Tema 2: Mecanismul financiar al întreprinderii

2.1 Esența şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

2.2 Structura financiară a întreprinderii
2.3 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
2.4 Criterii de optimizare a structurii financiare

2.1 Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de
colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi
conducerea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în
procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea
surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.
Mecanismele financiare sunt foarte diversificate şi numeroase printre care mecanismele:
- financiare privind autofinanţarea;
- creditare şi de finanţare bugetară;
- mecanismul amortizării;
- ciclurilor de investiţii şi celui operaţional;
- mecanismului circuitului capitalului;
- mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare;
- mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în aşa fel încât să dea impuls desfăşurării
unei activităţi raţionale, asigurarea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii şi înlăturării riscurilor.
Orişicare întreprindere se caracterizează prin deţinere de capital, punerea în mişcare a unei funcţii
de producţie şi participarea la procesul de schimb care se realizează în baza banilor care şi dau naştere
vieţii financiare la întreprindere.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar
alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între
agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
2) financiare (monedă)
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. La baza
mecanismului financiar stau relaţiile dintre fluxuri şi stocuri. Fluxurile financiare pot fi:
 1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui
activ real cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat
nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin
apariţia unui activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice
şi cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care
este un intermediar financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste
fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Pentru realizarea obiectului sau de activitate (obtinerea de bunuri si servicii) si atingerea scopului
propus (obtinerea de profit) intreprinderea realizeaza legaturi cu piata capitalurilor, piata factorilor de
productie, piata consumatorilor si cu statul ca autoritate publica. In primul rand se realizeaza legatura cu
piata capitalurilor (piata financiara si bancara), infiintarea intreprinderii fiind legata de constituirea
capitalului social al acesteia. Astfel prin emisiunea de actiuni, obligatiuni, contractarea unor credite
bancare, intreprinderea isi constituie capitalul social. Ulterior prin capitalizarea unei parti din profitul
realizat de intreprindere se poate majora capitalul social, deci se constituie un flux financiar dinspre
partea capitalului reprezentata de actiuni, obligatiuni, credite bancare, in sens contrar se constituie si un
flux financiar dinspre intreprindere spre piata capitalurilor, reprezentat de plata dividendelor, rambursarea
creditelor sau plata dobanzilor aferente.
Capitalul intreprinderii se formeaza prin fluxuri financiare autonome care au la baza acumulari
financiare anterioare din afara intreprinderii sau din intreprindere si care sunt operatiuni independente de
cele de productie. Aceste operatiuni care conduc la modificarea cantitativa si a naturii diferitelor active
financiare pot fi grupate in 3 categorii: de pret, de aport de capital si de imprumut.
Cea de a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legata de obtinerea si repartizarea
profitului net a intreprinderii. In acest caz, relatia se stabileste intre intreprindere si stat pentru plata
impozitului pe profit si a celorlalte obligatii fata de stat (impozite, taxe, contributii), dar intreprinderea
poate beneficia si de anumite scutiri la plata impozitelor sau taxelor, precum si de unele subventii de la
bugetul de stat, deci se creeaza 2 fluxuri financiare economice dinspre intreprindere spre stat (plata de
impozite, taxe) si dinspre stat spre intrepindere(subventii, scutiri de impozite, taxe).
 Putem conchide că fluxurile băneşti generate de activitatea economică a întreprinderii sunt legate, în
primul rând, de procurarea capitalului, de utilizarea acestuia în concordanţă cu necesităţile pe care le
reclamă buna derulare a fluxurilor corporale, în al doilea rând, de recuperarea integrală a acestuia, iar în al
treilea rând, de obţinerea şi folosirea profitului. În măsura în care întreprinderea desfăşoară activităţi de
comerţ exterior, fluxurile sale băneşti îmbracă şi forma fluxului valutar, întrucât exprimarea bănească a
fluxurilor corporale (reale) poate fi făcută nu numai în moneda naţională ci şi în alte monede.
Funcţionarea capitalului ca element de fond al procesului economic se declanşează ca urmare a unui
proces elementar: procesul financiar. Procesul financiar este un ansamblu coerent de activităţi de bază şi
complementare, organizate şi desfăşurate în timp, prin care întreprinderea îşi mobilizează, alocă şi
utilizează, potrivit unor metode şi tehnici specifice domeniului, capital financiar necesar îndeplinirii, în
condiţii de eficienţă maxim posibilă, a funcţiei sale obiectiv; vânzarea de utilităţi cerute pe piaţă şi
obţinerea de profit.
Procesul financiar, ca o componentă a procesului economic derulat la nivel de întreprindere, are un
dublu caracter: concret şi de reglare. Ca proces concret, acesta semnifică un ansamblu de activităţi ce
trebuiesc organizate şi desfăşurate la nivelul oricărei întreprinderi cu un scop bine determinat: mobilizarea
oportună, alocarea raţională şi utilizarea eficientă a capitalului necesar funcţionării normale a acesteia, ca
sistem economic de sine stătător.
Procesul financiar are un rol regulator al activităţii economice prin manifestarea fluxurilor
informaţional-decizionale. În procesele economice, care au loc în cadrul întreprinderilor, capitalul
parcurge succesiv cele trei stadii îmbrăcând mai multe forme: bănească, materială (materii prime, produse
neterminate, produse finite) iar în final din nou cea bănească. Capitalul, odată revenit la forma iniţială
(bănească), desăvârşeşte un ciclu financiar.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din
momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai
recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
3. ciclul operaţiunilor financiare
 (1) Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL.
Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai
multe perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea
monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie
începe să se deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce
valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a
capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.
Figura nr.1 Desfăsurarea ciclului de investiţii

Bunuri materiale
cumpărări şi clădiri, maşini, Amortizare cost

Monedă
decontarea altor utilaje, instalaţii produse finite- Moned
cheltuieli din regie etc. vânzare-
proprie încasare ă

(2) Ciclul operaţional cuprinde:

1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor

Figura nr.2 Desfăşurarea ciclului de exploatare

Bunuri (produse) financiare:

- certificate depozit, acţiuni,
Acordare Restituire
Monedă împrumut
obligaţiuni
împrumut
Monedă

Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi
capitalului de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.
 (3) Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile, procedurile de acordare sau luare de
împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile
de acordare sau luare de împrumut dau naştere fluxurilor financiare, adică intrărilor şi ieşirilor de monedă.
Figura nr.3 Desfăşurarea ciclului operaţiunilor financiare
Bunuri (produse) financiare:
- certificate depozit, acţiuni,
Acordare Restituire
Monedă împrumut
obligaţiuni
împrumut
Monedă

Fluxurile sunt expresia mişcării şi caracterizează viaţa întreprinderii, în timp ce stocurile redau
situaţia patrimoniului la un moment dat ca o consecinţă a transformărilor produse de fluxuri într-un
interval temporal. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri constituie fundamentele mecanismelor financiare.

2.2 Structura financiară a întreprinderii (studiu individual)

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale
pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă
din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul
este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.

2.3 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii

Principalele forme de manifestare ale capitalului
Capitalul, în calitatea sa de factor de producţie, face să devină imperios necesară cunoaşterea
modului de formare a capitalurilor, alocarea lor în cadrul proceselor economice, modul lor de utilizare şi
finalitatea utilizării lor. Pentru cunoaşterea acestora, este important să prezentăm principalele tipuri de
capitaluri, date de clasificarea lor după criterii mupltiple, în funcţie de scopul urmărit.
Deşi capitalurile se clasifică după o multitudine de criterii, în lucrarea dată va fi inclusă clasificarea
propusă de către autorul Camelia Oprean, care analizează în special două tipologii ale capitalului, ca
factor de producţie, din perspectiva teoriei economice.
După natura capitalului, acesta se împarte în capital real şi capital financiar.
 Capitalul real este capitalul care are o valoare destul de mare, de sine stătătoare şi concretizată în
mijloace de producţie (maşini, unelte complexe, utilaje etc.), fabrici, uzine, mine etc., denumite şi
active reale, şi care funcţionează în cadrul unei activităţi economice.
  Capitalul financiar are forma activelor financiare (numerar, depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni,
alte titluri comerciale).
O expresie a echilibrului economic este ca la nivel macroeconomic să existe o egalitate în expresie
alorică a activelor reale cu cele financiare, aceasta permiţând existenţa unei concordanţe între fluxurile
materiale şi cele financiare dintr-o economie. În realitate, capitalul financiar poate căpăta o existenţă şi o
funcţionare autonomă, devenind capital speculativ, ceea ce conduce la grave perturbări ale echilibrului
economico-financiar.
După modul specific în care participă la procesele economice, se consumă şi se înlocuiesc,
capitalurile se pot clasifica în două categorii, şi anume: capitaluri fixe şi capitaluri circulante.
Lucrarea cu titlu „Tratat de management financiar-bancar” (I. Bogdan – coordonator) dă o definiţie
atât pentru capitalul fix, cât şi pentru cel circulant, mai completă, mai aproape de realitate decât cele
regăsite în alte lucrări de specialitate, şi se formulează astfel:
 „Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formată din bunuri de folosinţă îndelungată
create în procesele economice anterioare cu scopul de a produce cu ajutorul lor alte bunuri,
materiale şi valori, elementele care formează capitalul fix participând la mai multe cicluri
economice, fără să-şi schimbe forma fizică, se depreciază şi îşi transmit treptat valoarea asupra
produselor şi serviciilor la fabricarea cărora au participat, se înlocuiesc după mai mulţi ani de
utilizare, atunci când s-au uzat fizic sau moral, pot funcţiona independent şi au o valoare mai
mare decât cea stabilită prin actele normative pentru obiectele de inventar.”
 „Capitalul circulant este acea parte a capitalului firmei formată din bunuri materiale şi valori
de utilizare curentă, care s-au creat în ciclurile economice anterioare cu scopul de a se produce
cu ajutorul lor alte bunuri materiale şi valori, elementele capitalului circulant participând la un
singur ciclu economic, schimbându-şi forma fizică şi consumându-se integral, formând
costurile şi înlocuindu-se la reluarea fiecărui nou ciclu economic. Din capitalul circulant fac
parte şi obiectele de inventar, SDV-urile şi echipamentul de protecţie, ale căror
comportamente şi circuite nu se identifică cu un ciclu economic, valoarea lor recuperându-se
după o metodologie specifică aprobată.”
Astfel, după criteriul provinienţei distingem: capitaluri proprii, capitaluri de împrumut şi capitaluri
atrase.
 Capitaluri proprii reprezintă un tip de capitaluri extrem de preţios la nivel de firmă. Practic,
capitalurile proprii reprezintă bogăţia asociaţilor; iar – în cazul cesiunii sau lichidării – totalul
 acestora reprezintă bogăţia distribuibilă asociaţilor sau bogăţia disponibilă după stingerea
obligaţiilor faţă de toţi creditorii societăţii.
 Capitalurile împrumutate. Insuficienţa temporară, iar la unii agenţi economici permanent, a
capitalului propriu şi asimilat conduce la luarea deciziei de angajare a capitalurilor de împrumut,
fie sub forma creditelor bancare, fie sub forma împrumuturilor de la alte firme sau persoane fizice.
 Capitaluri atrase. Apariţia capitalurilor atrase poate fi privită atât sub aspect economic, cît şi sub
aspect fiscal.
Conform criteriului privind conţinutul acestora, capitalurile se împart în trei categorii: capital
economic; capital permanent; capitalul de lucru (fondul de rulment).
 Capitalul economic reprezintă totalitatea activului bilanţului contabil al firmei, fiind format din
bunuri şi valori, respectiv a pasivului bilanţului firmei, format din drepturi de proprietate şi din
obligaţii.
 Capitalul permanent este format din capitalul propriu împreună cu împrumuturile pe termen
mediu şi cele pe termen lung.
 Capitalul de lucru (fondul de rulment – FR) reprezintă capitalul permanent, din care se scad
imobilizările (activele corporale şi necorporale, la valoarea lor netă). Capitalul de lucru, în condiţii
normale, trebuie să acopere necesarul de fond de rulment (NFR), care, în general, se calculează
prin suma dintre stocurile de active circulante şi creanţe, din care se scad datoriile.
Unii autori împart capitalul după rolul şi forma acestuia în capital productiv şi capital lucrativ.
 „Capitaluri productive sunt acelea care prin natura lor nu pot deservi decât la producerea de
bogăţii noi şi n-au fost făcute decât pentru aceasta”. (Charles Gide, „Principii de economie
politică”). Aici se includ instrumentele, maşinile, utilajele etc. capitalul productiv este o
noţiune mai puţin conturată şi ar putea fi considerat astfel capitalul necesar derulării ciclului
de exploatare. Capitalul productiv se întâlneşte sub două forme:
1. capital real, numit şi capital tangibil, format din bunuri materiale;
2. capital uman, numit şi capital intelectual sau intangibil. În acest context, capitalul nu
trebuie să fie ceva palpabil. În situaţia în care firma consumă bani şi timp pentru a
dezvolta anumite abilităţi ale angajaţilor sau a le oferi şansa pregătirii şi dezvoltării
profesionale, aceasta efectuează o investiţie în capitalul uman, în propriul său capital
uman care va continua să existe şi să îi aducă beneficii viitoare.
  Capitalurile lucrative sunt bogăţii care prin destinaţia pe care le-o dă proprietarul, vânzându-
le sau împrumutându-le, pot aduce un venit. De exemplu, o casă este un bun de consum, dacă
este utlizată ca locuinţă personală şi poate fi capital, dacă este închiriată şi aduce venit
proprietarului ei (venitul îl reprezintă chiria).
După modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor, există: capital subscris,
capital vărsat capital nevărsat.
 Capitalul subscris reprezintă însumarea valorii acţiunilor pentru care fiecare deţinător de capital a
subscris atunci când a avut loc oferta (licitaţia).
 Capitalul vărsat este valoarea acţiunilor subscrise, transformate în lichiditate, prin depunderea
numerarului echivalent la casierie sau în contul firmei.
 Capitalul nevărsat reprezintă partea de acţiuni subscrise al căror preţ nu a fost vărsat în contul
firmei.
Funcţionarea capitalului întreprinderii se caracterizează prin circulaţia continuă în procesul de
producţie. Fiecare rotaţie este compusă din mai multe stadii:
1. capitalul în forma bănească se investeşte în active operaţionale transformîndu-se în capital
productive
2. capitalul productiv în procesul de producţie se transformă în formă materială – produse
finite
3. produsele finite (capital-marfă) pe măsura comercializării producţiei se transformă în
capital bănesc.

2.4 Criterii de optimizare a structurii financiare

Pentru a lua o decizie privind structura optimă a capitalului este necesar de ţinut cont de o serie de
factori cum ar fi:
1. stabilitatea vînzărilor – o firmă care are vînzări stabile poate să folosească capital
împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai mari decît o
companie ce are vînzări instabile;
2. structura competitivă – activitatea în ramură ce are perspective influenţează
profitabilitatea şi deci şi posibilitatea de a lua credite;
3. structura activelor
4. rata de creştere
5. profitabilitatea
 6. impozitele
7. controlul
8. atitudinile echipei manageriale
9. atitudinea ofertantului de credit şi a agenţilor economici
10. flexibilitatea financiară.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre
capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de
capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd
rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. R e aşteptată este de
12% şi Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.
(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra
rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar. Rf = PN / CP
De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C
A B C
Capital investit 10 000 10 000 10 000
Capital propriu 10 000 4 000 2 000
Capital împrumutat 6 000 8 000
 Re = 20%
Rd = 10%
Profit brut 2 000 2 000 2 000
Cheltuieli aferente dobînzilor 0 600 800
Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200
Profit net
Rf 20% 35% 60%

a) Rf este direct proporţională cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd;

b) Rf este cu atât mai mare cu cît structura financiară este mai îndatorată şi cu cît este
mai mare diferenţa dintre Re şi Rd
c) Este mai avantajos să se lucreze cu credite cînd rata R e este mai mare ca Rd, întrucît
eficienţa utilizării capitalului propriu creşte;
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia
cheltuielilor financiare fixe.
(3) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie
garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea capacităţii
de îndatorare sunt:
1.întreprinderile care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect trebuie să-şi măsoare
garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît rambursarea creditelor să
poată fi făcută fără dificultăţi;
2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a
dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia financiară a
viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi
indicatori cu capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3
Sau:
CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2
2. Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½
CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1
 3. Costul capitalului. Unul din importantele motive a gestionării efective a capitalului este
evaluarea costului lui. Costul capitalului este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte pentru atragerea lui
din diverse surse. Importanţa evaluării costului capitalului în cadrul gestionării procesului de formare a
beneficiilor în urma activităţii financiare apreciază necesitatea calculului corect a acestui indicator.
Procesul evaluării costului capitalului se bazează pe următoarele principii:
1.principiul evaluării preventive a costului capitalului pe elemente
2.principiul evaluării generalizate a costului capitalului. El este prezentat sub forma costului mediu
ponderat al capitalului
3.principiul comparaţiei evaluării capitalului propriu şi celui împrumutat. Pentru asigurarea
comparaţiei şi corectitudinii calculului a costului mediu ponderat al capitalului suma activelor proprii
trebuie să fie exprimată la preţul curent de piaţă. Pentru aceasta la prima etapă se apreciază costul
activelor nete a întreprinderilor care caracterizează acea parte a patrimoniului care este formată din costul
capitalului propriu. Costul activelor nete se calculează ca diferenţă dintre costul total al activelor şi suma
capitalului împrumutat. La etapa II se calculează componenţa activelor nete ca diferenţa dintre costul
activelor nete şi active operaţionale extracirculante.

4. principiul evaluării dinamice al costului capitalului.

Din principiile enumerate rolul principal îi revine costului mediu ponderat al activelor. El este
format sub influenţa mai multor factori şi anume:
a) dobînda medie formată pe piaţă
b) accesibilitatea diverselor surse de finanţare
c) corelaţia activităţii investiţionale şi operaţionale
d) ciclul de viaţă al întreprinderii
e) nivelul riscului activităţii efectuate.

Levierul financiar şi riscul financiar

Scopul de bază al finanţelor întreprinderii este maximizarea nivelului rentabilităţii capitalului
propriu la un nivel stabilit de risc financiar. Unul din mecanismele principale de realizare a acestui scop
este levierul financiar.
Levierul financiar caracterizează întrebuinţarea mijloacelor împrumutate de către întreprindere fapt
ce influenţează schimbarea coeficientului rentabilităţii capitalului propriu, adică el reprezintă un factor
obiectiv care apare odată cu apariţia mijloacelor împrumutate şi care îi permite să primească beneficiul
suplimentar la capitalul propriu. Indicatorul ce reflectă nivelul beneficiului suplimentar la capitalul
propriu în dependenţă de volumul întrebuinţat de mijloace împrumutate se numeşte efectul de levier
financiar. El se calculează după formula:
ELF = (1 – CIV) * (KR – MDC) * CÎ / CP, unde:
CIV – cota impozitului pe venit care este coeficientul rentabilităţii brute a activelor care se
calculează ca raport între profit brut şi costul mediu al activelor
MDC – mărimea medie a dobînzii pentru credit plătită de întreprindere pentru întrebuinţarea
capitalului împrumutat
CÎ – suma medie a capitalului împrumutat
CP – suma medie a capitalului propriu
KR – coeficientul de rentabilitate
Riscul financiar este rezultatul deciziilor de finanţare pe termen lung. El se referă la:
1.creşterea variabilă a veniturilor posesorilor de acţiuni comune;
2.creşterea probabilităţii pericolului financiar ce planează asupra proprietarilor firmei dacă este
utilizat levierul financiar.
În mod normal întreprinderea are un anumit grad de risc inerent activităţii sale. Acesta este riscul
afacerilor pe care l-au definit drept siguranţă în previziunile referitoare la veniturile viitoare aferente
activelor. Prin utilizarea acţiunilor şi datoriilor, întreprinderea concentrează riscul afacerilor sale asupra
deţinătorilor deacţiuni comune. De aici putem defini riscul financiar ca fiind o parte din riscul acţionarilor
rezultat din utilzarea levierului financiar.