Drept Comercial I Suport de Curs Id 2019-2020 Tarsia A.

DREPT COMERCIAL I
SUPORT DE CURS – pentru studenții speciliză rilor

Drept și Administrație Publică ,
ÎNVĂȚĂ MÂ NT LA DISTANȚĂ
Lect.univ.dr. Târșia Andreea Corina
2019
[Universitatea ”Lucian Blaga”, Facultatea de Drept, Sibiu]

DREPT COMERCIAL (I)
- Suport de curs –
pentru studenții specializării Drept și Administrație

Publică,
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
An universitar 2019 - 2020
Lect.univ.dr. Târșia Andreea

Sibiu, 2019
1|Page
Cuprins
Ghid de utilizare.............................................................................................3
Obiectivele suportului de curs........................................................................5
Structura suportului de curs...........................................................................6
Tema 1. Noţiunea, definiţia, evoluţia, obiectul şi trăsăturile actuale ale dreptului
comercial.........................................................................................................7
Tema 2. Domeniul dreptului comercial (comerciantul profesionist,
întreprinzătorul; actele, contractele şi faptele juridice specifice activității
comerciale; fondul de comerţ).........................................................................12
Tema 3. Obligaţiile principale ale comercianţilor...............................................24
Tema 4. Fondul de comerț................................................................................37
Tema 5. Reguli generale aplicabile contractelor specifice activității
comerciale..........................................................................................................56
Tema 6. Specificul obligațiilor în cazul încheierii contractelor în cadrul
activității comerciale..........................................................................................60
Tema 7. Contracte specifice activității comerciale și comercianților..................70
Tema 8. Formarea actului juridic de constituire a societăţii comerciale...........95
2|Page
Ghid de utilizare
Având vocaţia de a se aplica actelor specifice activității comerciale,

profesioniștilor -comercianţi (persoane fizice şi persoane juridice) şi fondului de
comerţ, dreptul comercial a dobândit, în decursul timpului, o importanţă
covârşitoare, evoluţia sa aflându-se în strânsă conexiune cu progresul socio-
economic.
Deşi arealul relaţiilor în care acţionează s-a amplificat pentru a răspunde
exigenţelor şi tehnicilor economice, dreptul comercial este şi astăzi dedicat
comerţului.
Raporturile născute din comerţul practicat pe piaţa unică sunt supuse
normelor dreptului comercial, un drept al statelor Uniunii Europene.
Prezentul suport de curs, destinat studenților specializării Drept, forma de
învățământ la distanță, este o sinteză a cursului Drept comercial – partea I,
cuprinzând, în esență, informațiile necesare pentru însușirea cunoștințelor
privind actele normative, instituțiile de drept și principiile de bază specifice
activității comerciale.
Suportul de curs este structurat pe 8 teme/unități de studiu, fiecare temă
fiind însoțită în prealabil de rezumatul ideilor principale, cuvinte cheie, structura
temei de studiu, iar la final, de întrebări recapitulative, teste de autoevaluare,
teme de casă și bibliografie selectivă.
Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

cuprinsul suportului de curs diferă în funcție de fiecate unitate de studiu, după
cum urmează:
Tema 1 necesită 2 ore de studiu
Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării
testelor de autoevaluare și elaborării temelor de casă.
În procesul de însușire a conținutului materiei, studenții se vor ghida după
următoarele reguli:
1. Se vor lectura principalele obiective ale unității de studiu;
2. Se vor citi: tilul temei de studiu, rezumatul și cuvintele-cheie;
3|Page
3. Se va parcurge conținutul temei de studiu (cu analiza, acolo unde e cazul,
a dispozițiilor legale/actelor normative la care se face trimitere);
4. Se va proceda la verificarea bagajului informațional acumulat prin
răspunsuri la întrebările recapitulative (cu revenire asupra
noțiunilor/datelor/informațiilor ce nu au fost însușite în mod corespunzător);
5. Se vor rezolva tesetele grilă de autoevaluare și se vor verifica pe baza
răspunsurilor corecte oferite la finalul acestora;
6. Se vor elabora temele de casă pe baza informațiilor cuprinse în suportul
de curs și a actelor normative indicate;
7. În elaborarea temelor de casă studenții vor consulta întotdeauna actele
normative la zi.
4|Page
Obiectivele suportului de curs
Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică şi practică

a cursanţilor, care să le permită cunoaşterea, anticiparea şi tratarea problemelor
juridice născute din afacerile comerciale pe piaţa unică, prevenirea şi stingerea
conflictelor litigioase.
Suportul de curs pentru disciplina Drept comercial I, are drept obiective
specifice:
 sensibilizarea studenţilor cu aspecte din jurisprudenţa europeană şi
unională privitoare la interferenţa normelor juridice de natură diversă, la
aplicarea principiilor, tratatelor europene în materie comercială;
 înţelegerea necesităţii de a stăpâni acele cunoştinţe juridice care să le
permită exercitarea viitoarei profesii în spaţiul juridic european;
 extinderea cunoştinţelor asupra sistemului de drept şi stăpânirea detaliilor
în ştiinţa interpretării şi aplicării legislaţiei europene în domeniul
comercial.
 dezvoltarea capacităţii de identificare a problemelor juridice într-un caz
practic având ca obiect faptele sau actele juridice specifice activității
comerciale, a posibilităţii de susţinere teoretică a soluţiilor propuse în
cazuri practice supuse dezbaterii prin prisma jurisprudenţei naţionale şi a
Curţii de Justiţie a Uniuniii Europene (CJUE) de la Luxemburg;
 adoptarea şi aplicarea soluţiilor practice prin înţelegerea fenomenului
juridic în contextul de interdisciplinaritate tehnico-economic, specific
relaţiilor de administrare şi gestionare (manageriat) a iniţiativelor
(întreprinderilor) comerciale private;
 negarea soluţiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică
reglementată la nivel unional.
5|Page
Structura suportului de curs
Suportul de curs este alcătuit din 8 unități/teme de studiu, fiecare având

următoarea structură:
I. Obiectivele temei de studiu

II. Competențe urmărite și dobândite
III. Rezumatul temei de studiu
IV. Cuvinte-cheie
V. Structura temei de studiu (după caz)
VI. Conținutul temei de studiu
VII. Întrebări recapitulative
VIII. Teste grilă de autoevaluare
IX. Teme de casă
X. Bibliografie recomandată
6|Page
TEMA 1
NOŢIUNEA, DEFINIŢIA, EVOLUŢIA, OBIECTUL ŞI TRĂSĂTURILE

ACTUALE ALE DREPTULUI COMERCIAL
I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU
- Definirea dreptului comercial în contextul unificării dreptului privat

- Prezentarea succintă a evoluției raporturilor juridice specifice
comerțului și a reglementărilor în domeniul dreptului comercial
- Identificarea obiectului și a trăsăturilor dreptului comercial
II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE
- Înțelegerea noțiunilor de ”comerț”, ”drept comercial”;

- Cunoașterea evoluției raporturilor juridice specifice comerțului și a
reglementărilor în domeniul dreptului comercial;
- Cunoașterea obiectului dreptului comercial și a trăsăturilor acestui
domeniu de drept
III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

Întrucât s-a desprins din dreptul civil, dreptul comercial este partea din
dreptul privat care se aplică în comerţ, adică atât operaţiunilor de producere şi
transformare industrială, cât şi celor de distribuire şi transport al bunurilor.
Formal şi substanţial, dreptul comercial se afirmă ca un sistem juridic
fondat pe criterii obiective, compus din norme autonome, în cadrul cărora norma
comercială are prevalenţă asupra celei civile, raporturile comerciale fiind
guvernate de principii proprii.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- drept privat,
- comerț,
- drept comercial,
7|Page
- codificare,
- simplitate, celeritate.
V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

Cuvântul ”comerț” își are originea etimologică în latinescul
”commercium”, realizat prin juxtapunerea a două alte cuvinte: ”cum” (”cu”) și
”merx” (”marfă”).
Raportat la acest sens etimologic, comerțul ar desemna toate operațiunile
care se desfășoară cu mărfuri.
Noțiunea de ”comerț” are însă și conotații ceva mai complexe.
În decursul timpului, această noțiune a fost explicată atât din punct de
vedere economic, cât și din punct de vedere juridic.
Dacă în sens economic comerțul desemnează operațiunile care au ca scop
circulația mărfurilor de la producători la consumatori, în sens juridic conținutul
noțiunii este ceva mai larg.
Ea cuprinde nu numai operațiunile de interpunere în circulația mărfurilor
sau produselor, ci toate activitățile deschise liberei inițiative prin care se
urmărește obținerea profitului, incluzând în această categorie activitățile de
producție/fabricație, distribuție, prestări de servicii și executare de lucrări.
Reunind un corp de reguli particulare referitoare la exercitarea unei
profesii şi la actele juridice încheiate de „profesionişti”, în legătură cu bunurile
destinate exercitării comerţului, dreptul comercial este dreptul privat aplicabil
comercianţilor, actelor şi faptelor specifice activității comerciale.
Din acest punct de vedere, sunt relevante juridic, calitatea de profesionist
comerciant şi de întreprinzător, natura contractelor și reglemntarea cu caracter
special al acestora, precum şi destinaţia comună dată unor bunuri de către
comerciant.
Sintetizând, dreptul comercial este o ramură specială a dreptului privat,
ale cărei norme sunt aplicabile comercianţilor, întreprinzătorilor,
actelor/activităţilor comerciale şi fondului de comerţ.
Raportat la sfera sa de incidenţă, dreptul comercial român a dobândit
autonomie şi există ca atare încă din perioada anterioară anului 1887, când
Regatul României a adoptat Codul comercial.
Disputa asupra autonomiei dreptului comercial, (deschisă în anii 1925-
1927 de juriştii Italiei şi continuată în colocviile ţinute la Paris începând cu anul
1953) s-a stins prin cristalizarea legislaţiei specifice activităţilor comerciale, de
către fiecare stat.
Legiuitorul român a stins acest diferend prin codificarea legislaţiei
comerciale, care a circumscris domeniul acestei ramuri de drept pozitiv ce a
dobândit şi recunoaştere academică, ca disciplină universitară.
8|Page
Astfel, a fost adoptat Codul Comercial românîn anul 1887, inspirat fiind
de Codul comercial italian din 1882.
În perioada comunismului, prevederile sale se aplicau doar în relaţiile
comerciale externe ale Statului român, dar nu şi în ordinea juridică internă,
caracteristică economiei planificate. Din aceste motive şi ţinând cont că, în
comunism, studierea dreptului comercial era interzisă, doctrina juridică din
perioada postbelică a fost nevoită să analizeze această instituţie în cadrul
dreptului civil.
După anul 1990, odată cu trecerea la economia de piață descentralizată,
Codul comercial român și-a recăpătat statutul de drept comun în materia
raporturilor juridice bazate pe principiile proprietății private, ale liberei inițiative
și ale liberei concurențe, fiind însă completat în anii ce au urmat de o serie de
acte normative speciale, menite să asigure adaptarea legislației la noile realități
economice.
Începând cu anul 2011, an ce a marcat intrarea în vigoare a Legii nr.

71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și
abrogarea în cea mai mare parte a Codului comercial, s-a încercat unificarea
dreptului privat, în ideea simplificării raporturilor juridice la care participă
persoanele fizice și juridice, apreciindu-se că se impune o reglementare
uniformă a subiectelor de drept și a raporturilor juridice la care iau parte acestea,
indiferent de calitatea sau de specificul activității pe care îl desfășoară.
În realitate, reunirea tuturor persoanelor de drept privat sub cupola unei
codificări unice a avut un caracter mai degrabă formal, în contextul în care au
rămas în vigoare o multitudine de reglementări cu caracter particular.
Amintim cu titlu de exemplu în acest sens: Legea nr. 31/1990 privind
societățile (comerciale), Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, OUG
44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice
autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, OUG nr.
34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu
profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative,
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență, ș.a.
Regulile dreptului comercial se aplică:

- producătorilor, fabricanţilor şi celorlalte categorii de întreprinzători,
într-un cuvânt, profesioniștilor comercianţi persoane fizice şi/sau juridice care
pun în circulaţie mărfurile, serviciile şi lucrările, de la producător sau prestator,
până la consumatorul final.
9|Page
Dinamismul specific activităţii comerciale trebuie realizat prin
reglementări care consacră operaţiuni şi proceduri simple, rapide, transparente,
sigure, moderne şi valide la nivel planetar, evidenţiate sub toate aspectele şi cu
referire la toate instituţiile juridice.
Cu alte cuvinte, regulile juridice specifice dreptului comercial trebuie să
se caracterizeze prin asigurarea simplității şi celerității operaţiunilor
comerciale, protecției creditului, securității şi transparenţei tranzacţiilor, având
vocaţia să devină aplicabile peste frontierele statelor, ca o consecinţă a
raporturilor născute din comerţ
VI. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Definiți dreptul comercial.

2. Care este sensul juridic al noțiunii de ”comerț”?
3. În ce an a fost adoptat Codul comercial român?
4. Care este obiectul dreptului comercial?
5. Enumerați trăsăturile dreptului comercial.
VII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. În sens juridic, noțiunea de ”comerț” desemnează:

a. Toate operațiunile care se defășoară cu mărfuri;
b. Toate operațiunile de intermediere în vânzarea mărfurilor;
c. Toate operațiunile ce pot face obiectul activităților deschise liberei
inițiative, în scopul obținerii profitului;
d. Producția/fabricarea/distribuția/vânzarea de mărfuri, executarea de lucrări,
prestarea de servicii, efectuate cu scop lucrativ de către persoanele de drept
privat.
2. Codul Comercial român a fost adoptat:

a. În anul 1887;
b. În anul 1882;
c. În anul 1990;
d. În anul 2011.
3. Codul Comercial român a fost elaborat după modelul:

a. Codului comercial belgian;
b. Codului comercial german de la 1897;
c. Codului comercial francez de la 1807;
10 | P a g e
d. Codului comercial italian de la 1882
4. Regulile dreptului comercial se aplică:

a. Profesioniștilor care exercită profesii liberale;
b. Profesioniștilor comercianți persoane fizice;
c. Profesioniștilor comercianți persoane juridice;
d. Statului și unităților administrativ-teritoriale.
Răspunsuri corecte:
1. c, d
2. a
3. d
4. b, c.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Considerații istorice privind evoluția dreptului comercial în România.

2. Noțiunea și definiția dreptului comercial în legislația și doctrina juridică
română.
IX. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,

Editura Universul juridic, București 2019.
11 | P a g e
TEMA 2
DOMENIUL DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANTUL

PROFESIONIST, ÎNTREPRINZĂTORUL; ACTELE, CONTRACTELE
ŞI FAPTELE JURIDICE SPECIFICE ACTIVITĂȚII COMERCIALE;
FONDUL DE COMERŢ)
I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

- Identificarea de către studenți a principalelor categorii de comercianți
- Identificarea categoriei profesioniștilor, delimitarea profesioniștilor
comercianți de alte categorii de profesioniști ce nu exercită activități
comerciale.
- Formarea teoretică și practică a studenților care să le permită înțelegerea
instituțiilor noi introduse odată cu intrarea în vigoare a NCC.
II. COMPETENȚELE DOBÂNDITE DE STUDENT

- înţelegerea necesităţii de a stăpâni acele cunoştinţe juridice care să le
permită identificarea comercianților și a normelor juridice aplicabile
acestora
- extinderea cunoştinţelor asupra sistemului de drept şi stăpânirea detaliilor
în ştiinţa interpretării şi aplicării legislaţiei europene în domeniul
comercial.
III. CUVINTE-CHEIE
- Comercianți persoane fizice
- Cmercianți persoane juridice
- Profesioniștii
- Întreprinderea și întreprinzătorul
- Fondul de comerț/patrimoniul de afectațiune
12 | P a g e
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU
1. Statutul juridic al comerciantului, al întreprinzătorului şi al
profesionistului
2. Obligaţiile principale ale comercianţilor
3. Fondul de comerț
4. Reguli generale aplicabile contractelor comerciale
V. REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE
Statutul juridic al comerciantului şi al întreprinzătorului se fondează pe

criterii similare întrucât, pentru dobândirea calităţii de comerciant, este
esenţială săvârşirea actelor de comerţ, personal şi cu titlu profesional, precum
și deținerea unui fond de comerț, iar aceste cerinţe prevăzute de lege în privinţa
persoanelor fizice sunt îndeplinite de către întreprinzătorul colectiv pe care
legea îl organizează în acelaşi scop.
Este de asemenea esențial ca persoanele ce exercită comerț să se
organizeze și să funcționeze cu respectarea dispozițiilor legale imperative ce
instituie în sarcina lor o serie de obligații specifice, respectiv obligația de
înmatriculare/înregistrare în Registrul comerțului, de a organiza şi a ţine
contabilitatea activităţii comerciale, de a desfăşura activitatea comercială în
limtele concurenţei licite și, atunci când este cazul, de a exercita comerţul în
baza autorizaţiei legale.
VI. CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU
1. Statutul juridic al comerciantului, al întreprinzătorului şi al

profesionistului
Legea instituie anumite condiţii în prezenţa cărora o persoană dobândeşte

calitatea de comerciant sau de întreprinzător. Unele acte normative au păstrat
denumirea de comerciant, indiferent dacă s-au referit la activitatea de
interpunere sau de producţie.
Legislaţia europeană şi actele normative care transpun normele europene
în legislaţia internă utilizează tot mai frecvent termenii de întreprindere şi
întreprinzător, în loc de acte comerciale şi comerciant.
În sens economic, întreprinderea este o activitate profesională complexă,
prestată de persoana care are calitate de întreprinzător.
În sens juridic, întreprinderea este o complexitate şi multitudine de acte şi
contracte .
13 | P a g e
Oricare ar fi motivele sau scopul reglementării, contractele, actele
juridice, activitatea sau, într-un cuvânt, întreprinderea (iniţiativa,) nu pot fi
calificate ca persoane sau ca subiecte de drepturi şi obligaţii, deoarece ar
însemna să se accepte, contrar rigorii juridice, existenţa de contracte sau
activităţi fără intervenţia persoanei fizice sau juridice sau, mai exact, că ar putea
exista întreprinderi fără întreprinzători.
În concluzie, reflectând activitatea întreprinzătorului de organizare a
capitalurilor şi a muncii salariate, întreprinderea nu este persoană şi nici nu
poate fi considerată o instituţie aflată sub influenţa politicii economice sau
sociale a statului, subordonată aspiraţiilor ori intereselor salariaţilor, sau
condiţionată de raporturile juridice născute din contractele întreprinzătorilor cu
unele organisme sociale (sindicatele) sau cu alte persoane 1.
Din aceste motive, concepţia care personifică noţiunea de întreprindere
rămâne străină de dreptul pozitiv, iar statutul juridic al comerciantului nu se
raportează la actele normative care, din raţiuni fiscale sau de altă natură,
utilizează denumiri improprii.
Definiția comerciantului și întreprinzătorului
Comercianţii şi întreprinzătorii sunt acele persoane fizice sau juridice

care încheie, cu titlu de profesie, acte, contracte sau operaţiuni considerate de
lege ca fiind specifice activității economice sau comerciale, sau exercită
activităţi organizate de producţie a bunurilor, de prestare a serviciilor, de
executare a lucrărilor, destinate comercializării și urmărind obținerea
profitului.
Profesioniștii
În concepţia art. 3 alin. 2 şi 3 din noul Cod civil: „Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere indiferent dacă are sau nu
scop lucrativ. Sunt profesionişti toate persoanele care exercită în mod
sistematic o activitate organizată de producere, administrare sau înstrăinare a
bunurilor, de prestare a serviciilor, indiferent dacă scopul este sau nu este
lucrativ”.
De asemenea, potrivit Legii nr. 71/2011”Noțiunea profesionist...include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice
alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale,
astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege , la data intrării în vigoare a
Codului civil” (art. 8, alin. 1).
1
Pornind de la aspecte de ordin social şi de la normele de dreptul muncii sau de drept civil, legislaţia anilor 1965
din unele state capitaliste a dat naştere concepţiei de întreprindere ca instituţie, obligată să acţioneze în interes
general şi nu în interesul întreprinzătorului şi al colaboratorilor săi şi să răspundă faţă de Stat pentru organizarea
activităţii conform cu legea.
14 | P a g e
Actuala reglementare califică drept profesioniști nu numai persoanele care
exercită o profesie în baza unei pregătiri corespunzătoare, ci și persoanele care
nu exercită o profesie, sau mai concret toate persoanele care ”exploatează o
întreprindere”, indiferent de existența sau nu a unei pregătiri profesionale și
indiferent de obiectul, domeniul sau scopul activității prestate (de interes public
sau privat, de obținere a unor beneficii ori nelucrativ)2.
Drept urmare, sunt incluși în categoria profesioniștilor toți

comercianții (persoane fizice și juridice), respectiv toți cei care exercită
comerțul cu titlu profesional și au obligația de a se înregistra în registrul
comerțului, în registrul instituțiilor de credit, sau în registrul ASF.
Sunt de asemenea incluse în categoria profesioniștilor persoanele juridice
fără scop lucrativ (asociații, fundații, federații, sindicate, uniuni sindicale),
întrucât acestea desfășoară în mod sistematic, o activitate organizată de
binefacere în diverse domenii (cultural, sportiv, științific, social, religios etc.)
sau pentru anumite colectivități, ori o activitate de promovare și protejare a
intereselor și drepturilor profesionale, economice, culturale ale salariaților,
membri ai sindicatului.
Exercitarea cu titlu profesional a unei activități comerciale nu se confundă
însă cu exercitarea unei profesii, deși profesioniști, în concepția noului Cod
civil, sunt și cei care, având pregătirea intelectuală specifică, exercită o profesie
liberală.
Avem în vedere aici notarii, avocații, practicienii în insolvență, dar și
profesorii, medicii, traducătorii autorizați, contabilii, regizorii, executorii
judecătorești etc.. Însă, în concepția legiuitorului, aceștia sunt profesioniști
numai în anumite circumstanțe. Astfel, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din
C.civ.”Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Per a contrario nu sunt profesioniști cei care sunt exploatați în cadrul unei
întreprinderi, ceea ce înseamnă că numai în măsura în care profesia se exercită
în mod independent, configurând exploatarea unei întreprinderi organizate și
conduse de către titular – notar, avocat, executor judecătoresc, medic, contabil,
etc.- aceste persoane vor dobândi calitatea de profesionist. Ca atare, în
accepțiunea noului Cod, persoanele antemenționate nu sunt profesioniști atunci
când își exercită profesia în baza unui contract de muncă 3, întrucât în această
ipoteză profesia se exercită în cadrul unei activități organizate și conduse de
către angajator – deci calitatea de profesionist va aparține acestuia din urmă.
2
”Persoana care exploatează întreprinderea are calitatea de profesionist. Deci, în concepția noului Cod civil,
desfășurarea unei activități organizate și sistematizate califică această activitate ca având caracter profesional, iar
persoana care o realizează are calitatea de profesionist” (St. D. Cărpenaru, op. cit.)
3
Astfel, un medic are posibilitatea de a furniza servicii de sănătate în cadrul unei unităţi medico-sanitare cu
personalitate juridică furnizoare de servicii publice, de stat sau private, în calitate de salariat, ori într-una din
formele prevăzute în mod expres la art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 124/1998 republicată.
15 | P a g e
Nu vor intra însă în categoria profesioniștilor statul și unitățile
administrativ-teritoriale, ori autoritățile deliberative4 - persoane juridice de drept
public5 -, statutul juridic al acestora fiind reglementat prin Constituția României
și alte acte normative speciale6, iar nu prin dispozițiile cuprinse în Codul civil,
aplicabile raporturilor de drept privat.
O problemă aparte o reprezintă asocierile fără personalitate juridică
constituite în vederea desfășurării unei activități economice, în doctrina de
specialitate7 apreciindu-se că și acestea trebuie considerate profesioniști.
Concret, s-a afirmat că dețin calitatea de profesionist unele contracte
precum asocierile în participațiune8 și societățile simple9, făcându-se abstracție
de principii esențiale pe care se sprijină ordinea de drept.
Este indiscutabil faptul că în concepția noului Cod civil calitatea de profesionist
nu poate aparține decât unei persoane10, iar un contract nu este și nu poate fi
niciodată o persoană. A susține contrariul nu poate să denote decât agnozie față
de instituţiile juridice.
Condiţiile dobândirii calităţii de comerciant/întreprinzător de către

persoana fizică
În concepţia O.U.G. nr. 44/2008 persoana fizică dobândește calitatea de

comerciant dacă:
- exercită o activitate economică de producţie sau de schimb al mărfurilor sau
serviciilor;
- încheie contracte sau operaţiuni comerciale cu titlu profesional şi în nume
propriu;
- exploatează un fond de comerţ la care se rataşează clientela proprie şi
actuală.
Aceste condiţii sunt în raporturi de interdependenţă şi trebuie întrunite
cumulativ.
4
Potrivit art., 1 alin. 2, lit. (d) din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, republicată în Monitorul
Oficial al României nr.123 din 20 februarie 2007 prin ”autoritati deliberative” se înțeleg ”consiliul local,
consiliul judetean, Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor”
5
A se vedea art. 21, alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale.
6
Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale.
7
A. Ene, Aria de cuprindere a noțiunii de “profesionist”, p. 17, prezentare susținută în cadrul Conferinței “Noul
Cod civil” organizată în 12-14 septembrie de Voicu & Filipescu SCA în colaborare cu Asociatia Societatilor
Financiare. Lucrarea poate fi vizualizată pe: http://www.curierulfiscal.ro/files/2011/10/profesionist-alice-ene.pdf
8
Potrivit A. Ene în lucrarea ”Aria de cuprindere a noțiunii de profesionist”, p. 17: ”Nefiind o persoană juridică,
asociația în participație nu poate fi considerată în sine un comerciant, dar ea poate fi considerată un profesionist”.
9
”Societățile simple, care nu beneficiază de personalitate juridică, pot fi considerate profesioniști” (A. Ene,
supra).
10
Potrivit art. 3, alin. 2 și 3, sunt profesioniști ”..toți cei care exploatează o întreprindere..”, respectiv ”..una sau
mai multe persoane” care exercită ”sistematic...o activitate organizată”, precum și ”orice alte persoane
autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale.
16 | P a g e
Condiţiile dobândirii calităţii de comerciant/întreprinzător de către
societăţile comerciale
Anterior, Codul comercial, reglementa într-o manieră eliptică dobândirea

calităţii de comerciant de către „întreprinderile societare”, statuând că, alături de
cei care săvârşesc în mod obişnuit fapte de comerţ, sunt comercianţi „şi
societăţile comerciale” (art.7).
Doctrina juridică a interpretat textul art. 7 în sensul că „societăţile
comerciale se nasc comercianţi”11.
În ce ne priveşte apreciem că textul sugerează o altă interpretare.
Într-adevăr, reglementarea nu a aşezat întreprinzătorul individual şi pe cel
colectiv în planuri diferite, dovadă că societatea comercială nu este considerată
un organism unitar şi autonom, ci o formă de exercitare colectivă a unei
activităţi, de către persoane fizice în mod individual, sau de către persoane fizice
şi/sau persoane juridice asociate şi organizate în persoană juridică.
Ideea se desprinde și din art. 1 din Legea nr. 31/1990, dreptul comun în
materie societară, conform căruia „în vederea efectuării actelor de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale, cu respectarea condiţiilor prezentei legi”.
Deci, pentru a dobândi calitatea de comerciant, societatea comercială
trebuie să se formeze cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, adică actul
constitutiv să fie întocmit sub semnătură privată sau în formă autentică, şi
semnat de către viitorii asociaţi, care în acest mod consimt la crearea unui
comerciant cu vocaţie la personalitate juridică.
Dovada calităţii de comerciant/întreprinzător
Calitatea de comerciant a persoanei fizice este o chestiune de fapt

şi se probează prin orice mijloace din care rezultă săvârşirea efectivă, în nume
propriu, obişnuit şi cu titlu profesional a actelor sau faptelor prevăzute de legea
comercială.
Deţinerea autorizaţiei administrative, înmatricularea în registrul
comerţului, plata impozitului pe profit ori a altor taxe, nu sunt decât prezumţii
relative care pot fi combătute prin dovezi contrarii.
Calitatea de comerciant a societăţii comerciale, a societăţii

cooperatiste, a grupului de interes economic şi a altor entităţi se probează prin
actul de constituire întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi/sau
prin certificatul de înmatriculare în registrul comerţului a societăţii comerciale.
11
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti 1994 (apud Ion Turcu, op cit.).
17 | P a g e
Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice
În aplicarea principiului simetriei actului juridic, se poate susţine simplu,

că persoana fizică pierde calitatea de comerciant dacă nu mai săvârşeşte fapte
de comerţ obiective în nume propriu şi cu titlu profesional.
Încetarea activităţii comerciale trebuie să fie efectivă, definitivă şi să
evidenţieze intenţia de a se renunţa la calitatea de comerciant.
Radierea înmatriculării din registrul comerţului sau retragerea autorizaţiei
administrative nu sunt suficiente pentru pierderea calităţii de comerciant, fiind
necesar ca persoana să nu mai desfășoare activitate comercială.
Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale
Unii autori au susţinut că societatea comercială pierde calitatea de
comerciant în momentul în care încetează să mai existe ca persoană juridică12.
Alţi autori au susţinut că „societăţile comerciale îşi încetează existenţa
prin dizolvare…”13.
În ce ne priveşte, susţinem că societatea comercială îşi pierde calitatea de
comerciant prin dizolvare.
Cu alte cuvinte, bazat pe dispoziţiile legii care, în privinţa dizolvării societăţii
comerciale, consacră principiul simetriei actului juridic, încetarea calităţii de
comerciant este consecinţa unei operaţiuni juridice similare celei în baza căreia
această calitate a fost dobândită.
2. Obligaţiile principale ale comercianţilor
Indiferent dacă sunt comercianţi sau întreprinzători, persoanele fizice,

membrii întreprinderilor familiale şi persoanele juridice au următoarele obligaţii
profesionale:
● de a da publicităţii informaţii referitoare la evenimente semnificative
legate persoana şi/sau organismele interne ale comerciantului;
Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului este reglementată de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Registrul comerţului asigură evidenţa oficială a persoanelor fizice şi
juridice ce desfăşoară activitate comercială şi permite acumularea şi difuzarea
unor informaţii despre existenţa şi activitatea acestor persoane.
Datele înregistrate au caracter strict profesional şi protejează interesele
comerciantului şi ale terţelor persoane interesate să stabilească raporturi de
afaceri cu un anumit comerciant.
● de a organiza şi ţine contabilitatea;
12
Stanciu D. Cărpenaru, op.cit.; V. Pătulea, C. Tureanu în „ Intituţii de drept economic şi comercial, Bucureşti,
1994.
13
I. Turcu, op.cit.pag.62.
18 | P a g e
Obligaţia comercianţilor de a organiza, de a conduce contabilitatea în
partidă dublă, şi de a întocmi situaţiile financiare anuale este prevăzută de art. 1
şi art. 5 din Legea nr. 82/199114. Contabilitatea se ţine în limba română şi în
moneda naţională, iar contabilitatea operaţiunilor efectuată în valută se ţine atât
în moneda naţională, cât şi în valută.
Potrivit legii, contabilitatea comercianţilor poate fi ţinută şi de persoane
juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat
sau expert contabil, de directorul financiar, de contabilul şef sau altă persoană
împuternicită să îndeplinească acestă activitate.
Este deosebit de important ca registrele să reflecte o imagine fidelă a
patrimoniului, contului de profit şi pierdere şi fluxurilor de trezorerie întrucât,
potrivit legii, în litigiile privind raporturile comerciale, dintre comercianţi,
aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea şi contra
comercianţilor.
Evidenţa contabilă reflectă în expresie bănească, bunurile mobile şi
imobile, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile
comerciantului, mişcările şi modificările intervenite în patrimoniul
comerciantului ca efect al operaţiunilor efectuate, cheltuielilor suportate şi
veniturilor realizate ori pierderilor suferite.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic şi sistematic, potrivit
planurilor de conturi şi normelor contabilităţii.
● de a desfăşura activitatea în limitele concurenţei licite;
Această obligaţie este prevăzută de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi de
Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind
protecţia consumatorilor15.
Atitudinea competiţională a comercianţilor şi/sau a altor persoane
participante la raporturile comerciale pe o piaţă este deosebit de relevantă în
stabilirea caracterului licit sau ilicit al faptelor acestor persoane.
Consecutiv acestei realităţi practice, legea a reglementat mai multe feluri
de concurenţă, iar jurisprudenţa a contribuit la conturarea conceptului de
concurenţă practicabilă.
Normele juridice fac distincţia între concurenţa licită, concurenţa
eficientă, concurenţa interzisă, concurenţa neloială şi concurenţa monopolistă.
● de a obţine autorizaţia pentru exercitarea activităţii economice în mod

independent;
14
Legea contabilităţii nr. 82/24 decembrie 1991 a fost modificată cu O.G nr. 70/2004 aprobată cu Legea nr.
420/2004 (publicată în M.Of. nr. 993/28 octombrie 2004) şi republicată în M.Of. nr. 48/14 ianuarie 2005, Partea
I.
15
republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007.
19 | P a g e
Această obligație are în vedere comercianții persoane fizice care își
desfășoară activitatea potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
În temeiul cererii de înregistrare și a documentației depuse la oficiul
registrului comerțului în a cărui rază teritorială urmează să își aibă sediul,
persoana fizică va începe exercitarea comerțului în calitate de PFA,
întreprinzător individual ori membru al unei întreprinderi familiale, numai după
obținerea autorizației de funcționare emisă în baza rezoluției directorului
oficiului registrului comerțului.
● de a obţine autorizaţia legală administrativă, obligație ce revine

societăților comerciale a căror activitate comportă o doză sporită de risc pentru
investitori şi pentru piaţă şi reflectă o măsură de protecţie şi de prudenţă prin
verificarea îndeplinirii anumitor exigenţe de către aceste entităţi şi persoanele
care urmează să administreze comerciantul şi să gestioneze patrimoniul acestuia.
Concret, obligaţia de a obţine autorizaţia administrativă este impusă
societăţilor (numite instituții de credit) care au ca obiect, operaţiuni bancare şi
de schimb valutar şi se eliberează de Banca Naţională a României (B.N.R);
societăţilor comerciale ce au ca obiect de activitate asigurările/reasigurările
sociale şi se eliberează de Autoritatea de Supraveghere Financiară; societăţilor
de servicii în investiţii financiare care au obiect de activitate exclusiv
intermedierea pe piaţa bursei de valori mobiliare şi se eliberează tot de către
ASF.
3. Fondul de comerț
Definiţia fondului de comerţ prezintă interes şi ca element ce circumscrie

sfera dreptului comercial, întrucât se raportează la natura fondului de comerţ de
bun mobil incorporal dotat cu aptitudinea de a conferi specificitate raporturilor
juridice născute în legătură cu acest bun.
Aşadar, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale utilizate de comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale16.
Elementele fondului de comerţ depind de felul şi anvergura activităţii pe

care comerciantul şi-a propus să o dezvolte, fiind mai mult sau mai puţin
numeroase, de natură şi valoare diversă, în proprietatea sau în folosinţa
comerciantului.
Bunurile sau elementele ce compun fondul de comerţ pot fi corporale şi
incorporale.
16
La fondul de comerţ se fac referiri şi în alte acte normative: art. 21 din Legea nr. 26/1990 cu privire la registrul
comercţului; art. 6 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a privatizării.
20 | P a g e
A. Elementele corporale ale fondului de comerţ
În această categorie sunt incluse materiale, utilaje, echipamente, imobile,
deci bunurile corporale care servesc comerciantului la activitatea de comerţ.
Aceste bunuri vor fi considerate elemente ale fondului de comerţ în
măsura în care sunt destinate a servi exploatării comerciale şi deci, au
aptitudinea de a atrage clientela.
Din acest punct de vedere, sunt apte să atragă clientela, specializarea,
noutatea, funcţionarea sau alte trăsături specifice bunurilor corporale.
Prin urmare, pot compune fondul de comerţ, clădirile, terenurile,
animalele, etc. deţinute de titularul fondului de comerţ, în locaţie sau în leasing;
mărfurile proprietatea titularului fondului aflate în stoc sau depozitate în spaţiul
altuia; materiile, produsele finite, utilajele, echipamentele, mărfurile vândute sub
condiţie sau cu termen de executare şi oricare bun destinat activităţii comerciale.
B. Elementele incorporale ale fondului de comerţ

Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema,
marca, clientela, vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile
de autor, know- how, good-will, etc.
În ansamblul de bunuri organizate sub forma fondului de comerţ, firma,
emblema şi marca sunt însemne distinctive ale comerciantului şi au relevanţă
pentru protecţia împotriva faptelor de concurenţă neloială.
Cu toate acestea, nu toate elementele incorporale sunt indispensabile
exercitării unei activități comerciale, ci doar firma, clientela și vadul comercial,
fără de care nu se poate vorbi de fond de comerț și, prin urmare, de calitatea de
comerciant.
Clientela reprezintă factorul personal sau subiectiv şi desemnează
persoanele fidele care apelează permanent la produsele, serviciile sau lucrările
unui anumit comerciant.
Prin urmare, clientela şi vadul comercial nu sunt absolut sinonime,
clientela fiind influenţată de vadul comercial ale cărui însuşiri pun în evidenţă
calităţile manageriale ale înteprinzătorului, reputaţia produselor,
profesionalismul salariaţilor, calitatea serviciilor, etc.
4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;
VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Enumerați persoanele fizice și juridice care au obligația legală de a se
înmatricula în Registrul Comerțului.
2. Care sunt principalele trăsături ale fondului de comerț?
21 | P a g e
3. Explicați natura juridică a fondului de comerț.
4. Enumerați persoanele fizice cărora legea le atribuie calitatea de comerciant.
5. Enumerați persoanele fizice cărora legea le atribuie calitatea de profesionist.
6. Care sunt elementele incorporale ale fondului de comerț?
7. Precizați elementele indispensabile ale fondului de comerț.
8. Care este principala deosebire între persoana fizică autorizată (PFA) și
întreprinderea familială?
9. Definiți clientela.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Calitatea de comerciant a societății comerciale încetează:

a) În momentul radierii din registrul comerțului;
b) În momentul în care societatea începe să înregistreze pierderi;
c) În momentul dizolvării societății;
d) În cazul în care numărul asociaților scade sub minimul legal.
2. Au calitate de comerciant:
a) Orașele;
b) Sindicatele;
c) Societățile de asigurări;
d) Instituțiile de credit;
e) Consiliile județene.
3. Dovada deplină a calității de comerciant a persoanei fizice o constituie:

a) Certificatul de înmatriculare în registrul comerțului;
b) Încheierea cu titlu sporadic a unor contracte comerciale;
c) Cumpărarea unui fond de comerț;
d) Îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute pentru dobândirea calității de
comerciant.
4. Pot deveni comercianți:

a) Majorii puși sub curatelă;
b) Majorii puși sub interdicție;
c) Auxiliarii justiției;
d) Universitățile;
e) Județele.
5. Fondul de comerț:
a) Poate fi grevat de servituți pasive;
b) Poate face obiectul contractului de gaj;
c) Poate face obiectul contractului de ipotecă mobiliară;
22 | P a g e
d) Poate face obiectul contractului de ipotecă imobiliară.
6. Are calitate de profesionist:

a) Comuna;
b) Primarul;
c) Actorul angajat la Teatrul Național;
d) Medicul stomatolog care ăși desfășoară activitatea în mod autonom;
e) Clubul sportiv de drept privat.
7. Sunt profesioniști în concepția NCC:

a) Judecătorii;
b) Notarii publici;
c) Avocații ce își exercită profesia într-n cabinet individual de avocatură;
d) Profesorii angajați ai Universității;
e) Membrii unei fundații
Răspunsuri corecte
1. c
2. c, d
3. d
4. a
5. c
6. d, e
7. b, c
IX. TEME DE CASĂ
1. Patrimoniul, patrimoniul de afectațiune și fondul de comerț – privire

comparativă între cele trei noțiuni.
2. Profesioniștii și profesioniștii-comercianți – delimitarea celor două concepte
juridice
X. BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ
1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,
23 | P a g e
2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, București, 2013
3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în
reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013
TEMA 3.
OBLIGAŢIILE PRINCIPALE ALE COMERCIANŢILOR
- Prezentarea principalelor obligații legale ale comercianților

- Explicarea procedurii de înmatriculare în registrul comerțului
- Clarificarea conceptelor de ”concurență licită”, ”concurență eficientă”,
”concurență neloială”, ”concurență interzisă” și ”practici restrictive de
concurență”
II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT
- Însușirea de către studenți a dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr.

26/1990 cu privire la obligația comercianților de înmatriculare și
înregistrare în registrul comerțului ;
- Înțelegerea și însușirea conceptelor de ”concurență licită”, ”concurență
eficientă”, ”concurență neloială”, ”concurență interzisă” și ”practici
restrictive de concurență”
- Identificarea faptelor de concurență neloială ;
- Identificarea practicilor anticoncurențiale ;
- Înțelegerea domeniilor și raporturilor în care concurența este interzisă prin
lege sau prin convenția părților.
III. CUVINTE CHEIE

- Obligațiile comercianților
- Registrul Comerțului
- Contabilitate
- Concurență licită, loială, eficientă, neloială, interzisă
- Practici anticoncurențiale
24 | P a g e
1. Obligaţia de înmatriculare şi înregistrare în registrul comerţului
2. Obligaţia de a organiza şi a ţine contabilitatea activităţii comerciale
3. Obligaţia de a desfăşura activitatea comercială în limitele concurenţei licite
4. Obligaţia de exercitare a comerţului pe baza autorizaţiei legale
V. REZUMAT
Indiferent dacă sunt comercianţi sau întreprinzători, persoanele fizice,
întreprinderile familiale şi persoanele juridice au următoarele obligaţii
profesionale:
● de a da publicităţii informaţii referitoare la evenimente semnificative
legate persoana şi/sau organismele interne ale comerciantului;
● de a organiza şi ţine contabilitatea;
● de a desfăşura activitatea în limitele concurenţei licite;
● de a obţine autorizaţia pentru exercitarea activităţii economice în mod
independent;
● de a obţine autorizaţia legală administrativă
1. Obligaţia de a da publicităţii prin registrul comerţului informaţii referitoare la

evenimente semnificative privind comerciantul și activitatea acestuia
Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului este reglementată de

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Registrul comerţului asigură evidenţa oficială a persoanelor fizice şi
juridice ce desfăşoară activitate comercială şi permite acumularea şi difuzarea
unor informaţii despre existenţa şi activitatea acestor persoane.
Datele înregistrate au caracter strict profesional şi protejează interesele
comerciantului şi ale terţelor persoane interesate să stabilească raporturi de
afaceri cu un anumit comerciant.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990, înainte de a începe comerţul,
comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului, iar în
timpul activităţii sunt obligaţi să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele cerute de lege a fi înscrise.
Prin urmare, obligaţia de publicitate prin intermediul registrului

comerţului implică o triplă activitate:
- prima constă în înmatricularea în registrul comerţului şi trebuie
îndeplinită înainte de începerea activităţii comerciale;
25 | P a g e
- a doua se referă la înscrierea menţiunilor în timpul exercitării
comerţului privitoare la actele şi faptele a căror înregistrare este
obligatorie potrivit legii;
- a treia presupune înregistrarea menţiunii privind încetarea activităţii
comerciale.
Legea prezumă că toate persoanele fizice şi persoanele juridice
înmatriculate au calitatea de comerciant.
Pe de altă parte, până la radiere, comercianţii înmatriculaţi în registrul
comerţului sunt responsabili pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor specifice
acestei profesii.
Evident că numai comercianţii au obligaţia de a se înmatricula şi de a
efectua menţiuni în registrul comerţului.
Această obligaţie nu este impusă meseriaşilor, meşteşugarilor,
agricultorilor, medicilor, profesorilor şi altor persoane care exercită o
activitate liberală şi nici persoanelor juridice care nu au calitate de comerciant.
Dar, dacă în fapt aceste persoane încheie acte de comerţ în mod obişnuit şi
cu titlu profesional, ele dobândesc calitatea de comerciant.
În toate situaţiile, un comerciant face obiectul unei singure înmatriculări
şi nu poate avea decât un singur număr de înmatriculare cu titlu principal.
Alte înregistrări relative la comerciant sunt considerate menţiuni.
În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, grupurilor de
societăţi şi altor comercianţi colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul
unei cereri care se înaintează oficiului registrului comerţului din judeţul sau
municipiul Bucureşti, de la sediul înscris în actul de constituire a societăţii
comerciale, a grupului de interes economic sau a societăţii cooperatise, etc.
Sunt ţinute la înmatricularea în registrul comerţului toate societăţile
comerciale, cooperatiste, companii naţionale, grupuri de interes economic şi
oricare altă entitate care are calitatea de comerciant şi sediul în România.
Este de asemenea obligatorie înmatricularea filialelor ca entităţi cu
personalitate juridică şi a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale, înfiinţate de comerciantul persoană juridică.
În ipoteza în care un comerciant are sediul principal în străinătate şi
înfiinţează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul
registrului comerţului de la sediul sucursalei.
Celelalte forme exogene ale societăţilor comerciale respectiv, agenţii,
reprezentanţe, exploatări, birouri, cabinete, puncte de lucru sau alte asemenea
sedii secundare, se menţionează în registrul comerţului de la sediul principal.
Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se semnează, după caz, de
comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială şi autentică, de un
asociat al societăţii comerciale, de fondator, de administrator sau de
reprezentantul legal şi trebuie să cuprindă datele şi informaţiile stabilite de
Legea nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianţi.
26 | P a g e
2. Obligaţia de a organiza şi de a ţine contabilitatea activităţii comerciale
Obligaţia comercianţilor de a organiza, de a conduce contabilitatea în

partidă dublă şi de a întocmi situaţiile financiare anuale este prevăzută de art. 1
şi art. 5 din Legea nr. 82/199117.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională, iar
contabilitatea operaţiunilor efectuată în valută se ţine atât în moneda naţională,
cât şi în valută.
Art. 3 din Ordinul Ministerului Finanţelor şi al Autorităţii Naţionale
pentru Administraţia Finanţelor nr.1752/17 noiembrie 200518 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, instituie obligaţia
întocmirii situaţiilor financiare în sarcina anumitor persoane juridice şi bazat pe
numite criterii în acord cu irectiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și
rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi Au obligaţia să respecte
normele directivelor europene privind ţinerea şi organizarea evidenţei contabile,
astfel cum au fost transpuse în regelmentarea internă sus-menţionată, nu numai
societăţile comerciale ca persoane juridice, ci şi subunităţile fără personalitate
juridică, aflate în proprietatea persoanelor juridice sau fizice cu sediul sau
domiciliul în România.
Sucursala sau alt dezmembrământ al societăţii comerciale are o organizare
de sine stătătoare şi un scop determinat, dar nu are un patrimoniu propriu, astfel
că rămâne un bun sau, mai exact, un element al fondului de comerţ care face
parte din patrimoniul societăţii.
Lipsa calităţii de persoană juridică nu împiedică îndeplinirea obligaţiei de
a ţine evidenţa contabilă de către persoana fizică (director, şef sucursală etc.)
desemnată să getioneze sucursala, serviciul, expolatarea, biroul sau alt bun.
Această persoană fizică va organiza şi conduce contabilitatea proprie până
la balanţa de verificare, fără a întocmi situaţii financiare, iar activitatea
desfaşurată în străinătate prin aceste sucursale, aparţinând persoanelor juridice
ori fizice cu sediul sau domiciliul în România, se include în situaţiile financiare
ale persoanei juridice române şi se raportează pe teritoriul României.
De asemenea, au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea

proprie, potrivit reglementărilor contabile conforme directivelor europene,
subunităţile fără personalitate juridică, adică sediile secundare temporare sau
permanente (sucursale, reprezentanţe, exploatări, birouri, oficii, etc.) din
străinatate, care aparţin comercianţilor persoane juridice sau fizice de
17
Legea contabilităţii nr. 82/24 decembrie 1991 a fost modificată cu O.G nr. 70/2004 aprobată cu Legea nr.
420/2004 (publicată în M.Of. nr. 993/28 octombrie 2004) şi republicată în M.Of. nr. 48/14 ianuarie 2005, Partea
I.
18
Ordinul M.F. şi A.N.A.F. nr. 1752/17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme
cu directivele europene, a fost publicat în M.Of. nr. 180/30 noiembrie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie
2006.
27 | P a g e
naţionalitate sau cetăţenie română cu sediul, respectiv domiciliul, în România,
sau care aparţin unor persoane juridice sau fizice de naţionalitate sau cetăţenie
străină, cu sediul, respectiv domiciliul, în străinătate.
Situaţiile financiare arătate sunt supuse controlului financiar (auditului).
Ceialalţi comercianţi, persoane juridice şi persoane fizice, cu excepţia

societăţilor comerciale cotate pe o piaţă de valori mobiliare reglementată de
capital19trebuie să întocmească situaţii financiare simplificate anuale
cuprinzând:
- bilanţ prescurtat;
- contul de profit şi pierdere;
- note explicative la situaţiile financiare.
Contul de profit şi pierdere reflectă rezultatele financiare obţinute din
activitatea comerciantului precum şi repartizarea acestora potrivit dispoziţiilor
legale.
Acest cont furnizează date referitoare la rezultatele obţinute din activitatea
principală şi din alte activităţi, a cheltuielilor care, potrivit legii, se scad din
veniturile încasate, precum profitul sau pierderea rezultat/rezultată.
Situaţiile anexe la bilanţ sunt formulare în care sunt reflectaţi indicatorii
privind execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi alţi indicatori
referitori la activitatea financiar-contabilă desfăşurată.
Potrivit legii, contabilitatea comercianţilor poate fi ţinută şi de persoane
juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat
sau expert contabil, de directorul financiar, de contabilul şef sau altă persoană
împuternicită să îndeplinească acestă activitate.
Este deosebit de important ca registrele să reflecte o imagine fidelă a

patrimoniului, contului de profit şi pierdere şi fluxurilor de trezorerie întrucât,
potrivit legii, în litigiile privind raporturile comerciale dintre comercianţi,
aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea şi contra
comercianţilor.
Evidenţa contabilă reflectă în expresie bănească, bunurile mobile şi
imobile, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile
comerciantului, mişcările şi modificările intervenite în patrimoniul
comerciantului ca efect al operaţiunilor efectuate, cheltuielilor suportate şi
veniturilor realizate ori pierderilor suferite.
19
Este vorba de societăţile pe acţiuni ale caror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată conform Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în M.Of. nr. 571/29 Iunie 2004 şi
ulterior modificată şi completată cu: Legea nr. 208 din 29 iunie 2005 pentru modificarea art. 285, publicată în
M.Of. nr. 578/5 Iulie 2005; O.G. nr. 41/14 iulie 2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în
M.Of. nr. 677/28 Iulie 2005 şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 97/2006 publicată în M.Of. nr.
375/2 Mai 2006.
28 | P a g e
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic şi sistematic, potrivit
planurilor de conturi şi normelor contabilităţii. Fiecare operaţiune patrimonială
se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza
înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document primar sau
justificativ.
Înregistrările care se efectuează zilnic formează aşa numita contabilitate
primară.
Înregistrările cronologice se realizează cu ajutorul conturilor contabile,
întocmindu-se Jurnale de vânzări şi cumpărări, Registrul de casă, Jurnale de
bancă, Jurnale pentru operaţiuni diverse, Registrul jurnal. În concepţia art. 20
din Legea nr. 82/1991, comercianţii trebuie să ţină registrul-jurnal, în care sunt
înregistrate toate operaţiunile patrimoniale în succesiunea lor, registrul-inventar
în care trece rezultatele inventarierii patrimoniului şi registrul cartea mare.
Înregistrarea sistematică se realizează cu autorul Registrului inventar şi
Registrului Cartea Mare.
La sfârşitul exerciţiului financiar-contabil se întocmeşte Bilanţul contabil şi
Contul de profit şi pierdere, pecum şi Balanţa de verificare a corelaţiilor.
Contabilitatea modernă se bazează pe principiul dublei înregistrări, sistem
cunoscut şi cu denumirea de contabilitate în partidă dublă.
În anumite cazuri se poate folosi şi contabilitatea în partidă simplă.
Reprezentanţele sau sucursalele conduc contabilitatea în partidă simplă.
Contabilitatea în partidă dublă presupune efectuarea a cel puţin două
înregistrări pentru fiecare operţiune juridică sau tranzacţie, adică înregistrarea
în debitul unui cont contabil şi în creditul altui cont corespunzător.
În cadrul acestui sistem, totalul debitărilor trebuie să fie egal cu totalul
creditărilor, orice diferenţă semnalând eroare de înregistrare.
În ce priveşte comercianţii persoane fizice, potrivit art. 15 din O.U.G. nr.
44/2008, aceştia vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor
privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partida simplă de către
persoanele fizice care au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare.
 Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine

contabilitatea proprie revine societăţilor/companiilor comerciale naţionale,
societăţilor comerciale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare şi
dezvoltare, instituţiilor publice, societăţilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte
persoane juridice.
29 | P a g e
Au obligaţia de a ţine evidenţă contabilă proprie şi alte forme exogene
situate în străinătate ale persoanelor juridice cu sediul în România sau
sucursalele, situate în România, ale persoanelor juridice cu sediul în străinătate.
Din raţiuni de fiscalitate, obligaţia arătată la art. 1 revine şi persoanelor
fizice, întreprinderilor familiale care au calitatea de comerciant.
În temeiul art.1, art. 2 şi art. 10 din Legea nr. 82/24 decembrie 1991,
răspunderea pentru organizarea şi ţinerera contabilităţi aparţine
administratorului sau mandatarului ori persoanelor cu care s-a contractat
îndeplinirea acestei activităţi, pe care trebuie să o supravegheze.
Verificarea respectării obligaţiei de a ţine şi organiza evidenţa contabilă
conform regulilor este de competenţa cenzorilor sociali, iar cu scopul de a evita
erorile sau chiar frauda, situaţiile financiare ale unei anumite categorii de
comercianţi sunt examinate şi atestate de către experţi contabili pe care legea îi
denumeşte „auditori financiari”.
Importanţa respectării acestei obligaţii rezultă din incriminarea faptei, în
modalităţile în care poate fi săvârşită.
În acest sens, omisiunea de a organiza şi ţine evidenţa contabilă sau
falsificarea bilanţului, denaturarea ori distrugerea documentelor cu scopul de a
obţine avantaje ori de a ascunde starea reală a patrimoniului îmbracă forma
infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 82/1991, de Legea nr.
31/1990, de Legea nr. 85/20014, de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital20 şi de alte legi speciale.
Subiectul calificat al infracţiunilor reglementate în această materie poate
fi adminstratorul social sau reprezentantul legal al comerciantului.
3. Obligaţia de a desfăşura activitatea comercială în limtele concurenţei licite

Această obligaţie este prevăzută de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi de
Legea nr. 21/1996 legea concurenței.
§1. Felurile concurenţei

Normele juridice fac distincţia între concurenţa licită, concurenţa
eficientă, concurenţa interzisă, concurenţa neloială şi concurenţa monopolistă.
Regimul juridic aplicabil faptelor de concurenţă neloială este stabilit
separat de cel incident faptelor care încalcă interdicţia de concurenţă şi de cel
dedicat practicilor anti-concurenţiale21 .
A. Concurenţa licită (loială, permisă)

Economia de piaţă se fundamentează pe existenţa concurenţei comerciale,
a cărei exercitare liberă este garantată.
20
Legea nr. 297/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 575/29 iunie 2004.
21
Faptele de concurenţă neloială, faptele de concurenţă interzisă şi faptele restrictive de concurenţă fac obiectul
de studiu în capitolul separat cu denumirea : „ Actele, contractele şi faptele juridice comerciale”.
30 | P a g e
Legea ocroteşte competiția onestă sau loială între producătorii de mărfuri,
prestatorii de servicii, executanţii de lucrări sau între distribuitorii bunurilor
către consumatori.
Concurenţa licită se verifică prin caracterul manifest al activităţii
concurenţiale, prin exercitarea activităţii conform uzanţelor cinstite comerciale,
numai în domenii deschise liberei iniţiative şi prin adoptarea unei conduite de
fidelitate.
B. Concurenţa eficientă
Acest fel de concurenţă licită s-a cristalizat ca rezultat specific al practicii
comerciale actuale. Pornind de la relevanţa factorilor care influenţează existenţa
şi intensitatea competiţiei dintre întreprinderile rivale şi de la condiţia ca libera
competiţie să fie exercitată cu bună credinţă şi conform cu uzanţele cinstite ale
comerţului22, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a definit concurenţa
eficientă (workable competition) statuând că „felul şi intensitatea concurenţei
pot să difere în funcţie de produsele sau serviciile în cauză şi de structura
economică a pieţelor sectoriale vizate”.
Doctrina juridică a opinat că, devreme ce autorităţile comunitare sau
naţionale apreciază dacă intensitatea concurenţei este suficientă, modelul
concurenţei eficiente nu asigură o prea mare securitate juridică 23. Pornind de la
aceste considerente, s-a manifestat preocuparea pentru elaborarea unor criterii pe
baza cărora să fie atestată existenţa unei concurenţe eficiente pe o piaţă dată,
delimitată de monopol şi monopson.
Nmeroasele decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au evidenţiat
criterii de apreciere asupra efectului util al dispoziţiilor art. 81-82 din Tratatul
U.E. şi deci, al prezenţei concurenţei eficiente, precum şi asupra compatibilităţii
conduitei întreprinzătorilor cu regulile antitrust.
C. Concurenţa interzisă
Acest fel de concurenţă are sorgintea în lege sau în convenţia părţilor şi
reprezintă o derogare de la principiul liberei inţiative private.
În acest profil, concurenţa licită este definită şi protejată de lege ca
principiu, în timp ce concurenţa interzisă este descrisă punctual şi îmbracă
forma unor delicte comerciale.
Prin urmare, concurenţa interzisă este competiţia inadmisibilă în
domeniile închise prin lege, sau prin contract, concurenţei.
 Concurenţa interzisă prin lege
22
Definiţia concurenţei eficiente („workable competition”) a fost enunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene prin Decizia nr. 26/76 din 25 oct. 1977, luată în cazul Metro.
23
O. Căpăţână, op. cit., pag. 129.
31 | P a g e
Concurenţa interzisă constă în fapta ilicită de exercitare a unor activităţi
comerciale în domenii care, prin lege sau prin contractul părţilor, sunt închise
iniţiativei libere.
În principiu, toate activităţile economice sunt deschise concurenţei
comerciale, cu excepţia activităţilor excluse prin legi speciale.
Prin urmare, dacă există raţiuni superioare intereselor liberei iniţiative,
obligaţia de neconcurenţă rezultă expres şi imperativ din lege, iar dacă aceste
raţiuni vizează interesele comerciantului, parte contractantă, obligaţia de
neconcurenţă este stipulată în clauzele contractului încheiat de părţi.
Din acest punct de vedere, domeniile închise concurenţei prin lege se
referă la statutul forţei de muncă; la raporturile între comerciant şi prepus
şi/sau alţi salariaţi; la raporturile între societăţile comerciale şi asociaţi sau
alte persoane din societate.
Săvârşirea faptei de concurenţă interzisă atrage şi obligarea la
despăgubiri.
D. Concurenţa neloială
Faptele de concurenţă neloială evidenţiază lipsa de onestitate sau
utilizarea unor mijloace contrare uzanţelor cinstite în activitatea comercială, cu
scopul obişnuit de a capta clientela rivalului lezat.
Sfera persoanelor sau subiectele raportului juridic asupra cărora au
incidenţă regulile concurenţei neloiale sunt:
- comercianţii persoane fizice şi întreprinderi familiale;
- comercianţii persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, societăţile
cooperatiste, regiile autonome, companiile naţionale, grupurile de societăţi,
grupurile de interes economic şi orice altă entitate colectivă care acţionează
pe o piaţă.
În funcţie de conduita adoptată pe o piaţă, comercianţii şi alte persoane
pot dobândi calitatea de subiecte abuzive sau de subiecte vătămate24.
În mod obiectiv, caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea normei
juridice care protejează dreptul subiectiv al concurenţilor la păstrarea propriei
lor clientele.
 Faptele de concurenţă neloială
Faptele de concurenţă neloială, descrise de art. 4 şi 5 din Legea nr.

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, sunt:
- Denigrarea întreprinderii, produselor sau serviciilor comerciantului
rival
Această faptă constă în discreditarea întreprinderii sau produsului, întrucât
comerciantul-autor comunică sau răspândeşte afirmaţii depreciative sau
24
În acest sens, a se vedea, O. Căpăţână, op.cit. pag. nr.150.
32 | P a g e
comparative la adresa sau în detrimentul unui competitor de pe piaţă în scopul
favorizării interesului comerciantului agresiv.
- Confuzia cu concurentul vătămat
Această faptă ilicită constă în crearea de similitudini cu emblema,
ambalajele sau cu alte semne de identificare ale comerciantului vătămat.
- Dezorganizarea întreprinderii rivale
Fapta ilicită prin care se urmăreşte dezorganizarea întreprinderii sau
activităţii comerciantului rival, deosebit de periculoasă, întrucât afectează
funcţionarea normală internă a întreprinderii rivalului lezat.
Modalităţile de comitere a acestei fapte, extrem de păgubitoare, pot fi:
spionajul economic, provocarea de concedieri în masă, deturnarea clientelei,
boicotul.
- Acapararea agresivă a clientelei
Fapta prin care se urmăreşte acapararea agresivă a clientelei se comite la
încheierea unor contracte comerciale prin acordarea unor avantaje sub condiţia
aducerii de către partenerul contractual a altor parteneri.
Aşa numita „vânzare cu premiu” este una dintre practicile ce evidenţiază
o conduită care afectează jocul liber al cererii şi ofertei. Într-adevăr, o astfel de
practică nu este accesibilă tuturor concurenţilor de pe piaţă, întrucât nu reflectă
calităţi manageriale, metode, sau tehnici de organizare a fondului de comerţ.
Aceste operaţiuni falsifică libera competiţie prin acapararea agresivă a clientelei
care va recurge la produsele, serviciile sau lucrările comerciantului nu datorită
calităţii, preţului sau altor însuşiri ale acestora, ci pentru a câştiga premiul
oferit.
- Publicitatea falsă
Publicitatea falsă este păgubitoare pentru concurenţi, clientelă şi
consumatori, deoarece prezintă activitatea şi/sau produsele într-un mod
mincinos şi favorabil propriei întreprinderi, prin exagerarea intenţionată a
realizărilor ori prin ascunderea nerealizărilor, pierderilor, defecţiunilor, cu
scopul necinstit de atragere a atenţiei clienţilor, în detrimentul altor competitori.
Publicitatea mincinoasă se poate realiza prin folosirea unor false denumiri

de origine sau a unor false indicaţii de provenienţă.
E. Concurenţa monopolistă. Practici nelegale restrictive de concurenţă
 Politica concurenţială europeană se fundamentează pe art. 101-109 din

Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea
Uniunii Europene 2012/C 326/01 la care se adaugă decizia Consiliului în
materia fuziunilor. Prin aceste reglementări este stimulată pe piaţa comună
concurenţa eficientă şi protejată faţă de practicile restrictive sau monopoliste
care ar putea afecta comerţul.
33 | P a g e
Legislaţia noastră interzice acele practici monopoliste sau înţelegeri
având ca scop eliminarea de pe piaţă a concurenţei sau care evidenţiază folosirea
abuzivă a poziţiei dominante, sens în care sancţionează:
- acordurile anti-concurenţiale sau concentrările interzise de
întreprinderi;
- abuzul de poziţie dominantă;
- practicile concordate;
- acordarea ajutoarelor de stat.
Aceste fapte formează obiect al art. 101 şi 102 din Tratat şi sunt transpuse
în Legea nr. 21/1996.
Legea nr. 21/1996 sancţionează cu nulitatea de drept orice angajamente,
clauze contractuale sau convenţii exprese, tacite, publice sau oculte, iar pentru
omisiunea notificării cerute în cazurile arătate de lege, pentru refuzul furnizării
anumitor informaţii, ori pentru faptele sau practicile restrictive de concurenţă,
sancţiunea aplicabilă este amenda, conform art. 54 şi urm. din
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Enumerați principalele obligații ale comercianților.
2. Care sunt efectele înmatriculării în registrul comerțului?
3. Care sunt categoriile de persoane fizice și juridice cărora le revine obligația
legală de a se inmatricula în Registrul Comerțului?
4. Ce se înțelege prin ”concurență licită”?
5. Ce se înțelege prin ”concurență neloială”?
6. Ce se înțelege prin ”concurență interzisă”?
7. Care sunt faptele de concurență neloială?
8. Ce se înțelege prin ”publicitate falsă”?
9. Ce se înțelege prin ”publicitate înșelătoare”?
10. Ce sunt practicile anticoncurențiale?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. În vederea desfășurării activității comerciale, societățile comerciale sunt

obligate să se înmatriculeze în:
a. Registrul jurnal;
b. Registrul comerțului;
c. Registrul inventar,
d. Registrul asociațiilor și fundațiilor
34 | P a g e
2. Actul normativ ce reglementează procedura de înmatriculare a
profesioniștilor-comercianți este:
a. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului
b. Codul civil;
c. Legea nr. 31/1990 privind societățile
d. Legea nr. 11/1991 prind combaterea concurenței neloiale
3. Comercianții cu sediul în România țin contabilitatea:

a. în limba și în moneda în care au încheiat contractele;
b. în limba română și în moneda națională;
c. în limba română și în EUR;
d. în limba română și atât în moneda națională cât și în valută, pentru
operațiunile efectuate în valută.
4. Verificarea respectării obligației de a ține și organiza evidența contabilă a

unei societăți comerciale este de competența:
a. administratorilor societății;
b. asociaților ce dețin majoritatea acțiunilor societății;
c. Oricărei persoane interesate;ț
d. Cenzorilor societății
5. Confuzia cu concurentul vătămat constă în :

a. prezentarea în mod mincinos sau favorabil de către comerciantul rival a
activității sau produselor proprii;
b. exercitarea comerțului în domenii închise liberei inițiative;
c. crearea de către comerciantul rival a unor similitudini cu ambalajele, mărcile
sau alte semne de identificare ale comerciantului vătămat;
d. încheierea de înțelegeri între comercianții rivali cu scopul eli inării de pe piață
a competitorilor.
Răspunsuri corecte
1. b
2. a
3. b, d
4. d
5. c
35 | P a g e
X. TEME DE CASĂ
1. Concurența interzisă – reglementare și jurisprudență

2. Răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de a ține evidența contabilă în
cadrul societății comerciale.
XI. BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

36 | P a g e
TEMA 4.
FONDUL DE COMERȚ
- Prezentarea, explicarea și definirea sintagmei ”fond de comerț”

- Delimitarea fondului de comerț de patrimoniul persoanei
- Explicarea conținutului fondului de comerț
- Prezentarea elementelor corporale și incorporale ce alcătuiesc fondul
de comerț
- Analiza dispozițiilor legale ce reglementează contractele care au ca
obiect fondul de comerț
- Înțelegerea de către studenți a noțiunii de ”fond de comerț”

- Însușirea dispozițiilor legale cuprinse înCodul civil și în alte acte
normative cu privire la fondul de comerț
- Dobândirea cunoștințelor juridice necesare delimitării conceptelor de
”fond de comerț”, ”patrimoniu” și ”patrimoniu de afectațiune”
- Însușirea dispozițiilor legale specifice ce guvernează contractele al
căror obiect îl formează fondul de comerț sau elemente componente
ale acestuia
III. CUVINTE-CHEIE
- Fond de comerț
- Patrimoniu
- Patrimoniu de afectațiune
- Firmă
- Emblemă
- Marcă, marca comunitară
- Clientelă
- Vad comercial
1. Definiţiafondului de comerț
2. Natura juridică a fondului de comerț
37 | P a g e
3. Elementele fondului de comerţ
V. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU
Alături de calitatea de comerciant şi de contractele comerciale, fondul de

comerţ circumscrie sfera de aplicare a legii comerciale.
Sintagma „fond de comerţ” este utilizată incidental în art. 21 şi art. 42 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, precum și în art. 745 din C.civ.
VI. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU
1. Definiţa fondului de comerţ

Legea română (nr. 11/1991, anterior ultimei modificări) a definit fondul
de comerţ cu scopul de a face înţelese drepturile care pot fi lezate prin faptele de
concurenţă ilicită.
Deși definiția dată de legiuitor în cuprinsul acestui act normativ a fost
înlăturată, noțiunea de fond de comerț se regăsește în continuare în cuprinsul
altor reglementări.
Definiţia fondului de comerţ prezintă interes şi ca element ce circumscrie
sfera dreptului comercial, întrucât se raportează la natura fondului de comerţ de
bun mobil incorporal dotat cu aptitudinea de a conferi specificitate raporturilor
juridice născute în legătură cu acest bun.
Aşadar, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale utilizate de comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale.
Definiția evidenţiază organizarea fondului de comerţ sub forma unui
ansamblu complex de bunuri aparţinând comerciantului, dar şi coeziunea între
aceste bunuri de natură diversă, conturând unitatea funcţională, sau calitatea
fondului de a fi un întreg.
Pornind de la această definiţie, fondul de comerţ poate fi analizat într-o
concepţie statică, de universalitate de bunuri şi drepturi eterogene distincte
unele de altele, dar unificate în materialitatea lor, în fapt ele formând o masă
omogenă creată prin voinţa individuală sau societară a comerciantului, cu scopul
de a servi la activitatea comercială.
2. Natura juridică a fondului de comerţ

Definiţia sugerează şi calitatea de bun întreg aflat în patrimoniul unei
persoane.
În acest profil, fondul de comerţ reprezintă o sumă de valori şi poate face
obiectul contractelor de vânzare, închiriere, donaţie, uzufruct şi ipotecă
38 | P a g e
mobiliară, a căror încheiere se menţionează obligatoriu în registrul comerţului
conform art. 21 din Legea nr. 26/1990.
Faptul că fondul de comerţ poate constitui obiect al unor contracte
demonstrează că legea pune în mişcare acest bun în întregul său, în funcţie de
nevoile comerciantului.
Într-adevăr, conform legii, fondul de comerţ poate fi transmis în
proprietate, în folosinţă sau în garanţie mobiliară, fiind obligatorie îndeplinirea
formalităţii prin care este adus la cunoştinţă publică titularul dreptului de
proprietate şi al altor drepturi reale deţinute asupra fondului de comerţ, întrucât
acesta dobândeşte calitatea de comerciant.
În perspectivă dinamică, fondul de comerţ păstrează aptitudinea de a
polariza clientela şi de a crea noi valori în proprietatea comerciantului, rezultate
din exploatarea comercială. În acest profil, rentabilitatea activităţii comerciale
depinde de abilitatea şi profesionalismul comerciantului de a-şi forma, extinde şi
conserva clientela, uzând de practicile cinstite ale comerţului.
Nu se poate ignora că, potrivit legii, fondul de comerţ poate constitui
obiect al contractului de ipotecă mobiliară.
Aceasta înseamnă că fondul de comerţ este un bun mobil prin

determinarea legii (art. 21 din Legea nr. 26/1990).
Din punct de vedere contabil, fondul de comerţ este reflectat în expresie
valorică, de regulă superioară valorilor contabile ale bunurilor şi drepturilor
componente, iar exprimarea valorică a fondului de comerţ dovedeşte că este un
bun incorporal.
În concluzie, fondul de comerţ are natura juridică de bun mobil,

incorporal.
Calitatea fondului de comerţ de bun mobil incorporal, face inadmisibilă
acţiunea în uzucapiune şi improprie acţiunea în revendicare atât a întregului cât
şi a elementelor sale componente.
Protecţia este asigurată prin acţiunea în concurenţă neloială.
3. Elementele componente ale fondului de comerţ
Elementele fondului de comerţ depind de felul şi anvergura activităţii pe

care comerciantul şi-a propus să o dezvolte, fiind mai mult sau mai puţin
numeroase, de natură şi valoare diversă, în proprietatea sau în folosinţa
comerciantului.
Compoziţia ansamblului sau a universalităţii de fapt cuprinde de regulă:

cădiri, terenuri, animale; maşini, utilaje, materii prime, materiale, mărfuri;
39 | P a g e
servicii, drepturi (de credit, de proprietate industrială, respectiv, know-how-
ul25, good-will-ul26, mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denumirile de
origine şi indicaţiile de provenienţă, drepturi de licenţă, etc.; firma, emblema,
clientela şi vadul comercial.
Unele din aceste elemente cum sunt, mărfurile, materialele şi chiar
emblema, pot fi considerate „accesorii” întrucât nu sunt indispensabile existenţei
fondului de comerţ.
În schimb, clientela permanentă (nu potenţială) şi vadul comercial sunt
indispensabile fondului de comerţ.
Aceste elemente şi calitatea de comerciant se află în relaţie de
interdependendenţă şi intercondiţionare întrucât, aşa cum nu există comerciant
fără fond de comerţ, nici fond de comerţ nu poate exista fără clientelă şi vad
comercial.
Bunurile sau elementele ce compun fondul de comerţ pot fi corporale şi
incorporale.
3.1. Elementele corporale ale fondului de comerţ
În această categorie sunt incluse materiale, utilaje, echipamente, imobile,

deci bunurile corporale care servesc comerciantului la activitatea de comerţ.
Aceste bunuri vor fi considerate elemente ale fondului de comerţ în
măsura în care sunt destinate a servi exploatării comerciale şi au aptitudinea de a
atrage clientela.
Din acest punct de vedere, sunt apte să atragă clientela specializarea,
noutatea, funcţionarea sau alte trăsături specifice bunurilor corporale.
Prin urmare, pot compune fondul de comerţ, clădirile, terenurile,
animalele, etc. deţinute de titularul fondului de comerţ, în locaţie sau în leasing;
mărfurile proprietatea titularului fondului aflate în stoc sau depozitate în spaţiul
altuia; materiile, produsele finite, utilajele, echipamentele, mărfurile vândute sub
condiţie sau cu termen de executare şi oricare bun destinat activităţii comerciale.
3.2. Elementele incorporale ale fondului de comerţ
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema,

marca, clientela, vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile
de autor, know- how, good-will, etc.
25
Expresia know-how (în limba franceză: savoir-faire) se traduce în, a şti cum, a şti ce şi reprezintă o metodă de
fabricaţie sau de comerţ, ce poate intra în componenţa fondului de comerţ prin cesiunea dreptului de folosinţă a
metodei..
26
Prin good-will (sau în limba germană, firmenwert), se înţelege reputaţia firmei sau ansamblul elementelor
incorporale care conferă valoare şi contribuie la valoarea unui fond de comerţ.
40 | P a g e
În ansamblul de bunuri organizate sub forma fondului de comerţ, firma,
emblema şi marca sunt însemne distinctive ale comerciantului şi au relevanţă
pentru protecţia împotriva faptelor de concurenţă neloială.
 Firma (numele) comerciantului

Firma este numele sub care comerciantul îşi desfăşioară activitatea.
Numele comercial (sau firma) este un atribut al persoanei
comerciantului, întrucât cu acesta se identifică faţă de terţi şi în raporturile
comerciale încheiate cu partenerii contractuali.
În acest sens, art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 statuează că „Firma
este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează”.
Art. 31 din Legea nr. 26/1990 enunţă elementele pe care trebuie să le
conţină firma comerciantului persoană fizică, astfel: „Firma unui comerciant,
persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în întregime sau
din numele şi iniţiala prenumelui acestuia”.
Prin urmare, persoana fizică are facultatea de a alege un nume de
comerciant sau să opteze pentru numele său, la care trebuie adăugată iniţiala
prenumelui.
Regulile detaliate pentru formarea denumirilor sau a firmelor societăţilor
comerciale sunt expuse în Legea nr. 26/1990.
 Emblema
Emblema este un semn distinctiv al locaţiunii, locurilor geografice şi
obiectului de activitate ale comerciantului.
Emblema poate corespunde chiar firmei comerciantului, caz în care
protecţia emblemei este reflecţia protejării firmei.
Specific oricărui semn distinctiv este libertatea de alegere, verdicitatea şi
noutatea.
Prin urmare, emblema poate consta într-un cuvânt, într-o figură
geometrică, un obiect, un instrument, un semn figurativ, o persoană reală sau
imginară, reprezentări din lumea animală, vegetală sau minerală, etc.
Emblema trebuie să fie veridică dacă se referă la originea, natura sau
calitatea produselor ori serviciilor, să aibă capacitate distinctivă, semnul să aibă
noutatea care permite identificarea faţă de altele asemnătoare sau identice, a
produselor, serviciilor sau activităţii comerciantului.
Spre deosebire de firmă, alegerea unei embleme nu este obligatorie.
Prin urmare, dacă s-a optat pentru emblemă, ea trebuie să prezinte noutate
în aluzia la activitatea specifică a titularului. Această aptitudine a emblemei
rezultă din art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 care statuează: „Emblema este
41 | P a g e
semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen”. Pentru detalii a se vedea Legea nr. 26/1990
 Marca27
Marca este semnul distinctiv a produselor sau serviciilor comerciantului.
În concepţia unor jurişti, semnele distinctive ale comerciantului, respectiv
mărcile, denumirile de origine şi creaţiile de utilitate comercială, adică brevetul
de invenţie, desenele şi modele industriale, sunt considerate obiect al
proprietăţii industriale.
Riguros ştiinţific, numai dreptul la paternitatea acestor însemne şi creaţii
face obiectul proprietăţii industriale. Odată ce însemnele şi creaţiile au fost
transmise în proprietatea comercianţilor, ele reprezintă elemente ale fondului de
comerţ şi fac obiectului dreptului concurenţei comerciale, dovadă că orice
uzurpare a acestora dă loc acţiunii în contrafacere, specifică faptelor de
concurenţă neloială.
Utilizarea mărcilor constituie o necesitate, întrucât produsul, serviciul,
gama de produse (servicii) sau chiar întreprinzătorul se diferenţiază în raport cu
concurenţa prin intermediul mărcii.
Conform art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile

geografice ”Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare
grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre,
elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a
ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore,
precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a
distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor
întreprinderi”.
Legea română s-a armonizat cu legislaţia europeană în materie de mărci
dobândite prin înregistrare.
În temeiul art. 2 din Directiva CEE nr. 89/104 şi art.4 din Regulamentul
CE 40/94, pot constitui mărci naţionale sau comunitare orice semne susceptibile
de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoană,
desenele, literele, cifrele, forma produsului sau modul său de prezentare, cu
condiţia ca astfel de însemne să poată distinge produsele sau serviciile unui
întreprinzător de cele ale altor întreprinzători.
Orice marcă are în componenţă elemente figurative care contribuie la
identificarea comerciantului, a produselor sau serviciilor.
Prin urmare, marca sugerează imaginea pe care o reperează publicul, iar
produsul cu un nume dobândeşte individualitate şi iese din anonimat.
Din acest motiv, se poate afirma că marca vinde produsul.
27
Preluând termenul din limba engleză, unele persoane utilizează termenul de brand, deşi termenul marcă
reflectă cu mai multă acurateţe ideea de semn distinctiv al produselor sau serviciilor.
42 | P a g e
Capacitatea distinctivă rezultă din elementele de noutate şi de notorietate
a mărcii, sens în care sunt suficiente două exemple: „Coca Cola” şi „Mercedes”.
Raportat la strategia de piaţă a întreprinzătorilor, mărcile sunt deosebit de
variate, fiind cunoscute marca de fabrică, de comerţ, marca generală, marca de
servicii, marca specială, marca individuală, marca colectivă, marcă mixtă ş.a.
Mărcile pot fi reprezentate şi printr-o culoare sau un sunet, un lichid,
aceste însemne fiind admisibile dacă se dovedesc distinctive, în condiţiile arătate
de C.J.U.E.
Sub acest aspect, comerciantul este ţinut ca alegerea numelui să nu
constituie o rataşare parazitară şi nici să reprezinte atingerea dreptului la
propria imagine, sau atingerea memoriei unei persoane, indiferent de
raporturile sociale sau publice în care se află persoana respectivă sau de
sentimentele ori resentimentele exprimate în mass-media faţă de persoana
decedată28.
De asemenea, mărcile pot fi constituite din denumiri, dacă sunt originale.
În acest sens, nu pot face obiectul unei mărci private, denumirile generice (ex:
lapte alb, sweitzer,etc.) sau necesare ale produselor, adică acele cuvinte cu care
sunt denumite în general, produsele.
Legea nr. 84/1998 interzice înregistrarea însemnului ca marcă, în cazul în
care poate fi utilizat de agenţii economici pentru a desemna anumite
caracteristici ale produselor sau serviciilor lor.
În acest sens, art. 529 stabileşte expres că sunt excluse de la protecţie şi nu
pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii
28
Din acest punct de vedere, este greşită soluţia prin care instanţa judecătorească a apreciat că ar fi admisibilă
utilizarea de către o societate comercială, ca marcă de comerţ, a unei fotografii şi a unei fonograme cu N.
Ceauşescu, fost preşedinte al României până în decembrie 1989.
29
Art. 5 din Legea nr. 84/1998:
”(1) Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, pentru următoarele motive
absolute:
a) semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art. 2;
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în
practicile comerciale loiale şi constante;
d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna
specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării
serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară
obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului;
f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura
produsului sau a serviciului;
g) mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care
nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare
cu privire la locul adevărat de origine;
h) mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care
nu sunt originare din locul indicat;
i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
j) mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se
bucură de renume în România;
k) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele,
embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră
sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris;
43 | P a g e
putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia,
valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării
serviciului sau alte caracteristici ale acestora.
În materie, legea română s-a armonizat cu legislaţia şi jurisprudenţa
europeană.
Semnele olfactive şi gustative pot fi înregistrate ca mărci dacă sunt
susceptibile a fi reprezentate grafic, condiţie care, din punct de vedere tehnic,
pare dificil de realizat, deoarece reprezentarea grafică trebuie să permită
consumatorilor determinarea exactă a obiectului şi întinderii semnului.
Dacă prin înregistrare se tinde la protejarea formei speciale a produsului,
este evidenţiată mai degrabă protecţia unei creaţii sau inovaţii industriale şi nu a
semnului distinctiv. În această ipoteză, înregistrarea potrivită este cea de desen
şi model.
Cerinţa reprezentării grafice a însemnului se justifică pe necesitatea de a fi
susceptibil de înregistrare, spre a putea fi identificat în registru şi a fi publicat
pentru opozabilitate.
În acest sens, conform interpretării date de C.J.U.E. reprezentarea

grafică trebuie să fie clară, precisă, completă, facilmente accesibilă,
inteligibilă, constantă şi obiectivă. Această interpretare este obligatorie pentru
instanţele naţionale.
- Protecţia mărcii
Pentru a beneficia de marcă întreprinzătorul trebuie să dobândească

proprietate exclusivă asupra acesteia. Din acest motiv, înainte de a folosi o
marcă, întreprinzătorul trebuie să fie sigur că marca respectivă nu mai este
utilizată de o altă persoană pentru a desemna produse sau servicii identice ori
asemănătoare.
Cu alte cuvinte, marca trebuie să fie disponibilă, adică un alt înteprinzător
să nu deţină un drept identic sau asemănător celui pe care întreprinzătorul
intenţionează să-l utilizeze şi nici ca marca să fi fost înregistrată sau utilizată de
altul.
Dreptul la marcă se dobândeşte pe două căi principale:
l) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, alte
embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris şi care aparţin
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii;
m) mărcile care conţin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol religios;
n) mărcile care conţin, fără autorizaţia organelor competente, ecusoane, embleme, blazoane, semne heraldice,
altele decât cele avute în vedere de art. 6 ter din Convenţia de la Paris.
44 | P a g e
- prin prioritatea de folosinţă, care presupune îndeplinirea pentru prima
dată a actului de folosire a mărcii şi constituirea depozitului declarativ al
acestuia (prior tempore potior jure);
- prin prioritate de înregistrare, care dă naştere efectelor dreptului din
momentul înregistrării. Conform acestui principiu, actele de folosire anterioare
înregistrării nu sunt opozabile şi nu au anterioritate decât dacă au fost urmate de
o înregistrare.
Legea asigură protecţia juridică timp de 10 ani a mărcii, dacă este
înregistrată la O.S.I.M.
- Transmiterea mărcii
Fiind un element ce intră în componența fondului de comerţ, marca şi

dreptul asupra unei mărci pot face obiectul transmisiunii prin vânzare, cesiunea
folosinţei, donaţie, testament, etc.
Legea permite cesiunea mărcii separat de fondul de comerţ. Titularul
dreptului de proprietate asupra mărcii poate cesiona folosinţa totală sau parţială
a însemnului, concomitent mai multor întreprinzători, sau temporară prin
intermediul licenţei cu sau fără exclusivitate. Cu alte cuvinte, este posibil ca
licenţa de folosire a mărcii să se transmită pentru toate produsele şi serviciile,
sau numai pentru cele pentru care marca a fost înregistrată sau pentru întregul
teritoriu al unui stat ori numai pentru o parte a lui.30
 Marca comunitară 31
Marca comunitară a fost instituită prin Regulamentul Consiliului din 20

decembrie 1993, iar împreună cu semnele geografice şi numele de domeniu care
conţine particula .eu sunt semne distinctive a căror folosire este reglementată
prin Regulamentul Consiliului.
Marca comunitară este un titlu de protecţie autonom care conferă,
începând cu 1 aprilie 1996, printr-o procedură unică de înregistrare, o protecţie
uniformă în ţările din Uniunii Europene.
Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 84/1998, marca comunitară este marca
înregistrată în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului
din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene (JOUE) seria L nr. 78 din 24 martie 2009, denumit în
continuare Regulament privind marca comunitară.
Marca comunitară nu poate fi extinsă la ţările extra-comunitare.
30
Pentru informaţii suplimentare privind marca se poate consulta: Yolanda Eminsecu, Regimul juridic al
mărcilo, Bucureşti, 1996.
31
Regimul juridic aplicabil mărcii internaţionale este cel rezultat din Convenţia Uniunii de la Paris din anul
1883 privind proprietatea industrială şi din Acordul de la Madrid din anul 1891 referitor la înregistrarea
înternaţională a mărcilor.
45 | P a g e
Titularul unei mărci deja înregistrate într-un stat al UE se poate prevala,
cu ocazia înregistrării mărcii comunitare sau după înregistrarea ei, de vechimea
mărcii anterioare. Dacă marcă comunitară este înregistrată pentru produse sau
servicii identice cu cele ale mărcii naţionale anterioare sau cuprinse în această
marcă, va permite păstrarea vechimii mărcilor naţionale fără obligaţia de a le
înnoi. Pe de altă parte, vechimea unei mărci naţionale poate fi invocată în faţa
Oficiului de Armonizare pe Piaţa Internă (OAPI/OHIM) în momentul
înregistrării unei mărci comunitare.
Conform art. 3 din Directiva CEE nr. 104/1989 şi art. 7 din Regulamentul
C.E. nr. 40/1994, pentru a fi protejată, marca trebuie să fie un semn arbitrar,
distinctiv, care permite consumatorului să identifice originea produsului sau
serviciului şi să o aleagă ori să o evite cu ocazia unei achiziţii ulterioare; să nu
fie compusă din elemente ce indică provenienţa geografică a produsului sau a
serviciului; să nu fie contrară ordinii publice sau bunelor moravuri; să nu fie
înşelătoare, aptă să inducă consumatorul în eroare asupra naturii,
caracteristicilor sau a provenienţei produsului sau a serviciului şi să nu conţină
elemente care comportă reproducerea sau imitaţia unor steme, embleme, drapele
sau ştampile oficiale ale unor ţări sau organizaţii inter-guvernamentale; să fie
disponibilă pentru a fi valabilă, ceea ce înseamnă că nu este admisibil ca un terţ
să-şi poată apropria un semn protejat identic sau similar pentru a desemna
produse sau servicii identice sau similare.
Pentru a înregistra marca comunitară, OAPI examinează cererea de
înregistrare, verifică pe fond şi pe formă îndeplinirea condiţiilor care fac
admisibilă înregistrarea mărcii, verifică motivele de refuz referitoare la absenţa
caracterului distinctiv, la caracterul, compoziţia, originea înşelătoare, la
contrarietatea cu ordinea publică şi cu bunele moravuri, la reproducerea de
drapele, steme, ştampile sau embleme ale unor state.
OAPI întocmeşte un raport privind căutarea în fişierele mărcilor naţionale
prin intermediul oficiilor naţionale, cu excepţia Franţei, Germaniei şi Italiei, a
mărcilor comunitare şi a cererilor de mărci comunitare anterioare. Cererea de
înregistrare a mărcii se publică în limbile Uniunii, în Buletinul Mărcilor
Comunitare (Bulletin des Marques Communautaires), spre a fi adusă la
cunoştinţa publică şi a fi primite eventuale opoziţii ale terţilor.
Înregistrarea conferă dreptul de a interzice folosirea şi de a se opune la
înregistrarea ca marcă a unui semn identic sau similar pentru produse şi servicii
identice sau similare.
Titularul mărcii înregistrate beneficiază de un drept exclusiv de exploatare
pe o durată de 10 ani începând de la data înregistrării cererii, care poate fi
înnoită nelimitat pe perioade de 10 ani.
Solicitantul-titular poate revendica, fie în momentul înregistrării, fie
ulterior, prioritatea unei înregistrări anterioare, sau prioritatea de expunere
anterioară a mărcii, într-un termen de 2 luni începând de la data introducerii
cererii de marcă comunitară.
46 | P a g e
În aceste ipoteze, cel care solicită trebuie să dovedească înregistrarea prin
copia înregistrării sau a înregistrărilor anterioare, ori trebuie să probeze că
marca a fost efectiv utilizată pentru produsele şi serviciile respective, prin
arătarea expoziţiei, a datei de deschidere, a datei primei utilizări publice (dacă
este diferită de data de deschidere), a locului şi prin descrierea folosirii mărcii,
atestată de autoritatea pentru protecţia proprietăţii industriale în cadrul
expoziţiei.
Cu toate acestea, proprietarul mărcii comunitare nu se poate opune
utilizării mărcii sale în legătură cu produse care au fost puse pe piaţa europeană
de către el însuşi sau cu consimţământul lui, aceste aspecte reflectând epuizarea
dreptului de folosinţă exclusivă.
De asemenea, în ipoteza în care, de la data înregistrării, marca nu este
exploatată timp de 5 ani consecutivi, orice persoană fizică sau juridică sau
pârâtul din acţiunea în contrafacere poate cere reconvenţional OAPI ca titularul
să fie decăzut din dreptul de folosinţă exclusivă.
Decăderea nu se va pronunţa dacă titularul mărcii dovedeşte prin
cataloage şi facturi emise în ani diferiţi ori alte înscrisuri cu dată certă care
identifică în mod clar produsele, că a folosit marca şi numai într-o singură ţară a
Uniunii.
Acţiunea în decădere este admisibilă dacă marca sa a devenit, o dată cu
trecerea timpului, o denumire înşelătoare pentru consumatori sau a devenit o
denumire uzuală în comerţul cu produsul sau serviciul, iar proprietarul mărcii nu
a intervenit pentru a avertiza publicul despre înregistrarea mărcii şi pentru a
cere utilizarea unui alt termen sau să precizeze că este vorba despre o marcă.
Decăderea din dreptul asupra mărcii comunitare produce efecte în toate statele
U.E.
O marcă comunitară înregistrată poate face obiectul unei acţiuni în
nulitate formulată de terţ sau de pârât în cadrul unei acţiuni în contrafacere în
faţa OAPI, care pronunţă o hotărâre ce poate fi contestată la camera Oficiului,
hotărârea acestuia fiind supusă recursului la CJUE.
Titularul unor drepturi anterioare nu poate cere nulitatea mărcii
comunitare dacă şi-a dat în mod expres consimţământul la înregistrarea acesteia
din urmă sau dacă a tolerat folosirea ei timp de 3 ani consecutivi.
Se poate cere nulitatea relativă a mărcii comunitare pentru existenţa unei
mărci anterioare, naţionale, internaţionale, comunitare sau notorie, identică sau
similară cu marca comunitară, sau pentru existenţa unui alt drept anterior şi în
special al unui drept la nume, la imagine, de autor, de proprietate industrială, în
conformitate cu dreptul naţional care îi reglementează protecţia.
Nulitatea absolută a mărcii comunitare poate fi cerută în cazul în care
însemnul înregistrat nu poate constitui o marcă comunitară sau dacă se
dovedeşte că solicitantul a fost de rea-credinţă în momentul înregistrării cererii
47 | P a g e
de marcă. În cazul în care o marcă comunitară a fost declarată nulă, nulitatea
acţionează în întreaga Comunitate Europeană.
Protecţia dreptului de proprietate asupra mărcii comunitare este asigurată

prin acţiunea în contrafacere ce poate fi intentată împotriva persoanei care,
pentru produse identice sau similare cu cele desemnate în înregistrare,
reproduce, foloseşte marca reprodusă, aplică marca, foloseşte marca fără a o
reproduce ilicit, imită marca, foloseşte marca imitată, înlătură sau modifică
marca legal aplicată, deţine produse purtând o marcă contrafăcută, vinde,
importă sau exportă produse sau servicii sub o marcă contrafăcută, fără
acordul titularului ei.
Transmiterea mărcii comunitare

Titularul mărcii poate cesiona drepturile unui terţ sau poate să-i acorde
licenţă de exploatare.
Prin contractul de cesiune se transferă dreptul de proprietate, cesionarul
devenind titularul drepturilor ataşate mărcii comunitare, iar prin contractul de
cesiune a licenţei proprietarul mărcii comunitare transmite deţinătorului licenţei
dreptul de a folosi marca pe un teritoriu sau pe o zonă geografică dată.
Conform art. 23 din Regulamentul C.E. nr. 40/1984, ambele contracte
trebuie aduse la cunoştinţă publică prin înregistrarea lor în Registrul comunitar
al mărcilor.
 Denumirile de origine protejată şi indicaţiile geografice de provenienţă
Pot constitui elemente ale fondului de comerţ şi denumirile de origine

protejată, sau indicaţiile geografice de provenienţă care constituie semne
distinctive-colective şi garanţii de calitate pentru consumator şi au scopul de a
pune în valoare anumite produse specifice provenind dintr-o arie geografică
delimitată.
Denumirile de origine protejată desemnează un produs originar dintr-o
arie geografică determinată, a cărui calitate sau ale cărui caractere sunt în mod
esenţial şi exclusiv determinate de un mediu geografic dat.
Indicaţia geografică protejată desemnează un produs originar dintr-o arie
geografică şi a cărui calitate sau reputaţie poate fi atribuită mediului geografic
care cuprinde factori naturali şi/sau umani32 .
Cererea de înregistrare a unor astfel de denumiri sau indicaţii poate fi
înaintată de orice grupare de producători. Începând din momentul înregistrării
lor, sunt protejate împotriva oricărei utilizări abuzive sau a indicaţiei false.
32
În plan european, denumirile de origine protejată şi indicaţiile geografice de provenienţă fac obiectul de
reglementare al Regulamentului CE nr. 2081/92 din 14 iulie 1992, modificat cu Regulamentul CE nr. 535/97 din
17 martie 1997 şi cu Regulamentul CE nr. 692/2003 din 8 aprilie 2003.
48 | P a g e
 Drepturile de proprietate industrială şi comercială (brevetele de invenţie)
Frecvent, alături de firmă, emblemă şi marca de fabrică sau de comerţ, în
structura fondului de comerţ se regăsesc drepturi incorporale asupra creaţiilor
inteligente care sporesc valoarea fondului de comerţ.
Aceste drepturi se aseamănă cu drepturile de proprietate literară şi
artistică, fiindu-le asigurată protecţie naţională şi internaţională prin sancţiuni
civile sau penale aplicate în practică pe calea acţiunii în contrafacere.
Brevetul de invenţie naţional este un titlu 33 eliberat de Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci care conferă inventatorului dreptul exclusiv de
exploatare şi utilizare a invenţiei.
Brevetele de invenţie naţionale se acordă în condiţiile stabilite de Legea
nr. 64/11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie.
Legea este aplicabilă oricărei persoane fizice sau juridice române, iar
persoanele fizice sau juridice străine cu sediul sau domiciliul în afara teritoriului
României beneficiază de prevederile legii române în condiţiile tratatelor şi
convenţiilor internaţionale privind invenţiile la care România este parte.
Cererea de brevet de invenţie cuprinzând datele de identificare ale
titularului la care se ataşează descrierea invenţiei, revendicările, desenele
explicative etc., toate redactate în limba română, se depune la OSIM, depunerea
cererii având valoarea juridică de depozit naţional regelmentar.
De la data depunerii cererii, sau de la data priorităţii invocate şi
recunoscute faţă de orice alt depozit privind aceeaşi invenţie, persoana
beneficiază de dreptul de prioritate.
Conform legii arătate, un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie

având ca obiect un produs sau un procedeu în toate domeniile tehnologice cu
condiţia ca ideea să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie
susceptibilă de aplicare industrială.
O invenţie este nouă dacă, pentru o persoană de specialitate, ideea nu
rezultă cu evidenţă din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii şi este aplicativă
dacă obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul din domeniile
industriale, inclusiv în agricultură.
Prin urmare, aportul creativ, liceitatea şi originalitatea invenţiei sunt
apreciate prin faptul că ideea inventivă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii, nu
are un conţinut pur teoretic sau ştiinţific şi nu este contrară ordinii publice şi
moralei, toate aceste condiţii cumulative dând dreptul la brevetare.
Pentru a fi protejat, brevetul de invenţie trebuie depozitat la O.S.I.M., iar
durata protecţiei este de 20 de ani.
Drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin vânzare, donaţie,
licenţă, testament.
33
Convenţia de la Monaco din 5 octombrie 1973 prevede condiţiile de obţinere a brevetului european şi al celui
comunitar valabil pe întreaga piaţă comună.
49 | P a g e
Transmiterea inter vivos, prin cesiune sau licenţă a drepturilor rezultate
din brevet, poate fi exclusivă sau neexclusivă, iar mortis causa, prin succesiune,
legală sau testamentară.
La fel ca firma, emblema şi marca, brevetele de invenţie raliază clientela
şi sunt protejate prin acţiunea în contrafacere.
Constituie infracţiune de contrafacere, fapta de a utiliza ori de a exploata
fără drept, invenţia ori procedeul berevetat, prin fabricarea, folosirea sau
punerea în circualţie a obiectului unui brevet de invenţie.
 Brevetul asupra invenţiilor biotehnologice
Sunt tehnici care utilizează organisme vii cu scopul de a obţine produse

comerciale necesare consumului sau de a ameliora caracteristicile plantelor sau
animalelor.
Descoperirile ştiinţifice şi utilizarea caracteristicilor metabolice ale micro-
organismelor în favoarea omului, precum şi posibilitatea de a produce la scară
industrială substanţe organice, vaccinuri, antibiotice, au constituit idei creative
brevetabile.
 Brevetul pentru programele de calculator
Conform Directivei 2009/24/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru
calculator, protecţia dreptului de autor se aplică oricărei forme de exprimare a
unui program de laborator.
Prin urmare, programele software prezintă un conţinut tehnologic, motiv
pentru care au fost incluse în disciplina brevetabilă, dar sunt considerate şi
creaţii intelectuale (bazate pe o minte artificală) al căror autor este titularul
exclusiv al dreptului de utilizare şi de fructificare comercială a „operei”.
Originalitatea, noutatea şi aplicaţia industrială fac din licenţa pentru
utilizarea programelor de calculator, un element important în structura unui fond
de comerţ.
 Brevetul comunitar
Brevetul comunitar unifică dreptul brevetelor pe plan european şi conferă

inventatorilor recunoaştere pe tot teritoriul Uniunii Europene. Brevetul european
se eliberează de Oficiul European al Brevetelor competent să examineze, să
publice şi să administreze brevetul comunitar. Brevetul va fi eliberat, conform
Convenţiei de la München, într-una dintre cele trei limbi de procedură (engleza,
germana sau franceza) şi va fi publicat în această limbă însoţit de o traducere a
revendicărilor în celelalte două limbi de procedură.
50 | P a g e
Protecţia juridică a brevetului este asigurată prin posibilitatea promovării
acţiunii legate de utilizarea invenţiei înainte de eliberarea brevetului, de
limitarea brevetului sau legată de stingerea brevetului, precum şi cea referitoare
la contrafacere şi la validitatea brevetului în faţa camerei specializate a
tribunalului de prim grad, CJUE având competenţa de a judeca recursurile
împotriva hotărârilor tribunalului. Celelalte litigii între persoane private privind
contractele de cesiune sau de licenţă a brevetului comunitar, se află în
competenţa tribunalelor naţionale din statele membre.
● Desenele şi modelele
În structura fondului de comerţ se pot regăsi desenele şi modelele sau forme

ale unor unor obiecte comerciale sau industriale, fiind indiferent dacă au sau nu
au valoare artistică. Acestea conferă un caracter de noutate şi şi pot fi protejate,
depozitarea lor având scopul de a confirma dreptul la marcă a autorului lor. Din
rândul desenelor şi modelelor fac parte modelele noi şi originale ale creaţiei
vestimentare sau din alt domeniu de activitate comercială, iar reproducerea lor
ilicită este sancţionată penal.
Regimul juridic aplicabil deseneleor şi modelelor este stabilit prin Legea nr.
129/1992 privind modelele şi desenele industriale.
 Clientela
Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în

raporturi juridice cvasi-permanente cu un comerciant.
Din punct de vedere contabil, clientela este reprezentată de cifra de
afaceri, adică de suma globală a vânzărilor de bunuri şi servicii pe o perioadă
dată, măsurată prin preţul lor de vânzare.
Cifra de afaceri figurează în creditul contului de realizări şi exprimă
venitul pe care clientela l-a adus comerciantului.
Clientela este influenţată de calitatea produselor, de maniera în care
personalul întreprinderii o captează prin mijloace oneste, prin fidelitatea,
calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea sau alte strategii de piaţă,
dar şi de aptitudinile şi profesionalismul comerciantului în organizarea
comerţului, de aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela, de locul în
care este amplasat magazinul sau sediul comerciantului, de concurenţă, de piaţa
deţinută şi posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Raportat la expresia economică în care clientela se înfăţişează,
comerciantul deţine un drept subiectiv asupra clientelei care conferă titularului
un monopol de exploatare protejat de lege împotriva concurenţei neloiale şi
limitat doar de principiul liberei concurenţe de care se poate prevala oricare
comerciant.
51 | P a g e
Dreptul la clientelă este reprezentat de cifra de afaceri, ceea ce înseamnă
că clientela constituie o valoare patrimonială susceptibilă a fi înstrăinată.
Această valoare devine relevantă în cazul transmiterii dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale asupra fondului de comerţ.
Valoarea clientelei şi deci a dreptului comerciantului asupra fondului de
comerţ se poate stabili în mod autonom chiar şi în cazul magazinelor colective,
întrucât şi în asemenea situaţie, cifra de afaceri reflectă clientela care aparţine
exclusiv fiecărui comerciant şi care a apelat la produsele acestuia şi graţie
vadului comercial în care fondul comercial a fost amplasat.
În condiţiile arătate, dreptul de proprietate asupra clientelei este relevant
sub aspectul concurenţei neloiale chiar şi în ipoteza în care comerţul este
exploatat în cadrul magazinelor amplasate în gări, staţii de benzină etc.
 Vadul comercial
Poziţia topografică în care este amplasat 34 localul, restaurantul, magazinul,

etc., locaţia în care este situat, modul (atractiv, original, etc.) de prezentare a
bunurilor şi/sau de prestare a serviciilor, conferă fondului de comerţ utilitate şi
superioritate economică, iar în plan juridic, aptitudine şi capacitate de a polariza
clientela.
Aceste trăsături ale fondului de comerţ au valoare deoarece crează aşa-
numitul vad comercial care influenţează clientela prin renumele privitor la
maniera de organizare a întreprinzătorului, preţurile practicate, produsele sau
serviciile oferite.
Sub aspectele arătate, preţurile produselor sau serviciilor şi realizările

întreprinzătorului sunt influenţate de locul în care este amplasat fondul de
comerţ sau în care se desfăşoară activitatea comerciantului, ceea ce
demonstrează că vadul comercial atrage, menţine sau respinge clientela şi astfel
influenţează cifra de afaceri şi profitul comerciantului.
Trăsăturile esenţiale ale fondului de comerţ
Deşi constituie un ansamblu de bunuri, legea a abstractizat fondul de

comerţ într-un bun mobil incorporal cu aptitudine productivă şi cu forţă de
atracţie a clientelei.
Raportat la cele ce preced, fondul de comerţ pune în evidenţă unele

trăsături la care se raportează reguli juridice de importanţă practică majoră, şi
anume:
34
La intersecţia unor străzi, în centrul comercial al oraşului, la intrarea în oraş pe o arteră stradală principală, etc
52 | P a g e
1. Fiind absorbite într-un fond de comerţ, imobilele contribuie la natura
mobiliară şi incorporală a acestui bun.
2. Fondul de comerţ nu poate face obiectul contractului de gaj.
3. În cazul în care comerciantul, persoană fizică sau juridică a convenit să
greveze un imobil cu ipotecă imobiliară, imobilul încetează să mai facă parte din
fondul de comerţ, deoarece, prin garanţia ipotecară bunul a fost „imobilizat”,
devenind incompatibil cu natura de bun mobil incorporal a fondului de comerţ.
4. Fondul de comerţ nu poate fi grevat cu servituţi pasive, întrucât
servitutea este un drept imobiliar care grevează un fond în folosul altui fond, sau
o sarcină impusă unui imobil în folosul altui imobil, nefiind o obligaţie impusă
unei persoane.
5. Fondul de comerţ nu poate fi dobândit în proprietate prin simplul fapt
al posesiei, deoarece are natură incorporală.
6. Fondul de comerţ nu poate face obiectul unui dar manual, întrucât nu
face parte din bunurile mobile susceptibile a fi înmânate.
9. Fondul de comerţ poate fi vândut, dat în ipotecă mobiliară, închiriat,
sau donat, dar şi dat în uzufruct întrucât nu este un bun comsumptibil.
IV. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Definiți fondul de comerț

2. Care sunt deosebirile esențiale între fondul de comerț și patrimoniul
comerciantului?
3. Enumerați trăsăturile fondului de comerț.
4. Definiți firma.
5. Definiți vadul comercial.
6. Care sunt elementele indispensabile ale fondului de comerț?
7. Identificați elementele corporale și incorporale ce pot alcătui un fond de
comerț.
V. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Fondul de comerț:
a) Poate face obiectul unui dar manual;
b) Poate face obiectul contractului de gaj;
c) Poate face obiectul contractului de ipotecă mobiliară;
d) Poate face obiectul contractului uzufruct.
53 | P a g e
2. Fondul de comerț este:
a. un ansamblu de bunuri mobile utilizate în comerț;
b. un ansamblu de bunuri corporale utilizate ăn comerț;
c. un ansamblu de bunuri mobile corporale și incorporale și bunuri imobile
destinate exclusiv comerțului;
d. un ansamblu de bunuri mobile și imobile utilizate de comerciantul persoană-
fizică în interes personal.
3. Privit unitar, fondul de comerț este:

a. un bun imobil;
b. un bun mobil corporal;
c. un bun imobil incorporal;
d. un bun mobil incorporal.
4. Sunt elemente incorporale ale fondului de comerț:

a. terenurile agricole destinate exploatării comerciale;
b. mărcile de fabrică;
c. clientela comerciantului;
d. mărfurile și produsele comerciantului.
5. Sunt elemente indispensabile fondului de comerț:

a. mărcile, în special marca comunitară;
b. firma comerciantului;
c. vadul comercial;
d. clientela
6. Poate fi înregistrat/ă ca marcă:

a. orice denumire generică;
b. forma unui produs, cu condiția să prezinte noutate și să fie susceptibilă de
reprezentare grafică;
c. denumirea unui produs, cu condiția să prezinte noutate și să fie susceptibilă de
reprezentare grafică;
d. denumirea oficială a unei instituții publice
Răspunsuri corecte
1. c, d
2. c
3. d
4. b, c
5. b, c, d
6. b, c
54 | P a g e
VI. TEME DE CASĂ
1. Fondul de comerț și patrimoniul comerciantului

2. Reglementarea elementelor incorporale ale fondului de comerț.
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA 5.
REGULI GENERALE APLICABILE CONTRACTELOR SPECIFICE

ACTIVITĂȚII COMERCIALE
- Expunerea dispozițiilor legale cuprinse în NCC și în actele normative

speciale cu privire la principiile generale ce guvernează regimul juridic
aplicabil contractelor specifice activității comerciale.
55 | P a g e
- Identificarea acelor prevederi legale ce instituie particularități contractelor

derulate în cursul activității comerciale;
- Însușirea normelor specifice ce instituie principiul libertății contractuale,
limitări ale acestui principiu, precum și cerințe imperative de fond sau de
formă pentru validitatea contractelor ;
- Identificarea sensului şi interpretarea normelor de drept comercial într-o
gândire logică şi structurată.
III. CUVINTE CHEIE:

- Principiul autonomiei contractuale
- Capacitate
- Consimțământ
- Obiect
- Cauză

1. Reguli generale aplicabile contractelor derulate în cursul activității
comerciale
2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului comercial
V. REZUMAT
Reunind un corp de reguli particulare referitoare la exercitarea unei
activități comerciale şi la actele juridice încheiate cu frecvența similară dar nu
identică unei profesii, în legătură cu bunurile destinate exercitării comerţului,
dreptul comercial este dreptul privat specializat întrucât normele sale sunt
destinate comercianţilor, contractelor, operaţiunilor şi faptelor specifice
activității comerciale.
Din acest punct de vedere sunt relevante juridic, calitatea de
întreprinzător în comerţ, destinaţia comună dată unor bunuri de către acesta şi
specificul contractelor care fac obiectul de activitate al profesioniștilor-
comercianți.
56 | P a g e
Regimul juridic aplicabil contractelor este construit şi dominat de
principiul autonomiei voinţei.
Principiul libertăţii sau a autonomiei contractuale a dobândit semnificaţia

unei valori constituţionale, fiind recunoscut într-o manieră indirectă prin art. 45
din Constituţie sub denumirea „Libertatea economică”, conform căruia „accesul
liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea
acestora în condiţiile legii sunt garantate”.
Prin urmare, în concepţia legii fundamentale, libertatea contractuală
reprezintă pârghia juridică sau garanţia liberei iniţiative şi a accesului liber la o
activitate economică întrucât, ceea ce nu este interzis prin lege, este permis
contractării.
Libertatea contractuală este strâns legată de conceptul de autonomie
privată, adică puterea de care dispune o persoană pentru a-şi realiza propriile
interese prin intermediul dreptului de a încheia un contract cu o anumită
persoană, de a alege probele încheierii, executării, de a stabili criterii de
interpretare, sancţiunile în caz de neexecutare, durata, prorogarea, modalităţi de
încetare a contractului, etc.
În afara dreptului la negotium juris, libertatea contractuală implică dreptul
părţilor de a nu contracta şi de a nu accepta un anumit conţinut al contractului
sau anumite condiţii de formă, de executare sau de încetare a contractului.
Deşi majoritatea regulilor supletive ale dreptului civil pot fi înlăturate prin clauze
contractuale sau prin uzanţe comerciale, intervenţia Statului în economie a avut ca
efect limitarea semnificativă a libertăţii contractuale în materie comercială.
Sistematizând, limitarea libertăţii contractuale este evidenţiată sub aspectele
următoare:
1. În privinţa activităţilor care constituie monopol de stat, legea impune acordului
un anumit conţinut care configurează contractele tip, sau aşa-numitele contracte
de adeziune ale căror clauze nu pot fi discutate, partenerii fiind constrânşi să le
accepte.
2. În sectorul privat, libertatea de încheiere a contractelor este limitată de
intervenţiile statului care, justificat pe necesitatea protejării interesului legitim al
uneia din părţile contractului, a terţilor ori a scopului economiei, anihilează
dreptul de negocia sau de a modifica anumite clauze contractuale.
Concret, în anumite contracte, cum este cel de asigurare, sau în actul de

constituire a unei societăţi comerciale, obligaţiile părţilor sunt fixate imperativ
prin lege, fără a exista posibilitatea ca părţile să deroge de la aceste efecte juridice.
În ce privește forma contractelor comerciale, dispozițiile cuprinse în NCC
și în alte acte normative speciale impun contractului comercial forma scrisă, se
înţelege, ad probationem.
57 | P a g e
Desigur că, în cazul altor contracte comerciale, scopul de a asigura protecţie
sporită părţilor sau terţilor ori a unor interese publice, impune forma autentică sau
solemnă a acestora. Este vorba de actul de donaţie a unei părţi sau a întregului
fond de comerţ, de actul constitutiv al societăţii comerciale în care s-a aportat un
teren, de actul de constituire a societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, ş.a.
Distinct, contractele sunt valide dacă la încheierea lor s-au respectat
condiţiile esenţiale sau de fond şi condiţiile de formă impuse de Codul civil (art.
948) şi/sau de actele normative speciale care se aplică fiecărui tip de contract
comercial.
Uneori, validitatea contractului se află sub semnul echivocului datorită
clauzelor care, fiind stipulate într-o manieră confuză sau necorespunzătoare,
creează aparenţa de nelegalitate sau de contrarietate cu morala.
Pentru a fi evitate asemenea inconveniente, părţile trebuie să redacteze cu
maximă diligenţă clauzele contractului, utilizând termenii şi expresiile care să le
reprezinte voinţa, cât mai clar şi precis, ţinând cont că, în materie comercială,
redactarea clauzelor contractelor este mai importantă chiar decât executarea lor.
Conform Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea

contractului sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- un obiect determinat;
- o cauză licită

1. În ce constă principiul libertății contractuale?
2. Care sunt cazurile ce evidențiază limitarea principiului libertății contractuale?
3. Enumerați contractele încheiate de comercianți pentru care legea impune
forma autentică.
4. Care sunt condițiile esențiale pentru validitatea contractelor comerciale?
5. Care este momentul încheierii contractului comercial?

1. Acceptarea ofertei de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să fie clară;
b) să fie pură şi simplă;
58 | P a g e
c) să fie condiționată;
d) să fie limitată doar la unele clauze cuprinse în ofertă.
2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:

a. să existe negociere prealabilă între părți;
b. contractul să fie întotdeauna ăncheiat în formă autentică;
c. părțile să aibă capacitatea de a contracta;
d. părțile să își exprime în mod valabil consimțământul la încheierea
contractului.
Răspunsuri corecte
1. a, b
2. c, d
IX. TEME DE CASĂ:

1. Forma contractului comercial şi răspunderea contractuală în condițiile adoptării NCC.
3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în 4.
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;
TEMA 6
SPECIFICUL OBLIGAȚIILOR ÎN CAZUL ÎNCHEIERII

CONTRACTELOR ÎN CADRUL ACTIVITĂȚII COMERCIALE
59 | P a g e
- Indicarea dispozițiilor legale din Codul civil ce se aplică profesioniștilor-
comercianți în materia obligațiilor
- Prezentarea actelor normative speciale ce reglementează executarea
obligațiilor în cadrul contractelor încheiate în scopul exercitării activității
comerciale
- Explicarea dispozițiilor particulare aplicabile în raporturile juridice dintre
comercianții-profesioniști, precum și dintre aceștia și autoritățile
contractante
- Însușirea de către studenți a prevederilor cu titlu particular aplicabil

contractelor încheiate de către profesioniștii-comercianți, între
profesioniștii-comercianți, precum și între aceștia și autoritățile
contractante
- Dezvoltarea capacității de identificare a naturii raporturilor juridice la care
participă profesioniștii-comercianți și a normelor aplicabile acestora în
materia obligațiilor.
III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU
Unificarea dreptului privat prin adoptarea noului Cod civil nu a condus la

înlăturarea tuturor disparităților dintre normele juridice aplicabile comercianților
și cele aplicabile necomercianților.
Dimpotrivă, specificul executării obligațiilor în cadrul raporturilor juridice
la care participă profesioniști-comercianți continuă tocmai prin menținerea în
vigoare, sau adoptarea în continuare, după caz, a unor acte normative destinate
să reglementeze aspecte juridice caracteristice comercianților și raporturilor
juridice la care participă aceștia.
IV. CUVINTE-CHEIE
- Oferta de a contracta
- Acceptarea ofertei
- Plata
- Comerț electronic
- Consumatori
- Plata
60 | P a g e
- Imputația plății
V. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU
1. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace de comunicare la distanță

2. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice
3. Reguli speciale în cazul încheierii contractelor la distanță între profesioniștii-
comercianți și consumatori
4. Executarea voluntară a contractului comercial
VI. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU
1. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace de comunicare la distanță

Oferta şi acceptarea
A. Oferta de a contracta
Conform dispozițiilor N.C.C., încheierea contractului începe cu
propunerea de a contracta, numită ofertă sau policitaţiune, iar propunerea nu
are semnificaţia juridică a promisiunii de a contracta, adică, nu este un
antecontract. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a contracta, adică
decât un antecontract şi mai puţin decât un contract.
Pentru a produce efecte juridice, oferta trebuie să exteriorizeze o voinţă

reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a se angaja din punct de vedere
juridic. Prin urmare, oferta trebuie să fie:
- fermă, ceea se înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a modifica sau
retracta;
- precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului;
- neechivocă, adică să reflecte intenţia ofertantului de a contracta.
Oferta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal şi poate fi
adresată publicului sau unei persoane determinate.
Oferta adresată publicului rezultă din anunţurile de vânzare lansate prin
diferite publicaţii cotidiene. În cazul acestei oferte, ofertantul va fi obligat faţă
de primul acceptant. Din punct de vedere al efectelor, acest gen de ofertă nu se
deosebeşte de oferta adresată unei persoane determinate.
Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului
respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura
contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar,
termen numit termen rezonabil.
Pe piaţa reglementată a bursei, sau pe piaţa virtuală, ofertele sunt
întotdeauna cu termene, mai mult sau mai puţin scurte.
61 | P a g e
B. Acceptarea ofertei de contractare
Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură a consimţământului.
Acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de
voinţă, la fel ca şi oferta.
Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să fie:

- clară adică să exprime intenţia neechivocă de a contracta;
- pură şi simplă adică necondiţionată. Dacă acceptarea limitează, condiţionează,
ori excede ofertei, se consideră o contraofertă. În acest caz, acceptarea nu mai
este pură şi simplă;
- liberă, neconstrânsă de vreun factor sau persoană ori smulsă prin violenţă
fizică sau morală, ori surprinsă prin dol;
- expresă, exteriorizată în scris sau prin punerea în executare a ofertei.
Pe scurt, acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta.
În sfârşit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost
revocată sau să fi devenit caducă.
§2. Momentul şi locul încheierii contractului

În cazul încheierii contractului prin telefon, stabilirea locului în care au
luat naştere nu comportă probleme deosebite deoarece, locul încheierii este cel
de la care s-a telefonat pentru lansarea ofertei.
Dar, datorită existenţei unui decalaj în timp, între cele două laturi ale
formării acordului de voinţă, adică între ofertă şi acceptare, este importantă
stabilirea datei la care contractul se încheie.
Doctrina juridică a analizat de-a lungul timpului „momentul” încheierii
contractului.
În ce ne priveşte, vom ţine cont de regulile aplicabile în materia obligaţiei
comerianţilor de a ţine registrul general de intrare-ieşire a corespondenţei, şi de
a înregistra cronologic toată corespondenţa intrată deoarece, în funcţie de data
înregistrării:
- se naşte posibilitatea revocării ofertei;
- se apreciază dacă oferta a devenit caducă;
- se identifică legea aplicabilă contractului;
- se verifică îndeplinerea condiţiilor de fond la realizarea acordului de voinţă şi
deci a cauzelor de nulitate a contractului.
Nu trebuie uitat că, indiferent dacă părţile contractante sunt prezente în
acelaşi loc sau, dacă se află în locuri geografice diferite, contractul se încheie
numai pe baza acordului de voinţe.
Pentru contractele încheiate la distanță, noul C.civil stabilește

următoarele reguli:
62 | P a g e
- Contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt
imputabile (art. 1186, alin. 1 Cod civil);
- Contractul se consideră de asemenea încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l
înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite
între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face astfel (ex. Expedierea mărfii care face obiectul ofertei de cumpărare).
Această modalitate simplificată de încheiere a contractului este preluată
din prevederilevechiului C.comercial abrogat, fiind numită în doctrină și
”comandă urmată de executare”.
Dovada acordului de voinţă al părţilor trimite la data şi în nici un caz, la
„momentul” în care ofertantul a luat la cunoştinţă, efectiv, de acceptare.
Raportat la obligaţia legală a comercianţilor de a ţine registrele vizând
administrarea afacerii comerciale, data primirii acceptării sau, după caz, a
contraofertei, este data înregistrării scrisorii în registrul general de
corespondenţă ţinut de comercianţi sau, data expedierii faxului ori a primirii
corespondenţei electronice.
2. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice

Bineînţeles că şi pe piaţa virtuală, contractele se încheie conform
regulilor juridice specifice încheierii contractelor prin corespondenţă, numai
mecanismul fiind diferit datorită sistemului on-line şi a acceptării ofertei prin
„clik”.
Cu alte cuvinte, modalitatea modernă de încheiere a contractelor
comerciale prin mijloace electronice, sau aşa numitul, comerţ electronic nu
înlătură normele comerciale incidente contractelor încheiate pe piaţa
cyberspaţiului fără frontiere şi necontrolată de stat.
Porivit legii române, furnizorul Serviciului de Internet (FSI) racordează
comerciantul la Internet şi serviciul Hot Web oferă un server cu o anumită
capacitate de stockaj şi cu evidenţierea numărului de persoane care
frecventează site-ul şi site-urile de unde provin.
Site-ul Web al comerciantului pe care va fi uşor de navigat, este în măsură
să ofere o aparenţă profesională care va exprima cultura activităţii
(întreprinderii) sale şi modului de organizare.
Numele şi adresa de Internet sau numele de domeniu, permit identificarea
comerciantului pe World Wide Web.
3. Reguli speciale în cazul încheierii contractelor la distanță între profesioniștii-

comercianți și consumatori
63 | P a g e
OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul
contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative, definește contractul la distanță ”orice contract
încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de
prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a
profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai
multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în
care este încheiat contractul”.
Sunt mijloace de comunicare la distanță:
- catalogul;
- scrisoarea tipizată
- telefonul cu intervenție umană;
- telefonul fără intervenție umană (automat de aple;
- radioul;
- videofonul;
- videotextul;
- poșta electronică (e-mail);
- televiziunea (teleshopping).
Momentul încheierii contractului este cel al primirii mesajului de
confirmare de către consumator referitor la comanda sa (art. 5).
Consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage
dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale,
fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere
Perioada de retragere menţionată expiră în termen de 14 zile de la:
a) data încheierii contractului, în cazul contractelor de prestări de
servicii;
b) ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât
transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a
produselor, în cazul contractelor de vânzare, sau:
(i) în cazul în care consumatorul comandă printr-o singură comandă
produse multiple care vor fi livrate separat, ziua în care consumatorul sau o parte
terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în
posesia fizică a ultimului produs;
(ii) în cazul livrării unui produs care constă din mai multe loturi sau
piese, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi
care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs sau a
ultimei piese;
(iii) în cazul contractelor pentru livrarea periodică de produse pe o
perioadă de timp determinată, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta
decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a
primului produs;
64 | P a g e
c) în cazul contractelor pentru furnizarea de apă, gaze naturale,
energie electrică, atunci când acestea nu prevăd vânzarea într-un volum limitat
sau cantitate stabilită, de energie termică sau de conţinuturi digitale care nu sunt
livrate pe un suport material, data încheierii contractului.
Perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de
retragere de 14 zileîn cazul în care comerciantul nu a transmis consumatorului
informațiile obligatorii legate de posibilitatea de denunțare în 14 zile.
Profesionistul rambursează toate sumele pe care le-a primit drept plată din
partea consumatorului, inclusiv, după caz, costurile livrării, fără întârziere
nejustificată şi, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la data la care este
informat de decizia de retragere din contract a consumatorului
Profesionistul rambursează sumele folosind aceleaşi modalităţi de plată ca
şi cele folosite de consumator pentru tranzacţia iniţială, cu excepţia cazului în
care consumatorul a fost de acord cu o altă modalitate de plată şi cu condiţia de
a nu cădea în sarcina consumatorului plata de comisioane în urma rambursării.
Acesta nu este obligat să ramburseze costurile suplimentare în cazul în
care consumatorul a ales în mod explicit un alt tip de livrare decât livrarea
standard oferită de profesionist.
4. Executarea voluntară a contractului comercial

.
Plata reprezintă executarea voluntară a obligațiilor asumate.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei (predarea unui
bun, executarea unei lurări,etc.).
Orice plată presupune o datorie, o obligație asumată de debitor.
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport
cu acea obligaţie. Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă
debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului
în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât
dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată
numai de debitor.
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului.
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau
convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să
o primească.
Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar
dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata
primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
65 | P a g e
Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea
de a-l conserva până la predare.
În ce privește obligația de a da o sumă de bani, debitorul unei sume de
bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde
aceasta trebuie efectuată.
Cu referire la executarea contractului este relevant principiul conform

căruia, obligaţiile comerciale trebuie executate:
- la domiciliul sau sediul creditorului de la data plății, pentru obligațiile bănești
(plata este portabilă, spre ex. plata prin virament bancar) ;
- la locul în care bunul se afla la data încheierii contractului pentru obligaţia de a
preda un lucru individual determinat;
- celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la
data încheierii contractului.
Atenție ! Plata dividendelor, a salariului, atunci când trebuie identificat
beneficiarul, este cherabilă. Obligaţiile constând într-o sumă de bani sunt
exprimate într-o anumită monedă, numită şi moneda de cont, iar plata trebuie
făcută în această monedă.
În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia
trebuie executată de îndată.
Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul
unde urmează să se facă plata o impune.
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă
părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un
interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
Imputaţia plăţii
Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor,
care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.
În lipsa acordului părţilor,imputația se face potrivit regulilor stabilite prin
lege (imputație legală).
Imputaţia este făcută de debitor atunci când acesta indică, la momentul
plății, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra
cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.
Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata
asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie
scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti
anticipat.
66 | P a g e
În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin
menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
Imputaţia este făcută de creditor, în lipsa unei indicaţii din partea
debitorului,într-un termen rezonabil după ce a primit plata, indicând debitorului
datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata
asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este
dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii,imputația este legală

urmând a fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru
care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură,
garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face
proporţional cu valoarea datoriilor.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de
judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea
cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu
convin altfel.
1. Ce se înțelege prin plată?

2. Care este momentul la care se încheie contractele la distanță?
3. În ce condiții este permisă plata anticipată făcută de către debitor?
4. Care este perioada de care beneficiază consumatorul pentru a se retrage dintr-
un contract încheiat prin mijloace de comunicare la distanță cu un profesionist?
VIII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Când imputația plății este legală, plata se impută:

a). mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor,
dobânzilor şi penalităţilor;
b). mai întâi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, apoi asupra cheltuielilor
de judecată şi executare;
67 | P a g e
c). mai întâi asupra capitalului, apoi asupra cheltuielilor de judecată şi executare;
d). mai întâi asupra capitalului, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor.
2. Creditorul nu poate imputa plata:

a). asupra unei datorii exigibile;
b). asupra unei datorii litigioase;
c). mai întâi asupra ratelor și apoi asupra cheltuielilor de judecată şi executare;
d). mai întâi asupra capitalului și apoi asupra penalităților.
3. Când imputația plății este legală, plata se impută:

a). cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b). cu prioritate asupra datoriilor neexigibile;
c). cu prioritate asupra datoriilor litigioase;
d). cu prioritate asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor.
4. Perioada de retragere a consumatorului dintr-un contract la distanţă expiră la

12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile în cazul în care:
a). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind adresa poştală
la care este stabilit, precum şi, în cazul în care există, numărul de telefon,
numărul de fax şi adresa de poştă electronică ale acestuia la care poate fi efectiv
contactat;
b). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind posibilitatea
introducerii unor reduceri la produsele achiziționate într-o perioadă viitoare;
c). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind preţul total al
produselor şi serviciilor cu toate taxele incluse;
d. comerciantul nu a transmis consumatorului informațiile obligatorii legate de
posibilitatea de denunțare în 14 zile.
Răspunsuri corecte
1. a
2. b, c, d
3. a, d
4. d
IX. TEME DE CASĂ
1. Principalele reglementări interne și unionale în domeniul comerțului

electronic.
68 | P a g e
2. Drepturile consumatorilor în contractele încheiate prin mijloace de
comunicare la distanță cu profesioniștii-comercianți.
TEMA 7.
CONTRACTE SPECIFICE ACTIVITĂȚII COMERCIALE ȘI

COMERCIANȚILOR
69 | P a g e
- Prezentarea tematicii prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în
domeniul contractelor specifice activității comerciale;
- Sublinierea importanței înțelegerii nterferenţei normelor juridice de natură
diversă și aplicării principiilor tratatelor Uniunii în materie comercială;
- Identificarea de către studenți a contractelor comerciale

- Aplicarea corectă a normelor incidente contractelor comerciale
- Găsirea soluțiilor practice corecte în litigiile izvorâte din contracte comerciale
- Negarea soluţiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică reglementată la
nivel unional.
III. CUVINTE CHEIE:

- contract de vânzare-cumpărare;
- contract de credit
- contract de închiriere;
- contract de mandat comercial
- contract de comision;
- contract de consignaţie;
- contract de depozit;
- contract de cesiune
- contract de report;
- contract de cont curent;
- contract de lesing
- contract de franciză
- ontract de asigurare/reasigurare

1. Contracte încheiate direct între comerciant şi clienţii şi/sau consumatorii
bunurilor ori a serviciilor sale.
2. Contracte care asigură finanţare comerciantului sau întreprinzătorului.
3. Contracte de asigurare a asistenţei tehnice.
4. Contracte promoţionale
5. Contracte de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor
70 | P a g e
V. REZUMAT
În concepţia legii, contractul este un acord de voinţe intervenit între
persoane pentru a crea, modifica, a transfera şi stinge drepturi şi obligaţii.
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale dreptului şi principalul izvor de
drepturi şi obligaţii, contractul este un act juridic de drept privat (civil,
comercial, de dreptul muncii, ş.a.) şi numai prin excepţie un act juridic de drept
public, cum este cazul aşa numitului contract administrativ (contractul de
achiziţii publice) introdus relativ recent în legislaţia românească.
Evoluția semnificativă a comerțului, determinată de evoluția social-
politică, de creșterea nevoilor consumatorilor, de diversificarea rapidă a
poduselor și serviciilor, precum și a mijloacelor de comercializare a acestora, a
condus inerent la creșterea și diversificarea contractelor derulate de comercianți.

În raport de rolul lor în buna funcţionare a întreprinzătorilor comerciali,
contractele pot fi incluse în următoarele grupe:
1. Contracte încheiate direct între comerciant şi clienţii şi/sau consumatorii

bunurilor ori a serviciilor sale.
Fac parte din această grupă:
- contractul de vânzare-cumpărare;
- contractul de transport pe apă, pe uscat, în aer, de persoane, de bunuri;
- contractul de închiriere;
- contractul de depozit;
- contractul de hotelărie;
- contractul de antrepriză;
- contractul de asigurare asupra bunurilor.
CONTRACTUL DE DEPOZIT COMERCIAL
Contractul de depozit poate fi definit ca fiind acordul prin care o

persoană, numită deponent, încredinţează unei alte persoane, numită
depozitar,o marfă, cu obligaţia acesteia să o păstreze, să o conserve şi să o
restituie la cerere în schimbul unei sume de bani numită taxă de depozit.
După cum rezultă din această definiţie, scopul principal urmărit prin
încheierea contractului este păstrarea, conservarea în vederea restituirii lui în
natură la cererea deponentului.
71 | P a g e
Dacă acest scop nu este urmărit în principal, chiar dacă depozitarul are şi
o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de
depozit, ci de vânzare-cumpărare, antrepriză etc.
Contractul de depozit comercial este un contract real, cu titlu oneros, şi
sinalagmatic, prin care se transmite dreptul de păstrare şi conservare a bunului
altuia.
Contractul de depozit comercial este o varietate a contractului de depozit
civil.
Dacă depozitarul este o întreprindere specializată în magazii generale,
antrepozite, docuri, autorizate şi cu tarife oficiale, deponentul primeşte în
schimbul mărfii un certificat de depozit (recipisa), talonul şi buletinul de gaj
(warantul).
Toate înscrisurile au acelaşi conţinut şi următoarele menţiuni:
- denumirea şi sediul depozitarului;
- numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate;
- data emiterii documentelor;
- numele şi sediul deponentului;
- natura, cantitatea şi valoarea mărfii depozitate;
- plata taxelor de import, după caz, poliţa de asigurare;
- durata depozitului.
Certificatul de depozit (recipisa) şi buletinul de gaj (warantul) sunt titluri
de credit care încorporează marfa dată în depozit şi care se remit deponentului.
Obligaţiile părţilor în contractul de depozit comercial
Obligaţiile depozitarului
Depozitarul este obligat să păstreze marfa ca un bun proprietar.
Dacă depozitarul nu a păstrat marfa, pentru a răsturna prezumţia de culpă
ce apasă asupra lui, trebuie să dovedească că a depus aceeaşi grijă în păstrarea
lucrului depozitat ca şi în privinţa mărfurilor proprii şi deci, cauza străină care a
dus la pierderea, pieirea sau deteriorarea lucrului, nu-i este imputabilă (de
exemplu, dacă aceleaşi cauze - molii, umezeală, furt, etc - au pricinuit şi
deteriorarea sau dispariţia propriilor mărfuri).
Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate sau de atenuare a
răspunderii.
Depozitarul nu răspunde însă niciodată de stricăciunile provenite prin
forţă majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea
bunului depozitat.
Depozitarul este obligat să restituie marfa la cererea deponentului
Depozitarul trebuie să restituie, la cererea deponentului, mărfurile în
natură. Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie marfa, deşi se află în
72 | P a g e
detenţia sa, deponentul poate obţine executarea în natură, potrivit regulilor
aplicabile obligaţiei de „a face”.
În caz de moarte a depozitarului obligaţia de restituire se transmite asupra
moştenitorilor.
Obligaţiile deponentului
Deponentul este obligat să remită depozitarului marfa ambalată, etichetată
în funcţie de natura acesteia.
Deponentul este obligat să achite depozitarului eventualele cheltuieli
pentru păstrarea, conservarea mărfii sau când acesta a suferit pagube pricinuite
de marfa depozitată.
Deponentul este obligat să achite taxa de depozit, datorată conform
contractului.
Dreptul de retenţie al depozitarului
Executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie
prevăzut de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat. Fiind vorba
de un debitum cum re iunctum, el poate refuza restituirea lucrului până la plata
integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului.
Contractul de depozit încetează la expirarea duratei pentru care a fost
încheiat, prin rezilierea unilaterală a contractului, prin lichidarea, reorganizarea,
insolvabilitatea ori falimentul părţilor.
CONTRACTUL DE DEPOZIT BANCAR
În temeiul art. 2.191 C.civ., prin constituirea unui depozit de fonduri la o

institutie de credit, aceasta dobandeste proprietatea asupra sumelor de bani
depuse si este obligata sa restituie aceeasi cantitate monetara, de aceeasi specie,
la termenul convenit sau, dupa caz, oricand, la cererea deponentului, cu
respectarea termenului de preaviz stabilit de parti ori, in lipsa, de uzante.
În lipsa de stipulatie contrara, depunerile si retragerile se efectueaza la
sediul unitatii operative a institutiei de credit unde a fost constituit depozitul.
Institutia de credit este obligata sa asigure, in mod gratuit, informarea
clientului cu privire la operatiunile efectuate in conturile sale. In cazul in care
clientul nu solicita altfel, aceasta informare se realizeaza lunar, in conditiile si in
modalitatile convenite de parti.
Potrivit art. 2.192 C.civ., prin constituirea unui depozit de titluri, institutia
de credit este imputernicita cu administrarea acestora. Institutia de credit are
dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operatiunile necesare,
precum si la o remuneratie, in masura stabilita prin conventie sau prin uzante.
73 | P a g e
Este considerata nescrisa orice clauza prin care institutia de credit este
exonerata de raspundere pentru neexecutarea obligatiilor care ii revin in
administrarea titlurilor cu prudenta si diligenta.
2. Contracte care asigură finanţare comerciantului sau întreprinzătorului.

Fac parte din această grupă contractele de credit bancar şi cele care
evidenţiază aşa-numitele operaţiunile active şi pasive bancare :
- contractul de cont curent;
- contractul de cambie şi de bilet la ordin;
- contractul de cec;
- contractul de deschidere de credit (linie de credit, credit tip revolving);
- contractul de garantare a obligaţiilor (reale -gajul şi ipoteca-; personale -
fidejusiunea);
- contractul de report;
- contractul de factoring.
CONTRACTUL DE CONT CURENT
Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg, să achite la un termen

viitor creanţa reprezentând soldul de către partea care va fi debitoare.
Prin urmarea corentiştii, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor
reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, amână plata la un
termen viitor. Pe toată derualrea contractului, părţile contractante nu au calitatea
de debitor şi nici de creditor ci de corentişt care încetează la „închiderea”
contului, operaţiunea finală de compensare, desemnându-l pe debitor.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de
corentişti. Prestaţiile pe care şi le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau
în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare
patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie
depusă în cont curent.
În consecinţă, remizele pot consta în sume de bani efectiv plătite, orice
titlu de credit remis (cambie, bilet la ordin, CEC, ordin de plată etc) şi orice
creanţă cedată, preţ, chirie, redevenţă, etc.
Contractul de cont curent se poate încheia între:
-un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări
comerciale intervenite între ei;
-între un comerciant şi un comisionar;
-între un comerciant şi reprezentantul său etc.
Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară,
adică a contractului încheiat între o bancă (instituţie de credit) şi un client al său
în scopul de a facilita circulaţia şi fructificarea banilor. Banca poate interveni şi
74 | P a g e
ca simplu intermediar între doi comercianţi care convin să-şi lichideze
operaţiunile prin înregistrări în conturile cele au deschise la aceeaşi bancă sau la
bănci diferite.
Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul
realizării acordului de voinţă totuşi, libertatea acestui contract este evidentă prin
înregistrarea contabilă a remiterii în cont şi stabilirea soldului.
Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice.Unele sunt
considerate principale (esenţiale), iar altele secundare.
Efectele principale privesc transferul dreptului de proprietate, novaţia,
indivizibilitatea şi compensaţia (art.370 C.com.).
Efectele secundare se referă la curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi
alte cheltuieli.
Efectele principale
Ca efect principal al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a
unei remiteri având ca obiect o anumită valoare patrimonială, va opera
transmiterea dreptului de proprietate privind valoarea respectivă între
transmiţător şi primitor.
Prin efectuarea operaţiunilor în cont, de creditare a transmiţătorului şi
respectiv de debitare a primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine
titularul dreptului de proprietate asupra valorii în cauză.
● Transferul dreptului de proprietate
Orice valoare remisă de la o parte contractuală la cealaltă, face să opereze
prin faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în
favoarea corentistului care a primit-o, adică al aceluia care a făcut înscrierea
privind debitorul său
Însă , este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu scopul
transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de
încasare). Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili
echilibrul valorilor remise şi primite.
În toate situaţiile efectului translativ de proprietate a rimesei efectuate îi
corespunde în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea
remitentului.
În ipoteza în care depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de
comerţ, cecuri etc., înscrierea în cont curent şi deci transmiterea dreptului de
proprietate se face sub condiţia rezolutorie a încasării contravalorii titlului.
Legea prezumă că înscrierea este făcută „sub rezerva încasării”. Neîndeplinirea
condiţiei, adică neplata la scadenţă a cambiei sau a titlurilor de credit de către
emitent sau alt subscriitor dă locul la acţiune în justiţie în vederea executării
silite a debitorului cambial sau a subscriitorului titlului de credit.
● Novaţia
75 | P a g e
Alt efect al contractului de cont este novaţiunea, adică transformarea
cauzei iniţiale a rimesei într-o cauză nouă, contractuală derivată din contractul
de cont din contul curent.
Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc
din contul curent (art.1128 C.civ).
● Indivizibilitatea
Presupune presupune contopirea remiselor anterioare cu cele viitoare
formând un tot unitar de natură indivizibilă pentru a fi soldat la încheierea
contului curent.
Efectul este important întrucât, terţii creditori ai corentiştilor nu pot
urmări remizele deoare ce nu sunt creanţe individual determinate.
Din momentul însrierii ei în contul curent, remiza nu are natura unei
creanţe şi nici caracterul unei plăţi.
● Compensarea creanţelor cu debitele
Un alt efect specific contractului de cont curent este compensarea
reciprocă a debitelor şi creditelor până la concurenţa soldului final. Partea care
înregistrează un sold final debitor, va dobândi calitatea de debitoare iar soldul
debitor va avea caracter de creanţă datorată celeilate părţi.
Efectele secundare
● Dreptul al dobînda comercială
Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor, în sensul
că sumele înscrise în contul curent produc dobânda legală, în afară de cazul în
care părţile au stabilit o dobândă convenţională; dobanda legală curge atât în
situaţia în care soldul determinat după încheierea contului curent a fost raportat
ca articol nou într-un cont curent ulterior; dobândă convenţională va curge însă
numai dacă operaţiunile de cont curent continuă. După lichidarea contului şi
încetarea contractului curge numai dobânda legală.
● Dreptul la comision şi alte cheltuieli
Dreptul la comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la
comisionul celuilalt comerciant.
În ce priveşte dreptul băncii la comision, el de justifică prin prestaţia de
servicii pe care o efectuează clientul şi generează dobânzi.
Partea care a făcut anumite cheltuieli pentru o operaţiune trecută în cont,
de exemplu, cheltuieli cu poşta, vamă etc, are dreptul să se crediteze în cont cu
sumele respective.
Pentru sumele datorate, dobânzile curg de la data înscrierii în cont a
operaţiunii.
Închiderea contului este o operaţiune contabil-financiară prin care se

stabileşte soldul unui cont.
76 | P a g e
Determinarea soldului poate fi făcută la o anumită perioadă de timp de la
data încheierii contractului, trimestrial sau anual, sau la sfârşitul duratei
contractului când închiderea contului coincide cu încetarea contractului.n.
Soldul creditor constituit poate fi garantat fie cu o garanţie reală (ipotecă ,
gaj), fie cu o garanţie personală(fidejusiune).
Contractul de cont curent este un contract intuitu personae aşa încât se

desfiinţează prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia din părţi.
Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au
stabilit un termen prin convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului,
dacă convin astfel.
Dacă nu s-a prevăzut un termen, contractul se desfiinţează de drept în caz
de faliment, datorită existenţei efectelor patrimoniale ale falimentului: ajungerea
la scadenţă a tuturor creanţelor; desesizarea falimentară, nulitatea de drept a
actelor posterioare sentinţei declarative de faliment etc.
CONTRACTUL DE REPORT
Potrivit art. 1.772 C.civ., contractul de report este acela prin care
reportatorul cumpara de la reportat, cu plata imediata, titluri de credit si valori
mobiliare circuland in comert, si se obliga, in acelasi timp, sa revanda
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeasi specie, la o anumita scadenta,
in schimbul unei sume determinate.
Contractul de report se incheie prin remiterea titlurilor sau valorilor
mobiliare, iar daca acestea sunt nominative, prin indeplinirea formalitatilor
necesare pentru transmiterea lor.
Prin urmare, contractul de report este un act juridic complex care cuprinde
o dublă vânzare, adică cea care se execută imediat, iar cea de-a doua este o
vânzare cu termen şi la un preţ determinat.
În virtutea acestui contract, « primus » transferă temporar titlurile de
credit, în speţă valorile mobiliare, în proprietatea lui « secundus », care se obligă
să revândă lui « primus » acceaşi specie de titluri de credit la o data ulterioara.
Se observă că partenerii contractuali deţin succesiv calitatea de
cumpărător şi vânzător, numai obiectul contractului modificându-se, în sensul că
revânzarea nu are ca obiect aceleaşi titluri de credit, ci titluri de aceeaşi specie.
Dar reportul nu este o dublă vânzare şi nici un contract de împrumut, ci
este un contract « sui generis », în cadrul căruia operaţiunea ulterioară de
revânzare are cauza juridică în operaţiunea anterioară de cumpărare35.
35
Jurisprudenţa Curţii de Apel Paris a caracterizat contractul de report ca o juxtapunere a unei cumpărări în cont
şi a unei revânzări le termen sau vice-versa. Pentru informaţii suplimentare vezi : C. David, Le report en bourse,
Revue trimestrielle de droit commerciale et de droit économique, 1965 pag.287.
77 | P a g e
Pe piaţa valorilor mobiliare, există întotdeauna interes pentru investire şi
pentru dezinvestire, din şi în valori mobiliare, astfel că, atât vânzătorul cât şi
cumpărătorul, pot cere reportarea, iar ordinele de cumpărare şi de revânzare se
vor executa inter-intermediari.
Practic, reportul prelungeşte regularizarea diferenţelor prin voinţa părţilor,
desocotirea amânându-se pentru lichidarea următoare (sau pentru mai multe
termene), în speranţa fiecărui partener contractual că, în prerioada următoare,
cotaţia cursurilor îi va fi mai favorabilă36. Aceste speculaţii alimentează piaţa
bursei, împiedicând variaţiile bruste ale cursurilor. Într-adevăr, cumpărătorul
dintr-un contract de report vinde valorile mobiliare cumpărate la lichidarea care
se închide la cursul de compensaţie şi le răscumpără la lichidarea următoare la
acelaşi curs.
Vânzătorul care reportează poziţia sa, cumpără valorile mobilire vândute
la lichidarea care se închide la cursul de compensaţie şi le revinde la lichidarea
următoare la acelaşi curs.
Cumpărătorul mizează asupra creşterii preţului, iar dacă în ziua lichidării
cursurile sunt inferioare celui de cumpărare, se reportează sperând într-o creştere
a cursurilor în perioada următoare.
Diferenţa între suma dată şi cea încasată de către reportator poartă
denumirea de report.
Dacă poziţia cumpărătorului este superioară poziţiei vânzătorului, nevoia
de capital este acoperită de către deţinătorii fondurilor care vor primi dobânzile
de report.
Dacă poziţia cumpărătorului este inferioară poziţiei vânzătorului, nevoia
de valori mobiliare este acoperită de către deţinătorii de valori mobiliare care
vor primi dobânzile de deport.
Efectele contractului de report
Efectele reale se referă la transferul dreptului de proprietate asupra
titlurilor de credit, şi asupra fructelor civile ale acestora. În cazul reînnoirii
contractului între părţi, diferenţele urmează a se lichida, iar titlurile rămân la
reportator, în vederea obţinerii de noi lichidităţi la o scadenţă viitoare.
Contractul de report poate fi prorogat, reînnoit sau suspus deportului.
Prorogarea presupune amânarea scadenţei cu unul sau mai multe termene, până
la revânzarea titlurilor, fără ca preţul de revânzare să fie schimbat.
Reînnoirea contractului intervine la expirarea reportului şi are ca obiect
titlurile care diferă prin conţinut sau specia lor, presupunând o predare efectivă a
titlurilor.
Deportul intervine cu scopul ca reportatul să realizeze un anumit stoc de
valori mobiliare, în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouă emisiune,
ori pentru a obţine majoritatea de voturi în adunarea generală a acţionarilor sau a
obligatarilor.
36
Legea română tace în privinţa mecanismului juridic al reportuluii pe piaţa bursei de valori mobiliare. În unele
ţări (Franţa), reportul prelungeşte lichidarea din lună în lună.
78 | P a g e
3. Contracte de asigurare a asistenţei tehnice.
Fac parte din această grupă, contractele de furnizare a echipamentului
industrial şi de transfer tehnologic:
- contractul de inginerie;
- contractul de franciză;
- contractul de consulting;
- contractul de cesiune de licenţă şi de transfer de tehnologie sau de transfer a
metodei comerciale, (know-how, good-will);
CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
Apărut în SUA, o dată cu legislaţia antitrust, prin care s-a interzis

desfacerea mărfurilor de către producător, contractul de franciză, ca mod de
comercializare a unor produse, a devenit, în toate ţările europene, datorită
dinamismului şi rentabilităţii sale, o formă de cooperare comercială. Fiind o
varietate recentă şi răspândită a contractului de conseciune, constituie o metodă
modernă de a face afaceri pe baza colaborării permanente între parteneri.
În sistem de drept comercial românesc, franciza a fost denumită legal

prin art. 1 din OG nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei,
modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998 astfel: „franciza este un sistem
de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau
juridice, independente din punct de vedere financiar, pri care o persoană,
denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.
În ce nepriveşte, franciza (franchising) este un contract de afiliere
comercială încheiat între două persoane, economic şi juridic independente, în
baza căruia, o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi, în schimbul unei
redevenţe, un complex de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală
referitoare la mărci, denumiri comerciale, embleme, modele şi desene de
utilitate, drepturi de autor, know-how, brevete de invenţie, asistenţă şi
consultaţie tehnică comercială, inserând afiliatul în sistemul sau reţeaua
costituită de unul sau mai mulţi afiliaţi sau de o pluralitate de afiliaţi distribuitori
pe un teritoriu sau zonă, cu scopul de a comercailiza bunuri sau servicii
determinate.
Contractul de franciză poate fi utlizat în orice sector de activitate
comercială.
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual şi cu titlu
oneros.
Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra mărcii înregistrate. Drepturile trabuie să
fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
79 | P a g e
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii
înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale,
a cerecetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat
de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză aşa cum
este definită de francizor.
Know-how-ul este ansamblul formelor, definiţiilor tehnice, documentelor,
desenelor şi modelelor, procedeelor şi a altor elemente analoge care servesc la
fabricarea şi comercializarea unui produs.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între
un francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui
produs sau serviciu, precum şi pentu dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui
produs sau serviciu.
Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază
precontractuală care are ca scop să permită fiecărei părţilor să-şi confirme
decizia de a colabora.
Prin contractul de franciză părţile îşi asumă obligaţia reciprocă de
nonconcurenţă, ceea ce presupune să nu desfăşoare o activitate similară pe o
anumită piaţă a produsului, în anumie magazine, întinse pe suprafeţe mari.
În funcţie de obiectul lor, se disting franciza de distribuţie - a vânzării de
bunuri -; franciza industrială - a producerii de bunuri - ; franciza de servicii - a
prestării de servicii -.
Contractul de franciză acordă exclusivitate teritorială beneficiarilor
combinat cu interdicţia de a căuta clienţi din afara acestui teritoriu sau acordă
exclusivitate unui beneficiar principal, combinat cu condiţia de a nu încheia
contracte de franciză cu terţi din afara acestui teritoriu, ori impun francizatului
să vândă exclusiv bunuri fabricate de francizor sau purtându-i marca de comerţ,
ori să nu vândă bunuri ale concurenţilor.
Efectele contractului de franciză
Francizorul se obligă să furnizeze informatii despre:
- experienţa dobândită şi transferabilă;
- condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de
intrare în reţea, redevenţe periodice, redevențe din publicitate, determinarea
tarifelor privind prestări de servicii şi tarife pentru produse, servicii şi
tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
- elelemente care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi
să-și întocmească planul financiar;
- obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
- durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
De asemenea francizorul trebuie să îndeplineacsă următoarele cerinţe:
80 | P a g e
- să dețină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă,
anterior lansării reţelei de franciză;
- să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală şi/sau industrială;
- să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială precum şi asistenţă comercială
şi/sau tehnică permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi
reputaţia acesteia;
- să furnizeze francizorului orice relaţie de natură a facilita cunoaşterea şi
analiza performanelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune
eficientă în legătură cu franciza;
- să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de căter francizor, atât pe
durata contractului de franciză, cât şi ulterior.
Beneficiarului i se impune de către francizor respectarea unor obligaţii
ferme de protejare a caracterului confidenţial al afacerii, în special neutralizarea
know-how-ului, de către o reţea concurentă.
Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea
contractului, relaţiile post contractuale se vor baza pe regulile unor concurenţe
loiale.
4. Contracte promoţionale prin care este asigurată politica de marketing, de

piaţă a activităţii comerciantului întreprinzător.
- contractul de agenţie publicitară;
- contractul de anunţ publicitar;
- contractul de sponsorizare (sau mecenat).
5. Contracte de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor, prin care este

facilitată distribuţia produselor sau serviciilor comerciantului sau
întreprinzătorului individual sau colectiv.
- contractul de mandat comercial;
- contractul de comision;
- contractul de consignaţie;
- contractul de leasing
- contractul de concesiune;
- contractul de furnitură.
81 | P a g e
CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL
Potrivit art. 2009 C.civ., mandatul este contractul prin care o parte,
numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama
celeilalte părţi, numită mandant.
Mandatul comercial este o varietate a contractului de mandat civil,
general, constând în împuternicirea dată unei persoane pentru cauză de comerţ
sau pentru tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala altei persoane.
Contractul de mandat poate fi definit ca fiind procura sau împuternicirea
în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană
(mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului.
O aplicaţie specială a contractului de mandat comercial este prevăzut de
Legea nr. 31/1990 referitoare la contractul încheiat între societatea comercială şi
administratorii sau cenzorii sociali.
Obiectul contractului
Obiectul mandatului comercial constă în tratarea de afaceri comerciale,
activitatea de gestiune efectivă a activității comerciantului, activitatea de control
a actelor și operațiunilor desfășurate de către administratorii societății
comerciale.
Trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi licit.
Contractul de mandat are caracter consensual şi se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
Legea impune contractului de mandat comercial forma scrisă, în practică
mandatul având forma unei procuri sau împuterniciri.
Procura acceptată are valoarea probantă a instrumentum-ului şi face
dovada negotium-ului într mandant şi mandatar .
În funcţie de întinderea puterilor mandatarului, mandatul poate fi general
sau special.
- mandatul este general (procuratio omnium bonorum) în cazul în
care mandatarul este împuternicit să încheie orice acte juridice, cu excepţia
acelora pentru care legea cere procură specială;
- mandatul este special (procuratio unius rei) în ipoteza în care,
mandatarul este împuternicit să încheie un anumit act juridic, sau să efetueze
operaţiuni determinate ori să trateze anumite afaceri comerciale.
Anumite acte juridice, operaţiuni ori afaceri comerciale nu pot fi încheiate
decât dacă procura este specială. Astfel, semnarea actului constitutiv al unei
societăţi comerciale, ipotecarea unui imobil, contractarea unui împrumut pe
seama societăţii comerciale, majorarea capitalului social, schimbarea formei
juridice a firmei, a sediului societăţii nu pot fi încheiate sau efectuate decât în
baza unei împuterniciri speciale dată mandatarului (prepusului comerciantului,
administratorilor societăţii) de către mandant (comitentul comercaint, adunarea
generală a societăţii comerciale).
82 | P a g e
Numai actele de conservare a patrimoniului sau de protecţie a reputaţiei
comercaintului pot fi efectuate în baza procurii generale.
Legea nr. 31/1990 precum şi Legea nr. 297/2004 reglementează situaţiile
care evidenţiază conflictul de interese ale administratorilor, directorilor şi
cenzorilor sociali şi ale societăţii comercaile în care aceste persoane au calitatea
de mandatari, modalitatea de evitare a acestui conflict, precum şi sancţiunile
aplicabile operaţiunilor, actelor juridice şi mandatarilor care au încălcat
interdicţia legală .
Obligaţiile mandatarului faţă de mandant
Mandatarul are obligaţia să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui
bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale, iar actele juridice trebuie
încheiate în limita împuternicirii conferite. Dacă mandatarul depăşeşte
împuternicirea şi nu este însuşită de mandant, răspunde personal faţă de terţi
pentru obligaţiile asumate.
Mandatarul trebuie să arate terţilor împuternicirea şi să-l încunoştiinţeze
fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului dat.
Mandatarul este obligat să păstreze destinaţia sumelor primite pe
socoteala mandantului, iar în cazul neexecutării acestei obligaţii mandatarul este
dator la plata dobanzii aferente sumelor de bani cuvenite mandantului calculate
din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna.
Pentru dol sau fraudă comise mandatarul răspunde penal.
Obligaţiile mandantului faţă de mandatar
Conform art. 2025 Cod civ., mandantul este obligat să pună la dispoziţia
mandatarului mijloacele băneşti, informaţiile şi documentele necesare pentru
executarea împuternicirii încredinţate.
Mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia convenită şi
să-i restituie cheltuielile făcute pentru executarea mandatului.
Mandantul este obligat faţă de terţi pe baza actelor juridice încheiate de
mandatar, evident în limitele sale.
Având caracter intuitu personae, contractul de mandat trebuie executat de
mandatar însuşi, care va răspunde pentru daunele cauzate prin substituirea unei
terţe persoane.
Mandatarul va răspunde faţă de mandant dacă:
- şi-a substituit o altă persoană pentru îndeplinirea mandatului fără să fi
avut încuviinţarea mandantului;
- persoana aleasă care l-a substituit este incapabilă a încheia actele juridice
cerute de mandant, este insolvabilă sau în stare de insolvență.
Art. 71 alin.1 din Legea nr. 31/1990 prevede expres că, „Administratorii
care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă
această facultate li s-a acordat în mod expres”. În cazul în care administratorul
încalcă această dispoziţie, societatea comercială poate pretinde de la cel
substituit beneficiile rezultate din operaţiune, iar aministratorul care, fără drept,
83 | P a g e
îşi substituie altă persoană, răspunde solidar cu aceasta pentru eventuale pagube
produse societăţii.
În cazul existenţei unei pluralităţi de mandatari, răspunderea acestora este
divizibilă sau conjunctă, afară de cazul în care, contractul de mandat sau actul de
constituire a societăţii a prevăzut răspunderea solidară a acestora.
Mandatarul beneficiază de un drept de retenţie pentru tot ce i se datorează
din executarea mandatului.
Acest privilegiu special la care se referă art. 2029 C.civ. conferă dreptul
mandatarului de a uza de lucrurile ce se găsesc în posesia sa, sens în care trebuie
să notifice pe mandant şi să-l someze la plată cu precizarea că în caz contrar va
trece la vânzarea bunurilor.
Creanţele cuvenite mandatarului au prioritate faţă de toate celelalte datorii
ale mandantului.
Contractul de mandat încetează prin îndeplinirea scopului pentru care a
fost încheiat. Încetarea raporturilor contractuale poate fi provocată de unele
situaţii obiective sau subiective care atrag revocarea mandatului.
Aceste cauze sunt:
1. Revocarea mandatului de către mandant
Revocarea poate fi expresă, adică să rezulte dintr-o declaraţie a
mandantului notificată (comunicată) terţelor persoane care, de bună-credinţă ar
putea încheia acte juridicie cu primul mandatar. În lipsa notificării, terţii se pot
apăra invocand aparenţa de drept în privinţa primului mandatar.
Revocarea poate fi tacită, adică să rezulte din orice împrejurare care
dovedeşte voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane.
Desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleaşi operaţiuni are
valoarea juridică a revocării tacite a mandatarului precedent.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i
solicite mandantului despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau
abuzivă.
2. Revocarea de drept a mandatului
3. Renunţarea mandatarului
Legea nr. 31/1990 prevede cazul special al renunţării la mandat de către
unul, mai mulţi sau de către toţi administratorii societăţii comerciale.
4. Moartea mandatarului sau a mandantului
5. Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect încetarea
mandatului..
În cazul încetării mandatului din orice motive, mandatarul este îndreptăţit
la retribuţie, proporţional cu serviciile prestate. Indiferent de cauza de încetare a
mandatului, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura şi celelalte
înscrisuri, documentele sau bunurile primite cu ocazia şi în scopul îndeplinirii
mandatului.
84 | P a g e
CONTRACTUL DE COMISION
Potrivit art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca
obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în
schimbul unei remuneraţii numită comision.
Contractul de comision este o varietate de mandat, deosebirea constând în
faptul că actele juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu, dar pe
seama comitentului.
Ca operaţie de sine stătătoare, contarctul de comision se caracterizează
prin faptul că intermediarul (comisionarul) are două categorii de obligaţii:
- obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii;
- obligaţii faţă de comitent.
În raporturile dintre comisionar şi comitent se aplică regula mandatului.
Deşi afacerea încheiată de comisionar profită comitentului, totuşi, acesta din
urmă, neavând raporturi contractuale cu terţii, nu poate fi obligat să execute
îndatoririle asumate de comsionar.
Lucrând în numele său propriu, comisionarul dobândeşte calitatea de
comerciant dacă exercită cu titlu de profesie această activitate de intermediere şi,
ca atare, trebuie să aibă capacitatea juridică necesară unui comerciant.
Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de
bani numită comision, care se calculează fie sub forma unei sume fixe, fie
procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizează comisionarul în
raporturile cu terţele persoane (comisionarul beneficiază ca şi mandatarul de
privilegiul special şi de dreptul de retenţie asupra bunurilor comitentului până la
încasarea sumelro de bani ce i se cuvin).
Comisionarul beneficiază de un drept de retenţie şi un privilegiu special
asupra comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se cuvin.
Clauza „star del credere”
De regulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru
încheierea actelor juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de
convenţie contrară.
În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie
de garanţie a executantului din partea comisionarului, sub forma clauzei „star
del credere” sau „ ducroire”(garanţia solvabilităţii).
Prin această clauză, comisionarul se obligă faţă de comitent pentru ipoteza
în care terţul refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sau este insolvabil.
În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie deosebită, cu comision special, pentru garanţii sau „ pentru credit”,
denumită „provizion” sau „ proviziune”.
Obligaţiile comisionarului :
85 | P a g e
Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în
limita puterilor conferite.
Comisionarul, la fel ca şi mandatarul, poate fi obligat la daune faţă de
comitent în cazul depăşirii puterilor acordate. Totuşi, comisionarul se poate
îndepărta de la împuternicirea primită dacă socoteşte că însuşi comitentul ar fi
dat încuviinţarea pentru afacerea respectivă, care este avantajoasă şi care trebuie
încheiată cât se poate de urgent.
În baza împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie acte
juridice, îndeplinind toate actele pe cale le reclamă realizarea operaţiunii
comerciale cu care a fost împuternicit. În profilul arătat, comisionarul este direct
obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa
proprie.
Cum, prin încheierea contractului între comisionar şi terţi, comitentul nu
este angajat faţă terţi, nici nu va avea vreo acţiune contra terţilor. Cu toate
acestea, art. 2046 alin. 2 C.civ. permite comisionarului să cedeze comitentului
acţiunile sale faţă de terţi.
Lucrând în nume propriu, comisionarul este supus tuturor obligaţiilor
impuse comercianţilor, sens în care, va avea obligaţia de a ţine registrele
contabile în care să fie evidenţiate drepturile şi obligaţiile fiecărui comitent în
aparte; să ţină separat mărfurile primite, aparţinând diferiţilor comitenţi şi să
ceară eliberarea unui document pentru fiecare vânzare, spre a fi remise
comitenţilor.
Răspunderea comisionarului este prevăzută de art. 2052 C.civ. şi constă
în:
- plata către comitent a diferenţei de preţ în cazul în care a vândut cu un
preţ mai mic decât cel hotărât fără aprobarea comitentului;
- să preia asupra sa operaţiunea dacă bunul cumpărat nu corespunde
calitativ şi preţul este mai mare decât cel hotărât de comitent, iar acesta a refuzat
primirea.
Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala
comitentului.
Dacă, fără încuviinţarea comitentului, comisionarul încheie o operaţiune
pe credit, acesta răspunde ca şi când operaţiunea s-ar fi făcut în condiţii
obişnuite, comitentul primind imediat preţul bunurilor. Riscurile de
insolvabilitate a terţului vor fi raportate de comisionar. Când comisionarul este
însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligaţiuni sau efecte ale statului,
care sunt cotate la bursă ori au un preţ curent, comisionarul poate vinde la preţul
curent bunurile pentru a le putea cumpăra.
O aplicaţie specială a acestor prevederi este reglementată de Legea nr.
297/2006 referitoare la intermediarea societăţilor de servicii în investiţii
financiare sau a brockerilor pe pieţe de capital.
Dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu a făcut cunoscut
comitentului persoana cu care a contractat, comitentul poate să considere că
86 | P a g e
vânzarea-cumpărarea s-a făcut pe contul său şi să ceară comisionarului
executarea contractului (art. 2050 alin. 3 C.civ.).
Comisionarul trebuie plătit pentru serviciile sale cu o sumă de bani,
numită comision, care poate să fie sub forma unei sume fixe sau a unei sume
procentuale calculate la cifra de afaceri realizată cu terţe persoane.
Obligaţiile comitentului
Comitentul are obligaţia să plătească comisionul cuvenit comisionarului.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care
comisionarul a încheiat acte juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate
încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu
îndeplinirea însărcinării primite.
În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea
la îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie să restituie cheltuielile care
trebuiesc a fi dovedite şi ţinute în registrele comerciale, separat pentru fiecare
operaţiune comercială.
Fiind o formă a contractului de mandat, contractul de comision va înceta
în aceleaşi cazuri, şi anume:
- revocarea împuternicirii;
- renunţarea la împuternicirea primită;
- moartea;
- interdicţia;
- insolvabilitatea ori falimentul părţilor
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie
să se ţină seama de necesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale, dar
şi de caracterul oneros al acestui contract.
CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE
În temeiul art. 2.054 C.civ., contractul de consignatie este o varietate a

contractului de comision care are ca obiect vanzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului in acest scop.
Pentru serviciul său, consignatarul are dreptul fie la o remuneraţie sau
numai la suprapreţul obţinut din vânzare.
Vinderea bunurilor se face întotdeauna pe un preţ anticipat stabilit de
consignant.
Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută
ca preţ al vânzării sau să restituie bunul în natură, în cazul în care nu este
vândut.
Contractul de consignaţie dă naştere unor obligaţii între părţile
contractante şi anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
Obligaţiile consignantului
87 | P a g e
Conform contractul încheiat, consignantul are obligaţia să predea
consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute.
Contractul de consignaţie nu transmite consignatarului proprietatea
bunurilor ce i-au fost încredinţate. Consignantul păstrează proprietatea bunurilor
pe care le-a încredinţat consignatarului, spre a fi vândute terţilor.
În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să
controleze şi să verifice oricând bunurile încredinţate consignatarului, putând
proceda la inventarierea lor. În caz de opunere a consignatarului consignantul va
putea obţine oricând ordonanţă preşedinţială.
Consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu
ocazia îndeplinirii însărcinării primite, adică sumele de bani avansate pentru
conservarea, desfacerea, depozitarea bunului predat în consignaţie, afară de
stipulări contractuale contrare.
Consignantul este obligat la plata unei remuneraţii stabilită forfetar ori
procentual. În cazul în care nu s-a stabilit acest lucru, acesta are dreptul la
suprapreţul ce se obţine din vânzări.
Obligaţiile consignatarului
Consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o
societate acceptată de consignant.
Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor
prevăzute în contract sau în notele şi facturile care însoțesc bunurile,
acoperindu-se astfel toate riscurile.
În cazul în care bunurile nu s-au asigurat sau asigurarea a fost anulată din
cauza neplăţii la termen a primelor, consignantul va fi de drept în culpă şi va
răspunde de orice lipsuri sau pagube produse, inclusiv prin caz fortuit şi forţă
majoră.
În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, acestea trebuiesc
păstrate în amabalajele lor originale şi conservate, etichetele intacte, mărcile şi
orice alte semne exterioare păstrate, astfel cum au fost aplicate de consignant.
Consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant.
Consignatarul nu poate vinde sau înstrăina către terţi bunurile date în
consignaţie, decât în limitele prevăzute în contract.
Consignantul poate modifica oricând, în mod unilateral, condiţiile de
vânzare. Modificările sunt obligatorii pentru consignatar din momentul în care îi
vor fi aduse la cunoştinţă în scris.
Consignatarul poate vinde bunurile contra numerar şi la preţurile curente
ale pieţei, dacă părţile nu au convenit altfel.
Consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii
mandatului său, să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie,
dacă acesta nu a fost vândut. În cazul neridicării bunului, consignantul este
obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat.
În caz de vânzare pe credit a bunurilor date în consignaţie, creanţa pentru
preţul datorat aparţine consignantului.
88 | P a g e
Faţă de debitori şi terţi, consignatarul va putea face, în mod valabil, orice
acte asupra creanţei şi în special va putea primi plata, va putea urmări încasarea
ei şi va lua orice măsuri de asigurare. În caz de faliment al consignatarului,
consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor, în bani.
Pentru nerespectarea obligaţiilor părţile răspund legal și contractual.
Răspundrea penală a consignatarului poate fi atrasă pentru următoarele
infracţiuni și anume:
- îşi însuşeşte bunurile încredinţate în consignaţie, sau le înstrăinează în
alt mod sau în alte condiţii decât acelea prevăzute în contract, sau nu le restituie
consignantului la cere;
- nu remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate
sau primite de el, drept preţ al bunurilor vândute;
- la cererea consignantului nu face de îndată notificările prevăzute în
legislaţie;
- cu rea-credinţă, nu face consignantului înştiinţările prevăzute în
legislaţie;
- cu bună ştiinţă, face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la
situaţia vânzărilor şi încasărilor făcute de el;
- nu anunţă consignantul asupra oricărei urmăriri a bunurilor încredinţate
lui în consignaţie sau a valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce are
cunoştinţă de acele urmăriri;
- înlătură, distruge, deteriorează sau face să se înlăture, să se distrugă sau
să se deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare
aplicate de consignant asupra mărfurilor încredinţate în consignaţie;
- depozitează sau mută mărfurile încredinţate lui în consignaţie;
- nu pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele
speciale de consignaţie, deşi în contract s-a prevăzut ţinerea unor asemenea
registre.
În cazul în care delictele prevăzute mai sus sunt săvârşite de o persoană
juridică, pedepsele se vor aplica reprezentanţilor legali şi prepuşilor vinovaţi.
Suplimentar, persoana juridică va fi sancţionată şi cu o amendă civilă, în
condiţiile legii.
Contractul de consignaţie încetează prin :
- revocarea de către consignant a împuternicirii;
- renunţarea la mandat;
- insolvabilitatea ori falimentul părţilor.
Consignantul îl poate revoca pe consignatar în orice moment, chiar dacă
contractul s-a încheiat pe o perioadă determinată şi dacă nu există nici o
stipulaţie contrară.
89 | P a g e
CONTRACTUL DE LEASING
Potrivit art.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată,

operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte denumită
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este către cealaltă parte denumită
locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se
obliga sa respecte dreptul de optiune al locatarului/utilizatorului de a cumpara
bunul, de a prelungi contractul de leasing fara a schimba natura leasingului ori
de a inceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru
cumpararea bunului inainte de sfarsitul perioadei de leasing, dar nu mai
devreme de 12 luni, daca partile convin astfel si daca achita toate obligatiile
asumate prin contract.
Prin rată de leasing în sensul art. 2 lit d din lege se înţelege:
- în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului si
dobanda de leasing, care se stabileste pe baza ratei dobanzii convenite prin
acordul partilor;
- în cazul leasingului operational, chiria se stabileste prin acordul partilor;
Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar.
Astfel, leasingul operaţional se deosebeşte de cel financiar, prin faptul că
finanţatorul este un fabricant, adăugându-se la aceasta faptul că, în timp ce în
cazul leasingului financiar locaţia realizează întreaga valoare a bunului, la
leasingul operaţional bunul este închiriat pe o perioadă mai scurtă decât durata
vieţii sale economice şi deci amortiozării, de aceea bunul poate fi dat în locaţie
la mai mulţi utilizatori.
Se poate concluziona că leasingul operaţional ar fi o excepţie a leasingului
financiar.
În ce priveşte calitatea de finanţator, acesta poate fi o societate de
leasing, persoană juridică, română sau străină.
Nici în ce priveşte utilizatorul legea nu dă o anumită calificare, existând
posibilitatea ca utilizatorul să fie atât o persoană fizică, română sau străină, cât şi
o persoană juridică indiferent de naționalitatea acesteia.
În înţelesul prezentei legi prin valoarea de intrare se înţelege valoarea la
care a fost achizitionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de lasing la care se
adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de
leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.
90 | P a g e
Operaţiunile de leasing sunt realizate de către societăţile le leasing,
persoane juridice române care se înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii
privind societăţile comerciale nr. 31/1990.
Societăţile de leasing sunt acele societăţi care au obiectul principal de
activitate „operaţiuni de leasing” şi un capital social minim prevăzut de lege,
subscris şi vărsat integral la înfiinţare.
Drepturile şi obligaţiile finanţatorului
Finantatorul se bucură de următoarele drepturi stipulate în art.13 al OG nr.
51/997, republicată;
- dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, drepturile reale ale finaţatorului
asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile
judecătorului-sindic;
- dacă însă utilizatorul se afla în dizolvare şi/sau lichidare, drepturile reale
ale finaţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt
opozabile şi lichidatorului numit potrivit Legii privind societăţile nr. 31/1990.
Potrivit art. 9 finanţatorul are următoarele obligaţii:
- să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit
necesităţilor;
- să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de
utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta;
- să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în
temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de
vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
- să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în
possibilitatea de a opta pentru prelungirea contarctului sau pentru achiziţionarea
ori restituirea bunului;
- să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- să asigure printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.
Drepturile şi obligaţiile beneficiarului
În contarctul de leasing utilizatorul are următoarele drepturi:
- în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul
necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, utilizatorul are drept de acţiune
asupra furnizorului;
- dreptul de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.
Obligaţiile utilizatorului sunt reglementate prin art.10 şi constau în
următoarele:
- să recepţioneneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de
leasing;
- să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să
asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
91 | P a g e
- să greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără
acordul finantatorului;
- să respecte termenul de plată şi cuantumul ratelor de leasing;
- să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ce derivă din contarctul de
leasing;
- să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea directă sau prin
prepușii săi precum şi din cazurile fortuite a bunului pe întreaga perioadă
contractuală în paralel cu plata ratelor de leasing până la atingerea valorii
contractului de leasing;
- să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din
partea unui terţ referitor la dreptul acestuia de proprietate;
- să nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al finantarorului;
- să restituie bunul respectând prevederile contractuale.
Contractul de leasing poate înceta la expirarea perioadei pentru care s-a

încheiat.
În cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate,
încetarea contractului de leasing se poate produce prin rezilierea chiar şi înaintea
încheierii termenului contractual.
Clauzele de reziliere stipulate în contractul de leasing pot fi în interesul
finanţatorului sau al utilizatorului.
Rezilierea contractului de leasing are ca efectobligarea utilizatorului la
restituirea bunului către societatea de leasing şi plata de daune-interese,
indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la termenul stipulat în
contractul de leasing sau de neexecutarea obligaţiei de plată a ratei de leasing
timp de două luni consecutive (fiind obligat şi la plata ratelor scadente). În caz
contrar, şi anume neprimirea de către utilizator a bunului, finanţatorul nu
răspunde.

1. Ce se înțelege prin ”pactul de opțiune” ?
2. Enumerați varietățile contractelor comerciale de vânzare.
3. Definiți contractul de report.
4. În ce constau obligațiile deponentului?
5. Care sunt părțile contractului de cont-curent?
6. Care sunt efectele principale ale contractului de cont-curent?
7. Definiți contrtactul de leasing și indicați actul normativ care îl reglementează.
8. Drepturile şi obligaţiile finanţatorului.
9. Ce se înțelege prin know-how ?
10. Care este obiectul contractului de franciză?
92 | P a g e
11. Care sunt deosebirile între contractul de comision și cel de consignație ?

1. Părțile contractului de leasing sunt:
a) vânzătorul și cumpărărtorul;
b) finanțatorul și utilizatorul;
c) societatea de leasing și beneficiarul;
d) reportatul și reportatorul.
2. Contractul de cont-curent este:

a) un contract cu titlu gratuit;
b) un contract unilateral;
c) un contract cu executare succesivă în timp;
d) un contract consensual
3. Efectele principale ale contractului de cont-curent constau în:

a) dreptul la dobânda comercială;
b) dreptul la comision;
c) compensarea creanțelor cu debitele;
d) novația
4. În cadrul contractului de leasing, prin valoare reziduală înțelegem:

a) valoarea totală a ratelor de lasing
b) valoarea la care a fost achizitionat bunul de către finanţator
c) întreaga valoare a bunului;
d) valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator
5. Francizorul este un comerciant care:

a) conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu;
b) este titularul drepturilor asupra mărcii înregistrate;
c) beneficiază de o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
d) primește informaţiile legate de produs, serviciu, know-how, care-i permit să
participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză.
Răspunsuri corecte
1. b, c
93 | P a g e
2. c, d
3. c, d
4. d
5. a, b
IX. TEME DE CASĂ
1. Prezentați cel puțin 3 spețe din jurisprudența internă sau din cea a CJUE care
să evidențieze soluţiile propuse în litigii izvorâte din contracte comerciale.
94 | P a g e
TEMA 8.
FORMAREA ACTULUI JURIDIC DE CONSTITUIRE A SOCIETĂŢII

COMERCIALE

- Transmiterea către studenți a informațiilor și cunoștințelor specifice
domeniului societăților (comerciale) – noțiune, reglementare, clasificare,
constituire, aspecte generale privind funcționarea, dizolvarea și lichidarea
- Prezentarea principalelor acte normative în domeniul societăților
comerciale, atât a Legii nr. 31/1990 privind societățile – dreptul comun în
materie - , cât și a actelor normative ce reglementează statutul special al
societăților cu obiect de activitate în domeniul bancar, al
asigurărilor/reasigurărilor, intermedierii în asigurări/reasigurări și
serviciilor în investiții financiare.
- Capacitatea de a identifica societățile comerciale, actele normative care le

reglementează, precum și particularitățile ce le diferențiază de alte tipuri
de societăți, cu sau fără personalitate juridică.
- Insușirea cunoștințelor și înțelegerea mecanismului și a dispozițiilor
legale specifice de formare a actului juridic de constituire a societăților
comerciale.
- Capacitatea de înțelegere a unor noțiuni de specialitate indispensabile
constituirii societății comerciale, cum sunt capitalul social, aporturile
asociaților/acționarilor.
III. CUVINTE CHEIE

- Societate comercială
- Act constitutiv
- Registrul comerțului
- Procedura de înmatriculare

1. Condiţiile de fond ale actului constitutiv
2. Condiţiile de formă ale actului constitutiv
3. Înmatricularea societăților comerciale
95 | P a g e
4. Tipuri de societăți comerciale și alte categorii de comercianți
V. REZUMAT
Indiferent de forma juridică pe care o poate îmbrăca potrivit Legii nr.
31/1990, societatea comercială trebuie studiată prin prisma fazei de geneză şi a
fazei de existenţă a acesteia.
Prima presupune întocmirea contractului de societate (denumit generic act
constitutiv), ce trebuie să respecte condițiile de fond și de formă impuse de
legiuitor, astfel încât, la momentul depunerii cererii de înmatriculare a societății,
asociații/acționarii să nu întâmpine dificultăți, iar societatea să dobândească
personalitate juridică, pentru a putea trece la etapa următoare, aceea de
funcționare în vederea atingerii scopului pentru care a fost constituită.
Prin intermediul societăţii comerciale legiuitorul a oferit mecanismul

juridic care permite gruparea unui număr de persoane care devin asociaţi,
precum şi organizarea şi exploatarea unei activităţi comerciale în comun.
Indiferent de forma juridică pe care o poate îmbrăca potrivit Legii nr.
31/1990, societatea comercială trebuie studiată prin prisma fazei de geneză şi a
fazei de existenţă a acesteia.
În faza de geneză, societatea comercială este considerată de legiuitor un
act constitutiv . La această noţiune recurge ori de câte ori se referă la momentul
constituirii societăţii.
1. Condiţiile de fond ale actului constitutiv

Condiţiile de validitate ale oricărui act juridic prevăzute de dispozițiile
Codului civil sunt cerute şi în privinţa actului constitutiv al societăţii comerciale
numai că acestea acţionează într-un mod particular în sensul că, deşi cauza
nulităţii este consecutivă încheierii actului de constituire, sancţiunea loveşte
persoana juridică denumită, în expresia legiuitorului, „societate comercială
înmatriculată”.
Astfel, incapacitatea tuturor semnatarilor actului constitutiv sau a tuturor
fondatorilor (în cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică) este
sancţionată cu nulitatea societăţii chiar înmatriculate.
Aceasta înseamnă că incapacitatea unuia sau a mai multor semnatari ori a
unuia sau mai multor fondatori, nu influenţează validitatea întregului act
constitutiv.
96 | P a g e
În privinţa consimţământului şi a consecinţelor vicierii acestuia,
legiuitorul nu face nici o referire deoarece, pe de o parte, se prezumă că a fost
exprimat liber la data autentificării actului constitutiv.
Obiectul actului constitutiv este proiectat în viitor şi se verifică sub dublu
aspect.
Cel referitor la constituirea societăţii comerciale şi cel privitor la
activitatea ce o desfăşura societatea creată.
Deoarece activitatea comercială preconizată a fi desfăşurată de societate
trebuie să fie licită şi conformă ordinii publice, încălcarea acestor cerinţe atrage
nulitatea societăţii, respectiv a actului constitutiv .
2. Condiţiile de formă ale actului constitutiv

Actul constitutiv trebuie să îmbrace forma înscrisului sub semnătură
privată , iar în cazurile anume prevăzute d elege, forma autentică a acestuia este
obligatorie „ad validittem”.
Forma solemnă este obligatorie în următoarele situaţii:

- Când la formarea capitalului social est aportat un teren, sau un imobil;
- În cazul societăţilor ai căror asociaţi sau numai o parte din asociaţi
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale;
- În cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subcripţie publică;
În timpul funcţionării societăţii, actul constitutiv poate suferi modificări
referitoare la forma societăţii, la numărul şi persoana asociaţilor, la mărirea
capitalului social, la sediul societăţii, la obiectul acesteia etc.
3. Procedura de înmatriculare
Potrivit art.1 din Legea nr.26/1990, înainte de a începe comerţul,
comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului, iar în
timpul activităţii sunt obligaţi să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele cerute de lege a fi înscrise.
Prin urmare, obligaţia de publicitate prin intermediul registrului
comerţului implică o triplă activitate:
- prima constă în înmatricularea în registrul comerţului şi trebuie
îndeplinită înainte de începerea activităţii comerciale;
- a doua se referă la înscrierea menţiunilor în timpul exercitării
comerţului privitoare la actele şi faptele a căror înregistrare este
obligatorie potrivit legii;
- a treia presupune înregistrarea menţiunii privind încetarea activităţii
comerciale.
În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, grupurilor de
societăţi şi altor comercianţi colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul
unei cereri care se înaiantează oficiului registrului comerţului din judeţul sau
97 | P a g e
municipiul Bucureşti, de la sediul înscris în actul de constituire a societăţii
comerciale, a grupului de interes economic sau a societăţii cooperatise, etc.
Cererea de înmatriculare a societăţilor comerciale, companiilor naţionale,
societăţilor naţionale şi societăţilor cooperatiste trebuie să cuprindă menţiunile
actului constitutiv.
Sunt ţinute la înmatricularea în registrul comerţului, toate societăţile
comerciale, cooperatiste, companii naţionale, grupuri de interes economic, şi
oricare altă entitate care are calitatea de comerciant şi sediul în România.
Este de asemenea obligatorie, înmatricularea filialelor ca entităţi cu
personalitate juridică, şi a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale, înfiinţate de comerciantul persoană juridică.
În ipoteza în care, un comerciant are sediul principal în străinătate şi
înfiinţează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul
registrului comerţului de la sediul sucursalei.
Celelalte forme exogene ale societăţilor comerciale respectiv, agenţii,
reprezentanţe, exploatări, birouri, cabinete, sau alte asemenea sedii secundare,
se menţionează în registrul comerţului de al sediul principal.
Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se semnează, după caz, de
comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială şi autentică, de un
asociat al societăţii comerciale, de fondator, de administrator sau de
reprezentantul legal, şi trebuie să cuprindă datele şi informaţiile stabilite de
Legea nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianţi.
Aceasta se depune la registrul comerțului în 15 zile de la semnarea actului
constitutiv de către viitorii asociați/acționari.
4. Tipuri de societăți comerciale și alte categorii de comercianți
Atât Legea nr. 31/1990, cât și noul Cod Civil 37 reglementează cinci tipuri
de societăţi comerciale:
- societatea în nume colectiv sau SNC;
- societatea în comandită simplă sau SCS38;
37
Vezi art. 1888 din C.civ.
38
Pentru o analiză exhaustivă privind societăţile comerciale a se vedea: Motica R., Popa V., Crăciunescu D. A.,
Societăţile comerciale, instituţii ale noului drept comercial., Editura Helicon, Timişoara, 1994; Florescu D.,
Andreiu P., Mrejeru T., Bălaşa G., Drept societar. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; C. Gheorghe, Societăţi
comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; I. Băcanu, Capitalul social al
societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999; S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social
al unei societăţi pe acţiuni, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2003, p. 24; I. Bălan, Noţiunea de
„affectio societatis” şi aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51; S. Neculaescu, M.
Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39; St. D. Cărpenaru, Formalităţile legate de
constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor, în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de
drept comercial nr. 4/1992, p. 5; Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în
Revista de drept comercial nr. 1/1991, p. 35; I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de
validitate a prelungirii duratei societăţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1997, p. 17; Gh. Vâlceanu, Unele
aspecte privind dizolvarea societăţii comerciale la împlinirea termenului stabilit pentru durata acesteia, în
Revista de drept comercial nr. 6/1997, p. 35.
98 | P a g e
- societatea pe acţiuni sau SA;
- societatea în comandită pe acţiuni sau SCA;
- societatea cu răspundere limitată sau SRL;
- societatea europeană sau SE.
Principala clasificare a societăţilor comerciale este cea creată pe baza ponderii
elementului personal la constituirea lor. Din acest punct de vedere, se distinge
între societăţi de persoane (intuitu personae), datorită importanţei şi
preponderenţei factorului uman, a calităţilor asociaţilor, la momentul constituirii
societăţii, societăţi de capitaluri (intuitu pecuniae) la a căror constituire este
decisiv aportul sau contribuţia fiecărui asociat şi societatea mixtă de persoane şi
bunuri, care împrumută anumite particularităţi de la fiecare din categoriile de
societăţi menţionate. Din prima categorie fac parte SNC şi SCS, din cea de-a
doua SA şi SCA, iar din cea de-a treia SRL şi SRL cu asociat unic.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 2157/2001/CE
o societate se poate constitui pe teritoriul Comunităţii sub forma unei societăţi
anonime europene39 sau S.E.40, beneficiind de personalitate juridică.
Modalităţile de constituire a unei S.E. sunt în număr de patru şi constau

în:
- constituirea prin fuziune;

- constituirea unei S.E. holding;
- constituirea unei S.E./filiale;
- transformarea unei societăţi anonime în S.E.
Gândită ca un instrument menit să înlăture barierele din calea comerțului
și să contribuie la realizarea pieței interne, SE se constituie cu un capital social
minimal de 120000 EUR, prezentând o serie de avantaje pentru comercianții
care doresc extinderea activității la nivel transfrontalier.
Tot din categoria comercianților fac parte și societăţile cooperatiste,
reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei41, deoarece desfăşoară activităţi de producere şi
desfacere de mărfuri, de prestări de servicii şi de efectuare de lucrări în diverse
domenii ale economiei (agricol, transporturi, construcţii, piscicol, forestier,
meşteşuguri, etc.), prin care se urmăreşte obţinerea unui profit42.
De altfel, în funcţie de domeniul de activitate, societăţile cooperatiste se
clasifică în: societăţi cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative de
consum, societăţi cooperative de valorificare, societăţi cooperative agricole, de
locuinţe, pescăreşti, de transporturi, forestiere şi de alte forme.
39
În dreptul intern societatea anonimă corespunde societăţii comerciale pe acţiuni (S.A.).
40
Denumirea de societate europeană derivă din latinescul Societas Europaea.
41
Legea nr. 1/2005 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei a fost publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 172 din 28 februarie 2005.
42
Pentru o opinie contrară a se vedea: C. Gheorghe, Drept comercial comunitar. Instituţii de drept comunitar din
perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, Bucureşti, 2005, p. 219.
99 | P a g e
Reglementată prin dispozițiile Regulamentului (CE) 1435/2003 al
Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene
(SCE), societatea cooperativă europeană SCE completează lista comercianților
persoane juridice care beneficiază de reglementări cu caracter particular.
Acest tip de societate are ca obiect principal satisfacerea nevoilor şi/sau
dezvoltarea activităţilor economice şi sociale ale membrilor săi, în special prin
încheierea unor acorduri cu aceştia, în vederea furnizării de bunuri sau de
servicii sau a execuţiei de lucrări în cadrul activităţii exercitate sau controlate de
societate.
Totodată, poate avea ca obiect şi să răspundă nevoilor membrilor săi,
încurajând, în acelaşi mod, participarea acestora la activităţi economice într-una
sau mai multe societăţi cooperative europene şi/sau cooperative naţionale.
Activitatea poate fi desfăşurată şi pin intermediul unei filiale.
Apoi grupurile de interes economic GIE și grupurile europene de interes
economic GEIE, al căror statut este guvernat prin dispozițiile Legii nr.
161/2003, respectiv ale Regulamentului nr. 2137/85/25 iulie 1985 reprezintă o
concentrare a puterii, asigurând transferurile de capitaluri private şi fiind supuse,
alături de membrii componenţi, normelor unionale aplicabile în domeniul
concurenţei.
Nu în ultimul rând, o categorie aparte de comercianți persoane juridice
este formată din societățile cu obiect de activitate specific, precum instituțiile de
credit, societățile de asigurare/reasigurare, intermediarii în asigurări și societățile
de servicii în investiții financiare.
Potrivit OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

capitalului, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi
funcţiona, cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi
a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a II-a a prezentei ordonanţe de urgenţă,
în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
Banca Naţională a României (BNR) este autoritatea competentă cu privire
la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit, în vreme cec Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) este
autoritatea competentă cu privire la reglementarea şi supravegherea prudenţială
a societăţilor de servicii de investiţii financiare
Banca Naţională a României nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de
credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al
capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care
nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
100 | P a g e
În ce privește societățile de asigurare/reasigurare, A.S.F. autorizează
societăţile să desfăşoare activităţi de asigurare şi/sau reasigurare ori să îşi
extindă activitatea la alte clase de asigurări, neacoperite de autorizaţia de
funcţionare iniţială.
Societăţile îşi stabilesc sediul social şi sediul central pe teritoriul
României şi includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate
de asigurare, asigurare-reasigurare sau reasigurare, care poate fi redată în alt
limbaj uzual pentru activitatea de asigurare.
Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de asigurare se acordă pentru

una dintre următoarele:
a) activitatea de asigurări de viaţă;
b) activitatea de asigurări generale.
Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare se acordă pentru
una dintre următoarele activităţi:
a) de reasigurare generală;
b) de reasigurare de viaţă;
c) de reasigurare compozită, care include atât reasigurare generală, cât şi
reasigurare de viaţă.

1. Enumerați tipurile de societăți comerciale reglementate de legislația română
în vigoare și indicați actul normativ intern ce reprezintă dreptul comun în
materia societăților comerciale.
2. Definiți fondatorii societății comerciale.
3. Ce se înțelege prin instituție de credit?
4. Care sunt cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990 în care actul constitutiv al
societății comerciale trebuie încheiat în formă autentică?
5. Care este termenul în care actul constitutiv trebuie depus la registrul
comerțului în vederea înmatriculării societății?
6. Definiți grupul de interes economic.
7. Care este actul normativ european care reglementează statutul SE?
8. Care este valoarea minimă a capitalului social în vederea constituirii unei
instituții de credit?

1. Capitalul social minim al unei SE este :
a. 12000 EUR
101 | P a g e
b. 120000 RON
c. 95000 RON
d. 120000 EUR
2. Nulitatea societății comerciale poate fi declarată dacă:

a) Nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege;
b) Actul constitutiv nu a fost încheiat în formă autentică;
c) Sediul declarat în actul constitutiv este pur formal;
d) 2 din cei 5 fondatori au fost ,potrivit legii, incapabili la data constituirii
societății.
3. Sunt societăți comerciale reglementate de legislația internă:

a) Societatea cu răspundere limitată SRL;
b) Societatea simplă;
c) Societatea Europeană SE;
d) Societatea de avocați cu răspundere limitată;
e) Societatea pe acțiuni SA
Instituțiile de credit se înființează și funcționează în una din următoarele

categorii:
a. organizaţii cooperatiste de credit
b. societăți în nume colectiv
c. instituții financiare nebancare
d. bănci de credit ipotecar
Răspunsuri corecte
1. d
2. a, b
3. a, c, e
4. a, d
IX. TEME DE CASĂ

1. Societățile comerciale care au obligația de a obține autorizația legală
administrativă pentru exercitarea comerțului – aspecte privind reglementarea și
procedura specifică de autorizare și înmatriculare.
102 | P a g e
4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008
103 | P a g e

Drept Comercial I Suport de Curs Id 2019-2020 Tarsia A.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Drept Comercial I Suport de Curs Id 2019-2020 Tarsia A.

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

DREPT COMERCIAL I

SUPORT DE CURS – pentru studenții speciliză rilor

[Universitatea ”Lucian Blaga”, Facultatea de Drept, Sibiu]

pentru studenții specializării Drept și Administrație

An universitar 2019 - 2020

Lect.univ.dr. Târșia Andreea

Obiectivele suportului de curs........................................................................5

Structura suportului de curs...........................................................................6

Tema 1. Noţiunea, definiţia, evoluţia, obiectul şi trăsăturile actuale ale dreptului

Tema 2. Domeniul dreptului comercial (comerciantul profesionist,

întreprinzătorul; actele, contractele şi faptele juridice specifice activității

comerciale; fondul de comerţ).........................................................................12

Tema 3. Obligaţiile principale ale comercianţilor...............................................24

Tema 4. Fondul de comerț................................................................................37

Tema 5. Reguli generale aplicabile contractelor specifice activității

Tema 6. Specificul obligațiilor în cazul încheierii contractelor în cadrul

Tema 7. Contracte specifice activității comerciale și comercianților..................70

Tema 8. Formarea actului juridic de constituire a societăţii comerciale...........95

Având vocaţia de a se aplica actelor specifice activității comerciale,

Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică şi practică

Suportul de curs este alcătuit din 8 unități/teme de studiu, fiecare având

I. Obiectivele temei de studiu

NOŢIUNEA, DEFINIŢIA, EVOLUŢIA, OBIECTUL ŞI TRĂSĂTURILE

I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU

- Definirea dreptului comercial în contextul unificării dreptului privat

II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE

- Înțelegerea noțiunilor de ”comerț”, ”drept comercial”;

III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

Începând cu anul 2011, an ce a marcat intrarea în vigoare a Legii nr.

Regulile dreptului comercial se aplică:

VI. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiți dreptul comercial.

VII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE

1. În sens juridic, noțiunea de ”comerț” desemnează:

2. Codul Comercial român a fost adoptat:

3. Codul Comercial român a fost elaborat după modelul:

4. Regulile dreptului comercial se aplică:

VIII. TEME DE CASĂ

1. Considerații istorice privind evoluția dreptului comercial în România.

IX. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,

DOMENIUL DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANTUL

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENȚELE DOBÂNDITE DE STUDENT

V. REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE

Statutul juridic al comerciantului şi al întreprinzătorului se fondează pe

VI. CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU

1. Statutul juridic al comerciantului, al întreprinzătorului şi al

Legea instituie anumite condiţii în prezenţa cărora o persoană dobândeşte

Definiția comerciantului și întreprinzătorului

Comercianţii şi întreprinzătorii sunt acele persoane fizice sau juridice

Drept urmare, sunt incluși în categoria profesioniștilor toți

Condiţiile dobândirii calităţii de comerciant/întreprinzător de către

În concepţia O.U.G. nr. 44/2008 persoana fizică dobândește calitatea de

Anterior, Codul comercial, reglementa într-o manieră eliptică dobândirea

Dovada calităţii de comerciant/întreprinzător

Calitatea de comerciant a persoanei fizice este o chestiune de fapt

Calitatea de comerciant a societăţii comerciale, a societăţii

În aplicarea principiului simetriei actului juridic, se poate susţine simplu,

2. Obligaţiile principale ale comercianţilor

Indiferent dacă sunt comercianţi sau întreprinzători, persoanele fizice,

● de a obţine autorizaţia pentru exercitarea activităţii economice în mod

● de a obţine autorizaţia legală administrativă, obligație ce revine