Sunteți pe pagina 1din 46

Colegiul Naţional ,,I. C.

Brătianu”, Piteşti

Formarea conştiinţei
istorice
- studiu de caz-

Elevi: Jidovu Daiana


Maria Robert-Gabriel
Matei Adrian-Bogdan
Nicolae Andrei
INTRODUCERE

Formarea conştiinţei istorice = încercarea de a construi identitatea unui


popor/a unei naţiuni prin raportarea la alte popoare/naţiuni, urmărind:
1. situarea în timp şi spaţiu
2. evenimentele istorice
3. limba
4. cultura şi civilizaţia
5. mentalităţile.
Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de
memoria orală. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se
elaborează primele documente scrise ale istoriei, consemnarea evenimentelor
fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea
istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de
obicei călugări deprinşi cu scrisul. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale
trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români îşi
scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea bisericilor.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi
între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul
limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a
subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai
ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia.
Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a
originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse
pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat
stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a
letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi
scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.
Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică
evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi
orale. În spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba
de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din
mediul bisericesc care o consacrase ca limbă a culturii scrise. Ştefan cel Mare
este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca
în secolele următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara
Românească.

2
LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

Primul nostru umanist care afirmă ideea originii române, comune a tuturor
românilor, este Nicolaus Olahus, în lucrarea scrisă în 1536, Hungaria:
„Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au
multe cuvinte comune cu limba romană. Moldovenii au aceeaşi limbă, religie şi
obiceiuri ca şi muntenii... Limba lor ca şi a celorlalţi români a fost cândva
romana, ca unii ce sunt coloni ai romanilor. [...] Chiar şi acum pe limba lor se
numesc romani”. Scrisă în limba latină, lucrarea este prima care pune în
circuitul umanismului european aceste idei privitoare la identitatea naţională a
românilor.
Născut în 1493 la Sibiu, a fost un umanist, istoriograf şi om politic de
origine română care a activat pe teritorului Regatului Ungariei. Numele său în
maghiară este Miklós Olá, cu referire la originea sa română (olah=valah).
În calitate de cărturar, Nicolaus Olahus a întreţinut o vastă corespondenţă
cu numeroşi oameni de cultură europeni, având recunoaşterea lui Erasmus din
Rotterdam. Lucrările cele mai importante, redactate în timpul şederii în Olanda,
oferă informaţii cu privire la topografia şi istoria Transilvaniei.
La Olahus găsim şi primele figuri de stil, primele descrieri plastice. Iată
un exemplu de descriere, încorporată fiind şi o enumeraţie:

[Despre Transilvania:] „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi,


sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu
şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în
vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi,
fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut
toate bunătăţile traiului.“.
Aceeaşi atitudine întâlnim la istoricul savant Dimitrie Cantemir, care, în
lucrarea de vastă erudiţie Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor (scrisă
in latină, tradusă de autor în limba română, 1717), continuă ideile cronicarilor:
romanitatea şi continuitatea pe teritoriul Daciei, dar depaşeşte viziunea lor prin
faptul că se ocupă de românii din toate provinciile, inclusiv de macedoromâni şi
priveşte istoria noastră în contextul mai larg al istoriei universale: „Deciia vor
mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozeala
[amestecarea] a naşteri de strânsură să fie scornit, ce din cetăţeni romani, din
ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales”. Afirmaţia combate, cu dovezi
ştiinţifice („vor mărturisi”), o teorie falsă, lansată de copiştii cronicii lui Ureche,
„oameni neînvaţaţi”, că romanizarea Daciei s-ar fi făcut cu tâlhari din temniţele
Romei.

3
DIMITRIE CANTEMIR
-personalitate renascentistă a culturii române-

Dimitrie Cantemir (1673-1723) - fiul domnitorului Constantin Cantemir,


el însuşi domnitor al Moldovei în două rânduri (în 1693 şi în 1710-1711), dar
pentru scurt timp, este prima noastră personalitate culturală de nivel european şi
în acelaşi timp, cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc.
Conform obiceiului, fiind mezinul familiei domnitoare, la vârsta de 15 ani este
trimis la Constantinopol ca ostatic. Însă şederea în capitala otomană pe o
perioadă de trei ani îi este benefică deoarece îi prilejluieşte o formaţie
intelectuală de excepţie, o cultură enciclopedică, fiind preocupat ca un adevărat
umanist şi om al Renaşterii de variate domenii de cercetare: literatură,
lingvistică, filozofie, religie, logică, geografie, etnografie, muzicologie (a scris
un tratat de muzică în limba turcă şi a inventat un sistem de note bazat pe literele
alfabetului arab). Cunoaşterea limbilor antice (greaca şi latina) şi a limbilor
străine (araba, persana, turca, italiana, germana, franceza, rusa) îi permite
accesul la cultura antică greco-latină, dar şi la culturile bizantină, islamică şi
apuseană.
Principe luminat, nu reuşeşte să-şi impună ideile umaniste în plan politic
(pe plan intern: impunerea domniei ereditare, pe plan extern: eliberarea ţării de
turci şi alianţa cu Rusia). Domnia lui se încheie cu bătălia de la Stănileşti (1711),
unde se aliase împotriva turcilor cu Petru cel Mare. Această înfrângere înseamnă
începutul domniilor fanariote în Ţările Române şi sfârşitul carierei politice a lui
Dimitrie Cantemir, care îşi va petrece ultimii 12 ani din viaţă în exil în Rusia,
dedicându-se în exclusivitate operei sale, ce acoperă domenii dintre cele mai
diverse.
Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice vine în 1714, când Dimitrie
Cantemir este ales membru de onoare al Academiei din Berlin. În 1716, la
cererea aceleiaşi Academii, cărturarul scrie în limba latină Descriptio
Moldaviae, lucrare tradusă şi publicată în limba română abia în 1825. Opera
este o amplă monografie structurată în trei părţi distincte: prima - geografică, a
doua - politică şi cea de-a treia, dedicată religiei creştine şi obiceiurilor
moldoveneşti.
Lucrările istorice aduc o viziune ştiinţifică asupra evenimentelor, bazată
pe principiul cauzalităţii („Orice lucru fără pricină să se facă nu se poate"): o
lucrare de interes european, prima contribuţie a unui român la cultura universală,
Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea
Imperiului Otoman, 1716); lucrarea de vastă erudiţie Hronicul vechimii a
romano-moldo-vlahilor (scrisă în latină, tradusa de autor în limba română,
1717), continuă ideile cronicarilor: romanitatea şi continuitatea pe teritoriul

4
Daciei, dar depăşeşte viziunea lor prin faptul că se ocupă de românii din toate
provinciile şi priveşte istoria noastră în contextul larg al istoriei universale:
prima biografie istorică românească. Vita Constantini Cantemyri {Viaţa lui
Constantin Cantemir, 1717): lucrarea monografică Descriptio Moldaviae
(Descrierea Moldovei), singura descriere a statului feudal moldovenesc făcută
de un român.
Lucrări de logică şi filozofie: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu
lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (scrisă în limba greacă, în 1698),
prima noastră lucrare de factură filozofică, etică şi religioasă, concepută ca un
dialog între Lume şi Înţelept.
Lucrări literare: Î n 1705 apare în limba română opera Istoria ieroglifică,
considerată primul roman din istoria literaturii române. În crearea acestui roman
alegoric şi pamflet politic, Cantemir utilizează procedeul specific fabulei,
alegoria, şi foloseşte personaje animaliere cu scopul de a prezenta un vast tablou
al societăţii feudale din Moldova şi Muntenia anilor 1703-1705.
Contemporan (şi prieten oarecum) al lui Neculce este fostul domnitor al
Moldovei, Dimitrie Cantemir. El aparţine aici mai mult din punct de vedere
cronologic, precum şi prin natura scrierilor sale cele mai importante. Altfel, dacă
ţinem seamă de întreaga lui operă, de condiţia sa şi de concepţia sa oarecum
filozofică, el merită să fie studiat şi prezentat separat de toţi predecesorii şi
urmaşii săi din epoca în discuţie. Aceste calităţi se vădesc mai cu seamă în
„Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”, operă, în multe privinţe,
grandioasă, şi nu numai pentru vremea ei. În intenţia autorului, această lucrare
urma, se pare, să înfăţişeze istoria deplină (de la origini până la începutul
secolului al XVIII-lea) a poporului român. S-a oprit însă, din cauza
împrejurărilor (între 1711 şi 1723, când moare, autorul trăieşte în Rusia, după
victoria turcilor contra ruşilor, cu care se aliase Cantemir, în lupta de la
Stănileşti), la întemeierea Munteniei şi a Moldovei. Această operă a mai avut şi
neşansa de a exista, până la tipărire (secolul al XIX-lea), într-un singur
exemplar, manuscrisul original al autorului. Urmarea a fost că ea n-a contribuit
prin nimic la dezvoltarea limbii literare. Şi totuşi, pentru cunoaşterea mai de
aproape a limbii noastre în general, Hronicul lui Cantemir prezintă o mare
importanţă. Niciuna dintre scrierile predecesorilor, contemporanilor şi urmaşilor
lui nu se poate compara cu aceasta în ce priveşte bogăţia şi varietatea faptelor de
limbă, indiferent dacă această situaţie însemnează (sau nu) un progres propriu-
zis, mai ales că această operă a fost redactată mai întâi în limba latină, şi după
aceea a tradus-o autorul însuşi în română.
Aşa se explică, între altele, puternica influenţă a limbii originalului. De
altfel, chiar în lucrările sale, puţine la număr, scrise direct în româneşte se
observă uşor această influenţă. Ar mai fi de adăugat că şi alte limbi străine,
cunoscute bine de Cantemir, în frunte cu turca, au influenţat scrierile lui
româneşti. De aceea lectura lor este grea chiar pentru un specialist. Îngreunarea
creşte şi din cauza numeroaselor creaţii ale lui (majoritatea, un fel de calcuri

5
lingvistice, adică traducerea prin cuvinte româneşti a conţinutului semantic din
cuvintele străine).
Parte din observaţiile de până aici sunt valabile şi pentru limba „Istoriei
ieroglifice”, rămasă şi ea, la fel cu „Hronicul”, în manuscris (s-a tipărit de-abia
în 1883). Conţinutul acestei scrieri cam ambiguu este istoric: lupta, pentru
putere am spune noi astăzi, dintre Cantacuzineşti şi Cantemireşti pe de o parte
şi, în grupa celor dintâi, dintre Constantin Brâncoveanu şi ceilalţi pe de altă
parte. Tratarea şi prelucrarea materialului (evenimente şi oameni) sunt strict
literare. „Istoria ieroglifică” este considerată ca un roman, şi, deoarece
personajele sunt animale, formal vorbind, specialiştii o anexează genului
alegoric, strict literar, fără legături cu istoria propriu-zisă, mai ales că tonul este
al unui adevărat pamflet.

DIVANUL
(Iași, 1698)

Divanul sau Gâlceavă înțeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu


trupul este prima operă a lui Dimitrie Cantemir și singura carte în limba
romană tipărită în timpul vieții autorului (Iași, 1698). Este o lucrare savantă, de
morală și filozofie creștină, fără corespondent în literatura română anterioară,
dar cu multiple modele în literaturile străine.
Fragmentul ales ca ilustrare provine din partea întâi a cărții, construită
după modelul dialogurilor filozofice antice, ca formă conventionala de dezbatere
teoretică. Disputa între Înțelept (Suflet sau Macrocosm) și Lume (Trup sau
Microcosm) pune în paralel două concepții: creștină și laică. Ideea și, mai ales,
rezolvarea ei în sensul armonizării contrariilor nu este originală, ci reflectă
aderența lui Cantemir la principiile umanismului și ale raționalismului.
Importantă pentru evoluția scrisului românesc este componenta stilistică.
Înalta erudiție a autorului se manifestă preponderent în sintaxa frazei: dislocarea
și inversiunile sunt procedee de subliniere emfatică a unei părți din enunț;
enumerările ample și / sau diversele tipuri de simetrie sintactică, în special
numeroasele perechi de termeni coordonați, conferă frazei echilibru, rigoare, dar
și forță retorică.

6
ISTORIA IEROGLIFICĂ
1705

Redactată în limba română, la Constantinopol, între anii 1703-1705,


Istoria ieroglifică a rămas în manuscris până spre sfârșitul secolului al XlX-lea.
Scrierea, de factură alegorică și de mari proporții, inaugurează proza
artistică românească originală, fără a putea fi însă încadrată într-o specie literară
anume (roman, eseu).
Subiectul, de inspirație socială și politică (lupta pentru domnie și pentru
supremație, în general), se dezvoltă într-o narațiune cu cheie: Vidră, Corbul,
Strutocamila, Șoimul, Inorogul etc. sunt întruchipări simbolice ale unor
personaje cu corespondent în realitatea contemporană lui D.Cantemir.
Inventivitatea reprezentării textului prin parabolă și alegorie este susținută și de
calitatea expresiei artistice.
Ca structură compozițională și formă de expunere, pasajul reprodus mai
jos este un monolog adresat de Șoim (Toma Cantacuzino) Hameleonului
(Scarlat Ruset). Acuzaia de a-l fi trădat pe Inorog (D. Cantemir) ia forma
pamfletului. Suita continuă de enunțuri exclamative și de interogații retorice
construite prin enumerare este suportul sintactic pe care se grefează invectiva și
blestemul, eventual în formulări metaforice sau cu jocuri rimate de cuvinte („O,
pricaz de năcaz și pacoste pricaznica /[...] Hameleoane mreaja dracului și
painjina tartarului" etc.).

HRONICUL VECHIMEI
A ROMANO-MOLDO-VLAHILOR
1717

Cea de a treia și ultima lucrare scrisă în limba romană de D. Cantemir


este o amplă operă istoriografică, valoroasă sub triplu aspect: documentar,
teoretic și stilistic.
Prelucrând "multiple izvoare istorice, inclusiv cronicile moldovene
anterioare, D. Cantemir clădește teoria originii pur latine a poporului român,
prezentată ulterior și de cărturari ai Şcolii Ardelene.
Erudiția autorului se manifestă pregnant și la nivel lingvistico-stilistic,
notă specifică fiind dată de vocabularul savant, neologic și de complicata
retorică a frazei, de tip perioadă. Un astfel de exem-plu îl oferă fragmentul de
mai jos: enunțul,foarte amplu, este construit armonios și perfect simetric prin
reluarea insistentă, înlănțuită chiar, a acelorași structuri sintactice şi lexico-
semantice: perechile de adjective, substantive sau verbe sinonime, coordonate
copulativ („slută şi grozavă"; „rupta şi destrămată haina cinstei și marimei ei").

7
MARII CRONICARI MOLDOVENI

GRIGORE URECHE
(1590-1647)

Însemnarea evenimentelor politice, mai ales succesiunea domnilor la


tronul Moldovei, s-a făcut şi în secolul precedent, dar tot limba slavonă. Cea mai
veche scriere istorică în limba română este Cronica lui Grigore Ureche, din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea. Este o operă istorică propriu-zisă prin
concepţie, informaţie şi, mai puţin, prin prezentarea evenimentelor.
Letopiseţul Ţării Moldovei — acesta este titlul dat de autor —
povesteşte evenimentele de la Întemeierea statului (anul 1359), de la
„descălecat", cu termenul consacrat, până la doua domnie a lui Aron-vodă.
Autorul insistă, cum nu era posibil altfel, date fiind condiţiile social-politice ale
epocii şi apartenenţa cronicarului la marea boierime a ţării, asupra vieţii
domnitorilor şi a boierilor, în slujba cărora se găseau masele. În cadrul
concepţiei sale, Ureche se dovedeşte adesea a fi obiectiv, în sensul că ia
atitudine, cum se spune de obicei, faţă de personajele şi întâmplările de care se
ocupă, apreciind just şi, după caz, elogios pe cei vrednici, şi criticând pe ceilalţi.
Această atitudine este dictată, în general, de dragostea lui de ţară. Patriotismul
lui are, în parte, un izvor cult, la fel cu ideea pe care o prezintă — se simte clar o
mândrie patriotică — despre originea „romană" a românilor.Grigore Ureche a
formulat cel dintâi cu claritate ideea unităţii de origine, de neam şi de limbă a
tuturor românilor: „toţi de la Râm se trag". Este primul care aduce şi argu-
mente de ordin lingvistic pentru această idee: „...de la râmleni, cele ce zicem
latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galena, muieria,
mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster şi altile multe din limba
latineasca, că de ne-am socoti cu amăruntul, toate cuvintile le-am înţeleage".
Formula lui lapidară „de la R â m ( Roma) ne tragem” a prins uşor şi s-a răspîndit
de-a lungul secolelor până în zilele noastre. Latinitatea limbii române este
susţinută de Miron Costin, de Dimitrie Cantemir, iar mai târziu în lucrările
filologice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Cronica lui Ureche a circulat mult sub formă de manuscris în vremea lui,
ca şi în secolele următoare, până când, graţie lui Mihail Kogălniceanu, a văzut
lumina tiparului. Unii dintre posesorii ei au crezut că pot să-i modifice textul sau
să adauge la el diverse lucruri absente în original. Cel mai cunoscut dintre aceşti
„autori" este Simion Dascălul, a carui prelucrare a circulat până aproape de
zilele noastre în lipsa originalului şi a copiilor de pe original care s-au pierdut.
Modificările — specialiştii le spun interpolări — au fost constatate destul de
curând şi relativ uşor. Î n total există 42 de manuscrise, toate copii, care conţin,
în întregime sau parţial, Cronica lui Ureche. La acestea sunt de adăugat încă 56,

8
care conţin, cu modificări, această cronică, înglobată cronologic la locul cuvenit
în Cronica lui Nicolae Costin (Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii
pînă la 1601). Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră
veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, din romane populare şi
din cronografe, o eră nouă; dar acest început al unui nou gen literar, singurul în
care s-a afirmat originalitatea neamului nostru în veacurile trecute, constituie
încă astăzi o problemă complicată. De la Alexandru cel Bun înainte, Ureche
găseşte în ivoarele polone ştiri din ce în ce mai numeroase privitoare la istoria
Moldovei, şi atunci completează datele unele prin altele, „lipind", cum spune el,
informaţiile din izvoarele străine la ale noastre, nu însă fără discernământ critic.
Izvorul polon pe care Ureche îl urmează de aproape este cronica prelucrată şi
continuată de Ioachim Bielski, după textul tatălui său, Marcin Bielski. Cartea
apăruse în 1597, sub titlul de Kronika Polska, şi deşi, dintr-un sentiment de pietate,
Ioachim o publicase sub numele tatălui său, ea este în bună parte opera sa personală.
În această redacţie a lui Ioachim, textul a fost cu mult amplificat, prelucrat şi adăugit.
De aici împrumută Grigore Ureche ştirile privitoare la Moldova pe care nu le
găseşte în izvoarele interne.
Împletind ştirile aflate în izvoarele interne cu informaţiile pe care le găsea în
Bielski şi în cosmografia nedescoperită încă, Ureche şi-a scris cronica până la a
doua domnie a lui Aron-vodă(1595) . Ultimul capitol din cronica rămasă
neterminată expune împrejurările pribegiei lui Nestor Ureche, înainte de sosirea la
laşi a lui Aron-vodă, cu atâtea amănunte dramatice şj în acelaşi timp precise, încât
nu încape îndoială că scriitorul lor le cunoaşte din amintirile bătrânului boier.
Simion Dascălul a utilizat, în interpolările sale, izvoare diferite de acelea
pe care le-a folosit Grigore Ureche. El a avut la îndemână o versiune a letopiseţelor
moldoveneşti deosebită de aceea pe care a întrebuinţat-o Ureche. Izvoarele lui
Simion Dascălul cuprindeau, între altele, şi cronica lui Eftimie şi mergeau până
la domnia lui Vasile Lupu, după cum mărturiseşte el însuşi. Din aceste letopiseţe
interne, Dascălul a luat unele ştiri, pe care le-a adăugat în textul lui Ureche
stângaci, neîndemânatic, dând naştere la contraziceri.
Dintre izvoarele polone, Simion Dascălul nu a cunoscut pe Ioachim Bielski!
Deşi îl citează într-un loc în expunerea lui Ureche, totuşi, din faptele pe care
pretinde că le ia din istoriograful polon, se vede bine că nu l-a cunoscut, căci
aceste fapte nu se găsesc la el. Simion Dascălul a avut la îndemână pentru
compilaţia sa numai opera lui Alexandru Guagnini, Sarmatiae Europae
Descriptio, în traducerea polonă a lui Paszkowski. Din această operă a luat toate
acele amănunte pline de colorit privitoare la domnia lui Despot: falsificarea
genealogiei, împrietenirea lui Despot cu Laski, încercarea lui Lăpuşneanu de a-1
otrăvi, fuga lui Despot în Polonia, prefacerea că e mort, simulacrul de
înmormântare, răsturnarea lui Lăpuşneanu tocmai când credea că a scăpat de
Despot, domnia acestuia, răscoala lui Tomşa.

9
Simion Dascălul a mai introdus în cronica lui Grigore Ureche un capitol
despre originea românilor din tâlharii de la Râm, asupra căruia vom reveni
îndată.
Crescută astfel cu interpolările lui Simion Dascălul, Cronica lui Ureche s-a
răspândit într-o mulţime de copii manuscrise.
Dintre adausurile făcute în cronica lui Ureche, unul a provocat o adevărată
furtună de indignare în Moldova secolului al XVII-lea. Este capitolul privitor la
„ijderenia moldovenilor, de unde sunt ei de au venit pre aceste locuri".
Capitolul ar fi fost tradus, după cum pretinde autorul însuşi, dintr-un letopiseţ
unguresc, până acum nedescoperit. Se începe cu: „scrie letopiseţul cel unguresc"
şi sfârşeşte cu: „Ce această poveste a lui Laslău craiu, ce spune că au gonit pre
aceşti tătari, nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc, ci eu,
Simion Dascălul, o am izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am
socotit pre semne ce arată că poate fi adevărată".
Interpolarea Iui Simion Dascălul privitoare la obârşia românilor din tâlharii
Romei a stârnit o profundă indignare între cărturarii moldoveni din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea.
Cronica lui Ureche în forma ei primitivă, aşa cum a încercat Kogălniceanu
să ne-o dea în colecţia sa de Leţopiseţe, nu există. Nu numai că s-a pierdut
originalul cronicii, dar nu avem nici măcar o copie directă după ea. Toate
manuscrisele care au ajuns până la noi înfăţişează textul lui Ureche întreţesut cu
interpolările adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi de
Misail Călugărul! După părerea răposatului Giurescu, aceste adăugări ale lui
Simion Dascălul sunt aşa de numeroase şi aşa fel îmbinate în urzeala lui Ureche,
încât ar fi peste putinţă să se delimiteze precis ceea ce constituie fondul primitiv
al cronicarului boier de ceea ce este suprapus de Simion Dascălul şi de ceilalţi.
Limba folosită de Ureche este foarte apropiată, în general, de vorbirea
reală a epocii şi, indirect, dar efectiv, de vorbirea de astăzi. Se poate verifica
această apreciere examinând atent următoarele două fragmente, dintre care
primul (portretul psihologic al lui Ştefan cel Mare) a devenit de mult celebru.
Letopiseţul lui Grigore Ureche a circulat, de la elaborare până in 1852,
când s-a tipărit pentru întâia oară, în 42 de manuscrise, toate copii, şi s-a
bucurat, în epoca noastră, de preţuirea specială a scriitorilor doritori să se inspire
din trecutul poporului român. I-au atras şi talentul cronicarului, dar şi
evenimentele, împreună cu domnitorii participanţi la producerea lor. Căci
perioada tratată de Ureche în cronica sa reprezintă, prin câteva figuri, punctul
culminant al istoriei Moldovei, după care urmează un declin, de altfel, inevitabil
oarecum, dacă nu uităm că puterea Imperiului otoman era în continuă creştere în
orientul Europei. Figura lui Ştefan cel Mare ocupă locul de frunte, cu mare
strălucire, în literatura beletristică la care mă refer. E destul să amintesc „Apus-
de soare” a lui Delavrancea şi „Fraţii Jderi” a lui Sadoveanu.

10
LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI
1642-1647

Letopiseţul lui Grigore Ureche este cea mai veche cronică româneasca
originală. Evenimentele relatate acoperă perioada cuprinsă între domnia lui
Dragoş Vodă ( 1352-1353) şi a două domnie a lui Aron Vodă (1594).
Cronica, redactată, probabil, între 1642-1647 şi netipărită, nu s-a păstrat în
original, ci în copii manuscrise interpolate (cu pasaje intercalate ulterior) de
Simion Dascălul, Misail Călugărul, în secolul al XVII-lea, şi de Axinte Uricariul,
în secolul al XVIII-lea.
Reprezentant al umanismului în Moldova primei jumătăţi a secolului al
XVII-lea, Grigore Ureche este primul cărturar român care afirmă şi
argumentează latinitatea limbii române; el susţine, de asemenea, originea romană
a poporului nostru şi unitatea românilor.
Textul este preţios ca document istoric şi lingvistic şi ca exercitiu retorico-
stilistic. Anumite elemente de tehnică narativă şi compoziţională (portretul, de
exemplu) prefigurează literatura artistica. În ansamblu, stilul este auster.
În literatura naţională modernă de evocare istorică se regăsesc, stilizat,
fragmente din Letopiseţ; exemplele sunt oferite mai ales de proza narativă sau
dramatică a lui Costache Negruzzi (de observat relaţia între nuvela Alexandru
Lăpuşneanu şi pasajul corespunzător din cronică, reprodus mai jos), Delavrancea,
Mihail Sadoveanu.

De moartea lui Ştefan vodă ce Bun, vă leato 7012

„[…]Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat, mînios şi de grabă a vărsa


sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoriia fără giudeţ. Amintrelea era om
întreg la fire, nelenesu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi, şi unde nu gîndeai, acolo
îl aflai. La lucruri de razboae meşter; unde era nevoe, însuşi să vîrîia, ca
vazîndu-l ai săi, să nu indarapteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi
unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica de-
asupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi ficiorul său, Bogdan vodă,
urma lui luase, de lucruri vitejasti, cum să tîmplă: den pom bun roadă bună op să
iase[...].”

MIRON COSTIN
(1633-1691)

11
Altă cultură avea Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului
Iancu Costin sau Costîn, care ar fi venit în suita lui Radu Mihnea şi ar fi de
origine balcanica, judecând după numele fiilor săi. Se născuse în 1633, însă
copilăria o petrecu în Polonia, unde se refugiase părintele sau, înrudit, prin
căsătoria cu o nepoata, cu Miron Barnovschi, dar neplăcut lui Vasile Lupu. La
Bar, în Podolia, Miron urmează la Şcoala iezuiţilor. Mergerea la studii în
Polonia era de tradiție veche, şi la Universitatea din Cracovia, întemeiată în
1400, se văd între 1405 şi 1503 destui studenţi din Moldova (e drept, cu nume
nu întotdeauna româneşti). În 1647 tânărul Costin urma încă şcoala, în 1648,
când cazacii lui Hmil intra în Bar, se mai afla acolo. Apoi Costineştii se
împăcară cu Lupul şi în 1653 sunt iar în slujba lui. Miron, care e un tânăr
învăţat, ştiind latineşte, leşeşte, având noţiuni de limba italiană, putându-se
probabil înţelege şi ruseşte, era nimerit ca sol. Lupu îl trimite în 1653 la
Cameniţa, la starostele Potolit, să ceara sprijin împotriva lui Gheorghe Ştefan.
Apoi îl foloseşte însuşi Gheorghe Ştefan, trimiţându-l în Muntenia. Sub Ghica-
vodă, sub Ştefăniţă al Lupului, sub Dabija, ia parte la feluritele bătălii. Este
pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca., vornic al Ţării de
Sus sub Ilias, rămânând în aceasta demnitate până sub Antonie Ruset. Mai
înainte, în 1673, începându-se expediţia turceasca împotriva Poloniei, vizirul
tăbărât împreună cu sultanul la Nistru ceru sa vadă un boier moldovean. Fu
trimis de toţi Miron ca „mai de treaba la voroava”. Vizirul ii cere sa spună măcar
sincer dacă le pare bine boierilor ca turcii au luat Cameniţa. Atunci Miron spuse
aceste memorabile vorbe: “Suntem noi moldovenii bucuroși sa se lăţească
împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine sa se
lăţească.”
Mai învăţat decât Ureche, Miron nu dădea o cronica de erudit, deşi din
când în când face citate în limba latina. Din tot ce ar fi putut compila pentru
epoca de care se ocupa (1594-1661) n-a folosit la partea precedând naşterea lui
cu mult prea mult peste “Hronograful leşesc”, adică Cronica gestorum in Europa
singularium de Paul Piasecki. De la Alexandru Coconul încolo (1629-) ii dau
știri bătrânii, printre care, fireşte, tata-sau (“cât am putut înţelege den boieri
bătrâni”, “ţin minte oamenii bătrâni”), la care se adaugă pentru o parte din
domnia lui Vasile Lupu puţine amintiri proprii. Din anul ridicării lui Gheroce
Ştefan, Miron “se prilejeşte” singur la întâmplări. Cronica I se sfârşeşte cu
moartea lui Ştefăniţă Lupul (1661), dar a avut totuşi de gând s-o duca mai
departe şi chiar strângea documentele, de creme ce fiul sau Nicolae citează
“izvodul lui Miron logofătul” despre domnia lui Dumitrasco Cantacuzino
(1674).
Începutul făcut de Grigore Ureche este continuat şi dezvoltat din punct de
vedere cantitativ şi calitativ de Miron Costin (1633-1691). Acesta 1-a întrecut pe
predecesorul său prin studiile făcute (tot în Polonia) şi, drept urmare, cel puţin
parţială, a acestui fapt, prin concepţia sa despre istorie, ca să nu mai amintesc

12
bogăţia şi varietatea informaţiei. La aceste calităţi trebuie adăugat talentul
literar, superior, artistic vorbind, celui al lui Ureche. Miron Costin se apropie,
într-o măsură relativ mare, în modul cum prezintă şi interpretează evenimentele,
de istoricii propriu-zişi. El nu se mulţumeşte să fie un cronicar, să înregistreze,
fie şi dezvoltându-le într-un fel, faptele an cu an, cronologic. El caută să-şi dea
seama de cauzele, ca şi de efectele lor. O dovadă concreta şi aparent
surprinzătoare în sensul arătat aici este că letopiseţul său continuă pe al lui
Ureche, ceea ce însemnează că el a înţeles necesitatea unei istorii oarecum fără
lacune a moldovenilor, iar, prin aceasta, şi a românilor în general. În sprijinul
acestei idei pot, cred, să invoc şi „De neamul moldovenilor”, chiar dacă punctul
de plecare pentru elaborarea acestei scrieri este nevoia, i-am putea spune nu
numai ştiinţifică, ci şi patriotică, de a combate un neadevăr.
Letopiseţul şi De neamul moldovenilor nu sunt singurele scrieri, istorice ale lui,
Miron Costin, sunt însă cele mai importante nu numai în comparaţie cu celelalte
ale lui, care
sunt Cronica tărilor Moldovei şi Munteniei (în limba poloneza de unde şi
numele ei curent de Cronica polonă), Istoria de crăiia ungurească (prelucrare a
unei „Istorii a Transilvaniei” scrisă in latineşte de sasul Laurenţiu Toppeltin) şi
Graiul solului tătăresc (traducerea unui fragnent dintr-o istorie în latineşte a lui
Alexandru cel Mare).
Primele două au circulat, la fel cu cronica lui Ureche, într-un mare număr
de manuscrise până la apariţia lor sub forma tiparului (ediţia Kogălniceanu): De
neamul moldovenilor în „cel puţin 44 de copii", iar Letopiseţul, în 56. La aceste
cifre ar trebui adăugate manuscrisele care se vor fi pierdut cu vremea şi al căror
număr nu se poate, bineînţeles, preciza. Aceste cifre sunt foarte semnificative
pentru interesul pe care l-au deşteptat in atâtea generaţii de-a lungul a circa două
secole aceste scrieri consacrate istoriei poporului nostru. Ele mai arată, indirect
(altfel nu se poate şti), dar la fel de sigur, influenţa exercitată asupra cititorilor
şi, deci, contribuţia lor la trezirea conştiinţei naţionale, cum avea să se manifeste
ea la 1848 şi după aceea.
Progresul lingvistic este, de cele mai multe ori, unul stilistic: materialul
de limbă propriu-zis nu diferă de la unul la celălalt, fiindcă nu putea să difere
decât în detalii fără însemnătate: Ureche şi Miron Costin sunt aproape con-
temporani, şi diferenţa de 20-30 de ani dintre dânşii nu putea duce, din punct de
vedere lingvistic, la deosebiri mai mult ori mai puţin importante.
Deoarece suntem la genul istoric, iar capitolul in întregimea lui descrie
activitatea scrisă în limba română din epoca veche (secolele XVI-XVIII),
urmează să ne ocupăm aici şi de alţi cronicari. Continuăm, deci, cu prezentarea
scrierilor istorice, şi anume a celor din Moldova, nu numai pentru că Grigore
Ureche şi Miron Costin sunt moldoveni, ci şi pentru că urmaşul lor, cel mai
important, Neculce, îşi începe letopiseţul de acolo de unde s-a oprit predecesorul
său imediat, adică de la 1661.

13
VIAŢA LUMII
(1671-1673)

Redactată, probabil, între ani (1671-1673), Viiaţa lumii este cel dintâi
poem filozofico-didactic din literatura română. Textul dezvoltă motivul poetic
motivul poetic al „zadarniciei", de inspiraţie biblică, anunţat de altfel în moto:
„deşertarea deşertărilor şi toate sînt deşarte". Este un valoros început de
versificaţie cultă în limba română, în care se asigură rima şi măsura, mai puţin
ritmul. Limbajul figurativ este, de asemenea, de sursă biblică; frecvent,
comparaţiile („trec zilele ca umbra") sau secvenţele metaforice („fum şi umbră
sîntu toate", „ toate-s nişte spume ") nu sunt originale, ci prelungiri şi prelucrări
medievale ale retoricii biblice.

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI


1675

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron -Vodă încoace de unde este


părăsit de Ureche, vornicul din Ţara de Gios reface istoria Moldovei de la 1594
până la domnia lui Stefanita Vodă (1661). În anul 1675, redactarea textului era
încheiată. Cronica s-a transmis în copii manuscrise, fiind tipărită abia în 1852 de
Mihail Kogălniceanu.
Informaţia istorică a fast asigurată de tradiţia orală, de istorii străine şi de
participarea directă a cronicarului la evenimentele de după 1648.
Expunerea datelor istorice beneficiază de procedee ale scrisului artistic --
descriere, portret, dialog, ironie. Lingvistic şi stilistic, Miron Costin aparţine
direcţiei savante a istoriografiei moldovene; reflexe ale culturii sale clasice se
înregistrează îndeosebi în vocabular (neologisme latine, de exemplu) şi în
sintaxă (frază elaborată, elegantă, cu simetrii de construcţie). Aceasta nu exclude
prezenţa apreciabilă a elementelor de limbă populară.
[Invazia lăcustelor] -fragmentul ales pentru exemplificare - este un text
clasic de referinţă pentru tehnica narativă şi descriptivă a cronicarului. Povestea
este abil pregătită de o amplă introducere; infarmatiile, relativ neutre (privind
locul, timpul sau semnele pre-vestitoare ale evenimentului), se combină cu
secvenţe retorice, măgulitoare, adresate prezumtivului cititor; se asigură astfel
legătura subiectivă, afectivă, între autorul şi receptorul textului. În repre-
zentarea naraţiunii propriu-zise, frecvenţa ridicată a verbelor de mişcare are
importante efecte ritmice şi dinamice. Apelul insistent la figuri de stil din seria

14
repetiţiei creează o extinsă hiperbolă, care izolează stilistic secvenţa amintită de
contextul narativ-cadru.

DE NEAMUL MOLDOVENILOR
(1689-1691)

„De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, ultima


scriere a lui Miron Costin, este, de asemenea, o expresie elocventa a formaţiei
savante şi a culturii umaniste a cronicarului.
Textul dezvoltă, cu argumente documentare, câteva teme majore pentru
începutul istoriei poporului şi a limbii române: originea romană, latinitatea
limbii, permanenţa românilor în Dacia.
Expunerea, de tip ştiinţific, susţinută de o bogată terminologie savantă
este, în general, riguroasă şi sobră; nu lipsesc însă pasajele de factură polemică,
filozofică sau anecdotică.
Transmis în nenumărate copii manuscrise, De neamul moldovenilor a fost
publicat în secolul trecut de Mihail Kogălniceanu, împreună cu „Letopiseţul
Ţării Moldovei”.

ION NECULCE
(1672-1745)

Ion Neculce ocupă un loc cu totul aparte în istoria limbii şi literaturii


noastre. El diferă de cei doi predecesori, pe care îi continuă, sub toate aspectele

15
de ordin să zicem tehnic (în sens larg). Mai întâi el este un om „fără carte", ca să
vorbesc „popular". Ştia, fireşte, să scrie şi să citească, dar nu făcuse niciun fel de
studii propriu-zise. Acest fapt explică absenţa oricărui element livresc în cronica
sa, care impresionează de la primele pagini prin caracterul pur oral al expunerii.
Opera lui Neculce a servit, la fel cu a lui Grigore Ureche, ca materie
primă pentru unii scriitori români din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, în frunte
cu Sadoveanu, care, datorită admiraţiei sincere şi talentului său, a contribuit la
popularizarea ei. Se ştie că marele nostru povestitor l-a pus pe Neculce alături de
Creangă în ce priveşte deprinderea meşteşugului scriitoresc. Există între ei toţi
un fel de înrudire electivă, produs, în mare parte, al climatului spiritual din
provincia lor natală.
Contemporan (şi prieten oarecum) al lui Neculce este fostul domnitor al
Moldovei, Dimitrie Cantemir. El aparţine aici mai mult din punct de vedere
cronologic, precum şi prin natura scrierilor sale cele mai importante. Altfel, dacă
ţinem seamă de întreaga lui operă, de condiţia sa şi de concepţia sa oarecum
filozofică, el merită să fie studiat şi prezentat separat de toţi predecesorii şi
urmaşii săi din epoca în discuţie. Aceste calităţi se vădesc mai cu seamă în
„Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”, operă, în multe privinţe,
grandioasă, şi nu numai pentru vremea ei. În intenţia autorului, această lucrare
urma, se pare, să înfăţişeze istoria deplină (de la origini până la începutul
secolului al XVIII-lea) a poporului român. S-a oprit însă, din cauza
împrejurărilor (între 1711 şi 1723, când moare, autorul trăieşte în Rusia, după
victoria turcilor contra ruşilor, cu care se aliase Cantemir, în lupta de la
Stănileşti), la întemeierea Munteniei şi a Moldovei. Această operă a mai avut şi
neşansa de a exista, până la tipărire (secolul al XIX-lea), într-un singur
exemplar, manuscrisul original al autorului. Urmarea a fost că ea n-a contribuit
prin nimic la dezvoltarea limbii literare. Şi totuşi, pentru cunoaşterea mai de
aproape a limbii noastre în general, Hronicul lui Cantemir prezintă o mare
importanţă. Niciuna dintre scrierile predecesorilor, contemporanilor şi urmaşilor
lui nu se poate compara cu aceasta în ce priveşte bogăţia şi varietatea faptelor de
limbă, indiferent dacă această situaţie însemnează (sau nu) un progres propriu-
zis, mai ales că această operă a fost redactată mai întâi în limba latină, şi după
aceea a tradus-o autorul însuşi în română.
Aşa se explică, între altele, puternica influenţă a limbii originalului. De
altfel, chiar în lucrările sale, puţine la număr, scrise direct în româneşte se
observă uşor această influenţă. Ar mai fi de adăugat că şi alte limbi străine,
cunoscute bine de Cantemir, în frunte cu turca, au influenţat scrierile lui
româneşti. De aceea lectura lor este grea chiar pentru un specialist. Îngreuierea
creşte şi din cauza numeroaselor creaţii ale lui (majoritatea, un fel de calcuri
lingvistice, adică traducerea prin cuvinte româneşti a conţinutului semantic din
cuvintele străine).
Parte din observaţiile de până aici sunt valabile şi pentru limba „Istoriei
ieroglifice”, rămasă şi ea, la fel cu „Hronicul”, în manuscris (s-a tipărit de-abia

16
în 1883). Conţinutul acestei scrieri cam ambiguu este istoric: lupta, pentru
putere am spune noi astăzi, dintre Cantacuzineşti şi Cantemireşti pe de o parte
şi, în grupa celor dintâi, dintre Constantin Brâncoveanu şi ceilalţi pe de altă
parte. Tratarea şi prelucrarea materialului (evenimente şi oameni) sunt strict
literare. „Istoria ieroglifică” este considerată ca un roman, şi, deoarece
personajele sunt animale, formal vorbind, specialiştii o anexează genului
alegoric, strict literar, fără legături cu istoria propriu-zisă, mai ales că tonul este
al unui adevărat pamflet.
Târziu, după pragul a 60 de ani de viaţă, când patimile s-au domolit și s-
au așezat la adânc, ca mâlul pe prundișul unei ape limpezi, fostul hatman al lui
Dimitrie Cantemir s-a apucat să scrie « cele câte s-au tâmplat în vieaţa » sa și
pentru care n-avea nevoie de istoric străin, căci erau scrise în inima lui. În
precuvântarea cronicii, Neculce ne spune că este biv vel vornic — adică fost
mare vornic al ţării de sus. Neculce a ajuns vornic mare la 1731—1733. în
domnia lui Grigore Ghica. Dacă el semnează « fost mare vornic », urmează că a
scris cronica după 1733, adică după vârsta de 61 de ani.
N. Iorga a adunat, în Istoria literaturii româneşti, volumul II, toate datele
din cronica lui Neculce, în care bătrânul boier face aluzie la viaţa sa şi care pot
servi ca puncte de sprijin pentru datarea operei. Din toate reiese că Neculce şi-a
scris cronica după 1733 şi că până în ultimii ani ai vieţii, mâna tremurândă
aşternea pe hârtie, pentru urmaşi, letopiseţul ţării. Povestind, la vârsta de 66 de
ani, purcederea Domnului Grigore Ghica la Nistru, ca să ridice pustele pe care le
îngropase Muscalii şi să le ducă la Tighina, el adaugă : « Aceste toate s-au lucrat
într-acest an, de la Noiemvrie la veleat 7246 (1738) pân la istovul lui Noiemvrie
la veleat 7247 (1739), Şi ce s-a mai lucra, s-a scrie la rândul său ». Reluând,
după un scurt răgaz, pana, el continuă imediat : « Iară acum am început a scrie
că în anul 7247, după ce au mers Grigore Vodă în Iași, ciuma sau mai potolit ».
ÎI surprindem deci pe bătrânul cronicar, aşezat la masa lui de scris, în liniştea
patriarhală a moşiei sale, înmuind pana în cerneală ca să însemne cronica zilei.
Astfel a scris până la capăt; ultimele rânduri sunt din 20 Iulie 1743: urcarea în
domnie a lui loan Mavrocordat. Doi ani mai târziu, Neculce închidea ochii
pentru totdeauna.
Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija Vodă (1661),
de unde o părăsise Miron Costin, până la 1743; un răstimp de 82 de ani.
Asupra izvoarelor, cronicarul însuși ne dă următoarele indicații : « Iară
de la Dabija Vodă înainte îndemna-tu-m-am și eu loan Neculcea biv vel vornic
de ţara de sus a scriere întru pomenirea Domnilor: însă până la Duca Vodă cel
Bătrân, l-am scris de pe niște izvoade ce am aflat la unii și alții și din auzitele
celor bătrâni boieri, [Izvoadele sunt, după cum s-a văzut, p. 177—179,
letopisețul lui Damian-Dubău] iară de la Duca Vodă cel Bătrân înainte, continuă
Neculce, până la domnia lui loan Mavrocordat, nici de pre un izvod a nimărui,
ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în vieaţa
mea».

17
O SAMĂ DE CUVINTE

O samă de cuvinte este un grupaj de 42 de legende istorice, reduse ca


dimensiune, dar care fixeaza cu acuitate o situaţie, un personaj, o atitudine sau o
decizie semnificativă, eventual senzațională. Sursă principală și mărturisită a
legendelor o constituie tradiția orală, ceea ce explică și abaterile de la adevărul
istoric. Relatarea este uneori lapidară, neutră și strict constatativă . Alteori însă,
ia forma unor mici narațiuni, construite după formule compozitionale
tradiționale; ele conțin scurte pasaje introductive, de tipul expozițiunii, secvențe
mai ample de prezentare a unui eveniment oarecare, precum și secvențe finale,
ca încheiere de obicei sentențioasă a textului. Chiar și în limitele acestor
narațiuni miniaturale, diversificarea și alternarea modalităților de expunere este
aproape o regulă; frecvent, cronicarul se retrage în plan secund, narația
realizându-se prin scurte dialoguri.

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI DE LA DABIJA-VODA PÂNĂ LA


A DOUA DOMNIE A LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
(1733? – 1743)

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui


Constantin Mavrocordat continuă cronica lui Miron Costin şi încheie totodată
seria cronicilor moldovene. Neculce restituie aproape un secol din istoria
Moldovei (1662-1743),pentru ultimii 50 de ani ai perioadei esenţială fiind
ipostază de martor ocular a cronicarului.
Păstrată şi transmisă în copii manuscrise, cronica lui Neculce intră în
circuitul cărţii tipărite abia la mijlocul secolului trecut (în ediţia M.
Kogălniceanu, Iaşi, 1845).
Letopiseţul Ţării Moldovei este un preţios document istoric, de limbă
română veche, de tehnică narativă şi literară.
Evocarea istorică, bazată pe informaţia minuţios detaliată, coexistă cu
structuri şi modalităţi compozitionale care evocă stilul beletristic. Apelul la
vorbirea indirectă liberă şi mai ales la vorbirea directă, sub forma intervenţiilor
izolate, dar şi a dialogurilor propriu-zise, este sursă importantă de oralitate şi de
dramatizare a naraţiei.

18
De asemenea, portretul ocupă spaţii relativ largi şi, comparativ cu
cronicile moldovene anterioare, relevă o tehnică evoluată, superioară de
reprezentare. Portretul întrerupe, dar în acelaşi timp completează și
subiectivizează naraţia istorică. Neculce nu descrie sau nu descrie complet un
personaj, ci îl schiţează prin câteva acţiuni sau trăsături fizice, comportamental-
morale, de obicei ieşite din comun şi, ca atare, de neconfundat. De aceea,
portretul nu este niciodată monocord (exclusiv elogios sau defăimător), ci
construit pe principiul antitezei: elementele pozitive sunt permanent opuse celor
negative. Fluenţa de ansamblu a textului provine și din organizarea sintactică,
de tip popular, a frazei.

MARII CRONICARI MUNTENI


RADU GRECEANU
(1655-1725)

19
Viaţa lui Constantin Brâncoveanu
sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

Radu Greceanu, mic logofăt domnesc şi priceput de cărţi bisericeşti, va


deveni istoriograful official al lui Constantin Brâncoveanu .
Cronică partizană, scrisă (începând din 1698) şi revizuită (începând din
1707) la comanda domnului, poartă titlul Începătura istorii vieţii luminatului şi
prea creştinului domnului Ţării Rumânesti Io Costandin Brâncoveanu Basarab
-Voievod, dă când Dumnezeu cu domnii l-au încoronat pentru vremile şi
întâmplările ce în pămîntul acesta în zilele mării-sale s-au întâmplat.
Relatarea evenimentelor -- mai puţin subiectivă decât în celelalte cronici
muntene -- este destul de ştearsă sub raportul expresivităţii stilistice.
Se reţine însă, ca mostră de oratorie medievală românească, Predoslovia
cronicii, care conţine un extins elogiu al domnului; fraza amplă, construită prin
enumerări dezvoltate, este bogat ornamentată cu tropi specializaţi pentru
omagiere: lanţ de epitete ceremonioase şi laudative, hiperbole prin
supradimensionare, antiteză măreţie (a domnului)/ umilinţă (a cronicarului); cu
referire la aceeaşi domnie, dar din perspectiva unor interese opuse, Radu
Popescu va crea o imagine complet diferită a lui Constantin Brâncoveanu.
Cronica lui Radu Greceanu, în forma mai completă pe care ne-a dat-o un
strănepot al sau, Ştefan Greceanu cuprinde 110 capitole, fiecare cu titlul său, şi
povesteşte domnia lui Brâncoveanu de la începutul ei până în vara anului 1714.
În anul 1698, când cronica, începută mai de mult, a fost înfaţişată domnului ca
un omagiu, Ţara Romanească respira liniştită.
Cronica lui Radu Greceanu se încheie tocmai în primăvara anului 1714, la
vremea cand se desfăşura zguduitoarea dramă la care cronicarul insuşi a trebuit
să ia sufletesc parte. Nepotul său, Şerban Greceanu. care ţinea în căsătorie pe
fiica lui Brâncoveanu. .a fost dus şi el cu nenorocitul domn la Constantinpol şi a
trăit în fioroasa temniţă alături de sotia lui Brâncoveanu şi de cumnaţii săi, zilele
de chin şi groază, când le-a ajuns acolo, în închisoare, vestea că domnul şi copiii
săi au fost decapitaţi. “Eu, care patru ani neîntrerupţi - spune Del Chiaro - am
avut onoarea de a fi în intimitatea acestor principi, nu-mi pot aminti această
teribilă catastrofă fară a vărsa lacrimi.
De ce Radu Greceanu, cronicarul cărturar, tace asupra acestor vremuri de
urgie şi de durere, nu putem ştii. Datele sărace pe care le avem despre viaţa lui
nu ne îngăduie să facem nicio ipoteză.

Predoslovia

20
“Preaînaltatului şi prealuminatului şi preaslăvitului şi de Dumnezeu
iubitorului stăpînului şi oblăduitorului Io Costandin Brâncoveanu-voievod şi
domn a toată Ungrovlahia.
[…]Cărora dar şi mariia-ta a urma silindu-te şi în tot chipul spre bune
fapte nevoindu-te, mai vîrtos, cu milostenii, case dumnezeieşti multe den temelii
ai rădicat, far'de cele ce cu mile ai întărit, altele cu ziduri ai înnoit şi ai întemeiat,
cît pot zice că mai nici o mânăstire domnească n-au rămas neîntarita de mila
mării-tale, şi nu numai aicea în ţară, ci şi pentr-alte ţări striine, prin limbi pagine,
biserici creştineşti ai făcut pravoslavnicilor creştini, ce prentr-acele părţi
lacuiescu, şi mai ales în tot chipul pentru sfîntă biserică te-ai nevoit, că şi cărţi
multe bisericeşti în zilele mării-tale şi cu chieltuiala mării-tale s-au tipărit. Den
porunca mării-tale tălmăcite dupre limbă elinească pre limbă rumaneasca, şi pre
limba grecească foarte frumoase, care n-au fost mai înainte, şi scoale de
Învăţături elineşti şi slovenesti mariia-ta ai făcut şi pururea spre bunătăţi
necontenit eşti a face, spre folosul de obşte, spre care Dumnezeu să te întărească
cu darul cel de sus al sfinţii-sale, şi să te învrednicească pe mariia-ta a face mai
multe decît ai făcut.
Eu dar, cît am putut ajunge cu istoriia mării-tale orînduiescu, inchinindu-
mă ca cu o mică, plecată şi nevrednica slujbă, cu care, zic, istorie ajungînd pînă
la al zecilea an den domniia mării-tale, pre puternicul şi milostivul Dumnezeu
rog ca să trăiască pre măriia-ta în multe zeci de ani, de acum înainte, în
luminatul scaunul, domniei mării-tale, sporindu-te întru aceste bune fapte şi
invrednicindu-te a face şi altele multe şi mai mari decît acestea, şi pre mine,
robul mării-tale, încă să mă păzească sfintiia-sa cu viiata supt umbra mării-tale,
şi să mă învrednicească că şi de acum înainte să poci scrie strălucită politie şi
cele bune şi dumnezeieşti fapte ale mării-tale pînă într-adînci batrinetele mării-
tale, rugindu şi iar rugmdu necurmat, pre cel mare şi tare atotputernic şi milostiv
Dumnezeu ca să păzească pre mariia-ta întru naltatul şi luminatul scaunul
domniei, care ţe-au dăruit cu lină pace în ani îndelungaţi, cu norocire şi ferice,
împreună cu prealuminată doamna mării-tale şi cu toţi luminaţii coconi ai mării-
tale invrednicindu-te acelaşi Dumnezeu, precum în viiata această ai bine plăcut
sfinţii-sale, şi în viitoarea să te bucuri întru a sa împărăţie, cea gătită aleşilor şi
plăcuţilor săi în veci nesfîrşiţi, amin.
A mării-tale mică şi preaplecată slugă.
Radul Logofăt Greceanul”
(Radu Greceanu, Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, în “Cronicari
munteni”,pp.103, 106-107)

RADU POPESCU
1655-1729

21
Radu Popescu, autor al uneia dintre cele mai valoroase cronici muntene
sub raportul tehnicii narative (Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti), continuă
Cronica anonimă a Bălenilor; evenimentele cuprinse între anii 1688-1716 sunt
prezentate de pe poziţii partizane, favorabile Bălenilor şi în special lui Nicolae
Mavrocordat. Ostilitatea faţă de Constantin Brâncoveanu este sursa a tonului
polemic sau ironic şi a construcţiei antitetice a textului.
Prin duritatea limbajului defăimător, Radu Popescu anticipează tehnica
modernă a pamfletului.

CRONICA LUI NICOLAE MAVROCORDAT


(începutul secolului al XVIII-lea)

Compilaţia lui Radu Popescu, cunoscută sub numele de Istoriile domnilor


Ţării Româneşti, începând tot de la descălecare, are un orizont de privire mai
larg decât a lui Stoica Ludescu. Factura cronicii lui Radu Popescu este mult mai
complexă, căci el tratează istoria Ţării Româneşti sincronic cu a ţarilor
învecinate: Moldova, Ardealul, Turcia, Rusia. Este un plan cu totul original, care
nu are nimic comun cu vechile cronografe, căci acelea erau repertorii de istorie
universală, care începeau povestirea evenimentelor de la creaţiunea lumii şi
înfaţişau în ordine crononologică istoria tuturor popoarelor rând pe rând (evrei,
asirieni,egipteni, perşi, greci, romani, bizantini), pe când în cronica lui Radu
Popescu privirea este circumscrisa la popoarele din răsaritul Europei vecine cu
Ţara Românească. După fiecare domnie munteană, se înşiră evenimentele
contemporane din ţările megieşe. De pildă, după ce dă povestea descălecalului şi
a legendarului Radu Negru, pe care cronicarul - confundându-l cu Basarab - îl
aşează la 1290, urmează: „În zilele acestui domn, după cum să veade veleatul,
au fost Împarat la Ţarigrad Mihail Paleologul, carele au scos Ţarigradul din
mâinile francilor", apoi se trece la Otman şi lumea turcească, pentru ca să
continuie apoi cu istoria ungureasca: „Întru această vreame era craiu unguresc
Ladislau". De la domnia lui Alixandru Vodă I, cu intemeierea principatului
moldovean, 1320, intră în raza de privire a cronicarului şi Moldova, iar de la
1509 şi istoria Rusiei.
Cronicarul însă nu izbuteşte să gasească un punct de vedere unitar care să
coordoneze evenimentele; acestea sunt de cele mai multe ori juxtapuse. Dar
trebuie să recunoaştem că autorul a lăsat o opera unică, nu numai pentru timpul
lui, dar chiar şi pentru vremurile noastre: o încercare de istorie a românilor în
lumina istoriei europene orientale.
Izvoarele lui Radu Popescu în această vastă operă de istorie răsăriteană
având ca punct central istoria românilor, sunt felurite. Pentru istoria Moldovei a
avut la îndemână cronica lui Ureche într-o versiune a lui Simion Dascălul.
Pentru istoria bizantină şi turcească pe Gh. Phrantzi, care fusese martor la

22
căderea Constantinopolului şi a fugit apoi în Italia; o versiune a cronicii greceşti
de la 1570. Pentru istoria Ardealului, izvoare ungureşti, ce n-au fost încă
identificate.
Pentru istoria munteană, Radu Popescu a folosit acelaşi izvor vechi pe
care-l utilizase şi Stoica Ludescu şi care în copia lui, în unele parţi, avea lacune
şi confuzii, în altele, date ceva mai bogate, în linii generale însa ştirile lui Radu
Popescu corespund cu ştirile lui Stoica Ludescu pană la domnia lui Neagoe
Basarab, unde cronicarul Bălenilor ulilizeaza şi el Viaţa patriarhului Nifon, dar
o reduce ca proporţie (eliminând partea apologetică a lui Neagoe) şi o
încadreaza mai armonic în urzeala cronicii. Pentru domnia lui Mihai Viteazul
împleteşte ştirile din cronica lui Teodosie Rudeanu cu cele din poema grecească
a lui Stavrinos; pentru domniile următoare se foloseşte de cronica lui Matei al
Mirelor. La domnia lui Matei Basarab are ştiri ceva mai bogate decât Stoica
Ludescu.
De la domnia lui Grigore-vodă înainte începe partea personală a lui Radu
Popescu (Radu-vodă Leon, Antonie-vodă, Grigore-vodă Ghica în a doua
domnie, Duca-vodă, Şerban Basarab), în care intra pe scena ca eroi principali
Cantacuzineştii cu zarva şi tulburările pe care - dupa el - le aduc in răndurile
boierimii pământene şi cu reacţiunea partidei Bălenilor.

ANONIMUL BRÂNCOVENESC
(începutul secolului al XVIII-lea)

Textul coţine informaţii despre domnia lui Constantin Brâncoveanu


(1688-1714) şi, în mai mică masură, despre anii următori, până la 1717.
Cronica anonimă brâncovenească (începută probabil în jurul anului 1707)
continuă un model de prezentare a istoriei stabilizat deja în şi de istoriografia
medievală munteană: expunerea evenimentelor dintr-o perspectivă contrastantă —
apologetică si denigratoare. Ambele atitudini, forme radicale de subiectivism
istoric, au răsfrângeri pozitive in plan retoric; antiteza de atitudine si de idei este
sursa ironiei sau a antitezei ca figură de stil şi de compoziţie textuală.
Anonimul Brancovenesc este cea mai valoroasă cronică munteană sub raportul
calităţii stilistice.
Fragmentul reprodus(Domnia lui Constantin-voevod. Leat 7197, oct., 30
dni) prezintă, sub forma unei naraţiuni dramatizate, o scenă de judecată în
Divanul domnesc. Personajele formează o reţea cu roluri precis distribuite:
acuzatul (boierul Ştirbei, vinovat de mită), acuzatorul (domnul ţării), publicul-
auditor (boierii din Divan). Vorbirea personajelor nu este relatată, narată, ci
reprodusă în forme de stil direct, care acoperă tranşe mari de text. Dialogul se
combină, inedit, cu monologul de tipul discursului adresat, construit după toate

23
normele retoricii clasice (acumulări, gradaţii ascendente, repetiţii, interogaţii
retorice ,formulări iniţiale şi finale ex abrupto).

CONTRIBUŢIA CRONICARILOR LA
DEZVOLAREA CULTURII ROMÂNE

24
Istoriografia în limba română s-a dezvoltat începând cu sfârşitul
sec XVI odată cu ridicarea noii boierimi şi apariţia primilor cărturari; un
rol important l-a avut răspândirea umanismului.

1) Contribuţia la dezvoltarea istoriei:


-au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-se pe document şi
adevăr);
-transmit informaţii preţioase cu privire la istoria medievală (domnii şi
evenimente);
-informaţii în legătură cu etnogeneza românilor (originea latină a limbii şi
a poporului român, unitatea românilor şi continuitatea existenţei pe acest
teritoriu.);

Grigore Ureche este cel dintâi care vorbeşte despre originea românilor „şi
toţi de la râmi se trag.”.
Miron Costin prin lucrarea sa „De Neamul Moldovenilor” continuă ideile
lui Ureche în legătură cu etnogeneza românilor aducând argumente stinţifice.
-contribuie în mod esenţial la formarea conştiinţei naţionale;
-scopul scrierilor nu este numai unul informativ, ci şi unul educativ.

2) Contribuţia în domeniul limbii:

-în cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade ale
-evoluţiei;
-oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de
comunicare într-un mijloc de transmitere a culturii.

Grigore Ureche se bazează pe limba vorbită, stilul sobru.


Miron Costin se află sub influenţa limbii latine.
Ion Neculce: limba folosită ţn operele lui este imaginea scrisă a limbii
vorbite în prima jumătate a sec XVIII –lea (stilul oral).

3) Contribuţia în domeniul literaturii:

-cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti


originale.

Grigore Ureche:
-primul portret al lui Ştefan cel Mare;
-portrete, tablouri, schiţe de nuvele.

Miron Costin:

25
-primul poet („Viaţa Luminii” – poem filosofic şi „Stihurile de
descălecatul ţării” – aflate la începutul letopiseţului);
-memorialist, zugrav de moravuri şi caractere;
-povestiri (descrierea unei invazii de lăcuste).

Ion Neculce:
-realizează o operă personală bazată pe evenimente trăite de el
însuşi sau auzite;
-Creează personaje de ficţiune;
-Este uneori impersonal ca un adevărat scriitor;
-Deţine arta povestirii şi cea a portretului (cei 14 domnitori);
-Realizează tablouri de epocă;
-Este prezent hazul şi ironia;
-Relatează întâmplări anecdotice.

CONŞTIINŢA EFORTULUI ARTISTIC ÎN


LITERATURA ROMÂNĂ VECHE

26
Până la apariţia monumentalei Istorii a literaturii române de la origini şi
până în prezent, confuzia de planuri în studierea literaturii vechi era nu numai
generală, dar şi unanim consimţită, o alta modalitate de a aborda materia părând
cu neputinţă de conceput. Pentru specialişti, ca şi pentru nespecialişti, fără
excepţie, a cuprinde în graniţele aceluiaşi concept de “literatură veche”
Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Psalmii lui Dosoftei şi Cronica lui Neculce,
alături de tipăriturile lui Macarie şi de Pravilele lui Matei Basarab ori Vasile
Lupu, era lucrul cel mai firesc şi, astăzi încă, unii se miră când legitimitatea
acestui punct de vedere era contestată.
A risipi aceste confuzii, a diferenția net fenomenul cultural global de
fenomenul literar propriu-zis, selecționând și studiind, cu metodele criticii și
istoriei literare, numai operele care aparțin cu adevărat literaturii; a descoperi și
a zugrăvi, în locul fișelor bibliografice, chipurile plin de farmec ale unor oameni
vii și a deschide poarta spre frumusețile artistice ascunse în filele scrierilor
vechi, evidențiind totodată rolul lor în dezvoltarea ulterioară a literaturii române
– iată ce și-a propus și a reușit sa realizeze G. Călinescu. De la paginile pe care
portretistul cu daruri de magician le-a închinat lui Miron Costin, Radu Popescu,
Dionisie Ecleziarhul și mai cu seama lui Neculce și Cantemir, aceștia ne-au
devenit contemporani, existând tot atât de reali și de vii în planul conștiinței
noastre literare, ca și Creanga, Eminescu ori Caragiale.
Importanța excepțională a sintezei călinesciene în evoluția studiilor de
literatura romana veche apare și mai evidenta atunci când o privim în
perspectiva imperativelor actuale ale dezvoltării disciplinei, fiindcă aici s-a
demonstrat, prima data, existenta undei veritabile literaturi în secolele XV-
XVIII, opera unor personalități complexe și pitorești, ale căror eforturi de
pionieri au rodit mai târziu în marea creație a clasicilor. De la acest fapt trebuie
pornit ori de câte ori problema valorii literar artistice a scrierilor vechi este aceea
de a ști în ce măsura putem vorbi, în epoca respectiva, de o literatura în accepția
curenta a termenului; în ce măsură se poate constata prezenta unor intenții
artistice și a unui efort artistic conștient la vechii noștri cărturari.
Părerile sunt, în aceasta privință, împărțite. “E adevărat – scria prof. Al.
Dima – ca vechii noștri scriitori n-au avut intenții beletristice. Nici Miron
Costin, nici Ion Neculce, nici Dosoftei sau Antim Ivireanul nu și-au propus sa
scrie lucrări literare, ci doar cronici, sau opere religioase și istorice. Valorile
literar-artistice s-au ivit deci nu prin intenții exprese, ci prin rezultate, prin
efecte, dar tocmai de aceea de multe ori ele au devenit remarcabile”. Aceeași
idee o exprima prof. Șerban Cioculescu, vorbind de “monumentele vechii
noastre literaturi atât de rar beletristice” și de “literatura orala sau aceea
involuntara a cronicilor.” Chiar pentru G. Călinescu, “cronicarii sunt admirabili
și dau mari emoții stilistice și de reflecție morala cititorilor rafinați”, dar

27
“artiști în înțelesul exact al cuvântului nu sunt, pentru ca intenția propriu-zis
artistica le e necunoscuta și fără asta arta nu exista”/ Sau, în alta parte: “la
momentul feudal al cronicarilor neexistând literatura propriu-zisa, ieșita dintr-o
conștiință artistica, nu poate fi vorba de curente și cercuri”.
Punctul de vedere opus este reprezentat în special de Nicolae Iorga și
Pompiliu Constantinescu. În Istoria literaturii românești – introducere sintetică
(București, 1929), Iorga, caracterizând pe Grigore ureche ca pe “un om în stil
latin, un om de strict stil latin”, continua: “nu are decât sa deschidă cineva orice
pagina din cronica lui, pentru ca sa simtă imediat modelul care i-a stat în fata. El
nu se încurca în amănunte; expunerea lui este totdeauna sigura și dreapta: se
vede disciplina admirabila ian care ureche își făcuse învățătura”, sau ceva mai
departe: “Originalitatea lu purecele se supune unei discipline neinvitare, unor
norme inflexibile de guvernare a stilului și potrivit cu normele acestea
întrebuințează cu o îngrijita cumpănire toate mijloacele retoricei late”. Reluând
aceasta caracterizare într-un atico din 1934, Pompiliu Constantinescu va cauta sa
pună în evidenta legătura dintre arta cronicarilor Ureche și minor Costin și a
istoricilor latini, insistând asupra ideii ca “umanismul practicat de cronicarii
moldoveni nu este o contopite etica asupra omului și a vieții, ci o asimilare de
procedee estetice, de canoane retorice și încercând sa demonstreze ca putem
afirma cu siguranța ca ureche a cunoscut subtilitate retorice latine sul-ea folosit
cu inginerita artistica. I mai concludente ni se par, însa, aceste rânduri de analiza
concreta, care aparțin – dintr-o epoca mai veche – lui G. Călinescu: “Darul de
croitor al lui Miron Costin nu se mai nutrește din concretețea individuala a
cuvintelor. Aceleași vechimi în lexic, puse acum în slujba unei mari stilistici, se
stâng. Miron observa sistematic, compune și ceea ce iese de sub pana lui, mult
mai puțin spontan, este rodul unei arte. El are lunga respirație epica, simțul
sublim al destinului uman, meștesugul patetic de as e opri din când în când sa
răsufle de greutatea faptelor și sa le contemple de sus. Des abstracta, materia e
imaturitate în acte, cu tăieturi savante pe gestul cel mai dramatic.
Așa cum se poate observa din citatele de mai sus, discuția începe de la
accepția deosebită acordată noțiunii de literatură. Primul punct de vedere
restrânge noțiunea de beletristică, la ceea ce G. Călinescu numea “literatura de
tip occidental (poezie profană, proză analitică, dramă)” și atunci, evident, cea
mai mare parte a scriitorilor literaturii noastre vechi, exceptând așa-zisele “cărți
populare” (romane fantastice, pseudo-istorice, morale, satirice etc.), rămân în
afară. Dar faptul că alcătuirea acestor scrieri n-a urmărit exclusiv, sau în
primul rând, scopuri beletristice, nu exclude apriori efortul de compoziţie şi stil,
năzuinţa conştientă spre forma literară. De la acest fapt pornesc susținătorii
punctului de vedere opus, incluzând în noțiunea de literatură scrierile în care
analiza descoperă dovezi evidente ale intenției artistice.

28
ARTA PORTRETULUI

GRIGORE URECHE:
Adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigore Ureche, fiu al unui
Nestor Ureche, boier refugiat o vreme în Polonia (prilej pentru Grigore de a
învăța în școlile leșești). Spătar sub Alexandru Iliaş, mare spătar și apoi vornic

29
al Ţării de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era în viaţă la 3 mai 1647 când i se
împărțea averea.
Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopisețul lui merge abia
până în 1594, la a doua domnie a lui Aron-vodă), nu putem căuta la el percepția
lumii în care se mișcă. Slujindu-se de izvoade sărace, el e un cronicar în
înțelesul larg al cuvântului, în felul boierului ce-și înseamnă pe scoarța unui
ceaslov ivirea unei comete și a călugărului compilator, cu toate că în Polonia a
trebuit neapărat sa cunoască mișcarea umanistă, și că, intelectual vorbind, el e
un om cu învățătură de izvor occidental și în marginile clasei lui un spirit cu
vederi înaintate. Fundamental rămâne totuși boier bun cu dragoste de ţară. Tot
ce se poate aștepta de la un astfel de scriitor este mireasma automatismului,
harul cuvântului, care la Ureche sunt tari ca aloia. Dar găsești la el ințelepciune
și acea desfacere de lucruri în duhul Bibliei, după care este răsplată și pedeapsă.
Are sensul obiectivității și nu folosește știrile care nu “se tocmesc”, precum
bănuiește conceptul de tradiție, de vreme ce socotește că o nație fără istorie s-ar
asemăna “fierălor și dobitoacelor celor mute și fără minte”. Este evoluționist în
istorie, în sensul biologic, admițând că orice nație (azi am zice civilizație) are o
„începătură”, un “adaos” și o “scădere”. Bineînțeles e providențialist. Ii
descoperim chiar idei politice. “Tocmala” și “obiceiele ţarii” nu i se par bine
aşezate. Domnul judeca fără legi și după capul lui și “unde nu-s pravile, din
voia domnilor, multe strâmbătăţi se fac”. Puterile în stat sunt amestecate: “În
Moldova ieste acest obiceiu de pier făr' de număr, făr' de judecată, făr' de leac de
vină, insăş pâraște însăși umple legea”. Violenta în cârmuire o socotește o
greșeala; “Crezu, mai bine pentru dragostea decât de frica sa-i slujească”.
Natura e mai înțeleapta, după el, decât omul, căci niște gânganii fără minte ne
învață cum se tine domnia: “cum ieste albina, ca toate-și apară căscioara și
hrana lor cu alice și cu veninul sau. Ara domnul lor, ce sa chiuiam matca, pre
nimenea nu vatămă.” Ita niște idei foarte cuminți: târa creștina, cu întocmire de
legi, ferita de bunul-plac al voievodului, care trebuie sa-și tempereze trufia prin
învățătura providențialei istorii.
În ultimă analiză toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la
acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. La drept
vorbind, nici nu trebuie să vorbim de Ureche, ci de limba literară de dialect
moldav care apare dintr-o dată. În locul retoricei comparații, mișună metafora
bine pitită. Cronicarii se cade să fie “fierbinți” pentru trecut, ca să scape
(imagini de alterare) “lucruri vechi și de demult de s-au răsuflat atâta vreme de
ani”.
Adevăratul dar al lui Ureche este însă portretul moral. Aici el creează,
sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau niciun model. Omul e privit sub o
însuşire capitala sau un viciu sub care se aşează faptele lui memorabile, într-o
cadenţă tipica. Ştefan e un sanguinar leonin:

30
“Fost-au acestu Ştefan-vodă omnu mare de statu, mânios şi de grabu
vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu.
Altminteri era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul sau îl ştia a-l acoperi și
unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie
însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi sa nu indărăpteze şi pentru aceia, raru
războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ca ştiindu-sa
căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.”
Unii obiectează că Ureche se gândește tot la letopisețul slavon, însă lucrul
nu e credibil, căci el distinge clar limba izvoarelor sale și nu naționalitatea
autorilor, citând "letopisățul cest moldovenesc", "letopisăţul cel latinesc",
"cronicariul cel leșesc". Dar și asa, nemaiexistând originalul român, nu se pot
face considerații literare. Însă în naiva lor încercare de a imita stilistica
bizantină, întâii analiști și apologeți introduc elementul artistic al tropilor, făcând
până la un punct educația literară a urmașilor.
Ureche n-a avut răgaz decât sa prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica
pana în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Movilestilor, a lui Graziani și a
celorlalți pe care îi va descrie Miron Costin, cu toata experienţa vieții și cu acea
vecinica scrutare morala, abia atunci cronica ar fi fost extraordinara.

MIRON COSTIN:
Deși providențialist în istorie, Miron este machiavelist în politică. “De
laudă este hie la care domn să hie spre partea creștinească... însă, cu
ințelepciune, nu fără socoteală și fără temeiu...” Voievodul e un simbol al
statorniciei și deci “ori bun, ori rău, la toate primejdiile feritu trebuiește”. Se
cuvine să fie român (Miron încondeiază cu furie orice domn străin) și să asculte
„voroavă cu sfat”, luând acele hotărâri ce „se mai tocmesc” „încă cu a doi seau a
trei socoteală”. Domnii să nu vină cu oști străine sa-și cucerească scaunul.
Asemena greșeală a dus țara „din scădere in scădere”.
Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai nutreşte din concreteţea
individuală a cuvintelor. Aceleași vechimi în lexic, puse acum în slujba unei
mari stilistici, se sting. Miron observă sistematic, compune, şi ceea ce iese de
sub pana lui, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte. El are lunga respiraţie
epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când
în când să răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus.

ION NECULCE:
La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului în care intră
câteva note tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului,
predispoziţia etică, o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, un obicei,
totul dozat, ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale.
Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură și tablou.
În portrete surprinde ticurile, gesturile, faptul caracteristic (Istratie Dabija
„be vin mai mult din oală roşie decât din pahar de cristal”). Portretele sunt

31
plasate în cadrul unr întâmplări ăn urma cărora formulează concluzii în zicale
populare, digresiuni paremiologice adesea pleonastice: „Nu feci ca tată-său
Cantemir, să să puie împotriva unei crăii cu o mână de oameni slabi.Paza bună
trece primejdia ré, mielul blând suge la doo maice, capul plecat nu-l prinde
sabia.” [Antioh Cantemir].

UMANISMUL ROMÂNESC

Context istoric
Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu decât cel european, mai
precis în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, secolul al XVII-lea fiind considerat
perioada de maximă efervescenţă a acestui curent cultural în ţările române.
Curentul umanist a pătruns la noi prin scrierile în limbile greacă, slavonă şi
latină care circulau în manuscris sau tipărite în provinciile româneşti, dar şi prin

32
studiile ce au înlesnit accesul la cultură al unor fii de boieri, în ţările din apusul
Europei, în şcolile din Liov, Padova. In secolul al XVII-lea apar primii cărturari
cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină.

Trăsături:
-exponenţii umanismului românesc reprezintă tipul curteanului: sunt
domnitori sau boieri care deţin dregătorii însemnate şi intervin în viaţa politică a
ţării, dar de multe ori sfârşesc tragic;
-tendinţa unor domnitori de a edifica o cultură românească se
concretizează în: dezvoltarea tipografiilor (începând cu activitatea diaconului
Coresi, la Târgovişle şi Braşov) şi circulaţia tipăriturilor în limba română,
dezvoltarea istoriografiei, a picturii, a şcolilor domneşti de învăţământ superior
şi scrierea gramaticilor şi lexicoanelor, întemeierea bibliotecilor la mănăstiri şi
la curţile domneşti, apariţia unui stil renascentist în arhitectură, stilul
brâncovenesc;
-cărturarii umanişti aparţin în cea mai mare parte unor familii boiereşti,
ceea ce le facilitează accesul la o formare intelectuală de nivel european, în afara
graniţelor ţării, în Polonia, Italia sau la Constantinopol;
-cărturarii umanişti folosesc ca limbă de cultură latina (în Transilvania) şi
slavona (în Tara Românească şi Moldova, dar şi în Transilvania), care erau şi
limbile cancelariei domneşti şi de amvon;
-manifestă interes pentru cultura antică şi cea occidentală, ca şi pentru
studiu (erudiţia);
-preocuparea cărturarilor umanişti pentru istoria neamului (scriu cronici)
şi originea latină a poporului şi a limbii române; pun bazele istoriografiei
româneşti;
-argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor,
romanitatea poporului şi latinitatea limbii române, continuitatea
elementului roman în Dacia, pe care le pun în circuitul umanismului european;
-susţin rolul educativ al cunoaşterii istoriei;
-cercetarea critică a izvoarelor istorice;
-în politica antiotomană, caută ajutor la ţările creştine catolice;
-în scrierile lor, redau lupta comună, antiotomană a ţărilor române;
-umaniştii se implică în probleme religioase, fac cunoscută ortodoxia în
spaţiul occidental.

Reprezentanţi ai umanismului românesc:


-începutul pătrunderii umanismului (în secolul al XVI-lea): Nicolaus
Olahus, lacob Heraclid-Despotul, Petru Cercel;
-istoriografia în limba română: Grigore Ureche, Miron Costin, lon
Neculce, stolnicul Constantin Cantacuzino;
-mari erudiţi cu biblioteci celebre: Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin
Cantacuzino;

33
-poligloţi şi erudiţi: Udrişte Năsturel, Dosoftei, Miron Costin, Nicolae
Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino;
-personalitatea renascentistă de nivel european: Dimitrie Cantemir.

Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în


operele lor idei fundamentale ale culturii româneşti:
-originea latină a poporului şi a limbii romane;
-continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;
-unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;
-rolul civilizator al tipăriturilor;
-forţa educativă a istoriei;
-credinţa în adevăr şi documente;
-dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă.

ILUMINISMUL ROMÂNESC

Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă


transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437,
după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează
pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale,
politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784,
Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic,
pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a
fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi.

34
Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând
o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala
Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara Românească. Această
mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a stat în serviciul
idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea
istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la
rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala
Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi
culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au
adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din
Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri:
istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea
mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia
a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene
au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni
sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este
cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este
dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical,
mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale
dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi
libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană
(Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea
crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea
învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care
cărturarii se opun acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele
feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un
pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a
ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai
înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme,
manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de filologie,
care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român
şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului
al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului

35
romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica,
aspectele general-culturale şi, în primul rând, cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii
Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului
român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în
lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe,
moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici.
Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte
mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să
evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru
începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un
pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii
pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii
etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae
sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea
cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de
la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme
romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba
română provine din latina populară ( disertaţia de la finalul lucrării istorie pentru
începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala
Ardeleană este epopeea lui Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.
Învăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile
domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707,
au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă
de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de
cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617
în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a
crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie
răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în
Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor
vizitate şi realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova,
Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate
lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

Ţiganiada
Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia
şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi
alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a
participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul
scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul

36
naţional. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai
stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai
artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-
o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a
doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura
epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii
universale.
Subiectul
Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se
narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte
aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în
orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori
supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte
pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii
îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o
armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de
contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea
parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are
simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există,
deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a
preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare
consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici
o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea
începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi
ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor
de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut
transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă
că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian,
care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul
G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa
talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc
de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman,
Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât
„trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la
modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a
le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii
române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o

37
comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră,
fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.

CONCLUZII

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat,


începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea,
care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba
slavonă, apoi în latină, iar mai târziu în limba română, modul în care românii din
diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi spaţiu,
evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.O astfel de conştiinţă reprezintă
atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunitaţii de
interese, de scopuri. Conştiinţa istorică a românilor începe să se exprime odată
cu scrierea istoriei lor.
Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura
română prin conştiinţa cronicarilor. Cronicarii au considerat o necesitate
consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră
veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a
cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul „ cît să nu uite lucrurile şi cursul
ţărîi”.(Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei)
Temele fundamentale abordate de cronicari şi care au contribuit la
formarea conştiinţei noastre istorice sunt: originea latină, comună a tuturor
românilor, latinitatea limbii române, fenomenul continuităţii poporului român în

38
acest spaţiu geografic, consemnarea evenimentelor istorice trecute sau
contemporane(istoriografia), instituţia domniei (chipuri şi tipuri de domnitori,
rolul lor în politica internă şi externă etc.).
Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al
istoriei, idee pe care o expune Grigore în Letopiseţul Ţării Moldovei: „să rămîie
feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să
să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să înderipteze”.
Importanţa cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu constă neapărat în
valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în
dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat
formării conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii
naţionale în cultură.

IMAGINI

MIRON COSTIN

39
GRIGORE URECHE

40
ION NECULCE

41
DIMITRIE CANTEMIR

42
NICOLAUS OLAHUS

43
Harta grupurilor etnice şi
lingvistice prezente în
Europa medievală.Imaginea
este în concordanţă cu teoria
romanităţii teritoriului
Transilvaniei, Moldovei şi
Ţării Româneşti, susţinută şi
de Olahus.

BIBLIOGRAFIE

44
1. L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr – „Literatura română – ESEUL”
2. Nicolae Cartojan – „Istoria literaturii române vechi”
3. Maria Cvasnîi Cătănescu – „Limba română – origini şi dezvoltare”
4. Iorgu Iordan – „Istoria limbii române”
5. Dan Zamfirescu – „Studii şi articole de literatură română veche”
6. George Călinescu – „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”
7. Adrese de internet: www.referat.ro

CUPRINS

45
Introducere......................................................................................................1

Latinitatea limbii române..............................................................................2

Dimitrie Cantemir..........................................................................................3

Marii cronicari moldoveni.............................................................................7

Marii cronicari munteni................................................................................9

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române..........................24

Conştiinţa efortului artistic în literatura română veche...........................26

Arta portretului............................................................................................29

Umanismul românesc...................................................................................32

Iluminismul românesc..................................................................................34

Concluzii........................................................................................................38

Imagini...........................................................................................................39

Bibliografie....................................................................................................44

46