Sunteți pe pagina 1din 5

Nebuloasa Orion

Nebuloasa din Orion este o nebuloasă de reflexie formată din două obiecte Messier: M42


(NGC1976). Această nebuloasă este unul dintre cele mai observate și mai fotografiate obiecte de pe
cerul nocturn, precum și unul dintre cele mai studiate obiecte cerești.[1] Ea a dezvăluit astronomiei
mult despre procesul formării stelelor și a sistemelor planetare aflate în jurul lor, din nori de gaz și
praf. Astronomii au observat în mod direct discuri protoplanetare, pitice brune, mișcări intense și
violente de gaz precum și efectele ionizării fotonilor în jurul stelelor masive din nebuloasă.

Informații generale
Nebuloasa face parte dintr-o nebuloasă și mai mare numită Norul molecular complex din Orion.
Acesta se întinde pe tot volumul constelației Orion și include Bucla lui Barnard, Nebuloasa Cap de
Cal, M 43, M 78 și Nebuloasa Flacără. Stelele se formează pe tot cuprinsul nebuloasei Orion și
formarea lor se observă, în special, în spectrul infraroșu.
Nebuloasa este vizibilă cu ochiul liber chiar și din unele zone cu poluare luminoasă. Se vede ca și o
„stea” de magnitudine mijlocie sub cele trei stele care formează Centura lui Orion. Stelele apar
cețos, pentru un observator cu un aparat vizual normal (ochi) și ca o nebulozitate
prin binocluri sau telescoape mici.
Nebuloasa din Orion conține un roi deschis foarte tânăr, cunoscut sub numele de Trapezium,
datorită asterismului celor patru stele primare. Două dintre acestea pot fi considerate ca făcând
parte dintr-un sistem binar iar în nopțile cu vizibilitate astronomică mare, se văd ca un total de șase
stele. Stelele din „Trapezium” sunt încă în formare, împreună cu multe alte stele, chiar în anii de
plină formare. Trapezium poate fi considerat un component al „Roiului nebulos Orion”, un grup
format din încă 2.000 de stele, cu un diametru total de 20 ani-lumină. Cu două milioane de ani în
urmă, acest roi ar fi putut fi casa unor stele „migratoare” cum ar fi AE Aurigae, 53 Arietis sau Mu
Columbae, care se îndepărtează de nebuloasă cu o viteză de peste 100 km/s.[2]
Observatorii au notat de mai mult timp o nuanță verzuie accentuată a nebuloasei, pe lângă zonele
roșii și violet-albăstrii. Nuanța roșie este foarte bine cunoscută și este cauzată de liniile de radiație
Hα, specifice unei lungimi de undă de 656,3 nm. Nuanța violet-albăstrie este specifică radiației
reflectate de stelele masive ale clasei O aflate în miezul nebuloasei.
Explicația nuanței de verde a fost o problemă greu de rezolvat pentru astronomii de la
începutul secolului al XX-lea, întrucât niciuna dintre liniile spectrale descoperite până atunci nu se
regăsea în acest caz. S-au făcut speculații în jurul unui așa zis nou element chimic numit sugestiv
„nebulium”. Mai târziu, când fizica atomică a mai evoluat, s-a determinat că acele linii din spectrul
verde erau cauzate de o tranziție a electronilor în atomi de oxigen dublu ionizați, o așa numită
„tranziție imposibilă (nepermisă)”. Această radiație nu s-a putut reproduce în laborator deoarece ea
depinde de un mediu întâlnit numai în așa-numitul „spațiu îndepărtat” (în engleză deep space).[3]

Istoric
Desenul Nebuloasei din Orion făcut de Charles Messier, Mémoires de l'Académie Royale

Civilizația Maya din America Centrală are o legendă care menționează zona de pe bolta cerească


acoperită de Orion, numită de ei Xibalba.[4] Jocurile lor tradiționale conțineau, în mijlocul „pachetului
de joc”, o mâzgălitură care reprezenta nebuloasa din Orion. Aceasta este dovada că mayașii au
detectat o zonă difuză (nu o stea) sub „Centura lui Orion”.[5]
Nebuloasa din Orion poate fi văzută cu ochiul liber, cu toate acestea, mai mulți observatori
astronomici nu au inclus-o în listele lor de obiecte cerești. Nici Ptolemeu, în cartea sa Almageste,
nici Abd Al-Rahman Al Sufi, în a lui „Carte a stelelor fixe”, nu au menționat această nebuloasă, deși
au atașat cărților lor o listă cu obiecte non-stelare. Nici chiar Galileo Galilei, care a făcut observații
astronomice ale constelației Orion între 1610 și 1617, nu a descoperit acest obiect.[6] Acest fapt a
iscat ipoteze care presupun că stelele au mai crescut în luminozitate între timp.[7]
Omul considerat ca fiind primul care a observat nebuloasa din Orion este francezul Nicolas-Claude
Fabri de Peiresc, în 1610, după cum reiese din notițele lui Peirsec. Johann Baptist
Cysat din Lucerna, un astronom iezuit, a fost primul care a menționat (ce-i drept cam ambiguu)
acest obiect într-o scriere. Nebuloasa a fost descoperită separat de mai mulți astronomi cunoscuți în
anii următori, cum ar fi Christiaan Huygens în 1656 (schiță publicată în 1659). Charles Messier a fost
primul care a notat nebuloasa, pe 4 martie 1769, la un loc cu cele trei stele din Trapezium (pe care
le semnalase și Galilei în 1617, dar acesta nu a observat nebuloasa care le înconjura, probabil din
cauza câmpului strâmt de viziune ale primelor telescoape). Charles Messier a publicat primul
catalog al obiectelor depărtate în 1774, pregătit deja în 1771, numit astăzi Catalogul Messier.
[8]
 Întrucât nebuloasa Orion a fost al 42-lea obiect din lista lui Messier, el a primit denumirea de M42.
Odată cu introducerea spectroscopiei, William Huggins a demonstrat natura gazoasă a nebuloasei,
în 1865. Pe 30 septembrie 1880, Henry Drapper a făcut prima astrofotografie a nebuloasei din
Orion, care a intrat în istorie ca prima astrofotografie a cerului îndepărtat.
În 1902, Hermann Carl Vogel și Eberhard au descoperit diferențe de viteză în interiorul nebuloasei,
iar din 1914 astronomii au folosit interferometrul la Marsilia pentru a efectua măsurători ale
mișcărilor de rotație și ale mișcărilor neregulate. Campbell și Moore au confirmat aceste rezultate
folosind un spectograf, demonstrând astfel prezența turbulențelor în interiorul nebuloasei[9].
În 1931, Robert J. Trumpler a observat că stelele mai puțin strălucitoare de lângă Trapezium
formează un roi. Tot el a denumit acest roi „Trapezium”. Bazându-se pe magnitudinea stelelor și pe
clasa lor spectrală, el a obținut o distanță aproximativă de 1.800 ani-lumină, distanță de trei ori mai
mare decât cea acceptată de comunitatea astronomică în prezent.[10]
În 1993, Telescopul spațial Hubble a observat pentru prima dată Nebuloasa Orion. De atunci,
nebuloasa a fost observată periodic de acest telescop. Imaginile obținute au fost utilizate pentru a
crea un model tridimensional al nebuloasei. Discul protoplanetar a fost observat lângă stelele „nou-
născute” din nebuloasă. Totodată a fost cercetat și efectul devastator al radiației ultravioletă emisă
în exces de către stelele gigante.[11]
În 2005, „Camera pentru observații panoramice”, un instrument al telescopului spațial Hubble, a
capturat cea mai detaliată imagine a nebuloasei de până acum. Imaginea a fost luată în timpul a 104
orbitări ale telescopului, capturând peste 3 000 de stele până la magnitudinea 23, inclusiv pitice
brune care probabil alcătuiesc un sistem binar.[12] Un an mai târziu, oamenii de știință care lucrau cu
telescopul spațial au anunțat pentru prima oară masa unui sistem binar eliptic format din două pitice
brune, 2MASS J05352184–0546085. Perechea din nebuloasa Orion are o masă aproximativă de
0,054 M☉ respectiv 0,034 M☉ și o perioadă orbitală de 9,8 zile. În mod surprinzător, cea mai masivă
s-a dovedit a fi și cea mai puțin luminoasă.[13]

Structură

Imagine optică ce scoate la iveală nori de gaz și praf din Nebuloasa Orion; imagine în infraroșu (dreapta) ce
conține stele tinere Realizat de Universitatea C. R. O'Dell-Vanderbilt,  NASA  și  ESA.

Întreaga nebuloasă din Orion se întinde pe o suprafață a boltei cerești de 10°, suprafață ce include
și norii interstelari de praf și gaze, roiuri stelare, gaz ionizat și nebuloase de reflexii.
Nebuloasa formează un nor sferic ascuțit, centrul de masă fiind localizat în miez.[14] Temperatura în
acest nor atinge valori de până la 10.000 K, scăzând brusc la marginea nebuloasei.[15] Spre
deosebire de distribuția densității, norul prezintă o serie de viteze și turbulențe diferite, în special în
jurul nucleului. Unele mișcări relative ating viteza de 10 km/s, cu variații locale de până la 50 km/s și
mai mult.
Modelul astronomic curent pentru nebuloasă constă în regiuni ionizate centrate pe steaua
Theta1 Orionis C, responsabilă pentru majoritatea emisiilor de radiații ionizante ultraviolete. (Ea
emite de 3–4 ori mai multă lumină fotoionizantă decât cea mai apropiată stea strălucitoare,
Theta2 Orionis A.[16] Aceasta este înconjurată de o zonă concavă de nori denși și neutri, cu spații
formate din gaze neutre în jur. Această zonă face parte din perimetrul norului molecular din Orion.
Observatorii au dat nume mai multor elemente din nebuloasa Orion. Culoarul întunecat care
pătrunde în regiunea luminoasă se numește „Gura Peștelui”. Zonele luminoase de pe margini mai
sunt numite și „Aripile”. Alte denumiri sunt „Sabia”, „Lovitura” sau „Vasul”.[17]

Formarea stelelor
Vedere a mai multor discuri protoplanetare din Nebuloasa Orion, luate de telescopul spațial Hubble Realizat
de NASA.

Nebuloasa Orion este un exemplu de „maternitate stelară”, unde se nasc mereu stele noi.
Observațiile efectuate au demonstrat existența a aproximativ 700 stele în diferite faze de evoluție.
Observațiile recente făcute de telescopul spațial Hubble au dus la descoperiri importante, cum ar fi
cea a discurilor protoplanetare din Nebuloasa Orion.[18] Telescopul Hubble a descoperit 150 de astfel
de discuri în întreaga nebuloasă, acestea fiind considerate sisteme planetare în formare. Acest
număr impresionant arată faptul că în Univers există o mulțime de sisteme solare în această fază
sau sunt deja mature.
Stelele se formează când nori de hidrogen și alte gaze din regiunea H II se contractă sub propria lor
greutate. În timp ce gazul se contractă, regiunea centrală devine tot mai puternică și mai fierbinte,
astfel gazul ajunge la temperaturi extreme prin convertirea energiei potențiale
gravitaționale în energie termică. Dacă temperatura devine prea mare, fuziunea nucleară va genera
o protostea. O protostea se naște atunci când începe să emită energie radiativă pentru a balansa
gravitatea ei și a opri un colaps gravitațional.
În mod normal, un nor de materie rămâne la o distanță substanțială de stea înainte de pornirea
reacțiilor de fuziune. Rămășițele norului formează discul protoplanetar al protostelei, locul unde se
pot forma planetele. Recent, observațiile făcute în infraroșu au arătat că particulele de praf din
aceste discuri protoplanetare cresc, trecând la următoarea fază, cea de planetă pitică.[19]

Vântul stelar și efectele lui


Odată formate, stelele din nebuloasă emit un curent de particule încărcate, curent cunoscut și sub
numele de vânt stelar. Stelele masive și cele tinere propagă un vânt stelar mult mai intens
decât Soarele.[20] Vântul stelar formează unde de șoc la impactul cu gazul din nebuloase, aflat sub
formă de nori gazoși. Acest proces joacă un rol important în formarea stelelor prin comprimarea
norilor de gaz, ducând astfel la colapsul gravitațional al norului de gaz.
În nebuloasa Orion au loc mai multe tipuri de șocuri. Catalogul Herbig-Haro conține majoritatea
fenomenelor legate de acest subiect din nebuloasa Orion.[21]

 Șocurile-arc sunt ciocniri staționare și se formează atunci când două particule înaintează


pentru a se ciocni una cu cealaltă. Aceste particule sunt prezente lângă cea mai caldă stea din
nebuloasă unde vântul stelar atinge o viteză de zeci de kilometri pe secundă. Ciocnirile-arc pot
avea loc și la capătul jeturilor stelare când acestea întâlnesc particule interstelare.
 Șocurile dirijate de jeturi se formează în apropierea materiei răspândite lângă stelele nou-
născute. Aceste benzi înguste călătoresc cu sute de kilometri pe secundă și devin șocuri când
întâlnesc gaze inerte.
 Șocurile încovoiate apar la observator ca șocurile-arc. Ele au loc atunci când un șoc dirijat
de jet întâlnește o porțiune de gaz în mișcare.
Dinamica mișcărilor gazului din M42 este complexă, dar ele se deplasează, aparent, în
direcția Pământului.[22] Zona largă din spatele regiunii ionizate se contractă în acest moment sub
presiunea propriei greutăți.
Odată ce protosteaua intră în fazele prezente în secvența principală, ea este clasificată ca fiind
o stea. Chiar dacă toate discurile planetare pot forma planete, observațiile făcute au demonstrat că
radiațiile stelare intense au distrus planetele mici din zona Trapezium.

Evoluție
Nori interstelari se găsesc în conținutul majorității galaxiilor, cum ar fi însăși Calea Lactee. Ei s-au
format ca particule de hidrogen neutru amestecat cu alte elemente. Norul din nebuloasa Orion are o
greutate de sute de mase solare și se poate extinde la sute de ani-lumină. Forța de gravitație este
prea slabă pentru a comprima norul, fiind contracarată de presiunea foarte slabă a gazului din nor.
Fie în urma coliziunii cu un braț spiral, fie din cauza undei de șoc emise de supernove, atomii se
condensează în molecule mai grele, fapt care duce la formarea unui nor molecular. Aceasta precedă
formarea stelelor din nor cu 10–30 milioane de ani. Discul se concentrează în nucleul viitoarei stele,
care poate fi înconjurat de un disc protoplanetar. Aceasta este faza în care se află Nebuloasa Orion
în prezent. Cele mai tinere și, totodată, cele mai strălucitoare stele se presupunee că ar avea o
vârstă de cel mult 300.000 de ani.[23]
Unele dintre stelele care colapsează sunt foarte masive și pot emite mari cantități de radiație
ionizantă ultravioletă. Un astfel de exemplu poate fi observat în roiul Trapezium. Pe parcursul
timpului, lumina ultravioletă emisă de stelele masive din centrul nebuloasei va îndepărta norul de
gaz și praf printr-un proces numit fotoevaporare. Acest proces are ca efect crearea unei cavități în
interiorul nebuloasei care permite stelelor [1] din centru să devină vizibile de pe Pământ. Cea mai
mare parte din aceste stele au o durată de viață mică și devin curând supernove.
Ipotetic, în aproximativ 100.000 de ani, majoritatea gazului și a prafului va fi îndepărtat. Rămășițele
nebuloasei vor forma un roi deschis, tânăr. Unele dintre stelele care se comprimă sunt foarte mari și
pot emite mari cantități de radiație ionizantă ultravioletă. Un astfel de exemplu poate fi observat în
roiul Trapezium.

În cultura populară
În filmul Fântâna, Nebuloasa Orion se referă la Xibalba și este un simbol proeminent al morții și
renașterii.