POMICULTURĂ GENERALĂ

CAPITOLUL 3

MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA
POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

În general, pomii cultivaţi reprezintă un sistem obţinut din două sau chiar
trei subsisteme. În biologie acest sistem poartă denumirea de simbioză. În acest
sistem, fiecare parte componentă, participă activ la viaţa de asociaţie. Astfel,
portaltoiul (hipobiontul) absoarbe seva brută şi o transmite altoiului (epibiontului)
care o transformă în produs finit, folosit apoi, în mod egal de cei doi parteneri.
În afară de indivizi altoiţi, în cultură mai există şi pomi care cresc pe
rădăcini proprii, obţinuţi pe cale generativă sau prin una din metodele de înmulţire
vegetativă, dintre care înmulţirea meristematică pare să câştige teren.
Fiecare individ, indiferent de modul de obţinere, este alcătuit din organe
specifice adaptate la condiţiile ecologice în care trăiesc. Aceste organe se pot
grupa în două mari subsisteme cu formă şi funcţii distincte: (Fig. 3.1.)
Organele hipogee (rădăcina);
Organele epigee (tulpina).

3.1. Rădăcina
Morfologie şi structură
La o rădăcină tânără, în creştere, se deosebesc ca aspect şi funcţionalitate
patru zone (fig. 3.2). În vârf se află piloriza (scufia), cu rol de protecţie a celulelor
meristematice împotriva durităţii particulelor de sol. Imediat sub aceasta se
găseşte vârful vegetativ alcătuit din grupuri de celule iniţiale, prin diviziunea
cărora rezultă meristemele primordiale (promeristemele), care la rândul lor dau
naştere la meristemele primare. În continuare este zona de extindere a celulelor
(zona netedă) în care are loc creşterea în lungime a rădăcinii prin întinderea
(alungirea) celulelor; aici se produce şi forţa de pătrundere a rădăcinilor în sol.
Urmează apoi zona piliferă unde se diferenţiază ţesuturile primare, generând
structura primară: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central (fig. 3.2). În această
zonă, din rizodermă se formează perii radiculari. Zona piliferă are o durată de
câteva zeci de ore până la 10-20 de zile. Această durată este funcţie de vârstă, de
viteza de creştere a rădăcinii şi de condiţiile din sol.

46
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Fig. 3.1. - Biostructura unui pom

1- Pivotul; 2- Rădăcini orizontale; 3- Rădăcini verticale; 4- Rădăcini

absorbante; 5- Coletul; 6- Trunchiul; 7- Axul coroanei; 8- Şarpantă;
9- Subşarpantă; 10- Ramuri de semischelet; 11- Săgeată; 12- Unghi de ramificare;
13- Unghi de deschidere; 14- Distanţă de ramificare; 15- Etaj

47
POMICULTURĂ GENERALĂ

Dacă creşterea în lungime a rădăcinilor se face la nivelul vârfului

vegetativ şi al zonei netede datorită meristemelor primare, creşterea în
grosime este asigurată de meristemele secundare (fig. 3.2.): cambiul (zonă
generatoare libero-lemnoasă) şi felogenul (zonă generatoare subero-
felodermică). Ambele meristeme iau naştere tot din ţesuturile primare şi se
găsesc situate de-a lungul tuturor rădăcinilor, în zona aspră, suberificată,
practic între zona piliferă şi coletul pomului. În zona aspră are loc ramificarea
monopolială a rădăcinilor. Ramificaţiile iau naştere din periciclu- stratul
exterior de celule al cilindrului central - numit şi strat rizogen (fig. 3.2.).

Fig. 3.2. Secţiune Fig. 3.3. Structura nepermanentă a

longitudinală prin vârful
rădăcinii.
pil. –piloriză; a – vârful
vegetative; b – zona netedă;c –
zona pliferă; cc – cilindrul
central
rădăcinii
1. rădăcini axiale; 2. rădăcini
absorbante; 3. rădăcini intermediare;
4. rădăcini conducătoare

Clasificarea rădăcinilor - tipuri de rădăcini:

După origine:
a. - rădăcini embrionare - se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe
şi la cei obţinuţi pe portaltoi generativi;
b. - rădăcini adventive - sunt caracteristice pomilor obţinuţi pe cale
vegetativă.
După dimensiuni:
1. Rădăcinile de schelet şi semischelet - constituie structura de rezistenţă a
sistemului radicular şi sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale şi
ramificaţiile lor până la ordinul III. Ele sunt groase (3-20 cm), lungi de 1-8 m (în
funcţie de vârsta pomilor), au longevitate mare, structură anatomică secundară,

48
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

epiderma suberificată, culoarea brună şi îndeplinesc funcţia de fixare a pomilor în

sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă.
Pivotul - este rădăcina principală centrală, care provine din radicela
embrionară. Se întâlneşte la pomii tineri, obţinuţi direct din sămânţă (portaltoi
generativi) şi lipseşte la cei înmulţiţi vegetativ.
Este gros, conic, are direcţia verticală de creştere şi prin ramificare
formează rădăcinile de schelet. După ce atinge lungimea de 60-80 cm, ramifică
puternic şi se atrofiază.
Pomii altoiţi nu prezintă pivot, nici în cazul folosirii portaltoilor generativi
deoarece, acesta se scurtează la plantarea în şcoala de puieţi cât şi cu ocazia
scoaterii pomilor din pepinieră sau a plantării la locul definitiv.

2. Rădăcinile fibroase sau de garnisire - sunt ramificaţii secundare ale

rădăcinilor de schelet (ord. IV, V, VI), sunt subţiri cu diametru sub 3 mm, scurte
(fracţiuni de mm până la câţiva cm), trăiesc mai puţin de un an, constituind
elementele nepermanente ale rădăcinii.
După studiul de dezvoltare şi funcţiile pe care îndeplinesc rădăcinile
fibroase pot fi clasificate în:
a.- rădăcini axiale - sunt groase şi lungi până la 10-25 mm, au structură
primară, culoarea albă iar în zona lor meristematică sunt mai groase decât
cilindrul central (înaintea apariţiei îngroşării secundare). Folosesc pentru creştere
canalele existente în sol, dar pot să-şi formeze altele noi. Vârful lor de creştere
exercită asupra solului o presiune de 15-25 at (Kgf/cm2). (Roy Rom, l988).
Viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura
şi structura solului, prezenţa O2 şi a substanţelor hrănitoare în sol, acestea
prezentând un chimiotropism accentuat. (fig. 3.3.).
Aceste rădăcini evoluează în rădăcini intermediare şi apoi în conducătoare.
b.- rădăcini active sau absorbante - sunt lungi de 0,1-4 mm şi groase de
0,3-1 mm, au structură primară, culoarea albă şi pot avea micoriză. Au rolul de
absorbţie şi de sinteză. În perioada creşterii intensive, reprezintă 90% din numărul
total de rădăcini, care la pomii maturi pot depăşi chiar milioane. Au o perioadă de
viaţă foarte scurtă (15-25 zile), nu formează îngroşări secundare şi sunt acoperite
cu perişori absorbanţi. Numărul perişorilor absorbanţi diferă de la o specie la alta:
exemplu la măr 170-300 /mm2, la prun 380 /mm2 etc. Majoritatea acestor rădăcini
active se găsesc către extremităţile rădăcinilor de schelet şi semischelet, în zona
cuprinsă între R/2 şi 3R/2 din proiecţia coroanei pe sol. În această zonă
îngrăşămintele au un coeficient ridicat de utilizare.
c.- rădăcini intermediare, de culoare gri-deschis, provin în special din
rădăcini axiale mai rar din rădăcini absorbante. Au o durată de viaţă scurtă (10-15
zile) şi fac tranziţia la rădăcinile conducătoare.
d.- rădăcini conducătoare - au culoarea brună-deschisă, se alungesc şi se
îngroaşă an de an, transformându-se în timp în rădăcini de schelet şi semischelet.
Au rol în fixarea pomului şi în conducerea sevei brute.

49
POMICULTURĂ GENERALĂ

Funcţiile rădăcinilor
Pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului planta-individ rădăcinile
execută numeroase funcţii: ancorarea în sol; absorbţia şi transportul apei şi a
substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi
organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare.
Ancorarea în sol - depinde de o serie de factori care contribuie la definirea
habitusului rădăcinii: biologici, de sol şi agrotehnici.
Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât specia este mai
viguroasă cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volum
mare de sol. De exemplu, nucul la vârsta de 40 de ani are rădăcinile extinse la 11-
14 m de trunchi, unele ajung la 20 m (Rusu E., 1969).
În cadrul aceleiaşi specii, portaltoiul prin particularităţile sale genetice,
generează diferenţe mari privind înrădăcinarea în condiţii indentice de sol şi
agrotehnică. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol, decât cei cu vigoare
redusă, care necesită sistem de susţinere.
Soiul influenţează semnificativ ramificarea rădăcinilor, îndeosebi a celor cu
direcţie orizontală şi implicit extinderea suprafeţei ocupate de acestea.
O influenţă puternică asupra extinderii şi repartizării rădăcinilor în sol
revine: însuşirilor fizice, îndeosebi textura, structura şi stabilitatea structurală.
Agrotehnica - poate aduce uneori schimbări importante în extinderea şi
repartizarea pe profil a rădăcinilor prin modificarea condiţiilor din sol, îndeosebi
înainte de plantare.
Absorbţia apei - şi a substanţelor minerale este o funcţie principală care
contribuie la satisfacerea nevoilor de apă şi de hrană ale pomului. Odată cu apă
sunt absorbiţi şi ionii elementelor hrănitoare precum şi substanţele organice cu
moleculă mică, existente în soluţia solului.
Absorbţia se realizează în principal prin intermediul perişorilor absorbanţi.
O cantitate importantă de apă şi mai puţin de săruri minerale pătrund în pomi şi
prin rădăcinile suberificate. Această particularitate prezintă importanţa în cazul
transplantărilor, când rădăcinile se pot usca, prin pierderea rapidă a apei.
În ce priveşte absorbţia apei la nivelul rădăcinilor absorbante şi axiale,
aceasta se face în două moduri pasiv şi activ.
Absorbţia pasivă - a apei este determinată de transpiraţie, care creează un
deficit de saturaţie la nivelul frunzelor, provocând astfel un deficit de presiune în
xilem, care se transmite hidrostatic până la cele mai fine ramificaţii ale rădăcinii.
Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 atm. la măr, păr,
gutui şi cireş şi 18 atm. la prun şi piersic.
Apa este absorbită prin peri absorbanţi şi direcţionată spre vasele de lemn
(xilem). Absorbţia pasivă vehiculează cea mai mare cantitate de apă prin plantă în
perioada de vegetaţie.
Absorbţia activă - nu depinde de transpiraţie, ci este rezultatul forţelor
dezvoltate în rădăcini. Celulele rădăcinii preiau prin endosmoză soluţia externă
(de obicei hipotonă) şi o pompează în vasele de lemn.

50
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Pe această cale apa este absorbită cu forţe mai mici 1,8-2 atm. (Milică C. şi
colab. 1977). Ionii minerali sunt absorbiţi prin absorbţia activă.
Transportul substanţelor absorbante se face prin xilem, care este continuu
de la vârful rădăcinii până la frunze, iar seva elaborată se deplasează de la frunze
la rădăcini prin floem.
Respiraţia se desfăşoară normal, când oxigenul din sol reprezintă 10 % din
aerul din sol. Creşterea rădăcinilor este mult redusă la o concentraţie de 3-5% şi
rădăcinile abia supraveţuiesc la 0,1-3% oxigen. Dintre rădăcini, cele noi formate
au cerinţe mai mari decât cele în vârstă.
Situaţii de stress în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite, în
cele cu textură şi structură deficitară, precum şi pe terenurile inundate. În acest
caz apare asfixia radiculară, concomitent cu inhibarea funcţiilor întregului sistem
radicular. Deosebit de sensibilă la acest fenomen entropic este cireşul, care nu
suportă inundaţiile chiar şi parţiale mai mult de 10-12 zile.
O altă sursă producătoare de dioxid de carbon sunt chiar rădăcinile pomilor.
Cercetările au demonstrat că 2/3 din cantitatea de dioxid de carbon provine din
activitatea microbiană, iar 1/3 este produsă de rădăcinile pomilor (D. Soltner, 1990).
Depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini are o mare importaţă
pentru plantă în general. Acestea conferă pomilor o mare vitalitate, putând fi
utilizate în momente critice din ciclul anual de viaţă (creşterea rădăcinilor
primăvara, vindecarea rănilor)
Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când
substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se
accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa
maximă.
Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor s-a
constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice
(aminoacizi, amide), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de
carbon.
Conversia sau sinteza substanţelor bioactive.
O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor
vegetali: auxinele şi giberelinele, citochininele, acidul abscizic şi etilenul. Toate
aceste substanţe influenţează activitatea fiziologică a pomului, precum şi creşterea
şi dezvoltarea acestuia.
Secreţia (desorbţia) - constă în eliminarea de către rădăcini în mediul
exterior a unor substanţe dintre care:
- unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol (acidul
carbonic);
- rădăcinile mai elimină în sol zaharuri simple sau chiar polizaharide,
enzime, aminoacizi.
În zona sistemului radicular numită şi rizosferă sunt create condiţii pentru
dezvoltarea unui număr mare de microorganisme, bacterii, ascomycete, ciuperci.
Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile active ale
pomului. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare, în special,

51
POMICULTURĂ GENERALĂ

în solurile sărace în fosfor. De asemenea, micoriza facilitează pătrunderea apei în

rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare.
În general, pomii care prezintă micoriză, sunt mai viguroşi, mai bine
dezvoltaţi, mai rezistenţi.
Insecticidele şi erbicidele pot avea efecte nefavorabile asupra micorizei
(Viorica Aldea, 1985).
-Prezenţa substanţelor aleopatice în sol, constituie şi una dintre cauzele
apariţiei fenomenului de “oboseală a solului”, care se înregistrează în cazul
replantării cu pomi din aceiaşi specie. Böhmer a descoperit în rădăcinile rămase în
sol după defrişarea pomilor, la măr florizina. De asemenea, au fost identificate
benzaldehida şi amigdalina în rădăcinile piersicului.
Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum sunt: porumbarul,
prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire
vegetativă (drajonare).

Longevitatea rădăcinilor şi ritmicitatea creşterilor anuale

Comparativ cu organele epigee, rădăcinile prezintă o plasticitate ecologică
mult mai redusă reacţionând mai prompt la schimbările de mediu. De aceea apar
rădăcini noi în fiecare an, care se îndreaptă spre zonele mai bogate în elemente
nutritive.
Formarea de rădăcini noi, ca şi moartea altora este un proces natural şi
continuu caracteristic organelor hipogee, care constituie o latură a circuitului
elementelor în natură.
Referitor la ritmicitatea creşterii rădăcinilor s-a constatat că acestea au o
capacitate potenţială de a creşte în tot cursul ciclului anual (Roy Rom citat de Miliţiu I., 1992).
Rădăcinile îşi încep activitatea mult mai devreme primăvara, când în sol se
înregistrează cca. 2°C şi o încheie mult mai târziu toamna, la realizarea în sol a
aceluiaşi prag de temperatură. De regulă, creşterea rădăcinilor precede creşterea
lăstarilor, atingând un maxim înainte de creşterea intensă a lăstarilor. Un al II lea
maxim se înregistrează târziu în vară, după ce lăstarii s-au oprit din creştere şi
numai dacă temperatura solului nu depăşeşte 20-25°C.
Fluctuaţii ciclice pot fi datorate competiţiei pentru hidraţii de carbon care
apare între organele supra şi subterane, precum şi condiţiilor ecologice şi
tehnologice.
Cea mai mare parte din volumul creşterilor are loc în timpul nopţii (60%).

3.2. Tulpina

La pomii cultivaţi şi la arbuştii fructiferi, tulpina are ca origine mugurii

vegetativi, aparţinând altoilor sau butaşilor. La speciile pomicole obţinute prin
seminţe, sistemul aerian (tulpina) este de origine embrionară.
Tulpina are funcţia de conducere a sevelor (brută şi elaborată) şi generează
toate biosistemele componente (lăstari, ramuri, frunze, flori, fructe).

52
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Creşterea în lungime şi ramificarea tulpinii este asigurată prin activitatea

meristemelor primare din conurile de creştere (muguri vegetativi), care dau
naştere ţesuturilor primare (formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central).
Creşterea în grosime a tulpinii este asigurată de două zone meristematice
secundare, cambiul, situat la limita dintre scoarţă şi lemn, care generează lemn şi
liber secundar (vasele libero-lemnoase) şi felogenul, situat în scoarţă care
generează felodermul către interior (scoarţă secundară) şi suberul către exterior.
(fig. 3.4).
Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroana.

3.2.1. Trunchiul

Trunchiul este partea bazală neramificată a tulpinii, care face legătura

dintre rădăcină şi coroană.
În funcţie de sistemul
de cultură a pomilor
trunchiul poate avea
dimensiuni diferite:
• 30 - 40 cm, trunchi pitic,
plantaţii superintensive;
• 40 - 60 cm, trunchi
mijlociu, plantaţii
intensive;
• 60 - 80 cm, trunchi
supramijlociu, plantaţii
clasice;
• 100 - 180 cm, trunchi
înalt, plantaţii de
aliniament.

Trunchiul este
caracteristic pomilor propriu-
zişi şi mai puţin arbuştilor şi
lipseşte la arbuşti şi
semiarbuşti.

Fig. 3.4. Structura tulpinii de prun, după

sfârşitul structurii primare şi începerea
primelor diviziuni cambiale.
(după A. Negrilă şi colab. 1982)

53
POMICULTURĂ GENERALĂ

3.2.2. Coroana
Coroana cuprinde totalitatea ramificaţiilor tulpinii, fiind constituită din
numeroase bioelemente, care se diferenţiază între ele prin dimensiuni, funcţii,
vârstă, aspect şi longevitate.
Miliţiu I. (1992) - consideră longevitatea criteriul principal în diferenţierea
bioelementelor ce alcătuiesc coroana, clasificându-se în:
- bioelemente permanente (ramuri de schelet);
- bioelemente cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi de rod);
- bioelemente cu durată scurtă de viaţă (muguri, lăstari, frunzele, florile,
fructele).
Cireaşă V. (1995) - prezintă coroana formată din:- macrostructura vegetativă
(ramurile de schelet şi semischelet) şi microstructura roditoare (ramurile de rod).

1. Bioelementele permanente ale coroanei

Ramurile de schelet - sunt cele mai viguroase ramificaţii din coroană şi
formează structura de rezistenţă biologică a coroanei (scheletul pomului).
Axul - este ramura centrală a coroanei (prelungirea trunchiului), care este
delimitat la partea inferioară de prima ramură din coroană iar la cea superioară de
o ramură anuală, numită săgeată.
Pe ax sunt înserate ramurile de schelet de ordinul I. Din acestea se
formează ramurile de ordinul II, care prin ramificare dau ramuri de ordin III
ş.a.m.d. Lipseşte la coroanele de tip vas.
Şarpantele (braţele sau ramurile de schelet de ordinul I), sunt ramurile cele
mai puternice, de dimensiuni apreciabile, ce pornesc de pe trunchi sau de pe axul
pomului. După modul de inserţie pe ax, acestea pot fi dispuse grupat: formând
etaje (piramide şi palmetele etajate) sau spiralat, distanţate între ele (piramide şi
palmete neetajate).
Subşarpantele - sau ramurile de schelet de ordinul II se formează prin
ramificarea celor de ordinul I şi la majoritatea formelor de coroană sunt dispuse
bilateral-altern-extern.
Forma de coroană este definită de modul de amplasare şi îmbinare a
şarpantelor şi structura ei. De aici şi necesitatea cunoaşterii unor noţiuni care
determină parametrii bioconstructivi ai coroanei.
Unghiul de ramificare (creştere) este unghiul format între şarpantă şi ax sau
între ramura de ordinul II şi cea de ordinul I. Pentru a avea un schelet bine
consolidat, este de dorit, ca unghiurile de ramificare să fie mai mari de 45o,
condiţionat şi de menţinerea unui echilibru între creştere, fructificare şi entropie.
Unghiul de deschidere (divergenţă) este unghiul format în plan orizontal de
două şarpante alăturate în cadrul unui etaj.
Distanţa de ramificare este distanţa dintre ax şi prima subşarpantă sau
intervalul dintre punctele de inserţie a două subşarpante pe lungimea unei
şarpante.
Sistemul de ramificare reprezintă modul de amplasare al subşarpantelor pe
şarpante. Se întâlnesc două sisteme: ramificare prin bifurcare şi ramificare
bilateral-altern-extern.

54
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

2. Bioelementele cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi

ramurile de rod).
a. Ramurile de semischelet - sunt ramificaţii de ordin superior (III, IV) ale
ramurilor de schelet, au dimensiuni mici (1-2 cm grosime, 10-100 cm lungime),
asigură amplificarea coroanei, constituind suportul de susţinere al ramurilor de
rod, mugurilor, lăstarilor, frunzelor şi fructelor.
Ramurile de semischelet se formează de regulă din ramuri vegetative de
vigoare medie dar şi din ramurile de rod, care după fructificare, rămân numai cu
funcţia de semischelet (poartă buchete de mai şi ramuri mixte la drupacee, pinteni
şi ţepuşe la pomacee).
În majoritatea cazurilor, ramurile de semischelet se apleacă sub greutatea
organelor pe care le susţin şi îndesesc coroana, se epuizează cu timpul şi dacă nu
sunt regenerate provoacă degarnisirea scheletelui, fenomen cunoscut sub numele
de elagaj (natural).
b) Ramurile de rod - sunt formaţiuni lemnoase, de dimensiuni reduse (din
punct de vedere botanic) pot fi numite microblaste (micros-mic) sau brachiblaste
(brachis-scurt), care se formează în principal pe ramurile de semischelet sau chiar
direct pe schelet în cazul soiurilor de tip spur.
Ramurile de rod pot fi recunoscute cu uşurinţă prin următoarele
particularităţi:
-au dimensiuni reduse, 1-5 cm pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 20-30 cm,
smiceaua, nuieluşa; 30-70 cm ramura mixtă;
-au durata de viaţă scurtă: 1-2 ani la piersic, 5-6 ani la vişin, 10-12 ani la
măr şi păr;
-au o poziţie aproape perpendiculară pe ramura mamă (semischelet sau
schelet), având un unghi mare de inserţie: 90°, pintenul, ţepuşa, buchetul de mai;
45-60° ramura mixtă, nuieluşa, mlădiţa;
-au ţesuturile fragile, sfărămicioase, datorită conţinutului ridicat în
substanţe de rezervă;
-evoluează rapid, transformându-se în noi formaţiuni de rod mai complexe
(pinten - ţepuşă - bursă - vatră de rod la măr şi păr, măciulie - coarne de melc -
ramificaţie fructiferă la gutui) sau în ramuri de semischelet bine garnisite cu
ramuri de rod.
Unele ramuri de rod (pinten, smicele) deşi au toate caracteristicile
prezentate mai sus, nu poartă muguri florali, acestea fiind denumite ramuri
preflorifere (ramuri de rod în devenire) şi apar de obicei la pomii tineri şi devin în
ani următori ramuri de rod propriu-zise.

Formaţiunile de rod la măr şi păr

La măr şi păr se cunosc următoarele formaţiuni de rod: pintenul, ţepuşa,
smiceaua, nuieluşa, mlădiţa, bursa şi vatra de rod. (fig. 3.5)
Pintenul - este o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur
vegetativ terminal iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri
vegetativi slab dezvoltaţi.

55
POMICULTURĂ GENERALĂ

El se formează din muguri terminali sau laterali ai ramurilor vegetative sau

de rod, în anii cu o încărcătură mare de fructe şi în perioada de declin a pomilor.
Pintenul evoluează prin mugurul terminal în ţepuşă sau tot în pinten.
Ţepuşa - este o ramură de rod scurtă (0,5-5 cm), care se deosebeşte de
pinten, prin aceea că mugurul terminal este mixt. Se întâlneşte la toate soiurile de
măr şi păr, fiind predominantă la cele de tip "spur".
Ţepuşa evoluează prin mugurul terminal într-o formaţiune fructiferă numită bursă.
Smiceaua - conţine de asemenea, o ramură anuală prefloriferă de vigoare
slabă, lungă de 10-30 cm, cu mugurele terminal şi cei laterali vegetativi.
Smiceaua evoluează prin mugurul terminal şi cei laterali în nuieluşe (cel
mai întâlnit caz), mlădiţe, smicele, ţepuşe sau pinteni, în funcţie de încărcătura de
rod, vigoare şi poziţia în coroana pomului.(fig. 3.6.).
Nuieluşa - este o formaţiune de rod, care se aseamănă după formă şi
lungime cu smiceaua, deosebindu-se, prin aceea că mugurele terminal este mixt.
Ea evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o bursă
iar lateral din mugurii vegetativi se formează mlădiţe, nuieluşe, smicele, ţepuşe
sau pinteni.(fig. 3.7.).
Mlădiţa - reprezintă o formaţiune de rod de 10-40 cm lungime care are în
poziţie terminală şi subterminală (2-5) muguri micşti, restul mugurilor fiind vegetativi.
Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în poziţie terminală şi
subterminală burse iar lateral ţepuşe, pinteni. (fig. 3.8.).
Bursa - sau puntea de rod reprezintă o formaţiune bienală scurtă, care
provine din mugurul mixt terminal al ţepuşei, nuieluşei sau mlădiţei. În condiţii
favorabile de nutriţie, bursa asigură dezvoltarea normală a fructelor, dar şi
formează ţepuşe, pinteni, smicele, nuieluşe sau mlădiţe.
Vatra de rod - sau ramificaţia fructiferă este o formaţiune de rod
multianuală formată din două sau mai multe burse. Ele se dezvoltă numai prin
evoluţia ţepuşelor.
La păr, ramurile de rod sunt viguroase decât la măr, glabre, cu muguri mari,
conici, cu vârful ascuţit şi depărtat de ramură.

Fig. 3.5. - Ramurile de rod la măr şi păr

1- pinten; 2- ţepuşă; 3- smicea; 4- nuieluşă; 5- mlădiţă; 6- bursă ; 7- vatră de rod
(după Cepoiu N., 2001)

56
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Fig. 3.6. Evoluţia smicelei în raport de mărimea recoltei şi a

unghiului de inserţie
(după Cepoiu N., 2000)

Fig. 3.7. Evoluţia nuieluşei

(după Cepoiu N., 2000)

57
POMICULTURĂ GENERALĂ

Fig. 3.8. Evoluţia mlădiţei

(după Cepoiu N., 2000)

Formaţiunile de rod la gutui

Gutuiul fructifică pe ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. (fig. 3.9.)

Ramura mixtă este o creştere anuală de 20-60 cm lungime, care prezintă
5-20 muguri micşti în treimea superioară şi mediană şi câţiva muguri vegetativi
slab dezvoltaţi în partea bazală. Uneori mugurii vegetativi pot alterna axial cu cei
micşti.
Din mugurii micşti se formează lăstari fertili de 5-12 cm, care poartă în vârf
o floare şi mai târziu un fruct şi devin măciulii la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Ramura lungă evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită cu
măciulii, a căror vigoare descreşte de la vârf spre baza ei.
Măciulia reprezintă o ramură de rod scurtă (5-12 cm) cu vârful îngroşat şi
o cicatrice pe el, rezultată în urma desprinderii fructului de pe lăstar. Pe partea
terminală îngroşată se formează câte 1-3 muguri micşti, iar lateral 3-7 muguri
vegetativi.
Măciulia evoluează în formaţiunea coarne de melc, astfel, din muguri
micşti se formează lăstari fertili, care se îngroaşă terminal transformându-se în noi
măciulii. Măciuliile mai puţin viguroase, de cele mai multe ori se usucă sau
formează o singură măciulie.
Coarnele de melc constituie o formaţiune de rod multianuală ce cuprinde
două măciulii de un an situate pe una de doi ani.

58
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Fig. 3.9. - Ramurile de rod la gutui şi moşmon

Ramura mixtă (1) şi evoluţia ei în ramură de semischelet garnisită cu măciulii
(2), iar în anul următor formează coarne de melc (3); evoluţia mugurilor micşti
în lăstari fertili (a,b). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Formaţiunile de rod la cireş şi vişin

Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri
mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul. (fig. 3.10)
Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee. La pomii tineri
pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu
o poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete.
Ramura buchet (buchet de mai) este o formaţiune scurtă (1 - 5 cm) care
prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4
- 6 muguri floriferi.
Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile
de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de vegetaţie în pinteni.
Ramura mijlocie are lungimea de 10 - 30 cm. Terminal şi în partea
superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri
floriferi. Uneori mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toată lungimea ramurii.
Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă
terminal ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni iar lateral buchete şi pinteni.
Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau
subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică
ca ramura mijlocie.

59
POMICULTURĂ GENERALĂ

Evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal şi în poziţie

subterminală ramuri mijlocii iar lateral buchete de mai şi pinteni.

Fig. 3.10. - Ramurile de rod la cireş şi vişin

Ramura mijlocie şi evoluţia ei (1a; 1b); ramura lungă şi evoluţia ei (2a; 2b); ramura pleată
de un an (3a) şi evoluţia ei în anii următori (3b); pintenul (4a) şi evoluţia lui tot în pinten
(4b)sau în buchet de mai (5a); buchet de mai simplu (5b) şi alungit (5c).
(după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia,

Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş, la unele soiuri (Ramon
Oliva).
Este o creştere anuală cu lungimea de 15 - 40 cm, care prezintă un mugur
vegetativ terminal şi lateral 10 - 15 muguri floriferi, dispuşi solitar.
Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete
viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de
viaţă. După 5 - 6 ani de fructificare ele se usucă.

Formaţiunile de rod la prun şi cais

La prun şi cais se disting următoarele formaţiuni fructifere: spinul, pintenul
şi smiceaua care sunt preflorifere, ramura buchet, ramura mixtă şi ramura
anticipată care rodesc. (fig. 3.11)
Spinul este o creştere anuală scurtă (2 - 10 cm), la care mugurele terminal
s-a transformat în ghimpe. Lateral are muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Se
întâlneşte la zarzăr, corcoduş, unele biotipuri locale de prun, dar în special la soiul
Tuleu gras.
Spinul evoluează prin muguri vegetativi laterali, formând pinteni sau
buchete de mai, în funcţie de încărcătura de rod. După 2 - 3 ani de rodire,

60
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

ghimpele terminal se usucă şi cade, spinul căpătând aspectul unei ramificaţii

fructifere.
Pintenul are lungimea de lungimea de 0,5 - 2,5 cm, terminal poartă un
mugur vegetativ care-i asigură creşterea în lungime, iar lateral are tot muguri
vegetativi, slab dezvoltaţi.
Pintenul se formează din mugurii laterali ai ramurilor anuale de vigoare
mică şi mijlocie şi evoluează în general monoaxial în ramuri buchet scurte.
Smiceaua este o formaţiune prefloriferă subţire (2 - 4 mm), de 15 - 40 cm
lungime, care prezintă atât terminal cât şi lateral numai muguri vegetativi. Apare
la unele soiuri de prun (Tuleu gras) la începutul perioadei de rodire.
Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în partea superioară
smicele şi ramuri buchet iar în treimea mijlocie şi inferioară numai pinteni.
Ramura buchet sau buchetul de mai este o formaţiune scurtă de 2 - 5 cm
lungime, cu un mugur terminal vegetativ care-i asigură creşterea, iar lateral sunt
inserate 3 - 5 grupuri de muguri a câte 2 - 3 muguri, din care unul vegetativ şi
ceilalţi floriferi.
Evoluează prin mugurii vegetativi în pinteni şi buchete de mai formând
ramificaţii fructifere. La soiul de prun Stanley se întâlnesc cele mai viguroase şi
ramificate buchete de mai (Drobotă Gh. şi colab.,1991).
Ramura mixtă este o creştere anuală de 15 - 60 cm, care prezintă terminal
un mugur vegetativ. Lateral sunt inseraţi muguri vegetativi şi floriferi, care pot fi
dispuşi solitar, dar în general sunt grupaţi câte 2 - 3 la prun şi 2 - 8 la cais,
predominante fiind grupurile formate de un mugur vegetativ şi unul florifer sau
doi floriferi şi unul vegetativ.
Evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită în partea terminală cu noi
ramuri mixte, iar în zona mediană şi bazală cu buchete şi pinteni.

Fig. 3.11. - Ramurile de rod la prun şi cais

Ramură de prun cu spini (1); spinul (2a) şi evoluţia lui (2b); ramură mixtă anuală (3)
şi evoluţia ei în ramură de semischelet (4); pinten (5); buchet de mai simplu (6)
şi evoluţia lui în buchet ramificat (7); buchet ramificat, multianual la soiul
de prun Stanley (8). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

61
POMICULTURĂ GENERALĂ

Ramura anticipată este o formaţiune întâlnită îndeosebi la cais, care

prezintă o organizare morfologică asemănătoare cu a ramurii mixte, purtând
lateral grupe de muguri vegetativi şi floriferi.
Deoarece, mugurii floriferi de pe aceste ramuri sunt mai rezistenţi la ger, în
anii mai friguroşi ele pot contribui la salvarea recoltei.

Formaţiunile de rod la piersic şi migdal

Piersicul şi migdalul fructifică pe ramura buchet, ramura salbă, ramura
mixtă, ramura anticipată şi au ca ramură prefloriferă pintenul. (fig. 3.12)
Pintenul este asemănător cu cel de la alte specii şi se formează la începutul
rodirii pomilor, pe ramurile de schelet. El evoluează în buchete la pomii tineri, iar
în perioada de maximă rodire în pinteni slab dezvoltaţi, care foarte des degeră în
timpul iernii.
Buchetul de mai este o formaţiune de 1 - 5 cm lungime, care prezintă
terminal un mugur vegetativ iar axial câţiva muguri floriferi (2 - 4 la piersic şi 2 -
8 la migdal).
Evoluează prin mugurele vegetativ terminal în buchete de mai, pinteni,
salbe.
Ramura salbă este o creştere anuală subţire, cu lungimea de 10 - 20 cm,
care prezintă terminal un mugure vegetativ iar lateral 10 - 12 muguri floriferi
dispuşi solitar, mai rar grupaţi câte 2.
Salbele se formează în special la pomii bătrâni şi slabi.
Poate evolua monoaxial în salbe şi buchete la pomii cu încărcătură normală
sau în pinteni la pomii supraîncărcaţi cu rod.

Fig. 3.12. - Ramurile de rod la piersic şi migdal

1. pinten; 2. Ramura buchet, 3. Ramura salbă; 4,5 ramura mixtă: 6. Ramura anticipată
- diferite posibilităţi de dispunere şi grupare a mugurilor vegetativi şi floriferi
pe ramura mixtă. (după Cepoiu N., 2001)

62
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Ramura mixtă este o creştere anuală, de 20 - 80 cm lungime şi poartă atât

muguri vegetativi cât şi floriferi. Mugurele terminal este vegetativ iar în zona
bazală, de asemenea, poartă 2 - 4 muguri vegetativi.
Axial poartă muguri floriferi şi vegetativi dispuşi solitar dar de regulă
grupaţi câte 2 - 3, cea mai frecventă grupare fiind formată din 3 muguri, din care
unul vegetativ aşezat central şi 2 floriferi colaterali.
Ramura mixtă evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă
terminal o nouă ramură mixtă de vigoare slabă şi lateral salbe, buchete şi pinteni.
Ramura anticipată se formează din muguri axilari de pe ramurile mixte
mai viguroase, în cel de-al II-lea val de creştere. Are o lungime de 10 - 50 cm şi 3
- 5 mm grosime. Ca organizare morfologică se aseamănă cu ramura salbă sau
ramura mixtă.

Formaţiunile de rod la nuc

Nucul este o specie unisexuat monoică, care fructifică pe ramuri anuale
mijlocii. (fig. 3.13)
Ramura mijlocie este o creştere anuală de 5 - 30 cm lungime şi 6 - 10 mm
grosime, care poartă terminal un mugur mixt unisexuat femel şi lateral 1 - 3
muguri de amenţi. Uneori poate avea 1 - 3 muguri micşti unisexuaţi femeli, iar
axilar atât muguri de amenţi cât şi vegetativi, dispuşi serial.

Fig. 3.13. Specificul fructificării nucului

Ramuri de rod (1, 2); lăstar fertil cu flori femele situate apical (3); ramură de rod cu
amenţi axiali şi lăstar fertil terminal (4); secţiune longitudinală printr-o ramură de rod,
se observă dispunerea serială a mugurilor axiali. (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

63
POMICULTURĂ GENERALĂ

Formaţiunile de rod la alun

Alunul rodeşte pe ramuri scurte, mijlocii şi lungi. (fig. 3.14)
Ramurile scurte au lungimea de 2 - 3 cm şi se aseamănă cu ţepuşele de la
măr şi păr. Ele prezintă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lateral
muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Evoluează prin mugurele mixt terminal într-o
nouă ramură de rod scurtă.
Ramurile mijlocii au lungimea de 15 - 30 cm şi prezintă terminal un
mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lateral muguri micşti.
Ramurile lungi (au peste 40 cm) prezintă terminal un mugure mixt iar
lateral muguri micşti, uneori grupe de amenţi. În zona bazală prezintă muguri
vegetativi. Ramurile lungi se întâlnesc în general, la pomii tineri.

Fig. 3.14. - Specificul fructificării alunului.

Ramuri anuale lungi (1) şi mijlocii (2) cu muguri micşti şi amenţi dispuşi lateral
sau terminal; lăstar fertil provenit prin evoluţia mugurelui mixt (3);ramuri de rod
scurte cu muguri micşti dispuşi apical (4) sau la baza grupului de amenţi (5).
(după Mary -Ann Drobotă, 1996)

64
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Formaţiunile de rod la castan

Ramura mijlocie - este o creştere anuală de 10-30 cm, care poartă în
partea superioară muguri micşti, iar în partea inferioară muguri vegetativi slab
dezvoltaţi. Mugurii micşti evoluează primăvara în lăstari fertili, care vor forma
amenţi uni sau bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi situaţi în partea inferioară a
lăstarului fertil şi poartă numai flori mascule. Amenţii bisexuaţi se formează în
partea superioară şi mijlocie a lăstarului fertil. Aceştia poartă spre bază flori
femele iar spre vârf numai flori mascule. (fig. 3.15)

Fig. 3.15. - Specificul fructificării castanului cu fructe comestibile

Ramura anuală mijlocie cu muguri micşti situaţi în partea superioară (1);
lăstar fertil cu amenţi bisexuali şi unisexuaţi (2); ramură cu fructe (3)
(după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Specificul de fructificare la arbuştii fructiferi

Zmeurul rodeşte pe tulpini de un an, crescute în anul anterior fructificării.
Au lungimi de 1-1,5m, sunt cilindrice, neramificate, erecte, acoperite cu ghimpi.
Tulpinile care au fructificat se usucă în acelaşi an. (fig. 3.16.)
Coacăzul negru rodeşte pe ramuri scurte şi ramuri anuale mijlocii, formate
pe tulpini în vârstă de 2-5 ani. Tulpinile au durata productivă rentabilă de 4-5 ani,
după care se înlocuiesc prin tăieri. (fig. 3.17.)
Coacăzul roşu rodeşte pe ramuri scurte asemănătoare cu buchetele de mai
(2-3cm). Terminal, aceste ramuri au un mugure vegetativ, iar axilar muguri de
rod. (fig. 3.17.)
Agrişul fructifică prioritar pe ramuri buchet simple sau ramificate inserate
pe tulpini de 2-7 ani.

65
POMICULTURĂ GENERALĂ

Murul rodeşte pe tulpini de un an formate în anul anterior. Tulpinile trăiesc 2 ani.

Afinul de cultură fructifică pe ramuri de un an formate pe tulpini de 2-10 ani.
Cătina albă fructifică pe ramuri multianuale; este o plantă unisexuat dioică.
Socul fructifică pe ramuri anuale mijlocii, formate în anul precedent.

Fig. 3.16.- Specificul fructificării zmeurului

Fragment dintr-o tulpină de un an, se observă dispunerea mugurilor de rod micşti (1);
tulpina fructiferă garnisită cu lăstari fertili formaţi prin evoluţia mugurilor micşti (2);
formarea drajonilor din mugurii adventivi de pe rizomi (3).
(după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Cornul fructifică pe ramuri de rod scurte, fin pubescente, de culoare

verzuie, cu un mugure florifer terminal şi 1-2 muguri vegetativi inseraţi axial.
Trandafirul pentru petale fructifică pe creşterile anuale ale tulpinilor de 2-
3 ani.
Ziziphus jujuba fructifică pe lăstari fertili formaţi din muguri micşti,
situaţi pe ramurile anuale mijlocii; ramurile roditoare subţiri, după fructificare se
usucă şi cad, iar cele groase se ramifică.
Lonicera fructifică pe ramuri de un an care poartă flori în axilele frunzelor.
Scoruşul negru (Aronis melanocarpa) fructifică pe ramuri de rod scurte şi
mijlocii provenite atât din lemn tânăr, cât şi mai bătrân.

66
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Scoruşul roşu (Sorbus aucuparia) fructifică şi rodeşte pe lăstari fertili

formaţi din mugurii micşti ai ramurilor fructifere.

Fig. 3.17. - Ramuri de rod ale coacăzului

Coacăz negru: ramura scurtă (1); ramura anuală mijlocie (2); tulpină garnisită cu ramuri
fructifere (3); evoluţia mugurelui mixt într-un lăstar cu 1-2 inflorescenţe (4).
Coacăz roşu: tulpină garnisită cu formaţiuni de rod (5); gruparea mugurilor de rod la limita
dintre creşterile de 1 şi 2 ani (6); specificul de fructificare (7).
(după Mary -Ann Drobotă, 1996)

67
POMICULTURĂ GENERALĂ

3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă

Sunt reprezentate prin muguri, lăstari, frunze, flori şi fructe. Ele trăiesc
doar câteva zile (florile) altele întreaga perioadă de vegetaţie (lăstarii) sau chiar un
an (muguri vegetativi şi de rod) şi numai cu excepţii 2-3 ani (muguri dorminzi).
MUGURII - sunt bioelemente de creştere şi rodire care se formează anual
pe lăstari, în axila frunzelor sau chiar pe rădăcini (muguri adventivi).
După poziţia lor pe ramură mugurii pot fi:
Mugurii terminali - au o poziţie apicală, fiind situaţi în vârful ramurilor
anuale, se formează târziu, în fenofază încetării creşterii lăstarilor, primăvara
pornesc primii în vegetaţie şi manifestă dominanţă apicală asupra mugurilor
axilari. Au rolul de a asigura creşterea în lungime a ramurilor.
Există şi cazuri când în poziţie terminală se formează un mugur de rod, în
acest caz ramura nu se mai prelungeşte ci formează flori şi fructe (ramurile de rod
la pomacee).
Mugurii laterali (axilari) - se formează în axila frunzelor, pe noduri în
cursul primăverii şi a verii. La majoritatea speciilor, muguri axilari rămân în
repaus până primăvara următoare, iar la unele specii, ca de exemplu la piersic,
prun, pornesc în vegetaţie în aceeaşi vară în care s-au format şi dau naştere la
lăstari anticipaţi.
Muguri situaţi sub cei terminali se numesc muguri subterminali şi
evoluează în lăstari concurenţi.
Mugurii axilari pot fi dispuşi câte unul la nod (solitar) sau în grupe de 2-6
buc. la un loc. Grupele de muguri sunt formate dintr-un mugur principal şi alţi
câţiva muguri mai mici numiţi stipelari sau suplimentari. (fig. 3.18.)

Fig. 3.18. - Muguri: 1-colaterali; 2-seriali; 3-vegetativi; 4-floriferi

După dispunerea spaţială, mugurii stipelari pot fi: colaterali, atunci când
sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurului principal (piersic, prun, cais) sau
seriali dacă sunt aşezaţi sub mugurul principal, pe aceiaşi axă verticală (nuc).
Mugurii dorminzi - sunt muguri axilari vegetativi, situaţi în zona bazală a
ramurilor anuale sau multianuale şi rămân inactivi un timp îndelungat, constituind
un fel de rezervă a pomului. Aceştia pornesc în vegetaţie, în cazul unor tăieri
severe sau a ruperii unor ramuri.
Mugurii adventivi - au o poziţie nedeterminată, se formează atât pe noduri
şi pe internoduri pe ramurile multianuale, trunchi sau rădăcini şi au rolul de a
reface organele pierdute.
După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi:

68
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Muguri vegetativi - sau de creştere evoluează în lăstari cu frunze.

Asigură creşterea şi ramificarea tulpinii, precum şi înmulţirea vegetativă a
pomilor. Sunt mai mici ca cei de rod, au forma conică, cu vârful ascuţit, care
poate fi depărtat sau alipit de ramură pe care s-au format.
Morfologic sunt alcătuiţi din conul de creştere cu ţesuturi meristematice
primare, primordiile viitoarelor frunze şi muguri şi sunt acoperiţi de solzi
protectori sau catafile. (fig. 3.19. a).

a b

Fig. 3.19 Structura morfologică a unui mugure

a –mugur vegetativ; b – mugur de rod

Muguri de rod - provin din mugurii vegetativi în urma procesului de

diferenţiere. În comparaţie cu cei vegetativi, aceştia sunt mai mari, mai bombaţi şi
cu vârful în general rotunjit. Pe ramuri pot avea poziţia apicală (pomacee) sau
axială (drupacee).
Din punct de vedere morfologic, mugurii de rod nu prezintă con de
creştere, fiind formaţi dintr-un ax vegetativ, pe care se înseră primordiile
bracteale, primordiile florale, iar la exterior sunt protejaţi de catafile (fig. 3.19. b).
După organele pe care le generează mugurii de rod pot fi: floriferi, micşti
şi muguri fruct.
Mugurii floriferi - sunt monofuncţionali din ei rezultând numai flori,
respectiv o floare (cais, piersic, migdal), 1-2 flori (prun) sau o inflorescenţă (cireş
şi vişin).
Mugurii micşti - sunt bifuncţionali, deoarece, formează atât organe
vegetative (rozete de frunze, lăstari fertili) cât şi organe generative (flori sau
inflorescenţe). Ei se întâlnesc la speciile pomacee şi arbuşti fructiferi.
Muguri fruct - se întâlnesc la smochin, au formă globuloasă cresc şi
evoluează fără a parcurge fenofaza de dezmugurire şi înflorire aparentă,
transformându-se într-o inflorescenţă şi ulterior într-un “fruct fals” numit siconă.

69
POMICULTURĂ GENERALĂ

LĂSTARII - sunt bioelemente anuale de creştere şi alcătuiţi din noduri şi

internoduri, poartă frunze în axila cărora se formează noi muguri. (fig. 3.20). Au
lungimea de 10-150 cm, culoarea verde, verde roşietică, roşcată (mur), roşie-
maronie (afin), epiderma glabră (cais, piersic, migdal), glabrescentă (păr, prun),
pubescentă (măr, gutui), acoperită cu sarmenţi (zmeur şi mur) sau ghimpi (măceş,
trandafirul de dulceaţă).
După mugurii din care provin lăstarii pot fi:
- lăstarii terminali sau de prelungire se formează din muguri terminali ai
ramurilor anuale, cărora le continuă creştere în lungime.
- lăstari laterali sau axilari, provin din muguri laterali şi au o vigoare mai
mică decât lăstarul terminal. Lăstarul lateral situat imediat sub cel de prelungire şi
cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent.

Fig. 3.20. Lăstar în creştere Fig. 3.21. Lastari anticipaţi (a)

f- frunze; o- muguri; n- nod; i- internod; (după A. Negrilă şi colab. 1982)
a- axilă (după A. Negrilă şi colab. 1982)

- lăstari lacomi, provin din muguri adventivi sau dorminzi de pe ramurile

multianuale şi au o creştere extrem de rapidă.
- lăstari anticipaţi sunt lăstari de dimensiuni mai reduse, ce iau naştere din
muguri axilari, care pornesc în vegetaţie, în acelaşi an în care s-au format
(piersic). (fig. 3.21).
- lăstari fertili care provin din muguri micşti de pe ramurile de rod.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, lăstarii devin
ramuri anuale. Acestea păstrează în general, denumirea lăstarilor din care au
provenit.

70
 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

FRUNZELE - sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi

din muguri vegetativi şi micşti.
Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară, pentru creşterea organelor
vegetative, cât şi pentru formarea fructelor.
Asigurarea unei suprafeţe foliare optime şi păstrarea unei stări fitosanitare
corespunzătoare, constituie un obiectiv important pentru pomicultură.
Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului, constituie
caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.(tabel 3.1.)

Tabelul 3.1.
Tipuri de frunze întâlnite la speciile pomicole

Frunze simple Frunze compuse

limb întreg limb lobat palmate imparipenate
măr, păr,gutui, moşmon,
coacăz, nuc, zmeur, mur,
cireş, vişin, prun, cais,
agriş, căpşun, frag. soc, măceş
piersic, migdal, castan, corn,
smochin. trandafir.,
alun.

FLOAREA - se formează din muguri de rod (floriferi şi micşti). La

majoritatea speciilor florile sunt hermafrodite, iar la unele specii pomicole (alun,
nuc) florile sunt unisexuate. (fig. 3.22.)
La măr şi păr inflorescenţa este un corimb, la cireş şi vişin - corimb
umbelifer, la căpşun - cimă bipară, la coacăz - racem, la nuc şi castan - amenţi.
Florile solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, migdal, porumbar şi corcoduş.

Fig. 3.22. - Structura unei flori la cireş. (după Mc. Gregor)

71
POMICULTURĂ GENERALĂ

FRUCTUL - se formează în urma procesului de fecundare şi “legare”;

există cazuri rare la unele specii când se pot forma fructe fără fecundaţie
(partenocarpice).
În urma acestor procese ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori
împreună cu alte părţi ale florii în fruct.
Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un număr mic
dintre ele (alun, castan), fructe uscate.
Fructele cărnoase ale speciilor pomicole sunt: poama, drupa şi baca.
Poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar, şi
receptacolul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Acest tip de fruct
este caracteristic pentru speciile măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă,
este formată din receptacul şi partea exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos
formează lojile seminale. (fig. 3.23.)

Fig. 3.23. - Structura principalelor fructe

a- măr; b- nucă; c- zmeură
1-epicarp; 2-mezocarp; 3-endocarp; 6-peduncul; 7-fascicule libero-lemnoase;
8-sămânţă; 9-drupeolă; 10-sepale; 11-receptacul.

Drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul.

Partea cărnoasă, comestibilă, a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul
lignificat formează sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică
pentru prun, cais, piersic, cireş, vişin, corcoduş. Fructele nucului şi ale migdalului
sunt tot drupe (pseudodrupe), la maturitatea cărora mezocarpul se usucă, iar
partea comestibilă este de fapt sămânţa. La zmeur fructul este o polidrupă,
alcătuită din mai multe drupeole.
Baca este un fruct simplu caracteristic pentru coacăz şi agriş. Seminţele
rezultate din ovule sunt înglobate în pulpă.
Poliachena sau receptaculul îngroşat este caracteristic pentru căpşun şi
frag. Fructele propriu-zise sunt mici achene prinse la exteriorul receptacului.
Fructele uscate sunt achene cu pericarp lemnos (castane şi alune).

72