Sunteți pe pagina 1din 1

Informații Licență

Sfântul Ioan Gură de Aur dă o definiţie mult mai complexă monahului atunci când îi scrie fiicei
sale duhovniceşti Olimpiada, într-una din scrisorile expediate în drumul spre exilul său: „ …s-au
dezbrăcat pentru lupta împotriva tiraniei firii şi au străbătut curat cursa fecioriei, imitând în aceasta
vieţuirea îngerilor şi arătând într-un trup muritor preludiul învierii – căci în veacul acela, zice Hristos,
oamenii, nici nu se însoară, nici nu se mărită (Luca 20, 35) – şi s-au luat la întrecere cu puterile
netrupeşti, ambiţionând nestricăciunea într-un trup stricăcios şi au realizat prin fapte ceea ce pentru
mulţi e insuportabil chiar şi să audă, îndepărtând patima ca pe un câine furios care latră necontenit şi
potolind marea furioasă şi plutind senin în valuri sălbatice şi purtate de un vânt prielnic pe o mare
dezlănţuită, stând în cuptorul poftei firii şi nefiind arși, ci călcând în picioare aceşti cărbuni aprinşi ca
pe un lut…”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, 17 scrisori către Olimpiada, scrisoarea a VIII-a, în vol. Scrisori din exil. Către
Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de Diac. Ioan I Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003,
p.160 – 161.)

Monahismul a fost, este și va fi un model de viață a creștinului definindu-se ca o instituție


distinctă în sânul Bisericii încă din primele veacuri, când au fost înființate mănăstiri, schituri, diferite
reguli specifice trăirii călugărești, devenind în decursul timpului importanți susținători ai dreptei
credințe și cârmuitori ai Bisericii.

Perioada dintre secolele IV – VIII este cea mai importantă perioadă pentru viaţa monahală din
punct de vedere legislativ şi organizatoric. Dacă până în secolul al IV-lea, pustia era casa călugărilor,
începând cu domnia lui Constantin cel Mare, care decretează creştinismul ca religie licită, şi
culminând cu Teodosie cel Mare, care dă o lege în 380 d. Hr. prin care creştinismul devine religie
oficială a Imperiului Bizantin, comunitatea monahală se aşează tot mai des în cetăţile importante ale
imperiului. Cel mai elocvent exemplu în acest caz este Mănăstirea Studion, întemeiată în anul 462 de
către consulul Studios, al cărui nume îl poartă. Călugării vieţuitori din acest aşezământ au rămas
cunoscuţi în istorie pentru apărarea dreptei credinţe, în special în perioada de criză iconoclastă a
secolelor VII – IX.