CUPRINS

CAPITOLUL I : ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ..6

1.1.Definiţia şi obiectul entomologiei……………………………………………..6
1.2. Importanţa economică a entomologiei..............................................................7
1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva
atacului dăunătorilor.................................................................................................8
CAPITOLUL II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR...........................9
2.1. Capul şi apendicii acestuia................................................................................9
2.2. Toracele şi apendicii acestuia..........................................................................20
2.3. Abdomenul la insecte......................................................................................26
CAPITOLUL III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR........................29
3.1. Sistemul digestiv.............................................................................................29
3.2. Sistemul respirator..........................................................................................32
3.3. Sistemul circulator..........................................................................................33
3.4. Sistemul excretor.............................................................................................35
3.5. Sistemul secretor.............................................................................................36
CAPITOLUL IV BIOLOGIA INSECTELOR......................................................37
4.1. Dezvoltarea embrionară..................................................................................37
4.2. Dezvoltarea postembrionară............................................................................38
4.3. Dezvoltarea postmetabolă...............................................................................44
4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte..............................................................44
4.5. Diapauza.........................................................................................................50
CAPITOLUL V ECOLOGIA INSECTELOR......................................................53
5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor............................................53
5.1.1. Factori climatici...........................................................................................54
5.1.2. Factorii edafici.............................................................................................60
5.1.3. Factori biotici...............................................................................................61
5.1.4. Factorii tehnici.............................................................................................64
5.1.5. Factorii antropoici........................................................................................64
CAPITOLUL VI:ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE
DĂUNĂTORI........................................................................................................65
6.1. Controlul fitosanitar........................................................................................65

2
6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură..........................66
6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor..................................71
CAPITOLUL VII PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR
PENTRU COMBATEREA DAUNATORILOR...................................................74
7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor.......................................................75
7.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză.................................................77
7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor.....................................................................78
7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor..................................................................81
CAPITOLULVIII:MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
A DĂUNĂTORILOR............................................................................................84
8.1. Măsuri de carantină fitosanitară......................................................................84
8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere..............................................................88
8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor............................89
8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor.....................................................89
8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor.................................................90
8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide..............................................................90
8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice.....................................................91
8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală...............................................92
8.5.4. Piretroizi de sinteză......................................................................................94
8.5.5. Insecticide organoclorurate..........................................................................95
8.5.6. Insecticide organofosforice..........................................................................95
8.5.7. Insecticide carbamice...................................................................................96
8.5.8. Produse acaricide.........................................................................................97
8.5.9. Produse nematocide.....................................................................................97
8.6. Metode biologice de combatere......................................................................98
8.7. Lupta integrată..............................................................................................107
CAPITOLUL IX: PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE POMI.............................................................................................................110
9.1. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus.....................113
9.2. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.........................115
9.3. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.......................................117
9.4. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.........................119
9.5 Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch.....................................121
9.6. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll............................................122

3
9.7. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L..................................122
9.8. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L..............................................124
9.9. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr...........................................127
9.10. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr............................130
9.11. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L........................................................132
9.12. Cotarul verde – Operophthera brumata L.................................................133
9.13. Inelarul – Malacosoma neustria L.............................................................135
9.14. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L...........................................138
9.15 Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury.................................140
CAPITOLUL X :PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE VIŢĂ DE VIE................................................................................................143
10.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch....................................143
10.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff.....146
10.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella
Den et Schiff........................................................................................................150
10.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch........................................152
10.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal................................155
10.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.............................................................157
10.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L..................................................159
10.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er..............................161
10.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L..................................................................163
CAPITOLUL XI:PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE LEGUME...............................................................................166
11.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.................................................166
11.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L.............................168
11.3. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata L.............................................171
11.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L................................................172
11.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L..........................................................174
11.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche........................................................176
11.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig.............................................................178
11.8. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say..........................180
11.9. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw.....................184
11.10. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita......................186
11.11. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L....................................................189

4
11.12. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say...................................191
11.13. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr.............................................192
CAPITOLUL XII:DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE...................195
12.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze..........................................195
12.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp...................................197
12.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp...............................................................200
12.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll....................202
12.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff....................................................204
12.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb............................................207
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................211

5
 CAPITOLUL I
ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI
IMPORTANŢĂ

1.1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL ENTOMOLOGIEI

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor care au

corpul segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă din cuvintele
greceşti “entoma” ce înseamnă întretăiat sau segmentat şi “logos” ce
înseamnă ştiinţă. Precizările ulterioare ale lui Lamark (1761) şi Latreille
(1832), restrâng această ştiinţă la studiul artropodelor cu 6 picioare
(Hexapoda, Insecta).
Entomologia, este o parte specializată a zoologiei, termen derivat
din cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte din acest
imens domeniu se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda, termen derivat
din cuvintele arthron = articol şi poda = picior şi se referă la animalele cu
picioarele articulate, crustacei, miriapode, arahnide şi insecte.
În afară de importanţa entomologiei, din punct de vedere teoretic, al
cunoaşterii celor peste 1 milion de specii de insecte cunoscute până în
prezent, cu nenumărate ramuri ale domeniului de activitate, întâlnite pentru
toate marile grupe de animale: morfologie, sistematică, biologie, ecologie,
zoogeografie, din punct de vedere practic, s-au acumulat, impuse de viaţa şi
activitatea omului, un număr imens de cunoştinţe cu impact major asupra
omului.
Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline distincte
după domeniul de activitate al fiecăreia: entomologie agricolă (studiază
insectele ce sunt implicate, pozitiv sau negativ, influenţând culturile
agricole), entomologia forestieră (studiază insectele dăunătoare şi utile din
păduri) şi entomologia medicală (studiază insectele ce inflenţează viaţa şi
activitatea omului şi animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).
6
 Entomologia agricolă, într-un sens limitat, studiază din punct de
vedere biologic, ecologic şi al combaterii sau al protecţiei lor, speciile de
insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii, iar în sens lărgit studiază sub
toate aspectele enumerate mai sus, speciile de animale dăunătoare şi
folositoare agriculturii, deci pe lângă insecte, al căror număr şi importanţă
este dominantă şi speciile fitofage de acarieni, nematozi, moluşte, păsări şi
rozătoare, devenind o zoologie agricolă.
Entomologia agricolă are un pronunţat caracter aplicativ, folosind
datele furnizate de alte ştiinţe cum sunt: sistematica, fiziologia,
biogeografia, biochimia, ecologia, etc.
Această ştiinţă devine din ce în ce mai complexă prin: aplicarea unor
noi mijloace şi metode noi de studiu a interrelaţiilor ce se stabilesc în cadrul
agroecosistemelor agricole, biocenoze, tot mai mult şi mai drastic
influenţate de activitatea omului; prin evidenţierea aproape în fiecare an a
unor noi pesticide, ce influenţează puternic supravieţuirea dăunătorilor sau
tehnologiile de combatere a acestora.

1.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A

ENTOMOLOGIEI

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi importanţa

pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile sale.
Insectele sunt indispensabile pentru polenizarea plantelor entomofile,
existenţa acestor plante ar fi imposibilă fără insecte.
Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se
desfăşoară în timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte a
acestora este formată din numeroase specii de insecte.
Fără existenţa unor specii de consumatori a materiei organice în
descompunere, lumea întreagă ar fi o masă de gunoaie, dar un număr
impresionant de specii de insecte, alături de alte grupe de organisme,
prelucrează şi descompun cu rapiditate deşeurile organice. Funcţia sanitară
a insectelor decurge din cele arătate anterior.
7
 Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari
sau secundari ai produselor biologice.
În ultima perioadă, specii de insecte sunt din ce în ce mai mult
utilizate în combaterea biologică a altor specii de insecte dăunătoare
folosindu-se specii de paraziţi sau prădători.

1.3. LOCUL ŞI ROLUL ENTOMOLOGIEI ÎN

PROTECŢIA PLANTELOR ÎMPOTRIVA ATACULUI
DĂUNĂTORILOR

Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al

dăunătorilor culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi
al perioadei în care produsele agricole sunt recoltate şi depozitate.
Mărimea pagubelor, care în foarte multe cazuri ajunge până la
compromiterea recoltei, posibilitatea insectelor de deplasare activă,
adaptabilitatea şi particularităţile lor biologice, fac ca ele să constituie
principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa pentru a asigura o protecţie a
plantelor cât mai eficientă.
La aceasta contribuie şi faptul că pagubele produse de insecte sunt
mai repede observate de om şi în general sunt mai spectaculoase decât cele
provocate de agenţii fitopatogeni, ce acţionează în general în timp.

8
 CAPITOLUL II
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul

embrionar), număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap, torace
şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene;

Lbr-buza superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-
protorace; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-
stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Keller).

2.1. CAPUL SI APENDICII ACESTUIA

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi

anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial. Aceste
segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul embrionar, în timp ce la
9
adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele pot fi evidenţiate deoarece
majoritatea posedă apendici şi anume:
- pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
- pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
- pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
- pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua pereche
de maxile, unite pe linia lor mediană.
Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi ale
corpului. Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea excrescenţe,
coarne, depresiuni, etc.
Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită, ovală,
conică (unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).
Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura occipitală,
sutura coronară şi suturile oculare.
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă aceleaşi
denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.
La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus, situată în
continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.
După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei tipuri de
cap (Figura 2):

Fig.2. Forme de cap la insecte:

a-prognat; b,c-hipognat; d-
ortognat
(după Weber)

10
- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale
orientate înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia, Gryllotalpa
gryllotalpa, etc.;
- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar piesele
bucale sunt îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste, cosaşi, greieri,
etc.
- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90° iar
piesele bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi cicadide.
La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de antene
şi piesele bucale ce formează aparatul bucal al insectelor.
Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi în
orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice numite
omatidii.
La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului, ca la
unele viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la
larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în nişte
gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv,
tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de
pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc.
La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în timpul
împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului (unele
himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de antene pentru a
lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe de echilibru.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se
găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se articulează
flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de articole (Figura
3).
După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ± egale;

11
2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca formă.

Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:

a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată
lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae,
Chrysomelidae, etc.
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la
bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din familiile
Blattidae, Tettigoniidae, etc.
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele,
ca la insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o
excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de dinţii
unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte (uniserate) sau pe
ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru insectele din familia
Elateridae;
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe laterale
mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când excrescenţele sunt pe
o singură parte sunt monopectinate, dacă excrescenţele sunt pe ambele
părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la unele lepidoptere;
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în
formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae, Lymantriidae,
Cubicidae;

12
 Fig.3. Tipuri de antene la insecte:
a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-
serată (elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-
clavată (pieride); i-genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-
lamelată (melolontine); m-antenă de cicadă; n-antenă de pauside; (după
Obenbergen şi Weber)

Antenele neregulate pot fi:

a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt îngroşate ca
la insectele din familia Pieridae;
b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în formă
de măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae;
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate lateral
în formă de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae;
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale dezvoltate,
prezentând apical pe ultimul articol o setă, ca de exemplu la cicade.
La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de piesele
bucale ce alcătuiesc la insecte aparatul bucal.
În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume:
- labrum sau buza superioară
13
- o pereche de mandibule - fălci superioare
- o pereche de maxile - fălci inferioare
- labium sau buza inferioară
Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o
răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul
Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite mişcări cu
ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se găseşte
epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ cu rol
gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe
mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu striaţiuni
sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai dezvoltate la
insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale, determinate de doi
muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi altul îndoitor (adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului
maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit
lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din 4 – 6
articole;
În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie senzorială,
tactilă prin palpii maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din
unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este format
din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani, două
paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4 articole.

14
 Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el
provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din unirea pe
linia mediană a celor două maxile astfel:
- mentum provine din unirea celor două cardo;
- prementum provine din unirea celor două stipes;
- glosele provin din unirea celor două lacinii;
- paraglosele provin din unirea celor două galei;
- palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.
Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă
internă a labiului având funcţie gustativă.
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit, reprezentând
adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa hranei şi de locul
unde se găseşte.
Astfel, hrana poate fi:
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,
seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt şi
mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele adulte din
11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata, Dermaptera,
Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17 ordine (Lepidoptera,
Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar sau
cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul
Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau sângele
animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele tipuri de aparate
bucale:
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele din
ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele insecte din
ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);

15
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera
(familia Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din ordinul
Diptera (familia Muscidae);
Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha
melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura 4):

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi

mestecat la Melolontha melolontha:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-
maxile; c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp
maxilar; g-galea; l-lacinia; Lb-
labium; sm-submentum; m-mentum;
prm-prementum; pg-paraglose; g-
glose; pl-palp labial
(original)

Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând, ce dă

aspectul unei piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi
rugozităţi pentru ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe
care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul maxilei. Pe
stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern – galea şi palpul
maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează
mentum mai dezvoltat şi prementum.

16
 Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au formă
triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc paraglosele bine
dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.
Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la lepidopterele
adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană lichidă de la suprafaţa
ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite exudaţii. Acest aparat bucal
prezintă următoarea structură:

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt:

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp labial
(după Weber)

Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului.

Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc.
Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub forma
unui jgheab, unite pe linie mediană, formând o trompă nearticulată dispusă
în repaus sub forma unei spirale.
17
 Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi din 3
articole.

Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte la

albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente lungi
datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.

Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi absorbit la Apis melifera:

Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp
maxilar; Sm-submentum; mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-
glose (limba)
(după Boguleanu)

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire:

Labrum este mic.

18
 Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o articulaţie la
capsula cefalică iar la capătul liber nişte zimţi.
O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes bine
dezvoltat sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine dezvoltată şi
alungită sub formă de sabie; lacinia redusă iar palpul maxilar format din 2
articole mici.
Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de
bastonaşe unite în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine dezvoltat.
Pe prementum se articulează cele 2 glose alungite şi contopite formând
limba sau trompa. La capătul liber prezintă o formaţiune mobilă numită
flabellum sau linguriţă cu care insecta linge polenul şi nectarul. Paraglosele
sunt reduse iar palpii labiali formaţi din 4 articole.
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip labial
se întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Thysanoptera, deci la insectele care consumă hrană lichidă din interiorul
ţesuturilor. Este aparatul bucal care a suferit cele mai mari modificări,
având următoarele particularităţi:

Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:

a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule;
Mx-maxile; Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal
salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)

19
 Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.
Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat
(diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4 articole
la heteroptere şi din 3 articole la homoptere. Trompa este prevăzută cu un
jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub forma unor stileţi (2
stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari).
Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei gazdă
iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.
Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar în
partea superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea inferioară
prin care se scurge saliva în ţesuturile atacate.

2.2. TORACELE ŞI APENDICII ACESTUIA

Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace,

mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din mai
multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume (Figura 8):

Fig.8. Alcătuirea unui segment

toracic la insecte: Tg-tergit;
St-sternit; Pl-pleure (original)

- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;

- un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum;
- două sclerite laterale numite pleure.

20
 În general tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase, deoarece
au rol de apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai mici şi mai
subţiri, având funcţia de a lega tergitele şi sternitele.
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane
de susţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-şi mărească sau
să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei, circulaţiei sângelui, etc.
Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi
săpătoare (blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce mezotoracele şi
metatoracele sunt mai dezvoltate la speciile bune zburătoare (odonate,
himenoptere, lepidoptere, etc.).
Pe torace se articulează organele de mers – picioarele şi organele de
zbor – aripile.
Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare, câte
o pereche pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-ventral în
nişte cavităţi coxale.
Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume: coxa,
trohanter, femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare (Figura 9).
Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în cavitatea
cotiloidă prin doi condili.
Trohanterul este un articol mic ce permite articulaţia dintre coxă şi
femur. La unele insecte trohanterul este format din două articole: trohanter
şi trohanterel (mai ales la himenoptere), permiţând o mai mare mobilitate a
piciorului.
Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere,
coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi, peri şi
spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite, prezentând
marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide, tetigoniide) pe
tibii este localizat organul auditiv-timpanal.
Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 – 5
articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat lângă
tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului – pretars, care

21
adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate
sau pectinate.
1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-
tibie; ts-tars; mt-metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha
melolontha); 3. Picior pentru sărit (Locusta migratoria); 4. Picior pentru
săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru cules polen (Apis melifera);
6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa) (original).
La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în special
cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite:
- arolium - o prelungire în formă de lob;
- pulvili – două prelungiri în formă de lobi;
- empodium – o prelungire în formă de păr.
În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers, alergat.
La unele insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul de viaţă.
Astfel se întâlnesc picioare conformate pentru sărit (ordinul Orthoptera –
lăcuste, greieri, cosaşi), picioare conformate pentru săpat (coropişniţa),
picioare conformate pentru colectat polen (Apis mellifera), picioare pentru
apucat (Manthis religiosa), picioare pentru înot şi vâslit (Hydrous,
Dytiscus), etc.

Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte:

22
 Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni
laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe
mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic,
aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta, susţinute de
nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor. Nervurile sunt tuburi
chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii, traheele şi hemolimfa.
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari grupe
şi anume:
1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor
insectele pterigote pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera, Odonata,
Lepidoptera, etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind transformată
în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii
parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga,
Anoplura.
La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10):
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;

Fig.10. Regiunile unei aripi:

b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioară;
mp - marginea posterioară; a - apex; t – tornus
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;

23
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea anterioară sau
costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte marginea posterioară sau
dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau
apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte
tornus.
Nervaţiunea aripilor este caracteristică şi constituie un criteriu
important în taxonomie. Aripile prezintă nervuri longitudinale şi nervuri
transversale. Suprafaţa aripilor înconjurată de nervuri se numeşte celulă iar
porţiunea dintre două nervuri, care se termină la marginea externă a aripilor
se numeşte câmp.
O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată următoarele
(Figura 11): existenţa nervurii costale, a nervurii subcostale, a trunchiului
nervurilor radiale (1 – 5), a trunchiului mervurilor mediale (1 – 4), a
trunchiului nervurii cubitale (1 – 3) şi a trunchiului nervurilor anale (1 – 5).

Fig.11. Schema nervaţiunii unei aripi:

Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală;
Me-medială; Mcu-medio-cubitală (după Weber)
Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de
acelaşi fel, ca de exemplu două nervuri radiale şi în acest caz se numeşte
nervura transversal - radială sau nervurile transversale leagă două nervuri

24
transversale diferite, de exemplu o nervură radială cu una medială şi în
acest caz se numeşte nervura transversal – medio – radială.
Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 12):
1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera, Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă
intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Orthoptera);
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase
iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la insectele din
ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi posterioare
de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la insectele
din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.

Fig.12. Consistenţa aripilor la diferite ordine de insecte: 1 .Orthoptera; 2.

Thysanoptera; 3.Heteroptera; 4. Homoptera; 5. Coleoptera;
6.Hymenoptera; 7. Lepidoptera; 8. Diptera

25
 Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele
posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul
Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit
frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe de
insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28 bătăi/s;
la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250 bătăi/s.; la
ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.

2.3. ABDOMENUL LA INSECTE

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte.

Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult numărul
segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele din ordinul
Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte telson. La
insectele la care abdomenul este format din 11 – 12 segmente se
diferenţiază trei regiuni şi anume:
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).
În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi
segmentele din regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite
notum sau tergit, din sclerite ventrale numite sternit sau gastrum şi din
sclerite laterale numite pleure.
La abdomen se găsesc următoarele orificii:
- orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal;
- orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9;

26
- orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru
fiecare segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt
prezente încă pe mezo şi metatorace, lipsind în regiunea capului.
Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform,
fusiform, etc., iar în secţiune transversală apare triunghiular, oval, rotund, în
general turtit dorso-ventral.
Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se trei
tipuri (Figura 13):
a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace (ordinul
Orthoptera, Coleoptera);
b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi se
contopeşte cu metatoracele, formând segmentul median sau propodeum,
iar al doilea segment se îngustează mult anterior formând o gâtuitură
(familia Vespidae);
c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează
propodeum se îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae,
Ichneumonidae).

Fig.13. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat

(Scotia segetum); d,e-peţiolat (Myrmica şi Formica)
(original)

27
 Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori, care
de altfel se întâlnesc la larvele polipode.
La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităţi şi anume
apendici genitali, corniculele, cercii şi stilii.
Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind situaţi
pe segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal este ovipozitorul numit
şi oviscapt, tarieră, organ ce serveşte la depunerea ouălor. La albină şi
bondar ovipozitorul este transformat în acul cu venin, în care se scurge
conţinutul a două glande acide şi a unei glande alcaline. În jurul orificiului
genital se găsesc o serie de piese chitinoase articulate sau nearticulate, de
diferite structuri, care poartă numele de gonapofize la femelă şi ganopode la
mascul, ce constituie organul copulator.
Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-lea
segment abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare. Corniculele pot fi
scurte, abia vizibile sau lungi, cilindrice, conice, umflate sau turtite,
orientate înapoi şi lateral.
Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau
nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal.
Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea unor
insecte (Blatta).
Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe
abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în
locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.

28
 CAPITOLUL III
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde

3.1. SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv (Figura 14) la insecte este format din tubul digestiv
şi organele anexe. Din punct de vedere morfologic sistemul digestiv se
compune din 3 părţi: intestinua anterior (stomodeum), intestinul mediu
(mezenteron) şi intestinul posterior (proctodeum).
Intestinul anterior începe cu orificiul bucal în partea anterioară a
corpului, mărginit de apendici bucali. Orificiul bucal conduce în cavitatea
bucală în care se deschid glandele salivare. Urmează faringele prevăzut cu
o musculatură specială, care ajută la înghiţirea bolului alimentar. Faringele
se continuă cu esofagul, un tub lung şi subţire care trece într-o porţiune mai
dilatată numită guşă. Urmează proventricolul ai cărui pereţi groşi sunt
căptuşiţi cu chitină, servind la fărâmiţarea hranei, iar la unele insecte pentru
filtrarea ei.
La locul de trecere dintre intestinul anterior către cel mijlociu se află
valvula cardiacă, cu rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor din
intestinul mediu în cel anterior.
Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrănire al
insectelor. Regiunea anterioară a intestinului mediu prezintă o serie de
excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la digestie.
Peretele intestinului mediu prezintă un strat epitelial alcătuit din
celule care îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este
acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul
de a separa alimentele de peretele intestinului.

29
 Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3
regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor);
valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul
mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia
chilului; rectul ultima porţiune a intestinului posterior care se prezintă ca o
dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un
număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind
apa din ele.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este
acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul
de a separa alimentele de peretele intestinului
Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3
regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor);
valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul
mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia
chilului; rectul ultima porţiune a intestinului posterior care se prezintă ca o
dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un
număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind
apa din ele.
Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi sistemul
de enzime (fermenţi).
Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe
diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.
Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi
asimilabili organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de substanţe
(proteine, glucide, lipide, etc.).

30
 Figura 14. Schema tubului digestiv:
Cb-cavitatea bucală; Gs-glandele salivare; Fa-faringe; Es-esofag; Gu-guşa;
Pv-proventricol; Vc-valvula cardiacă; Ce-cecumuri gastrice; Mp-membrana
peritrofică; Tm-tuburile lui Malpighi; Pi-pilor; Vp-valvula pilorică; Vr-
valvula rectală; Rc-rectum;
An-anus

Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau animală,

în stare solidă sau lichidă.
Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei,
prelucrarea chimică a substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia
substanţelor asimilabile.
Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele sunt
alcătuite dintr-un complex de molecule, care conţin energia necesară
activităţii vitale ale acestora.

31
 La multe insecte (afide, coccide, psilide) o parte din hrană rămâne
nedigerată şi este evacuată odată cu excrementele.
Acestea conţin de obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute sub
numele de “rouă de miere”.
De aceea sunt căutate frecvent de unele insecte care se hrănesc cu
sucuri dulci (furnici, viespi, albine).

3.2. SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator (Figura 15) la insecte este reprezentat prin trahei

– invaginaţiuni ale tegumentului în formă de tuburi ramificate
arborescent.Traheile se deschid la exterior prin orificii numite stigme,
situate lateral în perechi în regiunea toracelui şi abdomenului; la cap ele
lipsesc.
Stigmele la insectele inferioare conduc direct în tubul traheii, pe
când la cele superioare, după orificiul de deschidere mărginit de un cadru
chitinos numit peritrem, urmează o cameră numită atrium prevăzută cu
perişori şi excrescenţe chitinoase cu rolul de a filtra aerul.
Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în 3
părţi: una dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi a treia
ventrală cu ramificaţii în regiunea lanţului ganglionar.

32
 Figura 15. Sistemul trahean
la insecte:
a – văzut ventral; b – văzut
dorsal; Tr-trahei;
St-stigme
(după Miall şi Denny)

Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai mici

numite traheole care pătrund în interiorul celulelor organelor şi ţesuturilor.
Traheolele au pereţii permeabili pentru gaze şi lichide la nivelul lor
făcându-se aerisirea ţesuturilor.
La unele insecte (ortoptere, diptere) tuburile traheene prezintă
dilatări în regiunea capului şi abdomenului, numite saci aerieni, care
servesc ca rezervoare de aer în timpul zborului.
La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea
aerului în sistem are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin acţiunea
muşchilor dorso-ventrali şi presiunea sanguină. Difuzarea oxigenului în
ţesuturi şi evacuarea bioxidului de carbon din organism are loc la nivelul
traheolelor. Numărul mişcărilor respiratorii variază în raport cu intensitatea
activităţii şi cu temperatura mediului.

3.3. SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu.

Organele de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul dorsal, alcătuit din inimă
şi aortă şi două septe fibro-musculare: diafragma dorsală şi diafragma
ventrală.

33
 Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau sinusuri:
dorsal (pericardial), mijlociu (visceral) şi ventral (perineural).

Figura 16. Sistemul circulator la insecte:

Ao-aorta; Co-inima; Va-valvula; ma-muşchi aliformi
(după Zander)

Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care circulă

sângele. Inima este situată în sinusul pericardial, în regiunea abdomenului şi
parţial în torace. În partea anterioară se continuă cu aorta până în regiunea
cefalică.
Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină
pătrunderea ritmică a sângelui în inimă.
La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care
comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte.
Prima cămăruţă este închisă, restul prezintă pe părţile latero-posterioare
câte o pereche de orificii numite osteole prevăzute cu valvule.
Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se dilată.
În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi sângele
pătrunde în inimă.
34
 Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula
anterioară înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se
revarsă prin orificiul ei în partea anterioară şi ventrală a cavităţii cefalice şi
de aici circulă înapoi în tot corpul. Prin contractarea diafragmelor se
determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din partea posterioară către cea
anterioară.

3.4. SISTEMUL EXCRETOR

Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile lui

Malpighi (Figura 17), ţesutul adipos, celulele pericardiale şi glandele
labiale.
Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie întâlnite la
insecte. Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în zona pilorului.
Sunt în număr variabil de la 2 la 160. Au un capăt fix în pilor, iar celălalt
pluteşte liber în cavitatea generală a corpului (mixocel). Tuburile lui
Malpighi au pereţii semipermeabili. Produşii de excreţie pătrund prin pereţii
tuburilor, ajung la baza acestora, în pilor, de unde sunt apoi evacuate,
urmând traectul tubului digestiv.
Ţesutul adipos (gras) ocupă spaţiile libere dintre organe şi este mai
dezvoltat la stadiile hibernante. Prezintă celule specializate în excreţie.
Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii, specializate
în excreţie.
Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în
excreţie.

35
 Figura 17. Tuburile lui Malpighi:
a-Melolontha melolontha; b-galleria mellonella; c-timarcha tenebricosa;Ip-
intestinul posterior (după Veneziani)

3.5. SISTEMUL SECRETOR

Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi

endocrine.
Glandele exocrine secretă substanţe, care pătrund în diferite organe
prin canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate pe diferite
regiuni ale corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale, etc. Printre
acestea se numără: glandele ceriere (secretă ceara), glandele sericipare
(secretă firul de mătase), glande urticante, glandele salivare, glandele
producătoare de venin, glandele repulsive (respingătoare), glandele
atractante, etc.
Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie,
conţinutul lor pătrunde direct în sânge prin intermediul căruia este
transportat în toate regiunile corpului. Produsele secretate sunt cunoscute
sub numele de hormoni având rol în dezvoltarea larvară, metamorfoză,
diapauză, etc. Se cunosc 4 grupe de glande endocrine la insecte: celulele
neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi, glandele protoracale, corpora
allata şi corpora cardiaca.
36
 CAPITOLUL IV
BIOLOGIA INSECTELOR

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi

transformărilor care au loc din stadiul de ou şi până la moartea fiziologică a
adultului.
În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea
embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.

4.1. DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ

Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la dezvoltarea

embrionului şi începe imediat după fecundarea oului şi durează până la
apariţia larvei.
În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:
a) faza de segmentaţie;
b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative;
c) faza formării organelor sau organogeneza;
d) faza diferenţierii histologice.
Durata dezvoltării embrionare sau incubaţia variază foarte mult în
funcţie de specie şi de condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar
mai mult. Astfel, la musca de casă dezvoltarea embrionară este de 8 – 12
ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii reprezentanţi
ai familiei Phasmidae (ordinul Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani.
În funcţie de locul unde are loc embriogeneza (în mediul extern sau
în corpul femelei) se disting trei grupe de insecte:
a) ovipare – dezvoltarea embrionului are loc în mediul extern, ca la
majoritatea insectelor;
b) ovovivipare – dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne
şi se continuă în mediul extern (Eriococcus spurius);
37
c) vivipare sau larvipare – dezvoltarea embrionului are loc numai în
interiorul corpului femelei şi insectele depun larve (Quadraspidiotus
perniciosus, insectele din familia Aphididae).

4.2. DEZVOLTAREA POSTEMBRIONARA

Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei din

ou şi se încheie cu apariţia adultului.
Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de larvă şi
până la adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul biologic se
numeşte metabolie.
În funcţie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără
metamorfoză sau ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză sau
metabole (Pterygota).
În funcţie de transformările care au loc, la insecte se întâlnesc două
mari tipuri de metamorfoză:
1. Metamorfoză incompletă sau hemimetabolă;
2. Metamorfoză completă sau holometabolă.
Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă) se
caracterizează prin aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin
următoarele stadii: ou – larvă - nimfă - adult (Figura 18).
Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele seamănă
cu insectele adulte, deosebindu-se de ele doar prin dimensiunile mai mici,
lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor şi incapacitatea lor de a se
reproduce
Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri:

- paleometabolă
- heterometabolă
- neometabolă
fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Orthoptera, Thysanoptera.

38
 Fig.18. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteroptera) (după
Bonnemaison)

Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin

aceea că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou -
larvă - pupă - adult (Figura 19).
Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât prin
forma externă, cât şi prin structura internă.
Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola
tipica, hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte la
insectele din ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera.
Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a
insectelor, când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor mari
cantităţi de substanţe hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin năpârliri
succesive.
Când larva ajunge la o anumită limită de dezvoltare, îşi schimbă
cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele de
năpârlire. Numărul năpârlirilor în general este constant şi specific diferitelor
grupe de insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi alte apterigote, până
la 40 la efemeroptere.

39
 Fig.19. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)

Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. Larva

apărută din ou se numeşte larvă neonată sau larvă de vârsta I-a iar după
năpârlire trece în larvă de vârsta a II-a şi aşa mai departe.
Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum
şi condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De exemplu, la
unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3 - 4 zile, la Anisoplia segetum
în 10 – 11 luni, la Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes spp. în 3 – 4 ani, iar la
unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) în 10 – 17 ani.

40
Fig.20. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode
de tip elaterid (c); campodeiform (d); melolontoid (e); apodă acefală (f) şi
eucefală (g) (original)
Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă,
grupându-se în următoarele tipuri (Figura 20):
a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari,
mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate:
chalcidele, ichneumonide, etc).
b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de
picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate
(au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide
(Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de
picioare abdominale);
c) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari,
mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate:
chalcidele, ichneumonide, etc).
d) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de
picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate
(au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide
(Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de
picioare abdominale);
e) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea
insectelor din ordinul Coleoptera ) acestea pot fi de mai multe tipuri şi
anume:
- tipul campodeiform sau carabid , au corpul viermiform, care se subţiază
spre partea posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate înainte, cu
mandibulele puternice; dorsal pe fiecare segment prezintă câte un sclerit
mai îngroşat şi mai intens colorat. Aceste larve sunt caracteristice
pentru insectele din familia Carabidae, ordinul Coleoptera;
- tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi sârmă.
Prezintă corp viermiform, alungit, cu tegumentul tare, de culoare
galbenă-arămie; terminaţia ultimului segment este caracteristică

41
 diferitelor genuri. Acest tip de larve se întâlneşte la insectele din familia
Elateridae, ordinul Coleoptera;
- tipul scarabeiform sau melolontoid , popular se numesc viermi albi.
Larvele au corpul înconvoiat sub forma literei C, puternic cutat
transversal, de culoare albă, cu apendici cefalici şi toracici castanii,
stigmele brune. Capul este ortognat, mare, picioarele inegal dezvoltate;
cele anterioare sunt mai scurte, iar cele posterioare mai lungi. Ultimul
segment abdominal este voluminos, pe sternitul acestuia se găseşte un
câmp de sete a căror dispoziţie este caracteristică diferitelor specii.
Larvele de tip melolontoid se întâlnesc la insectele din familia
Scarabaeidae, ordinul Coleoptera.
f) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică
distinctă. Larvele apode pot fi:
- eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar
aparatul bucal este conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru
insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere şi
pentru unele specii din ordinul Diptera;
- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în torace,
iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de
diptere);
- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din ordinul
Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul Coleoptera).
g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare cu
adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior sunt la fel
ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi
părţile corpului bine delimitate. Din această grupă fac parte larvele
tuturor insectelor heterometabole (Heteroptera, Homoptera,
Orthoptera, Thysanoptera, etc.).
Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima
năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în pupă
(la insectele holometabole).

42
 Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de
transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau alte
materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de cocon, ce
are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului
înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea coconului variază în funcţie de
specie. La unele insecte, larvele se transformă în pupe în sol în loji pupale.
La diptere, larvele se transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se
numeşte puparium sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva
trece prin stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin
imobile, se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se
transformă în pupă.
Stadiul de pupă este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei
se îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc procese de
reducere a unor organe (histoliză) şi de formare a altora noi (histogeneză),
caracteristice insectei adulte.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe
(Figura 21):

Fig.21. Tipuri de pupe la insecte:

1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

43
a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa mişcări
(exemplu la coleoptere, himenoptere, etc.);
b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi
acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa
având aspectul de mumie ce poartă numele de crisalidă (la unele
lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de mătase ce
se numeşte cocon (lepidoptere);
c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare,
care formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte puparium
(la majoritatea dipterelor).
Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni, fiind în
funcţie de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.

4.3. DEZVOLTAREA POSTMETABOLA

Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi se

încheie cu moartea fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi nu năpârleşte,
dar suferă profunde transformări de maturaţie şi îmbătrânire. Astfel, în
prima perioadă insecta se maturizează din punct de vedere sexual iar în a
adoua perioadă intervine moartea fiziologică a adultului datorită epuizării
substanţelor de rezervă din organism.
Perioada dezvoltării postmetabole sau longevitatea insectelor este
foarte diferită, de la câteva minute la câţiva ani. De exemplu specia Psyche
apiformis – Psychidae (Lepidoptera) trăieşte 32 – 58 minute, în timp ce
unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1 – 2 ani. Cea mai mare
longevitate o au insectele sociale (matca albinelor poate trăi până la 5 ani,
iar matca unor specii de termite până la 12 – 15 ani).

4.4. GENERAŢII ŞI CICLUL BIOLOGIC LA INSECTE

Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă din
ouăle depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-un timp

44
determinat al perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile de mediu şi
până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit descendenţa respectivă.
Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari de la
specie la specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un
timp foarte scurt (câteve zile sau câteva săptămâni), iar la alte insecte
dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (luni sau ani de zile).
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de durata
unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:
a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la
Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis,
Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la Eurydema
ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea, Laspeyresia
pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu Lobesia
botrana);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul unui an
(exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne brassicae,
Trialeurodes vaporariorum, etc.);
e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu
Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o
perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha melolontha,
Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în
strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc.
Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa
decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii în
timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care indiferent
de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de
generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o generaţie pe an,
iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).

45
 La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta este
eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu la
Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea
generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se înţelege
succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă
de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu evolutiv
propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat în
diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc semne
convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se prezintă direct în
succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta gazdă (Figura 22 şi 23).

Fig.22. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema

ornata)
(după Săvescu)

46
 Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis
(după Paulian Fl., 1971)

Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul

Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu dau
naştere la urmaşi identici generaţiei F1.
La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor generaţii de
diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei de la care s-a
pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se
înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele
prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se desfăşoară
pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă din aceiaşi familie
botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv diecic.
La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante gazdă
şi anume:
a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis
graminum, etc.) este următorul (Figura 24).

47
 Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În
primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau matca.
Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la câteva generaţii
de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.

Fig.24. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică,

monoecică
(Aphis pomi):
1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G);
4.virginogene aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi
şi femele
(original)
La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau
naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele nearipate,
virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-gazdă sau pe
plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în cursul unei
perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima generaţie de femele
partenogenetice aripate numite sexupare. Femelele sexupare depun două
feluri de ouă din care apar masculi şi femele, ce constituie forma sexuată,
iar după copulaţie femelele depun oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul
biologic.

48
 Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi, Myzus
persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul (Figura 25).
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de
rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin). Primăvara din
ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc pe cale
partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de fundatrigene (3 –4), cu
femele aptere şi aripate, formând colonii pe organele atacate (frunze). În
sânul coloniei respective, ultima generaţie de fundatrigene aripate numite
migrans allata mută colonia pe plantele gazdă secundare (colonicus
exulens). Acestea se înmulţesc partenogenetic în tot cursul perioadei de
vegetaţie dând naştere la o serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.
La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele,
care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele gazdă primare.
Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere
formele sexuate, masculi şi femele.

Fig.25. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică,

diecică
(Myzus cerasi):

49
 1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene
aptere şi aripate; 9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda
primară: cireş şi vişin; gazda secundară: Galium sp. şi Asperula sp.
(original)

După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul biologic

se încheie.

4.5. DIAPAUZA

Diapauza este o întrerupere temporară care intervine în timpul

dezvoltării insectelor, constituind o adaptare a acestora la condiţiile
neprielnice ale mediului (temperaturi scăzute sau prea ridicate, uscăciune,
lipsa hranei, etc.)
Diapauza este caracteristică diferitelor specii şi poate apare în orice
stadiu de dezvoltare. Astfel, diapauza poate să apară în stadiul de ou
(Entomoscelis adonidis, Malacosoma neustria, diferite insecte din familia
Acrididae, Lymantria dispar), în stadiul de larvă (Zabrus tenebrioides,
Oscinella frit, Ostrinia nubilalis, Laspeyresia pomonella, etc.), în stadiul de
pupă (Scotia segetum, Mamestra brassicae, Eupoecilia ambiguella,
Hyphantria cunea, Rhagoletis cerasi, etc.) sau în stadiul de adult
(Eurygaster spp, Leptinotarsa decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Sitona
lineata, etc).
După modul cum se manifestă, diapauza poate fi obligatorie sau
facultativă.
Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al tendinţei de adaptare la
condiţiile nefavorabile de dezvoltare şi în acest caz face parte integrantă din
fondul genetic al speciei.
Diapauza facultativă apare ca rezultat al influenţei unuia sau mai
multor factori nefavorabili ai mediului.
În timpul diapauzei, procesele fiziologice din corpul insectei se
reduc la minimum şi se desfăşoară pe seama lipidelor şi a altor substanţe de
50
rezervă acumulate anterior. Astfel, la larvele de Ostrinia nubilalis
conţinutul în lipide scade de la 56,6% s.u. (la închiderea dezvoltării şi
intrării în diapauză) până la 31,8% s.u. (la sfârşitul diapauzei).
Diapauza este reglementată de glandele endocrine ale sistemului
nervos, iar dintre factorii de mediu, care determină intrarea în diapauză sau
ieşirea din această stare sunt: temperatura, lumina, umiditatea, hrana etc.;
aceşti factori pot acţiona independent sau în complex.
Temperatura influenţează atât prin scăderea, cât şi prin ridicarea ei
peste anumite limite. La temperaturi scăzute, insectele se retrag în
adăposturi, care le oferă o protecţie mai mult sau mai puţin sigură împotriva
temperaturilor joase, intrând astfel într-o diapauză hiemală. În regiunile
temperate, diapauza hiemală face parte integrantă cu ciclul biologic al
insectelor.
La marea majoritate a insectelor, diapauza hiemală are loc
întotdeauna în acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri (lăcustele acridide
iernează în stadiu de ou în sol, gândacul ghebos şi buha semănăturilor
hibernează ca larve în sol, buha verzei şi musa cireşelor iernează ca pupe în
sol iar adulţii gândacului din Colorado şi gărgăriţa cenuşie a sfeclei iernează
ca adulţi în sol).
Cunoaşterea stadiului de hibernare prezintă o importanţă deosebită în
aplicarea diferitelor măsuri de combatere.
La temperaturi ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele
insecte intră într-o diapauză de vară sau estivală (exemplu la gândacul roşu
al rapiţei, gărgăriţa florilor de măr, au diapauza estivală în stadiul de adult
iar la cotarul verde diapauza estivală este în stadiul de pupă).
Lumina constituie un factor determinant în apariţia sau evitarea
diapauzei la unele insecte. Rolul hotărâtor îl are lungimea zilei sau
fotoperioada.
În funcţie de reacţia faţă de lumina zilei, insectele se clasifică în:
1. Insecte de zi lungă, la care dezvoltarea se desfăşoară normal, fără
întrerupere, în condiţiile zilelor de vară, a căror perioadă de lumină este
de 14 – 17 ore, în timp ce în condiţiile zilelor scurte de toamnă,

51
 intervine diapauza (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Scotia
segetum, Cydia pomonella, Pieris brassicae, etc.);
2. Insecte de zi scurtă, dezvoltarea lor are loc numai în condiţiile zilelor
scurte, sub 13 -–16 ore, în timp ce zilele lungi determină apariţia
diapauzei (exemplu la Bombyx mori, Stenocarus fuliginosus, etc.).
3. Insecte neutre sau intermediare (Ostrinia nubilalis, Leucoma salicis,
etc.) dezvoltarea continuă se produce numai în limitele a 18 – 20 ore
lumină din 24 ore, în timp ce în condiţiile zilelor mai scurte sau mai
lungi se declanşează diapauza.

Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în apariţia

diapauzei la insecte. Astfel, vara la umiditate relativă scăzută, pupariile
muştei de Hessa (Mayetiola destructor) rămân în diapauză până în toamnă
sau chiar în anul următor, când umiditatea este favorabilă evoluţiei insectei.
La fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) declanşarea diapauzei are loc la
o umiditate atmosferică ridicată.
Hrana, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, poate determina
apariţia diapauzei la unele insecte. Astfel, larvele insectei Diatraea
lineolata intră în diapauză atunci când ele sunt obligate să se hrănească cu
tulpini de porumb uscate.

52
 CAPITOLUL V
ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori

care influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei
bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un astfel de studiu conduce la
cunoaşterea cauzelor care influienţează numărul insectelor, stabileşte
condiţiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în masă şi
răspândirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de
mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile pentru
ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format, fiecare specie
manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de trai, având un anumit
standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei sale istorice şi care se
transmite la urmaşi, particularitate ce are un caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate ecologică ce
reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de oscilaţiile factorilor de
mediu şi are un caracter progresiv. Speciile care au o mare plasticitate
ecologică se adaptează mai uşor la noile condiţii de mediu, în care urmează
să se dezvolte. În felul acesta se pot crea condiţii nefavorabile, care să
depăşească limitele plasticităţii ecologice, distrugându-se speciile
dăunătoare.

5.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ

DEZVOLTAREA INSECTELOR

Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-un

ecosistem oarecare, pot fi sistematizaţi în cinci grupe: climatici, edafici,
biotici, tehnici şi antropoici.

53
 5.1.1. Factori climatici
Factori climatici sau condiţiile meteorologice cuprind influenţa
temperaturii, umidităţii, luminii şi a curenţilor de aer asupra dezvoltării
insectelor.
În primul rând s-a studiat temperatura şi umiditatea, întrucât aceşti
factori influenţează răspândirea geografică şi intensitatea înmulţirii în masă
a insectelor.
În ultimul timp se acordă o mare importanţă factorului lumină, care
influenţează diapauza insectelor.

5.1.1.1. Temperatura
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu temperatura
mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau poikiloterme. În
general insectele au temperatura corpolui mai mare cu 0,5 – 1°C faţă de
mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât şi
procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid, deci durata dezvoltării
diferitelor stadii depinde de condiţiile de mediu în care trăieşte insecta
(Figura 26).

Fig.26. Zona biologică de dezvoltare a insectelor (original)

Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 –

40°C. Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură
54
între care se dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de temperatură,
denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă (t0) şi o limită
superioară, denumită prag biologic superior sau temperatură maximă de
dezvoltare (T). În afară de aceste două limite organismele mai au un prag
de prolificitate (0) - temperatura la care sexele devin fertile şi un prag
termic optim (01). Între limitele pragurilor inferior şi superior are loc
dezvoltarea mai mult sau mai puţin normală a speciei respective. Zona
cuprinsă între aceste două limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare)
se numeşte zona biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra
pragului superior se găseşte zona letală sau mortală, în care specia nu poate
trăi (Figura 26).
La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat
mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală. Moartea
insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor de deshidratare
a protoplasmei, precum şi din cauza îngheţării apei libere şi a formării
cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ survine numai atunci
când temperatura scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic,
la care toată apa din corpul insectei îngheaţă. Până la atingerea acestei
limite, procesele vitale încetează şi intervine aşa numita stare de anabioză
din care, în condiţiile creşterii treptate a temperaturii mediului înconjurător,
insecta poate fi readusă la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte suportă
temperaturi de până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la
temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de modul
cum apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat, insectele pot
suporta temperaturi mai joase, fără a îngheţa.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor
încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice. Coagularea poate
fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză),
după care revenirea la viaţă nu mai poate avea loc.
Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei subzone:
rece, optimă şi caldă.

55
a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi pragul de
prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte
mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor biochimice este redusă şi
nu se sintetizează substanţe proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi optimul
termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi
prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne constantă. Activitatea de
hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe este maximă. Dezvoltarea
insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de
dezvoltare a insectelor este cuprinsă între 20 – 30°C.
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul
biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor,
prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o anumită
cantitate de căldură numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin
însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic, pe tot
timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele dezvoltării
insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 27).
Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu ajutorul
ecuaţiei:
K = Xn ( tn – t0)

în care: K – constanta termică;

Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
t0 – pragul inferior de dezvoltare;
tn – t0 – temperatura efectivă.

56
Fig.27. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):
O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic
superior
(după Săvescu)

Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula: pragul

inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn) şi
numărul de generaţii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o deosebită
importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a întocmirii
schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a perioadei de
activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale speciei de insecte
Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de dezvoltare
a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii normale. Cu cât
temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât durata de dezvoltare
este mai scurtă şi invers.
Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor specii
de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele de

57
Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară gărgăriţa
grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se numesc
stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă între limite
largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de răspândire foarte
mare (Plusia gamma).

5.1.1.2. Umiditatea

Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea insectelor,

fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor. Apa din corpul
insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al sărurilor minerale
încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca suport al proceselor
biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice (reglarea temperaturii
corpului). În corpul diferitelor specii de insecte, conţinutul în apă este
diferit, la unele depăşind 50% din greutatea totală a lor. Apa liberă din
organism se pierde prin evaporare, transpiraţie sau dejecţii.
Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în apă
al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde schimbări în
dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de Mayetiola
destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de scarabeide şi
elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul umed al solului;
vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se ridică la suprafaţă pe
măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea umidităţii relative a aerului şi
solului determină intrarea în diapauză a multor specii de insecte. Există un
optim al umidităţii relative a aerului, care la majoritatea insectelor este
cuprins între 45 – 85%. În afara limitelor optime de umiditate, activitatea
insectelor este încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul
porumbului se dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce
gărgăriţa grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub
12%.

58
 Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când sunt în
cantităţi mici, contribuind la mărirea umidităţii atmosferice şi a solului.
Căderea unor cantităţi mai mari de precipitaţii are o influenţă negativă
asupra dezvoltării ouălor, adesea ele fiind spălate de pe organele depuse, ca
de exemplu în cazul lui Leptinotarsa decemlineata, Eurygaster spp,
Pyrausta nubilalis, etc.
Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru
hibernarea majorităţii speciilor de insecte, în timp ce iernile lipsite de
zăpadă şi cu geruri mari nu sunt favorabile hibernării, o mare parte din
formele de rezistenţă pier din cauza îngheţului.
După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în:
higrofile, care trăiesc în zone foarte umede (85 – 100%), mezofile, care
trăiesc în zone cu umiditate moderată (45 – 85%) şi xerofile, care preferă
regiunile secetoase (umiditatea sub 45%).
Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor, influenţând
direct procesele biologice şi fiziologice, precum şi comportamentul lor.
Orientarea insectelor în funcţie de lumină constituie o reacţie fotochimică,
care determină mişcarea. Insectele pot fi: fototropic pozitive, care sunt
atrase de lumină şi fototropic negative , (insecte lucifuge), care fug de
lumină.
O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca himenopterele,
unele coleoptere, majoritatea dipterelor etc., în timp ce alte insecte sunt
active noaptea, ca fluturii din familia Noctuidae, unele heteroptere,
coleoptere, etc.
Lumina acţionează împreună cu temperatura şi umiditatea în
declanşarea diapauzei la insecte. Astfel, omizile multor specii de
lepidoptere, expuse zilnic la lumină peste 15 – 16 ore nu mai intră în
diapauză şi se transformă direct în pupă. Apariţia formelor sexuate a
păduchilor de frunze este dererminată de scăderea temperaturii şi a
intensităţii luminii (toamna).
Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea insectelor.
Prin energia degajată, radiaţiile solare contribuie la ridicarea temperaturii

59
mediului exterior şi la declanşarea reacţiilor fotochimice ale organismelor.
Astfel, unele insecte parazite (Ichneumonidae) sunt mai active sub influenţa
razelor solare, copulaţia lor având loc numai în zilele însorite.
Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării apei
din corpul insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta
insectelor, dar favorizează răspândirea lor la mari distanţe. De exemplu,
omizile cu corpul păros (Hyphantria cunea, Lymantria dispar) sunt
răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii de aer de slabă intensitate, dar de
lungă durată, împiedică activitatea unor insecte (exemplu Ostrinia nubilalis,
Mayetiola destructor etc.).

5.1.2. Factorii edafici

Factorii edafici sau solul constituie un factor ecologic important în
dezvoltarea şi răspândirea insectelor. Solul influenţează fie direct, prin
proprietăţile sale fizice şi chimice, fie indirect, prin condiţionarea
vegetaţiei. Pe diferite tipuri de sol se dezvoltă anumite specii de insecte. În
general, solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai puţin populate decât
solurile cu reacţie neutră sau bazică. În solurile sărace, cu un conţinut
ridicat de humus brut şi cu aciditate, se dezvoltă numeroase specii de viermi
sârmă, larvele unor diptere şi diferite specii de nematozi, ce constituie 85%
din fauna solului. În solurile argilo-nisipoase, cu reacţie uşor alcalină sau
neutră se întâlnesc larve de cărăbuşi şi coropişniţe; speciile de acridide
(Locusta migratoria) preferă locurile nisipoase iar Phylloxera vastatrix se
întâlneşte în solurile luto-argiloase.
În funcţie de preferinţa insectelor faţă de natura solului, se
deosebesc:
a) insecte pietrofile, care trăiesc în soluri pietroase sau cele provenite din
degradarea rocilor;
b) insecte psamofile, care populează locurile nisipoase (afide, formicide,
etc.);
c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela elegans,
etc.);

60
d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent de
structura şi compoziţia lor.
5.1.3. Factori biotici
În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana,
zoofagii şi epizootiile.
Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa insectelor,
constituind sursa din care insectele îşi procură energia necesară pentru
desfăşurarea activităţii biologice: creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, etc.
După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe: fitofage,
zoofage şi pantofage.
1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe
verzi sau uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini, ramuri, frunze,
flori, fructe, seminţe.
După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart în:
a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn şi de
scoarţă);
b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado,
omizi defoliatoare);
c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros, gândacul
lucios al rapiţei);
d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe
(gărgăriţele grâului, gărgăriţa mazării);
e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci (musca
ciupercilor);
f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în descompunere
(larvele tinere de melolontine).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele se
împart în:
a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii
(gărgăriţa mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunului);

61
b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau câtorva
familii înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de
leguminoase);
c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor familii
botanice (viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a dudului, etc.).
2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme
animale vii sau moarte.
Insectele zoofage se împart în:
a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie
(specii de carabide, de coccinelide);
b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la exteriorul
sau în corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma spp., Prospaltela
spp., sau de muşte, Tachina spp.);
c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha spp.,
Necrophorus spp.);
d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de
animale (Copris spp., Scarabaeus spp.).
3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt,
ele se hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii de
ortoptere, dermaptere, coleoptere).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor. Aşa
de exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de dezvoltare,
iar hidraţii de carbon îl prelungesc.
Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi umiditatea,
asupra prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din abundenţă şi
condiţiile de temperatură şi umiditate se află la optimum fluturii trăiesc de
trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte considerabil.
Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte prezintă o
importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea unor măsuri
profilactice de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea soiurilor rezistente
sau nepreferate de dăunători, etc.

62
 Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se
stabilească diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul, canibalismul,
simbioza, comensalismul şi parazitismul.
Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la
nevertebrate (insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni, reptile,
păsări şi mamifere). Prădătorismul presupune conveţuirea dintre două
organisme, din care un organism numit prădător , care se hrăneşte pe seama
altui organism numit pradă sau victimă. Între prădător şi pradă există un
anumit raport de mărime; în general prădătorul este mai mare decât prada
(de exemplu Coccinella septempunctata şi Aphis fabae).
Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care speciile
parazite trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După locul unde se
dezvoltă, se deosebesc specii: ectoparazite, care se dezvoltă la exteriorul
corpului gazdei şi specii endoparazite care se dezvoltă în interiorul corpului
gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât gazda lor.
Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele Hymenoptera şi
Diptera, care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele sau adulţii altor
insecte şi tinerele larve apărute se hrănesc pe seama gazdei, care în cele din
urmă moare.
La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte specii.
Paraziţii speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi
primari, iar cei care parazitează paraziţii primari, se numesc paraziţi
secundari sau hiperparaziţi. Hiperparazitismul joacă un rol negativ în
menţinerea unui echilibru dorit între speciile fitofage şi cele zoofage.Cea
mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului natural, o au speciile
oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la altul, densitatea lor numerică
se menţine pe o gazdă principală, iar în cazul când numărul acesteia scade,
ei se înmulţesc pe câteva gazde secundare. Speciile monofage, specializate
şi cele polifage, întâlnite pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol
mai scăzut.
Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în menţinerea
echilibrului biologic natural, cât şi în combaterea biologică a dăunătorilor.

63
 Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale
(protozoare) sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse de
virusuri se numesc viroze, poliedroze sau boli virotice, cele produse de
bacterii se numesc bacterioze sau flaserii iar cele produse de ciuperci se
numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase epizootii la insecte şi
alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai răspândite sunt poliedrozele
speciilor de omizi (Mamestra brassicae, Chloridea obsoleta), flaseriile unor
specii de omizi (Pieris brassicae, Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor
de coleoptere (Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În
condiţii favorabile de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în
masă ale dăunătorilor.
5.1.4. Factorii tehnici
Utilizarea unor tehnici moderne în cultura plantelor, modifică
permanent şi radical corelaţiile naturale stabilite între organisme şi mediul
înconjurător. Astfel, prin lucrările de defrişare, desecare şi irigare, luarea în
cultură a unor noi terenuri, se schimbă componenţa floristică şi faunistică a
regiunii respective. Se crează noi condiţii, caracteristice unui mediu
artificial de dezvoltare a organismelor.
5.1.5. Factorii antropoici
Factorii antropoici se referă la activitatea desfăşurată de om pentru
crearea unui mediu favorabil dezvoltării plantelor şi nefavorabil dezvoltării
dăunătorilor. Cunoscând complexul de relaţii dintre plante, dăunători şi
organismele utile, omul dirijează factorii care influenţează înmulţirea
dăunătorilor, în sensul menţinerii densităţii numerice a populaţiilor de
dăunători, sub limitele pragurilor economice de dăunare.

64
 CAPITOLUL VI
ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR
PRODUSE DE DĂUNĂTORI

6.1. CONTROLUL FITOSANITAR

Combaterea raţională a dăunătorilor nu poate fi concepută fără

cunoaşterea exactă a speciilor, a locului unde se găsesc, aria lor de
răspândire. Cunoaşterea acestor elemente se poate realiza printr-un control
fitosanitar efectuat periodic.
Controlul fitosanitar urmăreşte:
a) punerea în evidenţă a prezenţei dăunătorilor comuni sau de carantină de
pe un teritoriu;
b) stabilirea densităţii numerice a dăunătorilor;
c) determinarea gradului de dăunare, respectiv a frecvenţei, intensităţii şi a
pagubelor produse.
Controlul fitosanitar al culturilor sau al produselor vegetale
depozitate se poate realiza prin mai multe metode şi anume:
1. Controlul vizual prin luarea de probe de analiză (adulţi, larve, organe
atacate, etc.), numărul probelor fiind în funcţie de mărimea livezii sau
suprafeţei cercetate. Probele se pot lua de pe una sau ambele diagonale
ale parcelei, în zig-zag, şah, chincons.
2. Controlul prin scuturare sau frapaj, se face prin lovirea ramurii cu
ajutorul unui baston de lemn cu vârful îmbrăcat în cauciuc şi colectarea
insectelor în pungi, saci sau umbrele.
3. Controlul cu capcane aspiratoare, cu care se aspiră insectele din coroana
pomului.
4. Controlul prin curse luminoase ce se utilizează la captarea insectelor
fototropic pozitive. Ca surse luminoase se folosesc lămpile cu mercur,

65
 lămpile cu lumină ultravioletă sau alte tipuri de capcane cu lumină
obişnuită sau colorată.
5. Controlul cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici, de
diferite tipuri (Atrapom, Atrafun, Atrabot, etc.).
6. Controlul cu capcane (momeli) alimentare prin utilizarea momelilor
alimentare ce atrag diferite specii de dăunători (coropişniţe, rozătoare,
tortricide, etc.).
7. Controlul cu ajutorul fileului entomologic pentru studii de sistematică.
Se fac cosiri cu fileul pe o suprafaţă de 20 m2.
8. Sondaje efectuate în sol, toamna şi primăvara devreme pentru stabilirea
densităţii numerice a unor specii care se găsesc în sol (viermi sârmă,
viermi albi, răţişoara porumbului, etc.).
Pe baza datelor obţinute în urma efectuării controalelor se stabilesc
măsurile de combatere.

6.2. DAUNE SI PAGUBE PRODUSE DE DAUNATORII

PLANTELOR DE CULTURA

Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a

dăunătorului asupra plantei indiferent dacă dauna apare în urma hrănirii sau
în urma altor activităţi (depunerea ouălor, construirea de adăposturi pentru
hibernare, etc.). Dăunarea are un caracter fiziologic şi indică o distrugere în
structura organelor plantelor atacate.
În general, daunele produse la plante, depind atât de modul de
hrănire al dăunătorului (conformaţia aparatului bucal), cât şi de planta
atacată. Astfel, insectele rozătoare (au aparat bucal pentru rupt şi mestecat),
produc dislocări ale ţesuturilor plantelor (a mugurilor, frunzelor, fructelor),
iar insectele sugătoare (au aparat bucal pentru înţepat şi supt) provoacă
decolorări şi răsuciri ale frunzelor (pseudocecidii), deformări sub formă de
hipertrofieri (gale sau cecidii), necrozări, etc. În urma atacului dăunătorilor
se produc modificări profunde în metabolismul plantelor atacate, atât în
ceea ce priveşte funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, etc.) cât şi
66
procesul de fotosinteză, determinând reducerea rezervelor de hrană (hidraţi
de carbon, etc.). Din cauza atacului plantele se dezvoltă slab, sunt debilitate,
producţiile sunt mici şi de calitate slabă. La pomi, arbuşti fructiferi, etc.,
distrugerea aparatului foliar, determină o rezistenţă mai slabă la
temperaturile din timpul iernii şi apariţia fenomenului de periodicitate de
rodire.
Atacul reprezintă acţiunea dăunătorului asupra plantelor şi se
exprimă prin daune şi pagube.
Dauna sau vătămarea este rezultatul atacului în urma căruia planta
manifestă simptome de suferinţă, care se caracterizează prin reducerea
recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în greutate.
Paguba sau pierderea este expresia cantitativă, economică a
atacului.
După modul cum acţionează insectele asupra plantelor, se disting trei
categorii de dăunători:
a) dăunători principali care atacă plantele şi produsele agricole depozitate
(majoritatea insectelor);
b) dăunători secundari care atacă plantele ce sunt debilitate din diferite
cauze (insectele din familiile Scolytidae, Buprestidae, etc.);
c) dăunători vectori care alături de daunele produse direct, transmit unii
agenţI patogeni (virisuri, bacterii, ciuperci).
Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atât pe cele vegetative cât
şe pe cele generative. Unele insecte atacă numai organele aeriene (larvele
miniere, omizile defoliatoare, etc.), iar alte insecte atacă organele subterane
(viermii sârmă, etc.). Alţi dăunători produc daune atât organelor aeriene cât
şi celor subterane (Melolontha melolontha, Phylloxera vastatrix).
În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente
fiind următoarele (Figura 28, 29):
a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieţi şi pomi (larvele de
Melolontha melolontha); gale (Ceutorrhynchus pleurostigma);
nodozităţi şi tuberozităţi (Phylloxera vastatrix); galerii superficiale sau
interne (Agriotes lineatus); retezări (Gryllotalpa gryllotalpa), etc.

67
b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilalis); galerii cu
orificii (Anisandrus dispar); deformări cancerigene (Eriosoma
lanigerum); sfredeliri (Cossus cossus); pete colorate (Quadraspidiotus
perniciosus);
c) la frunze: roaderea parţială sau totală a limbului (Leptinotarsa
decemlineata); scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae); consumarea
limbului pe margini în formă de trepte (Tanymecus dilaticollis) sau
crenelat (Sitona lineatus); ciuruirea frunzelor (Phyllotreta nemorosum);
răsuciri sau pseudocecidii (Aphis fabae); gale sau cecidii (Tetraneura
ulmi); minarea parenchimului dintre epiderme (Pegonyia betae);
răsuciri în formă de ţigară (Byctiscus betulae); pete divers colorate
(Quadraspidiotus perniciosus);etc.
d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalidus), deformări şi
decolorări (Psilla mali), etc.
e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus
pomorum);
f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta);

68
Fig.28.Tipuri de dăunări produse plantelor de
dăunătorii animali
-la rădăcini: a-rosături; b-gale; c-nodozităţi;
-la tulpină: d-galerii; e-orificii; f-tuberozităţi;
-la frunze: g-distrugerea limbului foliar; h-rosături
în trepte; i-rosături dantelate (original)

69
g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-alba); deformarea fructelor
(Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia pomonella);
h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides obsoletus); şi
şistăvirea boabelor (Haplotrips tritici).

Fig.29. Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali

-la frunze: a-pseudocecidii; b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări;
-la muguri: f-rosături;
-la flori: g-cuişoare;
-la fructe: h,j-orificii; i-galerii (original)

70
 6.3. ESTIMAREA DENSITĂŢII NUMERICE, A
DAUNELOR ŞI PAGUBELOR

Prin densitatea numerică (Dn) se înţelege numărul de indivizi dintr-o

specie oarecare raportat la unitatea de suprafaţă, lungime, volum sau
greutate. De obicei se calculează densitatea numerică la m2, prin raportarea
numărului total al indivizilor unei specii, găsit în urma sondajelor făcute, la
numărul sondajelor.Densitatea numerică a unei populaţii precum şi gradul
de dăunare al culturilor, se poate estima cu ajutorul unor scări de estimare.
Prin scară de estimare se înţelege gradaţia densităţii numerice, a
gradului de dăunare sau a pagubelor, pe intervale de clasă, în funcţie de
limitele critice de dăunare.
Scările de estimare se împart în intervale de clase a căror limite au
valori ale densităţii numerice, a gradului de atac sau a pagubelor şi sunt
specifice fiecărui dăunător. Valorile intervalelor de clase sunt specifice
fiecărei insecte şi depinde de gradul de dăunare şi de particularităţile
culturii.
Densitatea numerică a dăunătorilor dă indicaţii asupra necesităţii
aplicării măsurilor de combatere. Astfel, practic se iau măsuri de combatere
numai atunci când densitatea numerică este mijlocie şi mare, ceea ce
corespunde cu un atac mijlociu sau puternic.
Densitatea numerică, gradul de dăunare şi pagubele produse de
dăunător se exprimă prin 4 intervale de clasă, cu următoarele semnificaţii:
1. Atacul lipseşte – nu există dăunători, nu există risc;
2. Atac slab – densitatea numerică este mică, riscul este tolerabil dar se
poate agrava însă nu se intervine;
3. Atac mijlociu – densitatea numerică este mijlocie şi poate deveni mare,
atacul este intolerabil şi se intervine cu tratamente chimice;
4. Atac puternic – densitatea numerică este mare şi poate deveni foarte
mare, riscul fiind foarte mare se intervine cu tratamente chimice.

71
 Dauna se exprimă prin gradul de dăunare (Gd%), iar paguba prin
pierderi de recoltă la unitatea de suprafaţă (P%).Dăunarea sau vătămarea se
soldează prin diminuarea recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în
greutate.

Gradul de dăunare se calculează după formulele:

F% × I%
Gd% = în care F% = frecvenţa atacului
100
I% = intensitatea atacului

Frecvenţa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a numărului de

plante sau de organe atacate (n) faţă de numărul de plante sau de organe
analizate (N), deci:

n
F% = × 100
N
Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă sau
un organ este atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o plantă sau o
cultură pe o unitate de suprafaţă (m2, ha).
Intensitatea atacului se poate calcula după formulele:
a) expresia calitativă sau relativă a intensităţii atacului este dată de relaţia:

I% = ∑ ( f × i)
n
în care: i = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor atacate;
f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumită intensitate;
n = numărul total al plantelor sau organelor atacate.
b) expresia cantitativă a intensităţii atacului se calculează după formula:
a−b
I% = × 100
a
în care: a – producţia la hectar a plantei sau culturii neatacate;
b – producţia la hectar a plantei sau culturii atacate.

72
 Pentru intensitate s-a stabilit o scară convenţională de apreciere a
intensităţii atacului, cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în tabelul
de mai jos:

Nr.crt. Procentul de atac al plantei sau organului Nota intensităţii

analizat % atacului
1 1–3 1
2 4 – 10 2
3 11 – 25 3
4 26 – 50 4
5 51 – 75 5
6 76 – 100 6

Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac puternic în urma

căruia se înregistrează pirderi evaluabile de recoltă.
Paguba (P%) reprezintă produsul dintre frecvenţa (F%) şi
intensitatea atacului (I%) în expresia cantitativă şi se calculează după
formula:

P% = F × ⎛⎜1 − ⎞⎟ × 100
b
⎝ a⎠

Când o cultură este atacată de mai mulţi dăunători, paguba finală

este rezultatul însumării tuturor pagubelor de diferiţi dăunători în timpul
perioadei de vegetaţie, calculându-se după formula:
Pt% = P1 + P2 + P3 + ------------- Pn, în care:
Pt – paguba totală
P1 – paguba produsă de un dăunător.

73
 CAPITOLUL VII
PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA
TRATAMENTELOR PENTRU COMBATEREA
DAUNATORILOR

Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege determinarea

anticipată a momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a înmulţirii şi
densităţii numerice a acestuia, într-un anumit areal.
Prin avertizare se înţelege stabilirea perioadelor optime de aplicare a
tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, în funcţie de
biologia acestora, în corelaţie cu fenologia plantei gazdă şi condiţiile
climatice locale. Pentru dăunători, criteriul de bază în elaborarea
avertizărilor este densitatea numerică, respectiv pragul economic de
dăunare (PED).
Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiinţă în anul 1927 la
Valea Călugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa academicianului Tr.
Săvulescu, cu scopul de a combate mai raţional mana viţei de vie. Cu
timpul numărul staţiilor de prognoză şi avertizare s-a extins şi sfera lor de
activitate a cuprins şi alte boli şi dăunători împotriva cărora se emiteau
avertizări.
În anul 1963 reţeaua de prognoză şi avertizare a fost complet
reorganizată. În prezent sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare,
amplasate pe întreg teritoriul ţării (câte 3 - 7 staţii în fiecare judeţ), care
stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime de aplicare a tratamentelor
pentru un număr de peste 50 specii de agenţi patogeni şi dăunători ai
culturilor agricole.
În prezent reţeaua de prognoză şi avertizare este coordonată din
punct de vedere administrativ de Laboratorul central de carantină
fitosanitară din cadrul Ministerului Agriculturii, iar din punct de vedere

74
meteorologic este îndrumată de Secţia de prognoză şi avertizare din cadrul
Institutului de Cercetări pentru Protecţia plantelor Bucureşti.
Elaborarea prognozelor
Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:
a) prevenirea la timp a apariţiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin
aplicarea tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a se
produce pagube;
b) economicitatea lucrărilor fitosanitare.
Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode, dintre
care cele mai utilizate sunt:
1) Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor;
2) Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză:
3) Prognoza înmulţirii dăunătorilor.

7.1. PROGNOZA APARITIEI IN MASA A

DĂUNĂTORILOR

Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor se redă prin hărţi în care se

înscrie densitatea numerică a populaţiei şi poate fi:
a) Prognoza de lungă durată, prevede cu mult timp înainte (câteva luni sau
chiar ani) apariţia în masă a speciilor de dăunători, în condiţii ecologice
cunoscute;
b) Prognoza de scurtă durată, este o estimare reală care se elaborează pe
baza prognozei de lungă durată şi prevede apariţia populaţiilor sau cu
câteva zile înainte.
La elaboratea prognozelor este necesară cunoaşterea densităţii
numerice a populaţiilor dăunătorilor. În funcţie de scara de estimare a
densităţii numerice, teritoriul pentru care se prevede apariţia în masă a unui
dăunător se împarte în zone de densitate numerică sau zone de atac. În
practică, pentru realizarea acestui scop, este folosită scara de estimare a
densităţii numerice (Dn) a dăunătorului, care cuprinde 4 clase, cu
următoarele semnificaţii:
75
1. atacul lipseşte = 0 indivizi/m2; nu există risc;
2. atac slab = un număr redus/m2; risc tolerabil (nu se planifică
tratamente);
3. atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi/m2 (se planifică tratamente);
4. atac puternic = număr mare şi foarte mare de indivizi/m2; risc mare (se
planifică tratamente).
Există pentru speciile de dăunători de importanţă majoră anumite
limite sau praguri economice ale densităţii populaţiei (PEDP) de la care
volumul pagubelor produse depăşeşte limita daunei economice şi impune
aplicarea de tratamente. Pentru anumite insecte aceste limite sunt stabilite
(Tabelul 1):
Tabelul 1
Limitele critice de densitate numerică a unor specii de insecte
(PEDP)

Specia Densitatea numerică

Mică mijlocie mare
Cydia pomonella < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
atacate atacate atacate
Anthonomus pomorum < 20% flori 20-30% flori Peste 30% flori
atacate atacate atacate
< 10 adulţi/pom 10-20 adulţi/pom Peste 20 adulţi/pom
Rhagoletis cerasi < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
atacate atacate atacate
2 2
Tanymecus dilaticollis 1 adult/m 1-3 adulţi/m Peste 3 adulţi/m2
Tetranychus spp. 2 2-6 acarieni/frunză Peste 6
Bryobia spp. acarieni/frunză acarieni/frunză
Hyphantria cunea < 1 cuib/pom 1-2 cuiburi/pom Peste 2 cuiburi/pom
Leptinotarsadecemlineata < 0,5 adulţi/m2 0,5-1 adulţi/m2 Peste 1 adult/m2

Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin scări

de estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt adoptate de unele
ţări, organizaţii internaţionale sau institute de cercetări.

76
 7.2. ÎNTOCMIREA HARTILOR DE RASPANDIRE SI
PROGNOZA

Fiecare specie de insectă dăunătoare îşi are limitele sale bioecologice

(care corespund intervalelor de clasă) şi cunoscându-se aceste limite, se pot
elabora hărţile de răspândire şi prognoză. În zonele cu atacuri mijlocii şi
puternice se va avertiza executarea tratamentelor, în timp ce în zonele cu
atacuri slabe, nu se aplică tratamente.
Harta de răspândire a dăunătorilor reprezintă harta unui teritoriu
dat, realizată pe baza densităţii numerice sau a gradului de atac, deci este o
hartă a arealului de dăunare.
Harta de prognoză arată densitatea numerică modificată, în raport cu
condiţiile climatice şi de activitatea zoofagilor din timpul perioadei de
vegetaţie. Hărţile se întocmesc obişnuit în urma sondajelor efectuate în
primăvară.
Hărţile de răspândire cu arealul de dăunare reflectă prognoza
probabilă, care poate fi modificată de acţiunea condiţiilor de mediu, în timp
ce hărţile de prognoză reflectă prognoza reală.
Factorii meteorologici (ca factori de mediu) şi zoofagii (ca factori de
reglare) influenţează densitatea numerică a speciilor dăunătoare.
În raport de efectul acestori factori se pot stabili trei grupe de
dăunători şi anume:
1. Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic, respectiv la
apariţia adulţilor (exemplu la Melolontha melolontha, Bothynoderes
punctiventris, etc.). La aceşti dăunători harta arealului de dăunare
corespunde în general cu harta pentru prognoza reală.
2. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după echilibru biologic, la
care data apariţiei dăunătorului corespunde cu anul în care efectivul
populaţiei speciei dăunătoare ajunge maxim, în comparaţie cu cel al
zoofagilor. Densitatea numerică a dăunătorului este reglată de fauna
utilă. De exemplu densitatea ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi
77
 Aelia spp.) este dirijată de zoofagii Trissolcus spp., Telenomus spp., iar
unele specii de lepidoptere (Scotia segetum, Mamestra brassicae,
Ostrinia nubilalis, etc.) sunt limitate în dezvoltare de viespile din genul
Trichogramma.
3. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după efectul comun al
factorilor de mediu. Dintre factorii ecologici, în special temperaturile
ridicate şi lipsa de precipitaţii favorizează dezvoltarea şi reproducerea
majorităţii dăunătorilor. În felul acesta se explică că cele mai mari
pagube se înregistrează în anii şi perioadele de secetă.
În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice, când
este mai sensibilă şi mai uşor de distrus (mai ales ponta şi larvele în primele
vârste). De asemenea prezintă importanţă cunoaşterea fenofazelor plantei
cultivate şi perioadele lor de sensibilitate la atacul dăunătorilor. Astfel,
perioada critică pentru porumb şi sfeclă la atacul gărgăriţelor (Tanymecus şi
Bothynoderes) este în faza răsăririi plantelor, la in şi cânepă la atacul
puricilor (Aphthona, Psylliodes) de la răsărire şi până când plantele
depăşesc faza de brăduţ. Perioada de atac a muştelor cerealelor (Oscinella)
se eşalonează pe un interval de 10 – 17 zile de la răsărire până la faza când
plantele au 3 – 4 frunze.

7.3. PROGNOZA INMULTIRII DAUNATORILOR

Gradul de înmulţire reprezintă numărul de generaţii pe care o specie

heterotermă îl poate realiza în condiţii determinante ale mediului, grad ce se
poate stabili prin termogramele înmulţirii.
Termograma înmulţirii este o cartogramă care exprimă grafic
răspândirea şi gradul de înmulţire al unei specii prin efectul temperaturii
efective. Termogramele se întocmesc plecând de la temperaturile medii
lunare absolute (tn) care, prin calcul, se reduce la echivalentul
temperaturilor medii constante corespunzătoare (t’n). Temperaturile
constante din diferite localităţii unite între ele, dacă au valori egale, se
numesc bioizoterme (t’n).
78
 Bioizotermele se calculează după relaţia:

(tn + t0 )
t’n = t0 + ∑ în care
n

t’n = cuantumul de temperatură;

t0 = pragul biologia
tn = temperatura medie lunară
n = 12 (lunile dintr-un an)

Termogramele înmulţirii unei specii reprezintă deci o hartă în care

sunt înscrise izotermele (t’n) determinate prin calcul în funcţie de
temperatură (tn) şi de pragul biologic (t0). Izotermele stabilite pe hartă
pentru un teritoriu dat, delimitează zonele în care populaţia unei specii este
răspândită sau în care răspândirea ei este posibilă, indicând în acelaşi timp
şi numărul de generaţii anuale. Izotermele sunt proprii fiecărei specii şi
pentru anumite localităţi.
Termogramele înmulţirii prezintă o deosebită importanţă în
aprecierea gradului de înmulţire al unei specii, în funcţie de condiţiile
meteorologice locale şi sunt adesea folosite ca mijloace de prognoză a
înmulţirii şi de avertizare a termenelor de apariţie.
Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a hărţilor
de răspândire şi apoi analiza condiţiilor pedoclimatice, ca factori de
fluctuaţie şi a celor biocenotici, ca factori de reglare.
Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de constante de
dezvoltare (prag biologic, prag de prolificitate, etc.), a căror cunoaştere
permite posibilitatea prevederii atacului.
Dezvoltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în anumite
limite de temperatură, care reprezintă temperatura optimă şi este
caracteristică fiecărei specii (de exemplu pentru buha semănăturilor

79
temperatura optimă de dezvoltare este de 18 – 25°C, pentru gărgăriţa
grâului 20 – 23°C, pentru cărăbuşelul viţei de vie 16 – 23°C, etc.).
Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generaţii, fiecare specie are
nevoie de o anumită cantitate de temperatură efectivă exprimată prin
constanta termică (K).
În raport de constanta termică se poate prevedea apariţia probabilă a
stadiilor dăunătoare ale unei specii şi se poate determina numărul de
generaţii dintr-o zonă dată, elemente deosebit de importante în prognoză pe
termen scurt a dăunătorilor.
De exemplu, gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) are
constanta termică K = 387°, care pe stadii este repartizată astfel: pentru
stadiul de ou 45°, de larvă 182°, de pupă 100° şi pentru adult 60°. Pe baza
acestor valori se poate prevedea evoluţia primei generaţii în orice localitate
din ţară, prin calculul temperaturilor efective zilnice pornind de la t0 = 11°.
Prognoza apariţiei dăunătorilor se poate face şi după fazele de
dezvoltare ale plantelor (fenologia plantelor) şi dezvoltarea stadiilor
dăunătorului.
De exemplu, adulţii de Scotia segetum apar în fenofaza înfloririi
ridichii sălbatice iar larvele de Scotia segetum când înspică secara; zborul
fluturilor de Mamestra brassicae corespunde cu fenofaza de înflorire a
mărului iar apariţia larvelor cu cea de înflorit a teiului; Hoplocampa minuta
apare la începutul înfloririi mirobolanului, etc.
Aceste observaţii legate de fenofazele plantelor se pot efectua pentru
toate stadiile de dezvoltare ale dăunătorului, specificându-se perioada de
atac şi astfel se întocmesc calendare biofenologice pe zone geografice
limitate.
Pe baza observaţiilor biofenologice şi a datelor climatice se poate
face prognoza din timp a apariţiei stadiilor mai periculoase ale dăunătorilor
dintr-o zonă dată.

80
7.4. AVERTIZAREA APLICĂRII TRATAMENTELOR

Prin avertizare se înţelege stabilirea termenelor de apariţie a unui

dăunător pe un anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor de
combatere. De fapt avertizarea este o prognoză de scurtă durată.
Pe baza datelor de apariţie, a densităţii numerice a dăunătorilor şi
condiţiile climatice, specialiştii de la staţiile de prognoză şi avertizare emit
buletine de avertizare către unităţile agricole asupra necesităţii şi termenelor
optime de aplicare a tratamentelor chimice, indicându-se pesticidele ce se
vor folosi şi concentraţiile acestora.
În tabelul 2 sunt specificaţi dăunătorii pentru care se emit avertizări.

Tabelul 2
Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări

Nr crt Denumirea dăunătorului

ştiinţifică populară
1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor
2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos
3 Eurygaster spp şI Aelia spp. Ploşniţele cerealelor
4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori
5 Tanymecus dilaticollis Gyll. RăţIşoara porumbului
6 Bothynoderes punctiventris G. Gărgăriţa sfeclei
7 Aphthona euphorbiae Sch. Puricele inului
8 Citellus citellus L. Popândăul
9 Cricetus cricetus L. Hârciogul
10 Microtus arvalis Pall. Şoarecele de câmp
11 Contarinia medicaginis Kieff. Musculiţa galicolă a florilor de lucernă
12 Apion apricans Herbst. Gărgăriţa florilor de trifoi
13 Phylloxera vastatrix Planch. Filoxera viţei de vie
14 Lobesia botrana Schiff. Molia verde a strugurilor
15 Pulvinaria vitis L. Păduchele lânos al viţei
16 Tetranychus urticae Koch. Acarianul comun al viţei

81
17 Eriophyes vitis Nal. Erinoza viţei de vie
18 Quadraspidiotus perniciosus C. Păduchele din San José
19 Hoplocampa minuta Christ. Vespea neagră a punelor
20 Laspeyresia pomonella L. Viermele merelor
21 Anarsia lineatella Zell. Molia vărgată a piersicului
22 Laspeyresia funebrana Tr. Viermele prunelor
23 Anthonomus pomorum L. Gărgăriţa florilor de măr
24 Hyphantria cunea Drury. Omida păroasă a dudului
25 Bruchus pisorum L. Gărgăriţa mazărei
26 Mamestra brassicae L. Buha verzei
27 Leptinotarsa decemlineata Say. Gândacul din Colorado
28 Delia antiqua Meig. Musca cepei
29 Bryobia rubrioculus Sch. Acarianul brun al pomilor
30 Panonychus ulmi Koch. Acarianul roşu al pomilor
31 Operophtera brumata L. Cotarul verde
32 Lithocolletis blancardella F. Molia minieră a frunzelor de măr
33 Stigmela malella Stt. Minierul linear
34 Eulecanium corni Bché. Păduchele ţestos al prunului

Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se face

după următoarele criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic.
a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de combatere
după anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor (apariţia şi zborul
adulţilor), stabilindu-se curba de zbor. La principalele specii de
lepidoptere şi diptere dăunătoare pomilor şi viţei de vie, curba de zbor
se stabileşte în funcţie de numărul adulţilor capturaţi zilnic, fie la cuştile
de avertizare, la cursele luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali
specifici. Termenele optime de combatere se consideră în general la 2 –
3 zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.
b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o anumită
fază fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de cultură sau
din flora spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se bazează pe
corelaţia care există între apariţia stadiului biologic păgubitor şi
fenofaza plantei gazdă. Astfel, tratamentele pentru gărgăriţa mazării
(Bruchus pisorum) se vor avertiza la formarea primelor păstăi;
82
 tratamentele pentru viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta),
când 15 – 20% din petalele soiurilor D’Agen şi Tuleu gras s-au
scuturat; la gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum)
tratamentele se fac când soiurile Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au
început să înflorească; pentru molia verde a strugurilor (Lobesia
botrana), combaterea larvelor primei generaţii se face când lăstarii viţei
de vie au 17 – 18 frunze, iar pentru larvele generaţiei a doua, când soiul
Perlă de Csaba intră în pârgă.
c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităţi ale dăunătorului
ca: durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de temperaturi efectiv
realizate, umiditatea relativă a aerului, etc.
Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice pentru
fiecare specie. În practica avertizării tratamentelor se ţine seama de cel
puţin 2 criterii, dintre care cel biologic este obligatoriu.
Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic şi prin corelarea lor se
emit avertizările.
Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul acestora
ceea ce contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor toxice şi la
menţinerea echilibrului biocenotic.

83
 CAPITOLUL VIII
MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
A DĂUNĂTORILOR

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai

prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după caracterul lor
se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac parte:
măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte
măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.

8.1. MĂSURI DE CARANTINĂ FITOSANITARĂ

Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri care se

aplică pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători periculoşi
care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea arealului de răspândire a
unor specii existente, sau pentru lichidarea unor focare izolate.
După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi
internă şi externă.
Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor specii
dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele în care nu
au fost semnalate prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt
asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care organizează şi
execută controlul fitosanitar al culturilor pentru depistarea eventualilor
dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi măsurile de limitare a
extinderii sau de lichidare a lor.
Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale
care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării
pătrunderii în ţară a dăunătorilor care figurează pe lista de carantină.
84
Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în aeroporturi.
Produsele care se exportă sau se împortă trebuie să fie însoţite de certificate
fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi dacă este lipsit de
dăunători de carantină. Când se depistează dăunători de carantină se iau
măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor
tratamente (gazare, refrigerare, etc.), care să asigure distrugerea lor.
Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt
reglementate prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor şi de
carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale.
Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după
specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare listele
cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.

Tabelul 3

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

inexistenţi în Europa

Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia

1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al Aleurocanthus woglumi Homoptera, Aleurodidae
citricelor
3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae
4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae
5 Păduchele ţestos lung Lepholeucaspis Homoptera, Diaspididae
japonez japonica
6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae
9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus bisignifer Coleoptera,
Curculionidae
10 Gărgăriţa americană a Anthonomus grandis Coleoptera,
capsulelor Curculionidae
11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus signatus Coleoptera,
Curculionidae

85
12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus nenuphar Coleoptera,
Curculionidae
13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera,
Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de Anoplophora chinensis Coleoptera, Cerambicidae
citrice
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera frugiperda Lepidoptera, Noctuidae
21 Vermele frunzelor de Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
bumbac
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae
23 Musca mediteraneană a Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
fructelor
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus bonariensis Diptera, Agromyzidae
31 Minierul frunzelor de Amauromyza maculosa Diptera, Cordiluridae
crisanteme
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Nematodul declinului Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchid
citricelor e
34 Acarianul galicol al Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae
cerceluşului

86
 Tabelul 4

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

existenţi în Europa

Nr Denumirea populară Denumirea Ordinul - Familia

crt ştiinţifică
1 Tripsul californian Frankliniella Thysanoptera, Tripidae
occidentalis
2 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae
3 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae
4 Păduchele din San José Quadraspidiotus Homoptera, Diaspididae
perniciosus
5 Gândacul gânelor Trogoderma Coleoptera, Dermestidae
granarium
6 Viermele vestic al Diabrotica virgifera Coleoptera,Chrysomelidae
rădăcinilor de porumb virgifera
7 Gărgăriţa egipteană Bruchidius Coleoptera, Bruchidae
incarnatus
8 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
maculatus
9 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
chinensis
10 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae
11 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae
12 Molia cartofului Gnorimoschema Lepidoptera, Gelechiidae
operculella
13 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae
14 Torticidul mediteranean al Cacoecimorpha Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor pronubana
15 Tortricidul sud-african al Epichoristodes Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor acerbella
16 Viermele egiptean al Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae
bumbacului
17 Musca mediteraniană a Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae
fructelor
18 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza Diptera, Agromyzidae

87
 huidobrensis
19 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae
20 Nematodul auriu al Globodera Tylenchidae, Heteroderidae
cartofului rostochiensis
21 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae
22 Nematodul galicol al Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae
rădăcinii
23 Nematodul orezului Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
besseyi
24 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
fragariae

8.2. MASURI AGROFITOTEHNICE DE COMBATERE

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol

important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,
prăşitul, etc.
d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material săditor
sănătos, neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la
atacul dăunătorilor;
h) desţelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.

88
 8.3. MĂSURI MECANICE DE PREVENIRE ŞI
COMBATERE A DĂUNĂTORILOR

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată, deoarece

necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în
timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor mecanice mai
importante sunt:
a) adunarea insectelor cu diferite aparate;
b) şanţuri capcană;
c) inele cu clei;
d) brâie capcană;
e) omizitul;
f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor;
g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite procedee;
h) însăcuitul fructelor;
i) igiena culturală;
j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.

8.4. METODE FIZICE DE COMBATERE A

DĂUNĂTORILOR

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în combaterea

insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume:
a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale) pentru
combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi
vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;
c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv
(diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul
curselor luminoase;

89
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate, se
folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului
insectelor din depozite;
f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia plantelor.
Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii
de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea directă a insectelor prin
metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).

8.5. METODA CHIMICĂ DE COMBATERE A

DĂUNĂTORILOR

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea

dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor
fitofarmaceutice sau pesticide.
Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor
sunt:
a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este singura
metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt;
b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se mijloace
moderne cu aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de
aerosoli, elicoptere şi aviaţia utilitară în locuri în general inaccesibile;
c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a
diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere chimic şi
biologic).

8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe pure,

ci diluate cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici, uleiuri
minerale, etc.) pentru realizarea unei repartizări uniforme pe organele
tratate, cu cantităţi reduse de substanţă activă.
90
 Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme şi
anume: pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate pentru
pregătirea suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate solubile (CS),
folosite pentru prepararea soluţiilor; concentrate emulsionabile (CE) pentru
emulsii; soluţii concentrate (SC), care în loc de solvenţi petrolieri, utilizează
apa şi alţi ingredienţi; produse pentru tratamente cu volum ultra redus
(VUR), condiţionate în mod special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu
apă; granule (G) utilizate în combaterea unor dăunători prin tratamente la
sol şi la plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS), condiţionate
special pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli (A),
tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.

8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe criterii şi

anume: după acţiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de
dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa chimică din care fac
parte, după starea lor fizică, etc.
În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se
folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în combaterea
insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor; nematocide pentru
combaterea nematozilor; moluscocide pentru combaterea melcilor; raticide
(rodenticide), pentru combaterea rozătoarelor; substanţe repelente
(corvidee, iepurifuge şi cervidee); substanţe atractante (atractanţi de
nutriţie şi sexuali); substanţe adjuvante.
Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în:
a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului;
b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce sunt
introduse în tubul digestiv, o dată cu hrana;
c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc asfixierea
insectelor prin aparatul respirator.

91
 Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi
chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide
mixte.
După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-
minerale, organice de sinteză, biologice.
În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în:
a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg corp;
b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg corp;
c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000 mg/kg
corp;
d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000 mg/kg
corp.

8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

a) compuşi ai arseniului: arseniaţi şi arseniţi. Sunt produse foarte toxice
cu DL50 = 2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor toxice pentru
combaterea unor insecte (coropişniţe, lăcuste) şi a rozătoarelor;
b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu – pulbere de culoare cenuşie –
verzuie, cu miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele de iarnă (6 –
8%), în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, precum şi în tratamentele din
timpul perioadei de vegetaţie (în concentraţie de 1%). Are eficacitate
împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor, puricilor meliferi, etc. precum şi
pentru unii agenţi patogeni (făinare, rapăn). Are mai multe denumiri
comerciale, între care cele mai uzitate sunt: Polybar, Polybaril, Selebar,
Solbar, etc.;
c) compuşi ai sulfului : zeama sulfocalcică sau zeama californiană de
28 – 30°Bé (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este
nevoie de 2,8 kg sulf şi 1,5 kg var nestins). Este un lichid de culoare
roşie – sângerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama sulfocalcică are o
puternică acţiune insecticidă, acaricidă şi fungicidă, are o toxicitate

92
 redusă faţă de om şi animale. În tratamentele de iarnă se foloseşte în
concentraţie de 20% iar în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie
2 – 3%.
Proprietăţile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute
din cele mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă
toxicitate pentru om şi animalele folositoare, deci nu se pune problema
reziduurilor pe produsele tratate.
Deşi insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989)
consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important în
combaterea insectelor dăunătoare.
Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin
diferiţi alcaloizi, ce au acţiune de contact sau de ingestie asupra
insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acţiune insecticidă sunt:
Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicotiana
tabacum), dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicotiana rustica). Nicotina în
stare gazoasă pătrunde prin cuticula insectelor, acţionând prin paralizia
aparatului locomotor.
Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze,
puricii meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele stadii, molia verzei,
puricii de pământ, viermele mărului, molia strugurilor, musculiţa albă de
seră.
Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea
afidelor.
Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina,
sabadina şi cevadina) ce se găseşte în endospermul, embrionul şi pericarpul
seminţei de Veratrum album. Se utilizează împotriva muştelor şi a
insectelor animalelor de producţie.
Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele leguminoase
ca Derris elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile
tropicale.

93
 De asemenea şi alte plante conţin principii toxice faţă de insecte:
Amorpha fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom
molle, Juniperus virginiana, Piper nigrum (Beratlief, 1989).
În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de
“piretrum” extrase din plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum
rosoeum, Pyrethrum carneum.
Substanţele active din piretru numite Piretrina I şi Piretrina II sunt
lichide vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun uşor sub
influenţa aerului, luminii şi umidităţii. Acţionează asupra sistemului nervos
al insectelor pe cale de ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de
şoc.
Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a
insectelor din depozite şi din sectorul zootehnic.

8.5.4. Piretroizi de sinteză

Piretroizii de sinteză sunt produse obţinute pe cale sintetică, a căror

substanţe active sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au stabilitate
7 – 15 zile. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de
contact, ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. Unele
produse au şi acţiune acaricidă. Fac parte din grupa a III-a şi a IV-a de
toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 – 3 zile până la 3 săptămâni. Au
un spectru larg de acţiune, selectivitate scăzută şi pot forma rase rezistente
de dăunători.
În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România (1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi
următorii piretroizi de sinteză: Agrothrin 10 EC – 0,2 l/ha; Cypermethrin 25
EC – 0,1 l/ha; Cypermethrin 10 EC – 0,02%; Cypersan 200 EC – 0,02%;
Polytrin 200 CE – 0,015%; Sherpa 25 CE - 0,02%; Supersect 10 CE –
0,03%; Alphaguard 10 CE – 0,015%; Decis 25 Flow – 0,0125% - 0,05%;
Decis ULV – 2 l/ha; Decis 2,5 CE – 0,0125 – 0,05%; Efenal 20 EC –
0,03%; Sanvalerat 200 CE – 0,02 – 0,05%; Sumicidin 20 CE – 0,02 – 0,1%;

94
Sumialpha 2,5 CE – 0,015 – 0,04%; Fury 10 CE – 0,02%; Isathrine 0,05%;
Chinmix 5 EC - 0,03%; Buldock 025 EC – 0,05%; Fastac 10 CE – 0,015 –
0,02%; Karate 2,5 CE – 0,01 – 0,04%; Mavrik 2 E – 0,03 – 0,05%; Meotrin
20 CE – 0,025%; Talstar 10 CE – 0,035 – 0,05%.

8.5.5. Insecticide organoclorurate

Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează

asupra insectelor prin contact şi ingestie, mai rar prin respiraţie. Afectează
sistemul nervos şi produce moartea prin paralizie. Toxicitatea variază între
moderat toxice şi puternic toxic. Au remanenţă mare şi persistenţă în sol (6
– 10 ani), precum şi posibilitatea de a cumula în organismele vegetale şi
animale de pe toate nivelele trofice.
În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi endosulfan şi
anume: Lindan 400 SC - 2,5 l/t sămânţă; Lindan 75 TS – 1,3 l/t sămânţă;
Thiodan 35 EC – 0,15 – 0,2%; Thionex 35 CE – 0,2%; Thionex 25 ULV –
3 l/ha; Thionex 50 WP – 0,15%.

8.5.6. Insecticide organofosforice

Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii

acizilor tiofosforici, esterii acidului ditianoperofosforic, derivaţi ai acidului
pirofosforic. Se caracterizează printr-un spectru larg de acţiune, nu se
cumulează în organismul omului, al animalelor şi al plantelor. Au o
persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Prin descompunere formează de
regulă substanţe mai puţin toxice. Acţionează prin contact, ingestie şi
respiraţie asupra sistemului nervos, ca inhibitori ai colinesterazei,
producând moartea prin paralizie. Unele produse sunt sistemice. Au
toxicitate variată, de la foarte toxice până la produse cu toxicitate redusă.
Timpul de pauză la majoritatea produselor este de 12 – 15 zile; la unele
produse poate ajunge până la 40 zile iar la altele este numai de 5 – 7 zile.

95
 Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice:
Actellic 50 CE – 0,05 – 0,2%; Carbetox 50 CE – 1,5 – 4,5 l/ha; Carbetox 37
CE 0,3 – 0,5%; Onefon 90 – 0,15%; Diazinon 60 EC – 0,15%; Diazol 60
EC – 0,15%; Basudin 60 EC – 0,15%; Dursban 480 CE – 0,2%; Reldan 40
CE – 0,1 – 0,15%; Murfotox 68 EC – 0,1%; Nogos 50 EC – 0,1%;
Onevos 35 CE – 0,15%; Sumithion 50 CE – 0,1 – 0,2%; Ultracid 20 CE –
0,15 – 0,2%; Zolone 25 WP – 0,25 – 0,3%; Zolone 35 CE – 0,15 – 0,2%;
Sinoratox 35 CE – 0,1 – 0,2%; Sinoratox 10 G – 25 – 30 kg/ha; Sinoratox 5
G – 50 – 60 kg/ha; Perfection 40 EC – 0,1%.

8.5.7. Insecticide carbamice

Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au acţiune

rapidă de şoc, acţionând în principal pe cale de contact şi ingestie, iar unele
produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin paralizie, acţionând
asupra sistemului nervos. Cu unele excepţii (Carbaril din grupa a III-a şi
Victenon din grupa a IV-a), majoritatea insecticidelor carbamice au o
toxicitate mare, făcând parte din grupele I şi a II-a. Timpul de pauză variază
între 7 – 60 zile. Produsepe pe bază de carbofuran, furatiocarb, etc., au o
bună persistenţă în sol şi sunt eficace în combaterea viermilor sârmă,
viermilor albi, viermilor cenuşii.
Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP –
0,15%; Lannate 90 WS – 0,05%; Metomex 90 SP – 0,05%; Larvin 375 –
0,15%; Insegar 25 WP – 0,03 – 0,04%; Furadan 35 ST – 28 l/t sămânţă;
Carbodan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Diafuran 35 ST – 28 l/t sămânţă; Furadan
5 G – 40 kg/ha; Furadan 10 G – 20 kg/ha; Marshal 25 EC – 0,1%; Padan 50
DP – 0,1%; Pirimor 25 WG – 0,1%; Promet 400 CS – 25 l/t sămânţă;
Victenon WP – 0,05 – 0,075%.

96
 8.5.8. Produse acaricide

Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor

fitofagi. Unele produse organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi
piretroizi de sinteză (Karate, Meotrin, Talstar) au efect şi pentru acarieni.
Acţionează pe cale de contact şi mai rar prin asfixiere. Toxicitatea lor faţă
de om şi animale variază de la redusă până la puternică. Cele mai folosite
acaricide sunt următoarele: Kelthane 18,5 EC – 0,2%; Mitigan 18,5 EC –
0,2%; Sintox 40 EC – 0,1 – 0,2%; Pennstyl 25 WP – 0,05 – 0,1%; Torque
550 SC – 0,05%; Apollo 50 SC – 0,04%; Demitan 200 SC – 0,05 – 0,07%;
Nissorun 10 WP – 0,05%; Nissorun 5 CE – 0,08%; Omite 570 EW – 0,1%;
Ortus 5 SC – 0,1%; Pyranica 20 WP – 0,025%; Rufast 15 EC – 0,04%;
Sanmite 20 WP – 0,05 – 0,075%; Danirun 11 CE – 0,06%; Neoron 500 EC
– 0,05 – 0,1%.

8.5.9. Produse nematocide

Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o problemă

importantă, deoarece ei sunt larg răspândiţi şi produc pierderi mari de
producţie. Pe lângă atacul direct, unele specii de nematozi sunt vectori ai
virusurilor determinând boli virotice grave, iar alte specii trăiesc parazit în
corpul omului şi animalelor. Pentru combaterea nematozilor s-au sintetizat
produse specifice numite nematocide, care au o eficacitate ridicată mai ales
pe suprafeţe restrânse (sere, solarii).
Produsele nematocide recomandate a fi folosite în ţara noastră sunt
următoarele: Basamid granule – 500 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha;
Vydate 10 G – 30 – 150 kg/ha; Vydate 24 L – 0,2%.

97
 8.6. METODE BIOLOGICE DE COMBATERE

Aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor aşa

numita “luptă integrată”, cuprinde un ansamblu de măsuri care se aplică în
scopul distrugerii organismelor animale dăunătoare plantelor cultivate,
omului şi animalelor.
Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de
oameni cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii
cumpărau cuiburi de furnici din specia Oechophylla smaragdina pentru a le
pune în livezile de pomi fructiferi şi a preântâmpina astfel “ viermănoşirea
fructelor”, aproximativ în acelaşi timp într-o altă zonă geografică, Yemen,
în acelaşi scop se utiliza o altă specie de furnici.
Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către Aldrovandi
în lucrarea sa” De animalibus insectae”, începe cercetarea ştiinţifică a
mijloacelor şi metodelor de combatere biologică, cu accent special asupra
fenomenului de parazitism.
În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere în
sere pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare practică a
combaterii biologice este menţionată oda cu introducerea în 1762 în
insulele Mauriţius a pasării insectivore “maina” Acridotes tristis pentru
combaterea lăcustei roşii a trestiei de zahăr, reuşindu-se ca în 1770
dăunătorul să fie sub control.
Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere
microbiologică a cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov şi
Krasilscik în 1886.
În România introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa în
1923 de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma lanigerum).
Combaterea păduchelui din San Jose, într-o primă etapă s-a realizat cu
ajutorul speciei parazite introduse în ţară (Prospaltella perniciosi), care
ulterior a putut fi crescută în masă la staţiunea Pângăraţi.

98
 Lupta biologică are drept scop principal reducerea densităţii
numerice a populaţiilor dăunătoare sub limita pragului economic de
dăunare. Prin schimbarea raporturilor dintre dăunători şi totalitatea
factorilor biologici care contribuie la reducerea sau limitarea populaţiei
dăunătorului, se contribuie la stabilirea unui nou nivel de echilibru
biocenotic.
În comparaţie cu celelalte metode de control ale dăunătorilor,
metoda biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale, protejează
fauna utilă, nu determină apariţia fenomenului de rezistenţă, în unele cazuri
este economică, iar în cazul utilizării biopreparatelor, acestea sunt în
general compatibile cu multe insecticide.
Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta biologică
sunt:
- folosirea microorganismelor patogene;
- folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi);
- lupta autocidă;
- lupta hormonală;
- lupta genetică;
- lupta fiziologică,etc.
Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănesc cu dăunătorii
animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte specii aparţinând
grupelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte, batracieni, reptile, păsări
şi mamifere.
În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de
parazitism şi prădătorism, zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi prădători.
Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor
organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai mare
decât al paraziţilor. Diferitele specii de paraziţi existente, se pot dezvolta
(pot parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor: ou, larvă,
pupă sau adult.
Paraziţii de ouă (ovifagii), au o importanţă practică deosebită
deoarece prin distrugerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea

99
dăunătorului şi nu se mai produc pagube, ţinând seama de faptul că oul în
sine sau depunerea lui provoacă cele mai mici pagube, fără importanţă
economică.
Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare că o au
viespile parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute peste
200 de specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt: Trichogramma
evanescens, Trichogramma maydis, Trichogramma embriofagum şi
Trichogramma pretiosum, pentru care se apreciază că sunt utilizate pe
suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane de hectare. În
România sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de ploşniţa cerealelor
(Eurygaster integriceps),din care cele mai importante sunt Trissolcus
grandis şi Telonomus shloropus. Specia Anastatus bifasciatus este printre
puţinii paraziţi ai ouălor lepidopterelor defoliatoare din păduri
(Dendrolimus pini, Malacosoma neustria etc.).
Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae.
Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră
(Trialeurodes vaporariorum).
Paraziţii de larve sunt foarte numeroşi ca specii şi este remarcat că
larva unui dăunător poate fi parazitată de mai mulţi paraziţi, dar în foarte
puţine cazuri simultan de mai mulţi paraziţi din specii diferite.
Larvele de Ostrinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon
brevicornis, Synophorus crassifemur (Hymenoptera) şi Lydella thomsoni
(Diptera).
Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apantheles glomeratus
(Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor
păduchelui din San José, poate fi înmulţit în laborator şi răspândit în livezi
unde distruge până la 90% din larvele dăunătorului. Aphelinus mali,
parazitează între 80-100% din larvele păduchelui lânos (Eriosoma
lanigerum).
Paraziţii de pupe sunt în general mai puţin numeroşi şi cu importanţă
practică ceva mai redusă deoarece larvele care în general produc cele mai
mari pagube, nu sunt afectate. Importanţa lor este că reduc populaţia

100
dăunătorilor. Pimpla instigator (Hymenoptera), parazitează diferite pupe de
specii de lepidoptere din care cea mai cunoscută este Pieris brassicae,
parazitată şi de Pteromalus puparum. Pentru dăunătorii pădurii se remarcă
Brachymeria intermedia care parazitează crisalidele speciilor: Aporia
crataegi, Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar etc.
Paraziţii de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de adult.
Dipetrul Phasia (Alophora) crassipennis parazitează adulţii hibernanţi sau
cei din noua generaţie a ploşniţei cerealelor (Eurygaster spp.).
*După locul de instalare a paraziţilor gazde, aceştia pot fi
ectoparaziţi, când se dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când se
dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile ectoparazite aparţin în majoritatea
cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse în familiile Tachinidae şi
Larvevoridae şi dezvoltându-se pe corpul larvelor.
Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai
insectelor sunt şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis migrescens,
cauzează o mortalitate de 60% a acarienilor, Agamermis decaudata,
parazitează cărăbuşul japonez (Popilia japonica), Howardia benigna
parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema oscinellae parazitează adulţii
muştei suedeze.
Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în
ordinul Hymenoptera, fiind încadrate îndeosebi în familiile: Chalcididae,
Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în ordinul Diptera,
familia Tachinidae.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie,
aceştia având în general corpul mai mare ca al victimei.
Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători aparţin
la clasele: Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile, Păsări şi
Mamifere.
Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din
genurile:Phytoseiulus sp.,prădătoare ale diferitelor stadii ale păianjenului
roşu comun (Tetranichus urticae) şi Typhlodromus spp., prădător al
diferitelor stadii ale păianjenilor brun şi roşu al pomilor.

101
 Din clasa Miriapoda cele mai importante specii prădătoare din
grupul Chilopode sunt: Scolopendra spp. şi Lithobius spp..
Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin ordinelor: Neuroptera,
din care face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu acarieni, afide şi
coccide; Hetetoptera, din care cităm speciile Perillus bioculatus, răpitoare a
diferitelor stadii de dezvoltare a gândacului din Colorado, Nabis spp.,
răpitoare ce se hrăneşte cu ouă, larve şi adulţi ai diferiţilor dăunători
accesibili, în special afide; Coleoptera, reprezentat prin numeroase specii de
Carabidae (Carabus spp.), prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae
(buburuza, Coccinella 7-punctata) prădătoare în special de afide şi cocide;
Diptera, oferă specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti,
Syrphus bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.
Amfibienii (broaştele), în special broasca râioasă (Rana temporara)
şi reptile (şerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte şi alte specii de
animale dăunătoare.
Păsările insectivore joacă un rol deosebil în distrugerea diferitelor
stadii de dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre speciile cele mai
importante din acest punct de vedere se numără: piţigoiul, graurul, cucul,
ciocănitoarea, striga, şorecarul, cucuveaua etc.
Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de insecte
rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă activitatea
folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului, bursucului etc.
Succinta prezentare a principalilor paraziţi şi prădători redă numai
parţial rolul şi imensul potenţial pe care îl au zoofagii în menţinera unui
echilibru biologic în biocenoze în general şi în agrocenoze în special. Este
suficient să amintim că nu există specie de dăunător agricol care să nu aibă
paraziţi şi să fie atacată de dăunători. Existenţa zoofagilor nu înseamnă
automat reducerea sau menţinerea sub control a dăunătorilor, deoarece ei
sunt interconectaţi în cadrul lanţurilor trofice şi nivelul populaţiilor
oscilează cu amplitudini mai mici sau mai mari în jurul unui nivel de
referinţă.

102
 Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin modul de
abordare cât şi prin consecinţele cu valoare practică ce rezultă. Pe de o parte
este vorba de cunoaşterea locului şi rolului zoofagilor în cadrul
biocenozelor, a stabilirii condiţiilor care limitează sau favorizează
activitatea şi pe baza acestor cunoştinţe instituirea unor măsuri sau
tehnologii care să protejeze sau să favorizeze activitatea acestora,
introducerea de noi paraziţi şi prădători provenind din alte regiuni. Pe de
altă parte este vorba de producerea în unităţi experimentale sau în biofabrici
a unor paraziţi sau zoofagi, pentru care s-au elaborat metode şi tehnologii
de producţie, lansarea în câmp în anumite culturi şi pentru anumiţi
dăunători, în scopul de a combate un anumit dăunător.
Cunoaşterea factorilor care influenţează interrelaţia dinamică dintre
paraziţii oofagi şi ploşniţa cerealelor, a determinat schimbări în tehnologia
de combatere a dăunătorului (PED, momentul aplicării tratamentelor şi
produselor chimice utilizate).
O cale relativ simplă de luptă biologică o constituie introducerea
într-o anumită zonă a unui zoofag dintr-o zonă îndepărtată, eventual zona
de origine a dăunătorului, urmată de înmulţirea în condiţii strict
determinate, aclimatizarea şi apoi lansarea în câmp. Această metodă a dat
rezultate spectaculoase în următoarele cazuri: Prossaltella perniciosi –
păduchele din San José; Aphelinus mali – păduchele lânos. Dar există
cazuri când speciile importante nu s-au putut adapta (Perillus bioculatus
prădător al gândacului din Colorado în Europa, Lydella thomsoni –parazit al
sfredelitorului porumbului în S.U.A.).
Cele mai spectaculoase rezultate s-au obţinut şprin creşterea în masă
urmată în câmp de colonizarea periodică sau lansarea masivă prin metoda
inundaţiei.
Faţă de cele peste 200 specii potenţiale de a fi utilizate, citate în
literatura de specialitate, în practică cele mai importante sunt:
Trichogramma spp., utilizată în China, Rusia, Bulgaria, Germania, Franţa,
România şi experimental în S.U.A., pentru combaterea unor lepidoptere
dăunătoare la porumb, sfeclă pentru zahăr, varză, viţa de vie etc..

103
Principalul atu al acestui parazit oofag, este faptul că s-a reuşit creşterea în
instalaţii numite “biofabrici” pe gazde de substituţie (ouă de Sitotroga
cerealella, ouă de Ephestia kuhniela sau chiar ouă artificiale). Norma de
lansare depinde de cultură, fiind în general cuprinsă între 50 – 100 000
exemplare/ha, în 2-3 tratamente. Principalul neajuns al metodei îl constituie
faptul că specia este slab zburătoare, fiind necesară instalarea manuală a
plăcuţelor cu paraziţi, care în general conţin 800 exemplare, din 7 în 7 m,
ceea ce presupune o imensă muncă manuală, dar sunt realizări în ceea ce
priveşte mecanizarea lansării.
Prospaltella perniciosi, utilizată în combaterea păduchelui din San
José a fost aclimatizată cu succes în România fiind importată din Franţa. În
prezent parazitul este înmulţit în cantităţi suficiente pe gazda naturală
Quadraspidiotus perniciosus crescută în masă pe dovleci suspendaţi în
plase. Dovlecii cu larve gazdă parazitate sunt instalaţi în livezile atacate
pentru a reduce populaţia dăunătorului.
Acarianul Phytoseilus persimilis, utilizat în combaterea în sere a
acarienilor fitofagi, este crescut în sere speciale sau spaţii limitate dintr-o
seră pe gazda naturală şi se lansează în proporţie de 1 la 20-50 exemplare
de dăunători.
Encarsia formosana, utilizată pentru combaterea musculiţei albe de
seră, este crescută la temperatura de 27-30°C, lumină 14-17 ore/zi, produce
115 ouă şi se lansează în sere pentru combaterea dăunătorului în norma de 2
exemplare/m2.
Rezultate deosebite s-au obţinut prin colectarea din natură a
prădătorilor şi lansarea lor pentru protejarea unor culturi, de obicei în spaţii
închise.
Alte specii ce în anumite momente şi zone, au fost sau sunt utilizate
cu succes sunt: prădătorii Chrysopa sp., Perillus bioculatus (pentru
Leptinotarsa decemlineata) şi paraziţii Lydella thomsoni în S.U.A. (pentru
Ostrinia nubilallis) şi Trisolcus grandis sau Telenomus chloropus în Iran
(pentru Eurygaster integriceps).

104
 Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice constituie
principiul activ al unor produse utilizate în combaterea dăunătorilor. Aceste
produse sunt cunoscute sub numele de insecticide microbiologice sau mai
generic spus biopreparate.
După natura microorganismului utilizat, biopreparatele pot fi pe bază
de :virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme patogene pentru dăunători
cum sunt sporozoarele.
Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri
poliedrice, care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor celulare
provenite din acestea şi extragerea ulterioară, de obicei prin centrifugare, a
corpusculilor virali multiplicaţi. Bolile provocate insectelor de către virusuri
poartă entomopatogene, cele mai numeroase fiind cele nucleare, dar şi
citoplasmatice sau granulare, iar unele virusuri nu produc poliedre
(particula vira este învelită într-o capsulă proteică).
Dintre produsele comercializate în diferite ţări multe sunt bazate pe
virusuri poliedrice şi dintre ele menţionăm: ELCAR, BIOTROL, VIREX
etc.
O însuşire deosebit de valoroase a virusurilor poliedrice este înalta
lor specifitate, îmbolnăvesc şi determină moartea numai la specia ţintă. Sunt
deosebit de utile în declanşarea unor epizootii. Printre dezavantajele
preparatelor virale sunt: preţul de cost pentru producerea lor; faptul că nu
acţionează în timp scurt asupra dăunătorului; slaba lor rezistenţă la acţiunea
ultravioletelor.
Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii
entomopatogene. Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă numele de
bacterioze sau flaşerii. Primul care s-a ocupat de studiul bolilor produse de
bacterii la viermii de mătase a fost Pasteur.
Se cunosc numeroase specii de bacterii care provoacă diferite boli la
diferite specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care au o importanţă
practică deosebită, fiind aplicate pe scară largă în combaterea unor
dăunători sunt: Bacillus thuringiensis (în principal utilizat pentru
combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care acţionează asupra

105
dipterelor) şi Bacillus popiliae (ce determină boli la larvele de melolontine-
coleoptere). Capacitatea speciei Bacillus thuringiensis de a provoca
îmbolnăvirea larvelor de lepidoptere se datorează în principal celor două
toxine produse de bacterie (endotoxina produsă şi depozitată în corpul
celulei bacteriene sub forma unui cristal proteic şi exotoxina eliminată de
bacterie în mediul de culură, sau în organismul atacat). Celulele bacteriene
ajunse odată cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeşte eliminând
exotoxine ce determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea
celulelor bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristalele
proteice ce ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină
distrugerea peretelui intestinal invadarea cavităţii generale cu bacterii, deci
apariţia septicemiei (infecţie microbiană generalizată), paralizia şi moartea
insectei care are în această ultimă fază un aspect caracteristic “flasc”, corpul
larvei moarte fiind un rezervor de bacterii care prin ruperea resturilor
învelişului larvei se împrăştie pe plante provocând îmbolnăvirea altor larve
care consumă hrana contaminată.
Avantajul deosebit al utilizării bacteriilor în combaterea dăunătorilor
este faptul că pot fi cultivate în masă, după tehnologia utilizată pentru
obţinerea antibioticelor, preţul de cost este comparabil cu al insecticidelor şi
au o specifitate relativă ridicată. Dezavantajele sunt faptul că acţionează
relativ lent şi sunt şi ele sensibile la ultraviolete, aspect contracarat mai
recent prin adăogarea unor substanţe protectoare.
Preparatele microbiene sunt foarte mult utilizate în combaterea
lepidopterelor defoliatoare din păduri, asigurându-se protecţia acestui
ecosistem deosebit de sensibil.
Dintre preparatele comerciale bazate de bacterii menţionăm:
Bactospein, Thuricide, Dipel, Entomobacterin, Dendrobacterin, etc. Este
menţionat că a fost realizat produsul românesc Turingin la fabrica de la
Calafat, dar în prezent datorită dificultăţilor economice şi
supradimensionării instalaţiei de producţie, el nu se mai fabrică.
Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci
entomopatogene ce determină la insectele atacate apariţia unor boli

106
denumite micoze. Cea mai cunoscută şi mai virulentă ciupercă
entomopatogenă este Beauveria bassiana. Ca şi preparatele microbiene cele
fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente şi înmulţirea în medii
lichide după tehnologia de producere a penincilinei.
Marele dezavantaj al acestor preparate este că ele sunt eficace în
zonele sau mediile deosebit de umede, unde pot fi active asupra larvelor,
pupelor şi adulţilor gândacului din Colorado, gărgăriţei cenuşii a sfeclei etc.
Dintre preparatele comerciale amintim pe cele bazate pe Beauveria
bassiana.

8.7. LUPTA INTEGRATĂ

Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere a

agenţilor patogeni şi dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost
elaborat ca o reacţie a folosirii excesive a pesticidelor organosistemice şi
mai ales a celor cloroderivate.
Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de
metode, care satisface în acelaşi timp exigenţele economice, ecologice şi
sociologice, acordându-se prioritate utilizării organismelor naturale de
limitare, respectându-se pragurile de toleranţă (Brader, 1974).
Obiectivele principale ale luptei integrate sunt:
1. Diminuarea riscurilor de apariţie a rezistenţei la pesticide a dăunătorilor.
2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare.
3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole.
4. Menţinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.
Principiile luptei integrate sunt:
1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi
anume: prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri
agrofitotehnice, fizico- mecanice, chimice şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se
urmăreşte eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un

107
 anumit nivel la care să nu producă pagube (sub pragul de dăunare
economică), prin aşa zisa “metodă a câmpului murdar”.
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la
minimum a numărului lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizico-
mecanice (tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură şi
viticultură).
5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanenţă mică pentru protejarea
entomofaunei folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului
acestora.
7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se
tratează numai jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe margini.
8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au
remanenţă mare şi se descompun greu.
9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor
biologice ce nu lasă reziduuri pe produsele tratate.
10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact
pentru a se evita apariţia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi
dăunători, rezistenţi la pesticide.
11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică faţă de
om şi animale.
12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul
agenţilor patogeni şi dăunătorilor.
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate.
Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea integrată
este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente şi în primul
rând mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice a
speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de răspândire a
dăunătorilor);

108
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste (paraziţi
şi prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali,
exclude folosirea tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă
corelaţie cu factorii ecologici;
d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai
mare.

109
 CAPITOLUL IX
PRINCIPALII DĂUNĂTORI
DINPLANTAŢIILE
DE POMI

9.1. PĂDUCHELE ŢESTOS DIN SAN JOSÉ –

QUADRASPIDIOTUS PERNICIOSUS
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA DIASPIDIDAE

Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de

material săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud şi
Europa. În România a fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor, Arad şi
Timiş, de unde s-a răspândit în toate bazinele pomicole ale ţării. Este
considerat ca unul din cei mai importanţi dăunători ai pomilor şi a altor
specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor de carantină.
Descriere. Prezintă dimorfism sexual.
Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-cenuşiu, cu
exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având 1,6 – 2,2 mm în
diametru. Corpul femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2 mm lungime, de
culoare galben-portocalie. Femela este lipsită de ochi, antene, picioare şi
aripi având numai rostrul bine dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două
perechi de palete. Pe o parte şi alta a paletelor laterale există câte 3 perechi
de piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf . Este o specie larvipară şi este lipsită
de glande circumgenitale. Pe partea dorsală a pigidiului există trei grupe de
glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară
confecţionării scutului.
Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5 mm
lungime. Corpul masculului este alungit, de culoare galben-portocaliu, de
0,8-0,9 mm lungime.

110
 Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare bine
dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase (Figura 30). Aparatul bucal
este rudimentar deoarece masculul nu se hrăneşte.
Larva primară (vârsta I) este ovală, galben - portocalie, de 0,20 –
0,26 mm lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.
Larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi asemănătoare cu
femela.

a
b c

Fig. 30. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus:

d e
a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul; d,e-atac pe ramură,
frunză şi fructe

Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe tulpinile

şi ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două generaţii, care
evoluează astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie – august.
La începutul lunii aprilie, după o perioadă de hrănire, larvele
năpârlesc şi trec în vârsta a II-a, diferenţiindu-se în masculi şi femele. La
sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, apar adulţii, care se
împerechează, iar femela depune larve, eşalonat, pe o perioadă de 6-7
săptămâni. Larvele neonate se răspândesc pe tulpini, ramuri, frunze, unde
îşi introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu sucul celular. În acest timp se
formează scutul protector din fire de mătase şi ceară, care este mai puţin
dens astfel încât poate fi străbătut mai uşor de diferite substanţe chimice,
după care se îngroaşă, se întăreşte şi devine mai rezistent. Larvele se

111
hrănesc, năpârlesc şi are loc diferenţierea în masculi şi femele. După
împerechere, la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, femela depune
larvele generaţiei a II-a, a cărei apariţie se prelungeşte până în lunile
septembrie, octombrie. Acestea hibernează până în primăvara anului
următor.
Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi şi
prădători. Ca specii parazite mai importante sunt: Prospaltella perniciosi,
Prospaltella fasciata, etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca specii prădătoare:
Chilocorus bipustulatus şi Chilocorus renipustulatus (ordinul Coleoptera).
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase, dar preferă
speciile lemnoase. Dintre speciile pomicole atacă mărul, părul, piersicul,
cireşul, etc. Dintre arbori, arbuşti ornamentali şi forestieri atacă teiul,
plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă păducelul, lemnul câinesc şi
gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe conifere.
Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele şi
fructele pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi. Odată
cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine un complex enzimatic,
din care cauză ţesuturile se necrozează şi se înroşesc în jurul locurilor de
fixare, formându-se pete roşii, caracteristice.
Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt mici
şi deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3 ani, iar
pomii în vârstă se usucă în 7 – 10 ani.
Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material
săditor neinfestat, procurat din pepiniere autorizate.
Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ şi al
perioadei de vegetaţie.
În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele: Ulei
Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei
Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%,
Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.

112
 În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul din
produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S –
0,1%, Imidan 50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox 35 CE –
0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Ultracid 40 PU –
0,1%, Fyfanon 50SC – 0,6%, Lannate 25WP – 0,2%, Admiral 0,05%,
Pallas 0,3%, etc.

9.2. PĂDUCHELE LÂNOS AL MĂRULUI

– ERIOSOMA LANIGERUM HAUSM.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA ERIOSOMATIDAE

Este originar din America de Nord, de unde a fost introdus în

Europa(Anglia), în anul 1787 odată cu materialul săditor. La noi în ţară este
frecvent în livezile de măr din toate regiunile pomicole.
Descriere. Femela apteră, are corpul oviform, bombat, de culoare
brun-închis, acoperit cu o secreţie ceroasă abundentă, care formează un
înveliş filamentos, de culoare albă. Lungimea filamentelor ajunge la 3-4
mm. Antenele sunt formate din 5-6 articole. Corniculele sunt reduse şi
prevăzute pe părţile lor laterale cu 10-15 peri. Lungimea corpului este de
1,9-2,1 mm (Figura 31).
Femela aripată, are corpul oval-alungit, de culoare brun-închis.
Aripile sunt mai lungi decât corpul. Lungimea corpului este de 1,8-2,3 mm.

a b c
Fig. 31. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum
a-adult; mod de dăunare: b-pe rădăcini; c- pe lăstari
Biologie. Specia are un ciclu biologic complet numai în ţara de
origine (America de Nord), unde are ca plantă gazdă primară, ulmul
113
american, iar ca plantă gazdă secundară, mărul. În Europa, evoluţia lui este
incompletă şi are loc numai pe măr, în cazuri foarte rare pe păr sau gutui
(evoluţie holociclică, monoecică sau anholociclică). Se dezvoltă doar forma
asexuată. Chiar dacă apare şi forma sexuată, larvele de fundatrix, care apar
în primăvară, mor înainte de a se reproduce. Iernează ca larve pe rădăcini
sau pe părţile aerine ale pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an.
Răspândirea de la un pom la altul se face cu ajutorul curenţilor de aer.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă mărul, mai rar şi alte
specii: gutuiul, părul etc. Păduchii se localizează pe frunze, pe lăstari, pe
tulpini şi rădăcini, înţepând şi sugând sucul celular. Părţile atacate se
hipertrofiază şi apar umflături, sub formă de nodozităţi sau tumori
canceroase.
Combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară;
folosirea de material săditor sănătos; înfiinţarea de noi plantaţii cu soiuri
rezistente; Tratamente chimice:
- în timpul repausului vegetativ cu unul din produsele: Ulei Cosmol –
2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox –
3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polisulfură de
bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.
- în perioada de vegetaţie tratamentele se fac utilizând produsele:
Thiodan, Thionex – 0,15%; Reldan – 0,2%; etc.

114
 9.3. PĂDUCHELE VERDE AL MĂRULUI
– APHIS POMI DE GEER.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA APHIDIDAE
Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi în
S.U.A. În ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.
Descriere. Prezintă două forme şi anume:
Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de
culoare verde sau verde gălbui, cu capul galben sau negru. Antenele sunt
mai scurte decât corpul, articolul al III-lea mai lung decât al IV-lea.
Corniculele sunt negre, iar coada este brună şi aproximativ ½ din lungimea
corniculelor.
Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor, care
sunt negre (Figura 32).
Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare
verde; capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal,
tarsele, baza tibiilor, a femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI negre
sau fumurii. Articolele III şi IV antenale sunt galbene, iar ochii roşii.

Fig. 32. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi:

115
 a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat
(după Manolache şi Boguleanu)
Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe ramurile
subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare holociclică,
monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle de
rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare
(fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate. Acestea
continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.
În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene apar
sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele. După
împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul, precum şi
alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. Frunzele se
răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la margini spre nervura
principală, rezultând pseudocecidii. Datorită atacului frunzele se
îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care
formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele
ciupercii Capnodium salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând produsele:
Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor executa
tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE
– 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1, Sumithion 50 CE –
0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU – 0,05%, Ambush 25 CE –
0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,01%, Mavrik 2F –
0,05%, etc.

116
 9.4. PĂDUCHELE CENUŞIU AL PRUNULUI
– HYALOPTERUS PRUNI GEOFFR.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA APHIDIDAE

Dăunătorul este răspândit în toate plantaţiile de prun din Europa,

Asia şi Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte în zonele de stepă,
silvostepă şi în subzona pădurilor de stejar.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,4 mm, de
culoare verde-gălbuie şi acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă,
pulverulentă, de culoare cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu articulele
de la bază şi de la vârf, mai închise. Corniculele sunt de culoare neagră,
dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada este mai lungă decât corniculele
(Figura 33).
Femela aripată are corpul de 2,0-2,1 mm lungime. Capul şi lobii
toracici sunt de culoare brun-închisă, iar abdomenul este verde palid.
Corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, pulverulentă, albastră cenuşie.

a b

117
 Fig. 33. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni
a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-mod de dăunare

Biologie. Este o specie migratoare, cu dezvoltare holociclică,

dioecică. Planta gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt
diferite specii de graminee: Phragmites, Calamagrostis, Agrostis etc.
Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor de
prun sau alte specii ale genului Prunus.
Primăvara la dezmugurirea prunului, din ouăle de rezistenţă apar
larvele din care vor lua naştere femele fondatoare (fundatrixul), care la
maturitate, vivipar dau naştere la fundatrigene nearipate. Acestea se
înmulţesc, tot partenogenetic şi vivipar, dând naştere la mai multe generaţii
(3-5)de fundatrigene, până în luna iulie. După primele 3-4 generaţii apar pe
lângă formele nearipate şi forme aripate. Acestea migrează pe plante gazde
secundare, unde dau naştere pe cale partenogenetică şi vivipar la mai multe
generaţii de virginogene nearipate şi aripate. În ultima decadă a lunii
septembrie, în coloniile de virginogene apar sexuparele, care se reântorc pe
prun, unde dau naştere la forma sexuată, masculi şi femele. După
împerechere, femelele depun oul de iarnă (hibernant), pe planta gazdă
primară, urmând ca ciclul biologic să se reia în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul, caisul,
uneori şi migdalul. Păduchii se localizează spre vârful lăstarilor şi pe partea
inferioară a frunzelor. Datorită atacului creşterea lăstarilor este stânjenită,
vârful lor se deformează, iar frunzele se etiolează şi nu mai asimilează
normal.
Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în perioada
repausului vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-2,0 % etc. În
perioada de vegetaţie se vor executa tratamente chimice cu produsele:
Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40 EC- 0,075-0,1 %(1,125- 1,5 l/ha),
Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox plus 0,07-0,1 % etc.

118
 9.5 ACARIANUL ROŞU AL POMILOR
– PANONYCHUS ULMI KOCH,
ORDINUL ACARI, FAMILIA TETRANYCHIDAE

Este originar din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara

noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval,
bombat dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori
inseraţi pe 7 rânduri de tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular (Figura
34).

Fig. 34. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi:

Femelă (după Bagdasarian)

Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi îngustat

posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la galben-verzui.
Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică, striat
dorsal şi pedicelat.
Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la
început, apoi devine brun-roşcat.
Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este
galben-portocalie, apoi devine galben-brunie.

119
 Protonimfa şi deutonimfa au corpul brun.
Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit în
crăpăturile scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe an.
Durata unei generaţii variază între 20 – 36 zile.
Apariţia larvelor are loc în prima jumătate a lunii aprilie şi se
eşalonează pe o perioadă de 15 – 20 zile. Larvele colonizează mugurii,
frunzele şi florile, înţepând şi sugând seva.
Adulţii apar în luna mai, se împerechează şi depun ponta pe diferite
specii de pomi. Dezvoltarea embrionară durează 10-20 zile, într-un an
evoluează 5-6 generaţii. Prezenţa ouălor de iarnă se observă din lunile iulie,
august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul,
coacăzul, agrişul, viţa de vie, trandafirul, etc.
Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr, prun,
piersic, când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 – 160. În
urma înţepăturilor şi sugerii sucului celular se produc în frunze rupturi şi
dislocări ale epidermei şi a ţesutului lacunar.
Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe frunze
pete albe-brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se schimbă de la
alb-argintiu până la alb-roşietic. În urma atacului, frunzele se usucă şi cad.
Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei de
vegetaţie. Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar 6%.
Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la
avertizare, astfel:
- primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din pontele
hibernante;
- tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor;
- tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul de
infestare, când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză.
Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC –
0,2%, Mitac 20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP – 0,05%,

120
Neoron 500 EC – 0,1%, Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun 11 EC –
0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade 5 EC – 0,05%, Bye Bye 20EC –
0,03%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.

9.6. GĂRGĂRIŢA MUGURILOR

– SCIAPHOBUS SQUALIDUS GYLL.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA CURCULIONIDAE

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se

întâlneşte des în Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării.
Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră, acoperit cu
solzi de culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele sunt roşcate cu
măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de spini. Elitrele sunt
ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri longitudinale.
Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi (Figura 35). Aripile
posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de 5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun, acoperit cu
peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.

b c

Fig.35. Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)

121
 Biologie. Gărgăriţa mugurilor iernează în stadiul de adult sau de
larvă în sol şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani.
La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii părăsesc
locurile de iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu muguri, cu
frunzele apărute sau cu flori. După o săptămână de hrănire are loc
împerecherea şi depunerea pontei.
Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa
exfoliată sau pe ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză. Incubaţia durează
16 - 18 zile, iar larvele apar eşalonat şi migrează în sol unde se hrănesc cu
rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase.
Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute mai
târziu se împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în mod
normal 20 - 30 de zile. Adulţii apar în luna septembrie şi rămân în aceleaşi
locuri până în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii vegetativi şi
floriferi la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cais, etc.) şi
arbuşti fructiferi. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă.
Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara
devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor,
prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse
organofosforice la depunerea ouălor.

9.7. GĂRGĂRIŢA FLORILOR DE MĂR

– ANTHONOMUS POMORUM L.
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA CURCULIONIDAE

Insecta este răspândită în toată Europa. La noi se întâlneşte în toate

regiunile pomicole, producând daune mai ales în zona pădurilor de stejar,
fag.
Descriere. Adultul are corpul eliptic, de culoare cenuşie-brună.
Dorsal prezintă o pubescenţă, care formează pete de culoare castanie-
roşcată. Pronotul prezintă o dungă mediană de peri albicioşi. Elitrele sunt

122
lăţite posterior şi prezintă două benzi transversale oblice, de culoare mai
închisă, având spaţiul dintre ele acoperit cu o pubescenţă mai deschisă la
culoare. Lungimea corpului este de 5,0-6,0 mm (Figura 36).
Oul este eliptic, alb-lucios, având circa 0,70 mm lungime.
Larva este de culoare alb-gălbuie, arcuită, apodă. Pe partea dorsală
prezintă opt rânduri longitudinale de peri. La completa dezvoltare are până
la 8,0 mm lungime.
Pupa este alb-gălbuie, având corpul alungit, de 3-4 mm lungime.

a b c

Fig. 36. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum

a-adult; b-larvă; c-flori antonomate

Biologie. Insecta are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult, în

scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi. În martie –aprilie, adulţii
părăsesc locurile de iernare, în primele zile găsindu-se pe pomii pe care au
hibernat, mai târziu şi pe cei învecinaţi, deplasându-se prin mers de la un
pom la altul. Pe timp călduros, aceştia se deplasează prin zbor, în toată
livada.
Ouăle sunt depuse în organele florale, în interiorul bobocilor. Larvele
apărute se dezvoltă aici şi tot aici într-un cocon negricios, la maturitate se
transformă în pupă. Noii adulţi apar în luna iunie. După 2-3 săptămâni de
hrănire, se retrag sub scoarţa exfoliată unde intră în diapauză aestivală, care
în regiunile noastre se continuă cu iernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă. Atacă
doar mărul. Adulţii hibernanţi atacă mugurii vegetativi şi floriferi, noii
adulţi atacă una din epiderme şi parenchimul frunzelor. Cele mai mari

123
pagube însă, produc larvele , care se hrănesc cu organele interne ale florilor,
atacând bobocii florali.Bobocii florali atacaţi, nu se mai deschid, se
brunifică, se usucă şi rămân mult timp agăţaţi pe ramuri, fiind cunoscuţi sub
denumirea de cuişoare sau flori antonomate.
Combatere. Tăierea ramurilor uscate, răzuirea tulpinilor şi a
ramurilor şi distrugerea acestor resturi, în care se găsesc adulţii hibernanţi,
prin ardere; la apariţia adulţilor în primăvară, scuturarea repetată a pomilor;
aplicarea de inele cu clei la începutul lunii iunie, pentru capturarea
adulţilor; prăfuirea solului în jurul trunchiurilor; tratamente chimice cu
produse organofosforice în perioada de hrănire suplimentară a adulţilor
hibernanţi.
9.8. VIERMELE MERELOR
– LASPEYRESIA POMONELLA L.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA TORTRICIDAE
Este de origine euro-siberiană, răspândit pe toate continentele. La noi
în ţară se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 15 – 22
mm, largi, subrectangulare, cenuşii-deschis, cu numeroase linii transversale
fine, sinuoase, mai închise. Spre marginea externă a aripilor se găseşte o
pată brună, înconjurată de două linii galbene, cu luciu de bronz. Aripile
posterioare sunt brun - arămii, cu reflexe aurii şi sunt franjurate (Figura 37).

124
 Fig.37. Viermele merelor – Cydia pomonella:
a-adult; b-larvă; c-fructe atacate (după Manolache şi Boguleanu)

Oul este subcircular, puţin bombat, alb opalescent de 0,8 – 1,0 mm

în diametru. În cursul incubaţiei trece prin faza de “cerc roşu”, apoi de “cap
negru”, iar înainte de ecloziune are culoarea brun-închis.
Larva are 18 - 20 mm lungime, este de culoare roz-deschis; capul şi
placa toracică brune.
Pupa are 9 – 10 mm lungime şi este de culoare galben-brună sau
brun-închis.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată într-un
cocon alb mătăsos, sub scoarţa pomilor. În mod obişnuit are două generaţii/
an.
În primăvară larvele se transformă în pupă. Primii adulţi apar în luna
mai şi zborul lor este nocturn şi crepuscular. Are loc împerecherea şi
depunerea pontei izolat sau în grupe de 2-3 ouă, pe ramuri, frunze sau
fructe.
Larvele neonate migrează către fructe rozând cuticula frunzelor şi
chiar a fructelor; rănile produse se cicatrizează, dar constituie porţi pentru
microorganisme (atac primar). Ajunsă la fruct, larva pătrunde în acesta prin
depresiunea calicială sau cea pedunculară, roade galerii către loja
seminţelor hrănindu-se cu acestea (atac secundar). În urma atacului fructele
nu se mai dezvoltă şi cad.
La completa dezvoltare, larva părăseşte fructul şi migrează sub
scoarţa pomilor sau în sol, unde ţese un cocon mătăsos în care se transformă
în pupă. Fluturii generaţiei I-a apar la sfârşitul lunii iunie, dând naştere
generaţiei a II-a. Femela depune ouăle direct pe fructe. Larvele mature
părăsesc fructele şi migrează către locurile de iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în special mărul şi părul
precum şi alte specii pomicole.
Atacul se prezintă sub două forme:
a) atac primar, când fructele sunt roase superficial;

125
b) atac secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi rosături
brunificate în jurul orificiului de perforare, atac cunoscut sub numele de
“ mere viermănoase”.
Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra,
deoarece putrezesc. Pagubele pot ajunge până la 70 – 80%.
Combatere. Răzuirea tulpinilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa
exfoliată, muşchi, licheni şi arderea, împreună cu larvele hibernante.
Strângerea fructelor viermănoase şi folosirea lor în diferite scopuri.
Aplicarea de brâie capcană pe trunchiul pomilor pentru capturarea
larvelor în perioada migrării.
Aplicarea de tratamente chimice la avertizare. Se execută 1 – 2
tratamente pentru fiecare generaţie.
Cel mai simplu criteriu pentru aplicarea tratamentelor este dinamica
zborului adulţilor, stabilită cu ajutorul cuştilor de avertizare, capcanele
luminoase şi capcanelor cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrapom.
Se poate folosi unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE -–
0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,2%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE –
0,1%, Onevos 80 PS – 0,15%, Magic Super 20CE- 0,2%, Perfection 40CE
– 0,1%, Lebaycid 50EC – 0,15%, Larvin 375 – 0,1%, Diazinon 60 CE –
0,15%, Basudin 60 CE – 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%, Actellic 50 CE –
0,1%, Carbaril 50 PU – 0,15%, Murtofox 68EC – 0,1%, Decis 2,5 CE –
0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,01%, Fastac 10 CE –
0,015%, Cidial 50L – 0,08%, Laser 240SC – 0,06%, Runner 2F – 0,04%,
Novadim 40EC – 0,075%, etc.
Se recomandă folosirea de preparate biologice pe bază de Bacillus
thuringiensis (Thurintox) şi Bacillus cereus (Thuringin) în concentraţie de
0,1%, Dipel - 0,1%, Bactospeine – 0,3% precum şi a viespilor oofage
Trichogramma embryophagum prin lansări de 20.000 – 60.000 viespi la
hectar.

126
 9.9. VIERMELE PRUNELOR
– GRAPHOLITHA FUNEBRANA TR.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA TORTRICIDAE

Viermele prunelor este răspândit în majoritatea plantaţiilor de prun

din Europa, Nordul Africii, America de Nord, Asia Mică, Asia Centrală,
Extremul Orient şi Australia. În ţara noastră este prezent în toate bazinele
pomicole situate în zonele de stepă şi silvostepă, precum şi în subzonele
stejarului şi fagului.
Descriere. Fluturii sunt mici, având corpul brun-cenuşiu de 6 – 9
mm lungime. Anvergura aripilor este de 13 – 15 mm.

a
Fig. 38. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana:
a-adult; b-larvă; c,d-fructe atacate (după Rogojanu)
Aripile anterioare sunt brun-cenuşii, mai îngustate spre bază. Pe
margini prezintă dungi transversale brun-închis, care alternează cu dungi
cenuşii.
Pe vârful aripilor se găseşte o pată plumburie, străbătută de 4 linii
brun-negricioase dispuse longitudinal. Aripile posterioare sunt brune-
cenuşii, cu franjuri scurte, albicioase (Figura 38).
Oul este eliptic, lenticular, translucid, apoi galben.

127
 Larva are 10 – 12 mm lungime, corpul de culoare roşu-cărămiziu pe
partea dorsală şi roz-pal, ventral. Capul este brun închis; placa toracică şi
cea anală sunt brun-gălbui-deschis, prevăzute cu puncte mai închise.
Pupa are 6,2 – 6,6 mm lungime şi este de culoare brună.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos,
sub scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi şi are 2 generaţii/ an.
În primăvară, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie,
larvele se transformă în pupe.
Primii fluturi apar la sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii
mai (în zonele de stepă şi silvostepă), odată cu începutul scuturării petalelor
la soiurile cu înflorire timpurie. Fluturii au zbor crepuscular şi numai în
zilele când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Zborul adulţilor se
eşalonează pe o perioadă de 5 - 7 săptămâni şi corespunde fenofazei când
fructul are mărimea unui sâmbure de măslină.
Ouăle sunt depuse în proporţie de 70 - 90% pe calota inferioară a
fructelor. După o scurtă perioadă de migrare, larva neonată pătrunde în
fructe, sapă o galerie spre peduncul, secţionând vasele libero-lemnoase şi
oprind, astfel, parţial sau total circulaţia sevei.
Din această cauză fructul atacat nu se mai dezvoltă, capătă o culoare
violacee şi cade înainte ca larva să ajungă la completa dezvoltare. Căderea
fructelor infestate corespunde căderii fiziologice normale din luna iunie. La
o încărcătură mare de fructe pe pom, atacul produs de larvele generaţiei I-a
nu prezintă importanţă economică. Larvele se hrănesc în continuare, în
fructele căzute; durata acestui stadiu este de 25 - 32 zile.
Larva complet dezvoltată părăseşte fructul printr-o galerie laterală şi
se retrage în crăpăturile scoarţei pomilor, unde îşi construieşte un cocon din
fire de mătase, în interiorul căruia se transformă în pupă.
Fluturii din generaţia I apar, în prima decadă a lunii iulie , are loc
împerecherea şi depunerea ouălor numai pe fructele verzi, de mărime
aproape normală, fiind preferate soiurile tardive sau semitardive.
Larvele care apar pătrund în fructe şi produc galerii în jurul
sâmburelui. Dezvoltarea larvelor din generaţia a II-a durează 16 - 25 zile,

128
astfel că la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, larvele se
retrag pentru iernare.
Ouăle de Grapholitha funebrana Tr. sunt parazitate de
Trichogramma embriophagum, iar larvele de unele specii de
Ichneumonidae şi Chalcididae, precum şi de ciuperca Beauveria bassiana.
Plante atacate şi mod de dăunare. Larvele atacă fructele la prunul
sălbatic şi cultivat, precum şi fructele de cireş, piersic şi cais. Fructele
atacate se recunosc după prezenţa picăturilor gomoase ce se scurg prin
orificiul de pătrundere a larvelor. Fructele se maturează mai devreme, cad şi
adesea putrezesc.
Pierderi mari se înregistrează la generaţia a II-a, ajungând la 50 –
80% din recoltă. Foarte sensibile sunt soiurile: D’Agen, Tuleu gras, Vinete
româneşti, Gras românesc, Vinete de Italia, etc.
Combatere. Se fac tratamente la avertizare ţinându-se seama de
rezerva biologică, soiul cultivat, condiţiile climatice din perioada
dezvoltării şi înmulţirii dăunătorului. Se urmăreşte curba de zbor a adulţilor
la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun. Se utilizează unul
din insecticidele: Actellic 50CE – 0,1%; Carbetox 37CE – 0,4%; Decis
2,5CE – 0,05%; Dursban 4E – 0,2%; Larvin 375 – 0,1%, Ecalux S –
0,075%; Fastac 10CE – 0,015%; Nogos 50 CE – 0,1%; Sinoratox 35CE –
0,15%; Thiodan 35CE – 0,15%; Zolone 35CE – 0,2%; Dimilin 25WP –
0,04%; Nomolt 15SC – 0,05%; Meotrin 20CE – 0,03%, Laser 240SC –
0,06%, Novadim 40EC – 0,075%, Runner 2F – 0,04%, etc.

129
 9.10. VIESPEA SEMINŢELOR DE PRUN
– EURYTOMA SCHREINERI SCHR.,
ORDINUL HYMENOPTERA, FAMILIA EURYTOMIDAE

A fost descrisă pentru prima dată în Rusia, în anul 1908 de

Schreiner.
În ultimii ani, viespea seminţelor de prun a devenit un dăunător
deosebit de periculos în livezile de prun din judeţele Argeş, Buzău,
Dîmboviţa, Prahova, Cluj, Bistriţa Năsăud, etc.
Descriere. Masculul are 4,0 – 6,0 mm lungime, iar femela 7,0 – 7,5
mm, de culoare neagră, cu luciu pronunţat pe abdomen. Pe cap şi torace se
găsesc perişori albicioşi. Antenele sunt alcătuite din 13 articole. Aripile au
numai o nervură longitudinală. Abdomenul este scurt, pendunculat şi neted.
Ovipozitorul femelei este gălbui (Figura 39).
Oul este oval, de 0,3 mm şi prevăzut la una din extremităţi cu un
pedicel alungit.
Larva matură are 6 – 7 mm lungime, apodă, de culoare albă, având
corpul bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi. Capsula cefalică este alb-
gălbuie, iar mandibulele brune.
Pupa este albă, având aripile şi picioarele alipite de corp.

a b c

Fig. 39. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri:

a-adult; b-larvă; c-sâmburi atacaţi

130
 Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură în sâmburii prunelor
căzute pe sol sau în fructele rămase în coroana pomilor şi are o generaţie pe
an.
În primăvară, la sfârşitul lunii aprilie, când temperatura aerului
depăşeşte 10°C, larvele se transformă în pupe. Acest stadiu durează 10 - 20
zile, astfel că în prima decadă a lunii mai (la 5 - 10 zile după scuturarea
petalelor) apar viespile. Zborul lor este lent şi de scurtă durată. După
copulaţie, perforând pulpa fructelor verzi cu ajutorul ovipozitorului,
femelele depun câte un ou în seminţele verzi. Ponta durează 15 - 30 zile,
perioadă în care o femelă depune până la 120 ouă. Incubaţia durează câteva
zile, astfel că, la sfârşitul lunii mai, apar larvele. Dezvoltarea larvară
durează 15 - 20 zile. La completa dezvoltare, odată cu căderea fructelor
infestate, larva intră în diapauză şi rămâne în acest stadiu până în primăvara
următoare sau până în primăvara celui de-al doilea an sau al treilea.
Mortalitatea naturală a larvelor este mare, ajungând în unele cazuri de 60 -
80%.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă seminţele diferitelor specii de sâmburoase: prun, porumbar,
mirobolan, vişin.
Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor, care se brunifică.
Fructele atacate sunt mai mici şi au o culoare mai deschisă, cad, se zbârcesc
şi se mumifiază.
Combatere. Se recomandă săpatul solului pe rândul de pomi sau în
jurul pomilor pentru reducerea rezervei biologice. Pe suprafeţe mici se
recomandă strângerea şi distrugerea fructelor atacate.
În perioada de zbor în masă a adulţilor, înainte de infestarea
fructelor, se vor efectua stropiri (3), la interval de 7 – 9 zile, cu unul din
produsele: Sinoratox 35 EC – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Onefon 80 PS
– 0,15%, Chinmix 10 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,03%, Talstar 10 EC –
0,04%, Cipertrin 10EC – 0,015%, Thuringin – 0,2%,etc.

131
 9.11. MUSCA CIREŞELOR
– RHAGOLETIS CERASI L.
ORDINUL DIPTERA, FAMILIA TRYPETIDAE
Este răspândită în multe ţări din Europa Centrală. La noi în ţară este
prezentă în toate zonele pomicole.
Descriere. Adultul are corpul de 4,0-6,0 mm lungime, de culoare
brun-închis, lucios, în afară de cap, scutel şi vârful femurelor, care sunt
galbene-roşcate. Pronotul prezintă dungi longitudinale galbene şi negre.
Aripile sunt prevăzute cu patru benzi transversale , late, de culoare brun-
închisă (Figura 40).
Larva matură are 5,0-6,0 mm lungime, este apodă şi acefală, de
culoare albă,având corpul alcătuit din 13 segmente, puternic îngustate spre
cap.
Pupa are formă de butoiaş, de 2,5-4,0 mm lungime.
Biologie. Are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de pupă
în stratul superficial al solului, mai ales în jurul pomilor. Adulţii apar
aproape cu o lună înainte de coacerea cireşelor şi vişinilor. După circa 2
săptămâni de la apariţie, când fructele de cireş şi vişin sunt în pârgă, începe
ponta.
Femela depune sub cuticula fructelor un ou, mai rar două, obişnuit în
apropierea pedunculului.

a b
Fig. 40. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi
a-adult; b-larvă şi mod de dăunare

132
 Larva apărută pătrunde în interiorul fructelor. La maturitate, larva
părăseşte fructul, migrează în sol, la 4-5 cm, unde se transformă în pupă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă fructele de cireş, mai rar
de vişin consumând pulpa acestora. Fructele atacate devin moi, se închid la
culoare, în scurt timp putrezesc şi cad. Sunt mai sensibile la atac soiurile cu
coacere semitârzie şi târzie.
Combatere
- săparea solului în jurul pomilor;
- prăfuirea solului cu diferite insecticide, înainte de ieşirea adulţilor din
sol;
- tratamente chimice, împotriva adulţilor, utilizînd următoarele produse:
Nogos– 0,1%, Vapona– 0,1%, Onefon– 0,2%, Ecalux– 0,1%, Zolone –
0,2%, Decis– 0,04%, Ambush– 0,05%, Karate– 0,02%, Ripcord–
0,05%, etc.

9.12. COTARUL VERDE

– OPEROPHTHERA BRUMATA L.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA GEOMETRIDAE

Este răspândit în toată Europa şi Asia Centrală. La noi în ţară se

întâlneşte mai ales în zona pădurilor de stejar.
Descriere. Specia prezintă un dimorfism sexual accentuat. Masculul
are aripile normal dezvoltate, în timp ce femela are aripi rudimentare,
neputând zbura. Anvergura aripilor anterioare de la mascul este de 20,0-
25,0 mm, de culoare brun-cenuşie, cu câteva linii sinuase, mai închise la
culoare. Aripile posterioare sunt alb-cenuşii (Figura 41).

133
 a b c

Fig. 41. Cotarul verde – Operophthera brumata

a-mascul; b-femelă;c-larvă

Oul este oval-alungit, reticulat, verde-pal la depunere şi de culoare

roşie înainte de ecloziune.
Larva, are la maturitate 25,0-30,0 mm lungime. Capul este verde-
închis, restul corpului este galben-verzui, cu o linie dorso-mediană mai
închisă şi cu alte două laterale mai deschise la culoare. Are doar două
perechi de picioare abdominale, din această cauză mersul este sacadat, ca şi
cum ar măsura cu cotul, de unde şi denumirea de ,,cotari,,.
Pupa, este de culoare brună, într-un cocon învelit cu particule de
pământ.
Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul
de ou depus pe ramurile subţiri, mai ales la locul de bifurcare a acestora.
Adulţii apar prin luna octombrie sau noiembrie obişnuit după căderea
brumei, pe vreme rece şi umedă. Ei sunt mai activ în nopţile senine şi cu
brumă.
După împerechere, femela depune ouăle în grupe de 2-3, la locul de
bifurcare a ramurilor, la baza mugurilor sau în crăpăturile scoarţei, fiind
lipite cu un lichid vâscos, care se întăreşte în contact cu aerul.
Larvele apar eşalonat, în primăvară, din martie până în aprilie.
Acestea ajung la maturitate în a doua jumătate a lunii mai, trecând prin 5
vârste. Omizile complet dezvoltate părăsesc coroana pomilor şi pătrund în
sol, la adâncimi de 5-15 cm, unde are loc transformarea în pupe. În acest
stadiu rămân în diapauză până în toamnă.
134
 Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Sunt
dăunătoare larvele, care atacă peste 70 de specii pomicole şi silvice: cireş,
păr, măr, cais, prun, ulm, stejar, fag, frasin etc. La invazii mari omizile pot
distruge masa foliară în întregime, din care cauză pomii se debilitează şi
devin sensibili la boli şi dăunători, iar fructele rămân mici şi nu se coc.
Uneori sunt atacate şi fructele, mai ales cele de cireş şi vişin.
Combatere. Săparea solului în jurul pomilor în timpul verii, pentru
distrugerea pupelor aflate în sol. Instalarea de benzi cleioase la sfârşitul
verii pentru capturarea femelelor care nu zboară, dar se urcă în coroana
pomilor pentru depunerea ouălelor.
Tratamente chimice aplicate în cursul perioadei de repaus, cu
aceleaşi produse recomandate şi în cazul altor dăunători sau tratamente
chimice aplicate în cursul perioadei de vegetaţie utilizând unul din
produsele: Carbetox 37 CE- 3,0 l/ha, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox 35
CE- 0,1 %, Fastac 10 CE RV- 0,008 %, Fastac 10 EC- 0,008 %, Fastac
ULV- 1,0 l/ha, Sumi alpha 0,5 ULV- 2,5-3,0 l/ha, Dimilin 45 EC- 50 ml/ha
etc

9.13. INELARUL
– MALACOSOMA NEUSTRIA L.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA LASIOCAMPIDAE

Inelarul este răspândit în toată regiunea palearctică, iar la noi este

frecvent mai ales în livezile din vecinătatea pădurilor.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor de 20,0-35,0 mm. Corpul
este voluminos şi păros. Aripile anterioare sunt brune-gălbui, traversate de
o bandă lată, trapezoidală, oblică, mai închisă, iar aripile posterioare sunt
brune-închis.
Oul este brun cenuşiu, aproape sferic.
Larva la maturitate are 40,0-50,0 mm lungime. Capul este de culoare
albastră, restul corpului este cenuşi, acoperit cu perişori fini, deşi. Dorsal

135
prezintă o dungă mediană de culoare albă, mărginită de o parte şi de alta de
linii roşcate, care alternează cu linii de culoare albastră (Figura 42).
Pupa este de culoare brun-închis, adăpostită într-un cocon de culoare
albă.
Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul
de ou pe ramurile pomilor. Apariţia larvelor are loc în mod eşalonat, din
luna aprilie, până în luna mai. În primele vârste, larvele trăiesc grupate,
formându-şi cuiburi din fire de mătase şi frunze. Gregarismul lor se
atenuează când depăşesc 10-12 mm lungime, trăind izolat în coroana
pomilor.
După 40-50 zile, perioadă în care năpârlesc de 5 ori, larvele ajung la
maturitate, la sfârşitul lunii mai sau la îceputul lunii iunie. Pupa se dezvoltă
în interiorul unui cocon mătăsos, alb, ţesut de către larve ître frunze, pe
tulpini, ramuri etc. După o perioadă de 10-15 zile, apar fluturii, spre
sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi au un zbor nocturn.
După împerechere, femelele depun ouăle pe ramurile subţiri, mai
multe la un loc, sub formă de inele, de unde şi denumirea de ,,inelar,,.
Fiecare pontă cuprinde 50-200 ouă.

a b

136
 c

Fig. 42. Inelarul – Malacosoma neustria

a-adult; b-ouă; c-larveşi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag. Atacă

larvele care pot defolia complet pomii sau arborii atacaţi. Atacă, dintre
pomi, mai ales mărul părul, prunul, etc.
Combatere. Iarna, odată cu tăierea în uscat a pomilor se recomandă
înlăturarea pontelor şi distrugerea lor. De asemenea se recomandă aplicarea
de tratamente chimice în cursul perioadei de repaus utilizând: Carbetox - %,
Polibar- 6 %, Zeamă sulfocalcică – 20 %, ulei spindel, ulei cosmol 1,5-2,0
% etc.
În cursul perioadei de vegetaţie, la se,mnalarea atacului se
recomandă aplicarea de tratamente chimice utilizând unul din produsele:
Carbetox 37 CE- 0,4 %, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox 35 CE- 0,1 %,
Fastac 10 CE- 0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Dimilin 25 WP- 50-100 g/ha
plus 1,5-3,0 l motorină.
De asemenea se recomandă combaterea biologică a dăunătorului,
utilizând produse biologice: Dipel, Bactospeine, Thuringin etc., în dozele
recomandate şi la alţi dăunători, mai ales în cazul speciilor defoliatoare.

137
 9.14. CĂRĂBUŞUL DE MAI
– MELOLONTHA MELOLONTHA L.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA SCARABAEIDAE

Este răspândit aproape în toate ţările din Europa. În ţara noastră se

întâlneşte frecvent în regiunile de antistepă, a pădurilor de stejar
Descriere. Adultul are 20,0 – 25,0 mm lungime; capul, pronotul şi
scutelul sunt negre, obişnuit cu reflexe verzui; elitrele, antenele, piesele
bucale şi picioarele sunt castanii. Antenele sunt alcătuite din 10 articole, din
care ultimele 7 articule la mascul şi ultimele 6 articule la femelă sunt
lamelate. Elitrele sunt castanii – roşcate, cu patru coaste longitudinale,
uneori cu o pubescenţă albă. Abdomenul este negru, prevăzut pe părţile
laterale cu şase pete albe, triunghiulare; pigidiul este conic (Figura 43).

a b

Fig.43. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha

a-adult; b-larvă
Oul este alb-gălbui, suboval, de 1,5 – 2,0 mm lungime.
Larva, popular se numeşte vierme alb, are corpul de culoare alb-
gălbuie; capul şi picioarele galbene. Larva este de tip oligopod-melolontoid,
cu corpul puternic cutat şi prevăzut cu peri şi stigme de culoare brună.
Larva matură are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este de culoare galben-palid şi prezintă în vârful abdomenului
doi peri scurţi, spiniformi.

138
 Biologie. Iernează ca larvă şi adult în sol şi are o generaţie la trei sau
patru ani, după regiuni.
Adulţii apar în luna mai iar zborul începe pe înserat şi încetează la
căderea nopţii. Se disting patru faze de zbor la cărăbuşi:
- faza de apariţie, când insectele ies din sol şi se îndreaptă spre arbori;
- faza zborului primei hrăniri şi a copulaţiei;
- faza dispersiei locale;
- zborul de pontă.
Ouăle sunt depuse în sol la adâncimi cuprinse între 10-12 cm, în
grupe de 20-40 ouă.
Larvele apar în lunile iulie şi august şi se hrănesc cu rădăcinile
subţiri, iar în anul al doilea cu rădăcinile mai groase. Evoluţia larvelor
durează 2-3 ani în funcţie de regiune.
Spre toamnă, larvele coboară în sol la adâncimi de 40-80 cm, unde
iernează. Larva ajunsă la completa dezvoltare în cel de al treilea an, la
sfârşitul lunii iulie, coboară la o adâncime mai mare în sol şi se transformă
în pupă. Acest stadiu durează 4-8 săptămâni, după care noii adulţi rămân în
aceleaşi locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag.
Adulţii atacă frunzele la diferite specii de arbori şi pomi, preferând stejarul,
ulmul, fagul, mesteacănul, carpenul, prunul, cireşul şi nucul; mai puţin
atacaţi sunt merii, perii, viţa de vie. Atacă diferite specii de arbuşti:
trandafirul, păducelul, lemnul câinesc, etc., precum şi unele specii de plante
ierboase. Frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile
principale.
Combatere. Adunarea şi distrugerea adulţilor. La invazii mari se pot
aplica tratamente chimice împotriva adulţilor, cu unul din produsele:
Carbetox 37 CE – 3,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 2,5 l/ha, Dursban 48 CE – 2
l/ha, etc. Combaterea larvelor se face prin: efectuarea arăturilor de vară şi
toamnă; discuirea repetată a terenului prin care sunt distruse larvele; în
terenurile infestate să se cultive hrişca, plantă ce nu este atacată de viermii
albi; tratarea solului cu produse granulate şi anume: Sinoratox 10 G 20 – 25

139
kg/ha, Sinoratox 5 G 35 – 40 kg/ha; la infestări puternice şi în terenuri cu
umiditate mai mare pot fi folosite şi preparate biologice ca Muscardin A
45M şi Doom.
9.15 OMIDA PĂROASĂ A DUDULUI
– HYPHANTRIA CUNEA DRURY.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA ARCTIIDAE
Este originară din America de Nord. În Europa a fost semnalată
pentru prima dată în Ungaria, de unde s-a răspândit şi în alte ţări din sud-
estul Europei. La noi a fost observată în judeţul Bihor în anul 1949, de unde
s-a răspândit în toate regiunile ţării.
Descriere. Fluturii au anvergura aripilor anterioare de 28 – 38 mm,
masculii fiind mai mici.Corpul este de culoare albă, abdomenul verzui la
femelă şi gălbui la mascul, acoperit cu perişori albi. Antenele sunt brun-
castanii, filiforme la femelă şi pectinate la mascul. Picioarele sunt galben-
brunii, cu tarsele mai închise.
Aripile sunt albe, cele anterioare prevăzute cu puncte negre, dispuse
neregulat, mai frecvent la masculi (Figura 44).
Oul este galben-verzui, cu suprafaţa fin granulată.
Larva matură are 22 – 30 mm lungime, dorsal de culoare brun-
închis, iar ventral verde-bruniu, acoperit cu numeroşi peri brun-închişi sau
negri, urticanţi. Capul, scutul toracic şi picioarele sunt negre.

d
c
Fig. 44. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea:
a-femelă; b-mascul; c-larvă în ultima vârstă; d- mod de dăunare (după
Boguleanu)

140
 Pupa are 8 – 10 mm lungime, de culoare galben-verzuie, apoi devine
brună-închis.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în locuri foarte diferite: sub
scoarţa exfoliată a pomilor, prin scorburi, pe garduri şi pereţii clădirilor, în
stratul superficial al solului. În mod obişnuit are două generaţii pe an, iar în
unii ani poate să apară şi a treia generaţie parţială.
Fluturii apar eşalonat, începând din decada a doua a lunii aprilie şi
până în luna iunie, având un zbor nocturn. După împerechere, femela
depune ouăle în grupe, pe partea inferioară a frunzelor diferitelor specii
pomicole. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor,
formând cuiburi din frunze înfăşurate în fire de mătase. Din a patra vârstă,
larvele se dispersează pe ramuri şi îşi confecţionează cuiburi din frunze şi
fire de mătase.
La sfârşitul lunii iunie începutul lunii iulie, larvele complet
dezvoltate se retrag în diferite locuri, unde în coconi mătăsoşi se transformă
în pupe. După 7 – 14 zile apar fluturii, eşalonat, care dau naştere la a doua
generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna septembrie, octombrie,
când se transformă în pupă, stadiu în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă peste 200 specii de plante lemnoase şi ierboase ca: dudul, arţarul,
mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de vie, coacăzul,
zmeurul, căpşunul, floarea soarelui, porumbul, etc.
În primele vârste larvele rod epiderma şi parenchimul frunzelor, iar
în ultimele vârste rod limbul foliar, din care rămân resturi de nervuri. La
invazii puternice pomii şi arborii sunt defoliaţi.
Combatere. Strângerea şi distrugerea prin ardere a cuiburilor cu
larve, când aceste cuiburi sunt mici. Se aplică 1 – 2 tratamente chimice
pentru fiecare generaţie cu unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE –
0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dipterex 80 PS – 0,2%, Actellic 50 CE –
0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onefon 80 PS – 0,2%,
Ecalux 25 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%,

141
Ambusch 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,02%, Ripcord 40 CE – 0,05%,
etc.
Tratamentele se vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc în
vârsta a III-a şi se repetă după 8 – 10 zile, în cazul densităţii mari de larve.
Se pot folosi şi preparate biologice şi anume: Thuringin – 0,3%, Dipel –
0,1%, Bactospeine – 0,15%.
Nu se vor trata duzii în perioada recoltării frunzelor pentru hrana
viermilor de mătase.

142
 CAPITOLUL X
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE VIŢĂ DE VIE

10.1. FILOXERA VITEI DE VIE

– PHYLLOXERA VASTATRIX PLANCH.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA PHYLLOXERIDAE

Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegani),

unde şi astăzi trăieşte pe numeroase specii de viţă sălbatică (Vitis riparia,
Vitis rupestris etc.). În Europa, filoxera a fost semnalată prima dată în anul
1863 în Anglia (în serele din jurul oraşului Londra) şi în Franţa (în
împrejurimile localităţilor Pujoutt şi Bordeaux). Treptat, filoxera s-a
răspândit şi în alte ţări. În ţara noastră a fost semnalată pentru prima dată în
anul 1884 la Pietroasele, în podgoria Dealul Mare, de unde s-a extins în
toate regiunile viticole, producând pagube considerabile la viţa indigenă.
Descriere. Filoxera (Figura 45) se prezintă sub 4 forme morfologice
şi anume:
1) forma galicolă apteră;
2) forma radicicolă apteră;
3) forma sexupară;
4) forma sexuată.
Forma galicolă apteră se prezintă sub două tipuri:
a) fundatrixul are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare
brună, lăţit, uşor bombat dorsal şi cu abdomenul subţiat spre partea
posterioară ;
b) fundatrigenele au corpul globulos, de culoare galben-portocalie de 1,5 –
1,8 mm lungime şi 1,0 – 1,2 mm lăţime; capul şi toracele lăţite,
abdomenul uşor îngustat apical. Dorsal are un aspect rugos şi este lipsit
de tuberculi. Rostrul este lung, ajungând până la coxele posterioare.
143
 Antenele sunt formate din 3 articule, dintre care ultimul este cel mai
dezvoltat, cu vârful îngroşat .
Forma radicicolă apteră (virginogenă) are corpul oval 0,8 – 1,0 mm
lungime, de culoare variabilă, după anotimp: vara, galben-roşcat, iar iarna
castaniu-închis. Dorsal prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici, dispuşi în
rânduri simetrice. Antenele sunt formate din 3 articule, ca la formele
galicole.
Forma sexupară are corpul mai alungit de 1,0 – 1,3 mm lungime, de
culoare galben-portocalie, în afară de mezotorace, care este brun. Este
singura formă aripată. Aripile sunt mai lungi decât corpul, transparente, cu
reflexe irizante. În afară de ochii compuşi există şi 3 oceli.
Forma sexuată (femela şi masculul) au corpul alungit, de culoare
galbenă, fiind lipsite de aripi şi aparat bucal. Femela are corpul de 0,45 –
0,50 mm lungime, iar masculul de 0,21 – 0,30 mm.
Oul de iarnă este eliptic, având chorionul gros, reticulat, de culoare
galbenă la depunere, iar mai târziu devine brun-deschis. Lungimea oului
este de 0,27 – 0,38 mm.
Oul de vară este eliptic, galben, de 0,18 – 0,22 mm
Biologie. Filoxera prezintă două cicluri bine distincte:
a) un ciclu complet pe viţele americane (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.)
sau pe hibrizi, prezentând cele 4 forme morfologice; în acest caz
iernează ca ou de rezistenţă şi larve pe părţile subterane ale viţei de vie;
b) un ciclu incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera), fiind reprezentată
în principal prin forma radicicolă, care se dezvoltă pe părţile subterane
ale viţei de vie (rădăcini, radicele) şi mai puţin prin forma galicolă, care
nu prezintă importanţă economică.
Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător
specific genului Vitis, trăind pe diferite specii sălbatice şi cultivate: Vitis
riparia, Vitis rotundifolia, Vitis californica, Vitis candicans etc. Toate
aceste specii nu sunt atacate în aceeaşi măsură.

144
 Millardet emite ideea că rezistenţa la atacul filoxerei este o însuşire
ereditară a unor specii şi soiuri de viţă de vie; singura specie imună la
filoxeră este Vitis rotundifolia.
Viola şi Ravaz au stabilit o scară în 20 de puncte, notând cu zero
Vitis vinifera (cea mai sensibilă) şi cu 20 Vitis rotundifolia (imună).

Fig. 45. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix:

a-femelă virginogenă aripată; b-femelă virginogenă apteră; c-gală cu ouă; d-
larvă;
e-lăstar atacat (după Lazăr)

Formele radicicole înţeapă şi sug seva din rădăcini. În locurile

atacate, ţesuturile se deformează şi se hipertrofiază apărând umflături
denumite “nodozităţi”. Nodozităţile sunt produse pe rădăcinile subţiri, iar
tuberozităţile apar pe rădăcinile mai groase, având 4 – 10 mm
lungime şi 1 – 3 mm grosime.

145
 Rădăcinile cu nodozităţi se usucă total, iar în cele cu tuberozităţi,
ţesuturile se necrozează şi se rup, formându-se porţi pentru pătrunderea
diferitelor microorganisme.
Viţele atacate se debilitează, au frunze vestejite, dau producţii din ce
în ce mai mici şi în decurs de câţiva ani se usucă. Atacuri mai puternice se
constată la viţele europene, cultivate pe soluri grele, pagubele pot ajunge la
70 – 90%.
Forma galicolă determină apariţia pe partea inferioară a unor gale,
sub forma unei urne neregulate, de mărimea unui bob de măzăriche sau de
mazăre, la început de culoare galben-verzuie, apoi ruginie.
Combatere. Pentru combaterea formei radicicole cea mai importantă
măsură este altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi americani sau
pe hibrizii lor. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii este
posibilă numai în terenurile nisipoase (cu peste 60% SiO2), unde filoxera nu
se poate dezvolta. În focarele izolate, butucii se scot, iar solul se tratează cu
diferite substanţe gazoase: dicloretan, bromură de metil etc.
În ultimul timp, se foloseşte preparatul Phyllodien R, aplicat la sol în
două etape:
a) primăvara, înainte de dezmugurit;
b) în prima jumătate a lunii iunie. Pentru fiecare tratament se aplică în doză
de 180 – 200 kg/ha.

10.2. MOLIA VERDE A STRUGURILOR

(EUDEMISUL)
- LOBESIA BOTRANA DEN ET SCHIFF.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA TORTRICIDAE

Molia verde a strugurilor este considerat ca cel mai important

dăunător al viţei de vie, fiind răspândit mai ales în regiunile viticole din
Europa Central-Meridională, în Africa de Nord, Asia Mică, India, Japonia,
etc. În ţara noastră este frecventă în toate podgoriile, producând pagube de

146
30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând cu înfloritul viţei de vie şi
până la recoltatul strugurilor.
Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm lungime.
Aripile anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de culoare cenuşie
cafenie, cu 3 macule brune (bazală, mediană, apicală), ce alternează cu
dungi albastre-cenuşii, cu franjuri fine pe margini. Aripile posterioare sunt
cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi(Figura 46).
Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie
înainte de ecloziune.
Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie; capul,
pronotul şi picioarele sunt brune.
Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos sub
scoarţa butucilor sau a coardelor viţei de vie, mai rar sub resturile vegetale
şi în crăpăturile solului.
În ţara noastră, molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an şi
anume:
- GI - de primăvară (mai-iunie);
- GII - de vară (iulie-august);
- GIII - de toamnă (septembrie – aprilie).

Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie, zborul lor eşalonându-se până în

luna mai. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea şi femela
depune ouăle izolat, pe bobocii florali sau ramificaţiile inflorescenţelor şi
mai rar pe lăstari şi frunze.
Larvele apar la începutul lunii iunie, iar dezvoltarea lor durează 28-
30 zile, la temperaturi de 20-25ºC. În ultima vârstă, larvele îşi
confecţionează un cocon mătăsos în cuiburile de pe ramificaţiile
inflorescenţelor, în care se transformă în pupă.
La începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a care depun ouăle
pe boabele strugurilor, iar evoluţia larvelor durează până la sfârşitul lunii
iulie.

147
 La începutul lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a, generaţie
care produce cele mai mari pagube.
Larvele atacă boabele, iar pierderile sunt mărite şi de mucegaiurile
care se dezvoltă pe sucurile zaharate ce se scurg din boabele în pârgă sau
coapte.

Fig.46. Molia verde a strugurilor – Lobesia botrana:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d,e-inflorescenţe şi boabe atacate (după Lazăr)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care

atacă peste 20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas, Viburnum
lantana, Ribes spp., Rhus glabra, Convolvulus arvensis, et).
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2 – 3
boboci pe zi, deci 60 – 80 boboci în timpul dezvoltării sale.
Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la soiurile
timpurii), consumând o parte din pulpă.
Larvele generaţiei a III-a rod boabele în pârgă sau coapte.
148
 Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma
unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul
zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii
Botryotinia fuckeliana.
Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit:
Perlă de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonnay, Riesling
italian, Tămâioasă românească, Pinot gris, etc.
Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton şi la
distanţe corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună aerisire şi
iluminare.
Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum sunt:
legatul lăstarilor, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.
Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de
zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrabot sau
cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi masculi
capturaţi/ săptămână/capcană.
Schemele de tratament se aplică în funcţie de intensitatea atacului.
Se pot adopta schemele: 1+1+1; 2+1+1; 1+2+1;
2+2+1.
La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică tratamente pentru
generaţia a III-a.
Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele:
Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%,
Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis
2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Rufast
15EC – 0,03%, Pilot 480EC – 0,1%, Larvin 85WP – 0,1%, Sevin 85WP –
0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller
100EC – 0,01%, etc.
Pentru larvele generaţiei a III-a se folosesc produse biologice: Dipel
2X WP – 0,1%.

149
 Se poate face şi combatere biologică prin lansarea viespii
Trichogramma embryophagum, în două reprize, asigurându-se o eficacitate
de peste 90%.

10.3. MOLIA BRUNĂ A STRUGURILOR

(COCHILISUL) – EUPOECILIA AMBIGUELLA DEN ET SCHIFF.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA COCHILIDAE

Molia brună a strugurilor este răspândită în Europa, Africa de Nord,

Asia Centrală, Italia, Japonia, etc. La noi în ţară se întâlneşte în regiunile
viticole mai nordice (Moldova, Transilvania).
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-murdar; aripile
anterioare sunt galbene, străbătute de o bandă transversală, trapezoidală, de
culoare brun-albăstruie. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii cu franjuri pe
margini. Anvergura aripilor este de 12 – 15 mm (Figura 47).
Larva are 10 – 13 mm lungime, corpul de culoare brun-roşcat; capul,
primul segment toracic şi picioarele sunt negre.
Pupa este de culoare brun-roşcată fiind protejată într-un cocon din
fire de mătase şi resturi vegetale.
Biologie. Molia brună a strugurilor iernează în stadiul de pupă sub
scoarţa butucilor şi are două generaţii pe an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi au un zbor nocturn. După
împerechere, femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali, pe frunze sau
pe boabele în formare. Larvele se dezvoltă până la sfârşitul lunii iunie, cînd
se transformă în pupe.
Noii adulţi apar la începutul lunii iulie, iar femela depune ouăle
direct pe boabe. Larvele atacă boabele coapte, iar la începutul lunii
septembrie se retrag sub scoarţa butucilor unde se transformă în pupe,
stadiu în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care
atacă peste 90 specii de plante lemnoase şi ierboase.
150
 Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a II-a
atacă boabele verzi, în pârgă sau coapte, consumând o parte din pulpă.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma
unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul
zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii
Botryotinia fuckeliana.

Fig. 47. Molia brună a strugurilor – Eupoecilia ambiguella:

A,b-adult; c-larvă; d-pupă; e,f-inflorescenţe şi boabe atacate
(după Lazăr)

Combatere.Se aplică aceleaşi măsuri ca şi în cazul eudemisului.

Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de
zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrambig,
utilizând produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%,

151
Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone
35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5
CE – 0,025%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock
025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.

10.4. ACARIANUL ROŞU COMUN

- TETRANYCHUS URTICAE KOCH.,
ORDINUL ACARI, FAMILIA TETRANYCHIDAE

Acarianul roşu este o specie ubicvistă, răspândită în toate

continentele. În ţara noastră se întâlneşte în majoritatea regiunilor, dar mai
frecvent în podgoriile din Moldova, Dobrogea şi Muntenia.
Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat
dorsal, cu 7 rânduri de perişori. Aparatul bucal este stiliform. Culoarea
corpului este variabilă, de la verde-deschis până la roşu închis (de unde şi
denumirea). Lungimea medie a corpului este de 0,53 mm, iar lăţimea de 0,46
mm (Figura 48).
Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât
femela, având 0,32 - 0,38 mm lungime şi 0,24-0,28 mm lăţime.
Oul are formă sferică; la depunere este albicios cu aspect sticlos, iar
ulterior devine galben-portocaliu.
Larva are corpul elipsoidal, la apariţie este incolor, apoi verde-gălbui,
cu ochii roşii. Lungimea corpului este de 0,15-0,19 mm .
Biologie. Acest acarian hibernează ca femelă adultă în crăpăturile
scoarţei butucilor sau a coardelor şi aracilor şi a pomilor, iar uneori sub
frunzele căzute, resturi vegetale, muşchi, în sol etc.
Indivizii hibernanţi îşi reîncep activitatea în primăvară, când
temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, de obicei spre sfârşitul lunii
aprilie, localizându-se pe diferite plante cultivate şi spontane (viţă de vie,
pomi, solanacee, leguminoase, crucifere, cucurbitacee etc.). Pe aceste plante
femelele încep să se hrănească intens şi să depună ouă.

152
 Fig.48. Acarianul roşu comun –Tetranychus urticae:
a - femelă; b - larvă (după Claparéde)

Ponta are loc într-o pânză specială (păienjeniş), ţesută de acarian, mai
ales pe partea inferioară a frunzelor. Ponta are loc de obicei de-a lungul
nervurilor, o femelă depunând în medie 40-60 ouă, obişnuit 3-10 ouă pe zi.
Durata ovipozitară se eşalonează pe o perioadă de două săptămâni. Incubaţia
durează în general între 5-7 zile. Dezvoltarea larvară în vară durează 12-15
zile, iar în primăvară şi în toamnă între 18-22 zile.
Durata unei generaţii se eşalonează în raport de condiţiile climatice, de
obicei între 15-28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) în
numai 10-15 zile. Astfel, în plantaţiile viticole, în cursul unei perioade de
vegetaţie, se pot succeda 6-10 generaţii, în funcţie de condiţiile climatice.
Reproducerea la Tetranychus urticae este amfigonică şi
partenogenetică, masculii fiind în general rari. Din ouăle fecundate apar
ambele sexe (masculi şi femele), iar din cele nefecundate, numai masculi.
Ca duşmani naturali ai acestui acarian se menţionează unele specii din
ord. Acari (Phytoseiulus persimilis, Typhlodromus caudiglans etc.) şi ord.
Coleoptera (Stethorus punctillum etc.) şi unii agenţi acaropatogeni
(Streptomyces aureus etc.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este un
dăunător foarte polifag, fiind semnalat la peste 180 specii de plante cultivate şi

153
spontane din familii foarte variate: Vitaceae, Rosaceae, Cucurbitaceae,
Malvaceae, Moraceae, Solonaceae, Leguminoase etc.
Simptomatologia atacului şi pagubele produse diferă după planta
gazdă. Astfel, în plantaţiile de viţă sau pomi, în urma înţepării şi sugerii sevei,
apar pe frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la început au
culoarea galbenă, apoi se colorează în roşu sau brun. Decolorarea începe
obişnuit de la baza limbului, înaintând de-a lungul nervurii principale,
cuprinzând uneori tot limbul foliar, ceea ce duce la uscarea şi căderea treptată
a frunzelor.
La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale butucilor de viţă
cu consecinţe negative asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor,
coacerii lemnului şi formării mugurilor de rod pentru anul viitor, pagubele
fiind mai mari în primăverile secetoase.
Daunele produse sunt în legătură cu gradul de infestare al acarienilor.
Ca soiuri mai sensibile la atacul acarianului se menţionează: Traminer,
Aligoté, Pinot gris, Riesling, Bakator, Fetească etc., iar ca soiuri mai
rezistente: Muscat Hamburg, Afuz-Ali, Coarnă albă, Chasselas etc.
Combatere. Ca măsuri preventive, în viile puternic infestate se
recomandă adunarea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) în toamnă şi
distrugerea stadiului hibernant. În cursul perioadei de vegetaţie se vor distruge
buruienile din plantaţii, care sunt gazde intermediare ale acarianului.
Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele chimice,
care în podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada de vegetaţie, cât
şi în cea de repaus.
În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în
toamnă, înainte de îngropat sau primăvara, cu cel puţin 8-10 zile înainte de
începerea vegetaţiei, folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie de 20 %
sau polisulfură de bariu, în concentraţie de 6 %.
În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la apariţia
focarelor de acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză), folosindu-se
următoarele acaricide: Sintox 40 CE -0,1 %, Dicofol 20 CE -0,2 %, Kelthane
18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5 CE- 0,2 %, Omite 57 E- 0,1 %, Torque 50 WP -

154
0,05 %, Mitac 20 CE -0,2 %, Pennstyl 25WP – 0,1%, Rufast 15EC – 0,04%,
Nissorun 10WP – 0,03%, Karathane LC – 0,05%, Flumite 200 – 0,04%,
Vermitec 1,8%EC – 0,08%, Proficol 16EC – 0,2%, Cascade 5EC – 0,1%, etc.
Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile de
acarieni; la invazii mari tratamentele se vor repeta.

10.5. ACARIANUL GALICOL AL VIŢEI DE VIE

– ERIOPHYES VITIS NAL.,
ORDINUL ACARI, FAMILIA ERIOPHYDAE

Specie întâlnită mai ales în Europa Central-Meridională şi Orientală,

apoi în America, Africa şi Asia, iar la noi, în majoritatea regiunilor viticole
ale ţării.
Descriere. Adultul este un acarian tetrapodil, are corpul alungit-
viermiform, cu segmentele mediane mai late, lipsit de ochi, iar cefalo-
toracele cu numai două perechi de picioare.
Abdomenul prezintă 80 de striuri chitinoase transversale. Culoarea
este alb-gălbuie sau roşcată, iar lungimea de 0,13 – 0,18 mm (Figura 49).

a b
Fig. 49. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis
a-adult; b-mod de dăunare
Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de adult în crăpăturile
scoarţei butucilor viţei de vie sau sub litieră. Primăvara, păianjenii apar şi se
localizează mai ales pe partea inferioară a frunzelor de viţă-de-vie şi încep
să atace. La începutul lunii iunie, femelele depun 50 – 70 ouă nefecundate,
între pâslă şi epidermă, din care vor apărea larvele partenogenetice femele a
155
căror dezvoltare durează 25-40 zile. Ajunse la maturitate „pun bazele” la a
doua generaţie, ciclul biologic repetându-se. Către toamnă ultima generaţie
dă naştere la forma sexuată în care hibernează. Eriophyes vitis se înmulţeşte
pe cale ovipară, prezintă 3 – 4 generaţii pe an, din care 2 – 3 generaţii
partenogenetice şi o generaţie sexuată.
Plante atacate şi mod de dăunare. Eriophyes vitis atacă numai viţa
de vie, daune mari înregistrându-se în primăverile şi verile secetoase şi
calde. Acarienii atacă în colonii pe partea inferioară a frunzelor, prin
înţepare şi sugerea sevei şi a sucului celular. În timpul hrănirii secretă o
substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor parenchimale şi
epidermei, provocând o hipertrofiere dichotomică. În locul înţepăturii pe
partea superioară a limbului , se formează mici umflături (neoformaţiuni
galicole) de forma unor gale cu diametrul de 4 – 8 mm, de unde şi
denumirea de „băşicarea” sau „erinoza viţei de vie”. În locul acestor
umflături are loc şi o hipertrofiere a perilor epidermei inferioare, care se
alungesc dând naştere la nişte pete pâsloase de 5 – 15 mm lungime. La
începutul atacului ele sunt subţiri şi gălbui-albicioase, apoi devin mai mari,
dense şi cafenii, iar spre toamnă au culoarea cafeniu-brunie. La infestări
puternice păianjenii pot ataca şi peţiolul frunzelor, mugurii, cârceii şi chiar
ciorchinii. Datorită atacului, frunzele se etiolează şi treptat cad, mai ales
cele de la vârful lăstarilor, iar florile avortează, ceea ce afectează producţia
de struguri. Pagube mai mari sunt în primăveri şi veri secetoase şi la soiuri
sensibile (Reisling italian, Cabernet Sauvignon, Muscat Hamburg, Pinot
gris).
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă adunarea frunzelor
atacate la începutul infestării şi distrugerea lor, iar toamna în focarele de
erinoză, trebuie să se adune frunzele şi să se ardă. Butucii se vor stropi cu
polifosfură de calciu – 8% sau Polibar (polisulfură de bariu) 45 P.U. – 2 –
3%. La atacuri puternice se aplică tratamente chimice cu Sinoratox 25 CE –
0,2%, DEF 25 CE – 0,2%, Tedion V18 – 0,15%, Polacaritox 8 CE – 0,2%,
Kelthane 18,5% EC –0,15%, Polisulfură de calciu – 0.3% sau Polibar 45

156
PU – 1%, etc. Tratamentele se aplică la atacuri intense la apariţia erinozei
(în luna mai).

10.6. FORFECARUL
– LETHRUS APRETUS LAXM.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA SCARABAEIDAE

Insectă răspândită în Europa Meridională şi Orientală şi Asia

Centrală, arealul său de dăunare cuprinzând mai ales Peninsula Balcanică.
În ţara noastră specia este frecvent întâlnită în zonele de stepă şi silvo-stepă
din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia.
Descriere. Adultul are corpul masiv, negru mat, de 18 –22 mm
lungime. Capul este mare, cu antenele măciucate şi mandibulele puternice.
Pronotul este mai lat decât lung. Elitrele sunt scurte şi sudate pe linia de
sutură, iar aripile posterioare lipsesc. Picioarele sunt prevăzute cu trei dinţi
puternici, conformate pentru săpat.
Larva, oligopodă de tip scarabeiform, la completa dezvoltare are
lungimea de 28 – 38 mm. Capul este brun, iar corpul alb-gălbui, puţin
curbat (Figura 50).
Biologie. Forfecarul are o singură generaţie pe an şi iernează ca adult
în galerii în sol, la 50 – 70 cm adâncime. Pe la mijlocul lunii aprilie, adulţii
apar şi încep să-şi construiască galerii noi, de obicei în terenuri grele,
înţelenite. Galeriile cu diametrul de 1,5 – 1,8 cm şi lungimea de 50 –70 cm,
sunt mai întâi oblice (10 – 15 cm), apoi verticale (30 – 40 cm) şi apoi iarăşi
oblice ( 10 – 20 cm). La începutul lunii mai are loc împerecherea şi ambele
sexe locuiesc în galeria femelei, unde, în porţiunea inferioară, sapă lateral
până la 12 alveole ovoidale, de 3-4 cm lungime, în care sunt aduse apoi
frunze şi lăstari şi transformate în cocoloaşe. În fiecare lojă femela depune
câte un ou, din care după 6 –12 zile apare larva. Larvele neonate se hrănesc
cu cocoloaşele pregătite de părinţi. Dezvoltarea larvară durează 20 – 30
zile, în această perioadă au loc două năpârliri, apoi sapă în imediata
apropiere alte loji, în care se împupează.şi acest stadiu durează 10 – 14 zile.

157
Noii adulţi apar în luna iulie şi rămân în aceleaşi locuri până în primăvara
următoare.

Fig. 50. Forfecarul – Lethrus apretus

Adult şi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Lethrus apterus este un dăunător

polifag. În afară de viţa de vie mai atacă şi pomii fructiferi, sfecla pentru
zahăr, foarea soarelui, lucerna, rapiţa, porumb, cânepă, ceapa. Daunele sunt
provocate de adulţi, care retează mugurii, frunzele şi lăstarii tineri de viţă de
vie pentru hrănirea proprie în perioada maturaţiei sexuale şi mai ales pentru
pregătirea hranei larvelor. Retezarea lăstarilor este dreaptă, ca de foarfece,
de unde şi denumirea de „forfecar”. Pagubele cele mai mari se observă în
parcelele mărginite de pajişti, canale, taluze înierbate, care constituie locuri
prielnice dezvoltării dăunătorului.
Combatere. Se recomandă lucrări repetate a solului, întreţinerea
plantaţiilor viticole prin lucrări de arat, săpat şi prăşit, pentru distrugerea
galeriilor. Întrucât adulţii se deplasează prin mers se recomandă ca la
marginea parcelelor să se sape şanţuri capcană de 30 – 40 cm adâncime,
prăfuite cu insecticide de contact organoclorurate (Lindatox 3 PP, PEB 5 +
3).

158
 La semnalarea atacurilor se vor efectua tratamente cu produse
clorurate (Lindatox 3 PP, Lindatox 20 CE) sau organofosforice (Parathion
50 CE, Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE, etc.).

10.7. CĂRĂBUŞUL MARMORAT

– POLYPHYLLA FULLO L.
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA SCARABAEIDAE

Specia este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi este

frecventă în viile de pe nisipurile din Oltenia, Câmpia Română şi în unele
regiuni din Moldova.
Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de culoare neagră sau
castaniu-roşcat acoperit cu perişori, sternitele abdominale şi pigidiul cu o
pubescenţă deasă şi fină, iar dimorfismul sexual este dat de antene.
Antenele sunt lameliforme, la mascul cu măciuca formată din 7 lamele
lungi, iar la femelă numai din 5, mai scurte. Pe elitre perişorii solzoşi albi
şi gălbui formează pete neregulate, cu aspect marmorat. Ventral corpul este
cenuşiu-roşcat. Lungimea corpului este de 28 – 38,0 mm (Figura 51).
Larva este oligopodă, de tip scarabeid cu chetotaxia sternitului anal
formată din 6 – 9 spinişori în fiecare dintre cele două rânduri simetrice
longitudinale mediane. La completa dezvoltare are lungimea de 60 – 75,0
mm.
Biologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la 3 ani, mai rar la 4
ani, dezvoltarea stadiului larvar cuprinzând 33 – 34 luni, hibernând toate
cele trei ierni ca larvă în sol, la adâncimi de 35 – 60 cm. Diapauza hiemală
în cea de-a treia iarnă se face ca larvă de vârsta a III-a şi larvele ajung la
completa dezvoltare în luna mai, când se transformă în pupe în căsuţe
specifice. După 20 – 25 zile, în luna iunie sau la începutul lunii iulie apar
adulţii, care au o perioadă de zbor de 25 – 30 zile. Zborul este crepuscular,
el durează în jurul orei 20,15, şi continuă între 40 – 90 minute. În timpul
zilei adulţii se ascund în sol sau stau imobili pe partea umbrită a coardelor
viţei de vie. La 4 – 6 zile de la apariţie cărăbuşii încep să se împerecheze .

159
Femelele depun câte 25 – 40 ouă , în soluri uşoare, nisipoase slab humifere,
la adâncimi de 10 – 20 mm.

Fig. 51. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo

Perioada ovipozitară se eşalonează pe circa 40 – 50 de zile ( de la

sfârşitul lunii iunie şi până la începutul lunii august –Panin, 1955).
Dezvoltarea embrionară are o durată de 14 – 17 zile. Larvele neonate se
hrănesc cu detritus, humus, iar spre sfârşitul toamnei coboară mai la
adâncime, unde iernează. Prima năpârlire are loc în luna iunie a anului
următor, iar a doua năpârlire în primăvara anului trei. Printre duşmanii
naturali ai acestui dăunător se menţionează dipterul Satanas gigas.
Plante atacate şi mod de dăunare. Polyphylla fullo este o specie
polifagă care atacă mai ales în stadiul de larvă, rozând părţile subterane ale
plantelor ierboase: porumb, grâu, floarea soarelui), ciperacee (Elymus,
Psamma etc), dar pagube mari produc în pepinierele şi plantaţiile de viţă-
de-vie tinere, îndeosebi în anul plantării. La viţa de vie larvele rod partea
subterană a butaşului înrădăcinat, iar la viţa altoită rod portaltoiul. Plantele
atacate se usucă. Poate ataca şi numeroşi arbori forestieri, conifere şi pomi
fructiferi. Atacul maxim este produs de larvele din vârsta a III, respectiv în
ultimul an al ciclului biologic. În urma atacului plantele nu mai vegetează
normal şi se usucă. Adulţii sunt filofagi, ei atacând frunzele arborilor
forestieri, viţei de vie şi mai rar a răşinoaselor, sub forma unor rosături
specifice dantelate.
Combatere. Se recomandă strângerea şi distrugerea larvelor cu
ocazia lucrărilor solului în vii, livezi şi pepiniere (arat, copcit, prăşit etc.).

160
Adunarea adulţilor înainte de împerechere (decada 10 – 20 iunie) şi
distrugerea acestora . Se aplică tratamente împotriva larvelor descoperite de
sol prin arat, prăşit utilizându-se mai ales produse organoclorurate
condiţionate ca pulberi de prăfuit şi mai ales preparate granulate (Sinoratox
5G – 40-60 kg/ha, Basudin 5G – 30-50 kg/ha, Ecalux 5G – 30-45 kg/ha,
Furadan 10G – 10-25 kg/ha etc.), care se pot încorpora odată cu
îngrăşămintele chimice.

10.8. CĂRĂBUŞELUL VERDE AL VIŢEI DE VIE

– ANOMALA SOLIDA ER.
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA SCARABAEIDAE

Specie întâlnită mai ales în ţările din Europa Central-Meridională şi

în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în viile de pe
nisipurile din Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Descriere. Adultul are corpul oval şi convex dorsal, de culoare verde
metalic, cu reflexe arămii sau albăstrui, iar elitrele cu puncte fine şi dungi
longitudinale evifente. Antenele, aparatul bucal sunt galgene-brunii, iar
marginile laterale ale pronotului sunt arcuite şi adesea gălbui.Lungimea
corpului este de 12,5 – 16,8 mm (Figura 52).
Larva este de tip scarabeid, are corpul format din 13 segmente, iar
chetotaxia urosternitului, anal alcătuită din 3 câmpuri: un câmp central (cu
14 – 16 peri setiformi), un câmp piriform (din 22 sete conice), şi un câmp
mare care înconjoară pe cel piriform. Culoarea corpului este galbenă –
închis, iar capul, stigmele, ghearele şi perişorii de pe tergite sunt ruginii.
Lungimea corpului este de 31,2 – 37,8 mm.
Pupa este liberă, gălbuie de 18,7 mm lungime şi 8,80 mm lăţime.
Biologie. Cercetări asupra morfologiei, biologie şi combaterii
speciei, în condiţiile ţării noastre a făcut B. Bobârnac în perioada 1959 –
1979. Cărăbuşelul verde al viţei de vie are o generaţie pe an. Iernează ca
larvă de vârsta a doua, în sol la 50 – 80 cm adâncime, uneori până la 140
cm., iar la începutul lunii aprilie larvele năpârlesc şi trec în vârsta a treia,

161
continuând să atace până la sfârşitul lunii mai, când ajung la completa
dezvoltare şi se transformă în pupe. Nimfoza are loc mai ales în interdune,
la adâncimi de 20 – 30 cm; stadiul de pupă durează 17 – 18 zile.

a b

Fig. 52. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida

a-adult; b-mod de dăunare

Apariţia primilor adulţi are loc la sfârşitul lunii iunie şi zborul lor
cuprinde 35 –
45 zile, până la sfârşitul lunii iulie. Longevitatea cărăbuşeilor este de 25 –
35 zile şi cuprinde două faze: preovipozitară de 10 – 15 zile şi faza
depunerii ouălor, de 15 – 20 zile. Împerecherea se eşalonează 17 – 20 zile şi
are loc pe sol sau pe frunze. Ponta are o durată de 20 – 23 zile, cuprinzând
în medie 26 – 30 de ouă, depuse în sol la adâncimea de 10 – 30 cm.
Incubaţia durează 17 – 20 de zile, iar eclozarea larvelor are loc la sfârşitul
lunii iulie până la mijlocul lunii august. Larvele neonate sunt saprofage şi se
dezvoltă în interdunele mai bogate în humus. După prima năpârlire după
circa o lună de la ecloziune, trec în vârsta a II-a (septembrie) ele devin
rizofage, atacând rădăcinile viţei de vie până la începutul lunii noiembrie,
când se retrag în straturile mai adânci pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşelul verde este o specie
polifagă, preferând viţa de vie şi pomii fructiferi (mai ales sâmburoasele),
apoi salcâmul, plopul, fasolea, secara, porumbul, pepenii, floarea soarelui
etc., din terenurile nisipoas. Adulţii sunt filofagi, iar larvele rizofage.

162
Adulţii rod frunzele dantelat şi centrifug, în afară de nervuri, mai ales
primele 8 – 10 frunze. Ei atacă zilnic 10 – 12 ore. Numărul de cărăbuşei pe
o frunză este de 7 – 10, atacul fiind în grup, pe un lăstar găsindu-se 50 –
100 exemplare, pe un butuc 500 – 900 gândaci, iar vetrele atacate având 4 –
7 butuci. Cărăbuşeii se deplasează din vetrele de viţă-de-vie în culturile
limitrofe, ei mai atacă strugurii şi scoarţa lăstarilor. Pagubele mai mari se
înregistrează în plantaţiile noi înfiinţate.
Combatere. Colectarea cărăbuşeilor de pe lăstari, dimineaţa sau
seara, prin scuturarea energică a lăstarilor şi distrugerea lor, în perioada
hrănirii suplimentare.
Tratamentele chimice aplicate împotriva adulţilor la începutul
apariţeiei lor cu insecticide emulsonabile: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,15, Decis 2,5 EC – 0,03% etc. Pentru distrugerea
larvelor se aplică tratamente la sol, în primăvara devreme (prin încorporare)
cu produse granulate.

10.9. ŢIGĂRARUL
- BYCTISCUS BETULAE L.
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA ATTELABIDAE

Specie răspândită în Europa, Asia Centrală şi în America centrală,

iar în ţara noastră apare mai frecvent în Muntenia (podgoria Dealul Mare).
Descriere. Byctiscus betulae – lungimea corpului la adult este de
5,5 – 9,5 mm, corpul este oviform, de culoare albastru-metalic cu reflexe
verzui-aurii; elitrele sunt patratiforme cu striuri longitudinale punctate;
rostrul este lung şi puţin dilatat spre vârf; pronotul este cordiform, la
mascul cu câte un dinte lateral (Figura 53).

163
 Fig. 53. Ţigărarul - Byctiscus betulae
adult

Larva este apodă, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun, de 5 – 8 mm

lungime.
Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe nimfale sau în litieră şi în
crăpăturile scoarţei butucilor. Insecta începe să apară la sfârşitul lunii aprilie
şi după o hrănire de 10 – 12 zile, necesară maturării sexuale, se
împerechează. Depunerea ouălor se face în manşoane din frunze, construite
de femele, care au forma unor ţigări, de unde şi denumirea de „ţigărar”. În
fiecare ţigară sunt depuse 5 – 8 ouă, iar în total 30 – 40. Ponta se poate face
şi pe nervura principală a limbului foliar. Incubaţia durează 10 – 12 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu interiorul ţigărilor, timp de 22 – 30
zile, cât durează dezvoltarea lor. Ajunse la maturitate pe la mijlocul lunii
iulie, larvele părăsesc ţigările şi pătrund în sol la 8 – 12 cm adâncime, unde
are loc împuparea. După 8 – 12 zile apar adulţii care hibernează. Această
insectă are o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Byctiscus betulae este o specie
polifagă, atacă frunzele la numeroase specii de arbori forestieri: Fagus,
Corylus, castanea, Populus, Salix, Alnus, Betula; şi pomi fructiferi: prun,
cireş, păr, gutui, preferând însă frunzele de viţă-de-vie, pe care le răsuceşte
sub forma unor ţigări, în care sunt depuse ouăle şi se dezvoltă larvele.
Numărul frunzelor din care sunt confecţionate ţigările diferă de la o
specie la alta. La viţa de vie 1 – 2 frunze; la pomii fructiferi 5 – 7 frunze; la
plop şi mesteacăn 8 – 15 frunze. La invazii mari poate produce defolierea în
masă a viţei de vie, ceea ce duce la scăderea producţiei de struguri şi a
formării mugurilor de rod pentru anul viitor.
164
 Combatere. Se recomandă adunarea şi distrugerea ţigărilor prin
ardere. Aplicarera de stropiri cu produse emulsionabile (Carbetox 37 CE,
Sinoratox 35 CE, etc), la începutul apariţiei insectelor.

165
 CAPITOLUL XI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE
DE LEGUME

11.1. COROPIŞNIŢA
– GRYLLOTALPA GRYLLOTALPA LATR.,
ORDINUL ORTHOPTERA, FAMILIA GRYLLOTALPIDAE

Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite plante din

cele mai vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul Africii şi Asia
Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte frecvent, mai ales în zonele
cultivatoare de legume.
Descriere. Adultul are corpul de 50,0 – 60,0 mm lungime, este
robust, aproape cilindric, dorsal de culoare brun-închis, iar ventral brun-
gălbuie, cu aspect catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi. Capul este
rotunjit, pronotul globulos şi îngustat anterior.
Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare
sunt pergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi membranoase, cu
o reţea de nervuri evidente. Abdomenul este format din 10 segmente,
ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi (Figura 54).
Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare galbenă, cu
luciu verzui.
Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-
negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului
şi lipsa aripilor.
Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca adult,
în sol şi are o generaţie la doi ani.
Primăvara larvele se ridică în straturile superficiale ale solului
hrănindu-se cu părţile subterane ale plantelor. Toamna, în cel de-al doilea

166
an, apar adulţii, care se retrag în sol pentru hibernare. În sere , răsadniţe,
adulţii apar în lunile februarie – martie, iar în câmp în aprilie – mai.
Împerecherea are loc în luna iunie, când se observă şi zborul acestora, mai
ales în nopţile senine.
Ouăle sunt depuse grupat în cuiburi, în sol, câte 300-400 ouă. După
14-20 zile apar larvele care rămân grupate în cuib sub ocrotirea femelei
timp de 2 – 3 săptămâni, apoi se răspândesc săpându-şi galerii proprii.
La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, populaţia de
coropişniţe este alcătuită din larve de diferite vârste şi adulţi care se retrag
pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele tehnice
(floarea-soarelui, sfecla, tutunul, etc.).
Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole : varză,
conopidă, tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.Adulţii şi larvele rod părţile
subterane ale plantelor.
În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculii de cartof
sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite microorganisme, care
determină putrezirea organele respective. Rădăcinile subţiri sunt retezate,
înregistrându-se pagube deosebite la răsadurile de varză, conopidă,
pătlăgele roşii, etc., care trebuie înlocuite de mai multe ori.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate
pentru distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele. Gropi capcană
(50/50/50 cm) executate în toamnă, înainte de retragerea coropişniţelor
pentru iernat. Aceste gropi sunt umplute cu gunoi proaspăt de cabaline.
Gropile se desfac în timpul iernii şi coropişniţele sunt adunate şi apoi
distruse.
La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de plante
cu produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sinolintox 5 G – 25 kg/ha,
Gryllosin 5 G – 30 kg/ha, Mesurol 4G 3 – 6 kg/ha, Counter 5G – 40 kg/ha.

167
 Fig.54. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa:
1-adult; 2-larvă; 3-ou; 4-ootecă; 5-plante atacate
(după Lazăr)
Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de cereale
(întregi sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5 %), la care
se adaugă un insecticid (3 %). Momelile pregătite se împrăştie în grămezi
mici sau se încorporează în sol, la adâncimi de 2 – 5 cm, în cantitate de 60
kg/ha.

11.2. PĂDUCHELE CENUŞIU AL VERZEI

– BREVICORYNE BRASSICAE L.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA APHIDIDAE

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră apare în

unii ani sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi a pădurilor de
stejar.
Descriere. Prezintă două forme:

168
a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-
gălbui, acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, de culoare cenuşie-
albăstruie. Antenele şi corniculele sunt de culoare mai închisă. Coada
este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri pe fiecare parte
(Figura 55).
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi toracele
brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este acoperit cu o
secreţie ceroasă, de culoare cenuşie Antenele sunt verzui-negricioase şi
aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Corniculele sunt scurte şi umflate
median. Coada este mai lungă decât corniculele

a b

Fig. 55. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c- plantă cu colonie de păduchi

Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile sau

peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane. Într-
un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura optimă (18 – 20°C), o
generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.

169
 În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare fundatrixul
care formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară a frunzelor. În
luna iunlie apar virginogenele, cele aripate migrând pe culturile de
crucifere. Într-o vară afidul poate avea 16 generaţii. În luna august apare
forma sexupară şi în septembrie forma sexuată. La începutul lunii
octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.
Cei mai importanţi prădători care limitează coloniile de afide sunt:
Coccinella spp., Adalia spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi: Aphidius spp.
şi Diaeretiella rapae.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii
masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc.,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi.
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii, astfel
că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă. Pot fi
atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în albastru-
verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi seminţele, care
rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu 30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante
rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale păduchelui.
Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce constituie gazde
intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de
păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%, Basudin
60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1 %, Fernos
50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC – 0,015 %,
Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.

170
 11.3. PLOŞNIŢA ROŞIE A VERZEI
– EURYDEMA ORNATA L.
ORDINUL HETEROPTERA, FAMILIA PENTATOMIDAE

Este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia Mică. La noi se

întâlneşte în toate regiunile de stepă, până în zona fagului.
Descriere. Adultul are corpul turtit dorso-ventral, de culoare roşie,
având capul de culoare neagră. Pronotul este prevăzut cu 6 pete negre iar
scutelul cu o pată neagră caracteristică, având baza de culoare roşie.
Aripile prezintă câte o pată neagră alungită. Abdomenul este de
asemenea de culoare roşie, având ultimele două segmente de culoare
neagră. Lungimea corpului este de 6,0 – 10,0 mm (Figura 56).

a b
Fig. 56. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata
a-adult; b-plantă atacată

Oul este caracteristic, având formă cilindrică, de culoare cenuşie,

prevăzut la cele două extremităţi cu două benzi circulare de culoare neagră.
Larva este asemănătoare cu adultul. La apariţie are culoarea galben-
roşcată, apoi devine roşie-cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul din păduri, în
resturile vegetale, etc. Adulţii părăsesc locurile de iernare primăvara
devreme, prin luna martie. La început se întâlnesc pe cruciferele spontane,
apoi trec pe cele cultivate. Ouăle sunt depuse în grupe de 12-14, rareori
până la 36, dispuse în două rânduri paralele, pe partea inferioară a frunzelor.

171
Larvele apărute ajung la maturitate prin luna iunie. Prezintă 1-2 generaţii, în
funcţie de regiuni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiul de adult şi în
stadiul de larvă plantele de crucifere, când înţeapă şi sug sucul celular din
frunze. La culturile semincere, atacă florile, lujerii seminceri şi seminţele.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: pregătirea corespunzătoare a
terenului; plantarea timpurie a răsadurilor; lucrări de întreţinere a culturilor,
etc. Tratamente chimice în timpul perioadei de vegetaţie utilizând produse
organofosforice sau piretroide.

11.4. FLUTURELE ALB AL VERZEI

– PIERIS BRASSICAE L.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA PIERIDAE

Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În ţara

noastră se întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la munte.
Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm, masculii
fiind mai mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu perişori albi-
gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu
macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful
superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe
marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă
numai pe marginea lor anterioară (Figura 57).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră în
unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă
punctiformă pe marginea anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare
galbenă, cu striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar larva
matură are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre. Corpul este
acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă longitudinală, iar

172
lateral două dungi mai late, de culoare galbenă. Larva are 40 – 50 mm
lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie, maculată
cu negru.

a b c

Fig. 57. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă

Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau

arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două generaţii pe
an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de toamnă.
Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie depun
ouăle izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a frunzelor.
Incubaţia durează 6-14 zile. Larvele în primele vârste stau grupate, iar la
sfârşitul lunii iunie se retrag pentru transformarea în pupă. Adulţii
generaţiei de primăvară apar în luna iunie. Generaţia de vară se eşalonează
în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din august până în luna mai,
anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în culturile
de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie, larvele stau
grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. Mai
târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate frunzele, lăsând doar
nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în
terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la
atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe

173
care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor adânci după recoltare,
pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%,
Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE- 0,15%, Zolone
35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC – 0,1%, Decis 2,5 CE –
0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5 CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE
– 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%, Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi
şi biopreparate ca Dipel WP – 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor din
primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

11.5. BUHA VERZEI

– MAMESTRA BRASSICAE L.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA NOCTUIDAE

Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi în

ţară, se întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte.
Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai mare
decât masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii, prevăzute cu
linii transversale mai închise la culoare. În mijlocul câmpului, se află o pată
reniformă bine distinctă, înconjurată cu dungi alb-gălbui, sub forma literei
“W”.
Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la culoare.
Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 58).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-
gălbuie. Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului
exterior.
Larva este de culoare variabilă, de la verde-deschis până la brun-
cenuşiu. Capul şi protoracele sunt de culoare neagră. Pe toată lungimea
corpului, dorsal prezintă o dungă mediană deschisă, iar lateral dungi oblice
gălbui. Lungimea corpului, la maturitate este de 35,0 – 40,0 mm.

174
 Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în stadiul
de pupă în sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor crepuscular sau
nocturn.
Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor. Larvele
care apar se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele învecinate.
La completa dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol pentru
transformarea în pupă. Fluturii apar prin luna iulie şi dau naştere la o nouă
generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna septembrie.

c
Fig. 58. Buha verzei – Mamestra brassicae
a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Larvele,

la început rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor apoi perforează
limbul frunzelor, sub forma unor orificii neregulate. Pagube mai mari
produc omizile din ultimele vârste care pătrund în căpăţânile de varză şi rod
galerii. În aceste galerii se adună resturile de hrană şi excrementele larvelor,
pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii producând putrezirea acestora.

175
 Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în
terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la
atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe
care se înmulţeşte dăunătorul. Arături adânci după recoltare, pentru a
diminua rezerva biologică a dăunătorului.
Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%,
Carbetox– 0,4%, Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox -
0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%, Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%, Karate
– 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin– 0,05%, Talstar– 0,035%,
Dimilin – 0,05%, etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor din
primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

11.6. MUSCA VERZEI

– DELIA BRASSICAE BCHE.,
ORDINUL DIPTERA, FAMILIA ANTHOMYIDAE
Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră este
frecventă în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă
dimorfism sexual. Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi negre pe
pronot şi una dorsală pe abdomen. Femela este mai mare, mai deschisă la
culoare şi slab pubescentă. Antenele şi picioarele sunt de culoare neagră
(Figura 59).

a b c
Fig. 59. Musca verzei – Delia brassicae
a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate

176
 Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este de
culoare albă-lucioasă.
Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui.
Regiunea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6
perechi de formaţiuni digitiforme, dintre care cele două mediane sunt mai
dezvoltate.
Pupa are 6-7 mm lungime, corpul este eliptic, de culoare castanie. În
regiunea posterioară are 1-2 formaţiuni digitiforme.
Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
pupă în sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de varză şi
conopidă. Adulţii apar primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când se plantează
în câmp răsadurile de varză. După 2-3 zile de la apariţie, au loc
împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau grupat, în zona
coletului. Incubaţia durează 7-10 zile. În luna iunie, are loc transformarea
larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3 săptămâni, uneori şi mai mult.
Adulţii apar în a doua jumătate a lunii iunie. Femelele, după împerechere,
depun ouăle pe plantele de varză de toamnă sau pe seminceri.
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii pe
an : G1 în aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie anul
următor.
În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor
astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele
cultivate şi spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele apărute
pătrund în colet şi în rădăcini, unde formează galerii longitudinale. Plantele
atacate au frunzele verde-închis, lăsate pe sol. Acestea stagnează în creştere,
rămân pipernicite, se îngălbenesc, se usucă şi se smulg uşor. Larvele
transmit şi unele bacterii (Erwinia carotovora), care determină putrezirea
rădăcinilor. Producţia poate fi diminuată în unii ani cu până la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după
recoltare; însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele
infestata, culturile se vor amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru

177
colectarea pontelor se vor folosi benzi capcană din arpagic semănat de
timpuriu. Se vor face controale periodice, iar plantele atacate se vor smulge
şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de însămânţare sau
plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau 200 g/100 Kg arpagic.
În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor face tratamente cu :
Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %, Birlane 50 CE- 0,1 % etc.

11.7. MUSCA CEPEI

– DELIA ANTIQUA MEIG.,
ORDINUL DIPTERA, FAMILIA ANTHOMYIDAE

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara noastră

apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi Munteniei.
Descriere. Adultul are 6,0–7,0 mm lungime; corpul este de culoare
cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este gălbui, cu o
dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar picioarele negre şi
prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare cu numeroşi perişori
scurţi (Figura 60).
Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-
gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12
mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10 – 20
cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu nectar
şi secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în culturile de
ceapă unde au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe
mici pe sol, în apropierea coletului. Larvele care apar se dezvoltă în bulbi,
după care se retrag în sol, unde are loc transformarea în pupă. Noii adulţi
apar în prima jumătate a lunii iunie.

178
 Fig. 60. Musca cepei – Delia antiqua:
a-adult; b-larvă; c-pupă; d-bulb atacat (după Săvescu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile de

ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee.
Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu pătrund în
bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii.
Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care rod
galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la putrezirea
bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se vestejesc şi se
usucă.
În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme (bacterii,
ciuperci) care duc la putrezirea acestora în câmp sau în depozite. Pagubele
pot ajunge la 20-30%.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor vegetale şi
distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o dezvoltare mai
viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori recomandă plantarea
de benzi curse din arpagic pentru atragerea adulţilor în timpul pontei; după
depunerea ouălor, benzile se distrug. Culturile de ceapă vor fi controlate
periodic, iar plantele atacate vor fi scoase şi distruse prin ardere sau
îngropate.

179
 Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică tratamente
la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar pentru
generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60 CE –
0,1%,etc.

11.8. GÂNDACUL DIN COLORADO

– LEPTINOTARSA DECEMLINEATA SAY.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA CHRYSOMELIDAE

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din

podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară a
dăunătorului.
În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima dată în
anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat, dăunătorul s-a
extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte răspândit în toată ţara.
Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval,
bombat dorsal, de culoare galben-portocalie; capul şi pronotul galben-
roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete
negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de forma literei “ V “.
Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de şiruri de
puncte, de unde şi denumirea de “decemlineata”. Aripile posterioare sunt
portocalii. Abdomenul prezintă 3 – 4 rânduri de pete negre (Figura 61).
Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm lungime.
Larva la apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici tubercule
negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe primele segmente
abdominale.
Larva neonată are 8 – 10 mm lungime, are corpul alungit, convex
dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este negru. Toracele
şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu pete negre. Picioarele
sunt brun - închis.

180
 Pupa are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare
portocaliu - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care este
cenuşie.
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10 – 90
cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în lunile mai şi
iunie, iar a doua în lunile iulie şi august.

Fig. 61. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata:

a-adult şi ouă; b-larvă

Gândacul din Colorado iernează în stadiul de adult, în sol, la

adâncimi cuprinse între 10 şi 90 cm, după natura solului. În timpul
iernii o mare parte din adulţii hibernanţi pot fi distruşi, atunci când
temperatura solului la adâncimi de 10—40 cm coboară sub 0°C.
Apariţia adulţilor în primăvară începe din a treia decadă a lunii
martie şi se continuă până la sfârşitul lunii mai. Primii adulţi încep să
apară atunci când temperaturile medii zilnice trec de 10°, pe o perioadă
de 10—12 zile. Maximum de apariţie se înregistrează obişnuit la
sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii
zilnice cuprinse între 14—21°C. La majoritatea insectelor copulaţia
începe înainte de intrarea în hibernare şi se continuă în primavară.
Ouăle sunt depuse în grupe (62—95 ouă) pe partea inferioară a
frunzelor de cartof sau alte solanacee cultivate sau spontane (tomate,
vinete, măselariţă, etc.); o femelă poate depune până la 2 000 ouă.
Durata incubaţiei variază între 4—15 zile, în raport cu factorii

181
climatici. Larvele apar în a doua decadă a lunii mai şi evoluţia lor
durează între 14 — 30 zile. În cursul dezvoltării larvele năpârlesc de 3
ori, trecând prin 4 vârste.
La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană şi se
retrag eşalonat în sol pentru împupare. Ajunse în sol, larvele îşi
confecţionează un cocon din particule de pământ în care se transformă
în pupe, stadiu care dureaza 8—13 zile. Întreg ciclul de dezvoltare de
la ou la adult durează în general 22—50 zile.
Noii adulţi încep să apară treptat din a doua decadă a lunii iunie.
În această perioadă se pot găsi diferite stadii (ouă, larve, pupe) din
generaţia hibernantă, având loc o suprapunere a generaţiilor; aceasta,
datorită pontei prelungite în primăvară.
Adulţii după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de cartof
încep să depună ouă. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de cartof
sau alte solanacee, având însă o evoluţie mai scurtă, cuprinsă în general
între 12—21 zile. Ele ajung la maturitate la sfârşitul lunii iulie, iar
primii adulţi din această generaţie încep să apară din prima decadă a
lunii august. Aceşti adulţi se pot întâlni până în toamnă târziu
(octombrie-noiembrie) pe diferite plante solanacee şi mai ales pe vinete,
iar odată cu răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare.
La gândacul din Colorado se cunosc şi o serie de prădători şi
paraziţi, care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei acestui
dăunător. Astfel, ca pradători (la oua şi larve) cu importanţă mai mare
sunt speciile: Perillus bioculatus F., Zicrona coerulea L., A, Picromerus
bidens L. (Heteroptera) şi Calosoma sycophanta L (Coleoptera) iar ca
paraziţi muştele Doryphorophaga doryphorae Riley si Meigenia
mutabilis Fall, (la larve) şi ciuperca Beauveria bassiana Vuill. (la
adulţi).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante cultivate
şi spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete, cartoful,
ciumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna.

182
 Adulţii rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii ani,
adulţii care apar în vară, pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de
pătlăgele vinete.
Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub
formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în
întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân numai
resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.
Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea praşilelor
în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în toamnă, pentru
distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi diminuarea rezervei
biologice a dăunătorului.
Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariţia
larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.
Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru combaterea
gândacului din Colorado sunt:
a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha,
Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,15 l/ha, Supersect – 0,125
l/ha;
b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC –
1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;
c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0 kg/ha,
Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20 l/ha,
Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S – 0,6
l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze
produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.

183
 11.9. MUSCULIŢA ALBĂ DE SERĂ
– TRIALEURODES VAPORARIORUM WESTW.,
ORDINUL HOMOPTERA, FAMILIA ALEURODIDAE

Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a

răspândit în toate regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în toate
zonele pe diferite plante legumicole şi ornamentale din sere, solarii, iar pe
timp călduros şi în câmp.
Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul 1,15 –
1,43 mm. Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu o secreţie
pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos.
Aripile sunt albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului
brune. Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 62).
Oul este oval - alungit, de 0,22 – 0,24 mm lungime, prevăzut cu un
pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie la depunere şi negru-
violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.
Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii roşii.
Larvele mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm lungime, de
culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură de spini scurţi, iar
dorsal 15 – 20 de perişori albicioşi.

Fig. 62. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum:

184
 a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi
Manolache)

Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii pe an,

uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă, generaţiile se
suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale insectei: ou, larvă,
adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea inferioară a
frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10 zile, în funcţie de
factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe organele plantei, devin
apode după câteva zile, rămâmând pe partea inferioară a frunzelor până la
transformarea în adulţi. O generaţie completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni.
De regulă generaţiile se suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului
diferite stadii ale insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante în
câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii, o parte
din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care atacă
numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele vinete,
castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe, crizanteme,
begonii, gerbera, muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii, înţepând şi
sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite de dejecţiile
insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci saprofite din genurile :
Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc., formându-se un miceliu de culoare
închisă. Acest lucru duce la debilitarea plantelor, reducându-se procesele
fiziologice, prin micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului,
frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi
solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După
recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara serelor
şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se vor dezinfecta

185
prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice, în doze mărite sau
prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de infecţie, cu
unul din următoarele produse: produse organofosforice: Actellic 50 EC-
0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%, Nogos 50 CE-
0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%, Vapona 48 CE-
0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%, Lannate 90 WS-0,05%;
produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%, Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5
CE-0,04%,etc.; produse organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35
CE-0,2%, Thionex 50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei:
Rimon 10 EC – 0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află
localizate coloniile de insecte.

11.10. NEMATODUL GALICOL AL RĂDĂCINILOR

– MELOIDOGYNE INCOGNITA,
ORDINUL TYLENCHIDA, FAMILIA HETERODERIDAE

Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În zonele

calde se dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere, fiind o specie
iubitoare de căldură. Este considerat cel mai păgubitor dăunător al culturilor
din sere.
Descriere. Prezintă un dimorfism sexual accentuat.
Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime. Corpul
este de culoare albă, în formă de pară, cu gâtul alungit. În interiorul
corpului se pot observa prin transparenţă, grupe de ouă, în diferite faze de
dezvoltare. În jurul orificiului anal prezintă striaţiuni circulare,
caracteristice (Figura 63).
Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm
lungime, acoperit cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4 incizii,
ce se întind aproape pe toată lungimea corpului. În jurul orificiului genital
se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub formă de cârlige.

186
 Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă netedă.
Larva are corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime, acoperit cu
o cuticulă subţire, fin inelată.
Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor
diferitelor plante sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an.
Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90 zile,
în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc.

a b c

Fig. 63. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita:

a-femelă (după Goodley); b-mascul(după Najakure); c-rădăcină atacată

Ouăle sunt depuse într-o ootecă alcătuită dintr-o masă mucilaginoasă

ataşată de corpul femelei. Larvele părăsesc ouăle în stadiul doi de
dezvoltare, cînd se răspândesc în sol în căutarea rădăcinii plantei, perforând
ţesuturile în zona vârfului de creştere. După o perioadă de hrănire, larvele
devin imobile şi rămân în acelaşi loc până la sfârşitul evoluţiei.
Odată cu hrănirea, larvele secretă enzime care determină
hipertrofierea celulelor sub forma unor gale (umflături caracteristice). După
ultima năpârlire, are loc diferenţierea sexelor, larvele mascule devin
viermiforme iar cele femele devin piriforme.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă peste 1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.

187
 În ţara noastră, nematodul produce pagube numai în sere, îndeosebi
la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la castraveţi, salată etc. Infestarea
plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar prezenţa galelor pe
rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.
Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea
populaţiei şi condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce astuparea
vaselor libero-lemnoase şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea ce determină
putrezirea şi pieirea plantei. Pe rădăcinile atacate se instalează diferite
ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium, etc., care grăbesc procesul de
pieire a plantelor. Din cauza atacului, plantele nu se mai dezvoltă, se
îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la bază.
Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită
măsurilor profilactice, privind împiedicarea pătrunderii nematozilor. În
acest scop se va supune unui control riguros tot materialul care se introduce
în sere (răsaduri, pământ, ghivece cu flori), ca să nu fie infestate cu
nematozi.
În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului trebuie să
se urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor. La defrişarea
culturilor, se recomandă ca scoaterea plantelor să se facă cu ajutorul
cazmalei şi toate resturile vegetale cu particule de pământ, să fie scoase din
sere în saci de polietilenă, împiedicându-se astfel împrăştierea particulelor
de sol infestate. După efectuarea lucrărilor de defrişare şi mobilizare, se
recomandă ca solul să fie menţinut în stare umedă timp de 2 – 3 săptămâni,
pentru putrezirea rădăcinilor cu gale. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor de
tomate rezistenţi la atacul nematozilor.
Cea mai eficientă metodă de combatere a nematozilor este tratarea
solului cu nematocide. În ţara noastră sunt folosite următoarele produse
nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha, Dazomet 90 G – 500 kg/ha,
Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha, Vydate 10 G -
50 – 60 kg/ha.

188
 11.11. GĂRGĂRIŢA MAZĂRII
– BRUCHUS PISORUM L.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA BRUCHIDAE

Este răspândită în toată Europa şi America. În ţara noastră se

întâlneşte începând din zona de stepă şi până în zona pădurilor de fag.
Descriere. Adultul are 4,0 – 4,5 mm lungime, de culoare neagră-
cenuşie, acoperit cu peri bruni-cenuşii. Antenele sunt negre, setiforme, cu
primele patru articole de culoare roşcată. Elitrele prezintă dungi
longitudinale paralele şi mai multe pete albe şi nu acopăr complet
abdomenul. Pigidiul prezintă o pubescenţă albicioasă şi două pete ovale,
negre (Figura 64).
Oul este oval, de 0,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, de culoare
albă-gălbuie.
Larva neonată are 1,5 – 1,6 mm lungime, de culoare galben-roşcat
sau cărămizie şi prezintă 3 perechi de picioare.
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, de culoare albicioasă;
capsula cefalică gălbuie. Este apodă, deoarece picioarele se reduc la nişte
negi.

Fig. 64. Gărgăriţa boabelor de mazăre – Bruchus pisorum:

a - adult; b - ou; c - păstăi cu ouă; d - larvă în bob; e - pupă în bob; f - boabe
atacate
(după Manolache şi Boguleanu)

189
 Biologie. Iernează ca adult în liziera pădurilor, sub scoarţa pomilor,
sub muşchi sau licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele
scuturate şi rămase pe câmp.
licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi rămase
pe câmp.Prezintă o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sunt atacate diferite specii şi
soiuri de mazăre. Larvele rod în boabe cavităţi sub forma unor loji,
consumând uneori până la 50% din conţinutul lor. Cele mai atacate sunt
păstăile de la baza plantelor. Caracteristic este faptul că în boabe se
dezvoltă o singură larvă, iar boabele atacate se recunosc prin prezenţa unui
singur orificiu, prin care iese adultul. Atacul variază în funcţie de soi; cele
mai atacate sunt soiurile semitardive şi tardive.
Combatere. Folosirea unei seminţe sănătoase, neinfestate.
In regiunile de invazie se recomandă semănatul cât mai timpuriu a
mazării, folosindu-se soiuri precoce şi cu o perioadă scurtă de înflorire.
Recoltarea la timp a culturilor pentru a se împiedica scuturarea
boabelor. Efectuarea de tratamente chimice în câmp, la avertizare, când 3 –
5% din plante au înflorit. Se poate folosi unul din următoarele produse:
Basudin 60 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE –
0,15%, Dimevur 42,5 – 2 – 3 l/ha.
La invazii mari, tratamentul va fi repetat după 10 – 12 zile. Spaţiile
de depozitare se vor dezinfecta cu unul din produsele: Carbetox 37 CE –
3%, Nogos 50 CE – 2%, Reldan 50 CE – 0,5 l/ m2, K’Othrine 25WP – 0,5
l/m2, Fumitox 10 PF – 30 g.p.c./m3.
Dacă producţia din noua recoltă este gărgăriţată se vor face
tratamente cu Reldan 50 EC – 10 ml/t, Dacphosal 3 – 5 tablete/t , etc.

190
 11.12. GĂRGĂRIŢA FASOLEI
– ACANTHOSCELIDES OBSOLETUS SAY.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA BRUCHIDAE

Este răspândită în toate continentele. În ţara noastră se întâlneşte în

toate zonele unde se cultivă, fiind mai frecventă în depozite.
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-
cenuşie. Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini, unul
fiind mai lung. Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi nu acoperă
pigidiul, care este roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu perişori de culoare
albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală (Figura
65).

Fig. 65. Gărgăriţa boabelor de fasole – Acanthoscelides obsoletus:

a-adult (după Balachowsky)
b-larvă (după Boving)
c-boabe atacate (original)
Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă.
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală, albă-
gălbuie, capul brun-roşcat.

191
 Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau în
diferite locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an, din care
una
în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii pe
an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă boabele diferitelor specii
şi soiuri de fasole, mai rar pe cele de năut, soia şi bob. Boabele infestate pot
fi complet distruse, într-un bob dezvoltându-se 1 – 29 larve.
Boabele atacate prezintă mai multe orificii prin care ies adulţii.
Pagubele mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când procentul de
infestare a boabelor poate ajunge până la 50%.
În condiţii de depozitare, toate soiurile de fasole sunt atacate, gradul
de infestare depinde de durata păstrării, ajungând uneori până la 100%.
Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase,
neinfestată.
Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor
adânci, pentru a îngropa în sol boabele scuturate.
Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu produsele
care au fost menţionate la gărgăriţa mazării.
Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la fel
ca la gărgăriţa mazării.

11.13. MOLIA BOABELOR DE SOIA

- ETIELLA ZINCKENELLA TR.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA PHYCITIDAE

Insecta este răspândită în Europa, America, Australia. În ţara noastră

apare dăunătoare în Câmpia Bărăganului şi Moldova.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 20 - 26 mm,
aripile anterioare brune-gălbui, având câte o pată galbenă-portocalie. Aripile

192
posterioare sunt cenuşii, cu nervuri mai închise. Antenele sunt lungi (Figura
66).
Larva complet dezvoltată este verde-cenuşie sau verde-roşcată, având
pete negre pe protorace. Pe tot corpul prezintă peri inseraţi pe protuberanţe.

Fig. 66. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella:

a - adult; b - păstăi şi boabe atacate (după Gusev)

Biologie. Ierneaă în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos, în

stratul superficial al solului. Prezintă două generaţii pe an, uneori şi a treia
parţială.
În luna mai larvele se transformă în pupe. Fluturii apar la sfârşitul lunii
mai şi zboară până la sfârşitul lunii iunie. Zborul lor este nocturn.
După împerechere, femela depune ouăle şi păstăile în formare ale
diferitelor plante leguminoase, la baza florilor sau pe pedunculul floral. Pe o
păstaie este fixat de obicei un singur ou. O femelă depune în total până la 600
de ouă. Incubaţia durează 3 - 10 zile.
Larvele apărute perforează peretele păstăii şi roade boabele. De
regulă, larvele primei generaţii se dezvoltă în culturile de mazăre. Dezvoltarea
larvară durează 30 - 40 de zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori.
Larvele mature migrează în sol, unde într-un cocon mătăsos, se
transformă în pupe. Apoi apar fluturii care dau naştere la generaţia a doua de
larve, care se dezvoltă pe soia, lupin şi alte leguminoase. Dezvoltarea lor
durează 20 - 25 de zile. Larvele mature se retrag în sol, unde îşi ţes câte un
cocon mătăsos în care iernează.

193
 Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă peste 60 specii de
leguminoase cultivate şi spontane (soia, mazărea, fasolea, lupinul, lintea ,
salcâmul ş.a.), rozând boabele.
După distrugerea boabelor dintr-o păstaie larvele migrează în altele
alăturate. În anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60 % la culturile
de mazăre şi până la 80 % la cele de soia.
Combatere. Folosirea unor soiuri timpurii de soia. Distrugerea
leguminoaselor spontane care formează focare de înmulţire a dăunătorului.
Recoltarea la timp a culturilor pentru distrugerea larvelor înainte de retragerea
şi transformarea lor în pupe sau pentru hibernare. La apariţia larvelor se vor
aplica tratamente cu produse organofosforice sau piretroide.
Utilizarea de capcane cu feromoni sexuali eficienţi (E-10 DDA) poate
contribui la reducerea numerică a populaţiei prin eliminarea masculilor.

194
 CAPITOLUL XII
DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE

12.1. GÂNDACUL GHEBOS

– ZABRUS TENEBRIOIDES GOEZE,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA CARABIDAE

Este răspândit în Europa şi Asia Centrală. În ţara noastră este

menţionat din anul 1887 şi se întâlneşte în toate zonele de cultură a
cerealelor păioase.
Descriere. Adultul are 10 – 16 mm lungime, corpul oval-alungit, de
culoare neagră pe partea dorsală, uneori cu reflexe metalice şi brun-roşcat
pe partea ventrală. Pronotul este convex dorsal, cu baza şi marginile laterale
puternic punctate. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşcate, iar femurele mai
închise (Figura 67).
Oul este oval de 20 – 35 mm lungime, de culoare albă.

Fig. 67. Gândacul ghebos –

Zabrus tenebrioides
a-adult; b-larvă; c-plantă atacată
(după Balachowsky)

195
 Larva matura are 30 – 35 mm; corpul este uşor turtit, îngustat treptat
spre partea posterioară, de culoare albă-cenuşie. Capul şi toracele sunt
brune, iar segmentele abdominale prezintă dorsal sclerite brune-deschise.
Penultimul inel abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase şi
păroase.
Pupa are 18 – 20 mm şi este de culoare albă-cafenie.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în sol şi are o generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiile de adult şi
larvă. Adulţii consumând florile şi boabele în diferite faze de coacere. Cele
mai mari pagube sunt produse de larve, care atacă frunzele, în special la
grâul de toamnă. Larvele trag frunzele plantelor tinere în galeriile de la baza
plantelor, le sfâşie şi rămân numai nervurile, care se usucă. Atacul larvelor
se manifestă în vetre. La invazii mari, culturile pot fi distruse complet.
Combatere. Rotaţia culturilor; evacuarea baloţilor de paie şi a
resturilor vegetale; efectuarea arăturii imediat după recoltat şi menţinerea
terenului curat prin discuiri, pentru a se evita formarea samulastrei.
Tratarea seminţelor cu unul din următoarele insectofungicide:
Tirametox 90 PTS – 3 kg/t, Vitalin 85 PTS – 3 kg/t, Gammavit 85 PSU – 3
kg/t.
În cazul apariţiei unor focare se vor executa tratamente cu produse
organofosforice: Basudin 600 EW – 2,0 l/ha, Dursban 480 EC – 2,5 l/ha,
etc.

196
 12.2. PLOŞNIŢELE CEREALELOR
– EURYGASTER SPP. ŞI AELIA SPP .,
ORDINUL HETEROPTERA, FAMILIA SCUTELLERIDAE

Ploşniţele cerealelor sunt răspândite în centrul şi sud-estul Europei,

în vestul Europei, în vestul Europei şi în nord-estul Africii. În ţara noastră
se întâlneşte în toate zonele unde se cultivă cerealele, cu densităţi mai mari
în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.
Mai importante sunt: Eurygaster integriceps Put., Eurygaster maura
L., Eurygaster austriaca Schr., Aelia acuminata L. , Aelia rostrata Bob.
Specia Eurygaster integriceps Put. este cea mai frecventă şi
păgubitoare. Speciile genului Aelia sunt predominante în Câmpia
Transilvaniei.
Descriere. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele prin
următoarele caractere:
a) mărimea capului adultului;
b) forma capului;
c) raportul dintre plăcile maxilare şi clipeus;
d) marginile laterale ale pronotului.
Adultul de Eurygaster spp. are corpul oval, de culoare variabilă, de
la galben-brună, până la brun-închis, uneori chiar negru. Scutelum este
dezvoltat, de lungimea abdomenului.
Eurygaster integriceps are corpul de 11 – 13 mm lungime, capul este
rotunjit la vârf, plăcile maxilare nu acopăr clipeul, marginile latarale ale
pronotului sunt convexe (Figura 68).
Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe
măsură ce se dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind cafenii-
roşcate.
Larvele sunt asemănătoare cu adultul.
Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale pe
partea dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are corpul de
culoare galbenă-brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3 dungi

197
longitudinale pe pronot şi scutel. Pe femurele mediane şi posterioare se
disting 2 pete punctiforme negre.
Biologie. Iernează în stadiul de adult în frunzarul pădurilor de
foioase şi prezintă o generaţie pe an.
Factorul limitativ, care influenţează mult înmulţirea
ploşniţelor cerealelor îl constituie paraziţii oofagi Trissolcus grandis
Thoms. şi Telenomus chloropus Thoms., ce asigură în anii favorabili un
grad de parazitate de până la 90%.

Fig. 68. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster sp.; Eurygaster integriceps:

a-adult; b-larvă; c-deosebirea dintre speciile de Eurygaster
(original)

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă cerealele păioase. Adulţii

şi larvele atacă toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, spice şi
boabe. Odată cu înţepătura, insecta introduce în celule şi o cantitate de
salivă, care are proprietăţi enzimatice foarte active, producându-se o
degradare a substanţelor. În felul acesta se formează o mică proeminenţă ca
un con, denumit “con salivar”. Când aceste conuri se desprind şi cad, în
locul lor rămâne un punct negru, înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau
198
brună. Atacul adulţilor hibernanţi în primăvară, pe timp secetos şi densităţi
mari, determină pieirea plantelor.
Când atacul se manifestă la spic, la diferite niveluri, se constată că
partea spicului de deasupra înţepăturii se albeşte, iar acest atac se numeşte
“albeaţa spicelor”.
Atacul cel mai periculos este la boabe, produs mai ales de larve.
Când boabele sunt înţepate în faza de lapte, ele se zbârcesc complet. Într-un
stadiu mai avansat de coacere, boabele nu se mai deformează, însă în locul
înţepăturii apare o zonă galbenă-deschis, în jurul căreia se găseşte un punct
negru. Boabele atacate au un conţinut redus de gluten, din care se obţine o
făină de calitate inferioară.
Combatere. Aplicarea măsurilor agrotehnice: rotaţia culturilor,
semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cultivarea de
soiuri precoce şi recoltarea la timp a cerealelor.
Efectuarea de tratamente chimice la avertizare în funcţie de valorile
PED şi anume:
- PED = 7 adulţi/m2, în culturile cu densitate normală;
- PED = 5 adulţi/m2, în culturile cu densităţi mici şi neînfrăţite;
- PED = 3 adulţi/m2, când primăvara este secetoasă şi călduroasă,
favorabilă adulţilor hibernanţi.
În România sunt avizate următoarele insecticide pentru combaterea
ploşniţelor cerealelor:
Actellic 50 CE – 1,0 l/ha, Dursban 4 E – 2,0 l/ha, Danex 80 PU – 1,2
kg/ha, Onefon 80 PS – 1,2 kg/ha, Ordatox 25 CE – 2,5 l/ha, Sinoratox 35
CE – 3,0 l/ha, Marshall 25 CE – 1,0 l/ha, Ultracid 40 CE – 2,5 l/ha, Fastac
10 EC – 0,1 l/ha, Supersect 10 EC – 0,1 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha,
Cypermetrin 25 CE – 0,060 l/ha, Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha, Sumi-alpha 2,5
CE – 0,4 l/ha, Karate 2,5 CE – 0,1 l/ha, Fury 10 EC – 0,1 l/ha, Regent 200
SC – 0,075 l/ha, Trebon 30 EC – 0,250 l/ha.
Pentru adulţi tratamentele se aplică la apariţia lor în masă, iar
împotriva larvelor, când acestea sunt în vârsta a III-a.

199
 12.3. GÂNDACII POCNITORI
– AGRIOTES SPP.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA ELATERIDAE

Aceşti dăunători se întâlnesc aproape în toate regiunile globului. În

ţara noastră sunt frecvenţi în culturile agricole, mai ales în solurile
podzolice, în luncile râurilor şi Delta Dunării.
Mai importante sunt următoarele specii: Agriotes lineatus L.,
Agriotes ustulatus Schall. şi Agriotes obscurus L.
Descriere. Adultul de Agriotes lineatus L. are 7 – 10 mm lungime,
este de culoare brună-roşcată, cu elitrele mai deschise. Interstriile elitrelor
sunt mai late şi prevăzute cu o pubescenţă deasă (Figura 69).
Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având
chorionul tare şi rezistent, de culoare albă.
Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de
“viermi sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un
tegument puternic chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele sunt
scurte şi de aceeaşi mărime. Ultimul segment abdominal este conic şi
prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni ovale. Lungimea larvei mature
are până la 25 mm.

Fig.69. Gândacul pocnitor – Agriotes lineatus

a-adult; a1-văzut dorsal; a2-văzut lateral; a3-văzut ventral; b-ouă; c-larvă; d-
pupă.

200
 Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale pronotului
prezintă excrescenţe chitinizate.
Biologie. Iernează în sol ca larve de diferite vârste şi ca adult şi
prezintă o generaţie la 4 – 5 ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii de Agriotes spp. au un
regim de hrană mixt, consumând diferite insecte mici, râme, boabe de
cereale, etc., iar după unii autori atacă şi frunzele de cereale păioase, trifoi,
producând mici rozături alungite.
Atacul larvelor este deosebit de păgubitor, prezentând un polifagism
accentuat. Ele atacă cerealele (grâul, orzul, porumbul, etc.), floarea soarelui,
sfeclă, cartoful, legumele (varza, morcovul, tomatele, etc.), tutunul, etc.,
rozând seminţele în curs de germinaţie, părţile subterane ale plantelor sau la
colet. Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă. Viermii sârmă produc
pagube mai mari la plantele prăşitoare.
În tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă, morcov, etc., larvele rod
galerii, ducând la putrezirea lor.
Combatere. Importanţă prezintă măsurile agrotehnice:
a) efectuarea arăturilor de vară şi toamnă, ce contribuie la reducerea
populaţiei de viermi sârmă;
b) aplicarea de îngrăşăminte chimice şi mai ales pe bază de azot şi fosfor,
care au o acţiune nocivă asupra larvelor;
c) administrarea de amendamente pe bază de calciu pe solurile podzolice
şi drenarea terenurilor cu umiditate ridicată;
d) cultivarea pe terenurile infestate a unor plante care în general sunt mai
puţin atacate de larve şi anume: mazăre, fasole, muştar, bob, linte,
rapiţă, coriandru, etc.
Tratarea seminţelor se poate face cu unul din următoarele produse:
Furadan 35 ST, Carbodan 35 ST, Carbofuran 350, Diafuran 35 ST,
Terrafuran 350, fiecare în doză de 28 l/t, ce se poate reduce la 25 l/t. De
asemenea, se pot utiliza şi produsele Gaucho 70 WP – 20 kg/t şi Mospilan
70 WP – 50 kg/t.

201
 La infestări puternice, cele mai bune rezultate în combaterea
viermilor sârmă, la culturile prăşitoare se obţin prin tratamentul la sămânţă,
completat cu cel la sol, cu insecticide granulate: Furadan 5 G – 40 kg/ha,
Furadan 10 G – 15 – 20 kg/ha, Basudin 10 G – 20 kg/ha, Sinoratox 10 G –
30 kg/ha. În culturile de cartof şi rădăcinoase (morcov, pătrunjel, etc.) se
aplică tratamente la sol cu produse granulate şi anume: Sinoratox 5 G – 50
kg/ha, Sinolintox 10 G – 25 kg/ha.

12.4. GĂRGĂRIŢA FRUNZELOR DE PORUMB

– TANYMECUS DILATICOLLIS GYLL.,
ORDINUL COLEOPTERA, FAMILIA CURCULIONIDAE

Este răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa, vestul

Asiei, Iran, etc. La noi se întâlneşte frecvent, fiind deosebit de dăunătoare în
zonele din sudul, sud-estul şi estul ţării.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 6,5 – 8,0 mm lungime,
de culoare brun-cenuşiu, mai deschis pe partea ventrală. Solzii şi perişorii,
care acoperă elitrele sunt dispuşi longitudinal sub formă de dungi. Rostrul
este lat şi mai lung, capul asemănător cu un cioc de raţă, de unde şi
denumirea de “răţişoara porumbului”. Pronotul este mai lat decât lung
(Figura 70).
Oul este cilindric, rotunjit la ambele capete, de 1 mm lungime şi 0,5
mm lăţime. La depunere este de culoare galbenă-sidefie, apoi devine negru
strălucitor.
Larva matură are 8,0 – 9,0 mm lungime, este apodă, având corpul
brăzdat de cute. Tegumentul este de culoare albă-lucioasă, cu o pubesecenţă
gălbuie.

202
 Fig. 70. Răţişoara porumbului – Tanymecus dilaticollis:
a-adult; b-plantă atacată;
(după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 40 şi

100 cm. Prezintă o generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă peste 70 specii de plante. În ţara noastră a fost semnalată pe 34 specii
de plante, ce aparţin la 7 familii botanice. Atacă porumbul, floarea soarelui,
sfecla de zahăr, sorgul, soia, lucerna, grâul, orzul, etc. Pagubele cele mai
mari sunt înregistrate la porumb. Atacul adulţilor începe din faza de răsărire
şi durează până la formarea a 3 – 4 frunze. Plantele abia răsărite sunt
retezate de la colet, iar apoi atacă frunzele pe margini în trepte. Larvele se
hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate (porumb, sorg, etc.) şi
spontane (pălămidă, etc.), fără a produce daune însemnate.
Combatere. Rotaţia culturilor şi lucrările solului au un rol însemnat
în prevenirea şi reducerea atacului. S-a stabilit că rotaţia porumb-mazăre-
grâu este corespunzătoare în combaterea răţişoarei porumbului şi elimină
tratamentele chimice.
Lucrările de pregătire şi întreţinere a solului contribuie la distrugerea
florei spontane, în special al pălămidei, asigurând o dezvoltare viguroasă a
plantelor de porumb, trecând în scurt timp de faza critică a atacului
dăunătorului.

203
 În funcţie de densitatea adulţilor/m2, se recomandă diferite
tratamente. Astfel, până la densitatea de 10 adulţi/m2 sunt suficiente
tratamentele la sămânţă, folosindu-se produse carbamice pe bază de
corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35 ST, Carbodan 35 ST,
Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.
La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu
tratamente la sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan 500
ST – 40 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu un
amestec de Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) – 0,210 l/ha
sau Sinoratox 3,5 CE – 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha, la densităţi mai
mari de 3 exemplare/m2.

12.5. BUHA SEMĂNĂTURILOR

- SCOTIA SEGETUM SCHIFF.,
ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA NOCTUIDAE

Această insectă este răspândită în toată Europa, în Asia Mică, în

partea de est a Asiei şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte
pretutindeni, cu o frecvenţă mai mare în Câmpia Dunării.
Descriere. Adultul are aripile anterioare brune-cenuşii, cu pete
caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, orbiculară şi cuneiformă),
mai deschise şi încercuite cu negru. Câmpul aripilor este străbătut de linii fine,
brune, transversale, în zig-zag. Aripile posterioare sunt albe-sidefii la masculi
şi cenuşii la femele. Nervurile şi marginile aripii sunt mai închise. Anvergura
aripilor este de 35 - 45 mm (fig. 71).
Oul este sferic, uşor turtit în regiunea micropilului, cu diametrul de 0,4
- 0, 5 mm; chorionul este brăzdat de aproximativ 40 de creste, dispuse sub
formă de raze. Culoarea este albă-sidefie la depunere şi roz-gălbuie spre
sfârşitul incubaţiei.
Larva matură este de culoare cenuşie-verzuie, spre deosebire de prima
vârstă, când are culoarea gălbuie. Capul este brun şi prevăzut cu 2 macule în

204
formă de semilună. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi brune, dintre
care cea mediană este mai lată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc 3 - 4
negi mici (sclerite) de culoare cenuşie-închisă. Lungimea corpului variază
între 45 - 50 mm .
Pupa este brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2 spini;
lungimea corpului este de 18 - 20 mm .

Fig. 71 Buha
semănăturilor – Scotia
segetum: a - adult; b -
larvă;
(după Nichitin)

Biologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două

generaţii pe an. Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul lunii
mai, când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 - 16°C.
Zborul fluturilor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii iulie.
Copulaţia are loc imediat după apariţie iar ponta începe la 2 - 3 zile.
Ouăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a frunzelor unor plante
spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai rar pe frunzele
plantelor cultivate: sfeclă, porumb.
O femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi calitatea
hranei pe care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie durează 4 - 5 zile.
În primele trei vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc cu părţile aeriene ale
plantelor.
După a patra năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al solului.
Dezvoltarea larvară durează 30 - 35 zile, ajungând la maturitate la începutul
lunii iulie când se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 2 - 3

205
săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor da naştere la
generaţia a doua.
Larvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră în
diapauză hiemală.
Ouăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea Trichogramma
enanescens, iar larvele şi pupele sunt distruse de numeroşii duşmani naturali,
dintre care 24 specii de himenoptere, 13 de diptere, 2 de nematozi şi 16 specii
prădătoare. Mai frecvente sunt speciile parazite Apantheles congestus,
Meteorus scutellator, Rhogas dimidiatus, Histor sp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă
peste 80 specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la culturile de
cereale: porumb, grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutun,
rapiţă de toamnă, castraveţi, ceapă, varză etc.
Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod
boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la exterior
spre interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând galerii
superficiale şi neregulate. Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice:
- arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante etc.;
- distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă
intermediare;
- tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite culturi
sunt următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade răsăririi la
cartof; 0,5 - 1 larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în faza de rozetă
la varză; 5 larve/m² înainte de semănat şi la răsărire, când plantele de porumb
au 1 - 2 frunze.
Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului
dăunătorului se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici de
tip AtraSEG. Aprecierea intensităţii atacului se face după următoarea scară:
- zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână;
- zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână;
- zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână.

206
 Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al dăunătorului.
Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau
piretroizi de zinteză.
Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin
folosirea paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea ouălor
se recomandă folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin lansare de
30.000 exemplare/ha, la începutul şi în timpul pontei, pentru fiecare
generaţie. Se poate utiliza biopreparatul Thuringin 6000 în doză de 1 -
1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu eficacitate foarte bună.

12.6. SFREDELITORUL PORUMBULUI

- OSTRINIA NUBILALIS HB.,

ORDINUL LEPIDOPTERA, FAMILIA PYRAUSTIDAE

Sfredelitorul porumbului, larg răspândit în Europa, Asia, Africa de

Nord şi America, este unul din principalii dăunători ai porumbului. În ţara
noastră se întâlneşte pretutindeni, atacuri puternice înregistrându-se în
Transilvania, Banat, nordul Moldovei şi în Câmpia Dunării.
Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile
anterioare de culoare galbenă-deschisă, cu dungi transversale fine, din care
una în formă de zig-zag de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare sunt
galbene cenuşii, median cu o dungă mai deschisă la culoare. Anvergura
aripilor este de 27 - 32 mm. Masculul are aripile anterioare de culoare brună-
cenuşie şi prezintă în lungul marginii externe 5 - 6 puncte mici, galbene-
deschise, iar pe ultima treime o bandă transversală galbenă-cenuşie, lăţită
posterior. Aripile posterioare sunt galben-deschis, cu o bandă mediană lată,
mai închisă. Deschiderea aripilor este cuprinsă între 25 - 30 mm (Figura 72).
Oul este turtit şi transparent; ponta are aspectul unei picături de ceară
de diferite forme.
Larva matură are corpul de culoare cenuşie-gălbuie, uneori cu nuanţă
roşiatică. Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune. Segmentele

207
abdominale prezintă dorsal câte 6 sclerite de culoare cenuşie-închisă,
prevăzute cu peri lungi. Lungimea corpului ajunge până la 25 mm .
Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful abdomenului 4
spini curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm.

Fig. 72. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis:

a - mascul; b - femelă; c - larvă (după Bonnemaison); d,e - mod de dăunare
(după Beran)
Biologie. Sfredelitorul porumbului iernează ca larvă matură în tulpinile
de porumb, cânepă, sorg etc. Transformarea larvelor în pupe are loc
primăvara, la începutul lunii mai. Apariţia primilor fluturi începe către
sfârşitul lunii mai, iar zborul maxim se înregistrează în ultima decadă a lunii
iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Copulaţia şi ponta au loc la 2 - 4 zile de
la apariţie. Depunerea maximă de ouă coincide cu zborul în masă al adulţilor.
Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, în grupe, obişnuit de 3 - 39
ouă. Majoritatea pontelor sunt depuse pe frunzele 3 - 6. O femelă depune între
300 - 350 de ouă, uneori mai multe. Incubaţia durează între 3 şi 13 zile,
obişnuit între 7 - 8 zile. La apariţie, larvele se hrănesc cu inflorescenţele şi cu

208
parenchimul frunzelor, apoi cu măduva tulpinilor. Într-o tulpină se pot
dezvolta mai multe larve. Evoluţia larvară durează 20 - 30 zile, timp în care
larvele trec prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, la sfârşitul lunii iulie,
începutul lunii august, larvele intră în diapauză hiemală. În zonele sudice ale
ţării noastre o parte din larve (până la 30 %), obişnuit cele provenite din
primele ecloziuni, se transformă în pupe, din care apar fluturii care dau
naştere generaţiei a doua. Aceasta are o evoluţie rapidă. Prolificitatea adulţilor
este mult redusă, depunând circa 170 ouă, iar dezvoltarea larvară se încheie în
20 de zile. Dinamica populaţiei de Ostrinia nubilalis Hb. este puternic
influenţată de factorii abiotici şi biotici. Astfel, temperaturile ridicate din
timpul pontei duc la uscarea ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea,
ploile şi vânturile puternice determină pieirea în masă a larvelor în perioada
de ecloziune şi până la pătrunderea lor în zona tecii frunzelor şi în tulpinile de
porumb.
La reducerea populaţiei acestui dăunător contribuie şi o serie de
duşmani naturali (diferite microorganisme, paraziţi şi prădători), dintre care
un rol important îl au Microbracon brevicornis Wesm. (Braconidae-
Hymenoptera) şi Lydella senilia Rond. (Tachinidae - Diptera), paraziţi la
larve şi Trichogramma evanescens Westw. (Trichogramma-Hymenoptera),
parazit oofag.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă
numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg, hamei, floarea-
soarelui etc.) şi spontane (Echinochloa crusgali, Arthemisia vulgaris etc.).
Pagubele cele mai mari se înregistrează la culturile de porumb. Larvele
neonate rod organele florale ale inflorescenţelor mascule şi una din epiderme
şi parenchimul frunzelor. Într-un stadiu mai avansat omizile perforează
tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde consumă măduva
dintre noduri, stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se frâng
uşor la vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi .
Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini speciale
care realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea cocenilor cât mai
de jos, astfel ca larvele hibernante să fie scoase de pe teren. Efectuarea

209
arăturilor adânci de toamnă pentru îngroparea resturilor de plante care mai
conţin larve, arderea resturilor de coceni folosiţi în hrana animalelor până la
sfarşitul lunii aprilie. Adunarea şi arderea, tuturor cotoarelor rămase după
recoltare; cultivarea de hibrizi rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu
talie mică, cu tulpina subţire sunt mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi
sunt mai slab infestaţi.Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei
toxice 2,4 dihidroxid 7-metoxibenzonazin-DIMBOA.
Utilizarea unor combinaţii hibride autohtone nou create, mai puţin
atacate. Aplicarea de tratamente cu produse biologice: Thuringin, Thurintox,
Entomobacterin, Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu peste 50 %.
Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma
embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc
gradul de infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante atacate.
Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din produsele Basudin,
Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin.
Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor, iar al
doilea la 8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face cu ajutorul
capcanelor feromonale de tip Atranul.

210
 BIBLIOGRAFIE

1. Andriescu Elena, 1960 - Contribuţii la cunoaşterea biologiei şi

combaterii gărgăriţei florilor de trifoi (Apion apricans Herbst. şi A.
aestivum Germ.). Lucrări ştiinţifice, Inst. Agron., Iaşi, vol. IV.
2. Baicu T., Săvescu A., 1978 - Combaterea integrată în protecţia plantelor.
Editura Ceres, Bucureşti.
3. Baicu T., 1982 - Combaterea integrată şi limitarea poluării cu pesticide.
Editura Ceres, Bucureşti.
4. Baicu T., Săvescu A., 1986 - Sisteme de combatere integrată a bolilor şi
dăunătorilor pe culturi. Editura Ceres, Bucureşti.
5. Balachowsky A., 1962, 1963 - Entomologie appliquée à l'agriculture
(Traité). Tom. I/1, II/2, Coléoptères. Ed. Masson et Cie, Paris.
6. Balachowky A., 1966 - Entomologie appliquée a l'agriculture (Traité).
Tom II, Lépidoptères. Ed. Masson et Cie, Paris.
7. Bălăşcuţă N., 1993 - Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin
mijloace naturale. Editura Tipocart Braşovia.
8. Bărbulescu Al., 1967 - Unele aspecte privind biologia şi ecologia
ploşniţelor cerealelor. Analele I.C.C.A., secţia Protecţia plantelor, vol. III.
9. Bărbulescu Al., 1982 - Realizări privind protecţia cerealelor şi plantelor
tehnice împotriva atacului principalelor boli şi dăunători. Analele I.C.C.P.T.
Fundulea, vol. 50.
10. Beratlief C., Boguleanu Gh., 1975 - Dăunătorii produselor
agroalimentare din depozite. Editura Ceres, Bucureşti.
11. Beratlief C., Ciurea Alexandra, 1985 - Dăunătorii şi bolile culturii
macului. Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor, Bucureşti.
12. Boguleanu Gh., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C.,
Paşol P., Peiu M., Perju T., 1980 - Entomologie agricolă. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
13. Boguleanu Gh., 1988, 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi
forestiere din România, vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
211
14. Borcan I., 1982 - Combaterea integrată a dăunătorilor legumelor
vărzoase. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
15. Brudea V., 1977 - Dăunătorii trifoiului şi duşmanii lor naturali din
Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi.
16. Boney R. et colab., 1967 - La défense des plantes cultivées. Traité
pratique de phytopathologie et de Zoologie agricole. Editions Payot
Lausanne.
17. Ciochia V., Tărăbuţă Teodora, 1975 - Omida de stepă - Laxostege
sticticalis L.. Biologie, posibilităţi de combatere. Casa Agronomului Trifeşti
- Roman.
18. Ciochia V., Codrescu Ana, Dumitraş Lucreţia, 1980 - Protecţia
sfeclei de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti.
19. Cîndea E., 1984 - Dăunătorii legumelor şi combaterea lor. Editura
Ceres, Bucureşti.
20. Constantinescu V., 1975 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi
combaterii păduchelui cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L.
Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.
21. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992 - Protecţia
chimică în agricultură. Chimizarea agriculturii, vol. VII. Editura Academiei
Române, Bucureşti.
22. Donescu Daniela şi colab., 1996 - Ghid practic de protecţie a
cartofului. Editura Ceres, Bucureşti.
23. Filip I., Isac Gr., 1983 - Folosirea capcanelor cu feromoni sexuali
sintetici în avertizarea tratamentelor la molia strugurilor. Lucr. a III-a
Conf.Naţ. Entomol., Iaşi.
24. Filipescu C., Anton Pătrăşcanu Elena, Georgescu T., 1989 -
Entomologie agricolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
25. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M, 1993 - Protecţia plantelor
ornamentale. Uz intern, Iaşi.
26. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M., 1993 - Entomologie
agricolă, vol. II. Partea specială şi tehnologii de combatere. Uz intern,
Univ.Agron. şi de Med.Vet. Iaşi.

212
27. Georgescu C.C., Ene M., Petrescu M., Ştefănescu M., Miron V.,
1957 - Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie şi combatere. Editura Agro-
Silvică de Stat, Bucureşti.
28. Georgescu T., 1990 - Entomologie horticolă, vol. I şi II. Uz intern, Iaşi.
29. Georgescu T., Tălmaciu M., 1994 - Curs de Protecţia plantelor viticole
şi pomicole. Entomologie. Uz intern, Iaşi.
30. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 - Entomologie horticolă. Caiet de
lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
31. Georgescu T., Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, 1996 - Caiet de
lucrări practice de Entomologie. Uz intern, Iaşi.
32. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Rolul pesticidelor în
combaterea integrată a gândacului din Colorado şi a manei la cultura
cartofului. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria Horticultură, U.A.M.V. Iaşi.
33. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Contribuţii privind
biologia şi combaterea ploşniţelor cerealelor - Eurygaster integriceps Put.
cu ajutorul piretroizilor de sinteză. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria
Agronomie, U.A.M.V. Iaşi.
34. Ghizdavu I., 1983 - Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia
pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea raţionalzării
tratamentelor chimice. Lucr. a VIII-a Conf.Naţ. Prot.Plant., Iaşi.
35. Ghizdavu T., Tomescu N., Oprean I., 1983 - Feromonii insectelor
"pesticide" din a III-a generaţie. Editura Dacia, Cluj-Napoca.
36. Ghizdavu I., Oprean I., 1987 - Feromonii în combaterea insectelor
dăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Ghizdavu I., Perju T., Muşat Despina, 1989 - Îndrumător de lucrări
practice de Entomologie agricolă. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
38. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C., Matei
Iulia, Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 - Entomologie
agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.
39. Hatman M., Filipescu C., 1984 - Protecţia plantelor. Lucrări practice.
Uz intern, Iaşi.

213
40. Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Perju T., Săpunaru T., 1986 -
Protecţia plantelor cultivate. Editura Ceres, Bucureşti.
41. Hrisafi Cornelia, 1951 - Insectele dăunătoare lucernei şi combaterea
lor. Editura de Stat, Bucureşti.
42. Hrisafi Cornelia, 1961 - Dăunătorii plantelor de nutreţ şi combaterea
lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
43. Hulea Ana, Paulian Fl., Comeş I., Hatman M., Peiu M., Popov C.,
1975 - Bolile şi dăunătorii cerealelor. Editura Ceres, Bucureşti.
44. Iacob Maria, Iacob N., 1978 - Utilizarea feromonilor în prognoza şi
combaterea dăunătorilor plantelor cultivate. ASAS, Biblioteca agricolă,
Bucureşti.
45. Isac Lucia, 1980 - Cercetări privind combaterea integrată a dăunătorilor
şi bolilor prunului. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
46. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 - Biologia dăunătorilor animali.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
47. Lazăr I., 1990 - Dăunătorii principali ai culturilor agricole. Editura
Cartea moldovenească, Chişinău.
48. Ionescu M., Lăcătuşu Matilda, 1971 - Entomologie. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
49. Lefter Gh., 1976 - Combaterea acarienilor din culturile hortiviticole.
Editura Ceres, Bucureşti.
50. Lefter Gh., Minoiu N., 1990 - Bolile şi dăunătorii speciiloe
seminţoase. Editura Ceres, Bucureşti.
51. Manolache C., Boguleanu Gh., 1967 - Entomologie agricolă. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
52. Manolache Florica, Ignătescu I., Kolosy E., Ghiuţă M., Titz M.,
1961 - Cercetări asupra biologiei şi combaterii capsulelor de mac
(Ceuthorrhynchus macula-alba Herbst.). Analele ICCA, 39, Ser. C,
Bucureşti.
53. Manolache Florica, Nica Felicia, Săpunaru T., 1963 - Cercetări
asupra biologiei, ecologiei şi combaterii gândacului ghebos - Zabrus
tenebrioides. Studii şi Cercetări, seria Biologie Animală, nr. 15.

214
54. Megahed M., 1978 - Contribuţii la studiul morfologiei, biologiei,
ecologiei şi combaterii insectei Etiella zinckenella. Tr. Rezumatul tezei de
doctorat. Inst. Agron. Iaşi.
55. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor
sâmburoase. Editura Ceres, Bucureşti.
56. Mustaţă Gh., 1973 - Biologia şi ecologia insectelor parazite în insecte
dăunătoare din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza",
Iaşi.
57. Paşol P., Costescu C., Filipescu C., Ghizdavu I., Pălăgeşiu I.,
Georgescu T., Baicu T., Cîndea E., 1991 - Entomologie horticolă, vol. 2
(partea specială). Tipo Agronomia, Cluj- Napoca.
58. Pălăgeşiu I., 1993 - Curs de Entomologie agricolă. Lito Univ. de Ştiinţe
Agricole a Banatului, Timişoara.
59. Paulian Fl., Bărbulescu Al., 1970 - Ploşniţele cerealelor. Biologie,
pagube şi măsuri de combatere. Redacţia revistelor agricole, Bucureşti.
60. Paulian Fl., 1973 - Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării, ecologiei şi
combaterii specii Tanymecus dilaticollis Gyll. Rezumatul tezei de doctorat.
IANB, Bucureşti.
61. Paulian Fl., Iliescu H., 1973 - Combaterea bolilor şi dăunătorilor la
floarea soarelui. Editura Ceres, Bucureşti.
62. Paulian Fl., 1982 - Dăunătorii porumbului şi combaterea lor. Bibl.
Agric., Bucureşti.
63. Plămădeală B. şi colab., 1987 - Boli, dăunători, buruieni. Editura
Ceres, Bucureşti.
64. Peiu M., 1964 - Curs de Entomologie agricolă, vol. II. Uz intern, Iaşi.
65. Peiu M., 1965 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii fluturelui
păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.) în regiunea Iaşi. Analele ICCA.
Secţ. Prot. Plant., III.
66. Peiu M., Filipescu C., Pătrăşcanu Elena, 1966 - Date noi cu privire la
metodele de combatere a muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi L.). Rev.
Grădina, via şi livada, nr. 5.

215
67. Perju T., Bobîrnac B., Bob D., 1976 - Dăunătorii animali ai arbuştilor
fructiferi. Editura Scrisul Românesc, Craiova.
68. Perju T., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C.,
Ghizdavu I., Paşol P., 1983 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
69. Perju T., 1985 - Seminifagii plantelor cultivate şi perene şi măsurile lor
de combatere. Editura Ceres, Bucureşti.
70. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă Gh.,
1988 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor
agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
71. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă M.,
1989 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor
horticole. Editura ceres, Bucureşti.
72. Perju T., Pal Olga, Brudea V., Ignătescu I., Mateiaş M., Ittu
Mariana, 1993 – Protecţia integrată a culturilor de leguminoase împotriva
atacului de dăunători şi agenţi patogeni. Editura Ceres, Bucureşti.
73. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă, componentă a protecţiei
integrate a agroecosistemelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
74. Podeanu Gh., Alexandri Al., 1956 - Omida fâneţelor şi păşunilor şi
combaterea ei. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
75. Popov C., 1977 - Contribuţii la studiul ecologic al speciilor genului
Eurygaster (Heteroptera) din România cu referire specială la Eurygaster
integriceps. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
76. Rădulescu E., Bobeş I., Perju T., 1972 - Protecţia plantelor de nutreţ.
Editura Ceres, Bucureşti.
77. Rogojanu V., Perju T., 1979 - Determinator pentru recunoaşterea
dăunătorilor plantelor cultivate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
78. Săpunaru T., 1975 - Cercetări asupra morfologiei, biologiei, ecologiei
şi combaterii speciilor Sitona crinitus Herbst. şi Sitona lineatus L.
Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi.
79. Săvescu A., 1960 - 1962 - Album de protecţia plantelor, vol. I - III.
Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.

216
80. Săvescu A., rafailă C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor. Editura
Ceres, Bucureşti.
81. Şandru I., 1995 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor.
Editura Helicon, Timişoara.
82. Severin V., Dejeu L., 1994 - Bolile şi dăunătorii viţei de vie: prevenire
şi combatere. Editura Ceres, Bucureşt.
83. Şumakov E., Gusev G., Fedorinck N., 1975 - Metode biologice în
protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.
84. Susea Sonica, Galani Gh., Andrei Ana-Maria, 1988 - Mijloace
biologice şi biotehnice de combatere a dăunătorilor la plantele agricole.
Ministerul Agriculturii, Bucureşti, 1988.
85. Şuta Victoria, 1966 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii
muştei cireşelor - Rhagoletis cerasi L., în bazinul pomicol Dîmboviţa.
Rezumatul tezei de doctorat. Inst.Agron. "N.Bălcescu", Bucureşti.
86. Şuta Victoria, Minoiu N., Lefter Gh., Gheorghiu Eftimia, Coman
Tatiana, 1974 - Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres,
Bucureşti.
87. Talmaciu M., 2005 – Entomologie agricolă. "Ion Ionescu de la Brad"
Iasi.
88. Talmaciu M., 2003 – Protectia plantelor – Entomologie. Editura "Ion
Ionescu de la Brad" Iasi.
89. ***, 1980 - Metodici de prognoză şi avertizare a tratamentelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură.
90. ***, 1993 - Ghid pentru utilizarea principalelor produse de uz
fitosanitar. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.
91. ***, 1999 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru a fi
utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.
92. ***, 2005 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru a fi
utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.

217