1.

Legatura ionica- definitie si exemplu

Legătura ionică este un tip de legătură chimică formată datorită existenței unor forțe
electrostatice dintre doi ioni încărcați cu sarcini opuse. Legăturile ionice sunt adesea
formate între un cation (care este adesea un metal), și un anion (care este adesea un
nemetal). Legătura ionică pură nu poate exista: toți compușii ionici au un mic grad de
legătură covalentă. Astfel, o legătură ionică este considerată o legătură în care caracterul
ionic este mai proeminent decât caracterul covalent. Cu cât este mai mare diferența de
electronegativitate între cei doi atomi care-și formează legătura, cu atât legătura este mai
polară (mai ionică).
Exemplu: legarea Na si F 
Sodiul și fluorul se leagă ionic pentru a forma fluorura de sodiu. Sodiul cedează un
electron pentru a-și forma configurație electronică stabilă, iar electronul său este primit de
către atomul de fluor. Sub acțiunea forțelor electrostatice, cei doi atomi se atrag reciproc.
2.Numerele cuantice-definitie si exemple
Energia electronilor si distributia lor in spatiu este descrisa de numerele cuantice
Numarul cuantic principal (n) indica nivelul energetic (stratul) din jurul nucleului pe care
se afla pozitionat electronul. Numarul cuantic principal poate avea valorile n = 1, 2, 3, 4,
5, 6 si 7, iar straturile sunt: K, L, M, N, O, P, Q. Există un număr maxim de electroni
pentru fiecare strat (2n2).
Numarul cuatic secundar sau azimutal (l) determina distributia sarcinii in spatiu. Numarul
cuantic secundar poate avea valori de la 0 pana la n-1. Pentru l = 0, orbita este sferica, iar
pentru l > 0, orbitele sunt eliptice.
Numărul cuantic magnetic (m) explică generarea câmpului magnetic de catre e- în
mișcare si dă orientarea în spațiu a norului electronic (orbitalului). Pentru fiecare nr.
cuantic azimutal, l, numărul cuantic magnetic, m, poate lua toate valorile (întrgi) cuprinse
între - l și + l. Astfel, pentru fiecare l vor fi (2l +1) valori ale lui m.
Numarul cuantic de spin (s) descrie directiile de rotatie ale electronului in jurul axei sale.
Exista doua directii posibile, in sensul acelor de ceasornic si in sens contrar: s=+1/2 sau
s=-1/2.
3.Dualismul unda-corpuscul al materiei-definitie
Unda reprezinta fenomenul de propagare a unei oscilatii, intr-un mediu, insotit de
transportul de energie. O unda este caracterizata de lungimea de unda, reprezentata de
distanta cuprinsa intre 2 maxine sau minime, si de frecventa definita ca numarul de ori in
care se produce fenomenul de oscilatie in unitatea de timp. Exemple de unde valurile
formate la aruncarea unui obiect in apa, unde radio, lumina vizibila,.
O particula, numita si corpuscul, reprezinta o portiune mica de materie care poate fi
descrisa de parametri precum volum, masa, compozitie. Exemple de particule: electroni,
atomi, molecule.
Dualismul unda-corpuscul face referire la proprietatile materiei care sunt simultan de
natura corpusculara si ondulatorie. Caracterul corpuscular este sustinut de fenomene
precum emisia si absorbtia luminii, efectul fotoelectric, in timp ce caracterul ondulatoriu
se evidentiaza prin fenomene de difractie, interferenta si polarizare.
 4.Principiul lui Pauli:
 Principiul lui Pauli, numit si principiul de excluziune, este un principiu din mecanica
cuantică, ce afirmă că doi electroni nu pot avea aceleași patru numere cuantice, adică
dacă n, l, și ml sunt aceleași, atunci ms trebuie să fie diferit, astfel încât electronii să aibă
spin opus. A fost aplicat in scopul determinarii modului in care sunt populate nivelele
energetice in atomi si ajută la explicarea unei largi varietăți de fenomene fizice. Susține
multe din proprietățile caracteristice ale materiei de la stabilitatea pe scară largă a
materiei până la existența tabelului periodic al elementelor.
5. Legatura van der Waals
Majoritatea substantelor organice si unele combinatii anorganice ale nemetalelor
formeaza asociatii moleculare datorita existentei unor interactiuni fizice slabe intre
molecule sau grupari moleculare, care determina deformarea orbitalilor atomici sau
moleculari. Fortele van der Waals apar datorita acestor deformari si se manifesta fie intre
molecule, fie intre parti ale unor molecule mari. In general, sunt forte de natura electrica
mai slabe, intensitatea energetica este mai mica decat in cazul legaturilor ionice si
covalente, fiind de ordinul 1-2 kcal/mol.
6.Legatura de hidrogen
Legatura de hidrogen sau puntea de hidrogen este de natura electrostatica, fiind o forma
speciala a interactiunii dipol-dipol, dar mai puternica decat legatura van der Waals, avand
o energie de legatura cuprinsa intre 4-7 kcal/mol.
Acest tip de legatura se formeaza intre atomul H legat covalent de un atom puternic
electronegativ ca O sau N si un al doilea atom tot cu electronegativitate ridicata. Este
specifica apei, careia nu ii confera o structura rigida, ci mai degraba o structura in
echilibru dinamic in care aceste punti de hidrogen se rup si se formeaza permanent.
Astfel se pot explica agregatele moleculare si proprietatile speciale ale apei.
Puntile de hidrogen au un rol important in stabilirea structurilor spatiale ale
biopolimerilor si in formarea dublei elice intre doua lanturi complementare de ADN.

7. Interactiunea hidrofoba
Dupa interactiunea cu molecula de apa, unele substante imersate se incadreaza in doua
tipuri sau grupari moleculare: ¨ hidrofile - care interactioneaza cu apa. La dizolvarea lor
se degaja o cantitate mare de energie (DG < 0). Din categoria acestor substante fac parte
electrolitii si diferite grupari polare ale unor molecule, chiar daca gruparea este legata de
un rest molecular cu caracter apolar.
Energia eliberata la dizolvare nu este suficienta pentru desfacerea structurii
supramoleculare a apei. Astfel de substante sunt: hidrocarburile saturate, catenele
hidrocarburice din acizii grasi etc.
Caracterul hidrofob al unor substante este evaluat prin variatia energiei libere Gibbs, in
cazul dizolvarii lor intr-un solvent apolar, respectiv polar, care este pozitiva (DG > 0).
Daca moleculele au o parte hidrofoba si una hidrofila, cand sunt introduse in apa, isi
orienteaza partile hidrofile spre apa iar cele hidrofobe se grupeaza.
In concluzie, interactiunea hidrofoba reprezinta tendinta moleculelor sau a agregatelor
moleculare apolare de a se grupa atunci cand sunt imersate in apa. Acest fapt se constata
des in cazul macromoleculelor biologice. Astfel, interactiunea hidrofoba contribuie la
formarea structurii spatiale a proteinelor, la stabilirea dublei elice a ADN-ului si chiar la
structura supramoleculara a materiei
Legătura ionică este un tip de legătură chimică formată datorită existenței unor forțe
electrostatice dintre doi ioni încărcați cu sarcini opuse. Legăturile ionice sunt adesea
formate între un cation (care este adesea un metal), și un anion (care este adesea un
nemetal). Legătura ionică pură nu poate exista: toți compușii ionici au un mic grad de
legătură covalentă. Astfel, o legătură ionică este considerată o legătură în care caracterul
ionic este mai proeminent decât caracterul covalent. Cu cât este mai mare diferența de
electronegativitate între cei doi atomi care-și formează legătura, cu atât legătura este mai
polară.
8.Cele 4 nivele de organizare ale macromocleculelor ca sisteme:
Structura primara se refera la succesiunea monomerilor, dintr-un lant monomeric liniar
(sistem).
Structura secundara se refera la pozitionarea in spatiu a monomerilor (elementelor), intr-o
parte a moleculei (sistemului). Cele mai intalnite structuri secundare sunt α helixul si
structura β pliata.
Structura tertiara se refera la pozitionarea in spatiu a regiunilor omogene de structuri
secundare (elemente) dintr-o molecula (sistem). 
Structura cuaternara se refera la pozitionarea in spatiu a macromoleculelor, intr-un
complex supramolecular (sistem).

9.Energia de valenta a electronului

Lucrul mecanic NECESAR pentru a indeparta electronul de pe “orbita”, impotriva fortei
de atractie a nucleului, si a-l duce la distanta infinita.  Ce este elasticitatea? : În mecanică,
elasticitatea reprezintă proprietatea unor corpuri de a suferi deformări elastice, care pot fi:
de volum (la fluide, solide), când în corp se generează reactiuni elastice ,sau de formă (la
solide), când apar forțe elastice - la încercarea de modificare a formei (răsuciri, îndoiri
etc.).
Forța elastică este o forță centrală care are la origine o deformație elastică a unui mediu,
proporțională cu deformația x, dar de sens contrar (legea lui Hooke):

10.Potentialul de actiune
Un potențial de acțiune este un eveniment de scurtă durată (frecvent, milisecunde), în
care potențialul electric al membranei unei celule crește rapid (în gama milivolților) și se
încadrează pe o traiectorie constantă. Potențialul de acțiune apare în mai multe tipuri de
celule animale, numite celule excitabile, care includ neuroni, celulele musculare, și de
celule endocrine, precum și în unele celule de plante. În neuroni, ele joacă un rol central
în comunicarea celulă-celulă. În alte tipuri de celule, funcția lor principală este de a activa
procesele intracelulare: în celulele musculare, de exemplu, un potențial de acțiune este
primul pas în lanțul de evenimente care duc la contracție; în celulele beta ale
pancreasului, provoacă eliberarea de insulină. Potențialul de acțiune în neuroni este
cunoscut sub numele de "impuls nervos" sau "crampon", iar succesiunea temporală a
potențialului de acțiune generat de un neuron este numit "Spike tren ". Potențialul de
acțiune apare într-un neuron și este modificarea potențialului de repaus, după stimularea
supraliminală a celulei. Potențialul de acțiune este generat de tipuri speciale de canale de
ioni care sunt voltaj-dependente, încorporate în membrana plasmatică a unei celule.
Aceste canale sunt închise în cazul în care potențialul de membrană este aproape de
potențialul de repaus al celulei, dar încep rapid să se deschidă în cazul în care potențialul
de membrană crește la o valoare de prag definită cu precizie. Când canalele sunt deschise,
acestea permit un flux activ de ioni de sodiu, ce schimbă gradientul electrochimic, care, la
rândul său, produce o creștere în continuare a potențialului de membrană. Această
creștere determină dechiderea mai multor canale, se produce un curent electric mai mare,
și așa mai departe. Procesul decurge exploziv până când toate canalele de ioni disponibile
sunt deschise, rezultând într-o ascensiune mare în potențialul de membrană. Afluxul rapid
de ioni de sodiu provoacă polarizarea inversă a membranei plasmatice, precum și a
canalelor de ioni, apoi inactivare rapida. În privința canalelor de sodiu apropiate, ionii de
sodiu nu mai pot intra și sunt transportați în mod activ din membrana plasmatica.
Canalele de potasiu sunt apoi activate, și există un curent exterior de ioni de potasiu,
intervenind asupra gradientului electrochimic activănd asfel starea de repaus. După un
potențial de acțiune, există o schimbare tranzitorie negativă, numită
afterhyperpolarization sau perioada refractară, din cauza curenților suplimentari de
potasiu. Acesta este mecanismul care împiedică potențialul de actiune de a se reîntoarce
așa cum a venit. Potențialele de acțiune "lucrează" în regim binar, adică ele "sunt" sau
"nu sunt", nefiind mai mici sau mai mari în voltaj (tensiune).
Mecanism
Membrana plasmatică prezintă canale ionice voltaj-dependente și canale ionice ligand-
dependente. Potențialul de acțiune se produce datorită creșterii rapide a permeabilitații
pentru Na+ (de aprox. 5000 de ori). La potențialul de -70mV canalul de Na+ este închis,
iar cand potențialul crește la -65mV el se deschide și ionii de Na+ pătrund în celula,
rezultând în depolarizarea neuronului.
Diferența de potențial electric dintre interiorul și exteriorul celulei se reduce până când la
un moment dat se inverseaza polarizările: pozitivă în interior și negativă în exterior.
Valoarea care trece de 0mV se numește overshot(+35mV).
Creșterea și scăderea rapidă a potențialului se numește spike potential sau potențial-vârf.
Dupa aceasta se revine la potențialul de repaus. Postpotențialul negativ(sau
postdepolarizare) este peste valoarea de repaus. Dupa ce s-a atins valoarea de repaus,
potențialul scade și se afla puțin sub valoarea de repaus, timp de 40-50ms, ceea ce
constituie postpotențialul pozitiv(sau posthiperpolarizare).
Trecerea ionilor de Na+ prin membrană se face pasiv și este dependentă exclusiv de
gradientul de concentrație. In concluzie geneza impulsurilor nervoase nu consumă
energie.
Când membrana este stimulată subliminal, neapărând acea diferența de 15mV, nu se
produce un potențial de acțiune dar crește sensibilitatea membranei, ceea ce rezultă într-
un potențial local.
11.Potentialul Lennard-Jones
Potenţialul Lennard-Jones este un excelent model pentru interacţiunile de tip van der
Waals şi -fa/. Forţa interatomică f(r) este de atracţie (negativă), când distanţa dintre atomi
este mare (r >> a), trece prin zero la aproximativ r = 1.12246a şi devine de respingere
când cei doi atomi sunt apropiaţi (r < a). Repulsia puternică la distanţe r mici se explică,
în principal, ca o consecinţă a principiului de excluziune al lui Pauli. Acest fapt sugerează
că atomii au tendinţa să se aglomereze datorită forţei de atracţie, însă nu se pot
suprapune, rămânând entităţi distincte. Poziţia relativă de minim energetic corespunde
celei în care forţa de interacţiune este zero. Această condiţie determină valoarea
parametrului a0, al reţelei.

12Legatura covalenta si tipuri de legaturi covalente:

  Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi
de electroni puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare doar
între atomii nemetalelor, iar rezultatul legării se numește moleculă.
Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a
electronilor. Astfel, ea este:
* nepolară -apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care au
electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare dintre
cei doi atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult perechea
astfel formată.
* polară -există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi
atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare
atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine
astfel dezvelit de electroni.
* coordinativă -este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom pune
în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-se donor), iar
celălalt doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).
13.Semnificatia clinice ale aquaporinelor
Exista 2 tipuri de deificente identificate ca rezultând din mutații ale aquaporinelor
1.Mutațiile genei aquaporina-2 care provoacă insuficiența hepatica si        insuficiență
diabetică la om.
2.Mutațiile genei aquaporin-0 duc la cataractă congenitală .
Un număr mic de persoane au fost identificate cu deficiență severă sau totală la
aquaporin-1. Acestea sunt, în general, sănătoase, dar prezintă un defect în capacitatea de a
concentra substanțele dizolvate în urină și de a conserva apa atunci când sunt lipsite de
apă potabilă.
14.Aquaporinele
Aquaporinele sunt proteine integrale ale plasmalemei, responsabile de reglarea
fluxuluitransmembranar al apei.
Aquaporinele sunt localizate in membranele tuturor celulelor din corpul uman, avand
roldeosebit de important in cresterea, dezvoltarea si mentinerea sanatatii organismului.
Structura moleculara a aquaporinelor difera de cea clasica a canalelor ionice cu
patrusubunitati peptidice care delimiteaza un pol central. Aquaporinelesunt formate ca un
tetramerpeptidic, fiecare delimitand un canal hidrofil propriu. Fiecare canal hidrofil are
forma de clepsidra cu vestibulul delimitat de resturi hidrofobe si hidrofile, intr-o
configuratie care sapermita trecerea exclusiva a apei– selectivitate deosebit de mare.

15.Fosfolipidele membranare     

Clasa fosfolipidelor cuprinde fosfogliceridele si sfingolipidele si reprezinta peste 50% din
fosfolipidele membranare. Fosfolipidele au caracter amfipatic deoarece sunt formate
dintr-o regiune hidrofila polara sau cap polar si o regiune hidrofoba nepolara sau cozi
hidrofobe. Regiunea hidrofoba este formata din doua cozi hidrofobe alcatuite fiecare din
câte un acid gras cu 14-24 atomi de carbon, unul fiind acid gras saturat, iar celalalt
nesaturat, cu una sau mai multe legaturi duble de tip ,,cis". Diferentele în lungimea
lantului de atomi de carbon ai acizilor grasi si în gradul lor de nesaturare influenteaza
împachetarea moleculelor lipidice si fluiditatea bistratului. Prezenta dublelor legaturi de
tip ,,cis" introduce un punct de inflexiune în catenele acidului gras nesaturat.Cele mai
numeroase fosfolipide membranare sunt fosfogliceridele. Ele sunt formate dintr-un
schelet de glicerina, prin esterificarea a doua grupari hidroxil din structura glicerinei cu
doi acizi grasi si a celei de-a treia, cu acid fosforic. Gruparea fosfat la rândul ei, leaga
diferite tipuri de molecule, formându-se regiunea cap hidrofila a diferitelor tipuri de
fosfogliceride: fosfatidiletanolamine, fosfatidilserina, fosfatidilcolina, fosfatidilgicerol,
difosfatidilglicerol (cardiolipina), fosfatidilinozitol. În acidul fosfatidic gruparea fosfat nu
este legata la o alta molecula polara.Sfingolipidele contin sfingozina (un aminoalcool) în
loc de glicerol. Sfingozina este formata dintr-un lant lung nesaturat, cu o grupare amino
care leaga un acid gras prin legatura amidica, rezultând structura ceramidica si doua
grupari hidroxil, dintre care gruparea hidroxil terminala a sfingozinei leaga prin legatura
fosfodiesterica gruparea polara. Sfingolipidul major este sfingomielina.
16.Definiti termenul de “orbital”.
În chimia cuantică, un orbital molecular (OM) reprezintă o funcție de undă ce descrie
poziția electronilor în cadrul unei molecule. Această funcție matematică poate ajuta la
determinarea unor proprietăți ale moleculei, precum probabilitatea de a găsi electronul
într-o anumită regiune, diamagnetismul și paramagnetismul. Termenul de orbital a fost
introdus de Robert S. Mulliken în 1932. La nivel elementar, este folosit pentru a descrie
regiunea spațiului în care funcția are o amplitudine semnificativă. Orbitalii moleculari
sunt construiti în mod obișnuit prin combinarea orbitalilor atomici sau a orbitalilor hibrizi
de la fiecare atom al moleculei sau alti orbitali moleculari din grupurile de atomi.
Cu alte cuvinte un orbital molecular (MO) poate fi utilizat pentru a reprezenta regiunile
dintr-o molecula unde exista cea mai mare posibilitate sa fie un electron in acel orbital.
Un orbital molecular poate specifica configurația electronică a unei molecule: distribuția
spațială și energia unei (sau a unei perechi de) electron (i). Cel mai frecvent, un MO este
reprezentat ca o combinație liniară a orbitalilor atomici, în special în utilizări calitative.
Un orbital molecular descrie comportamentul unui electron în câmpul electric generat de
nuclee și o distribuție medie a celorlalți electroni. În cazul a doi electroni care ocupă
acelasi orbital, principiul lui Pauli cere ca ei să aibă un spin opus.
17.Cristalografia de raze X a proteinelor
Cristalizarea - Pentru a realiza difracţia de raze X pe macromolecule biologice este
necesară cristalizarea cestora. Cristalizarea se realizează utilizând o soluţie a materialului
biologic respectiv într-un solvent, de obicei într-o soluţie super-saturată de apă. Soluţia în
care introducerea suplimentară a oricărei cantităţi de solvat nu mai produce dizolvarea
acestuia este o soluţie saturată. Starea de suprasaturare se obţine prin diferite mijloace
precum răcirea soluţiei saturate şi determină creşterea concentraţiei soluţiei peste
valoarea de saturare.
Cristalizarea proteinelor dintr-o soluţie apoasă se produce similar celei a zahărului sau
sării.  Soluţia trebuie să fie supersaturată cu solvat (proteina), pentru ca, la un moment dat
să înceapă procesul de cristalizare şi creştere a cristalelor pe seama unor nuclee de
cristalizare. Proteinele diferă de moleculele mici numai prin gradul de supersaturare
necesar pentru inducerea cristalizării sau vitezei de cristalizare.  Pentru o soluţie saturată
de proteine supersaturarea poate fi crescută pe câteva căi:
1)    răcire;
2)    evaporarea apei;
3)    adăugarea unui solvat ionic ca de exemplu sarea – prin introducerea în apă a unei
sări precum clorura de sodiu (NaCL), din cauza câmpurilor electrice intense din jurul
ionilor de Na+ şi Cl- un număr mare de molecule de apă vor fi legate de aceşti ioni ca
urmare a structurii sale dipolare. Efectul net este reducerea numărului de molecule de apă
libere să menţină proteina în soluţie şi cristalizarea acestora.;
4)    varierea pH-ului  - deoarece diferite valori ale ph-ului modifică atracţia dintre
diferiţii amino acizi din care sunt constituite proteinele, aceste modificări pot induce
cristalizarea.
Obţinerea datelor - Într-un cristal perfect toate moleculele au aceiaşi conformaţie şi
orientare.  Se poate utiliza un dispozitv de difracţie .Când razele X sunt focalizate asupra
cristalului format din molecule purificate, razele sunt deflectate de atomii moleculelor
după anumite direcţii determinând o anumită schemă de difracţie. Numărul de electroni
din atom va determina intensitatea razelor împrăştiate.  Atomii mai grei produc o
împrăştiere mai eficientă decât cei uşori.  Schemele de difracţie obţinute din diferite
unghiuri vor furniza informaţii despre componentele şi distribuirea atomilor în moleculă.
Informaţiile sunt culese pe difractograme . Tehnica este utilizată în determinarea
structurii tri-dimensionale (sau terţiiare) a proteinelor crIstalizate
18.Undele electromagnetice sau radiaţia electromagnetică
Undele electromagnetice sau radiaţia electromagnetică sunt fenomene fizice în general
naturale, care constau dintr-un câmp electric şi unul magnetic în acelaşi spaţiu, şi care se
generează unul pe altul pe măsură ce se propagă.
Dupa proprietatile pe care le au radiatiile emise de substantele naturale ,sunt de trei
tipuri : alfa,beta, si gama.
a) Radiatia alfa are putere de patrundere foarte mica ,fiind formata din particule cu
sarcina pozitiva si masa ;experientele efectuate de Rutherford au aratat ca particulele alfa
sunt nuclee de heliu.Radiatiile alfa sunt formate din grupuri de particule cu energii bine
determinate .
b) Radiatia beta are putere de patrundere mai mare decat radiatiile alfa. El sunt formate
din electroni sau pozitroni . Radiatiile beta sunt emise cu toate energiile posibile cuprinse
intr-un interval larg ; zicem ca spectrul energetic al radiatiilor beta este un spectru
continuu.
c) Radiatia gama are cea mai mare putere de patrundere si nu este deviata de campuri
electrice sau magnetice.Aceasta radiatie este de natura electromagnetica si are lungimea
de unda foarte mica.
19.Care este principiul de functionare al unui aparat RMN?
Campul magnetic impreuna cu radiofrecventa modifica alinierea normala a atomilor de
H din organism.Se creaza un camp magnetic si undele radio sunt transmise de la un
scaner.Undele radio ajung la nucleul atomilor de H din moleculele de apa si le modifica
pozitia normala. Cand acestea se realiniaza in pozitia corecta trimit semnale radio. Aceste
semnale sunt primite de un computer care le analizeaza si le converteste intr-o imagine
bidimensionala a unui organ.
20.Ce este dipolul electric?
Se considera un dipol electric constituit din doua sarcini punctiforme de valoare egala q,
dar de semne contrare, situate in aer la distanta l una de alta./ sau Un dipol electric este un
ansamblu de două sarcini electrice egale şi de semn contrar ale căror centre de greutate nu
coincid. ( am pus doua variante in caz ca va place una mai mult decat cealalta :)) )
Aproximativ 22% din energia legaturii C-O si 39% din cea H-O este atribuita acestui
efect
21.Ce este oscilatorul armonic, principalele proprietăți și exemple de sisteme care
efectuează o mișcare periodica.
În mecanica clasica, oscilatorul armonic reprezintă un sistem care deplasat dintr-o poziție
fixă (numita poziție de echilibru) este acționat de o forța care se opune deplasării și al
cărei modul este proporțională cu deplasarea: F= - kx, unde k este o constanta pozitivă
numita constanta elastica a sistemului.
Principalele proprietăți: a) frecventa mișcării este independentă de amplitudinea oscilației
in domeniul de liniaritate; b) efectele mai multor forte se suprapun liniar.
Exemplu: oscilatorul armonic constituie un exemplu de mișcare periodică ce servește că
model pentru mai multe probleme de fizica clasica sau mecanica cuantică. Exemple de
sisteme care pot efectua un astfel de tip de mișcare când ies din starea de echilibru: un
corp fixat de un resort, un pendul simplu , un circuit electric compus dintr-o bobină și un
condensator.
În cazul oscilațiilor mecanice, mărimea care variază periodic este distanța sau unghiul, iar
în cazul celor electromagnetice variază periodic sarcina electrica din circuit, deci circuitul
electric
22.Referat RADIOTERAPIA
Reprezintă utilizarea radiațiilor ionizante pentru a distruge celulele de natură canceroasă.
Radiațiile ionizante provoacă mutații ale ADNului, care conduc la moarte celulară.
Celulele maligne sunt mai sensibile la radiațiile folosite, dozele fiind tolerate de țesutul
normal. Celulele tumorale au mecanismele de reparare ale ADNului mult mai puțin
eficiente în comparație cu celulele normale. Din această cauză, radioterapia se poate
efectua la anumite intervale de timp, pe perioade de săptămâni/luni, lucru ce permite
celulelor normale sa se refaca. Razele X acționează asupra ADN-ului: in mod direct ,
determiniand mutatii, ruperi de legaturi, etc. sau in mod indirect prin intermediul
speciilor reactive de oxigen. Efectele adverse care pot surveni ca urmare a radioterapiei
depind de tipul de țesut pe care s-a efectuat această procedură: țesuturi care au o rată de
proliferare mare a celulelor (mucoasele – efect temporar) sau țesuturi care nu se
regenerează (tesutul nervos – efect permanent).
Tipuri de radioterapie: cu sursă de radiație externă produsă de un echipament special,cu o
sursă de radiație care este introdusă în corp, lângă zona ce prezintă celule canceroase sau
cu substanțe radioactive (de exemplu, iod radioactiv) care introdus în corp va circula prin
sânge, distrugând o parte din celulele tumorale.
In functie de radiatia folosita:
Terapia cu raze X/radiație Gamma: Cantitatea de energie dintr-un foton poate varia. De
exemplu, fotonii din radiația gamma au cea mai mare energie (și lungimea de undă cea
mai mică), urmați de cei din razele X. Datorită energiilor înalte pe care le posedă,
radiațiile X și gamma sunt folosite pentru a distruge țesuturile maligne, prin producerea
de leziuni la nivelul celulei, în special la nivelul ADN-ului.
Terapie cu protoni: Când un fascicul de protoni trece pe lângă electronii care orbitează în
jurul nucleului protonii atrag electronii și îi “smulg” de pe orbită; are loc un proces de
ionizare. Această tehnică prezintă câteva avantaje față de radioterapia cu raze X: protonii
pot fi dirijati mai bine la situsul țintă prin controlarea vitezei particulelor. Protonii
încetinesc pe măsură ce trec prin corpul uman. Astfel , se va calcula viteza necesara care
trebuie imprimată astfel încât protonii sa ajunga la țintă unde vor avea efect maxim.
Fasciculele de electroni sunt folosite pentru a iradia tumori superficiale (cum este cazul
cancerului de piele) pentru că electronii interacționează rapid cu materia.
Pentru a genera ambele tipuri de particule (electroni+ protoni) se folosește un accelerator
liniar.
Un accelerator liniar este un tip de accelerator în care particulele sunt ghidate pe o
traiectorie liniară.  Particule cu o sarcina electrică negativă vor fi atrase de un electrod cu
potențial pozitiv, iar cele cu sarcină pozitivă de un electrod cu potențial negativ. În
acceleratoarele liniare particulele sunt accelerate folosind un șir succesiv de electrozi sub
formă tubulară, cuplați la un generator de curent alternativ.
Brahiterapia este o altă formă de radioterapie si implică plasarea unei surse radioactive în
interiorul corpului, în apropierea tumorii. Sursele radioactive folosite în brahiterapie sunt:
iodul radioactiv, cesiu și iridiu.
23.Teoria informatiei
In doua cutii se afla bile notate cu A, B, C, D , fiecare litera avand probabilitate diferita
de regasire in cutie. Se extrage aleatoriu cate o bila din fiecare cutie. Vrem sa aflam care
dintre litere a fost extrasa din fiecare cutie in parte punand intrebari. Putem adresa
intrebarile precum „ Este A?” Daca raspunsul este nu, intrebam „ atunci este B? și asa
mai departe  sau putem împărti infomatia in doua intreband „Este A sau B ?”.  Daca
raspunsul este nu, inseamna ca bila a fost  C sau D si se intreaba in continuare. S-a
calcuat media numarului de intrebari ce trebuie puse pentru fiecare cutie in parte pentru a
afla raspunsul .
Cutia 1 : 2 întrebari
Cutia 2: 1,75 intrebari
a)      Care dintre cutii contine mai multa informatie? Justificati raspunsul.
R:   În acest caz, numarul de intrebari ce trebuie puse reprezinta entropia de tip
informational. Entropia în teoria informationala masoara gradul de informatie dintr-un
sistem, unde informatia se refera la incertitudine.  Cu alte cuvinte, cu cat un eveniment
este mai incert, cu atat are mai multa informatie. Cutia numarul 2 contine mai putina
informatie (1,75 intrebari) decat cutia numarul 1, deoarece e nevoie de mai putine
intrebari pentru a afla litetra de pe bila extrasa deci are un grad de inceritudine mai mic si
implicit entropie mai mica si informatie mai putina
24.Tipuri de interacţii ale radiaţiei electromagnetice şi corpusculare cu proba de
analizat.
Interacţiile radiaţiei electromagnetice şi corpusculare cu proba de analizat pot fi
neelastice şi elastice (cvasielastice). În cazul interacţiilor elastice, spre deosebire de cele
neelastice, nu are loc o transformare de energie mecanică în alte forme de energie.
A.Interacţii neelastice
Interacţiile neelastice stau la baza celor mai multe metode de analiză în care au loc
interacţii ale radiaţiei electromagnetice şi corpusculare cu proba de analizat. Prin
interacţii neelastice are loc un schimb de energie bine definit între radiaţie şi particulele
din probă (atomi, ioni, molecule) care poate fi descris pe baza legilor mecanicii cuantice.
La efectuarea analizei se obţin semnale corespunzătoare unor tranziţii între anumite stări
energetice, care, ordonate în funcţie de energie (λ sau ν), ne dau spectrul probei de
analizat. În domeniul de energii larg care reprezintă spectrul electromagnetic, vor apărea
anumite discontinuităţi caracteristice.
Spectrele pot fi de emisie sau de absorbţie. Spectrele de emisie se obţin în urma trecerii
particulelor probei în stări cu energie mai mare (stări excitate), de exemplu, prin excitare
termică, după care revin la starea cu energie mai mică, starea fundamentală, prin emisie
de radiaţii. Spectrele de absorbţie se obţin la iradierea probei cu radiaţii a căror frecvenţă
(sau λ) variază continuu, din care vor fi absorbite anumite porţiuni caracteristice, în urma
trecerii particulelor respective în stări excitate. Pentru aceeaşi probă, spectrele de emisie
şi absorbţie sunt unul faţă de altul ca imaginea pozitivă şi cea negativă din fotografie.
Spectrele conţin codificat informaţia analitică furnizându-ne atât date calitative cât şi
cantitative pe baza tranziţiilor între diferitele stări energetice ale atomilor, ionilor sau
moleculelor. Frecvenţele, respectiv lungimile de undă ale semnalelor înregistrate sunt
caracteristice pentru natura probei sau a elementelor sale structurale, în timp ce
intensităţile corespunzătoare ne dau informaţii cantitative. Informaţii structurale calitative
pot fi date şi de întregul spectru care, în raport cu natura probei studiate poate fi frecvent
considerat ca o amprentă a acesteia.
B.Interacţii elastice (cvasielastice)
În urma interacţiilor elastice ale radiaţiei electromagnetice şi corpusculare cu particulele
probei de analizat, nu au loc modificări ale energiei cinetice a radiaţiei şi deci a frecvenţei
sale, ci numai o schimbare a direcţiei de propagare, care este funcţie de natura probei.
Energia internă şi structura probei nu se modifică în urma acestor interacţii. Interacţiile
elastice pot fi descrise pe baza proprietăţilor de undă ale radiaţiei electromagnetice. Din
interacţiile elastice fac parte reflexia, refracţia, difuzia, difracţia etc. Metodele de analiză
bazate pe interacţii elastice ale radiaţiei cu proba de analizat nu fac parte din cadrul
metodelor spectrometrice de analiză, neavând loc practic un schimb de energie între
acestea.
25.Cum functioneaza un CT
Functionarea CT se bazeaza pe doua principii:
masurarea atenuarii unui fascicul de raze X ce traverseaza un corp si calculul
coeficientului sau de atenuare, deci a densitatii sale radiologice,
reconstructia imaginii unui obiect plecind de la proiectiile sale diferite, practic realizind o
reproducere bidimensionala a realitatii tridimensionale.
Planul de sectiune este pentru majoritatea structurilor investigate cel transversal sau axial.
Pentru fiecare sectiune tubul de raze X se roteste in jurul bolnavului, avind pe partea
opusa detectorii al caror rol este de a recepta energia fotonica ce a traversat corpul uman
si de a o transforma in energie luminoasa, pe care ulterior o fotodioda o transforma in
semnale electrice. Aceste semnale sunt apoi digitalizate si transmise unui procesor de
imagini, ce reconstruieste imaginea pe baza unui numar mare de masuratori. Aparatele
noi au sisteme informatice mai rapide si un software care poate procesa nu numai
sectiunile transversale individuale, dar si pe cele in continua schimbare. Acestea sunt
numite aparate CT spirala. Sistemele lor informatice integreaza datele sectiunilor
transversale individuale in miscare pentru a genera informatii volumetrice
tridimensionale (o imagine 3-D a corpului), vizibile din mai multe perspective diferite.
Acest tip de achizitie a datelor necesita o putere de procesare enorma, deoarece datele
sosesc intr-un flux continuu si trebuie sa fie procesate in timp real.
RMN( rezonanța magnetică nucleară)  este o procedură neinvazivă care presupune studiul
interacției magnetice nucleare cu cîmpuri electrice și magnetice asupra nucleelor
atomilor, și nu a electronilor. Nucleele expuse unui cîmp magnetic extern iar apoi unui
câmp electric se excită și trec pe nivel energetic superior.
Întrucât orice sistem fizic tinde să adopte o stare cu energie cât mai mica, același
fenomen îl regăsim și la nucleele excitate: acestea revin la starea +1/2 și emit un camp de
radiofrecvență ai cărui parametrii sunt măsurați de aparat.
Atomii ai căror nuclee sunt de interes în tehnica RMN sunt atomii de H.