În secolul al XVII-lea, în întreaga Europă au fost întâlnite unele momente de echilibru

care s-au datorat monarhiei. Această monarhie a fost considerată un fel de arbitru între burghezia
și nobilimea acelei vremi. Odată cu venirea următorului secol, întregul continent are să devină
scena unor mari preocupări politice, care au fost cauzate de marile monarhii absolute care și-au
purtat războaiele de cucerire sub diferite motive.

Viața culturală a fost dominată de clasicism, care s-a manifestat în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea în literatura franceză, care s-a prelungit și în umrătoarele secole.
Clasicismul își trage izvorul de inspirație din antichitatea greacă, chiar și orientală și nu din eroii
acelui prezent. În interiorul muzicii, mai exact în opera seria napolitană, compozițiile lui Rameau
au răspuns unor cerințe ale esteticii clasice, dar opera cea mai clasică rămâne cea al lui Gluck.

Perioada clasicismului a dat nenumărate valori cu o importanță deosebită în arhitectură,

literatură, pictură, sculptură și nu în ultimul rând în muzică. În muzica de operă nu se vor găsi
abordate teme cu conținut filosofic, în schimb simfonismul, parte integrată a muzicii
instrumentale va ilustra un refugiu în speculațiile filosofice. În această perioadă, muzica se
practica și în interiorul caselor micii burghezii. Se mai practica și în piețe publice, parcuri și chiar
pe străzi.

Noul stil de factură clasică aduce cu sine ritmuri ordonate și o simetrie pătrată (acestea
fiind principiul frazelor cu valoare de patru măsuri), cu melodică care izvorăște din armonia
consonată și posedă o îmbogățire timbrală și armonică. Coborărea personajelor operei din înalta
sferă a miturilor într-o realitate angrenată care aduce după sine și o modificare a temperaturii
emoționale a personajelor facând trecere de la patosul reținut și introvertit la cel al sincerității.
Denumirea de clasicism și respectiv clasic care este folosită în mod curent în limbajul de
specialitate, cum ar fi cel muzicologic, poate avea mai multe înțelesuri. Noțiunea de clasic se
poate întrebuința și sub formă de epitet pentru un autor, o creație, sau o interpretare, care pot fi
luate ca exemplu (model) de către posteritate, necontând perioada epocii căreia îi aparține.

Termenul de clasic, din punct de vedere terminologic va primi de-a lungul timpului
semnificații precum de prim rang, exemplar, de luat model, care a atins o înălțime a excelenței
din perspectiva unei vederi valorice. În vederea temporizării, clasicul dispune de tot ceea ce este
vechi și care a rezistat de-a lungul anilor facând față eroziunii timpului, iar în cadrul esteticii,
proveniența termenului se trage dintr-o doctrină liniară care și-a făcut apariția în secolul al XVIII-
lea în Franța, și a fost inițiată de Nicolas Boileau.

Noțiunea de clasic, în mod curent face referință cu precădere către aparteneța stilistică a
epocii clasice. Față de literatură, muzica clasică își face apariția mai târziu și are o durată de timp
mai scurtă, această durată fiind cuprinsă între anii 1750 și 1827, acesta din urmă fiind anul
decesului lui Beethoven. Fiind situat în a doua parte a secolului al XVIII-lea, clasicismului
muzical i se v-a mai adăuga și epitetul de vienez, deoarece cele mai deseamă nume ale acestei
perioade de timp au viețuit la Viena.

În perioada marilor compozitori precum Mozart, Beethoven și Haydn, compozițiile

muzicale, indiferent de stil, gen sau proveniență au fost la mare căutare. Publicul din acea
perioadă, fie profesionist sau diletant, era considerat un mare consumator de artă, selectiv și
critic, a căror reacții au avut în anumite momente o importanță desăvârșită. Acest public a fost
format din burghezi, nobili, meseriași și târgoveți, care în calitate de public doreau să primească
din partea compozitorilor un mesaj cât mai simplu și accesibil, care trebuia sa fie însoțit de
tehnici de compoziții ușor de înțeles. Unul din motivele pentru care s-au găsit un număr destul de
mare de melomani care la rândul lor proveneau dintr-o paletă socială amplă, s-a datorat prezenței
unei vieți muzicale cât și ansamblurilor de instrumentiști din interiorul curților monarhale,
saloanelor muzicale din castele nobilimii, căt și spectacolele oferite de anumite asociații
muzicale. Printre primele centre din Europa care au contribuit în mare măsură la conturarea vieții
muzicale de tip clasic se numară Berlin, Dresda, Praga, Manheim, Paris, Salzburg și Weimar.

Fugile sau toccatele compozitorului J.S. Bach, opera bufă al lui Pergolesi, oratoriile lui
Handel sau chiar schițele descriptive a marelui compozitor, și anume Rameau sunt lucrări de
manufactură clasică ale genurilor respective iar autorii lor au fost luați ca model de posteritate.
Termenul de clasic mai poate face referință și la atitudinea autorului când vine vorba de procesul
de compoziție, el fiind folosit în contrast cu cel romantic.

Clasicismul își impune punctul de vedere în muzica instrumentală, prin dezvoltarea

muzicii de cameră, lucrările cu tematică de divertisment au prezentat tot mai mult un bogat
conținut de idei. Datorită dezvoltării și creării unor tipologii noi de instrumente vor conduce la
apariția unor ansambluri dimensionate și a unor orchestre cu multiple posibilități timbrale. În
geneza muzicii clasice noi, un rol hotărâtor l-a avut dezvoltarea concertelor publice -Colegiile
muzicale- pentru care mulți autori au scris în cele mai diversificate genuri. Primul ”Colegiu
muzical” datează din anul 1701 și a fost prezentat la Leipzig, și a fost înființat de un anume
Telemann.

Un rol deosebit de important în crearea varietăților timbrale, îl au în interiorul orchestrelor

veacului al XVIII-lea, instrumentele fabricate din alamă. Pentru prima dată, în secolul al XVI-lea
este atestat instrumentul ce poartă denumirea de corn, sub forma ”cor de chasse” (corn de
vânătoare). Handel introduce cornul în orchestra sa, iar marele Vivaldi introduce cornul în
muzica de cameră, pe când renumiții simfoniști mannheimieni și cei vienezi îl încadrează ca un
grup important al orchestrei simfonice și îl foloseau sub formă de colorit evocator cât și pentru
crearea fondului armonic.

Cele mai importante caracteristici ale clasicismului sunt imitarea naturii sub forma
aspectelor esențiale ale vieții omului, după perspectiva modelului antic; opera clasică are ca
finalitate deopotrivă estetica și etica; cadrul de desfășurare a gândirii și înfăptuirii personajelor
este unul indiferent, decorativ și rece fără să aibă nici cea mai mica influență asupra acestora;
necesitatea realizării unei armonii interne a operei, neamestecarea genurilor și respectarea
principiului verosimilității; modelul de erou clasic este reprezentat ca fiind un om tare, stăpân pe
situație, care își respectă întotdeauna datoria și își învinge sentimentele potrivnice; față de
romantism unde accentele cad pe sentimente în literatura operelor clasice își face simțită prezența
rațiunea ca fiind un element definitoriu al umanității; în majoritatea operelor clasice compoziția
este prezentată ca fiind echilibrată și se remarcă prin solemnitatea unui discurs literar.