Sunteți pe pagina 1din 6

Acordurile restrictive in domneniul concurentei europene

Capitolul I. POLITICA IN DOMENIUL CONCURENŢEI


I.1.Politica concurenţială în cadrul Uniunii Europene
I.1.1. Ca noţiune uzuală, concurenţa este o competiţie în care oameni încearcă să
existe mai bine decât rivalii lor, în care aceştia tind să obţină ceea ce au obţinut alţii, sau
chiar mai mult, în acelaşi timp. În termeni comerciali, aceasta este o formă de rivalitate
între afaceri, în încercarea de a atrage clienţi prin intermediul oferirii condiţiilor, preţurilor,
calităţilor mai avantajoase. În teoria economiei libere, “politica concurenţială” este politica
ce tinde să garanteze libertatea deplină a pieţei şi să prevină pericolul apariţiei
monopolurilor, oligopolurilor şi altor acorduri, capabile să dicteze preţuri şi condiţii
comerciale în defavoarea consumatorilor.
Crearea unei pieţe interne unice în cadrul UE a determinat necesitatea asigurării condiţiilor
propice unei concurenţe “funcţionale” la nivel comunitar, “un sistem care să asigure o
concurenţă nedistorsionată pe piaţă internă”.
I.1.2. Deosebit de importantă pentru crearea Pieţei Europene Comune este politica
concurenţială. Ea nu ar avea sens, dacă concurenţa între companiile statelor membre ar fi
limitată de acorduri restrictive şi activitatea cartelurilor. Acestea ar limita beneficiile oferite
consumatorilor de o piaţă cu concurenţă loială şi liberă, cu o largă diversitate de mărfuri şi
servicii disponibile la preţuri avantajoase.
Piaţa internă este de neconceput fără o politică în domeniul concurenţei care să încurajeze
eficienţa economică prin crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic,
să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi
servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale
societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale.
Asigurarea unor condiţii egale a generat rezultate benefice pentru consumatori,precum
scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui numar cât mai mare de persoane
la transportul aerian sau posibilitatea achiziţionării unui automobil într-un stat membru al
UE care are cele mai mici preturi de pe piaţă.
I.1.3. Principiile politicii concurenţiale ce stau la baza creării cadrului legislativ insituit
prin Tratatul asupra Uniunii Europene sunt :
-transparenţa în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele
anticoncurenţiale;
-nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice
internaţionale;
-stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;
-cooperarea între diferitele autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în privinţa
aplicării legislaţiei în domeniu.
Conform Tratatului CE, politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze unitatea,
omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:

#1
-combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societaţi ce încheie între ele acorduri
protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;
-prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora – abuzul de
poziţie dominantă;
-prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin
sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi –
ajutoarele de stat;
-combaterea înţelegerilor între grupările de companii cu scopul fixării preţului sau
instituirii controlului asupra volumului total al producţiei în defavoarea comerţului între
statele membre- carteluri.
Deoarece economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a
statelor membre – plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic,
acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai bună modalitate de îndeplinire
a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai buna cale de asigurare a competitivităţii
operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.
I.1.4.Obiectivul politicii concurenţiale europene constă în garantarea unităţii Pieţei
comune şi evitarea monopolizării unor sectoare ale peţii. Monopolizarea pieţei poate avea
loc prin acord sau fuziune. În afară de aceasta, ea supraveghează acţiunile guvernelor
statelor membre ce ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor
discriminatorii faţă de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin
acordarea asistenţei întreprinderilor din sectorul privat.
În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenţei sunt soluţionate prin modificarea
politicii concurenţiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia
pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăşi suma de 75 milione Euro.
Succint, obiectivele vizate de politica în domeniul concurenţei sunt creşterea bunastarii şi
protecţia consumatorilor, redistribuirea veniturilor, protejarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, integrarea pieţelor, dar având şi consideraţii regionale sociale sau sectoriale.
CAPITOLUL II. Actorii
Instituţia responsabilă la nivel comunitar de implementarea politicii în domeniul
concurenţei este Comisia Europeană.
Rolul Comisiei Europene este acela de promovare a politicii concurenţiale în baza
împuternicirilor; examinarea reclamaţiilor depuse de unul din statele membre, de un
producător sau de particulari . Aceasta administrează Piaţa Comună pentru a asigura
protecţia consumatorilor europeni. Ea deţine împuterniciri vaste în aplicarea legislaţiei
concurenţiale şi, începînd cu 1989, a fost autorizată să examineze şi să blocheze fuziunile
de proporţii mari. Supravegherea activităţii Comisiei este efectuată de Curtea Europeană
de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă.. Comisia dispune de Directoratul General IV (DG
IV), care se preocupă de promovarea politicii concurenţiale.
Misiunea de bază a Directoratului general pentru Concurenţă (DG IV) este de a
stabili şi implementa o politică concurenţială coerentă în cadrul Uniunii Europene. De
competenţa DG IV ţine executarea controlulului implementării legislaţiei comunitare în
#2
domeniul concurenţei. De asemenea, DG IV se preocupă de politica internaţională a UE în
domeniul concurenţei în calitate de partener al statelor industrial dezvoltate (SUA, Japonia,
Canada ) sau în calitate de consilier al statelor în curs de dezvoltare ( Statele Europei
Centrale şi de Est).
Deciziile sunt pregătite de către Directoratul General pentru Concurenţă (DG IV) care
raportează comisarului responsabil, aprobarea acestor decizii făcându-se prin majoritate
simplă.
Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei precum şi evoluţia acestui
domeniu prin publicarea unui raport anual. Consiliul de Miniştri autorizează exceptările
în bloc şi face modificări în baza legală a politicii.
În acelaşi cadru acţionează şi autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest
domeniu (în România autoritatea în domeniu este Consiliul Concurenţei).
CAPITOLUL III. Acordurile restrictive, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi
practicile concertate
Politica în acest domeniu este reglementată prin Tratatul CE care interzice acordurile,
deciziile şi practicile concertate între societăţile comerciale, dacă aceste practici „pot afecta
comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau
distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune”.
Această interdicţie se aplică atât acordurilor orizontale (din cadrul aceleiaşi faze de
producţie, prelucrare sau comercializare), cât şi acordurilor verticale (între societăţile care
operează în cadrul unor faze diferite ale procesului economic şi comercial şi care nu sunt
concurente).
Astfel, un acord restrictiv poate fi definit ca un acord între două sau mai multe
întreprinderi prin care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament având ca
obiect limitarea sau chiar eliminarea concurenţei astfel încât să determine o creştere a
preţurilor şi profiturilor fără a contrabalansa prin generarea unor efecte pozitive pentru
piaţă. Aceste acorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite, bilaterale sau
multilaterale, fără a fi neapărat necesar că părţile să fie întreprinderi concurente. Noţiunea
de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o natură
contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte” .Acordul poate
să consiste şi într-un simplu angajament (gentlemen’s agreement), lipsit de efect
obligatoriu sau într-o simplă aderare, clar exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic,
la o strategie comercială.
Tratatul vizează şi deciziile asociaţiilor de întreprinderi. Este posibil ca prin
constituirea unui grup profesional să nu se aducă atingere concurenţei, dar decizia luată de
organul de conducere al unei astfel de asociaţii, adunare generală sau consiliu de
administraţie, în măsura în care obligă pe membrii săi să adopte un comportament colectiv
anticoncurenţial să aiba acest efect.
Practica concertată se află cu o treaptă de intensitate mai jos decât acordul restrictiv,
implicând doar coordonarea dintre societăţile comerciale. Întrucât diferenţierea dintre
aceste două forme de cooperare nu este tocmai facilă, Comisia face distincţie doar între
#3
acordurile şi comportamentele paralele ce nu îndeplinesc criteriile aceloraşi dispoziţii.
Practica concertată nu presupune în mod necesar o manifestare de voinţă, clar exprimată,
ci mai degrabă o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Un simplu paralelism al
comportamentului întreprinderilor nu poate, el singur, să constituie proba unei practici
concertate, dar elemente concrete pot să constituie un fascicul de indicii.
Astfel, sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale ce
stabilesc preţuri în mod direct sau indirect, acordurile asupra condiţiilor de vânzare,
acordurile ce izolează segmente de piaţă (precum cele referitoare la reducerea preţurilor
sau cele ce încearcă să interzică, să restricţioneze sau, dimpotrivă, să promoveze
importurile şi exporturile), acordurile asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acordurile
asupra investiţiilor, birourile comune de vânzari, acordurile de împărţire a pieţei, pieţele
colective exclusive, acordurile ce duc la discriminarea altor comercianţi, boicoturile
colective, restricţiile voluntare (acorduri de neangajare în anumite tipuri de comportamente
concurenţiale).
Atunci când Comisia Europeană analizează încălcarea regulilor concurenţei pe piaţa
internă a Uniunii, se ia drept criteriu o concurenţă rezonabilă, şi nu modelul concurenţei
perfecte, care este un model ideal. Efectele anticoncurenţiale se analizează pe o piaţă
relevantă, adică pe un anumit teritoriu analizat într-o anumită perioadă de timp. Piaţa
relevantă a unui produs este delimitată luând în considerare alte produse similare,
substituibile. Tratatul CECO şi-a încetat aplicarea la 23 iulie 2002, normele sale regăsindu-
se în Tratatul CE şi în acte normative adoptate de catre institutiile comunitare. Dreptul
comunitar ia în considerare nu numai restrângerile concrete aduse concurenţei, ci şi cele
potenţiale, probabile (nu însă şi pe cele ipotetice). Obiectul acordurilor nu se confundă cu
intenţia părţilor, ci trebuie să fie apreciat în mod concret, ţinând cont de contextul juridic
şi economic. Efectul acordurilor trebuie căutat în consecinţele care rezultă din punerea lor
în aplicare, printr-o evaluare globală a efectelor pozitive şi negative, evidenţiind în final un
sold, care fie accentuează, fie restrânge concurenţa.
Comisia Europeană s-a preocupat de găsirea acelor criterii de determinare a pragului
de sensibilitate peste care, odată depăşit, acordurile, deciziile sau practicile afectează
concurenţa .
Comunicarea Comisiei din 24 decembrie 1962 cu privire la contractele de reprezentare
exclusivă se referă la acordurile încheiate între un operator economic şi distribuitorul
produselor sale, făcând distincţia după cum acesta din urmă este independent sau nu. Dacă
acesta este independent, înseamnă că există o afectare a concurenţei atât la nivelul ofertei
(vânzătorul se angajează să vândă unui singur cumpărător), cât şi la nivelul cererii
(cumpărătorul se angajează să nu cumpere decât de la vânzator). Pentru a fi luată în
considerare, această restrângere a concurenţei trebuie să aibă efecte semnificative. În
Comunicarea Comisiei din 29 iulie 1968 cu privire la acordurile, deciziile şi practicile
concertate privind cooperarea între întreprinderi se aduc o serie de argumente favorabile
anumitor tipuri de acorduri dintre întreprinderi, care sunt considerate benefice. Sunt date
drept exemplu schimbul de opinii sau de experienţă, cooperarea în materie contabilă,
#4
executarea în comun a proiectelor de cercetare şi dezvoltare, utilizarea în comun a
mijloacelor de stocare şi transport, publicitatea în comun.
Acordurile de importanţă minoră, considerate ca neafectând concurenţa la nivelul pieţei
comunitare, dar care pot fi benefice cooperarii între întreprinderile mici şi mijlocii, nu
trebuie notificate şi nu au nevoie de o decizie de conformitate cu Tratatul UE.
Iniţial, aceste acorduri erau definite cu ajutorul unor plafoane referitoare la cotele de piaţă
şi la cifra de afaceri anuală, însă în prezent – potrivit Comunicării Comisiei din 22
decembrie 2001 – singurul criteriu este constituit de cota de piaţă, ce trebuie să se situeze
sub 10% pentru acordurile încheiate între competitori actuali sau potenţiali, şi sub 15%
pentru acordurile încheiate între întreprinderi care nu se află în această situaţie. Ca urmare,
în general, regulile Tratatului nu se aplică: relaţiilor dintre întreprindere şi agenţii săi
comerciali sau dintre societatea comercială şi filialele acesteia, acordurilor de cooperare şi
subcontractelor. Aşadar, sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil
asupra conditiilor pieţei, prin care se modifică apreciabil poziţia pe piaţă (adică vânzările
şi posibilităţile de aprovizionare) a întreprinderilor terţe şi a beneficiarilor.
Conceptul cantitativ „apreciabil” nu este, totuşi, un criteriu absolut, deoarece, în fapt,
în cazuri individuale, chiar acordurile între întreprinderi care depăşesc aceste limite pot să
aibă însă numai un efect neglijabil asupra comerţului dintre state ori asupra comerţului ori
asupra concurenţei şi, prin urmare, nu intră în sfera interdicţiei.
Comunicarea Comisiei din 3 ianuarie 1979 consideră legitime următoarele clauze:
acelea care interzic utilizarea cunoştinţelor sau a echipamentelor furnizate în alte scopuri
decât cele prevăzute prin contract, acelea care interzic divulgarea sau punerea lor la
dispoziţia terţilor.
Acordurile şi deciziile interzise în virtutea primului alineat sunt nule de drept. Deşi sunt
menţionate numai acordurile, nu există nici un impediment şi pentru luarea în considerare
şi a practicilor concertate, având în vedere că prezintă caracteristici şi efecte asemănătoare
celorlalte categorii. Tratatul nu precizează regimul nulităţii sau modalităţile de punere a sa
în aplicare. Curtea de Justiţie a precizat, de aceea, caracterul absolut şi retroactiv al nulităţii,
aratând că un acord nul nu mai poate produce nici un efect nici între părţi, nici faţă de terţi
. În ceea ce priveşte întinderea acestei nulităţi, în practică s-a precizat că trebuie să fie
limitate doar acele părţi ale acordului care constituie o încalcare a dispoziţiilor Tratatului
CE, în măsura în care ele pot fi separate de restul acordului.
Comisia Europeană prin intermediul Directoratului General pentru concurenţă (DG IV)
este instituţia responsabilă cu aplicarea normelor de concurenţă în acest domeniu la nivelul
întregii Uniuni şi poate investiga diferitele cazuri la cererea statelor membre sau din proprie
iniţiativă. Dacă descoperă încălcări ale regulilor, Comisia propune măsuri care să ducă la
încetarea acestora. Practic, rolul său a fost clarificat prin Regulamentul nr. 17/62, care
stabileşte ce anume poate şi trebuie să facă aceasta pentru investigarea şi rezolvarea
cazurilor din domeniul concurenţei prin decizii individuale sau de grup. În cazul deciziilor
prin care Comisia constată încălcarea Tratatului, acordul sau practica în cauză devin
automat nule şi trebuie să înceteze imediat.
#5
Comisia poate impune întreprinderilor amenzi de până la 10% din cifra de afaceri sau
penalităţi de până la 20% din profitul zilnic până la încetarea încălcării, dar nu poate acorda
despăgubiri întreprinderilor afectate de încălcarea în cauză, acest aspect ţinând – în temeiul
Art. 85 (81) – de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale. De asemenea, în temeiul
aceleiaşi dispoziţii, autorităţile naţionale pot impune penalităţi pentru încălcarea regulilor
concurenţei.
Există însă posibilitatea ca, în baza Tratatului CE, să fie autorizate anumite acorduri
interzise : Pentru ca aceste acorduri să fie autorizate, alin. 3 impune îndeplinirea anumitor
condiţii ce pot fi certificate prin efectuarea unui bilanţ economic al acordului respectiv.
De altfel, acordul trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei
produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic, trebuie să rezerve
utilizatorilor o parte a profitului care rezultă, iar restricţiile impuse întreprinderilor nu
trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor. De asemenea,
întreprinderile participante la acord nu trebuie să elimine concurenţa pe o parte substanţială
a pieţei produselor în cauză. Pentru exceptarea acordului părţile trebuie să se conformeze
unor condiţii prevăzute de Regulamentul nr. 17/62, completând şi un formular special de
notificare a Comisiei de existenţă a acordului, fără de care nu se poate opera exceptarea.
Operaţiunea în sine se poate întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, demarând cu
publicarea unui rezumat al acordului însoţit de intenţia de exceptare în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene.
Deciziile de exceptare au o durată limitată de valabilitate (în general 5-10 ani), pot fi
reînnoite sau revocate, după cum consideră necesar Comisia.
Întreprinderilor li se oferă posibilitatea de a obţine decizii de atestare negativă a
faptului că un anumit acord sau o practică nu încalcă dispoziţiile Tratatului. În alte situaţii,
Comisia poate emite scrisori administrative informale în locul deciziilor de exceptare, prin
care Comisia declară că nu există nici un motiv pentru a interveni în activitatea notificată,
în absenţa schimbării împrejurărilor ea neputând să-şi modifice poziţia şi să impună amenzi
beneficiarului. Deşi prezintă avantajul celerităţii, „fiabilitatea juridică” este redusă pentru
că autorităţile sau jurisdicţiile naţionale pot considera că nu sunt legate de aceste scrisori
.
În practică însă astfel de scrisori sunt importante.
Acordurile ce se consideră a genera efecte pozitive pot fi exceptate de la interdicţie,
acordate în general pe perioadă determinată (ex. acordurile de exclusivitate, acordurile de
licenţă pentru transfer tehnologic - Regulamentul nr. 240/96/CE, acordurile de specializare
- Regulamentul nr. 2658/2000/CE şi de cercetare-dezvoltare - Regulamentul nr.
2659/2000/CE, acordurile de franciză, acordurile din sectorul de asigurări - Regulamentul
nr. 3932/92/CEE/ 21.12.92).

#6