.3.

Tipurile lezionale ale mâinii determinate de reumatismele inflamatoare şi

degenerative

Mâna prezintă o serie de aspecte lezionale într-o serie de afecţiuni de natură reumatismală care la
un examen clinic superficial pot fi confundate între ele, dar printr-un examen clinic atent şi
paraclinic constituie şi examen diferenţial. Bolile în care mâna prezintă tipuri de leziuni
asemănătoare sunt următoarele:
1. Poliartrită reumatoidă (P.R.)
2. Spondilartrita anchilozantă (S.A.)
3. Reumatismul articular acut (R.A.A.)
4. Reumatismul psoriazic
5. Guta
6. Mâna artrozică
7. Boala Dupuytren
8. Mâna în sindromul “umăr-mână”
9. Disacromeliile
10. Mâna în bolile de colagen
11. Manifestări abarticulare ale mâinii
În cele ce urmează vom încerca să descriem tipurile lezionale ale mâinii cu
caracteristicile specifice.
7.3.1. Poliartrita reumatoidă
Noţiunea de reumatism, de circulaţie universală, etimologic provine de la grecescul
“rheuma” care înseamnă “a curge”. Această denumire vrea să indice caracterul fluxionar al
manifestărilor. Dintre toate bolile reumatice, poliartrita reumatoidă şi bolile înrudite cu ea ridică
cele mai mari probleme de asistenţă şi recuperare în special. Poliartrita reumatoidă reprezintă o
afecţiune a ţesutului conjunctiv, cu evoluţie cronică, caracterizată clinic prin artrite periferice,
adesea simetrice, persistente, nesupurative, cu evoluţii spre deformări şi anchiloze, de etiologie
necunoscută.
Diagnosticul pozitiv
Diagnosticul poliartritei reumatoide în diferitele sale faze de evoluţie se bazează pe
interpretarea integrală al unui număr de date clinice, biologice, radiologice şi histologice. În acest
sens s-au elaborat o serie de criterii dintre care noi îl vom aminti pe cel mai complet:
Criteriile ARA (American Rheumatism Association):
1. Redoare matinală
2. Durere în cel puţin o articulaţie
3. Tumefierea cel puţin a unei articulaţii minimum 6 săptămâni
4. Tumefierea unei articulaţii peste intervalul de 3 luni
5. Tumefierea articulară simetrică
6. Nodului subcutanaţi
7. Modificări radiologice
8. Reacţii de tip Waaler-Rose
9. Modificări în lichidul sinovial
10. Modificări histologice în membrana sinovială
11. Modificări specifice în nodulii subcutanaţi
În funcţie de simptomatologia existentă din aceste criterii se distinge:
Poliartrita reumatoidă posibilă:
- două criterii cu persitenţă minimă de trei săptămâni
Poliartrita reumatoidă probabilă:
- trei criterii cu persistenţă minimă de patru săptămâni
Poliartrita reumatoidă definită:
- cinci criterii cu persistenţă minimum şase săptămâni
Poliartrita reumatoidă clasică:
- cel puţin şapte criterii minimum şase săptămâni.
Diagnosticul diferenţial
Se face mai ales pentru stadiile precoce.
Astfel, diagnosticul diferenţial se face cu:
- reumatimele inflamatoare şi colagenoze (spondilartrita, reumatismul psoriazic,
artropatiile enterale, lupus eritematos diseminat, sindrom Raynaud, sindrom Sharp)
- artrite de origine infecţioasă sau presupus infecţioasă (reumatism articular acut, sindrom
Reiter, sindrom Behcet, artrite cu piogeni).
- artropatii degenerative şi metabolice (poliartroza, guta, condocalcinoza)
Tratamentul general în poliartrita reumatoidă
1. Tratamentul medicamentos
Având în vedere că manifestarea generală a poliartritei reumatoide la nivelul ţesutului
conjunctiv este inflamaţia (clinic sinovita reumatoidă), tratamentul medicamentos va fi axat în
principal pe aceasta. Astfel, antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) includ o mare varietate de
compuşi chimici de sinteză cu o serie de acţiuni adiţionale, printre care principalele sunt cele
analgetice şi antipiretice. Dintre cele mai importante amintim: Aspirina, Mobilat, Nifluril,
Voltaren, Brufen, Naproxen, Ketoprofen, Rengansil, Fenilbutazonă, Piroxicam. Tratamentul
medicamentos de ultimă oră este socotit a fi asocierea dintre Methotrexat şi Ciclosporina,
amândouă făcând parte din grupul imunodepresoarelor.
2. Fizioterapia – acreditată cu rezultate modeste dar poate fi utilă în asociere cu alte metode.
Procedeele fizioterapice acţionează prin favorizarea circulaţiei locale şi a metabolismului celular
cu eliminarea produşilor de catabolism (acid lactic) intervenind în cercul vicios al durerii.
Astfel se utilizează băile calde la 35-36º, unde scurte, ionoforeză cu histamine,
sonoforeză cu cortizon, curenţi diadinamici, curenţi interferenţiali, masaj.
3. Regimul dietetic. Nu există nici o dovadă că regimurile aditive sau restrictive ar avea
vreo influenţă asupra evoluţiei poliartritei reumatoide.
7.3.2. Spondilartrita anchilozantă
Afectarea mâinii în spondilartrita anchilozantă nu este frecventă. S-au descris formele
“scandinavice” în care aspectul lezional al mâinii este asemănător cu cel din P.R., dar cu tendinţa
marcantă la anchiloza osoasă.
Cele mai obişnuite tipuri lezionale sunt redoare sau anchiloză a pumnului sau artrite
cronice interfalangiene proximale precum şi redoare în flexie.

7.3.3. Reumatismul poliarticular acut

În forme cu repetate puseuri acute este posibilă constituirea unor leziuni cronice,
sechelare, la nivelul mâinilor, realizate prin retracţii capsulo-ligamentare în principal (artrita
Jaccoud). Deformaţia tipică pentru artrita Jaccoud constă în:
- deviaţia cubitală
- flexia la nivelul metacarpofalangian
- hiperextensia la nivelul interfalangian distal

7.3.4. Reumatismul psoriazic

Este un sindrom artropatic inflamator cu evoluţie progresivă asociat psoriazisului, boala
ce prezintă atât modificari cutanate (erupţii reprezentate de pete de culoare roşie-vie, bine
circumscrise, de diferite mărimi), cât şi de modificări articulare.
Astfel, cel mai obişnuit tip lezional este realizat de afectarea interfalangiană distală cu
tumefierea lor şi cu redoare în flexie sau rectitudine.
În cazurile avansate se produc deformaţii multiple şi complexe rezultate din eroziuni ale
extremităţilor osoase ale metacarpofalangianului.

7.3.5. Guta
Este o afecţiune metabolică complexă caracterizată clinic printr-un sindrom articular acut
sau cronic şi prin depozite de urat de sodiu în ţesuturi şi viscere la valori sanguine de peste 7 mg
%. Afectează cu precădere bărbaţii adulţi (90% bărbaţi), mâna poate fi sediul unor artrite acute
tipice. În guta cronică tofacee apar leziuni ale cartilagiului, epifizelor osoase, sinoviale,
osteofitoza marginală şi distrucţii osoase. Aspectul lezional realizat seamănă cu cel din mâna
artrozică sau alteori cu mâna reumatoidă la care se adaugă prezenţa tofilor la nivelul articulaţiilor
interfalangiene şi pulpa degetelor.

7.3.6. Mâna artrozică

a) Artrozele interfalangiene distale (nodulii Heberden) iniţial prezente la index şi medius,
ulterior la celelalte degete, adesea simetrice. Se constată nodozităţi la baza falangei III, de
mărimea unui bob de mazăre care determină limitarea mobilităţii interfalangiane distale cu
redoare în flexie, în acelaşi timp cu dureri, parestezii, amorţeli, afectarea sensibilităţii tactile şi
dificultăţi în prehensiunea de fineţe, mai ales matinal.
b) Artrozele interfalangiene proximale (nodulii Bouchard) se întâlnesc mai rar ca
precedenţii dar mai adesea coexistă. Aspectul realizat este de tumefacţie cu îngroşarea cu IFP şi
cu limitarea mobilităţii.
c) Rizartroza (artroza MCF police) reprezintă o tumefacţie şi deformaţie a articulaţiei
trapezo-metacarpiene cu poziţia policelui în adducţie, flexie şi rotaţie dureroase. Este afectată
prehensiunea polici-digitală şi polici-digito-palmară cu amiotrofia eminenţei tenare.
7.3.8. Mâna în sindromul “umăr-mână”
(sindromul neuro-algodistrofic al membrului superior)
Se caracterizează prin dureri la nivelul umărului şi mâinii însoţite de tulburări
vasomotorii şi trofice. Etiologic se deosebesc patru mari cauze:
- afecţiuni coronariene (infarct, angină)
- artroză cervicală
- traumatismele umărului sau mâinii
- afecţiuni nervoase (hemiplegie, boala Parkinson)
Clinic sindromul umăr-mână evolueaza în trei stadii, cu o durată de 3-6 luni fiecare.
 Stadiul I – mână, difuz tumefiată, caldă, degetele în uşoară flexie, cu dureri la mobilizare.
Stadiul II – mână tumefiată, dar rece, umedă, cianotică, atrofie musculară tenară şi
hipotenară, unghii casante.
Stadiul III – piele subţire, lucioasă, netedă, aponevroză palmară îndurată (ca în boala
Dupuytren), atrofia muşchilor intrinseci, degetele fixate în flexie prin contractură şi fibroza
părţilor moi.

7.3.9. Disacromeliile
Îmbracă mai multe aspecte, din care hipocratismul digital reprezentat prin incurbarea
unghiei în ambele sensuri (lentila de ceasornic) cu hipertrofia falangei III. În această situaţie este
afectată prehensiunea polici-digitală de fineţe.

7.3.10. Mâna în bolile de colagen

Bolile de colagen, colagelozele, sunt afecţiuni caracterizate prin interesarea, în special a
substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv, cu evoluţia cronică, cu puseuri acute sau
subacute, cu durată nelimitată şi imprevizibilă, cu o simptomatologie clinică similară bolilor
infecţioase (dar fără posibilitatea evidenţierii agentului cauzal) şi cu un prognostic limitat.
Simptomatologia clinică polimorfă şi pluriviscerală constă din manifestări articulare, cutanate,
musculare, cardiovasculare, renale, pulmonare, digestive şi nervoase.
a) Sclerodermia este o colagenoză majoră, caracterizată prin inflamaţie, fibroză şi atrofie
progresivă a pielii, în special la faţă şi la extremităţile membrelor, bolnavii acuzând mai ales
senzaţia de constricţie generalizată a tegumentelor membrelor precum şi prezenţa fenomenului
Raynaud (“îl strânge pielea”). Afectarea mâinii în sclerodermie se datorează iniţial artritelor şi
seamănă cu mâna din poliartrită reumatoidă. Ulterior artropatiile din sclerodermie se datoresc
sclerozei capsulo-sinoviale, iar la limitarea mişcărilor contribuie îngroşarea şi induraţia
tegumentelor.
7.3.11. Manifestările reumatismale juxtaarticulare ale
mâinii
a) Acroparesteziile şi sindromul de canal carpian. Acroparesteziile se traduc prin
furnicături şi amorţeli ale degetelor, însoţite uneori de dureri ce apar noaptea sau în cursul unor
activităţi manuale şi sunt cauzate mai ales de compresiunea nervului median în canalul carpian
(sau chiar iritaţia rădăcinilor nervoase la nivelul găurilor de conjugare în cadrul spondilozei
cervicale). Tulburările de prehensiune sunt legate de elementul durere şi parestezii, fiind
trecătoare. În cazurile vechi se poate ajunge la diminuarea forţei policelui şi atrofia eminenţei
tenare.
.4. Reeducarea şi terapia ocupaţională a mâinii în
principalele tipuri de leziuni şi deformaţii

7.4.1. Poliartrita reumatoidă

Reeducarea gestuală este necesară pentru a preveni apariţia acestei deformaţii sau agravarea ei,
precum şi în cazurile avansate indicate pentru tratament chirurgical corector. Se va recomanda
bolnavului să folosească prehensiunea bidigitală termino-terminală, deoarece prehensiunea
termino-laterală sau cea subtermino-laterală accentuează deviaţia. În prehensiunea polici-digito-
palmară se va evita pronaţia (tăiatul pâinii, stoarcerea rufelor, folosirea robinetului etc).
Exemple de exerciţii terapeutice:
1. Cu antebraţul şi mâna cu vârful degetelor sprijinite pe masă se execută percuţii repetate
cu degetele – “darabana”.
2. Prinderea unei mingi de tenis la nivelul “ecuatorului ei” termino-terminal şi apăsarea ei
către podul palmei prin flexia degetelor.
3. Cu mâna pe masă – sprijinită cubital – se execută presiuni repetate cu fiecare deget în
parte, terminal, asupra unui burete cu o consistenţă mai fermă, aşezat în faţa mâinii (pe partea
palmară).
4. Antebraţul sprijinit pe masă, cubital, cu policele în abducţie maximă, se fac flexii
repetate cu el pe un burete cu falanga II.
Post-operator – programul de kinetoterapie este tot atât de important ca şi actul
chirurgical şi trebuie să respecte anumite principii:
- precocitate,
- mobilizare iniţială a articulaţiilor vecine,
- primele exerciţii esenţial analitice.
- 7.4.2. Artrozele mâinii
- Exerciţiile kinetice vizează creşterea amplitudinii în articulaţiile afectate şi tonifierea
musculaturii care controlează şi stabilizează articulaţiile respective, paralel cu exerciţiile care
mobilizează articulaţiile vecine, cotul şi umărul.
- Se preferă exerciţii libere care au la bază mişcările de prehensiune, stimulii senzoriali din
palmă având un rol important în reeeducarea funcţională a mâinii în momentul prehensiunii.
Se pot executa o gamă variată de exerciţii dacă sunt absente fenomene inflamatorii.
- 7.4.3. Contractura Dupuytren
- În stadiile precoce sau la bolnavii care nu se operează în cazurile în care flexia degetelor este
sub 45º şi există doar o fibroză superficială – paralel cu injectarea de corticosteroizi şi
alfachimotripsina, se efectuează şedinţe de masaj, ultrasunet cu diferite substanţe urmate de
gipsuri seriate pentru a reduce flexia.
- 7.5. Metode de evaluare a capacităţii funcţionale a mâinii
reumatice
-
- Nu se poate trece la elaborarea unui program complex de recuperare a prehensiunii fără a
face în prealabil o testare a capacităţii funcţionale restante şi fără a dispune de o metodă de
control obiectiv al rezultatelor funcţionale ale tratamentului de recuperare. În practică,
momentan, nu există o metodă satisfăcătoare de testare şi de apreciere. Există unele tehnici
de testare prin calcul analitic al tuturor unităţilor funcţionale ale mâinii cu diferite scoruri
(luate arbitrar) – care însă nu satisfac în totalitate interesul nostru, fiind de altfel şi greoaie.
Există apoi tehnici prin calcul sintetic (global) al mâinii în activitate.
- 7.6. Tehnici şi programe reeducative ale mâinii
-
- Tehnicile de reeducaţie segmentară a mâinii necesită o bună sistematizare a lor, altfel din
cauza multiplelor posibilităţi de mişcări asociate se pot crea confuzii.
-
- 7.6.1. Pumnul

- Gimnastica reeducativă a pumnului este inseparabilă de cea a mâinii. Leziunile şi

deformaţiile pumnului pot avea repercursiuni importante asupra flexiei-extensiei degetelor.
Extensorii pumnului sunt sinergici cu flexorii degetelor în timp ce flexorii pumnului sunt
sinergici cu extensorii degetelor. Pentru exersarea activă a flexiei pumnului (contracţia
sinergică a marelui şi micului palmar şi al cubitalului anterior) se sprijină antebraţul în
supinaţie pe planul mesei, cu mâna în extensie, depăşind marginea mesei. Se efectuează apoi
exerciţii de contra rezistenţă, mâna kinetoterapeutului apăsând pe palma subiectului. Dacă se
urmăreşte tonifierea selectivă a marelui palmar, se va aplica contrarezistenţa la baza
metacarpianului II cu împingerea mâinii subiectului în deviaţie cubitală şi extensie. Dacă se
urmăreşte tonifierea selectivă a cubitalului anterior, aplicăm contrarezistenţa la baza
metacarpianului V în sensul deviaţiei radiale şi extensiei.
- 7.6.2. Mâna
- Programele reeeducative ale mâinii trebuie să ţină cont de rolul important al muşchilor
intrinseci (interosoşii şi lombricalii) în coordonarea echilibrului teno-muscular al degetelor,
în mişcarea de flexie – extensie. Doi muşchi antagonişti nu pot acţiona şi echilibra decât o
singură articulaţie – scurtarea agonistului necesită alungirea antagonistului. La nivelul
metacarpofalangienelor, interosoşii au o poziţie anterioară, deci întăresc lungul flexor şi sunt
antagonişti ai lungului extensor, în timp ce la nivelul interfalangienelor trecând pe faţa
posterioară a mâinii devin sinergici cu extensorul şi antagonişti ai flexorilor. Leziunile
reumatice osteo-articulare, teno-musculare şi capsulo-ligamentare pot altera, în modul cel
mai diferit acest sistem biomecanic, esenţial în prehensiune, determinând diverse tipuri de
deformaţii.
- 7.6.3. Policele
- Reeducarea policelui, cel mai mobil şi independent dintre degete, presupune o atentă
depistare prealabilă a dezechilibrelor funcţionale sau a leziunilor de la nivelul articulaţiilor
(trapezo-metacarpiană, metacarpo-falangiană şi interfalangiană) şi a celor 9 muşchi ai
policelui şi anume: cei patru muşchi extrinseci (lungul abductor, scurtul extensor, lungul
flexor propriu, lungul extensor) şi cei cinci muşchi intrinseci (adductorul flexor). Dintre
mişcările complexe ale policelui, o atenţie deosebită vom acorda reeducării opoziţiei
policelui, care necesită contracţia sistematică globală a scurtului flexor, a opozantului, a
scurtului abductor şi lungului abductor, urmărind atât flexia şi adducţia primului metacarpian
cât şi rotaţia în pronaţie a primului metacarpian şi a primei falange. Pentru mobilizarea activă
a articulaţiei trapezo-metacarpiene se pleacă de la poziţia cu mâna sprijinită pe faţa sa
dorsală, kinetoterapeutul fixând metacarpienele II-V.
7.7. Obiectivele recuperării pumnului şi mâinii prin mijloace
specifice kinetoterapiei
- preîntâmpinarea instalării deformaţiilor şi ankilozelor, conservând cât mai bine forma
normală a mâinii;
- menţinerea şi recâştigarea mobilităţii articulare;
- menţinerea şi dezvoltarea până la limite normale şi funcţionale a forţei şi stabilităţii mâinii;
-
- Poziţia de imobilizare funcţională a mâinii.
- Deşi părerile specialiştilor diferă uşor, ceea ce arată că de fapt nu există o poziţie standard ci
mai multe poziţii funcţionale în raport cu gestualitatea preponderentă a pacientului şi a
gradului de afectare ce-l dă afecţiunea respectivă, poziţionarea este următoarea:
- - Pumnul, în extensie dorsală de 25-45º (în unele împrejurări până la 60º). Această poziţie
permite o funcţionalitate optimă nu numai pentru pumn dar şi pentru degete iar o eventuală
anchiloză în această poziţie antrenează cel mai redus grad de incapacitate funcţională. În
cazul unei artrodeze, se fixează pumnul în extensie 20-25º şi o uşoară înclinaţie cubitală 5-
10º. Această poziţie de fixare este valabilă numai în cazul în care funcţia de prehensiune
digitală nu este compromisă. Când însă şi funcţia degetelor este compromisă, este
recomandată fixarea pumnului “în cârlig” (uşoară flexie din pumn – 10-15º - şi degetele în
flexie), poziţie care, din punct de vedere funcţional, este cea mai utilă.
- Dacă pacientul întrebuinţează mâna pentru a se sprijini în bastoane, atunci se recomandă
fixarea în rectitudine.
- În caz de artrodeză bilaterală, se recomandă fixarea cu 10º extensie la mâna dominantă şi tot
10º flexie pentru cealaltă mână.
- - Policele se aşează în poziţie funcţională după cum urmează: în radioscafoidiană,
scafotrapezoidiană şi trapezometacarpiană – anteflexie maximă şi abducţie amplă; în
metacarpofalangiană şi interfalangiană, flexie de câte 10º.
- Policele este deci în semiopoziţie, fiind înaintea planului palmar, astfel încât indexul şi
mediusul realizând doar o uşoară flexie, să poată întâlni policele imobilizat.
- - Ultimele patru degete se aşează în caz de imobilizare temporară în semiflexie, după cum
urmează: flexie de 50-80º în m.c.f., flexie de 10-40º în i.f.p. şi tot flexie în i.f.d. de 10-20º.
- Această poziţie permite o opoziţie bună între police şi degete şi deci o prehensiune optimă.
- Dacă cineva ar face greşeală de a imobiliza un deget în extensie, ar da un grad ridicat de
invaliditate, ar necesita un timp mai îndelungat de recuperare şi ar spori mult suferinţele
pacientului.
- Gradul de flexie (în timpul imobilizării) al falangelor creşte progresiv dinspre index spre
auricular.
7.7.1. Kinetoterapia şi recuperarea funcţională a
pumnului prin mijloace şi tehnici kinetice
1. Prin posturări:
 În caz că dispunem de posibilitatea confecţionării de atele seriate se va studia poziţia de
imobilizare funcţională a pumnului în funcţie de deformaţiile sale specifice, apoi se vor
confecţiona atele potrivite, adaptate, alternând poziţiile de flexie şi extensie precum şi cele de
înclinare cubitală şi radială, refăcând cel puţin limitele funcţionale.
Timpul de imobilizare într-o anume poziţie va fi variabil, de la câteva minute până la
maximum 30´. Un timp mai îndelungat (câteva ore) se va folosi numai pe timpul nopţii, când se
folosesc atele seriate.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând la marginea patului, m.s. pe lângă corp, coatele uşor flectate,
mâinile se aşează cu palmele pe pat (degetele extinse sunt orientate spre înainte, policele extins).
I se cere pacientului să preseze palma pe suprafaţa patului, forţând uşor. Presiunea poate să
dureze 2-3´.
Acest exerciţiu favorizează extensia pumnului (din artic.r.c.) dar el poate fi întrebuinţat şi
pentru favorizarea flexiei, mâinile aşezându-se cu palmele în sus şi procedându-se în mod
asemănător.
2. Prin mobilizări pasive şi autopasive:
De menţionat că mobilizările pasive sunt în general contraindicate, totuşi pentru
pregătirea mâinii în vederea testării articulare sunt permise câteva manevre de mobilizare
pasivă, urmând apoi procedura de testare.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând m.s. întinse pe masă, mâinile în afară suprafeţei mesei (în
pronaţie sau supinaţie). Kinetoterapeutul fixează cu o mână antebraţul pacientului în 1/3
inferioară iar cu cealaltă apucă palma pacientului (priza police-digito-palmară), în dreptul
articulaţiei m.c.f. şi execută cu blândeţe mobilizarea mâinii din articulaţiile pumnului, insistând
alternativ asupra flexiei şi extensiei, înclinaţiei radiale şi cubitale, accentuând uşor (până la
limita durerii) amplitudinea de mişcare, timp de câteva zeci de secunde.
Variantă: P.I. idem sau cu cotul flectat şi antebraţul la verticală. Acest exerciţiu putându-
se executa şi de către pacient, moblizându-şi o mână cu ajutorul celeilalte, respectând sensurile
de mişcare şi apoi schimbând rolurile.
3. Prin exerciţii active şi cu rezistenţă
Trecând la aceste tipuri de exerciţii, se poate considera că sunt abordate şi obiectivele de
refacere a forţei şi stabilităţii pumnului.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând, m.s. sprijinite pe masă, uşor flectate din coate, mâinile în
poziţie de pronosupinaţie, degetele şi policele extinse sau uşor flectate. I se cere pacientului să
execute flexii şi extensii libere din articulaţiile pumnului pe toată amplitudinea lor de mişcare.
Varianta 1: Acest exerciţiu se poate executa şi cu o rezistenţă opusă de kinetoterapeut
care stă în faţa pacientului şi cu o mână fixează antebraţul pacientului în 1/3 inf., iar cu cealaltă
mână apucă palma pacientului. I se cere pacientului să execute mişcări de flexie şi extensie din
pumn, kinetoterapeutul opune rezistenţă moderată atât mişcării de flexie cât şi celei de extensie.
4. Exerciţii pentru refacerea stabilităţii şi abilităţii la nivelul articulaţiilor pumnului şi
mâinii
 Exerciţiul 1. P.I. stând în faţa spalierului m.s. întinse înainte, palmele apucă (cu priza de
sus) şipca din dreptul pieptului. I se cere pacientului să execute:
T1 – pacientul execută flexia coatelor (flotări la spalier);
T2. – revenire în P.I.
Variante: Acelaşi exerciţiu se poate executa apucând şipca spalierului cu priza de jos sau
o mână cu priza de sus şi cealaltă cu priza de jos, urmând a se schimba prizele după 2-3 flot ări la
spalier. Flotările se pot executa şi la perete, mâinile aşezându-se orientate spre interior şi apoi
spre exterior (prin rotarea internă şi externă a întregului m.s.)
 Exerciţiul 2. P.I. patrupedie, palmele pe sol, degetele extinse. I se cere pacientului să
execute:
T1 – flexia coatelor, fruntea se aşează pe sol între palme (flotări din patrupedie);
T2 – revenire în P.I.
7.7.2. Kinetoterapia şi recuperarea funcţională a
policelui prin mijloace şi tehnici kinetice:
1. Prin posturări
Şi în cazul policelui, dacă dispunem de atele seriate, vom confecţiona atelele potrivite
pentru toate mişcările specifice policelui, alternând unghiuri de mai mare deschidere cu unghiuri
de mai mică deschidere, respectând întotdeauna poziţia funcţională a mâinii, împiedicând astfel
atât instalarea deformaţiilor la nivelul policelui, cât şi păstrarea sau recâştigarea mobilităţii lui.
 Exerciţiul 1. P.I. stând, braţele abduse (70-80º), coatele flectate la 90º, mâinile în
pronaţie, degetele sprijinite pe masă, palmele în afară mesei în pronaţie cu policele abdus (prima
comisură index-police deschisă). I se cere pacientului să execute alunecarea degetelor şi a palmei
pe masă spre înainte obligând policele la o cât mai mare abducţie. Poziţia se menţine la 20-30”
până la 2-3’.
2. Prin mobilizări pasive şi automobilizări
 Exerciţiul 1. P.I. idem ca la exerciţiul 6, kinetoterapeutul stând în faţa pacientului
execută mobilizarea pasivă a policelui în sensul flexiei, extensiei, abducţiei, adducţiei precum şi
opozabilităţii lui (către fiecare deget, începând cu auricularul şi continuând spre index).
Exerciţiul se execută mai mult demonstrativ pentru a-l învăţa pe pacient execuţia corectă a
mişcărilor.
Mobilizarea va continua şi la nivelul articulaţiilor m.c.f. executând mobilizări în sensul
flexiei, extensiei şi înclinaţiei laterale (dr. stg.), precum şi la nivelul articulaţiilor i.f. care permit
doar mişcări de flexie şi extensie. I se cere pacientului să memoreze corect mişcările şi
amplitudinea lor.
De asemenea şi acest exerciţiu se poate realiza la nivelul fiecărei articulaţii prin
automobilizări, pacientul luând pe rând fiecare articulaţie şi mobilizând-o (în sensul mişcărilor
care le permite), procedând întotdeauna dinspre proximal spre distal, asigurându-se întotdeauna
un număr suficient de repetări pentru fiecare sens de mişcare.
7.7.3. Kinetoterapia şi recuperarea funcţională a degetelor
prin mijloace şi tehnici kinetice
1. Prin posturări.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând, m.s pe lângă corp, coatele uşor flectate, mâinile în supinaţie,
aşezate pe un scaun în dreptul coapselor, policele şi degetele extinse. I se cere pacientului să
preseze cu partea dorsală a degetelor în suprafaţa scaunului, ridicând totodată faţa dorsală a
palmei de pe scaun, verticalizând-o.
Acest exerciţiu se poate executa cerându-i-se pacientului să execute extensia cu putere
din aceleaşi articulaţii (m.c.f.) mâna fiind în pronaţie, presând degetele spre scaun şi ridicând
uşor palma.
 Varianta: exerciţiul 1, atât pentru flexie cât şi pentru extensie din m.c.f. se poate executa
orientând şi introducând degetele sub coapse (care le fixează), facilitându-se astfel mişcarea de
flexie sau de extensie din m.c.f., i.f.p. şi i.f.d.
2. Prin exerciţii pasive şi autopasive.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând, antebraţul sprijinit pe masă, mâna în pronosupinaţie.
Kinetoterapeutul se află în faţa pacientului şi fixează cu o mână mâna pacientului
(porţiunea de deasupra articulaţiei m.c.f.) iar cu cealaltă apucă pe rând fiecare falangă a
fiecărui deget, executând cu blândeţe flexii şi extensii la nivelul articulaţiei m.c.f. şi apoi
în i.f.p. şi i.f.d. Înainte de a trece la articulaţiile i.f.p. şi i.f.d. în articulaţia m.c.f. se vor
executa şi înclinaţii laterale dr.-stg. I se cere pacientului să observe şi să memoreze corect
mişcarea.
Variantă: acelaşi exerciţiu se poate executa cerându-i-se pacientului să-şi ţină mâinile în
supinaţie; de asemenea, tot acest exerciţiu se poate executa, pacientul ţinându-şi mâinile în
pronaţie sau supinaţie cu falangele în afara marginii mesei sau cu coatele sprijinite pe masă,
antebraţele la verticală, mobilizând pe rând fiecare falangă din m.c.f., i.f.p. şi i.f.d.
În toate variantele, acest exerciţiu se poate executa şi de către pacient cu cealaltă mână,
folosindu-se de placa canadiană în care-şi fixează mâna, mobilizandu-şi selectiv fiecare falangă
dinspre proximal (m.c.f.) spre distal (i.f.d.).
3. Prin exerciţii active şi cu rezistenţă.
Odată cu abordarea acestor exerciţii se trece şi la realizarea obiectivului de dezvoltare a
forţei şi a rezistenţei la efort a mâinii.
 Exerciţiul 1. P.I. şezând, antebraţul sprijinit pe masă, mâna în pronosupinaţie
(sprijinită pe marginea cubitală). I se cere pacientului să execute în mod liber flexii,
extensii şi înclinaţii (dr. stg.), pe rând cu fiecare deget din m.c.f. apoi flexii şi extensii din
articulaţiile i.f.p. şi i.f.d.
Variante: Mâna poate fi aşezată pe masă fie în pronaţie, fie în supinaţie, degetele în afara
suprafeţei mesei, executând aceleaşi mişcări în sensul şi împotriva gravitaţiei. De asemenea se
poate adopta poziţia cu cotul sprijinit pe masă şi antebraţul la verticală, executând selectiv cu
fiecare falangă şi-n fiecare articulaţie, mişcările ce le permite.
Acest exerciţiu cu variantele descrise se poate executa şi cu învingerea unei rezistente
realizată de kinetoterapeut care se află în faţa pacientului, având grijă să fixeze întotdeauna cu o
mână segmentul proximal iar cu cealaltă să realizeze rezistenţa la mişcare în articulaţiile cu care
lucrează.
De asemenea, acest exerciţiu se poate realiza în toate variantele şi cu autorezistenţă, cu
mâna opusă.
Mâna poate fi fixată şi pe o placă de lemn (canadiană), rezistenţa fiind realizată fie de
kinetoterapeut, fie de pacient cu cealaltă mână.
4. Exerciţii pentru refacerea stabilităţii şi abilităţii mâinii şi
a degetelor
Exerciţiul 1. P.I. şezând în faţa unei mese, pe masă aflându-se o minge mică (de tenis de câmp).
I se cere pacientului să apuce cu priza polidigito-palmară mingea şi să o strângă în palmă
apăsând puternic degetele pe minge, deformând-o. Exerciţiul se execută alternativ cu mâna
stângă şi mâna dreaptă.
 Variante: mingea va fi strânsă mai tare sau mai uşor, timpul de ţinere a mingii în
strânsoare poate să deruleze de la 3”-4” la 8”-9”.
În locul mingii de tenis pot fi alte obiecte elastice.
Este contraindicat să fie obiectele din metal sau grele, deoarece în caz că sunt scăpate din
mână pot să rănească pacientul.
7.8. Programe de gimnastică medicală în principalele tipuri de leziuni şi
deformaţii date de reumatismele inflamatorii şi degenerative ale mâinii

A. Poliartrita reumatoidă (P.R.)

 La nivelul articulaţiilor pumnului (r.c., m.c., c.m.c.) pentru păstrarea mobilităţii, a forţei
şi stabilităţii lui se pot aplica cu succes tehnicile şi exerciţiile de la subcapitolul “Kinetoterapia şi
recuperarea funcţională a pumnului prin mijloace şi tehnici de tratament kinetic” începând cu
posturările, continuând cu exerciţii active şi cu rezistenţă şi terminând cu cele pentru refacerea
stabilităţii şi abilităţii.