
lor.

MODALITATEA DE SOLUȚIONARE A LITIGIULUI

Litigiu arbitral este orice litigiu derivând dintr-un contract sau în legătură cu contractul, inclusiv referitor
la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lui, precum şi din alte raporturi juridice arbitrabile.

Litigiul arbitral este intern când părţile au naţionalitatea sau cetăţenia română, respectiv a statului forului,
iar raportul juridic nu conţine elemente de extraneitate care să pună în discuţie aplicarea legii străine.

Litigiul arbitral este internaţional când se naşte dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate
sau din operaţii de comerţ internaţional între persoane fizice sau juridice având, în momentul încheierii convenţiei
de arbitraj, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state (contractante) diferite.

Din perspectiva Convenţiei de la Geneva 1961, care se aplică cu prioritate, litigiul este internaţional dacă
sunt întrunite cumulativ două condiţii:

- Litigiul să privească operaţii de comerţ internaţional,

- Litigiul să existe între persoane fizice sau juridice având, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa
lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite.

În aceste condiţii, Convenţia de la Geneva 1961 utilizează atât criteriul juridic cât şi cel economic pentru
determinarea caracterului internaţional al litigiului şi, implicit, al arbitrajului.

La nivel european arbitrajul internaţional voluntar este şi comercial, fiind utilizată sintagma arbitraj
comercial internaţional. Avem în vedere în principal Convenţia europeană privind arbitrajul comercial
internaţional aplicabilă „convenţiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor
naşte din operaţii de comerţ internaţional”, respectiv litigiilor comerciale internaţionale.
 Tribunalul arbitral va judeca litigiul fie în drept strict, aplicând litigiului legea stabilită de părți , fie în
echitate. În soluționare în drept strict a litigiului, arbitrii vor ține seama de stipulațiile contractului și de uzanțelșe
comerciale, respectiv de uzanțele și regulile profesionale.

CADUCITATEA ARBITRAJULUI

Nerespectarea termenului arbitrajului este sancșionată cu caducitatea arbtirajului, sancțiune justificată prin
încălcarea unuia dintre principiile arbitrajului.

Pentru a intervenii caducitatea ar trebui sa fie îndeplinite cumulative următoarele condiții:

- La primul termen de judecată cel puțin una dintre părți să fi declarant că va înțelege să invoce
caducitatea arbitrajului;
- Expirarea termenului arbitrajului;
- Părțile să nu fi declarant, în mod expres, că renunță la caducitate.

BIBLIOGRAFIE

1. TULEAȘCĂ LUMINIȚA, „Dreptul comerțului internațional”, Editura Universul Juridic, București, 2017;
2. UNGUREANU CARMEN TAMARA, „ Dreptul comerțului international: contracte de comerț internațional”,Editura
Hamangiu, București, 2014;
3. Codul Civil;
4. Codul de procedură civilă.