Sunteți pe pagina 1din 3

Niculescu(Tudose) Carmen Gabriela

Kinetoterapie și motricitate specială – IFR


Anul I, Grupa 101

Abolirea pedepselor şi a recompenselor, o formă de


condamnare a copiilor la inadaptabilitate socială

Am decis să ies sâmbătă seara să iau cina cu prietenii mei în oraş. Şi poate aş fi savurat
mai mult tocana veneţiană dacă un domnú Goe nu ar fi tras faţa de masă după el, alergând
dezlănţuit prin restaurant. În timp acest timp, părinţii se întreţieau la o altă masă fară să le pese
de ceea ce face progenitura. Ceea ce a fost mai şocant a fost lipsa lor de reacţie. Mama şi-a luat
copilul, l-a întrebat dacă este bine şi dacă s-a lovit, apoi i-a zis să îşi ceară scuze. Copilul a
răspuns înţepat că nu vrea şi aici s-a încheiat intervenţia parentală. Explicaţia mamei a fost că nu
poate să îşi oblige copilul să îşi ceară scuze dacă nu vrea, ci trebuie să vină de la copil. Ulterior,
un prieten aflat cu mine la cină m-a pus la curent cu noua variantă de a creşte copiii – educaţie
fără pedepse.
La rândul meu părinte, nu am considerat niciodată că a bate cu brutalitate un copil este
justificat, dar o anumită disciplină trebuie să existe.
Copiii se nasc fără manuale de bună creştere sau coduri de bună manieră, nu înţeleg ceea
ce li se întâmplă şi este impetuos necesar ca părintele să supravegheze strict creşterea şi educaţia
acestuia. Un copil crescut fără a avea vreo teamă legată de consecinţe nu poate face diferenţa
dintre rău şi bine.
Copiii nu au experienţa necesară de a discerne atunci când greşesc, iar prin aplicarea unor
corecţii, chiar fizice uşoare, va putea înţelege limita pe care trebuie să o respecte. Iar când
vorbesc despre respect mă refer nu doar la membrii familiei, ci şi la respectul în societate. Un
copil care nu este capabil să recunoască un comportament neadecvat în relaţie cu ceilalţi, are
nevoie de o acţiuni care să vină din partea părintelui. El nu va şti niciodată ce este acceptat şi ce
nu este acceptat în societate, şi mai ales va acţiona încâlcând drepturile celorlalţi, dacă nu va
exista o limită şi o idee clară a ceea ce se poate întâmpla dacă dovedeşte un comportament greşit.
Pedepsele pregătesc copiii pentru adevăratele provocări în viaţă, îl ajută să înţeleagă
sistemul care guvernează societatea, unde lipsa unui set de reguli şi norme ar duce la haos
general. Practic, părintele aplică în viaţa lui regulile generale bazate pe consecinţele faptelor. O
faptă considerată ca încâlcând regulile de bună putare sau care ţin de regulile normative va avea
consecinţe negative pentru viaţa unui om – excluderea şi/sau izolarea în societate sau chiar
problemele cu organele legii.
Din această gândire, care exclude pedepsa sub orice formă, iar corecţia lipseşte cu
desavârşire, se nasc din ce în ce mai des situaţiile de genul celei amintite mai sus. Copii violenţi

1
Niculescu(Tudose) Carmen Gabriela
Kinetoterapie și motricitate specială – IFR
Anul I, Grupa 101

în parc sau la şcoală deoarece părintele îl lasă să îşi rezolve singur problemele, dar care ulterior
se transformă în bătauşii din cartier. Copiii care atunci când doresc ceva din magazin încep un
adevărat spectacol de manipulare prin lacrimi şi crize de furie, obţinând în cele din urmă ceea ce
îşi doresc.
Părinţii care preferă să abdice în faţa cerinţelor copiilor fug de fapt de responsabilitatea
lor şi doresc să fie acceptaţi de copii lor, vor să pară în ochii acestora ca fiind „cool” şi de
„gaşcă”, fapt care, în realitate, creează confuzie în mintea copiilor. Aceşti părinţi aleg să satisfacă
imediat dorinţele şi capriciile copiilor, fără a realiza că astfel se cultivă o stare de dependenţă
pentru lucrurile materiale, pentru fericirea şi dorinţele de moment şi scade nivelul de rezistenţă în
faţa frustrărilor. Viaţa reală este una mai mult compusă din frustrări, iar părinţii acestor copii îi
condamnă la inadaptabilitate pe termen lung. Acestor copii nu li se refuză nimic, ei decid ceea ce
vor să facă şi când să facă, fără ghidajul părinţilor, astfel că ei sunt lipsiţi de oportunitatea
dezvoltării auto-disciplinei.
Şi atunci cum mai fac părinţii pentru a le arăta copiilor că un comportament nu este
acceptabil dacă nu se foloseşte pedeapsa ca formă de corecţie?
Cuvântul în sine, „a pedepsi” este explicat în DEX ca „a instrui, a disciplina, a educa, a
forma”, dar şi „a condamna, a osîndi”/ „a se chinui, a se tortura, a suferi”, ceea ce poate a dus în
timp la această confuzie regăsită în noul tip de educaţie. Pedeapsa este astăzi asilimată cu abuzul
emoţional sau fizic, dar s-a pierdut partea legată de beneficiile asupra creşterii copilului.
Este adevărat că a pedepsi un copil pentru o atitudine greşită sau un comportament
nerespectuos nu înseamnă a-l bate până la sânge, lucru, în păcate, este încă valabil în multe din
familiile românilor. În aceasta situaţie este clar că este vorba de abuz fizic, în niciun caz de
pedeapsă asociată educării copilului.
În plus, trebuie să luăm în considerare experienţa generaţiilor anterioare care au fost
crescute folosindu-se pedeapsa, iar cei mai mulţi dintre noi suntem bine- sănătoşi. Pe de altă
parte, acolo unde pedepsa a lipsit, iar copilul a fost cocoloşit sau răsfăţat peste măsură, putem
vedea rezultate chiar în jurul nostru. Având deja rezultatele chiar sub ochii noştri, în viaţa de zi
cu zi, consider că este mai mult decât oportun menţinerea liniei în metodele de educaţie a
copilului.
Pedepsa nu presupune doar corecţia fizică aşa cum se încearcă să se sugere în acest
moment, ci există şi alte forme mai blânde, dar eficiente pentru a ajunge la copil şi de a-l ajuta să
facă diferenţa între un comportament adecvat şi unul neadecvat. Un astfel de exemplu este time-
out, atunci când copilul devine din ce în ce mai neliniştit este trimis în camera lui pentru a se
„răcori”. În alte situaţii, aplicarea unor restricţii, cum ar fi folositul gadgeturilor sau ieşitul cu
prietenii, pot fi de real ajutor în educarea copiilor. Ei înţeleg că un comportament negativ vine la
pachet cu o consecinţă care îi afectează direct.
Nu pedepsim copiii din dorinţa de a ne răzbuna, ci din contra pentru a educa pentru
viitorul lor. Un adult este suficient de matur pentru a înţelge că raportul de putere dintre el şi un

2
Niculescu(Tudose) Carmen Gabriela
Kinetoterapie și motricitate specială – IFR
Anul I, Grupa 101

copil este diferit, nefiind justificată o atitudine doar pentru a ne răzbuna pe copil. Adultul vine de
la început cu experienţa, cunoştinţele necesare pentru a recunoaşte deviaţiile în comportamentul
copiilor.
Pedeapsa pentru a fi eficientă trebuie să fie însoţită de recompense şi recunoaşterea
comportamentelor adecvate ale copilului. Practic, acestea pun în evidenţă ceea ce este permis să
să facă şi cum să se comporte copilul. Un copil care va fi recompensat sau lăudat atunci când are
un comportament pozitiv va şti mai uşor ceea ce are de făcut, fără să fie nevoie de corecţie.
Astfel, vorbim de pedeapsă ca formă de identificare a consecinţelor în comportamente negative
şi recompensa în comportamente pozitive. Copilul face altfel mult mai uşor diferenţa între bine şi
rău, având instrumentele şi exemplele venite din partea părinţilor.
Un alt exemplu al rezultatului lipsei de consecvenţă în educaţia copiilor prin eliminarea
metodelor de tip pedeapsă/recompensă, este modelul ţărilor scandinave unde, timp de câteva
generaţii, s-a aplicat ideea privind dreptul copiilor de a-şi lua deciziile singuri. Au fost eliminate
pedepsele, consecinţele, limitele şi restricţiile. „Nu” a devenit o poveste urâtă, de care părinţii se
fereau, iar copiii erau crescuţi sub patronajul unui „Da” absolut, în dorinţa de a fi prietenul
copilului. Rezultatele s-au văzut în primele generaţii de adulţi egoişti, incapabili de empatie
socială şi să îşi recunoască greşelile. În plus, mulţi dintre ei erau mult mai atraşi de consumul de
substanţe interzise şi dezvoltaseră dependenţe pentru alcool, droguri, medicamente. Un stil
permisiv a sfâşit prin a creea tineri dezamăgiţi de viaţă, care suferă de tulburări de anxietate şi au
tendinţe accentuate de suicid.
Rolul părinţilor este de a-i pregăti pe copii pentru viaţa adultă şi de a-i învăţa cum să se
comporte, iar pedepsa, atât timp cât nu este transformată în abuz fizic, alături de recompensă şi
laudă, trebuie să rămână instrumentele de formare a generaţiilor următoare.