ORTODOXIE Şl CULTURĂ NAŢIONALĂ

Viața religioasă oglindită în creații populare, în

dati ni și în obiceiuri

Cât de frumoase sunt serile de Crăciun când cetele de colindători bat la

uşa fiecăruia pentru a vesti Naşterea Domnului! Cât haz stârnesc frumoasele snoave cu vestiţii
Păcală şi Tândală! La cât efort trebuie pusă mintea atunci când i se cere să ghicească o ghicitoare buclucaşă!
Proverbele pline de înţelesuri nu sunt folosite numai de copii, ci până şi cei maturi le recunosc valoarea şi|
încărcătura filosofică deosebit de adâncă. Pornind de la aceste adevăruri, marii noştri oameni de cultură nu numai
că au fost (şi) culegători de folclor autentic, ci s-au folosit în scrierile lor de o mulţime de motive populare.
Îndemnaţi de idealuri înalte şi fiind conştienţi că studierea şi promovarea culturii populare reprezintă o
datorie sacră, Iordache Golescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Odobescu,
Ion Budai - Deleanu, George Bariţiu şi mulţi alţii, nu numai că au cules şi publicat folclor, dar au întocmit chiar şi
studii despre cultura populară românească. De pe aceleaşi considerente, marele nostru poet Vasile Alecsandri s-a
angajat, cel dintâi, să publice aceste „comori nepreţuite, frumuseţi originale fără seamăn". Ele alcătuiesc o avere
naţională vrednică de a fi scoasă ca un titlu veşnic de glorie pentru naţiunea română.
Totalitatea formelor de viaţă spirituală, anonimă şi colectivă a unui popor, văzută mai ales în mediul
ţărănesc, formează folclorul
Folclorul românesc e imprimat de pecetea creştină. Poeziile, doinele, baladele, basmele, proverbele,
ghicitorile, colindele sunt pline de teologie, dar şi de mitologie, medicină, filosofie şi psihologie. Manifestările
noastre folclorice sunt asociate calendarului creştin şi agrar, vieţii liturgice şi învăţăturii Bisericii.
În Postul Crăciunului, în lumea satelor, se organizau şezătorile. Ele aveau atât un rol practic, cât şi distractiv.
Astfel, se spuneau ghicitori, zicale, proverbe, se cântau sau se recitau balade, se învăţau colinde şi uraturi şi se
discuta despre buna pregătire a sărbătorilor de iarnă. De aceea, erau adevărate şcoli de catehizare religioasă.
Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe
care le-au pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu:
colindele, sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun, Viflaimul, Irozii, Steaua, jocurile cu măşti şi multe altele.
Colindatul este un mod specific al românilor de a vesti apropierea Crăciunului, prin adevărate mărturisiri de
credinţă, prelungiri fireşti ale cântărilor de la strană. „O, ce veste minunată!”, „La Betleem colo-n jos”, „Praznic|
luminos” sunt colinde ce mărturisesc adevărul despre întruparea şi dumnezeirea lui Hristos, scoţând în evidenţă şi
cultul Fecioarei Măria, Născătoarea de Dumnezeu.
Pomul de Crăciun simbolizează pomul din Rai, amintind de păcatul săvârşit de Adam şi Eva.
Baladele şi legendele populare româneşti sunt impregnate de elementul religios, fiind adevărate surse de
inspiraţie pentru mulţi scriitori români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Spre
exemplu, în „Mioriţa”, creaţie anonimă a geniului din popor, păstorul moldovean aminteşte de Hristos, Care
acceptă să moară pentru păcatele noastre. într-o altă baladă, „Monastirea Argeşului”, prin meşterul Manole (nume
care e, de fapt, o prescurtare a nume lui Emanuel) este închipuit Mântuitorul şi sugerată de Jertfa Sa pe Cruce pentru
răscumpărarea păcatelor, iar fântâna lui simbolizează apa Botezului.
Numeroase poezii au fost inspirate de învăţătura creştină. Amintim aici „Rugăciune” a poetului nostru
naţional, Mihai Eminescu, „în grădina Ghetsimani”, a poetului creştin Vasile Voiculescu, „Psalmii” lui Tudor
Arghezi, etc.
Bocetele de la înmormântare, evocări ale vieţii adormitului, strigătele de bucurie de la cununie, rochia albă a
miresei, ce simbolizează puritatea, castitatea, sunt alte exemple.
În afară de creaţiile literare, viaţa religioasă a românilor este oglindită şi în sculptură şi iconografie. Se pot da
ca exemple: pridvoarele caselor ţărăneşti, împodobite cu sculpturi ce trimit la simbolurile creştine; bisericile de
lemn, cu turle ce vor să atingă cerul, să apropie pe oameni de dumnezeire; troiţele, aşezate la răspântii de drumuri,
care amintesc omului să nu-L uite pe Dumnezeu; icoanele, adevărate Biblii pentru cei neştiutori; „Coloana
infinitului", celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi ce simbolizează aspiraţia omului spre transcendent;
„Pasărea măiastră”, opera aceluiaşi sculptor poate simboliza rugăciunea.
Dar sunt şi anumite realităţi folclorice pe care Biserica nu le acceptă, pentru că ele contravin învăţăturii de
credinţă: superstiţiile, practicile oculte, cele de magie şi vrăjitorie, prezicerile.
Ar trebui să fim conştienţi, şi, de aceea, fericiţi deoarece cultura noastră naţională are drept temelie pe
Hristos, Biserica şi credinţa.