Sunteți pe pagina 1din 60

„Cele șapte cuvântări de laudă în cinstea

Sfântului Apostol Pavel” ale Sfântului Ioan


Gură de Aur
I. Introducere
a. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Gură de Aur s-a născut în Antiohia Siriei probabil în anul 354.
Tatăl Sfântului Ioan Gură de Aur era dregător militar și a murit la scurt timp
după nașterea sa1. Tatăl său nu era antiohian, ci roman, cum rezultă și din
numele său, Secundus, și venise în Antiohia Siriei ca ofițer distins în corpul de
comandă al Siriei.
Mama Sfântului Părinte se numea Antuza și era originară din Antiohia
Siriei, dar era totuși grecoiacă2. Rămânând văduvă, Antuza s-a ocupat singură
de educația fiului său. Despre familia mamei Sfântului Ioan Gură de Aur nu se
știu prea multe. Totuși, atitudinea ei de mai târziu ne face să credem că ea
provenea dintr-o familie cu vechi tradiții creștine. Data nașterii ei o putem
deduce din data de naștere a fiului său Ioan, adică 354 deoarece știm că atunci
când l-a născut avea 20 de ani. De aici putem trage concluzia că Antuza s-a
născut în jurul anului 334. A rămas văduvă la vârsta de 20 de ani și a trebuit să-
și crească singură cei doi copii: pe Ioan și o fetiță mai mare. Religia creștină
încă nu luase peste tot locul păgânismului și orice greșeală a creștinilor se
exploata, pentru a compromite această religie. De aceea o purtare demnă,
conformă doctrinei creștine aducea cinste, pe când o greșeală putea compromite
numele de creștin.
Cu toate că și-a pierdut soțul fiind foarte tânără, Antuza nu și-a pierdut
nădejdea în Dumnezeu. Toată viața s-a preocupat de formarea morală și
intelectuală a fiului ei și voia ca acesta să ajungă un bun cunoscător al artei
oratorice, care, în vremea aceea, era foarte apreciată și totodată să fie un bun
creștin.
Ioan avea 8-9 ani când Împăratul Iulian publica legea din 17 ianuarie
362, prin care supunea numirea profesorilor aprobării imperiale, prin aceasta
nefăcând altceva decât să rezerve postul păgânilor convinși. Ulterior, s-a emis și
un edict prin care se interzicea copiilor din familiile creștine participarea la
cursurile școlilor de grămătici și cele de retorică. Totuși, Antuza dispunea de
mijloace materiale și a avut posibilitatea de a plăti pentru fiul ei profesori
particulari. Ca o minune a lui Dumnezeu, situația aceasta nu a durat mult,
deoarece legea s-a abrogat în 11 ianuarie 364, iar familiile creștine au avut
iarăși posibilitatea de a-și trimite copii la profesorii preferați. Tânărul Ioan
participă la cursurile retorului Libariu și la cele ale filosofului Andragatiu,
luând parte alături de mama sa, deși nebotezat, la încercările bisericii din
1
Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Curs de Patrologie, Craiova, 1999, p. 163
2
Pr. Prof. Constanin Cornițescu, Chipul mamei Sfântului Ioan Gura de Aur, în Studii
Teologice, an XXIX, seria a II-a, noimbrie-decembrie, nr. 9-10/1977, p. 615
3
Antiohia. Sfântul Părinte a avut ca profesori pe Meletie, Flavian, Diodor de
Tars și Carterius, care conducea vestitul asketerion. Se pare că el întrecea orice
așteptări și dovadă în acest sens avem mărturia lui Diodor, care atunci când a
vizitat Antiohia Siriei, l-a numit la un moment dat pe Ioan un adevărat Ioan
Botezătorul3.
Deoarece în aceea perioadă era la ordinea zilei tendința de a se amâna
botezul, uneori până în ultimele ore ale vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur se
botează târziu.
Totuși, în anul 372, Sfântul Părinte se botează, dorind a-și schimba
radical viața și a ajunge pe cele mai înalte culmi ale virtuții, ale dragostei de
Dumnezeu, într-un cuvânt la desăvârșire. Dorea să-și petreacă întreaga viață în
meditație și în rugăciune. }tia totodată că nici o cale spre desăvârșire nu e mai
scurtă decât viața de monah. #și dădea seama de greutățile pe care le impune o
astfel de viață, dar ca orfan învățase să se impună cu orice preț, iar Antuza,
mama sa, îi era exemplu viu și imbold. Antuza nu s-a împotrivit dorinței fiului
ei de a îmbrățișa această viață de monah, cu toate că ea cunoștea asprimea vieții
și nevoințele monahilor și datorită dragostei sale pentru fiul ei îl voia scutit de
acestea. De amintit faptul că ea era înaintată în vârstă și singura mângâiere
prezentă o simțea lângă fiul ei4.
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie cu multă căldură scena duioasă în care
mama lui, fără a lovi în idealul său, lăsându-i posibilitatea să practice viața
monahicească printre laici, îi cere să n-o părăsească înainte de moarte. Discuția
dintre mamă și fiu are loc în camera în care Antuza îl născuse pe Sfântul
Părinte. Nu întâmplător alesese acest loc. Ea invocă durerile nașterii, bucuria
pentru noul născut îi dădea dreptul să invoce dragostea de mamă. După cum ne
putem da seama din rândurile de mai sus, Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de
Aur, a avut un rol foarte important în dezvoltarea sprirituală a copilului ei. Prin
viața trăită exemplar ca un adevărat ascet, își dovedește credința în Dumnezeu.
Dar ceea ce caracterizează îndeosebi pe Antuza, este credincioșia arătată soțului
atât înainte, cât și după moartea acestuia. Ea nu se recăsătorește, așa cum ar fi
făcut poate multe dintre femeile de vârsta ei, ci alături de fiul ei duce o viață
curată, respectând canoanele creștine și poruncile lui Dumnezeu5.
În anul 374, Sfântul Părinte își împlinea visul său, mergea în liniștea
singurătății și tot acest an, trebuie să-l socotim, ca anul morții mamei Sfântul
Ioan Gură de Aur 6. El este hirotonit diacon de epsicopul Meletie în anul 381,
iar la începutul anului 386, preot de episcopul Flavian7.
În timpul păstoririi bisericii din Antiohia de către Sfântul Părinte, se
desfășura o activitate pastorală cu totul excepțională. Această Biserică dădea în
vremea aceea casă, masă și îmbrăcăminte celor peste 3000 de femei văduve și

3
Ibidem, p. 616-617
4
Ibidem, p. 618-619
5
Ibidem, p. 619
6
Ibidem, p. 620
7
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Hirotonirea în preot a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Glasul
Bisericii, an XVI, nr. 12/1957, decembrie, p. 867
4
fecioare și purta grija unui număr mare de bolnavi și străini adăpostiți în acel
oraș8. Sfântul Ioan Gură de Aur nu îngrijea numai văduvele și fecioarele, ci pe
toți creștinii care aveau nevoie de ajutor. Îngrijea un număr mare de bolnavi și
străini adăpostiți în oraș, ca și pe toți deținuții care se găseau în închisorile
orașului, dându-le hrană, îmbrăcăminte, tratament medical și mai ales tratament
duhovnicesc9. Fiind un adevărat părinte și un adevărat creștin, el a iubit în chip
sincer pe toți fiii săi duhovnicești, pe toți semenii și mai ales pe cei care se
găseau în lipsuri, în necazuri, în dureri și suferințe10.
Sfântul Părinte s-a implicat activ în rezolvarea problemelor politice ale
timpului său. Poverile fiscale din acea perioadă au dus la răzvrătirea populației,
având loc un conflict între aceștia și reprezentanții împăratului Teodosie. Astfel,
în anul 387, ei au dărâmat toate statuile împăratului și ale membrilor familiei
sale. Ca răspuns la aceste fapte, împăratul a amenințat populația cu
exterminarea totală. Cei care erau mai înstăriți, au părăsit în grabă orașul, iar cei
săraci și lipsiți au rămas să trăiască acest calvar. În aceste condiții, Sfântul Ioan
Gură de Aur nu a părăsit orașul, ci a rămas în mijlocul credincioșilor săi,
înfruntând alături de ei moartea. A strâns credincioșii orașului în jurul său, a
urcat în amvonul bisericii și a rostit cele 21 de predici numite Omiliile despre
statui, care au rămas vestite și au dus faima marelui păstor în toată lumea. Prin
acestea, a reușit să ridice moralul credincioșilor, i-a ajutat să-și vadă greșelile,
iar pe unii dintre ei chiar i-a mustrat părintește. Pentru rezolvarea conflictului, a
plecat din Antiohia însuși episcopul locului, Flavian, la împăratul Teodosie,
pentru a obține iertarea locuitorilor din Antiohia pentru greșeala comisă.
Memoriul prin care se cerea clemență împăratului a fost conceput de însuși
Sfântul Părinte și prin frumusețea stilului folosit în acest memoriu a reușit să
îmblânzească mînia împăratului11.
Faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte respectat și apreciat, îl
vedem din hotărârea împăratului Arcadie, influențat fiind de primul său
ministru Eutopiu de a-l numi partriarh în Constantinopol. Sfântul Părinte nu știa
nimic de toate acestea și nici nu s-a făcut publică hotărârea, de teama răzvrătirii
poporului. Pentru ca Sfântul Ioan Gură de Aur să nu bănuiască nimic, împăratul
a poruncit guvernatorului Asterie să-l invite pe acesta să viziteze mormintele
martirilor din afara orașului. Sfântul Părinte a acceptat invitația și fără să vrea a
fost răpit și dus cu pază puternică la Constantinopol, unde a fost sfințit și
instalat ca patriarh, la 26 februarie 39812. Gestul împăratului de a-l răpi pe
Sfântul Ioan Gură de Aur ne dovedește încă o dată importanța și cinstea de care
se bucura acesta și totodată dragostea nemărginită a credincioșilor săi.
Ca patriarh, s-a impus de la început printr-o serie întreagă de măsuri luate
pentru îndreptarea vieții clerului și credincioșilor din Constantinopol și din

8
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica
Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957, octombrie, p. 922
9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem, p. 923
12
Ibidem, p. 924
5
întreaga patriarhie. S-a preocupat de toate problemele și necazurile
credincioșilor, pentru că, în calitatea sa de păstor, trebuia să se ocupe de
problemele sufletești, dar și de cele materiale ale credincioșilor săi.
Unele întâmplări din vremea episcopatului său au fost prilej de încercare
a caracterului său de păstor, dar și de concentrare a dușmăniei împotriva
persoanei sale. După cum știm, Eutopiu stăruise pentru aducerea Sfântului
Părinte la scaunul patriarhal al Constantinopolului și îl ajutase foarte mult în
lucrările sale de la început. Dar Eutopiu era lacom și foarte vicios. De aceea, și
Sfântul Ioan Gură de Aur îl critica în predicile sale. Eutopiu dorise la un
moment dat să suprime Bisericii dreptul de azil, dar Sfântul Ioan Gură de Aur i
s-a opus. #n anul 399, atunci când Eutopiu a căzut în dizgrație și a cerut azil
Bisericii, Sfântul Părinte l-a primit în biserică, arătându-i de fapt ce însemnă a fi
un bun creștin. #n cele două cuvântări ținute cu acest prilej, patriarhul arătă cât
de trecătoare este slava lumii acesteia și cât de ocrotitoare este Biserica. Pentru
nedreptăți de felul celor comise de Eutopiu, Sfântul Ioan Gură de Aur mustră și
pe împărăteasa Eudoxia care, după căderea lui Eutopiu, ajunsese suverană
absolută în imperiu13.
Este adevărat că asemenea mustrări nu puteau să bucure pe cei de la
curtea imperială, cu toate că duceu o viață plină de păcate, așa că Sfântul
Părinte a fost exilat. Comunitatea creștină însă a reacționat imediat, cerând
împăratului readucerea lui pe scaunul de patriarh, pentru că, spuneau ei, preferă
să nu mai răsară soarele, decât să nu-l aibă ca patriarh. De teama poporului,
împăratul le-a îndeplinit cererea, dar odată ajuns înapoi, Sfântul Ioan Gură de
Aur a continuat predica, a criticat abuzurile și viața plină de păcate în care trăia
curtea imperială. Drept urmare, a fost iarăși exilat în anul 404. Credincioșii au
fost și de această dată aproape de el, susținându-l și urmându-l în locurile cele
mai primejdioase ale surghiunului său în Asia Mică. Alți credincioși au păstrat
legătura cu păstorul lor prin scrisori până în anul 407, când Sfântul Părinte și-a
dat obștescul sfârșit spre întristarea tuturor credincioșilor 14. Spre a îndrepta
nedreptatea făcută, împăratul Teodosie II a așezat moaștele Sfântului Ioan Gură
de Aur în Biserica Sfinții Apostoli, din Constantinopol în anul 43815.

b. Prezentarea generală a operei


Opera Sfântului Părinte este impresionantă. A tratat aproape toate
problemele teologice. Vom aminti în continuare numai câteva din operele sale
cele mai importante și cunoscute.
Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai fidel
exponent al spiritualității biblice și patristice. Exegeza sa acoperă aproape în
întregime de Sfânta Scriptură. Trebuie să menționăm și faptul că s-au păstrat
majoritatea operelor sale.
Exegeza Vechiului Testament: s-au păstrat 67 de Omilii la Facere, 8 la
cartea Regilor, 58 la Psalmi, alte câteva Omilii la cărțile profeților mari (Isaia,
13
Ibidem, p. 924-925
14
Ibidem, p. 925
15
Pr. dr. Constantin I. Băjău, Op. cit., p. 164
6
Ieremia, Daniil); Exegeza Noului Testament: s-au păstrat 90 de Omilii la
Evanghelia după Matei, 16 Omilii la Luca, 88 de Omilii la Ioan, 63 de Omilii la
Faptele Apostolilor și 251 de Omilii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel;
Opere dogmatice- polemice: Contra anomeilor, în 12 cărți; Contra iudeilor;
Despre Înviere; Cuvântări la praznicele Împărătești (la Nașterea Domnului, la
Botez, Înviere, Rusalii); Panegirice (mai ales la Sfântul Apostol Pavel „Cele
șapte cuvântări de laudă”, dar și la Iov, Sfântul Ignatie Teoforul, Macabei); 2
cateheze la botez; Despre milostenie; 21 de Cuvântări (Omilii) la sfaturi; Opere
apologetice: Contra lui Iulian și a păgânilor. Mic tratat că Hristos este
Dumnezeu; Opere ascetice: Către Teodor (de Mopsuestia) cel căzut; Despre
pocăință; Contra adversarilor vieții monahale; Comparație între un rege și un
monah; Despre feciorie etc.; Opere educativ-morale: Despre preoție (381-386,
în 6 cărți); Despre slava deșartă și despre educația copiilor (schițează treptele
formale în educația religioasă); Către o tânără văduvă; Despre nerepetarea
căsătoriei; Către cei ce sunt scandalizați din pricina nenorocirilor; Contra celor
ce nu au fecioare subintroduse; Corespondența: 236 de Epistole; Sfânta
Liturghie ce îi poartă numele16.

c. Geniul oratoric al Sfântului Ioan Gură de Aur


Vorbind în continuare despre geniul oratoric al Sfântului Ioan Gură de
Aur, trebuie să spunem că este unul dintre luceferii care au strălucit pe bolta
lumii creștine, în decursul veacurilor. El a primit lumină și cultură de la
învățătura Mântuitorului, „Soarele plin de foc, strălucitor, ce îi aruncă razele pe
întreg firmamentul creștin”. Nu sunt graiuri, nici cuvinte a zugrăvi îndeajuns
geniul acestui mare om creștin, care se impune ca o personalitate proeminentă,
om, scriitor, preot și înnoitor al vieții creștine din vremea sa și de totdeauna 17.
Geniul oratoric al Sfântului Părinte a fost recunoscut încă din timpul vieții. A
excelat în arta predicatorială, încât, fără exagerare putem afirma că s-a născut
orator. Talentul său i-a adus supranumele de Gură de Aur 18. Citind cu mare
interes izvoarele literaturii clasice, Sfântul Ioan Gură de Aur a reținut ceea ce i
s-a părut mai interesant și util pentru conturarea personalității sale intelectuale
și oratorice19. După Origen, a fost cel mai de seamă scriitor creștin. În operele
sale, frumusețea fondului este în perfectă armonie cu farmecul formei, existând
o armonie între idei și sentimente.
Pana lui nu a cruțat pe nimeni. El a sesizat toate abaterile și abuzurile,
atât ale membrilor curții imperiale, clericilor, cât și ale unora dintre credincioși,
condamând păcatul sub orice formă20. A înțeles perfect ceea ce a propovăduit și
a trăit ceea ce a predicat. Nu a existat până la el și nici după el un alt Sfânt

16
Ibidem
17
Pr. Magistrand Mircea Ni]coveanu, Aspecte din viața cre]tină în Comentariul Sfântului
Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în Glasul Bisericii, an XXIII, nr. 7-8/1964, iulie-
august, p. 671
18
Ibidem
19
Ibidem
20
Ibidem, p. 672
7
Părinte care să fi trăit atât de intens viața creștină. Figura lui de adevărat creștin,
preot, ierarh și predicator a biruit veacurile, fiind mereu vie în sufletul creștin21.

d. Locul celor șapte „Cuvinte de laudă la Sfântul Apostol Pavel” în


ansamblul operei Sfântului Ioan Gură de Aur
Personalitatea Sfântului Apostol Pavel a atras admirația tuturor celor care
s-au ocupat îndeaproape de tot ce a făcut el în cei 30 de ani de activitate
misionară. Dar nimeni nu l-a admirat și nu l-a înțeles mai mult ca Sfântul Ioan
Gură de Aur, care a pătruns, a simțit și a prețuit gândurile și inima lui, a
apreciat just greutățile și meritele marelui apostol. Putem spune că nimeni nu a
arătat mai multă admirație și recunoștință față de Sfântul Apostol Pavel decât
marele ierarh, păstor și misionar care a tâlcuit viața și opera Sfântului Apostol
Pavel cu competența, cu talentul, cu inima și cu gura sa de aur, într-un chip
neîntrecut de nimeni în Biserică. El a scris șapte cuvântări în cinstea și spre
lauda Sfântului Apostol Pavel22.
În aceste șapte cuvântări, Sfântul Părinte laudă activitatea misionară
excepțională a Apostolului neamurilor, dorind în permanență să fie asemenea
lui, luptând cu dragoste și credință pentru sufletele creștinilor de pretutindeni.
Trebuie să mai amintim și faptul că cele șapte cuvântări s-au bucurat de alese
aprecieri încă de la alcătuirea și rostirea lor. Dovadă că la puțin timp după
aceea, anume în anul 415, au și fost traduse în limba latină pentru credincioșii
bisericii Romano-Catolice, de către un oarecare Anianus din Celeda23.
Cele șapte cuvântări de laudă se înscriu în opera Sfântului Ioan Gură de
Aur în rândul scrierilor panegirice. Ele au o deosebită importanță, deoarece în
acestea, Sfântul Părinte ne expune personalitatea Sfântului Apostol Pavel și nu
numai. Expune modelul adevăratului creștin, a unui adevărat misionar, care cu
dragoste a luptat pentru creștinism, pentru Hristos, dar de fapt a luptat pentru
mântuirea oamenilor, indiferent de condiția acestora. Sfântul Părinte i-a urmat
îndeaproape exemplul, căutând pe cât posibil să se ridice la înălțimea Sfântului
Apostol Pavel.

II. Cuprinsul
a. Cuvântarea întâi

21
Ibidem
22
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele ]apte cuvântări ținute spre lauda Sfântului Apostol Pavel,
traducere din P.G. 50, 473-514, de Pr. Matei Pâslaru, în Biserica Ortodoxă Română, an
LXXXIX, nr. 11-12/1971, noiembrie-decembrie, p. 1211
23
Ibidem
8
Sfântul Apostol Pavel întrece prin virtuțile și meritele sale pe drepții
Vechiului Testament: pe Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise, David,
Ilie, Ioan Botezătorul și chiar pe îngerii din cer. La începutul primei cuvântări,
Sfântul Ioan Gură de Aur compară sufletul Sfântului Apostol Pavel cu o livadă
de virtuți și cu un rai duhovnicesc. Folosește și expresia: „După ce devenise vas
ales”, pentru a aminti faptul că înainte de aceasta, Apostolul neamurilor a fost
un prigonitor al creștinilor. Dar, după întâmplarea petrecută pe drumul
Damascului, el se schimbă complet. Devine cel mai mare apărător al creștinilor.
De aceea se spune faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost „trimis” în activitatea
sa misionară de #nsuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântul Părinte dorește să expună viața, activitatea și meritele Apostolului
neamurilor, cu o modestie ieșită din comun. #și începe cuvântul propriu-zis cu
dorința de a dovedi faptul că, Sfântul Apostol Pavel întrunește în sine virtuțile
tuturor înaintașilor săi, în ceea ce privește credința arzătoare de mântuire a
tuturor oamenilor. }i cum poate dovedi aceastea, decât comparându-l cu
proorocii, patriarhii, drepții, apostolii și mucenicii care s-au distins printr-o
virtute oarecare24.
Vorbind în continuare despre Abel, Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaște
jertfa acestuia. Dar comparând-o cu jertfa Apostolului neamurilor,
concluzionează, spunând că jertfa celui din urmă este mai bună, „cu cât cerul
este mai sus decât pământul”25. Subliniază și faptul că Abel nu a adus decât o
singură jertfă, pe când Sfântul Apostol Pavel se jertfea în fiecare zi. Tot din
cuvântarea întâi, aflăm că jertfa Apostolului neamurilor era de două feluri: el
îndura zilnic moartea și purta întotdeauna în „trupul său omorârea lui Hristos” 26.
„Era într-adevăr fără încetare expus primejdiilor și se jertfea pe sine prin libera
sa voință, aducându-și trupul său aproape în starea unui mort, în așa fel încât, el
era pururea o jertfă adusă Domnului”27.
Sfântul Părinte subliniază și natura jertfei Sfântului Apostol Pavel,
spunând că acesta nu aducea ca jertfă animale sau roade ale pământului, ci se
jertfea pe sine în fiecare zi în două feluri, pe care le-am amintit. Trebuie să
menționăm și faptul că Apostolul neamurilor nu s-a mângâiat, „numind jertfă
sângele său care avea să fie vărsat în curând” 28, ci, după ce se jertfea pe sine cu
totul Domnului, i-a mai adus Lui ca jertfă lumea întreagă”29.
În continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur îl descrie pe Sfântul Apostol
Pavel ca pe un adevărat apostol al neamurilor, subliniind faptul că el a străbătut
lumea întreagă pentru a propovădui învățătura creștină și a îndurat suferințe
cumplite în numele lui Hristos. Această afirmație o descrie atât de frumos
Sfântul Părinte, care, vorbind despre călătoriile misionare ale Sfântului Apostol
24
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele ]apte Cuvântări de laudă la Sfântul Apostol Pavel, traducere
de Arhiereu Prof. Univ. Dr. Irineu Slătineanul, în volumul „#n duhul sfințeniei lui Hristos”,
Editura Universitaria, Craiova, 2001, p. 128 (prescurtat Cuvântul I)
25
Cuvântul I, p. 129
26
Ibidem
27
Ibidem
28
Ibidem
29
Ibidem
9
Pavel, spunea că nu a străbătut pământul „ca un simplu călător, ci smulgând
pretutindeni spinii păcatelor, răspândind învățătura credinței creștine, alungând
înșelăciunea, restabilind adevărul și din oameni făcând îngeri, sau, mai bine zis,
făcând pe oameni îngeri, din demoni cum erau”30.
Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază în continuare și modestia fără de
margini a Sfântului Apostol Pavel. #l citează pe acesta atunci când, înainte de a
părăsi lumea, îi mângâia pe ucenici spunându-le: „Chiar dacă va trebui să-mi
vărs sângele pentru jertfa ce mi-a poruncit-o mie Domnul și pentru întărirea
credinței voastre, eu mă bucur și mă bucur împreună cu voi cu toți; bucurați-vă
și voi pentru aceasta și vă bucurați împreună cu mine”31. De aici ne putem da
seama că nimic nu ar putea egala o asemenea jertfă.
Ca o concluzie a ceea ce a afirmat despre Abel și Sfântul Apostol Pavel,
Sfântul Părinte rezumă în câteva fraze pline de înțeles diferențele cu privire la
jertfa dintre cei doi.
Dacă Abel a suferit o dată moartea, Apostolul neamurilor a suferit
moartea de mai multe ori. „Abel a fost ucis de fratele său, căruia nu-i făcuse
desigur nici un rău, dar nici nu-i făcuse vreun bine; Pavel a fost ucis în schimb
de oamenii pe care el se străduia cu multă râvnă să-i smulgă din nenumăratele
lor ticăloșii și pentru ei a îndurat el patimile pe care le-a suferit”32.
În continuarea cuvântării, Sfântul Ioan Gură de aur îl compară pe Sfântul
Apostol Pavel cu Noe. Ca o primă diferență dintre cei doi, găsește acea dorință
de mântuire. Noe s-a mântuit numai pe sine și pe familia sa, pe când Apostolul
neamurilor a dus prin activitatea sa toate sufletele pe drumul mântuirii. Noe a
construit o corabie doar pentru el și pentru familia sa, pe când Sfântul Apostol
Pavel a scris Epistolele sale. La toate acestea, putem afirma fără teama de a
greși că el a considerat întreaga lume frații și surorile sale și i-a poftit în corabia
sufletului său, în corabia spre mântuire. În această „corabie”, Apostolul
neamurilor primește și pe cei care sunt mai neînțelegători decât animalele „și-i
preface în așa fel încât se pot lua la întrecere cu îngerii din ceruri” 33. Dacă, așa
cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Noe a luat în corabia sa oameni răi și i-a
salvat, dar aceștia nu s-au schimbat, ci au rămas la fel ca înainte, Sfântul
Apostol Pavel nu a făcut așa. El a reușit să-i transforme pe cei răi în buni,
scoțând din inimile lor tot răul.
Acest lucru este evidențiat de Sfântul Părinte într-un mod caracteristic
personalității sale de orator desăvârșit, care predică asemeni Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, folosindu-se de parabole, așa cum vom vedea din citatul
următor. Referindu-se la diferențele de concepție, abordare și înțelegere a
cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre „corabia”
sufletului Sfântului Apostol Pavel, care cuprinde practic lumea întreagă: „Prin
aceasta, el întrece cu mult corabia lui Noe. Căci aceea a primit în ea corbii și i-a
dat afară tot corbi; a primit în ea lupi și n-a putut schimba nimic din cruzimea
30
Ibidem
31
Ibidem
32
Ibidem, p. 130
33
Ibidem
10
lor. Pavel, dimpotrivă, a primit lupii și i-a prefăcut în oi, a primit vulturii și
ereții și i-a prefăcut în porumbei”34. În continuare, Sfântul Părinte face diferența
între accentul pe care Noe îl pune pe materie, în general și înclinația spre partea
sufletească a Sfântului Apostol Pavel. În timp ce Noe a uns scândurile corăbiei
sale cu păcură și smoală, Apostolul neamurilor le-a uns cu harul Duhului
Sfânt35.
Următorul termen de comparație pentru Sfântul Apostol Pavel este
Avraam, care este admirat și cinstit de toată lumea. Sfântul Ioan Gură de Aur
evidențiază faptul că jertfa Apostolului neamurilor este infinit mai mare decât
jertfa lui Avraam, pentru că Avraam și-a părăsit patria, casa, prietenii, rudele,
deoarece știm că porunca lui Dumnezeu este totul pentru el. Sfântul Părinte ne
aduce aminte că Sfântul Apostol Pavel nu a părăsit numai patria și familia, ci
chiar și lumea, renunțând chiar și la cer, toate acestea făcându-le numai pentru
dragostea lui Iisus Hristos.
În continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază iarăși faptul că
Avraam și-a riscat viața numai pentru a-și salva nepotul, pe când Apostolul
neamurilor nu a salvat numai o rudă apropiată, ci pe toți credincioșii de atunci
și nu din mâinile dușmanilor, ci din stăpânirea duhurilor rele, înfruntând pentru
aceasta nenumărate primejdii. A reușit, ca prin moartea sa neîncetată și
continuă, să aducă celorlalți liniște și mângâiere. Așa cum afirmă Sfântul
Părinte, Avraam și-a câștigat cel mai mare merit atunci când a ascultat porunca
lui Dumnezeu și a consimțit să jertfească pe propriul său fiu. Diferența dintre
jertfa lui Avraam și jertfa Sfântului Apostol Pavel este următoarea: Apostolul
neamurilor nu a jertfit pe fiul său, ci s-a jertfit pe sine însuși de nenumărate
ori36.
O altă persoană demnă de urmat este Isaac, care, pe lângă multele virtuți
pe care le avea, îi este apreciată răbdarea sa nemaipomenită. Fântânile pe care el
le sapă în mai multe locuri erau acoperite, el fiind izgonit. Totuși, el nu s-a
împotrivit niciodată vrăjmașilor și atunci când fântânile sale erau dârâmate, el
se muta în altă parte. Dacă facem o comparație între Isaac și Sfântul Apostol
Pavel, vom observa o deosebire mare între cei doi. Dacă Isaac își vedea doar de
fântânile astupate cu pietre, Apostolul neamurilor a trebuit să se vadă și să se
simtă el însuși acoperit cu pietre. Dar nu se retrăgea așa cum a făcut Isaac, ci
lupta, încât, cei care îl loveau și îl batjocoreau, să se mântuiască. Ca o dovadă a
zelului cu care era înzestrat Sfântul Apostol Pavel, citim cuvintele Sfântului
Ioan Gură de Aur, care spune: „Cu cât mai mult era astupat izvorul, cu atât mai
puternic țâșnea el iarăși în sus și cu atât mai numeroase erau râurile de răbdare,
care curgeau din el”37.
Patriarhul Iacov, fiul lui Isaac, este și el o minunată pildă de stăruință și
de răbdare. Sfântul Părinte se întreabă dacă există cu adevărat un suflet mai

34
Ibidem
35
Ibidem, p. 131
36
Ibidem
37
Ibidem, p. 131-132
11
curat și mai bun decât cel al Sfântului Apostol Pavel, comparând sufletul
acestuia cu arma sau oțelul.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată faptul că Apostolul neamurilor nu a
slujit „de două ori câte șapte ani”38, ci a slujit întreaga viață lui Hristos. Lupta
neîncetată cu ispitele, având ca țel mântuirea tuturor oamenilor, ni-l prezintă pe
un apărător neobosit al lui Hristos și totodată un misionar neobosit care lupta zi
și noapte pentru mântuirea oamenilor.
Sfântul Părinte îl preznită în antiteză pe Iosif cu Sfântul Apostol Pavel,
recunoscându-i celui dintâi puterea de a-și înfrâna poftele. Dar în același timp
ne prezintă pe Apostolul neamurilor, care „se răstignise cu totul lumii și nu
numai frumusețea trupească, ci și toate celelalte lucruri pământești le privea cu
atâta nepăsare, cum privim noi pulberea și cenușa” 39. De aici, ne putem seama
că el și-a înfrânat în chip desăvârșit pornirile violente specifice firii omenești,
pentru că niciodată nu s-a făcut vinovat de nici o faptă pornită din firea
omenească.
}i dreptul Iov ocupă un loc aparte între drepții din Vechiul Testament. El
a fost, așa cum îl numește Sfântul Ioan Gură de Aur, „un mare erou și poate fi
comparat chiar cu Pavel, pentru răbdarea sa, pentru curăția morală a vieții sale,
pentru mărturia pe care i-a dat-o lui, chiar Dumnezeu #nsuși, pentru statornicia
în lupta grea și îndelungată ce a dus și mai ales pentru minunata biruință care a
încununat această luptă”40.
Apostolul neamurilor, în schimb, a luptat în acest fel, nu numai câteva
luni, ci ani de-a rândul, toată viața sa. Este adevărat că nu a îndurat chinuri de
natură fizică sau, mai bine zis, nu numai de natură fizică, ci și de natură
sufletească și putem spune, pe bună dreptate, că, pe când Iov a ajutat doar
trupurile bolnave, Sfântul Apostol Pavel a ajutat pe lângă cei cu trupurile
bolnave și pe cei cu sufletele bolnave. Această mărturie ne-o dă însuși Sfântul
Părinte, care descrie dragostea și afectivitatea cu care erau tratați cei bolnavi
trupește și sufletește, spunând: „El a vindecat pe toți cei ce aveau mintea
paralizată și schilodită, a îmbrăcat cu veșmântul virtuții și înțelepciunii creștine
pe toți cei cu sufletul gol și nerușinat”41.
Viermii și rănile i-au pricinuit lui Iov dureri groaznice și insuportabile.
Acest lucru este recunoscut și de Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar și Sfântul
Apostol Pavel a îndurat lovituri de bici timp de mulți ani, foametea, goliciunea,
lanțurile, suferințele îndurate în închisori și primejdiile, care-l amenințau din
toate părțile și, pe lângă toate acestea, suferința pe care o simțea atunci când
unii dintre creștini cădeau în interpretări greșite ale credinței creștine. Acum
putem vedea că, într-adevăr, Apostolul neamurilor s-a ridicat cu mult deasupra
celor dinaintea sa42.

38
Ibidem, p. 132
39
Ibidem
40
Ibidem
41
Ibidem, p. 133
42
Ibidem
12
După Iov, urmează Moise. Este adevărat că multe au fost meritele lui
Moise, care a preferat să moară pentru poporul său, dar Sfântul Apostol Pavel a
preferat să rămână în timp și să poată ajuta nu numai poporul evreu, ci toate
popoarele lumii să se mântuiască. De aceea, putem spune că dacă Moise s-a
ostenit pentru un singur popor, Apostolul neamurilor s-a ostenit pentru toate
neamurile pământului, ducând Evanghelia la toate popoarele43.
David este de asemenea lăudat pentru dragostea lui fierbinte față de
Dumnezeu. În Cuvântarea întâi a Sfântului Ioan Gură de Aur, se mai vorbește și
de înainte mergătorii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu sunt alții, decât
Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Părinte admiră la Sfântul Ilie
râvna lui pentru slava lui Dumnezeu, dar nu o poate compara pe aceasta cu
marea râvnă și dragoste a Sfântului Apostol Pavel pentru Dumnezeu.
Referindu-se la Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaște
că acesta a trăit foarte greu în pustiu, mâncând lăcuste și miere sălbatică, însă
Sfântul Apostol Pavel a trăit între oameni și a dus o viață poate mult mai grea și
a îndurat chinuri mult mai mari decât #naintemergătorul Domnului. Aceasta a
mustrat cu un foarte mare curaj pe Irod, dar Apostolul neamurilor a mustrat
mult mai mulți și cu mult mai multă convingere, așa încât aceia au fost nevoiți
să tacă44.
Spre finalul celei dintâi cuvântări, Sfântul Părinte îl compară, fără teama
de a greși, pe Sfântul Apostol Pavel cu îngerii, arătând că acesta este cu mult
superior acelora, prin purtarea lui, prin dragostea pentru Hristos, prin grija
pentru cei mulți, pentru ca toți oamenii să se mântuiască. De aceea, ne
îndeamnă să avem și noi aceeași râvnă ca și Sfântul Apostol Pavel, pentru a ne
putea bucura de Împărăția lui Dumnezeu.

b. Cuvântarea a doua
Sfântul Ioan Gură de Aur începe cea de-a doua cuvântare, prin
compararea sufletului Sfântului Apostol Pavel cu oțelul și cu aurul. Pentru
aceasta, el a avut o misiune sacră, de a răspândi creștinismul în toată lumea.
Faptul că omul poate să ajungă la mare cinste și că își poate însuși virtuți foarte
mari, ne-o dovedește însuși Apostolul neamurilor, care, prin activitatea sa
misionară, prin dragostea cu care a propovăduit creștinismul la toate neamurile,
se poate asemăna cu îngerii.
Sfântul Părinte vorbește de practicarea virtuții. Trebuie să știm că Sfântul
Apostol Pavel nu practica virtutea „cu scopul de a fi răsplătit pentru aceasta” 45.
El nu lua în seamă răsplata pe care o merita, ci a practicat această virtute cu cea
mai înflăcărată dragoste. Deși avea asupra sa nenumărate griji, mai mult decât
toți conducătorii din acele vremuri, era în fiecare zi plin de energie și, chiar
dacă primejdiile prin care trecea creșteau, curajul și râvna sa pentru Hristos
rămâneau pline de aceeași vigoare și consistență, ca la început.

43
Ibidem, p. 134
44
Ibidem, p. 134-135
45
Cuvântul al II-lea, p. 137
13
El a fost printre puținii care au urmat pilda Mântuitorului și învățăturile
acestuia. Dovadă în acest sens avem și textul de la II Corinteni XII, 10 care
spune: „Pentru aceea, chiar simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări și în
prigoniri”. Aceasta însemană de fapt că atunci „când era în primejdie de a fi
defăimat și batjocorit în tot felul, el sălta iarăși de bucurie” 46. Vom aminti și
faptul că Apostolul neamurilor numea aceste suferințe „arme ale dreptății și
arăta prin aceasta că el trăgea din ele cel mai mare folos și că, apărându-se cu
ele, nu putea fi biruit de vrăjmașii care-l atacau din toate părțile”47.
După cum știm, Sfântul Apostol Pavel a îndurat pretutindeni chinuri
cumplite, fiind bătut și batjocorit de cei pe care încerca să-i mântuiască și
suferea pentru ei. Se ferea a huli pe Dumnezeu și dorea decât ca acest lucru să
poată fi plăcut lui Dumnezeu. Nu cerea nici o răsplată de pe pământ sau din
ceruri, dar avea în schimb înlăuntrul său ceva care era mai mare decât toate
acestea și anume dragostea pentru Hristos. Având această dragoste, Apostolul
neamurilor se considera cel mai fericit dintre toți și fără această dragoste, n-ar fi
dorit să fie socotit nici chiar printre cetele îngerești48.
Dragostea era darul cel mai de preț pentru Sfântul Apostol Pavel. Având
această dragoste, el era invincibil de vicisitudinile vieții. Trebuie să ne amintim
și faptul că Sfântul Apostol Pavel considera ostenelile sale o răsplată. Lacrimile
vărsate nu au fost pentru sine și pentru nevoile sale, ci pentru cei mulți, pentru
cei care-l batjocoreau și umileau, pentru cei nepăsători, pentru cei oropsiți, într-
un cuvânt pentru lumea întreagă. Dragostea pentru Sfântul Apostol Pavel era
ceva deosebit, era ceva fără de care nu putea trăi, nu putea dormi, nu putea
respira. Hristos era totul și totul era Hristos. Considera ostenelile și bucuriile ca
pe o răsplată de la Dumnezeu. Apostolul neamurilor era zilnic întristat pentru
omenirea întreagă. Sufletul său este comparat de Sfântul Ioan Gură de Aur cu
oțelul, atunci când evidențiază tăria și cu aurul, atunci când evidențiază valoarea
de netăgăduit a acestuia.
Concluzia la care ajunge Sfântul Părinte studiind viața și activitatea
marelui Apostol, este foarte îndrăzneață, dar totodată și foarte adevărată. El
valora mai mult decât lumea întreagă. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur merge și
mai departe spunând că, prin dragostea sa, s-a ridicat mai sus chiar și decât
cerurile. Recunoaște faptul că bunătatea lui Dumnezeu este superioară decât cea
a Sfântului Apostol Pavel. Acest lucru îl evidențiază prin folosirea unei
comparații: „Bunătatea Domnului este... cu atât mai presus decât aceea a
Sfântului Apostol Pavel, cu cât virtutea este mai presus decât viciul”49.
Ca o dovadă a celor afirmate până acum despre Apostolul neamurilor,
avem ca mărturie cinstea „cea peste măsură de mare”50, pe care Dumnezeu i-a
arătat-o și anume faptul că l-a ridicat până la al treilea cer și l-a făcut să ia parte
la taine atât de mari, pe care nu este îngăduit nici unuia dintre oameni să le
46
Ibidem, p. 138
47
Ibidem
48
Ibidem, p. 139
49
Ibidem
50
Ibidem, p. 141
14
vestească. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu face diferențe și numai unora le
descoperă încă din timpul vieții frumusețile cele de sus ale raiului ceresc. Există
o altă persoană la fel de vrednică de această cinste, decât Sfântul Apostol
Pavel? Dacă ar fi existat, atunci Dumnezeu ar fi procedat la fel, pentru că noi
știm că Dumnezeu nu se uită la fața omului, ci la sufletul și la inima sa, la
credința și la faptele lui bune, la sacrificiile și nevoile pe care le-a îndurat, la
dragostea pe care o revarsă aspura semenilor săi. Putem spune că Sfântul
Apostol Pavel s-a ridicat cu mult deasupra îngerilor, căci îngerii nu s-au îngrijit
atât de bine de unele popoare cum s-a îngrijit el de lumea întreagă.
Sfântul Părinte recunoaște faptul că Dumnezeu a lucrat la toate acestea,
dar „Pavel merită toată lauda ce se cuvine pentru aceste fapte, deoarece, prin
felul în care și-a îndeplinit misiunea, s-a dovedit atât de vrednic pentru un har
așa mare, anume, ca Dumnezeu să lucreze prin el”51.
Apostolul neamurilor este comparat cu Arhanghelul Mihail, diferența
dintre cei doi fiind următoarea: în timp ce Arhanghelul Mihail a fost însărcinat
să poarte de grijă poporului iudeu și să-l ocrotească, Sfântul Apostol Pavel a
avut misiunea de a purta de grijă lumii întregi. Sfântul Ioan Gură de Aur
precizează faptul că nu a spus toate acestea pentru a micșora sau limita cinstea
cuvenită îngerilor, ci pentru a arăta faptul că un om ca noi toți, a putut să se
ridice la aceeași treaptă cu îngerii și să fie aproape ca ei.
În continuare, Sfântul Părinte ne explică de ce această misiune, de a
răspândi creștinismul, nu a fost dată îngerilor. Pentru ca noi oamenii să nu avem
nici un motiv de scuză, dacă ne petrecem viața în lenevie și totodată, nici să nu
luăm ca pretext de dezvinovățire pentru nepăsarea noastră. Sfântul Ioan Gură de
Aur se minunează și de faptul că un cuvânt rostit de o limbă de pe pământ să
poată izgoni moartea, să ierte păcatele, să poată să aducă firea noastră în starea
în care se afla înainte de păcat și pământul să îl facă cer. Acest lucru s-a putut
întâmpla numai prin puterea și voința lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel
stârnește admirația pentru că s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu un
har atât de mare și și-a îndeplinit atât de bine și cu atât de multă dragoste
misiunea ce i s-a încredințat.
Sfântul Părinte ne îndeamnă pe noi creștinii, nu numai să admirăm
activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel, dar și să încercăm să imităm pe
cât este posibil acest model de virtute creștină. Pentru că numai în acest mod,
vom putea primi aceleași cununi ca și el. Iar dacă nu credem acestea, să
ascultăm de la însuși Apostolul neamurilor, care ne confirmă practic îndemnul
Sfântului Ioan Gură de Aur: „Lupta cea bună m-am luptat, alegerea mi-am
isprăvit-o, credința am pălit-o; de acum îmi este pregătită cununa dreptății, pe
care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător în ziua aceea; dar nu numai mie, ci
și tuturor celor care au iubit arătarea Lui”( II Timotei VII, 8).
În încheierea celei de-a doua cuvântări, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
îndeamnă să ne silim să fim asemeni Sfântului Apostol Pavel, adică să ne facem
vrednici de bunătățile ce ne sunt făgăduite și să nu luăm ca model de la
Apostolul neamurilor numai măreția, ci și râvna cu care a luptat pentru
51
Ibidem, p. 142
15
mântuirea tuturor oamenilor. Să înțelegem de asemenea și faptul că Sfântul
Apostol Pavel a fost om ca și noi și, dacă el a reușit cu toate acestea, vom putea
reuși și noi ca niște adevărați fii ai lui Dumnezeu.

c. Cuvântarea a treia
Cuvântarea a treia începe cu îndemnul de a urma exemplul lui Hristos
asemenea Sfântului Apostol Pavel care spune: „Urmați-mi mie, precum și eu
lui Hristos”( I Corinteni XI, 1)52.
Pentru a fi următori lui Hristos, trebuie să trăim nu numai pentru noi, ci și
pentru semenii noștri. Un alt îndemn al Sfântului Apostol Pavel ne amintește că
Dumnezeu este iubire, de aceea ne spune: „Trăiți în dragoste” (Efeseni V, 2),
pentru că dragostea este tot ce are mai de preț omul în sufletul său. Dragostea
este una dintre cele mai de seamă virtuți, este una dintre cele mai importante
trepte către desăvârșire, adică spre unirea cu Dumnezeu. Se amintește și de
celelalte virtuți pe care le practică numai oamenii: lupta ce se dă pentru
înfrânarea poftelor, pentru înfrângerea lăcomiei la mâncare și băutură,
necumpătare, îmbogățire, lupta pentru stăpânirea mâniei, dragostea ce o avem
noi oamenii împreună cu Dumnezeu. De aceea, să urmăm cuvintele
Mântuitorului, Care a spus: „Rugați-vă pentru cei ce vă asupresc, ca să fiți
asemenea Tatălui vostru, care este în ceruri!”( Matei V, 44)53.
Apostolul neamurilor a știut că dragostea este cea mai mare dintre toate
virtuțile și de aceea a practicat-o cu foarte multă răspundere și sârguință. Din
acest punct de vedere, putem spune că nimeni nu a iubit mai mult pe vrăjmașii
săi ca Sfântul Apostol Pavel, urmând exemplul Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Așa cum spune și Sfântul Ioan Gură de Aur, acest zbor spre cer a fost
lin și permanent, pentru că el a făcut bine celor ce-l prigoneau și a suferit pentru
cei ce-l defăimaseră. Nu a ținut cont de suferințele pe care le îndurase din partea
lor, nu gândea despre ei decât faptul că sunt și aceștia oameni, adică sunt făpturi
ale lui Dumnezeu, ca și el. Cu cât răutățile din partea celor rătăciți creșteau, cu
atât Sfântului Apostol Pavel i se făcea mai milă de ei și regreta nespus starea în
care se aflau. Purtarea lui față de cei ce-l prigoneau, era ca aceea a unui părinte
față de copilul său, care a depășit orice limită a rațiunii. De aceea, Apostolul
neamurilor socotea aceste manifestări necreștine ale vrăjmașilor săi ca pe o
boală și-i compătimea, vărsând mereu lacrimi pentru ei, considerându-i posedați
de duhurile necurate, care exercitau o putere imensă asupra sufletului lor. La
loviturile lor de bici și la chinurile la care a fost supus, Sfântul Apostol Pavel le
răspundea cu dragoste: „Căci martor le sunt, zice el, că ei au râvnă pentru
Dumnezeu, dar fără pricepere”(Romani X, 2). Dojenind pe cei ce-l disprețuiau,
le zicea acestora: „Nu te îngâmfa, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu
ramurile cele firești, poate cu atât mai mult nu te va cruța nici pe tine” (Romani
XI, 20-21)54.

52
Cuvântul al III-lea, p. 144
53
Ibidem
54
Ibidem, p. 145
16
Sfântul Apostol Pavel a vrut ca toți oamenii să se mântuiască, făcând
orice pentru aceștia, chiar și pentru cei care îl prigoneau. }tiind că purtarea lor
necuviincioasă mânia pe Dumnezeu, „le lua apărarea… și se silea din răsputeri
ca să le găsească la vremea potrivită cel puțin o umbră de dezvinovățire și…
recurgea la rugăciuni staruitoare”55.
Apostolul neamurilor dorea ca israeliții să fie mântuiți: „Fraților, dorința
mea și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este ca ei să fie
mântuiți” (Romani X, 1) și nu dorea ca ei să cadă în deznădejde, ci să creadă în
Iisus Hristos. De aceea, le dădea cele mai bune speranțe în acest sens zicând:
„Dumnezeu nu-și ia înapoi darurile si chemarea Lui”(Romani XI, 29). Din
aceste cuvinte pline de dragoste și compasiune, ne dăm seama ca el nu voia ca
ei să piară, ci să renască, să afle pe adevăratul Dumnezeu și să se mântuiască.
David spune în Psalmi: „Gândește-te că țărână suntem” (Psalmi CII, 14)56.
De aici, putem trage concluzia că aceia care se roagă pentru cei vinovați,
încearcă să găsească o scuză cât de mică pentru cei ce păcătuiesc și fac lucrul
acesta din dragostea pentru creaturile lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan
Gură de Aur ne recomandă: „Să nu cercetăm cu de-amănuntul aceste
dezvinovățiri, spre a vedea dacă sunt întemeiate sau nu, ci să primim cele spuse
aici cu încredințarea că sunt izvorâte dintr-o inimă îndurerată, care a căutat să
spună câteva cuvinte de apărare pentru cei vinovați”57.
Trebuie să mai știm și faptul că Sfântul Apostol Pavel nu se purta în acest
fel numai față de iudei, ci se jertfea pentru toți oamenii, împărtășindu-le
dragostea sa nemărginită, izvorâtă din dragostea pentru Hristos.
Ca dovadă a celor ce am afirmat în rândurile precedente, avem chiar
îndemnul, povața pe care Apostolul neamurilor i-o trimitea lui Timotei: „Un
slujitor al Domnului nu trebuie să fie certăreț, ci să fie blând cu toți, destoinic,
să dea învățătură, răbdător și îngăduitor, meșter să dojenească cu blândețe pe
cei ce se împotrivesc, că doar de va da Dumnezeu pocăința ca să cunoască
adevărul și venindu-și în fire să se izbăvească din cursa diavolului, în care au
fost prinși de el pentru a-i face voia” (I Timotei II, 24-26).
Vorbind în continuare despre cei ce au păcătuit, Sfântul Apostol Pavel
spune în Epistola a II-a către Corinteni: „Mă tem ca nu cumva, la venirea mea,
să vă găsesc așa cum n-aș vrea”(II Corinteni XII, 26). Făcând o completare la
cele rostite mai înainte spune: „Mă tem ca nu cumva venind iarăși la voi, să mă
umilească Dumnezeul meu cu privire la voi și să trebuiască să plâng pe mulți
dintre cei ce au păcătuit mai înainte și nu s-au pocăit încă de desfrânarea și
necurăția în care au căzut” (II Corinteni XII, 21). Din aceste două texte, simțim
teama Sfântului Apostol Pavel de a nu-și vedea munca și lacrimile zadarnice și
toată dragostea revărsată asupra lor, pierdută și acoperită de duhurile cele rele.
Dar nu deznădăjduia, ci continua munca, să-i învețe așa cum un tată își învață în
permanență copii săi lucrurile cele bune și îi iartă atunci când greșesc58.
55
Ibidem
56
Ibidem, p. 146
57
Ibidem
58
Ibidem, p. 146-147
17
#n Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Copilașii mei,
pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos se va întipări în voi”
(Galateni IV, 19). Pe cei care persistau în păcat, Apostolul neamurilor îi
dojenea, iar pe un păcătos, care căzuse în păcatul desfrânării, l-a excomunicat
din Biserică. Acest lucru nu i-a adus satisfacție, ci dimpotrivă, mâhnire și multe
lacrimi, pentru că știm că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, iar Sfântul
Apostol Pavel urmându-l pe Hristos, nici el nu putea să se bucure de acest
lucru. Putem să spunem că el a fost cel care s-a făcut „tuturor toate”, adică
pentru mântuirea oamenilor, a tuturor oamenilor s-a simțit fiecare dintre ei și a
intrat în pielea și în sufletul fiecăruia, cu puterea cuvântului, blândeței și a
dragostei fără de sfârșit pentru oameni. „Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, cu
cei ce sunt sub Lege, ca și cum aș fi fost sub Lege, cu cei slabi ca și cum aș fi
fost slab, tuturor m-am făcut toate ca, în orice chip să mântuiesc măcar pe unii”
(I Corinteni IX, 20-22).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a arătat în acest al III-lea cuvânt că acest
suflet al Sfântului Apostol Pavel „nu-și are seamăn pe tot pământul” 59. El a fost
„părintele adevărat al tuturor neamurilor”60. Referindu-se la activitatea
misionară a Apostolului neamurilor, spune că „s-a străduit ca să-i aducă pe toți
în împărăția Lui Dumnezeu, îndurând pentru aceasta foarte multe necazuri și
alergând, îndemând, făgăduind, făcând rugăciuni, cerând ajutor, gonind
duhurile necurate, alungând pe înșelători...”61. Nu se ocupa numai de nevoile
sufletești ale oamenilor, ci și de cele trupești. „Când chema la sine pe vreunii
dintre ucenicii săi, socotea că este datoria lui să se îngrijească de cheltuielile și
de întreținerea lor pe drum și nu se sfia să înscrie acest amănunt și în epistolele
sale”62. Avem ca mărturie în acest sens epistola pe care i-o trimite lui Tit, unde
scrie printre altele: „Pe Zenas, cel cunoscător în ale Legii și pe Apolos trimite-i
mai înainte și îngrijește-i cu cele de trebuință, ca să nu ducă lipsă de nimic în
călătoria lor” (Tit III, 13).
Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Apostol Pavel „punea
totul în mișcare pentru mântuirea sufletelor, adică simțea o deosebită plăcere să
întrebuințeze toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, cuvinte bani și chiar
viața sa”63. Toate acestea numai din dragoste nesfârșită pentru Hristos și pentru
Biserică.
Comparând dragostea lui Pavel cu un fier înroșit în foc, Sfântul Părinte
spune: „Pavel mistuit de focul dragostei devenise tot numai dragoste” 64.
Dragostea este „plinirea Legii, legătura desăvârșirii, mama tuturor faptelor
bune, începutul și sfârșitul tuturor virtuțiilor”65.

59
Ibidem, p. 147
60
Ibidem
61
Ibidem
62
Ibidem, p. 148
63
Ibidem
64
Ibidem, p. 149
65
Ibidem
18
Observăm că în acest al treilea cuvânt, sau în cea de-a treia cuvântare,
sunt date unele dintre cele mai frumoase definiții ale dragostei creștine. Sfântul
Apostol Pavel a socotit că „această virtute este mai presus decât semnele,
minunile și toate celelalte daruri laolaltă”66 . Sfântul Ioan Gură de Aur spune în
încheierea celui de-al treilea cuvânt că, pe Sfântul Apostol Pavel „nimic nu l-a
făcut să fie vrednic de atâta cinste decât puterea dragostei” 67. Să urmăm deci
exemplul Sfântului Apostol Pavel și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine și să
lucrăm zi și noapte nu numai pentru mântuirea noastră, ci și pentru mântuirea
semenilor noștri.

d. Cuvântul al patrulea
La începutul Cuvântului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur explică de
fapt convertirea lui Pavel la creștinism. După cum bine știm, Pavel „cel ce a
luminat lumea, a orbit în timpul chemării sale” 68. El trebuia să orbească, pentru
ca după aceea să vadă cu ochi curați pe adevăratul Dumnezeu, adevărata
dragoste și adevărata credință. De aceea, dintr-un prigonitor al creștinilor, el a
devenit, cel mai mare apărător al acestora.
Putem să ne întrebăm de ce nu s-a convertit mai înainte, pentru că văzuse
și auzise de minunile făcute de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de ucenicii
acestuia. Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să spunem că „mulți
oameni din Noul și Vechiul Testament, au văzut alte minuni mai mari și s-au
întors iarăși la ale lor”69. Avem ca exemplu pe Nabucodonosor, Elinas magul,
Simon, Anania și Safira, tot poporul iudeu. Sfântul Apostol Pavel „după ce a
văzut lumina cea nestricăcioasă”70, nu s-a mai întors la vechea ocupație, adică
persecutarea creștinilor, ci a devenit cel mai de seamă apărător al acestora.
În legătură cu motivul pentru care a orbit, însuși ne răspunde prin textul:
„Ați auzit despre purtarea mea de altădată în credința iudaică; că prigoneam
peste măsură Biserica și o pustiam și spoream în credința iudaică mai mult
decât cei de o vârstă cu mine, în neamul meu fiind cu prisosință râvnitor pentru
părinteștile mele tradiții”(Galateni I, 13-14).
Având un caracter atât de impulsiv, Apostolul neamurilor avea nevoie de
„un frâu mai puternic, ca nu cumva dus de furia râvnei lui, să nu dea scultare
celor spuse”71. Mai întâi îi domolește prin orbire mânia sa, pentru a-i arăta
„înțelepciunea Lui cea neapropiată și cunoștința Sa cea mare, ca să cunoască
Pavel pe Cel cu care luptă, Căruia nu-i poate sta împotrivă nici când vrea să
pedepsească, nici când vrea să facă bine. Pe Pavel nu l-a orbit întunericul, ci
covârșitatea luminii”72.

66
Ibidem
67
Ibidem, p. 150
68
Cuvântul al IV-lea, p. 151
69
Ibidem
70
Ibidem
71
Ibidem, p. 152
72
Ibidem
19
De ce nu a făcut Dumnezeu acest lucru de la început? Sfântul Ioan Gură
de Aur ne povățuiește să nu cercetăm sau să iscodim acest lucru în seama lui
Dumnezeu, pentru că El alege timpul potrivit pentru toate. Însuși Apostolul
neamurilor ne sfătuiește să nu cercetăm cele ce nu trebuiesc cercetate: „Când a
binevoit Cel ce m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul
său, să descopere pe Fiul Lui întru mine”(Galateni I, 15-16). De aceea, ne
învață că „nimeni, niciodată înainte de Pavel și nici Pavel n-a găsit pe Hristos
prin sine însuși, ci Hristos s-a arătat pe El însuși” 73. De aceea, Sântul Apostol
Pavel recunoaște acest lucru: „Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe
voi”74.
Pentru convertirea Sfântului Apostol Pavel la creștinism nu a fost de
folos faptul că a văzut morții înviind în numele lui Iisus Hristos, nu a folosit cu
nimic faptul că a văzut pe șchiop mergând, nici pe draci alungați și pe slăbănogi
întăriți. Aceste minuni nu îi erau necunoscute, el fiind prezent și la moartea
Sfântului }tefan când acesta era bătut cu pietre, cu toate că a văzut fața acestuia
ca de înger, nu a crezut și nimic n-a câștigat, „pentru că nu era încă chemat” 75.
De aici putem să ne dăm seama că Dumnezeu nu silește pe nimeni, lăsându-i
omului libertatea deplină de a-și alege drumul în viață, lăsându-ne posibilitatea
de a alege între bine și rău.
Sfântul Părinte răspunde la posibilele întrebări pe care le-ar putea pune
necredincioșii, care s-ar întreba de ce nu a fost și el chemat. Sfântul Ioan Gură
de Aur răspunde că ar trebui să vadă în chemarea Sfântului Apostol Pavel un
semn și acesta ar trebui să fie suficient pentru a crede. De asemenea, explică și
faptul că Dumnezeu nu cheamă pe oricine la El, decât pe aceia cu sufletul curat.
De aceea, dă exemplu pe iudei, care au vazut atâtea minuni și semne și tot nu au
crezut. Dacă privim înapoi în istoria Vechiului Testament, vom vedea că oricâte
minuni au fost făcute de Dumnezeu, iudeii tot s-au închinat vițelului de aur, pe
când o desfrânată din Ierihon, deși nu văzuse nici măcar una din multele minuni
pe care Dumnezeu le făcuse, a arătat o credință deosebită față de iscoade. Cu
toate că evreii trăiau în pământul făgăduinței, unde avuseseră loc semne și
minuni, evreii au rămas insensibili la toate acestea. Această insensibilitate a
acestora, Sfântul Părinte o scoate în relief, comparându-i pe aceștia cu niște
pietre. În comparație cu evreii, ninivitenii, care au văzut numai minunea prin
care Iona a scăpat miraculos din burta chitului, au crezut și s-au pocăit și au
îndepărtat de la ei mânia lui Dumnezeu.
Un alt exemplu de credință îl întîlnim atunci când Iisus Hristos, răstignit
pe cruce fiind de către cei pe care îi iubea atât și pentru care făcuse atâtea, a fost
slăvit de unul dintre cei doi tâlhari, care erau răstigniți împreună cu El. De
aceea, Mântuitorul văzîndu-i credința, cu toate că era un răufăcător, i-a spus:
„Adevărat îți zic ție, astăzi vei păși cu mine în Rai”. Iudeii, însă, L-au văzut
înviind din morți și tot nu au crezut.

73
Ibidem
74
Ibidem
75
Ibidem
20
În continuare, Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbește despre minuni mai
recente, care nu au făcut oamenii să fie mai credincioși, ci au rămas nepăsători.
Evidențiază faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe
pământ pentru iertarea păcatelor făcute de oameni. S-a rătignit și a murit pe
Cruce, pentru ca noi să ne mântuim. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se
întreabă în numele oricărui credincios ce dovezi avem că Iisus Hristos este
Dumnezeu.
Vorbind de minunile din prezent, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde
celor ce nu cred in Iisus Hristos printr-o serie de întrebări, întrebări menite să-i
ajute pe necredincioși să creadă și să se mântuiască.
Explică faptul că oricâte evenimente au avut loc în lume și anume:
răstigniri, spînzurați pe lemn, mulți întelepți, mulți oameni puternici, împărați,
nu au avut aceeași importanță, valoare și putere ca activitatea și Jertfa
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu cumva a fost ceva mai presus de lumea
aceasta? A fost ceva cu mult mai presus de lumea aceasta. }i este și va fi
Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, deși nu-L
propovăduiesc drept, toate se închină la Același Hristos, Celui răstignit în
Palestina în timpul lui Ponțiu Pilat. Nici un împărat „n-a cuprins lumea așa cum
a cuprins-o Hristos, deși i-au stat în cale mii de piedici. Că împărații i-au dus
război lui Hristos, tiranii au ieșit la luptă cu El, popoarele s-au răsculat
împotriva lui. Dar creștinismul nu s-a împuținat, ci, dimpotrivă, mai mult a
stălucit76.
De unde este puterea aceasta? Nu putem spune că Hristos a fost un mag
sau un vrăjitor, pentru că nu a fost numai un mag pe pământ și chiar dacă au
fost mai mulți magi, nimeni nu mai știe numele lor. Să nu comparăm pe Iisus
Hristos cu Apoloniu din Tiona, care a fost vestit pentru o vreme, dar ca
înșelător și vrăjitor, numai într-o parte a lumii și pentru un timp foarte scurt,
nelăsând in urma lui „nici Biserica, nici popor, nimic”77.
În continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază faptul că idolii sunt
lucruri trecătoare și fără importanță și oricât de răspândite au fost credințele
idolatre, acestea au dispărut. }i pentru a arăta diferența uluitoare dintre religia
creștină și închinarea la idoli și cum poate arăta această diferență mai ușor decât
prin faptul că demonii nu fug, decât dacă este rostit numai numele lui Iisus
Hristos, pe când celelalte credințe idolatre nu-i fac decât să râdă, pentru că nu
au această putere. }i atunci ne întrebăm, de unde această putere? Nu din lumea
aceasta limitată și materială, ci de la Dumnezeu. De la Dumnezeu avea și
Sfântul Apostol Pavel puterea de propovăduire a creștinismului la toate
neamurile. El a fost la început un om simplu, care se îndeletnicea cu meșteșugul
pielăritului. Dintr-un simplu om, a devenit apostol al neamurilor. Acest lucru a
fost posibil numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Au fost momente când nu avea
nici hrană și nici îmbrăcăminte, dar puterea cuvântului „îi tulbura pe cei
potrivnici, răsturna totul”78.
76
Ibidem
77
Ibidem, p. 155
78
Ibidem, p. 156
21
Sfântul Părinte compară puterea cuvântului lui cu un foc, iar pe demoni
cu niște trestii și paie, pe care cuvântul lui Dumnezeu îi nimicește.
#mpreună cu ucenicii săi, nu se rușina de faptul că sunt săraci, pentru că
erau săraci din punct de vedere material, dar din punct de vedere sufletesc erau
cei mai bogați. Această bogăție nu o păstrau numai pentru ei, ci o împărțeau cu
dragoste întregii lumi.
Sfântul Apostol Pavel recunoaște că nu era un foarte bun orator, însă ceea
ce propovăduia era de natură divină, astfel că mesajul ajunge acolo unde
trebuie, adică în inimile oamenilor. Așa cum spune și textul: „Eu am venit la
voi ca să vestesc mărturia, nu cu înălțimea cuvântului sau a înțelepciunii. Că nu
am socotit a ști ceva între voi, decât numai pe Iisus Hristos și pe Acesta
răstignit. Iar cuvântul meu și predica mea nu stau în cuvintele iscusite de
înțelepciune” (I Corinteni II, 1-2, 4).
În cele ce urmează, Sfântul Părinte continuă să aducă argumente care să
susțină faptul că religia creștină este cea adevărată și nu este din lumea aceasta,
așa cum sunt idolii, care sunt simple plăsmuiri ale imaginației, statui inerte fără
viață și dragoste, pe când religia creștină este prin însăși esența ei viața și
dragostea desăvârșită, care vine de la Dumnezeu Cel viu, sau datorită „puterii
Celui Răstignit”79, așa cum #l numește Sfântul Ioan Gură de Aur pe Mântuitorul
nostru Iisus Hristos.
Puterea Lui Dumnezeu o vedem și în faptul că niște oameni simpli,
săraci, au reușit să biruie pe toți cei care se împotriveau, indiferent de bogăția și
puterea acestora. Pentru a explica mai bine acest fenomen, Apostolul
neamurilor vorbește și în parabole pentru a înțelege toți oamenii, indiferent de
capacitatea lor intelectuală. În această scurtă parabolă se vorbește despre
inferioritatea puterii materiale și superioritatea puterii spirituale, adică puterea
credinței.
Sfântul Ioan Gură de Aur își începe scurta parabolă așa: „Spune-mi te
rog, dacă ai vedea pe unul că ridică cetăți, că le înconjoară cu șanțuri, că aduce
pe ziduri mașini de război, că făurește arme, că strânge oștire, că are bani cu
nemiluita, dar, cu toate acestea, nu poate cuceri un oraș; iar pe altul că se aruncă
în luptă cu trupul gol, că se slujește numai de mâinile lui și că nu cucerește
numai un oraș, sau două, sau douăzeci, ci mii și mii de orașe cu locuitori cu
tot”80. Putem trage următoarea concluzie: puterea materială este limitată, pe
când cea dumnezeiască nu are limite, așa cum spune și textul: „La Dumnezeu
toate sunt cu putință”.
De aceea, Dumnezeu a îngăduit ca înainte de a fi răstignit Iisus Hristos să
fie răstigniți și tâlhari, pentru ca oamenii să poată face diferențe între Fiul lui
Dumnezeu și unii înșelători. Sfântul Părinte explică faptul că demonii nu se tem
de cruce, ci „de puterea Celui Răstignit” 81. Pentru că dacă s-ar teme doar de
cruce, atunci ar trebui să se teamă și de cei doi tâlhari, care au fost răstigniți
împreună cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit ca în vremea profeților să se arate
79
Ibidem, p. 159
80
Ibidem
81
Ibidem
22
profeți mincinoși, iar în vremea Apostolilor, să apară apostoli mincinoși, tocmai
pentru a vedea diferența între puterea lumească și cea dumnezeiască. Cei care
au fost profeți sau apostoli falși au dispărut și nu s-a mai știut nimic de ei, pe
când cei adevărați au rămas în mintea și sufletul întregii omeniri și vor rămâne
până la sfârșitul veacurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică în amănunt despre modul în care s-a
răspândit predica și odată cu ea învățătura creștină. „Unii dintre dușmanii lui
Pavel predicau în Roma aceeași învățătură ca și el. Aceștia, voind să stârnească
pe Nero, ca să pornească lupta împotriva lui Pavel, au început să predice și ei,
cu gândul ascuns ca, lățindu-se mai mult învățătura și înmulțindu-se ucenicii,
să se facă mai înverșunată mânia tiranului și să se sălbăticească mai mult
fiara”82. Acest lucru îl spune el în Epistola către Filipeni: „Vreau să știți,
fraților, că cele întâmplate cu mine, s-au întors mai degrabă spre sporirea
Evangheliei, încât cei mai mulți dintre frați, încredințați de lanțurile mele,
îndrăznesc și mai mult să grăiască fără teamă cuvântul. … Dar în orice chip, fie
din fățărnicie, fie din adevăr, Hristos se propovăduiește”83.
#n calea răspândirii cuvântului lui Dumnezeu, erau o mulțime de piedici.
În primul rând, erau legile vechi, care i se împotriveau și care atacau cuvântul
lui Dumnezeu. O altă piedică împotriva predicării cuvântului lui Dumnezeu
erau hulitorii, care făceau acest lucru rău din neștiință și ură.
Ei nu înțelegeau că împărăția lui Iisus Hristos-Dumnezeu nu era din
lumea aceasta, ci în ceruri și limitau totul la material, trecător, imperfect,
neștiind că de fapt, nici măcar nu sunt aproape de adevăr. Dușmanii creștinilor,
care erau și iudei și păgâni nu doreau creștinismul, considerându-l un lucru rău,
care le strică datinile și obiceiurile și chiar statutul. Cu toate căApostolul
neamurilor era atacat din toate părțile, atât de iudei, cât și de păgâni, a rezistat
atacurilor acestora care semănau cu atacurile unei haite de lupi asupra unei biete
oi. Totuși, Sfântul Apostol Pavel a rezistat și i-a adus pe toți la adevăr” 84. Lupta
pe care a dus-o cu cei necredincioși, cu apostolii falși, a fost cumplită. Reacția
lor negativă la cuvântul lui Dumnezeu îl întrista profund, dar a ieșit învingător
în toate aceste lupte prin credință, dragoste și cu ajutorul Lui Dumnezeu.
Sfântul Părinte aseamănă cuvântul Sfântului Apostol Pavel cu un foc
curățitor de tot lucrul rău, iar pe cei necredincioși îi aseamănă cu niște spini.
„}i după cum se dă foc unei țarini, spinii mistuiți încetul cu încetul se dau
inapoi și fac loc flăcării și lasă țarina curată, tot astfel, când grăia limba lui
Pavel, când cuprindea totul mai abitir ca flacăra, toate se dădeau înapoi și
făceau loc: și slujirea idolească și sărbătorile și prăznuirile și datinile
strămoșești, și legile cele rele, și mânia popoarelor, și amenințările tiranilor și
uneltirile casnicilor și vicleniile falșilor apostoli”85.
În continuare, Apostolul neamurilor se folosește de comparații, pentru a
evidenția puterea cuvântului Sfântului Apostol Pavel împotriva tuturor
82
Ibidem, p. 160
83
Ibidem
84
Ibidem, p. 161
85
Ibidem, p. 161-162
23
necredincioșilor. Spre sfârșitul cuvântului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur
pune în antiteză puterea creștinismului cu învățătura unor filosofi dintre care
amintim pe Platon, Pitagora, Socrate, dovedind că învățătura creștină este
infinit superioară față de scrierile acestor filosofi, care nu au avut o finalitate
pozitivă a creației lor, cu toate că erau bogați și celebri, nu au putut învinge
puterea cuvântului Lui Dumnezeu.
De aceea, ne îndeamnă să nu deznădăjduim, ci să credem în puterea și în
dragostea lui Dumnezeu în puterea harului sfinților, în jertfa mai presus de orice
jertfă a lui Iisus Hristos. Trăind o viață curată, vom deveni adevărați creștini,
câștigând mântuirea noastră, dar și a semenilor noștri.

e. Cuvântul al cincilea
În cuvântul al V-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică, dând exemplu
pe Sfântul Apostol Pavel, că partea noastră materială, adică trupul care este dat
spre stricăciune, nu ne împiedică să fim virtuoși. Ne explică faptul că Apostolul
neamurilor era și el om, ca toți oamenii, dar nimic nu l-a împiedicat să ajungă
ce a ajuns. Din moment ce el a reușit acest lucru și noi putem reuși, respectând
întocmai modelul de viață al Sfântului Apostol Pavel.
Sfântul Părinte ne sfătuiește să nu credem sărăcia ca un impediment în
atingerea virtuților pentru că „numai răutatea sufletului și moleșirea voinței sunt
o piedică pentru virtute”86. Nu contează faptul că sunt oameni sau îngeri, pentru
că, așa cum am văzut, și îngerii pot păcătui. De aceea Sfântul Apostol Pavel
spune: „Nu știți... că vom judeca și îngerii? Cu cât mai mult pe cele lumești? Să
nu ne plângem de nimic altceva, decât numai de păcat” (I Corinteni VI, 3).
Din cele de mai sus, putem trage concluzia că atât îngerii, cât și oamenii,
având posibilitatea de a alege între bine și rău, virtute și păcat, pot ajunge prin
voința lor, fie în rai, fie în iad. Sfântul Părinte spune că harul lui Dumnezeu nu
lucrează fără ca omul să voiască acest lucru. Omul trebuie să aibă voință, pentru
a putea ajunge la desăvârșire. }i harul este necesar, dar nu suficient, pentru că în
lipsa voinței proprii, acesta pălește. Dumnezeu respectă alegerea fiecăruia dintre
noi, căci Dumnezeu nu este numai bun, dar este și drept.
Faptul că Apostolul neamurilor a fugit uneori din calea celor care doreau
să-l omoare, nu înseamnă că a dat dovadă de lașitate. El a dorit să trăiască
pentru a putea mântui pe cât mai mulți dintre noi, căci activitatea sa misionară a
ridicat faorte multe suflete din întunericul păcatului, deschizându-le drumul
către cer, către Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel a fost toată viața în situația de a alege între viața
plină de primejdii și nevoi și viața alături de Hristos. Pe scurt, a avut de ales
între viața pământească și viața veșnică. Bineînțeles că el le iubea pe amândouă
în egală măsură, deoarece prin viața pământească putea să-i ajute să ajungă la
mântuire pe toți oamneii, dar și viața veșnică însemna unirea cu Hristos,
mântuirea cea care este atât de dorită de orice creștin. Sfântul Ioan Gură de Aur
ne povățuiește să nu-l judecăm pentru faptul că uneori trecea de la o extremă la
alta, în funcție de nevoile aproapelui său. Dar trebuie să mai știm că aproapele
86
Cuvântul al V-lea, p. 164
24
Apostolului neamurilor era lumea întreagă. Acest lucru este explicat atât de
frumos de Sfântul Părinte, încât putem spune, fără teama de a greși, că numele
de Gură de Aur este pe deplin justificat.
Spune despre Sfântul Apostol Pavel: „Făcea ce făcea tot ceea ce cerea
nevoia predicii și a mântuirii oamenilor, mergând și în aceasta, pe urmele
Stăpânului Său. Căci și Dumnezeu Se arăta și în foc, când timpul o cerea;
uneori se arăta în chip de ostaș, alteori în chip de bătrân; uneori în chip de vânt,
alteori în chip de drumeț; iar în urmă, chiar de om și nu S-a dat înapoi, nici de la
moarte”87. A încercat în limitele sale omenești să se facă tuturor toate, pentru a
putea aduce cât mai mulți oameni la adevărata credință, pentru a putea ușura
drumul acestora către mântuire.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară pe Sfântul Apostol Pavel
cu un doctor, care se ocupă de pacienții săi în funcție de nevoile și suferințele
fiecăruia. Cu atât mai mult, omul are nevoie de un doctor pentru sufletul său,
dar acesta nu poate fi mai puțin iscusit sau mai puțin priceput. Sfântul Părinte
consideră că un doctor este mai iscusit cu cât „întrebuințează cu curaj
tratamente ce ne par potrivnice și vătămătoare, dar care îl fac pe bolnav
sănătos”88. Ne învață că nu este bine să te apropii „dintr-o dată deschis” 89,
pentru că astfel ar fi primejduită mântuirea.
Să înțelegem că Dumnezeu vrea ca noi să fim buni din proprie inițiativă și
nu in mod forțat. Pentru că Dumnezeu nu vrea să ne mântuim „prin silă” 90, sau
prin constrângere, ci din propria noastră inițiativă. Nu ne contrânge pentru că nu
poate, ci pentru că dacă ne-ar constrânge, nu ar mai exista voința noastră liberă,
libera noastră alegere, adică nu ar mai exista liberul arbitru. Prin constrângere,
Dumnezeu ne-ar lua atunci darul cel mai de preț, adică libertatea.
Sfântul Ioan Gură de Aur lupta zi de zi pentru mântuirea tuturor oamenilor,
fiind lipsit total de mândrie. După cum știm, mândria este unul dintre primele
păcate, pentru că datorită mândriei și invidiei, unii îngeri au căzut din starea în
care se aflau și au devenit îngeri răi sau diavoli.
De asemenea, pe Sfântul Apostol Pavel, faptul că el cunoștea foarte multe
lucruri, acest lucru nu l-a făcut să fie mândru, ci a rămas la fel de smerit ca
întotdeauna și niciodată nu a considerat că este suficient de smerit, continuând
în fiecare zi a vieții lui să progreseze în virtute. Ca dovadă a smereniei sale,
atunci când „răbda de foame se numea pe sine stârpitură” 91. Nici faptul, că a
vorbit cu Dumnezeu, nu l-a făcut să cedeze în fața mândriei, ci l-a făcut să fie și
mai smerit. Sfântul Părinte ne îndeamnă să nu ne lăudăm pe noi înșine spunând:
„Mare și bun lucru este ca omul să nu spună lucruri mari despre el”92.
Sfântul Ioan Gură de Aur învață despre Apostolul neamurilor că nu crede
că există cineva, care să fi făcut atât de multe fapte bune ca Sfântul Apostol

87
Ibidem, p. 166
88
Ibidem, p. 167
89
Ibidem
90
Ibidem
91
Ibidem, p. 168
92
Ibidem, p. 169
25
Pavel. Pentru a evita căderea unora dintre cei care, ascultându-l pe el, ar fi
început să se laude și astfel ar fi păcătuit, Sfântul Apostol Pavel se numește pe
sine nebun. Compară puterea sa cu cea a unui doctor, care: „adeseori, aceeași
doctorie pe care un doctor o dă la timpul potrivit, vatămă și primejduiește din
pricina tăriei și dacă un alt doctor o dă când nu trebuie”93.
Tot Sfântul Apostol Pavel ne învață când trebuie și nu trebuie să ne
lăudăm: „Mare rău este să te lauzi, să spui despre tine lucruri mari și minunate!
Este cea mai mare nebunie, iubite, să te împăunezi cu laude când nici o nevoie
nu ți-o cere, nici o nevoie foarte mare”94. Să fim asemeni Sfântului Apostol
Pavel, adică să nu lăudăm, decât atunci când este nevoie, dar numai cât este
nevoie, pentru că, mai mult decât atât, este nebunie. Ne dă exemplu de sfinți și
oamenii drepți, care s-au lăudat, dar numai atunci când și cât a fost cazul.
Despre Samuil, Sfântul Părinte spune că acesta „nu s-a lăudat cu curățenia
lui trupească și sufletească, nici cu smerenia lui, nici cu bunătatea inimii lui” 95.
Samuil s-a lăudat cu ceva ce trebuia să învețe împăratul de atunci, adică s-a
lăudat cu dreptatea lui, cu faptul că „mâinile lui nu sunt mânjite de daruri” 96. }i
David s-a lăudat, este adevărat spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar nu s-a
lăudat cu o faptă foarte mare. A spus numai că a omorât ursul și leul și nimic
altceva. De aceea, trebuie să învățăm din această pildă cât trebuie să spunem,
numai atât cât trebuie și să nu depășim această limită, pentru că atunci, cădem
în extremă, adică în mândrie și îngâmfare. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel
era hulit că nu era un adevărat Apostol și că nu are nici o putere. În aceste
condiții, bineînțeles că era necesar ca din pricina acestor neadevăruri „să se
laude cu acele fapte care, mai cu seamă, îi arătau vrednicia de Apostol”97.
Apostolul neamurilor s-a lăudat numai forțat de împrejurări; s-a numit pe
sine ca nebun și evita foarte mult până să se laude; nu a spus toate faptele lui
cele mari, pe acestea le-a ascuns, deși poate împrejurările îl forțau să le spună și
pe acestea; obișnuia să pună faptele sale pe seama altuia folosind expresia: „}tiu
un om”(II Corinteni XII, 2); nu vorbea despre toate virtuțile lui, ci numai despre
acelea de care era nevoie în contactul respectiv.
Dar, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Apostol Pavel nu se
purta așa discret numai când era vorba de laudă, ci și de ocară. Deși noi știm că
nu este bine să ocărăști pe fratele tău, totuși Apostolul neamurilor întrebuința
această „armă” cu atâta judecată și pricepre „încât ocările lui făceau mai multă
plăcere decât laudele altora”98.
Ne învață să nu-i cruțăm pe cei ce sunt nepăsători față de Dumnezeu, ba
chiar să le vorbim cu asprime99.

93
Ibidem
94
Ibidem, p. 170
95
Ibidem, p. 171
96
Ibidem
97
Ibidem, p. 172
98
Ibidem, p. 172
99
Ibidem
26
Sfântul Părinte încheie cel de-al V-lea cuvânt cu îndemnul de a-l urma pe
Sfântul Apostol Pavel ca model în lunga noastră călătorie pe drumul mântuirii
și să-L slăvim pe Dumnezeu pentru a putea dobândi „bunătățile cele veșnice”100.

f. Cuvântul al șaselea
În cuvântul al VI-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre unele fapte
ale Sfântului Apostol Pavel, care ar putea părea la prima vedere mai puțin
demne de urmat. Dar nu este așa. Este adevărat, așa cum spune și Sfântul
Părinte, că Apostolul neamurilor s-a temut de lovituri. Era și el om și faptul că
se temea de loviturile de bici, nu este o rușine. Chiar această frică ne arată că
era om ca toți oamenii, dar era virtuos și iubitor al tuturor. Această falsă
slăbiciune este de fapt cea mai mare dovadă a virtuții Sfântului Apostol Pavel.
Faptul că a îndurat primejdii, care pentru unii ar fi imposibil de îndurat „ar fi
făcut să bănuiască și să presupună că Sfântul Apostol Pavel a fost un om așa de
mare, pentru că nu era supus slăbiciunilor firii omenești”101.
Prin faptul că a îndurat suferințe, noi am înțeles că el era om ca toți ceilalți
și nu mai presus de lume, ci era un simplu om, care a respectat poruncile lui
Dumnezeu și a cultivat toate virtuțile firii omenești, ajungând mai presus chiar
decât îngerii. De aceea, putem spune că este posibil ca un om obișnuit prin
râvnă și dragoste pentru Hristos să poată ajunge la desăvârșire.
Sfântul Părinte ne învață că prin puterea voinței am putea birui orice
slăbiciune și nici o poruncă a lui Hristos nu este imposibil de îndeplinit. Aceasta
înseamnă că dacă ne-am da toată silința să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu,
El va adăuga voinței noastre harul Său și nimic nu ar mai fi greu de împlinit.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că acela care se teme de răni, nu face un
păcat, decât atunci când, din cauza acestora, face un lucru rău. „Cel care se
teme de răni, dar iese biruitor din luptă, este mai minunat decât cel care nu se
teme”102.
Frica este un lucru normal, dar este păcat să facem lucruri necuviincioase
având ca motiv frica, pentru că aceasta ține de voința fiecăruia dintre noi. De
asemenea, nici întristarea nu este un păcat, atâta timp cât din întristare nu faci
ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu ar fi fost om, toate
aceste „neputințe” ar fi putut fi imputate personalității sale. Dar era și el om ca
toți oamenii, din punct de vedere al firii, dar mult mai bun decât oricare dintre
noi după voință.
Se tratează în continuare despre frica de moarte. Întotdeauna, acest lucru a
înfricoșat pe om, deci era normal ca și Sfântul Apostol Pavel să se teamă uneori
de moarte, pentru că acest lucru face parte din firea umană. }i sfinții mucenici
se temeau de moarte, dar pentru Iisus nu au fugit de ea și nu s-au lepădat de
Iisus, tocmai din acest motiv sunt atât de minunați.
Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește despre slăbiciunile firii
umane și spunea Sfântului Apostol Petru: „Când vei îmbătrâni te vor încinge și
100
Ibidem, p. 174
101
Cuvântul al VI-lea, p. 175
102
Ibidem
27
te vor duce unde nu voiești”. În aceste cuvinte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos
vorbește de decăderea firii omenești și nu de scăderea voinței. Scăderile firii nu
le putem stăpâni oricât ne-am strădui, dar voința ne-o putem controla și păstra
intactă. La fel, credința și dragostea nu pot fi schimbate, dacă nu voim acest
lucru, chiar dacă firea ne poruncește. Este de lăudat faptul că ne temem de
moarte, pentru că e ceva normal și firesc, dar este păcat ca din cauza fricii de
moarte să facem ceva care nu este plăcut lui Dumnezeu.
Sfântul Părinte explică în continuare de ce firea este mai slabă decât
voința. Ne dă exemplu pe mucenici, care, deși au fost chinuiți și trupurile lor au
fost tăiate de sabie, voința lor nu a putut fi învinsă. Un alt exemplu este
Avraam, care a biruit firea omenească. Din acestea ne dăm seama de
veridicitatea celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur și anume că voința
biruiește firea omenească.
Apostolul neamurilor a fost, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, o
„statuie a virtuții”103 și vom vedea că faptele bune săvârșite de el prin voință
încercau să aibă aceeași tărie ca și cele săvârșite prin fire 104. Durerea pe care o
simțise se mărginea numai la timp. Acest lucru nu înseamnă că nu pătrundea și
în suflet, dar, datorită voinței sale puternice, alunga aceste durerile din suflet.
Sfântul Părinte ne explică de ce Sfântul Apostol Pavel vorbește despre
aceste slăbiciuni ale firii și despre puterea voinței, pentru a putea înțelege noi că
el a fost om ca toți oamenii și faptele sale mărețe le-a făcut, om fiind, și nu
altceva.
Sfântul Apostol Pavel nu dorește ca păcătoșii să fie pedepsiți de
Dumnezeu, ci încearcă să-i mângâie pe cei necăjiți: „Iar celor necăjiți să li se
răsplătească cu ușurare”(II Tesaloniceni I, 7). Dovadă în acest sens, ne dă chiar
Apostolul neamurilor, care spune: „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind,
răbdăm, huliți fiind, ne rugăm” (I Corinteni IV, 12).
După cum știm, Sfântul Apostol Pavel s-a despărțit la un moment dat de
Marcu în activitatea sa misionară, dar a făcut aceasta „din pricina purtării de
grijă pe care o avea pentru predicarea Evangheliei”105. Acela care nu este în
stare să se jertfească pentru Evanghelie, nu va putea câștiga sufletele
credincioșilor, ci le va pierde. De aceea, pentru a înțelege acest fenomen,
Sfântul Părinte compară pe cel care predică cu acela care conduce o corabie.
Dacă cel ce conduce o corabie nu știe să facă aceasta
și cei de pe corabie vor pieri, cu atât mai mult cel care predică Evanghelia, va
pierde toate acele suflete și, în loc să le conducă pe drumul mântuirii, le va duce
pe drumul pierzaniei.
Nu numai cel ce predică Evanghelia să fie pregătit pentru o luptă cu
păcatul, ci orice credincios trebuie în orice moment să fie statornic în credință.
Sfântul Apostol Pavel l-a îndepărtat de la predicarea Evangheliei pe Marcu
pentru „ca nu cumva slăbiciunea lui să taie avântul celor zeloși” 106. Nici mânia
103
Ibidem, p. 178
104
Ibidem
105
Ibidem, p. 181
106
Ibidem, p. 182
28
nu este un păcat, pentru că și aceasta face parte din firea omenească. E păcat
atunci când „te mânii fără pricină și pe nedrept”107. Ca dovadă că acestă
afirmație e adevărată, avem ca susținere cuvintele Mântuitorului Care spune:
„Cel ce se mânie pe fratele său în deșert” (Matei V, 22). De aici înțelegem că nu
cel ce se mânie e păcătos, ci acela care se mânie fără nici un motiv. Sfântul Ioan
Gură de Aur aseamănă mânia sufletului cu tăișul unei săbii, dar care trebuie
folosit numai atunci când e nevoie, pentru că altminteri este un păcat.
În încheierea cuvântului, Sfântul Părinte ne spune că nu a încercat să-l
apere pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că el nu avea nevoie de apărare, dar a
făcut toate acestea, pentru ca aceia care ascultă acest cuvânt, să înțeleagă
veridicitatea și sfințenia faptelor lui.

g. Cuvântul al șaptelea
La începutul celui de-al șaptelea cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
vorbește despre însemnătatea și puterea Sfintei Cruci. Toate podoabele lumești
pier, pălesc în fața Sfintei Cruci. Cu toate că bogații lumii purtau haine scumpe
și podoabe alese din aur și argint, nu aveau puterea pe care o avea Sfântul
Apostol Pavel, care era îmbrăcat în haine sărăcăcioase, înlănțuit, dar purta
crucea lui Hristos. Ne povățuiește să nu ne întristăm, căci puterea crucii este
mai mare decât toate podoabele lumii acesteia la un loc. Pentru a ne convinge
de acest lucru, Sfântul Părinte ne arată că oricâte bogății și podoabe sunt puse
pe cei bolnavi, aceștia nu se vindecă. Dar prin simpla atingere a bolnavilor de
haina și crucea Sfântului Apostol Pavel, se vindecau pe loc.
El nu purta crucea, pentru că nu avea voie să o poarte decât el, ci pentru
a-i determina pe toți să o poarte ca semn al biruinței morții, ca semn al
renașterii și al vieții celei veșnice. Pentru că Iisus Hristos s-a răstignit pe lemnul
crucii, care până la acea dată era semn al rușinii și a stârpit-o prin jertfa Sa, care
este mai presus de orice jertfă, pentru că prin jertfă Sa, noi am înviat.
Vorbind despre funcțiile de conducere din lumea aceasta, Sfântul Ioan
Gură de Aur ne spune că acestea sunt cu atât mai importanate, cu cât sunt
ocupate de un singur om, dar darurile cele duhovnicești sunt cu atât mai
importante, cu cât sunt mai mulți aceia care participă la ele.
Omul, deși este muritor, nimic nu este mai important ca el. Nu trebuie să
fii înger ca să poți urma poruncile lui Dumnezeu, pentru că și diavolul a fost
înger, dar datorită mândriei și invidiei a decăzut din starea în care se afla și a
devenit rău. }i oamenii sunt numiți ticăloși, pentru că „nu se folosesc de timp
cum trebuie”108.
Ne putem întreba cum a putut ajunge Apostolul neamurilor așa de bun?
La această întrebare, ne răspunde tot Sfântul Părinte, care spune: „și de la el și
de la Dumnezeu”109. Căci Dumneze nu se uită la fața omului, ci la sufletul

107
Ibidem
108
Cuvântul al VII-lea, p. 186
109
Ibidem
29
acestuia. El ne dă harul, dar dacă noi nu îl ajutăm cu voință, credință, fapte bune
și dragoste, nu vom putea deveni bine plăcuți lui Dumnezeu.
Despre cum putem deveni asemeni Sfântului Apostol Pavel, citim: „Cum
Sfântul Apostol Pavel a putut urma pe Hristos care era Dumnezeu, iar noi nu
putem urma pe Sfântul Apostol Pavel, care a fost un simplu om?”110. Iar dacă
vrem să vedem cum a reușit Sfântul Apostol Pavel aceasta, să-i urmăm
activitatea încă de la început. După botez, el a fost atât de înflăcărat și dornic de
a propovădui Evanghelia, încât nici nu l-a mai așteptat pe Sfântul Apostol Petru
sau pe Sfântul Apostol Iacov, ci a început predicarea Evangheliei, încât a ridicat
tot orașul împotriva sa.
Această fire impulsivă o avea încă de când era iudeu. Sfântul Apostol
Pavel „făcea totdeauna mai mult decât i se cerea: punea în lanțuri, băga la
închisoare, confisca averi”111. Vedem zelul lui nemaipomenit pentru a îndeplini
și ceea ce nu i se cerea. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îl compara cu
Moise care, deși „nu-i dăduse nimeni nici o însărcinare, a oprit nedreptatea
făcută de un egiptean unuia din neamul lui” 112. „Astfel de fapte arată suflet de
bărbat și voință liberă, care nu suferă să rabde în tăcere nedreptățile altora, chiar
când nimeni nu-l însărcinează să facă dreptate”113.
De aici trebuie să învățăm că nici Apostolul neamurilor și nici Moise nu
au făcut acestea de dragul cinstei, de dragul de a fi remarcați, ci pentru
dragostea de Dumnezeu și de aproape, pentru mântuirea celor pierduți. Este
adevărat că și alții au vrut să fie în fruntea poporului, dar au pierit” 114. El nu a
făcut toate acestea pentru slava personală, așa cum au făcut Ozia si Simon și au
fost pedepsiți, ci pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea tuturor
oamenilor.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, imediat după Sfântul Botez a mers să
propovăduiască Evanghelia lui Hristos, negândindu-se la primejdii și luând „alți
ochi, pe cei ai dragostei... s-a aruncat înainte ca un puhoi cu multă furie” 115. A
dovedit iudeilor „cu Scripturile că Iisus este Hristos” 116. Sfântul Apostol Pavel
predica Evanghelia lui Hristos cu foarte mare zel, „ca și cum ar fi vrut să-și
răscumpere timpul pierdut”117 și se ducea acolo unde era mai greu și unde are
era mai primejdios, din dragoste pentru Hristos și pentru lumea întregă.
Dar, deși era o fire impulsivă, știa să fie supus și ascultător. Atunci când
dascălii săi l-au povățuit să plece în Tars, în Cezareea118, el nu s-a împotrivit. De
asemenea, atunci când i-au spus că „trebuie să fie lăsat peste zid” 119, el s-a

110
Ibidem
111
Ibidem
112
Ibidem
113
Ibidem
114
Ibidem, p. 187
115
Ibidem, p. 188
116
Ibidem
117
Ibidem
118
Ibidem
119
Ibidem
30
supus. S-a supus și atunci când l-au sfătuit „să-și radă capul” 120 și nu s-a
împotrivit. Dar nu trebuie să socotim toate acestea ca o lipsă de curaj din partea
Sfântului Apostol Pavel, pentru că a făcut toate acestea pentru a putea predica
în continuare Evanghelia. Pentru că el spunea: „Este mai de trebuință pentru voi
ca să rămân în trup” (Filipeni I, 24). Nu s-a sfiit să fie legat cu lanțuri, împreună
cu cei care săvârșiseră nenumărate rele121, nu s-a rușinat, ci dimpotrivă el s-a
îngrijit de soarta tuturor celor ce erau cu el în corabie122. Nu îi era frică, pentru
că știa că Dumnezeu este împreună cu el și nu i se putea întâmpla nimic rău.
„De aceea, Dumnezeu a îngăduit ca să se pornească furtună pe mare,
pentru ca prin toate să se arate harul lui Pavel, prin cele prin care n-a fost
ascultat și prin cele prin care a fost ascultat” 123. Pentru că Apostolul neamurilor
le-a spus că nu e bine să plece din Creta, dar nu a fost ascultat. Din acest motiv,
toți cei de pe corabie au fost în pericol de moarte. Dar Sfântul Apostol Pavel nu
s-a supărat, ci a purtat în continuare grijă de ei, așa cum un tată poartă grija
copiilor lui124. Când a ajuns la Roma, a vorbit cu multă blândețe și totodată cu
multă „îndrăznire a închis gura celor potrivnici” 125. Dar nu s-a oprit din predică
la Roma, ci de aici a plecat in Spania și acolo „cu cât primejdiile erau mai
multe, cu atât avea mai multă îndrăznire”126. Urmându-i exemplul, ucenicii săi
au devenit mai îndrăzneți la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că
dacă ucenicii săi îl vedeau „moale și trîndav”127, poate și ei deveneau asemenea.
Dar pentru că îl vedeau așa de curajos, ei îi urmau exemplul: „După cum cei
mai mulți dintre frați, încredințați prin lanțurile mele, îndrăznesc și mai mult să
grăiască fără teamă cuvântul”128.
Sfântul Părinte îl compară pe Apostolul neamurilor cu un general în
luptă, iar pe ucenicii săi cu niște ostași. De aceea, când generalul este rănit și
continuă lupta, fără să se retragă, ostașii lui devin mai viteji, văzând curajul
conducătorului lor. Tot așa și ucenicii Sfântului Apostol Pavel, văzând curajul
acestuia, mai aprig se aruncă în lupta pentru câștigarea mântuirii tuturor
oamenilor: „Frații au căpătat acum mai mare îndrăznire decât când eram
liber”129.
Sfântul Apostol Pavel „a mai fost cândva închis și atât de mult a strălucit,
că s-au zguduit temeliile temniței, că s-au deschis ușile, că l-a adus pe temnicer
la credință, iar pe judecător aproape că l-a convins după cum chiar el a spus:
„Aproape că mă convingi să mă fac creștin”130 Din toate acestea putem
trage concluzia că Apostolul neamurilor nu s-a oprit din predică nici atunci
120
Ibidem
121
Ibidem, p. 189
122
Ibidem
123
Ibidem
124
Ibidem
125
Ibidem
126
Ibidem, p. 190
127
Ibidem
128
Ibidem
129
Ibidem
130
Ibidem
31
când a fost întemnițat, ci a continuat propovăduirea Evangheliei. Puterea de a
aduce pe cei necredincioși la credință o vedem și din faptul că aceia care l-au
chemat să-l judece, au „ajuns ucenici, iar dușmanii supuși”131.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară predica Sfântului Apostol Pavel cu
focul care atinge materia și o transformă în foc. De aceea, și Sfîntul Apostol
Pavel spunea: „Sunt legat, dar cuvîntul nu este legat” (II Timotei II, 9). Aceasta
înseamnă că Evanghelia trebuie predicată, indiferent de situația în care suntem,
pentru că pentru cuvântul lui Dumnezeu nu există lanțuri, care să-L lege și să-L
poată închide.
Faptul că dușmanii săi nu-l lăsau să stea într-un anumit loc, ci îl duceau
pretutindeni nu făceau decât să-l ajute pe Sfântul Apostol Pavel să
propovăduiască Evanghelia, }i în loc să-i facă rău, au făcut un bine. Orice rău și
orice nedreptate făcută împotriva lui, se transforma în pildă și îi făcea pe cei ce-
l prigoneau să creadă în cuvântul lui Hristos, îi făcea să devină creștini.
Atunci cînd iudeii s-au hotărât să-L omoare pe Iisus Hristos pentru a nu fi
cotropiți de romani, „s-a întâmplat dimpotrivă, pentru că L-au omorât, pentru
aceasta romanii au luat și neamul lor și cetatea și pe acelea pe care le socoteau
predici, acelea au ajuns ajutoare predicării Evangheliei” 132. Sfântul Părinte ne
arată că așa cum s-a întâmplat cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tot astfel s-a
întâmplat și cu predica Sfântului Apostol Pavel, pentru că, ceea ce considerau
vrăjmașii Evangheliei a fi piedica împotriva cuvântului, acele piedici s-au
dovedit de fapt trepte care au ridicat răspândirea Evangheliei la o înălțime
nespusă133.
Sfântul Ioan Gură de Aur își încheie cel de-al șaptelea cuvânt cu
mulțumirea adresată lui Dumnezeu și ne îndeamnă să-l „fericim pe Pavel prin
care a făcut acestea”134. Ne îndeamnă să ne rugăm și noi să avem parte „de
aceleași bunătăți”135.

131
Ibidem, p. 191
132
Ibidem, p. 191-192
133
Ibidem, p. 192
134
Ibidem
135
Ibidem
32

III. Învățături de credință în „Cuvintele de laudă” ale Sfântului Ioan


Gură de Aur la Sfântul Apostol Pavel

Despre opera Sfântului Ioan Gură de Aur putem spune că are ca punct
forte originalitatea și frumusețea stilului, dar tratează mai mult problemele
morale decât pe cele dogmatice. El este un desăvârșit trăitor al vieții morale și al
spiritualității creștine, fiind în același timp un adevărat teolog, una dintre cele
mai înalte mărturii ale gândirii lui Hristos136.
Analizele sale doctrinare sunt adeseori de o deosebită profunzime. De cele
mai multe ori, sunt împletite cu explicarea pericopelor biblice. Este adevărat că
Sfânta Scriptură și mai ales Epistolele pauline au influențat decisiv modul de a
gândi al Sfântului Părinte, dar au avut un impact puternic și asupra personalității
sale. De aceea, putem compara totalitatea scrierilor sale cu un fluviu care este
alimentat de râuri mai mici, formând minunata sa operă. Studiind teologia
136
Pr. Drd. Ilie Moldovan, Aspectul hristologic ]i pnevmatologic al Bisericii după Sfântul
Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-
decembrie, p. 706
33
Sfântului Ioan Gură de Aur se simte ca un ecou continuitatea mișcarea și
profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu137.
Nu în zadar posteritatea acorda acestui maestru al cuvântului denumirea
de „Gură de Aur”. Viața sa se împletește în mod armonios cu învățătura sa și a
făcut din iubire o regulă de aur, iar din ură și păcat cauza decăderii și a robiei.
Această notă îi predomină opera, latura morală fiindu-i mult mai proprie138.

a. Sfântul Duh
Pnevmatologia clasică patristică își găsea exprimarea ei formală la
Sinodul al II-lea Ecumenic (381), pe când Sfântul Părinte începuse să fie
frământat de problemele religioase, fiind deja diacon la Antiohia. Afirmațiile
făcute ocazional, referitoare la a treia Persoană treimică sunt ortodoxe. Problema
purcederii din Tatăl și Fiul n-a abordat-o. Dacă totuși, ar exista vreo referire sub
acest aspect, trebuie să vedem că o trimitere a Duhului și de la Fiul poate fi pusă
doar în legătură cu trimiterea temporară139.
Se relevă unitatea de ființă, de lucrare și de cinstire din cadrul Treimii.
Astfel, Sfântul Duh este împreună-iertător al păcatelor și puntea de legătură
dintre om și Dumnezeu. „De n-ar fi Duhul Sfânt, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, n-am putea să spunem Domnul Iisus, deoarece nimeni nu poate să spună
Domnul Iisus decât în Sfântul Duh. De n-ar fi Sfântul Duh, noi, cei credincioși,
n-am putem să ne rugăm lui Dumnezeu spunând: Tatăl nostru Care ești în
ceruri...”140. Așadar, după cum nu putem să numim pe Iisus, Domn, tot așa nu
putem numi pe Dumnezeu, Tată. Acestea le putem vedea chiar din cuvintele
Sfântului Apostolului Pavel: „Iar pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis în
inimile voastre Duhul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte”. Duhul este autorul
libertății și al renașterii duhovnicești, este zălogul mântuirii noastre, dat la
Cincizecime, izvorul harului, al preoției și al tuturor harismelor141.
Sfântul Duh se leagă în mod deosebit de Logos și de Trupul său tainic. De
la Cincizecime, prezența continuă a Sfântului Duh în Biserică purifică membrele
singulare și le unește organic Totului, imprimându-le pecetea Dumnezeirii.
Sfântul Duh realizează practic pe Hristos, prin mijlocirea Sfintelor taine142.
Sfântul Duh este dragostea, iar „dragostea ce este rădăcina, izvorul și mama
tuturor bunătăților”143.

b. Hristologia
Înainte de Sinodul al III-lea Ecumenic, Sfântul Ioan Gură de Aur rezolvă
magistral problema Logosului întrupat, afirmând în mod ortodox atât unitatea de
137
Ibidem, p. 706-707
138
Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Idei dogmatice în cuvântările Sfântului Ioan Hrisostom la
Praznicele împărăte]ti, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-
octombrie, p. 441
139
Ibidem, p. 442
140
Ibidem
141
Ibidem, p. 443
142
Ibidem
143
Ibidem
34
persoană a Mântuitorului, cât și dualitatea firilor, omenească și dumnezeiască.
Persoana pe care o preconizează autorul nostru nu este una de tipul celei
susținute de Teodor de Mopsuestia și Nestorie, a unei persoane de legătură, în
care cele două firi sunt unite doar moral și nu fizic. El vorbește de o persoană în
sensul ortodox, unde firile se întrepătrund, comunicând însușirile, fără a suferi
amestecare sau schimbare. Mântuitorul Hristos posedă aceeași ființă divină cu
Tatăl și natura omenească, cu toate însușirile ei, afară de păcat. Termenii
cercurilor antiohiene, referitor la felul unirii celor două firi sunt net deosebiți de
cei pe care îi folosește Sfântul Părinte144.
El se folosește însă de expresii mai populare și mai nedeterminate. Fără a
vedea în Persoana Mântuitorului o persoană de legătură, subzistând în cele doua
firi, marele cuvântător bisericesc face deosebire între fire și persoană. Dar după
el, Logosul și trupul, prin unire, formează o singură ființă, al cărei chip de unire
noi nu-l putem înțelege, ci numai Dumnezeu145. „Astfel, umanitatea nu este o
aparență, o imagine sau o umbră, ci o realitate, însăși natura omenească în
alcătuirea ei psihofizică, dar nu de sine stătătoare”146.
Întruparea nu înseamnă golire de firea dumnezeiască. Întocmai soarelui,
care-și revarsă razele, atingând noroiul și luminându-l fără a se murdări, natura
Fiului rămâne nevătămată în acțiunea ei de sfințire a lucrurilor, unindu-se cu
acestea. Fiind Dumnezeu, Logosul se face om, fără să înceteze a fi Dumnezeu.
Nu s-a făcut om printr-o îndepărtare de Dumnezeu sau printr-o perfecțiune
progresivă. Ca persoană trimisă, este egal în vrednicie cu celelalte Persoane și
posedă aceeași substanță cu Tatăl, din Care se naște. Faptul nașterii din veșnicie
din Tatăl și temporal din mamă este insondabil, ca și cel al unirii firilor în
Hristos147.
De aceea, putem spune că Fiul s-a născut din veșnicie din Tatăl, iar
Fecioara a născut fără stricăciune. Pentru că Dumnezeu a născut într-un chip
propriu Lui, iar Fecioara când a născut, n-a suferit stricăciune, deoarece a născut
de la Sfântul Duh148. Hristologia Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne așadar un
fapt de credință de nepătruns, mai mult de trăire în Dumnezeu, fără ca totuși
felul în care o expune să aibă abaterile pe care le avea școala antiohiană149.

c. Eclesiologie.
Sfântul Ioan Gură de Aur definește Biserica drept „trupul lui Hristos”, al
cărei Cap este Iisus Hristos #nsuși. Biserica este un trup organic, ale cărui
membre, care sunt credincioșii, trebuie să stea într-o armonie perfectă. #și are
temelia chiar în #ntruparea lui Iisus Hristos, fiind de fapt o prelungire a

144
Ibidem
145
Ibidem
146
Ibidem, p. 444
147
Ibidem
148
Ibidem
149
Ibidem
35
#ntrupării Mântuitorului de-a lungul veacurilor. Putem spune că biserica este
formată din elementul divino-uman150.
A fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a continua
opera Sa de mântuire a lumii, operă pe care El a început-o odată cu #ntruparea
Sa. Tăria și durabilitatea Bisericii vine din strânsa legătură dintre ea și Sfântul
Duh, Care o călăuzește în adevăr. De aceea, Sfântul Părinte privește tăria
Bisericii lui Iisus Hristos în manifestarea propriei Lui puteri prin ea. Biserica
este pentru noi un refugiu, unde scăpăm de păcate. Ne îndeamnă să nu ne
pierdem curajul nici atunci când suntem păcătoși și să venim la biserică și să ne
mărturisim păcatele151. Căci Biserica este locul unde creștinii se pot „preface în
așa fel încât se pot lua la întrecere cu îngerii din ceruri”152.
Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre Biserică este autentic
creștină. Pentru el, Biserica este comunitatea sufletelor care sunt strâns unite cu
Persoanele Sfintei Treimi. Ea reprezintă viețuirea credincioșilor împreună cu
Dumnezeu, reunirea sufletelor umane cu Persoanele dumnezeiești ale Sfintei
Treimi. Biserica este începutul împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Ea ne naște
sau ne renaște ca fii ai împărăției lui Dumnezeu prin unirea cu Hristos la Botez.
Este casa lui Dumnezeu, care are porțile deschise tuturor oamenilor, porți care
ne aduc mai aproape de mântuire. Strălucirea Bisericii este de fapt reflectarea
iubirii, a slujirii și a blândeții lui Iisus Hristos către oameni. Prin biserică,
Hristos îl ajută pe credincios să ajungă la starea de asemănare cu Dumnezeu153.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să purtăm de grijă de propriul
nostru suflet și să ne mântuim unul pe altul prin învățătura cea mântuitoare,
cuprinsă în Biserica lui Hristos. Dar pentru aceasta, avem nevoie și de
rugăciunile sfinților. Privitor la condițiile mântuirii, Sfântul Părinte spune: „Nu
este de ajuns numai harul lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne mântuim, ci trebuie
ca și noi să conlucrăm cu harul în mod liber”. Aceasta arată că nimeni nu este
silit, ci toți suntem chemați la mântuire, dar nu toți sunt vrednici de a primi
mântuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează așa de mult rolul voinței
omenești în îndreptarea și obținerea mântuirii, încât unii au socotit că ar fi
semipelagian. Dar acest lucru nu este adevărat, deoarece el spune clar că „harul
face începutul mântuirii, dar nouă ni se cere o conlucrare liberă cu harul cel
dumnezeiesc și deci nimeni nu este silit să ajungă la mântuire”. Combate aspru
pe cei ce considerau Biserica o simplă instituție omenească 154. Însuși
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele
nu vor trece” (Matei XXIV, 35)
Biserica, fiind mai tare decât cerul, nici porțile iadului nu o vor birui.
Aceasta prin faptul că ea este apărată de dumnezeiescul ei Întemeietor. Este
deschisă tuturor și dacă o insultăm pe ea, #l insultăm pe divinul ei Întemeietor.

150
Drd. Mihai Enache, #nvățătura despre Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în
Ortodoxia, an XXVI, nr. 1/1974, ianuarie-martie, p. 128
151
Ibidem, p. 128-129
152
Cuvântul I, p. 130
153
Drd. Mihai Enache, Op. cit., p. 128
154
Ibidem
36
Ea depășește cerul în înălțime și pământul în lungime. Este Ierusalimul cel
ceresc, mama noastră, care ne cuprinde pe toți și ne duce la mântuire prin
purtarea ei față de noi. Ea ne ajută să ajungem la înălțimile inefabile ale cerului,
prin harul lui Dumnezeu, care aparține Persoanelor Sfintei Treimi. Este ca un
refugiu al sufletelor, în fața ispitelor diavolului. În ea este Crucea lui Iisus
Hristos care înlătură despărțirea dintre credincioși, îi împacă cu Dumnezeu și
între ei înșiși155.
Unitatea bisericii. Biserica este una, pentru că unul este Iisus Hristos,
capul nevăzut. Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către
Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „El s-a făcut pe Sine cap al întregii
Biserici.… O așează la înălțimi incomparabile, chiar pe tronul Său. Unde se
găsește capul, acolo se găsește și trupul, fără posibilitatea de separație. Dacă ar
exista vreo separație, n-ar mai fi un corp, n-ar mai fi un cap peste toate156.
Nu există mai multe biserici, pentru că un trup nu are decât un singur cap,
între ele existând, un raport de complementaritate. Aceasta nu înseamnă că
Biserica distruge sau nimicește individualitatea fiecăruia dintre noi și nici nu o
uniformizează, ci admite „o unitate simfonică, o unitate de comuniune, o unitate
care se împacă cu libertatea și cu împrejurările variate din diferite locuri”157.
Biserica nu este însă un conglomerat de individualități, strânse laolaltă de
un liant, încălzit de iubire, ci mai ales un paradis regăsit de transformări
lăuntrice, un loc sfânt, în care Fiul lui Dumnezeu se sălășluiește în sufletele
credincioșilor. Este o recreație în harul Duhului Sfânt a tuturor celor ce se
dezbracă de omul vechi și #l primesc pe Hristos ca pe #mpăratul vieții. Unirea
deplină a omului credincios cu El se realizează însă în Taina Sfintei Euharistii,
„care este taina prin excelență a Bisericii”158.
Pornind de la imaginea Bisericii, pe care Sfântul Apostol Pavel o asemăna
cu un trup, Sfântul Părinte formulează câteva opinii. Trupul, Biserica, nu este
datorat hazardului, ci este „opera unui meșter iscusit”. Ca dovadă stă
funcționarea lui ireproșabilă. Nimic nu-i lipsește sau prisosește. Fiecare mădular
al lui, având o misiune precisă, intercondiționarea tuturor duce, în final, la
armonia și împlinirea slujbei întregului. De aceea, nu este de ajuns să fie unit cu
trupul întreg, ci se cuvine să-și ocupe locul său159.
Sfințenia. Starea ei de sfințenie izvorăște din jertfa nepereche a Fiului lui
Dumnezeu, prin care a ridicat la „o statură desăvârșită” natura umană asumată în
integralitatea ei, în propriul Lui ipostas divin. Relația nemijlocită a membrelor
Bisericii cu Cel care Le-a redat viața, umbrită de păcatul protopărinților, topește
păcatele în baia iubirii divine și disponibilizează virtuți până atunci ascunse.
Începutul se face prin botez, calea sigură de a ajunge în infinitatea dumnezeirii,
de a fi îmbrăcați în armura sfințeniei. Acum păcatele cad precum solzii grei de

155
Ibidem
156
Pr. Drd. Nicu Dumitra]cu, Unele aspecte eclesiologice în scrierile Sfântului Ioan Gură de
Aur, în Revista Teologică, an IV, nr.2/1976, p. 54
157
Ibidem
158
Ibidem, p. 55
159
Ibidem, p. 55-56
37
pe ochii lui Saul în Damasc, iar credincioșii „se renasc și se sfințesc în numele
Domnului Hristos și în Duhul Lui Dumnezeu” ( I Corinteni VI,11)160.
Sfântul Părinte accentuează caracterul dinamic al sfințeniei Bisericii.
Dacă începutul ei este făcut de Duhul Sfânt, continuarea trebuie realizată de
fiecare credincios în parte. Sfințenia oricărui mădular al ei se dobândește prin
participarea lui la sfințenia lui Hristos. Ea este rezultatul unei cooperări, a unei
colaborări perpetue a omului cu harul divin. Nu însă toți cei ce se află în
Biserică la un moment dat vor fi mântuiți cu siguranță, pentru că sfințenia este o
stare ce ni se comunică continuu în Biserică, prin Duhul Sfânt, în măsura
înaintării noastre permanente spre o viață curată, bazată pe iubire. Sfântul
Părinte subliniază: „Să nu ne încurajăm cu faptul că deja suntem în trup, pentru
că dacă trupul acesta se taie în anumite împrejurări… cu atât mai mult cel
duhovnicesc. Pentru că cu un astfel de trup, Hristos nu suferă a intra în camera
de nuntă”161.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu-i evită pe eretici și nici nu recomandă
recurgerea la forță și presiune în combaterea lor. #nsă condamnă și
anatematizează și cea mai mică eroare dogmatică, convins fiind că „acela care
puțin greșește față de dreapta credință…, se strică și cade în mai mare răutate
decât înainte de a cunoaște învățătura cea adevărată”.
Biserica este îndreptarul nostru divin, umărul pe care se reazemă sufletele
noastre, „este Ierusalimul cel ceresc, mama noastră care ne cuprinde pe toți și ne
duce la mântuire, prin purtarea ei față de noi” 162. Nimic nu poate să o atingă să o
întineze, pentru că ea este Edenul pe pământ, unde cele omenești se îmbracă
dumnezeiește, în speranța dobândirii veșniciei.
Sobornicitatea Bisericii. Sobornicitatea trupului lui Hristos își are
fundamentul în viața perihoretică a Sfintei Treimi, pentru că „ea cuprinde atât
unitatea, cât și pluralitatea persoanelor componente ale Bisericii, după modelul
vieții treimice”163.
Sfântul Părinte, comentându-l pe Sfântul Apostol Pavel, subliniază
sobornicitatea Bisericii, plecând de la varietatea mădularelor ei și împreuna lor
slujire: „Corpul se compune din membre și are nevoie de toate. Așa și Hristos
are trebuință de toți credincioșii. Căci dacă n-am fi mulți și n-am fi altul mână,
altul picior, altul o altă parte, nu s-ar îndeplini integritatea corpului. Deci trupul
Lui se împlinește prin toate”164. Este limpede că unitatea aceasta dă caracter
sobornicesc Bisericii. Sobornicitatea, de altfel, este caracteristica esențială a
vieții în Biserică.
Pentru a accentua încă o dată acestă însușire a Bisericii, recunoscută de
Simbolul Niceo-Constantinopolitan, Sfântul Părinte subliniază temelia solidă, de
nezdruncinat pe care ea se sprijină, față de orizontul redus și existența efemeră a
grupărilior eretice sau schismatice.
160
Ibidem, p. 56
161
Ibidem, p. 56-57
162
Ibidem, p. 57
163
Ibidem, p. 58
164
Drd. Mihai Enache, Op. cit., p. 133
38
Apostolicitatea. Biserica cea adevărată este aceea care a păstrat peste
veacuri învățătura hristică în chip nealterat. Este cea care, deși temeluită pe
piatra din capul unghiului, se face cunoscută în lume de către Sfinții Apostoli. Ei
sunt cei care ne trimit în mod unitar la Hristos, pentru că ce s-ar fi întâmplat
dacă Fiul lui Dumnezeu întrupat s-ar fi adresat unei „mulțimi schimbătoare și nu
unui grup de elită care să-și facă din învățătura propovăduită de El structura
intimă a ființei fiecăruia?”165.
Biserica există în măsura în care este unită cu El, Capul Cel nevăzut. Nu
există o altă temelie, ci doar o altă manifestare a ei. Sfântul Ioan Gură de Aur
arată legătura indisolubilă dintre Hristos, ca temelie ultimă a Bisericii, și
Apostolii și proorocii Săi care nu sunt altceva decât prelungirile în timp ale
acestei temelii. „Ei au răspândit cuvântul lui Dumnezeu și activitatea lor nu este
cu nimic mai prejos decât a profeților Vechiului Testament”166.

165
Pr. Drd. Nicu Dumitra]cu, Op. cit., p. 59
166
Ibidem
39
d. Problematica socială. Munca
Nimeni n-a atacat bogații cu atâta vehemență ca Sfântul Ioan Gură de
Aur, care a analizat aspectele revoltătoare ale vieții și faptelor lor, puse în
continuă paralelă cu existența foarte grea a săracilor. După ce se reîntoarce în
lume, Sfântul Părinte devine „ambasadorul săracilor”. Este numit așa, pentru că
de nenumărate ori a intervenit în favoarea lor îmbunând pe cei bogați,
deschizându-le sufletul prin predicile sale167.
Sfântul Părinte ne prezintă viața grea pe care o duceau cei săraci și lipsiți,
fiind exploatați de cei bogați. Totodată, ne învață să nu ne fie rușine de muncă,
pentru că munca îl înnobilează pe om. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
spălat picioarele ucenicilor Săi. Prin aceasta nu a demonstrat umilință, ci
dragoste pentru apropele Său. Cu toate că bogații trăiau din munca săracilor, n-
aveau în general nici cea mai mică stimă pentru muncitori, uneori ignorându-i și
neplătindu-le munca. Sfântul Părinte spune: „Oamenii care suferă de foame,
care-și petrec viața în oboseli, sunt împovărați de ei cu greutăți insuportabile și
necontenite. Stăpânii își vor umple cramele și beciurile cu roadele muncii și
sudorii lor, dar nu le vor îngădui să ducă la ei nici cea mai mică parte”168.
Sfântul Ioan Hrisostom arată superioritatea muncitorului care, tocmai
prin faptul că muncește, are un scop în viață, în comparație cu cei ce-și petrec
viața în petreceri și lux inutil, agonisind bunuri trecătoare și neîngrijindu-se de
sufletul lor. „Întrebați pe agricultor și el vă va spune de ce înjugă boii, de ce
trage brazde cu plugul; negustorul vă va spune de ce cutreieră mările, angajează
lucrători, dă avansuri; zidarul, cizmarul, fierarul, brutarul, indiferent care
meseriaș, vă vor da socoteală de meseria lor. Dar voi, când vă acoperiți patul cu
argint... dacă vi s-ar cere socoteală, ce-ați avea de răspuns?”169.
Sfântul Ioan Gură de Aur știe că muncitorii pot găsi numai vara de lucru,
în timp ce iarna sunt nevoiți să se oprească din lucru, așteptând venirea
anotimpului propice lucrului la câmp. „Vara, cei care-și construiesc case,
cultivatorii și cârmacii de corăbii au nevoie de ajutorul lor. Ceea ce reprezintă
câmpurile, casele și celelalte izvoare de venituri pentru bogați, aceea reprezintă
corpul pentru săraci, tot venitul lor obținîndu-l prin mâinile lor”170. „Iarna,
dimpotrivă, muncitorii nu au putința să-și vândă puterile de muncă nimănui,
deoarece anotimpul este neprielnic lucrărilor de orice fel”171.
Sfântul Părinte vrea să spună că bogații trebuie să aibă sufletele libere în
a face milostenie cu cei săraci și care n-au ce mânca, pentru că aceasta se
întâmplă nu pentru că nu vor să muncească, ci pentru nu mai sunt angajați de
nimeni. Sfântului Ioan Gură de Aur mustră deopotrivă și pe creștinii bogați care

167
Pr. Magistrand Ilie Negoiță, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii
Teologice, seria a II-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 211
168
Ibidem
169
Ibidem, p. 212
170
Ibidem, p. 213
171
Ibidem
40
nu se conformaseră învățăturilor Bisericii, în timp ce muncitorilor le acordă
circumstanțe atenuante, fiind ocupați cu munca necesară vieții172.
De pildă, despre datoria creștinilor de a participa la Sfânta Liturghie,
Sfântul Părinte spune: „Săracii nu-s aici, este de plâns în adevăr, dar nu atât cât
faptul că lipsesc bogații. De ce? Pentru că săracii au ocupațiuni necesare, grija
muncii zilnice, pentru a-și câștiga viața prin mâinile lor. Ei trebuie să se
gândească să-și crească copiii, să-și întrețină soțiile. Dacă nu muncesc intens, ei
n-ar putea satisface nevoile vieții”173.
Sfântul Ioan Gură de Aur povățuiește să nu ne fie rușine să muncim, ci
să ne fie rușine să păcătuim. De aceea, ne spune: „Nici unul dintre cei care
exercită o meserie nu trebuie să roșească. De păcat trebuie să-i fie rușine oricui,
de insulta adusă lui Dumnezeu și de faptele cele rele, însă fiecare trebuie să fie
mândru dacă are o meserie și muncește cinsti. Nu-i oare o dovadă de virtute ca
prin sărăcie să știi să te hrănești prin muncă cinstită? 174. O meserie cinstită nu
poate deveni niciodată o rușine. Se aduce ca argument exemplul Fiului
dulgherului și al acelora pe care i-a ales din lume ca să devină sarea pământului.
„Noi suntem discipolii acestor pescari, vameși, făcători de corturi, ai Aceluia
care a fost hrănit în casa unui dulgher, care a binevoit să aibă ca mamă
logodnica acestuia. Amintiți-vă de aceste lucruri și nu veți avea o considerație
deosebită pentru viața petrecută în lux excesiv; dimpotrivă, veți numi frate și pe
făcătorul de corturi, și pe acela care-i purtat într-un car, are mii de servitori și
mai mult, chiar pe primul, decât pe al doilea”175.
Sfântul Părinte este admirator al aceluia dintre Sfinții Apostoli, care a
arătat în chip deosebit tuturor noblețea muncii manuale. Predicând, nu si-a
părăsit meseria, ci cosea piei și trăia într-un atelier. }i totuși, a știut să
transforme lumea mai bine decât înțelepții Greciei. Sfântul Ioan Gură de Aur
descrie pe Sfântul Apostol Pavel ca pe un om comun, ascuns în atelierul său și
care mânuiește cuțitul de pielărie. El muncea stăruitor și energic, după cum
reiese din spusele sale: „Amintiți-vă nu numai de binefaceri, ci și de aspra
noastră muncă și de truda noastră”176.
Sfântul Apostol Pavel este oaspetele soților Aquila și Priscila, care erau și
ei muncitori și trăiau din munca mâinilor lor. Erau săraci, oameni lipsiți de cele
necesare traiului, dar care își câștigau singuri hrana. Erau făcători de corturi,
însă el nu roșea ca să-i facă cunoscuți si apreciați pe acești meșteșugari. Acești
făcători de corturi sunt în numărul celor mai apropiați prieteni ai săi. Dar
Sfântul Părinte nu dă exemplu numai pe Pavel și pe ceilalți Apostoli, ci într-o zi
prezintă pe preoții săi din împrejurimile Antiohiei în fața locuitorilor orașului,
zicind: „Eu consider ziua aceasta ca o foarte mare sărbătoare, datorită prezenței
fraților noștri. I-ați vedea pe fiecare din frații de aici, când înjugând boii la plug,
când urcându-se în sacrul amvon și cultivând sufletele ce le sunt supuse; i-ați
172
Ibidem
173
Ibidem
174
Ibidem
175
Ibidem, p. 213-214
176
Ibidem
41
vedea când cu secera în mână, tăind spinii pământului, când curățind prin
cuvânt, sufletele de păcatele lor. Ei nu roșesc, pentru că muncesc, cum roșesc
locuitorii orașului nostru”177.
Vârful argumentării demnității muncii îl scoatem tot din Omilia la familia
lui Aquila si Priscila, care conține toată învățătura asupra demnității muncii:
„Să nu considerăm drept o rușine munca, ci inactivitatea și faptul de a nu avea
ce face. Căci dacă ar fi o rușine să muncești, Pavel n-ar fi făcut-o si nu s-ar fi
lăudat, el care spune: dacă predic Evanghelia nu mi se cade nici o laudă. Un om
care poruncea duhurilor, care era învățător al lumii întregi, căruia-i fuseseră
încredințați toți locuitorii pământului și a cărui grijă îmbrățișa toate Bisericile
care sunt sub soare, toate popoarele și toate cetățile, un astfel de om lucra ziua
și noaptea și nu avea nici o clipă de odihnă în mijlocul trudei sale...
Pavel nu roșea să mânuiască cuțitul, să coasă piei, în timp ce vorbea celor mari;
dimpotrivă se lăuda atunci când venea la el, din toate părțile oameni încărcați de
cinstiri și onoruri. Nu numai că nu roșea, dar chiar consacra în scrisorile sale ca
pe o stea de aramă amintirea muncii sale. Ceea ce învățase în copilăria sa, el nu
înceta să practice, chiar după ce fusese răpit în al treilea cer și inițiat de
Dumnezeu în taine de nespus”178.
Pentru a face să înțeleagă pe ascultătorii săi că măreția unui lucru nu vine
din efortul care se depune la săvârșirea acestuia și folosința lui de unul singur,
ci de serviciul pe care-l aduce altora, dă exemplu albina: „Nu înțelegeți că dacă
albina se ridică în demnitate asupra altora, este nu pentru că muncește, ci pentru
că muncește pentru alții179. Pe scurt, subliniem că Sfântul Ioan Gură de Aur
sesizează pe bună dreptate că munca își păstrează aureola demnității numai
atunci când este efectuată în mod cinstit și este depusă ca o ofrandă scumpă în
serviciul omenirii întregi.

e. Sfântul Apostol Pavel, chipul păstorului creștin


Preoția este slujba de mijlocitor între Dumnezeu și credincioși. Preotul
este pe de o parte trimisul lui Dumnezeu și locțiitor al Lui pe pământ, iar pe de
altă parte tălmăcitorul religios-moral al credincioșilor în fața lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul sau arhiereul este un „ambasador sau
deputat în fața lui Dumnezeu, să fie îndurător pentru păcate, nu numai ale celor
vii, ci și ale celor morți”180. Preotul trebuie să-și îndeplinescă oficilul său atât în
fața lui Dumnezeu, cât și în fața credincioșilor. Acest lucru ni-l arată atât prin
doctrina sa, cât și prin practica vieții sale de preot și de arhiereu.
Învățătura depre preoție a Sfântului Pătinte o cuprinde, prin excelență,
tratatul său „Despre Preoție”, tratat clasic despre această Sfîntă Taină și
capodoperă a literaturii patristice. Cu toate acestea, cunoștințele sale despre
Sfînta Taină a Preoției, expuse în acest tratat, prin profunzimea și complexitatea
177
Ibidem, p. 214-215
178
Ibidem, p. 215
179
Ibidem, p. 218
180
Pr. Prof. Nicolae Petrescu, #nvățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoție ]i chipul
lui însu]i de păstor sufletesc, în Mitropolia Banatului, an XVIII, nr. 4-6/1968, p. 244
42
lor, prin frumusețea cu care sînt prezentate, prin suflul iubirii învăpăiate față de
acestă slujbă sfîntă de care este aprins Sfîntul Părinte, sînt aproape neegalate.
Aici se tratează atât despre îndatoririle preotului, cât și despre îndatoririle
episcopului”181.
#nsușirile morale ale slujitorului lui Dumnezeu. Cel care dorește să
îmbrace haina preoției are îndatorirea de a se cerceta pe sine, în toate tainele
sufletului său, cu toată asprimea cerută de măreția misiunii sacerdotale.
Candidatul la preoție este dator să-și facă o cercetare conștiincioasă, să-și
descopere intențiile față de această misiune, faptele pe care le săvârșește și le-a
săvârșit în ascuns, care sunt cunoscute numai de el însuși și de Dumnezeu.
Trebuie să se supună sentiței conștiinței sale, după starea sufletească în care se
găsește. El nu poate cerceta toate intențiile și faptele nevăzute, dar nu poate
minți pe Dumnezeu, care cercetează inimile și rărunchii și care dă fiecăruia
după fapte182.
Vorbind metaforic, edificiul divin al preoției este așezat pe temelia
sentimentului de iubire nelimitată față de Domnul Hritos și față de turma
duhovnicească încredințată spre păstorire. Numai virtutea iubirii față de
Domnul și față de credincioși, în același timp, îi aduce candidatului la preoție și
preotului însuși atributul de „slujitor credincios și înțelept”. Grija cea mare, pe
care o manifestă preotul față de turma lui duhovnicească, este dovada cea mai
bună pentru iubirea sa față de Domnul. „Cu drept cuvînt, concluzionează
Sfântul Ioan Gură de Aur, a zis Domnul că: grija păstorului pentru turmă este
semnul iubirii față de El”183.
Preotul are de dus lupta pentru apărarea turmei sale, împotriva unei
înspăimântătoare mulțimi de vrăjmași și oștiri crude și primejdioase, care pun
curse meșteșugurite turmei. Aceste mulțimi de vrăjmași sînt faptele trupului.
Nici mândria, nici slava deșartă n-au fost cauzele pentru care Sfântul
Părinte a refuzat la început hirotonia, ci numai înfricoșarea care-l cuprindea,
gândindu-se la înălțimea, măreția și greutatea apostolatului creștin. Ne spune că
preoția se exercită pe pământ, dar face parte din lucrurile cerești. Acest rang, cu
drept cuvânt se cuvine preoției, continuă el, pentru că ea nu este instituită nici
de îngeri, nici de arhangheli, sau de vreo putere cerească, ci de Însuși Duhul
Sfânt”184.
Slăbiciunea și păcatul care pândesc pe preot sunt multe și mari. Sfântul
Ioan Gură de Aur mustră aspru pe preoții care se predau în gura ucigătoare a
acestor „monștri”, dar nu atribuie aceste fărădelegi tuturor preoților. Cu spiritul
său drept, ne învață că cei sinceri și cu judecată dreaptă, lipsiți de idei
preconcepute, nu acuză și nu pedepsesc decât pe cei imprudenți, nu pe toți din
aceeași tagmă. Cât timp viața preotului este plină și condusă de virtute, el scapă

181
Ibidem
182
Ibidem, p. 245
183
Ibidem, p. 246
184
Ibidem, p. 247-248
43
de orice piedici. „În preot, nimeni nu voiește să vază un om de o natură
comună, ci îl voiește înger liber de orice slăbiciune”185.
Preotul trebuie să se ostenească și cu apostolatul social, adică să se
intereseze de semenii săi. În opera de ajutorare socială prin Biserică, în
folosirea daniilor pentru biserică, cinstea preotului trebuie să spulbere orice
bănuială. În apostolatul social al preotului se cuprinde și îndatorirea de
ospitalitate și îngrijirea bolnavilor și a văduvelor, fiindcă această activitate este
semnul văzut al iubirii creștine. Totodată, preotul trebuie să fie și păzitor al
moralei creștine în raporturile sale cu văduvele și fecioarele. El trebuie să fie
părintele lor duhovnicesc, alături de tatăl după trup186.

f. Virtuțile
Sfântul Părinte vorbește adeseori de practicarea virtuții. Sfântul Apostol
Pavel nu practica virtutea „cu scopul de a fi răsplătit pentru aceasta” 187, nu lua
în seamă răsplata pe care o merita, ci era mânat de cea mai înflăcărată dragoste,
era în fiecare zi plin de energie și, chiar dacă primejdiile prin care trecea
creșteau, curajul și râvna sa pentru Hristos rămâneau pline de vigoare.
Dragostea era darul cel mai de preț și datorită ei, acesta era invincibil.
Considera ostenelile sale o răsplată. Lacrimile vărsate nu au fost pentru sine și
pentru nevoile sale, ci pentru cei mulți, oropsiți, pentru lumea întreagă.
Dragostea pentru Sfântul Apostol Pavel era ceva deosebit, era ceva fără de care
nu putea trăi, nu putea dormi, nu putea respira. Hristos era totul și totul era
Hristos.
Sfântul Părinte ne îndeamnă pe noi creștinii, nu numai să admirăm
activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel, dar și să încercăm să imităm pe
cât este posibil acest model de virtute creștină. Apostolul neamurilor ne
confirmă practic îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Lupta cea bună m-am
luptat, alegerea mi-am isprăvit-o…; de acum îmi este pregătită cununa
dreptății…” ( II Timotei VII, 8).
Dragostea este una dintre cele mai de seamă virtuți, este una dintre cele
mai importante trepte către desăvârșire, adică spre unirea cu Dumnezeu. Se
amintește și de celelalte virtuți pe care le practică numai oamenii: lupta ce se dă
pentru înfrânarea poftelor, pentru înfrângerea lăcomiei la mâncare și băutură,
necumpătare, îmbogățire, lupta pentru stăpânirea mâniei, dragostea ce o avem
noi oamenii împreună cu Dumnezeu188.
Nimeni nu a iubit mai mult pe vrăjmașii săi ca Sfântul Apostol Pavel,
urmând exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu a ținut cont de
suferințele pe care le îndurase din partea lor, nu gândea despre ei decât faptul că
sunt și aceștia oameni, adică sunt făpturi ale lui Dumnezeu, ca și el. Cu cât
răutățile din partea celor rătăciți creșteau, cu atât Sfântului Apostol Pavel i se
făcea mai milă de ei. Socotea aceste manifestări necreștine ale vrăjmașilor săi
185
Ibidem, p. 249-250
186
Ibidem, p. 251
187
Cuvântul al II-lea, p. 137
188
Cuvântul al III-lea, p. 139
44
ca pe o boală și-i compătimea, vărsând mereu lacrimi pentru ei. La loviturile lor
de bici și la chinurile la care a fost supus, Sfântul Apostol Pavel le răspundea cu
dragoste189.
Comparând dragostea lui Pavel cu un fier înroșit în foc, Sfântul Părinte
spune: „Pavel mistuit de focul dragostei devenise tot numai dragoste” 190.
Dragostea este „plinirea Legii, legătura desăvârșirii, mama tuturor faptelor
bune”191. „Această virtute este mai presus decât semnele, minunile și toate
celelalte daruri laolaltă”192. Pe Sfântul Apostol Pavel „nimic nu l-a făcut să fie
vrednic de atâta cinste, decât puterea dragostei” 193. Să urmăm deci exemplul lui
și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Sfântul Părinte ne sfătuiește să nu
credem sărăcia ca un impediment în atingerea virtuților pentru că „numai
răutatea sufletului și moleșirea voinței sunt o piedică pentru virtute”194.
În vasta sa operă, Sfântul Ioan Gură de Aur a tratat despre toate
problemele dogmatice și morale care sunt cuprinse sau descrise din Sfînta
Scriptură. Ca un adevărat doctor de suflete ce a fost, a urmărit transformarea
creștinului, pentru o intensă viață morală. Acest făcător de pace și împlinitor al
dragostei creștine a deschis tuturor ochii spre o nouă viață195.
Dragostea de om însă, i-a adus consacrarea. Orice temă tratată în lucrările
și predicile sale are un vădit caracter soteriologic. Fiind atât de aproape de
oameni, de mântuirea tuturor, în aproape toate lucrările sale, Sfîntul Părinte
vorbește de această virtute mai mult sau mai putin, cel mai adesea considerând
dragostea ca mijloc de schimbare și de îmbunătățire lăuntrică a vieții, ca mijloc
de înălțare spirituală, prin care se ajunge la mântuire196. Prin dragostea de
Hristos, Apostolul neamurilor se considera cel mai fericit dintre toți și fără
această dragoste, n-ar fi dorit să fie socotit nici chiar printre cetele îngerești197.
El avea o dragoste nemărginită pentru păstoriții săi și aceasta era
concretizată în nenumărate acte de milostenie, ceea ce forma legea de aur a
vieții sale. Pentru el, dogma este doar o încununare a acestei trăiri superioare,
bazată pe practicarea virtuților evanghelice.
Aducerea la ființă a omului și a tot ceea ce-l înconjoară este opera
dragostei divine. Tot operă a dragostei divine este și legea dată omului, legea
morală, naturală și cea revelată, scrisă, care are menirea să-l conducă pe om la
Dumnezeu pe un drum ferit de greșeli. Deși nu are nevoie de nimic din ceea ce
credem că ne aparține, Dumnezeu nu încetează de a ne iubi coborând din
înălțimile infinite și venind să ne caute pe noi aici jos198.
189
Ibidem, p. 145
190
Ibidem, p. 149
191
Ibidem
192
Ibidem
193
Ibidem, p. 150
194
Cuvântul al V-lea, p. 164
195
Pr. Drd. Teodor Damian, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica
Ortodoxă Română, an XCVII, nr. 5-6/1979, mai-iunie, p. 675
196
Ibidem
197
Cuvântul al II-lea, p. 139
198
Pr. Drd. Teodor Damian, Op. cit., p. 676
45
Semenul nostru este altarul pe care noi aducem jertfă lui Dumnezeu.
Dragostea de aproapele se manifestă prin caritate și aceasta își capătă valoarea
tocmai prin faptul că ea îl pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Când omul se
simte cuprins de dragoste pentru un semen al său, el face tot posibilul ca să-i
cucerească afecțiunea. Atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să avem grijă
de același lucru199. Dragostea este „plinirea Legii, legătura desăvârșirii, mama
tuturor faptelor bune, începutul și sfârșitul tuturor virtuțiilor”200.

g. Rugăciunea
Rugăciunea este tot ce poate fi mai ales. În creștinism, importanța ei este
copleșitoare, încât oficiul cel mai important aici, Dumnezeiasca Liturghie, este,
de fapt, o alternare gradată de rugăciuni, care gravitează în jurul momentului
euharistic și care îl pregătesc. Sfântul Ioan Gură de Aur, în a cărui operă
rugăciunea este o preocupare de mare moment, nu are un tratat aparte în această
materie. Lucrul acesta îl făcuseră alții: Tertulian, Sfântul Ciprian, Sfântul
Grigorie al Nyssei, dar și aceștia nu despre rugăciune în sine și în genere, ci mai
degrabă făcând un comentariu la Rugăciunea Domnească. Ca mai toate marile
probleme spirituale și morale ale operei sale, rugăciunea este tratată și ea în
elementele ei esențiale, fragmentar și disparat, fără ca, prin aceasta, să
întâmpinăm vreo greutate în plămădirea fizionomiei și specificului spiritual al
rugăciunii creștine la el. Din contră, poate că n-ar fi izbutit așa de bine, dacă s-
ar fi limitat la un tratat special și atâta tot201.
Niciodată credinciosul creștin, spune Sfântul Părinte, nu este mai
puternic și mai strălucitor, ca în vremea dialogului dintre el si Dumnezeu. }i
iarăși, nimic nu este mai în stare să cimenteze raporturile dintre ei, ca
rugăciunea. Puterea rugăciunii este atât de mare, încât transcende imensitatea
spațiilor și ajunge în cer, dincolo de care nu mai poate fi cugetată vreo înălțime,
de vreme ce începe nesfîrșitul dumnezeirii. Ea este o armă tare, un tezaur din
care nu mai lipsește nimic din cele necesare nevoilor spirituale ale
credinciosului. Este în stare să smulgă pe credincios din mrejele veacului, prilej
fericit de liniște și de împăcare sufletească. Este izvor și mamă a nesfârșite
bunuri. }i ea este cu atît mai puternică în momentele cultice, adică atunci când
se face în comun. Datorită atotputerniciei ei, rugăciunea este recomandată în
toate împrejurările din viața crdedinciosului: nu numai la nevoi și la dureri,
însă, ci chiar și în stările de fericire, de prosperitate și de mulțumire202.
Starea de spirit a rugătorului, pe lîngă aspectul ei de convorbire tainică cu
Dumnezeu, trebuie temeinicită însă și pe alte multe virtuți. Se cere aici virtutea
umilinței, care în gura Mîntuitorului are tonalitate de fundament al virtuților și
prima dintre fericiri. Cazul rugăciunii cu inimă și gând smerit, la vameșul din
parabolă, este tot ce poate fi mai elocvent în situația aceasta. Omul cel mai
199
Ibidem, p. 681
200
Cuvântul al III-lea, p. 149
201
Pr. Dr. Ghe. Tilea, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Glasul
Bisericii, an XXXVII, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 289
202
Ibidem, p. 289-290
46
păcătos, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, dacă se roagă în gând smerit, ca
vameșul nostru, ci nu cu trufie și de circumstanță, ca fariseul acela, este auzit de
Dumnezeu, pe cînd omul cel mai drept, dacă se roagă fariseic, adică arogant și
de ochii lumii, nu realizează nimic bun. De altfel, chiar din practica lucrurilor
vedem la tot pasul că smeritul este mai apreciat și mai iubit decît trufașul.
Umilința, dacă ne mărginim numai la Predica de pe munte, dă omului
moștenirea împărăției cerurilor. Smeritul este și blînd203.

h. Sfântul Apostol Pavel, propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu


Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre Sfântul Apostol Pavel ca
despre un adevărat apostol al neamurilor, care a străbătut lumea întreagă, pentru
a propovădui învățătura creștină. De aceea, el a îndurat suferințe cumplite în
numele lui Hristos. Nu a străbătut pământul „ca un simplu călător, ci smulgând
pretutindeni spinii păcatelor, răspândind învățătura credinței creștine, alungând
înșelăciunea, restabilind adevărul”204.
A fost un orator desăvârșit, care predica asemenea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, folosindu-se de parabole. „Corabia” sufletului Sfântului Apostol
Pavel a cuprins practic lumea întreagă: „Prin aceasta, el întrece cu mult corabia
lui Noe. Pavel, dimpotrivă, a primit lupii și i-a prefăcut în oi, a primit vulturii și
ereții și i-a prefăcut în porumbei”205. Noe a uns scândurile corăbiei sale cu
păcură și smoală, Apostolul neamurilor le-a uns cu harul Duhului Sfânt 206. El a
luptat cu cei care îl loveau și îl batjocoreau. Ca o dovadă a zelului cu care era
înzestrat, citim cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cu cât mai mult era
astupat izvorul, cu atât mai puternic țâșnea el iarăși în sus și cu atât mai
numeroase erau râurile de răbdare, care curgeau din el”207.
Sufletul său este comparat cu oțelul și cu aurul. El a avut o misiune sacră,
de a răspândi creștinismul în toată lumea. A fost „părintele adevărat al tuturor
neamurilor”208. S-a străduit ca să-i aducă pe toți la Dumnezeu și a îndurat multe
necazuri, alergând, îndemând, făgăduind, făcând rugăciuni, cerând ajutor,
gonind duhurile necurate, alungând pe înșelători209.
Puterea propovăduirii creștine este dumnezeiască. Sfântul părinte ne
îndeamnă să nu comparăm pe Iisus Hristos cu Apoloniu din Tiona, care a fost
vestit pentru o vreme, dar ca înșelător și vrăjitor, nelăsând în urma lui „nici
Biserica, nici popor, nimic”210. Idolii sunt lucruri trecătoare și fără importanță.
Există o diferență uluitoare între religia creștină și închinarea la idoli. Această
putere nu este din lumea limitată și materială, ci de la Dumnezeu, Care dădea
Sfântului Apostol Pavel puterea de propovăduire la toate neamurile. El a fost la
203
Ibidem, p. 291
204
Cuvântul I, p. 129
205
Ibidem, p. 130
206
Ibidem, p. 131
207
Ibidem, p. 131-132
208
Cuvântul III, p. 147
209
Ibidem
210
Cuvântul al IV-lea, p. 155
47
început un om simplu, care se îndeletnicea cu meșteșugul pielăritului. Dintr-un
simplu om, a devenit apostol al neamurilor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Au fost
momente când nu avea nici hrană și nici îmbrăcăminte, dar puterea cuvântului
„îi tulbura pe cei potrivnici, răsturna totul”211. Sfântul Părinte compară puterea
cuvântului lui cu un foc, iar pe demoni cu niște trestii și paie.
Sfântul Apostol Pavel recunoaște că nu era un foarte bun orator, însă ceea
ce propovăduia era de natură divină, astfel că mesajul ajunge acolo unde
trebuie, adică în inimile oamenilor. Așa cum spune și textul: „Eu am venit la
voi ca să vestesc mărturia, nu cu înălțimea cuvântului sau a înțelepciunii… Iar
cuvântul meu și predica mea nu stau în cuvintele iscusite de înțelepciune” (I
Corinteni II, 1-2, 4). Puterea lui Dumnezeu o vedem și în faptul că Sfinții
Apostoli, niște oameni simpli, săraci, au reușit să biruie pe toți cei care se
împotriveau, indiferent de bogăția și puterea acestora. Pentru a explica mai bine
acest fenomen, Apostolul neamurilor vorbește și în parabole pentru a înțelege
toți oamenii, indiferent de capacitatea lor intelectuală212.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică în amănunt despre modul în care s-a
răspândit predica și odată cu ea învățătura creștină. „Unii dintre dușmanii lui
Pavel predicau în Roma aceeași învățătură ca și el. Aceștia, voind să stârnească
pe Nero, ca să pornească lupta împotriva lui Pavel, au început să predice și ei,
cu gândul ascuns ca, lățindu-se mai mult învățătura și înmulțindu-se ucenicii,
să se facă mai înverșunată mânia tiranului și să se sălbăticească mai mult
fiara”213. Acest lucru îl spune el în Epistola către Filipeni: „Vreau să știți,
fraților, că cele întâmplate cu mine, s-au întors mai degrabă spre sporirea
Evangheliei… Dar în orice chip, fie din fățărnicie, fie din adevăr, Hristos se
propovăduiește”214.
#n calea răspândirii cuvântului lui Dumnezeu, erau o mulțime de piedici.
În primul rând, erau legile vechi, care i se împotriveau și care atacau cuvântul
lui Dumnezeu. O altă piedică împotriva predicării cuvântului lui Dumnezeu
erau hulitorii, care făceau acest lucru rău din neștiință și ură. Sfântul Părinte
aseamănă cuvântul Sfântului Apostol Pavel cu un foc curățitor de tot lucrul rău,
iar pe cei necredincioși îi aseamănă cu niște spini215.
Sfântul Părinte pune în antiteză puterea creștinismului cu învățătura unor
filosofi (Platon, Pitagora, Socrate), dovedind că învățătura creștină este infinit
superioară față de scrierile acestora și, cu toate că erau bogați și vestiți, nu au
putut învinge puterea cuvântului Lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel a
încercat în limitele sale omenești să se facă tuturor toate, pentru a putea aduce
cât mai mulți oameni la adevărata credință, pentru a putea ușura drumul
acestora către mântuire216. Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară pe Sfântul
Apostol Pavel cu un doctor, care se ocupă de pacienții săi în funcție de nevoile

211
Ibidem, p. 156
212
Ibidem, p. 159
213
Ibidem, p. 160
214
Ibidem
215
Ibidem, p. 161-162
216
Cuvântul V, p. 166
48
și suferințele fiecăruia. Cu atât mai mult, omul are nevoie de un doctor pentru
sufletul său, care „întrebuințează cu curaj tratamente ce ne par potrivnice și
vătămătoare, dar care îl fac pe bolnav sănătos”217.
Sfântul Apostol Pavel, imediat după Sfântul Botez a mers să
propovăduiască Evanghelia lui Hristos, negândindu-se la primejdii și „s-a
aruncat înainte ca un puhoi cu multă furie” 218. A dovedit iudeilor „cu Scripturile
că Iisus este Hristos”219. Se ducea acolo unde era mai greu și unde are era mai
primejdios, din dragoste pentru Hristos și pentru lumea întregă. Nu s-a oprit din
predică nici atunci când a fost întemnițat, ci a continuat propovăduirea
Evangheliei. Puterea de a aduce pe cei necredincioși la credință o vedem și din
faptul că aceia care l-au chemat să-l judece, au „ajuns ucenici, iar dușmanii
supuși”220. Pentru cuvântul lui Dumnezeu nu există lanțuri, care să-L lege și să-
L poată închide. Faptul că dușmanii săi nu-l lăsau să stea într-un anumit loc, ci
îl duceau pretutindeni nu făceau decât să-l ajute pe Sfântul Apostol Pavel să
propovăduiască Evanghelia.

i. Sensul jertfei creștine


Sfântul Ioan Gură de Aur compară jertfa lui Abel cu cea a Apostolului
neamurilor. Concluzionează că jertfa celui din urmă este mai bună, „cu cât cerul
este mai sus decât pământul”221. Abel nu a adus decât o singură jertfă, pe când
Sfântul Apostol Pavel se jertfea în fiecare zi. Jertfa lui era de două feluri: îndura
zilnic moartea și purta întotdeauna în „trupul său omorârea lui Hristos” 222. „Era
într-adevăr fără încetare expus primejdiilor și se jertfea pe sine prin libera sa
voință… El era pururea o jertfă adusă Domnului”223.
Apostolul neamurilor nu s-a mângâiat, „numind jertfă sângele său care
avea să fie vărsat în curând”224, ci, după ce se jertfea pe sine cu totul Domnului,
i-a mai adus Lui ca jertfă lumea întreagă” 225. Sfântul Ioan Gură de Aur
evidențiază modestia fără de margini a Sfântului Apostol Pavel. #l citează pe
acesta atunci când, înainte de a părăsi lumea, îi mângâia pe ucenici, spunându-
le: „Chiar dacă va trebui să-mi vărs sângele pentru jertfa ce mi-a poruncit-o mie
Domnul și pentru întărirea credinței voastre, eu mă bucur și mă bucur împreună
cu voi cu toți; bucurați-vă și voi pentru aceasta și vă bucurați împreună cu
mine”226. Fiindcă nimic nu ar putea egala o asemenea jertfă. Dacă Abel a suferit
o dată moartea, Apostolul neamurilor a suferit moartea de mai multe ori. „Pavel
a fost ucis de oamenii pe care el se străduia cu multă râvnă să-i smulgă din

217
Ibidem, p. 167
218
Cuvântul al VII-lea, p. 188
219
Ibidem
220
Ibidem, p. 191
221
Cuvântul I, p. 129
222
Ibidem
223
Ibidem
224
Ibidem
225
Ibidem
226
Ibidem
49
nenumăratele lor ticăloșii și pentru ei a îndurat el patimile pe care le-a
suferit”227.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază faptul că jertfa
Apostolului neamurilor este infinit mai mare decât jertfa lui Avraam. Dacă
Avraam și-a părăsit patria, casa, prietenii și rudele, pentru porunca lui
Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel a părăsit lumea, renunțând chiar și la cer,
numai pentru dragostea lui Iisus Hristos. Avraam și-a riscat viața numai pentru
a-și salva nepotul, pe când Apostolul neamurilor a salvat pe toți credincioșii de
atunci și nu din mâinile dușmanilor, ci din stăpânirea duhurilor rele, înfruntând
pentru aceasta nenumărate primejdii. A reușit ca prin moartea sa neîncetată și
continuă, să aducă celorlalți liniște și mângâiere. Nu a jertfit pe fiul său, ci s-a
jertfit pe sine însuși de nenumărate ori228.
Apostolul neamurilor a luptat în acest fel toată viața sa. Este adevărat că
nu a îndurat numai chinuri de natură fizică, ci și sufletească. Pe când Iov a
ajutat doar trupurile bolnave, Sfântul Apostol Pavel a ajutat și pe cei cu
sufletele bolnave. „El a vindecat pe toți cei ce aveau mintea paralizată și
schilodită, a îmbrăcat cu veșmântul virtuții și înțelepciunii creștine pe toți cei cu
sufletul gol și nerușinat”229. A îndurat lovituri de bici timp de mulți ani,
foametea, goliciunea, lanțurile, suferințele îndurate în închisori și primejdiile,
care-l amenințau din toate părțile și, pe lângă toate acestea, suferința pe care o
simțea atunci când unii dintre creștini cădeau în interpretări greșite ale credinței
creștine. Apostolul neamurilor s-a ridicat cu mult deasupra celor dinaintea sa 230.
Nu cerea nici o răsplată de pe pământ sau din ceruri, dar avea în schimb
înlăuntrul său ceva care era mai mare decât toate acestea și anume dragostea
pentru Hristos. Fără această dragoste, n-ar fi dorit să fie socotit nici chiar printre
cetele îngerești231.

j. Pilda sfinților
Sfântul Apostol Pavel întrece prin virtuțile și meritele sale pe drepții
Vechiului Testament: pe Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise, David,
Ilie, Ioan Botezătorul și chiar pe îngerii din cer. Sfântul Ioan Gură de Aur
compară sufletul lui cu o livadă de virtuți și cu un rai duhovnicesc. Folosește și
expresia de ”vas ales”, pentru a aminti faptul că înainte de aceasta a fost un
prigonitor al creștinilor. După întâmplarea petrecută pe drumul Damascului, el
se schimbă complet. Devine cel mai mare apărător al creștinilor. Sfântul
Apostol Pavel a fost „trimis” în activitatea sa misionară de #nsuși Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. #ntrunește în sine virtuțile tuturor înaintașilor, cu credința

227
Ibidem, p. 130
228
Ibidem, p. 131
229
Ibidem, p. 133
230
Ibidem, p. 133
231
Cuvântul II, p. 139
50
arzătoare de mântuire a tuturor oamenilor 232. Patriarhul Iacov este o pildă de
stăruință și de răbdare.
Sfântul Părinte se întreabă dacă există cu adevărat un suflet mai curat și
mai bun decât cel al Sfântului Apostol Pavel, comparând sufletul acestuia cu
arma sau oțelul. Ne arată faptul că Apostolul neamurilor nu a slujit „de două ori
câte șapte ani”233, ci a slujit întreaga viață lui Hristos. Lupta neîncetată cu
ispitele, având ca țel mântuirea tuturor oamenilor, ca un misionar neobosit
pentru mântuirea oamenilor.
#l prezintă în antiteză pe Iosif cu Sfântul Apostol Pavel, recunoscându-i
celui dintâi puterea de a-și înfrâna poftele. Dar Apostolul neamurilor „se
răstignise cu totul lumii și nu numai frumusețea trupească, ci și toate celelalte
lucruri pământești le privea cu atâta nepăsare”234. }i-a înfrânat în chip desăvârșit
pornirile violente specifice firii omenești.
}i dreptul Iov ocupă un loc aparte între drepții din Vechiul Testament, ca
„un mare erou și poate fi comparat chiar cu Pavel, pentru răbdarea sa, pentru
curăția morală a vieții sale, pentru mărturia pe care i-a dat-o lui, chiar
Dumnezeu #nsuși”235. După Iov, urmează Moise, care a preferat să moară
pentru poporul său, dar Sfântul Apostol Pavel a preferat să rămână în timp și să
poată ajuta nu numai poporul evreu, ci toate popoarele lumii să se mântuiască.
Moise s-a ostenit pentru un singur popor, Apostolul neamurilor s-a ostenit
pentru toate neamurile pământului, ducând Evanghelia la toate popoarele236.
David este de asemenea lăudat pentru dragostea lui fierbinte față de
Dumnezeu. În Cuvântarea întâi se mai vorbește și de Sfântul Ilie și Sfântul Ioan
Botezătorul. Admiră la Sfântul Ilie râvna lui pentru slava lui Dumnezeu.
Referindu-se la Sfântul Ioan Botezătorul, recunoaște că acesta a trăit foarte greu
în pustiu, mâncând lăcuste și miere sălbatică, însă Sfântul Apostol Pavel a trăit
între oameni și a dus o viață poate mult mai grea și a îndurat chinuri mult mai
mari237.
Despre Samuil, Sfântul Părinte spune că acesta „nu s-a lăudat cu curățenia
lui trupească și sufletească, nici cu smerenia lui, nici cu bunătatea inimii lui” 238,
ci cu dreptatea lui, cu faptul că „mâinile lui nu sunt mânjite de daruri” 239. }i
David s-a lăudat, dar nu cu o faptă foarte mare240.
Sfântul Părinte îndeamnă a-l urma pe Sfântul Apostol Pavel ca model în
lunga noastră călătorie pe drumul mântuirii și să-L slăvim pe Dumnezeu pentru
a putea dobândi „bunătățile cele veșnice”241. Prin faptul că a îndurat suferințe,
noi am înțeles că el era om ca toți ceilalți și nu mai presus de lume, ci era un
232
Cuvântul I, p. 128
233
Ibidem, p. 132
234
Ibidem
235
Ibidem
236
Ibidem, p. 134
237
Ibidem, p. 134-135
238
Cuvântul V, p. 171
239
Ibidem
240
Ibidem, p. 172
241
Ibidem, p. 174
51
simplu om, care a respectat poruncile lui Dumnezeu și a cultivat toate virtuțile
firii omenești, ajungând mai presus chiar decât îngerii. Căci este posibil ca un
om obișnuit prin râvnă și dragoste pentru Hristos să poată ajunge la
desăvârșire242. Ne dă exemplu și pe mucenici, care, deși au fost chinuiți și
trupurile lor au fost tăiate de sabie, voința lor nu a putut fi învinsă.

IV. Sfântul Apostol Pavel, modelul pe care Sfântul Ioan Gură de Aur
l-a transpus în viața sa.
Sfântul Ioan Gură de Aur a avut ca model în viață pe Sfântul Apostol
Pavel. A admirat la acesta jertfirea de sine, care era mai bună, „cu cât cerul este
mai sus decât pământul”243. A urmat, dacă putem spune așa, activitatea
misionară a Sfântului Apostol Pavel printr-o predică neîntreruptă a cuvântului
lui Dumnezeu. La fel ca și Apostolul neamurilor, a întîmpinat greutăți, mai ales
că „apăruseră ereziile gnostice și maniheismul care amenințau unitatea doctrinei
creștine”244. Sfântul Părinte nu avea de luptat numai cu credincioșii, ci și cu
aceia care interpretaseră în mod greșit cuvântul lui Dumnezeu.
Avându-l ca model pe Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur
reușește să combată aceste erezii și condamnă imoralitatea, superstițiile, și alte
probleme locale. Critică luxul, deoarece acesta este mediul propice înfăptuirii
păcatelor. Duce o viață simplă, după modelul Sfântului Apostol Pavel și
folosește iubirea ca armă împotriva tuturor acelora care nu credeau în cuvântul

242
Cuvântul al VI-lea, p. 175
243
Cuvântul I, p. 129
244
Diac. Prof. Nicolae Balca, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în
Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 499
52
lui Dumnezeu. La fel ca și Apostolul neamurilor, Sfântul Părinte arăta
credincioșilor săi aceiași dragoste și atunci când era silit să-i certe245.
Trebuie să mai spunem că această iubire nu avea în vedere numai pe
credincioșii săi, ci și pe aceia care se îndepărtaseră de la credința cea adevărată
și chiar pe păgâni246. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, nu făcea diferențe între
oameni, ci pe toți îi considera fii ai lui Hristos și pe toți trebuia să-i aducă spre
mântuire.
În lupta cu diferite erezii (arianismul, maniheismul etc.), Sfântul Ioan
Gură de Aur nu i-a osândit ci, în predicile sale, el a căutat să-i câștige printr-o
nemărginită bunătate și iubire247. Pentru că, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur
creștinismul nu este o credință oarecare, una printre altele și nu poate fi privit
nici ca un cult menit să dea iluzia unui ajutor de sus credincioșilor. În concepția
sa, creștinismul este o mare faptă de dragoste a lui Dumnezeu, îndreptată asupra
lumii248.
Sfântul Părinte era conștient și convins de puterea cuvântului său, dar și
de inegalabila putere și elocvență a exemplului viu al predicatorului, a
argumentării acestuia prin fapte249. De aceea, de fiecare dată când predica,
marele predicator știa să se acomodeze intereselor vitale ale ascultătorilor săi,
spre a trezi năzuința pentru desăvârșirea morală a vieții. Predica Sfântului Ioan
Gură de Aur se remarcă în mod deosebit prin ritmica și varietatea cuvântărilor
sale, prin stilul și prin plasticitatea inepuizabilă a imaginilor și prin comparațiile
lor intuitive. El cucerea inima și voința ascultătorilor săi și astfel reușea nu
numai să-i introducă pe aceștia în înțelegerea adevărurilor Sfintei Scripturi, ci
mai ales să-i determine la fapta creștină250.
Sfântul Părinte era un temeinic cunoscător al sufletului omenesc și
cunoștea foarte bine adâncurile vieții sufletești a credincioșilor pe care îi
pastorea, fiind susținut de o natură entuziastă, pătrunsă de o adâncă și înfiorată
evlavie și de frumusețea unei vieți îmbogățită lăuntric. Marele predicator a
abordat aspecte și probleme ale vieții religioase: despre josnicia vieții
păcătoase, despre judecata de apoi, despre frumusețea virtuții, despre adevărata
demnitate umană, despre conștiința curată, despre pacea dintre oameni și
popoare, despre pedepse și răsplata în veșnicie și despre cea mai înaltă lege
morală, a iubirii față de oameni și față de Dumnezeu251.
Sfântul Ioan Gură de Aur, asemeni Sfântului Apostol Pavel, a combătut
cu toată energia de care era capabil sufletul său mare și inima sa mistuită de
focul iubirii față de oameni, păcatele de care suferea omul timpului său, adică în
secolul al IV lea, păcate de care încă mai suferă și acum omul din zilele noastre:
slava deșartă, îngâmfarea, necinstea, lăcomia și exploatarea celor săraci, luxul și
245
Ibidem, p. 502
246
Ibidem, p. 503
247
Ibidem
248
Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la predică în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în
Mitropolia Ardealului, an III, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, p. 268
249
Diac. Prof. Nicolae Balca, Op. cit., p. 503
250
Ibidem, p. 504
251
Ibidem
53
superstițiile și toate viciile unei lumi aflate în descompunere 252. De aceea,
cuvântările Sfântului Părinte sunt astăzi mai actuale ca oricând. Sunt ca un
oxigen în această lume poluată de rău. }i astăzi, cei bogați îi asupresc pe cei
săraci și, prin cuvântările sale, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază drepturile
acestora împotriva încălcărilor brutale ale celor bogați și puternici.
Lupta Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva păcatului, indiferent sub ce
formă și unde apărea acesta, a fost construită pe o concepție realistă despre
sfințenie, încât el a prezentat adevărul și virtutea creștină de așa manieră, ca ele
să nu pară ceva utopic, ci ceva ce poate fi realizat. Sfântul Părinte a fost un
profet al optimismului creștin, al acelui optimism ce trezea în sufletul
credincioșilor constiința clară, că în comuniunea lui Hristos neliniștea,
minciunile și păcătoșenia vieții pot fi depășite înspre idealul creștin:
desăvârșirea253. Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur au fost stăpânite de
două imperative: ele se află în slujba voii mântuitoare a lui Dumnezeu și slujesc
mântuirea omului254.
Întreaga activitate a Sfântului Părinte este demnă de laudă și se aseamănă
cu activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel, pentru că amândoi au folosit
aceeași armă împotriva celor necredincioși și anume dragostea și puterea
exemplului vieții lor sfinte. De aceea, tainica putere a cuvântărilor Sfântului
Ioan Gură de Aur își aveau originea în faptul că el s-a identificat cu Hristos și
și-a angajat destinul vieții pe linia propovăduirii adevărului revelat de Acesta,
pentru a contribui la intemeierea împărăției lui Dumnezeu pe pământ
câștigându-și astfel lauda Apostolului neamurilor 255. Puterea de a predica a
Sfântului Părinte își avea izvorul în activitatea lui misionară.
Printre personalitățile creștine, nici una nu s-a apropiat mai mult de
pasionanta și zbuciumata personalitate a Sfântului Apostol Pavel, ca Sfântul
Ioan Gură de Aur, acesta fiind mișcat de o nepotolită iubire și de un entuziasm
aproape pătimaș față de el. Acest lucru se poate vedea nu numai din forma și
conținutul celor șapte „Cuvântări de laudă închinate Sfântului Apostol Pavel”,
ci din întreaga lui operă256. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur constituia un
neîntrecut model al predicatorului creștin din toate timpurile257.

252
Ibidem
253
Ibidem, p. 506
254
Ibidem, p. 507
255
Ibidem
256
Ibidem, p. 510
257
Ibidem, p. 511
54

V. Actualitatea acestor cuvântări


Cele șapte cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt astăzi la fel de
actuale. Avem nevoie de ele, ca de niște arme duhovnicești.
Cuvântările studiate sunt adevărate îndrumătoare în dreapta credință. Ne
învață cum putem deveni adevărați creștini, cum ne putem păstra credința,
îndiferent de greutățile prin care trecem în viață.
Ar trebui să fim conștienți și de faptul că greutățile noastre de zi cu zi nu
se ridică la nivelul greutăților îndurate de Sfântul Apostol Pavel și așa cum
spune și Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul al șaptelea: „Dacă Sfântul
Apostol Pavel a putut fi următor lui Hrisos noi oamenii de ce nu putem fi măcar
următori Sfântului Apostol Pavel ?”258. Sfântul Părinte predică și practică o
caldă dragoste de om, cu accente necunoscute umanismului păgân și adesea
deosebindu-se calitativ chiar de umanismul celorlalți Sfinți Părinți ai Bisericii.
Dragostea lui pentru om pleacă din dragostea lui Hristos pentru oameni, din
convingerea că în fiecare om este întrupat Hristos și că deci, în fiecare semn al
nostru avem sau întâlnim pe Hristos259.
Aici se sintetizează de fapt toată activitatea misionară a Sfântului Apostol
Pavel. Aceste șapte cuvântări formează un manual pentru tinerii predicatori.
Din aceste cuvinte, învățăm ce înseamnă adevărata propovăduire a Evangheliei,
învățăm ce este adevărata dragoste pentru aproapele nostru, ce este credința, ce
înseamnă un sacrificiu, o jertfă neîntreruptă pentru Evanghelie și de fapt această
jertfă să fie pentru mântuirea noastră a tuturor. Având ca model pe Sfântul
Apostol Pavel, ne îndeamnă ca dragostea nostră să fie o dragoste „fără rezerve
și fără limite”260. Să nu punem condiții și să nu așteptăm răsplată penru că
„Dumnezeu este iubire”. Trebuie să înțelegem că, dacă există iubire, atunci
totul va fi posibil, pentru că știm că lângă iubirea adevărată, ura nu are loc. Iar
dacă ura nu are loc, atunci nici păcatul.
Din cele șapte cuvântări putem învăța să predicăm, putem învăța ce
înseamnă sacrificiul, ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Apostolul neamurilor nu
iubea numai pe Dumnezeu, ci iubea foarte mult oamenii. Putem învăța și
despre puterea crucii, care înainte de Jertfa Mântuitorului era obiect de rușine,
pe care erau răstigniți tâlharii. Dar nici unul dintre ei nu a putut să o transforme
dintr-un lucru de rușine și ocară în ceva sfânt, nimeni în afară de Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, care s-a răstignit pentru noi și pentru iertarea păcatelor,
deschizându-ne astfel drumul către Împărăția Cerurilor. De aceea, și Sfântul
Ioan Gură de Aur ne arată prin prezentarea activității misionare a Sfântului
258
Arhiereu Prof. Univ. Dr. Irineu Slătineanul, Op. cit., p. 186
259
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur (354-1954), în Studii
Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie, p. 403
260
Ibidem, p. 403
55
Apostol Pavel rolul crucii, aceasta având rol sfințitor, de ea fugind tot lucrul rău
și fiind semnul prin care se recunoaște un adevărat creștin. Recomandă ca
fiecare creștin să poarte asupra lui crucea.
Propovăduirea Evangheliei trebuie făcută permanent, pentru a putea duce
spre mântuire cât mai mulți oameni. Apostolul neamurilor a început
propovăduirea imediat după botez, neașteptând nici un învățător, nici chiar pe
Petru. Botezul a fost pentru el un foc curățitor deschizându-i inima către
Dumnezeu.
Să urmăm exemplul Sfântului Apostol Pavel și să ne folosim în
propovăduire de toate mijloacele bune care ne stau la dispoziție. Să ne facem
„tuturor toate”, pentru a mântui cât mai mulți oameni, dar și pe noi înșine. Căci,
dacă noi nu lucrăm la propria noastră mântuire, cum vom putea lucra pentru
mântuirea celorlalți?.
Sfântul Apostol Pavel a dat exemplu personal ucenicilor săi, pentru că
dacă era slab sau leneș, aceștia nu puteau învăța nimic și în loc să-i mântuiască,
îi pierdea.
Urmând să împlinim cele scrise în cuvântările Sfântului Ioan Gură de
Aur devenim buni creștini. }i luptând, vom izbândi nu numai pentru mântuirea
noastră, dar și pentru mântuirea tuturor oamenilor.

VI. Concluzii
Sfântul Ioan Gură de Aur reprezintă oratorul creștin desăvârșit. Opera sa
se compune în cea mai mare parte din omilii. Sfântul Părinte a admirat foarte
mult activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel, avându-l ca model în
viață, pentru că acesta a înțeles atât de bine cuvântul Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Dovadă în acest sens sunt cele  „}apte cuvinte de laudă” ale Sfântului
Ioan Gură de Aur.
56
Personalitatea Apostolului neamurilor a atras admirația tuturor celor care
s-au ocupat îndeaproape de tot ce a făcut el în 30 de ani de activitate misionară.
Dar nimeni nu l-a admirat și nu i-a urmat pilda mai bine decât Sfântul Ioan
Gură de Aur, care a înțeles greutățile și meritele marelui Apostol. Sfântul
Părinte ne întreabă, la un moment dat, cum Sfântul Apostol Pavel a reușit să-I
urmeze lui Hristos, iar noi nu putem nici măcar să-i urmăm exemplul lui, care a
fost un om ca toți oamenii. Acesta însă, prin credință și dragoste desăvârșită, a
reușit să devină un adevărat creștin. Putem spune că Sfântul Apostol Pavel este
modelul de creștin desăvârșit.
#n primul cuvânt, Sfântul Părinte compară pe Sfântul Apostol Pavel cu
înaintașii săi, arătând că, prin meritele lui deosebite, întrece pe drepții Vechiului
Testament, pe Abel, pe Noe, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov, pe Iosif, pe Moise,
pe David, pe Ilie, pe Sfântul Ioan Botezătorul și chiar pe îngerii din ceruri.
Chiar dacă la început Apostolul neamurilor a fost cel mai aprig prigonitor al
creștinilor, prin minunea petrecută pe drumul Damascului a suferit o
transformare radicală și din cel mai mare dușman al creștinilor a devenit cel mai
aprig apărător al acestora.
De aceea, jertfa Sfgântului Apostol nu se poate compara cu niciuna dintre
jertfele înaintașilor săi, pentru că în timp ce aceștia s-au jertfit poate o singură
dată, sau niciodată, Sfântul Apostol Pavel s-a adus pe sine jertfă și nu o singură
dată și nu într-o singură zi, ci în toate zilele vieții sale. Aici nu vorbim despre
numărul exclusiv al jertfelor, ci de natura acestora. Pentru că Sfântul Apostol
Pavel se jertfea și ci trupul, dar și cu sufletul. De asemenea, jertfa Sfântului
Apostol nu a fost pentru un singur grup restrâns, așa cum a făcut de exemplu
Noe, ci pentru toate popoarele lumii, indiferent de condiția socială, religia
acestora, pe toți voia să-i aducă la dreapta credință, adică la Hristos. „Corabia”
Sfântului Apostol Pavel nu era construită din lemn, ci din dragoste, o dragoste
pe care a revărsat-o întregii lumi, cu dorința ca fiecare dintre oamenii acestei
lumi trecătoare să se mântuiască și să fie părtași ai împărăției lui Dumnezeu.
Dragostea acestuia pentru oameni a fost ca un izvor nesecat din care și-au
astâmpărat setea sute, mii, sau chiar zeci de mii de credincioși.
#n cuvântarea a doua, Sfântul Ioan Gură de Aur compară sufletul
Sfântului Apostol Pavel cu oțelul și cu aurul. Această comparație nu este făcută
din prea mult zel, ci pentru că Sfântul Apostol Pavel a fost tare în credință și
prezența sa în mijlocul credincioșilor a fost asemănată cu strălucirea aurului.
Sfântul Părinte vorbește de practicarea virtuții. Acesta practică toate virtuțile
creștine fără a aștepta vreo răsplată, ci din dragoste pentru oameni și pentru
Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel fiind unul dintre puținii care au urmat pilda
Mântuitorului și învățăturile Acestuia. El nu dorea răsplată nici în cer, nici pe
pământ, pentru că în sufletul său avea ceva mult mai de preț: dragostea pentru
Hristos. De aceea, dragostea este darul cel mai de preț al Apostolului
neamurilor. Sfântul Părinte îl compară în cuvântarea a doua pe Sfântul Apostol
Pavel cu îngerii, considerându-l mult mai vrednic decât aceștia. Este comparat
de pildă cu arhanghelul Mihail, care a avut grijă decât de poporul evreu, în timp
ce Sfântul Apostol Pavel a avut misiunea de a purta de grijă lumii întregi.
57
#ndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru noi, creștinii, este acela de a-I
urma lui Hristos și de a urma activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel,
avându-l pe acesta ca exemplu de creștin adevărat. Pentru că dacă el a reușit,
fiind om ca toți oamenii, și noi vom putea reuși.
#n cuvântarea a treia, Sfântul Părinte ne îndeamnă să urmăm lui Hristos
asemenea Sfântului Apostol Pavel, pentru că a fi următori ai Acestuia, nu
înseamnă să trăim pentru noi, ci mai ales pentru semenii noștri. Virtutea
dragostei este iarăși amintită, aceasta fiind bunul cel mai de preț pe care îl poate
avea omul. Bineînțeles, creștinul adevărat trebuie să practice toate virtuțile, dar
virtutea cea mai de preț este dragostea, pentru că dacă această virtute ne
guvernează viața, atunci avem cu siguranță și celelalte virtuți. Lângă dragostea
adevărată nu poate exista răutate sau invidie.
Sfântul Apostol Pavel s-a făcut „tuturor toate” (I Corinteni IX, 20-22),
pentru mântuirea oamenilor, adică a intrat în sufletul fiecăruia cu puterea
cuvântului, blândețe, dar mai ales cu puterea dragostei. Ca învățătură din
această a treia cuvântare, putem desprinde faptul că trebuie să ne iubim
aproapele ca pe noi înșine și să avem grijă nu numia de mântuirea noastră, ci și
de cea a semenilor noștri.
#n cea de-a patra cuvântare, Sfântul Ioan Gură de Aur explică de fapt
convertirea lui Saul la creștinism. Bineînțeles că și alți oameni au văzut minuni
și nu au crezut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu a crezut în minuni, el fiind
un aprig prigonitor al creștinilor. Prin orbirea de pe drumul Damascului, Sfântul
Apostol Pavel a crezut într-adevăr în Mântuitorul nostru Iisus Hristos și din cel
mai mare prigonitor al creștinilor a devenit cel mai mare apărător al acestora. El
însuși recunoaște acest lucru, când spune: „Ați auzit despre puetarea mea de
altădată în credința iudaică, că prigoneam peste măsură Biserica și o pustiam și
spoream în credința iudaică, mai mult decât cei de o vârstă cu mine, în neamul
meu fiind cu prisosință râuritor pentru părinteștile mele tradiții”.
Sfântul Părinte explică insensibilitatea Apostolului neamurilor la
minunile înfăptuite în numele lui Hristos, prin faptul că nu era încă chemat și nu
era încă pregătit. De aici trebuie să concluzionăm că nu minunile aduc credința
și dragostea credincioșilor creștini, ci sufletul curat.
Avem ca exemplu pe iudeii care după toate minunile văzute, tot s-au
închinat la vițelul de aur, pe când ninivitenii, care au văzut numai minunea prin
care a scăpat în mod miraculos din burta chitului, au crezut și s-au pocăit. Un
alt exemplu și poate cel mai grăitor de credință îl întâlnim atunci când Iisus
Hristos, fiind răstignit pe Cruce, chiar de cei pe care îi iubea atât de mult, a fost
slăvit de unul dintre cei doi tâlhari, care erau răstigniți împreună cu El.
#n această a patra cuvântare, vedem importanța credinței în drumul lung
și anevoios către mântuire. De asemenea, se amintește despre importanța și
însemnătatea Jertfei Mântuitorului, care nu a fost egalată de nici o jertfă
omenească. Pentru că oricâte jertfe au fost făcute, ele nu au avut aceeași
importanță și valoare. Prin aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur explică de fapt
dumnezeirea Fiului, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, diferența infinită
dintre El și un mag oarecare. Dacă numele unor magi s-a uitat, numele Lui a
58
dăinuit peste veacuri și va dăinui în veci, pentru că Iisus Hristos este Dumnezeu
și are toate atributale Acestuia. #n cea de-a patra cuvântare, Sfântul Părinte
vorbește despre dumnezeirea Fiului. Se explică faptul că orice om poate deveni
un bun creștin dacă excelează în virtute. }i avem ca model pe Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel, dintr-un simplu om, a devenit
Apostolul neamurilor. Se vorbește și despre neimportanța idolilor și despre
valoarea dragostei creștine care vine de la Dumnezeu. Tot ca învățătură morală
putem desprinde și afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne dovedește în
cea de-a patra cuvântare, inferioritatea puterii materiale și superioritatea puterii
spirituale.
Se vorbește despre însemnătatea Sfintei Cruci, care este sfințită nu
datorită jertfelor omenești, ci datorită Jertfei Fiului lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa
transformând Crucea duntr-un obiect al rușinii, într-un obiect sfânt.
#n cuvântul al cincilea Sfântul Părinte subliniază neimportanța
stricăciunii trupului, acesta neîmpiedicându-ne ca să fim virtuoși. De asemenea,
sărăcia nu este un impediment spre progresul în virtute, pentru că numai
răutatea și voința slăbită sunt o piedică în practicarea virtuților. Harul divin nu
lucrează fără voința omului, pentru că fiecare dintre noi are posibilitatea de a
laege între bine și rău. Harul este necesar, dar nu suficient pentru mântuire,
fiindcă alegerea fiecăruia dintre noi primează. Nici lauda fără rost nu aduce
nimic bun în drumul spre mântuire, dar sunt prilejuri în care trebuie să amintim
faptele noastre nu ca o laudă, ci ca un exemplu pozitiv.
#n cuvântul al șaselea, Sfântul Părinte ne vorbește de unele fapte ale
Sfântului Apostol Pavel, care la prima vedere nu ar fi demne de urmat. Citind
cu atenție, am constatat că aceste așa-zise slăbiciuni sau rătăcir, sunt de fapt
specifice firii umane, și anume: frica de moarte este ceva normal și firesc și noi
trebuie să înțelegem că Sfântul Apostol Pavel a fost și el om ca toți oamenii, cu
trup supus durerii fizice, durere pe care a îndurat-o cu dragoste pentru
mântuirea aproapelui. Faptul că ne temem de ceva nu este un lucru rău, ci
devine rău numai atunci când din cauza acestei frici săvârșim păcatul.
Pervertirea firii umane nu o putem stăpâni, în schimb putem păstra
intactă credința, nădejdea și dragostea, care nu pot fi schimbate dacă noi nu
dorim acest lucru. Nici mânia nu este un păcat, pentru că face parte din firea
omenească. Dar mânia fără motiv este un păcat.
#n cel de-al șaptelea cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur ne vorbește despre
însemnătatea Sfintei Cruci și rolul acesteia în viața credincioșilor. Ea este de
fapt simbolul creștinismului. Chiar dacă omul este muritor, nimic nu este mai
important decât acestea. Egalitatea în fața lui Dumnezeu este tratată pe înțelesul
tuturor, arătându-ne faptul că nu înfățișarea fizică este importantă în fața lui
Dumnezeu, ci frumusețea sufletească.
Puterea exemplului este subliniată aici, pentru că dacă cineva va continua
lupta, rănit fiind și având funcție de conducător, va da un exemplu pozitiv celor
care sunt cu el și curajul acestora va crește. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur
ne îndeamnă să luptăm și, indiferent de rănile pe care le căpătăm în lupta cu
59
necredincioșii, să continuăm pentru a nu sminti pe cei care sunt la începuturile
acestui drum lung și anevoios către mântuire.
Sfântul Părinte a urmat exemplul Sfântului Apostol Pavel și a
propovăduit și apărat Evanghelia cu dragoste, luptând pentru mântuirea tuturor
oamenilor. S-a implicat activ în problemele sociale, dar mai ales religioase ale
timpului său, lăsând în urma sa o impresionantă colecție de scrieri, de o valoare
inestimabilă. Geniul său oratoric nu poate fi pus la îndoială, el meritându-si pe
deplin numele de „Ioan Gură de Aur”. Scrierile sale au o strălucire deosebită,
comparată cu cea a soarelui.
Aceste șapte cuvinte de laudă ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt actuale
și în ziua de azi, căci acum avem nevoie mai mult ca niciodată pentru
combaterea ereziilor, sectelor și pentru a putea înțelege anumite învățături de
credință mai dificile și pentru a putea parcurge mai ușor drumul către mântuire,
luând ca model personalitatea Sfântului Apostol Pavel și râvna cu care a fost
urmat de Sfântul Ioan Gură de Aur.

VII. Bibliografie
60
Izvoare:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele șapte cuvântări ținute spre lauda
Sfântului Apostol Pavel, traducere din P.G. 50, 473-514, de Pr. Matei Pâslaru, în
Biserica Ortodoxă Română, an LXXXIX, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1971
Idem, Cele șapte Cuvântări de laudă la Sfântul Apostol Pavel, traducere
de Arhiereu Prof. Univ. Dr. Irineu Slătineanul, în volumul „#n duhul sfințeniei
lui Hristos”, Editura Universitaria, Craiova, 2001

Studii:
Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom
ca predicator, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 7-8, septembrie-
octombrie, 1968
Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Curs de Patrologie, Craiova, 1999
Belu, Pr. Prof. Dumitru, Cu privire la predică în concepția Sfântului Ioan
Gură de Aur, în Mitropolia Ardealului, an III, nr. 3-4, martie-aprilie, 1958
Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete,
în Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10, octombrie, 1957
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur (354-
1954), în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8, septembrie-octombrie,
1955
Idem, Hirotonirea în preot a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Glasul
Bisericii, an XVI, nr. 12, decembrie, 1957
Cornițescu, Pr. Prof. Constanin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gura de
Aur , în Studii Teologice, an XXIX, seria a II-a, nr. 9-10, noimbrie-decembrie,
1977
Idem, Idei dogmatice în cuvântările Sfântului Ioan Hrisostom la
Praznicele împărătești, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 7-8,
septembrie-octombrie, 1965
Damian, Pr. Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur,
în Biserica Ortodoxă Română, an XCVII, nr. 5-6, mai-iunie, 1979
Dumitrașcu, Pr. Drd. Nicu, Unele aspecte eclesiologice în scrierile
Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista Teologică, an IV, nr.2, 1976
Enache, Drd. Mihai, #nvățătura despre Biserică după Sfântul Ioan Gură
de Aur, în Ortodoxia, an XXVI, nr. 1, ianuarie-martie, 1974
Moldovan, Pr. Drd. Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii
după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 9-10,
noiembrie-decembrie, 1968
Negoiță, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de
Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XV, nr. 3-4, martie-aprilie, 1963
Nișcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viața creștină în
Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în Glasul
Bisericii, an XXIII, nr. 7-8/,iulie-august, 1964
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, #nvățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre
preoție și chipul lui însuși de părtor sufletesc, în Mitropolia Banatului, an
XVIII, nr. 4-6, 1968
61
Tilea, Pr. Dr. Ghe., Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul Ioan Gură
de Aur, în Glasul Bisericii, an XXXVII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1978

Cuprins

I. Introducere
a. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur………………........................................2
b. Prezentarea generală a operei……………………….................................6
c. Geniul oratoric al Sfântului Ioan Gură de Aur………………………........7
d. Locul celor șapte „Cuvinte de laudă la Sfântul Apostol Pavel” în
ansamblul operei Sfântului Ioan Gură de Aur………………………………......8

II. Cuprinsul
a. Cuvântarea întâi…………………………………………………………9
b. Cuvântarea a doua……………………………………………………….14
c. Cuvântarea a treia………………………………………………………..17
d. Cuvântul al patrulea……………………………………………………..21
e. Cuvântul al cincilea……………………………………………………...27
f. Cuvântul al șaselea………………………………………………………31
g. Cuvântul al șaptelea………………………………………………………34

III. Învățături de credință în Cuvintele de laudă ale Sfântului Ioan Gură de Aur
la Sfântul Apostol Pavel
a. Sfântul Duh………………………………………………………………39
b. Hristologia………………………………………………………………..40
c. Eclesiologie………………………………………………………………41
d. Problematica socială. Munca……………………………………………46
e. Sfântul Apostol Pavel, chipul păstorului creștin…………………………
49
f. Virtuțile………………………………………………………………….51
g.Rugăciunea………………………………………………….……..……53
h.Sfântul Apostol Pavel, propovăduitor al cuvântului lui
Dumnezeu…………………………………………………………………….56
i. Sensul jertfei creștine…………………………………………………..57
j. Pilda Sfinților…………………………………………………………….59

IV. Sfântul Apostol Pavel, modelul pe care Sfântul Ioan Gură de Aur l-a
transpus în viața sa…………………………………………………………….61

V. Actualitatea acestor cuvântări………………………………………………64

VI. Concluzii………………………………………………………………….66

VII. Bibliografie………………………………………………………………71

S-ar putea să vă placă și