Satyricon

De Titus Petronius Niger

"Satyricon" este prima opera de ficțiune autentica, apărută într-o

perioadă caracterizată printr-o profundă criză a valorilor morale, sociale
și religioase, mai precis în sec. I p.Chr., în care autorul Titus Petronius
Niger introduce în literatura latină romanul ca specie nouă în literatura
latină.
Tema o reprezintă degradarea societății romane, a relațiilor familiale
aflate sub influența nefastă a banului. Titlul romanului lui Petronius este
o forma de genitiv grecesc ce înseamnă "cărți de amestecuri" sau "cărți
de satire" fiind sugestiv atat pentru structura romanului cât și pentru
valorificarea surselor de inspirație.
Acțiunea cuprinde viața oamenilor obișnuiți în micile orașe, personajele,
greci în mare parte, se bazează pe persoane reale.
Romanul cuprinde 20 de cărți, dar secțiunea aproape completă și cea mai
valoroasă este „Cena Trimalchionis”. Capitolele 1-25 prezintă aventurile
naratorului și ale altor personaje, capitolele 26-82 relatează Ospățul lui
Trimalchio, banchetul bogatului, iar capitolele 83-141 povestesc
aventurile lui Eumolpus, bătrân poet aventurier.
Romanul “Satyricon” este caracterizat printr-un amestec de versuri și
proză, prin preluarea clișeelor romanului grec, narațiunea complexă, dar
și personajele într-o continuă metamorfozare.
Stilul este predominant colocvial, dar care alternează cu cel formal.
Latina vulgară a epocii este folosită în acest roman cu scopul de a
caracteriza personajele, mediul social, dar și declanșarea râsului
cititorilor.
Cea mai importantă scena și implicit cel mai important personaj sunt
reprezentate de: Trimalchio și „Cena Trimalchionis”.
Trimalchio este unul dintre personajele emblematice ale acestei opere
alături de Encolpius, Eumolpus, Hermeros și Fortunata. Acesta la
origine era un sclav, iar din cauza acestui fapt a dezvoltat o obsesie pe
care și-o maschează cu stângăcie. Sclavii erau tratați diferit și erau
dicriminați încă de la modul de a dormi, dar și prin faptul că aceștia
mâncau resturile uneori de pe jos și erau foarte chinuiți. Trimalchio este
un personaj dezumanizat de puterea banului, care aspiră la viața și
obiceiurile aristocraților pe care îi blamează atunci când are ocazia. Se
îmbogățește prin mijloace nu tocmai corecte, practicând escrocheria
stăpânului, camăta și comerțul pe mare. Destinul lui fusese în imaginația
sa coordonat de Hermes și Minerva pe care i-a desenat pe peretele casei
în semn de respect. În „Cena Trimalchionis” se poate evidenția defectul
său fundamental, lipsa de măsură, prin faptul că la banchet se servesc
felurite mâncăruri pompoase, apare ridicat pe perne și purtat de sclavii
săi, poartă manta roșie, un fular tivit, recită pe Vergilius deși nu știe
corect latina, își bate din orice sclavii cu toate că îi invită la masă, își
laudă soția, Fortunata, dar o și ceartă în fața musafirilor, o farfurie
scăpată pe jos este aruncată, nu știe că ciupercile nu au semințe și îl
implică pe Hannibal în cucerirea Troiei, acțiuni ce creionează snobismul
acestuia, lipsă de bun simț, aroganțele pe care acesta le face sunt
penibile și exagerate, de aceea oamenii când îl văd încep să râdă , nu să-l
respecte, inclusiv din cauza faptului că purta inelul cu sigiliul și pe
lângă, alte inele în semn de bogăție și cu scopul de a-și arăta
superioritatea și averile. Se crede un om cult, dar face greșeli grave, iar
incultura sa se evidențiază instant, conflict între aparență-esență.
Encolpius este un personaj care apare la final și care se caracterizează
prin inteligență, orgoliu și inventivitate.
Fortunata este soția lui Trimalchio, o parvenită care vorbește foarte mult,
este energică, răutăcioasă și îngânfată.
Hermeros este personajul care susține faptul că banii sunt pentru el
valoarea supremă.
Eumolpus este personajul a cărei trăsătură de caracter definitorie e
imoralitatea prin faptul că promite averi nemăsurate celui care după
moartea sa se va hrăni cu corpul său.
În concluzie, „Satyricon” de Petronius este un roman foarte important
pentru omenire deoarece prezintă în detaliu parodii legate de oameni, de
obiceiuri, în care fiecare personaj își caută identitatea în permanență,
autorul este remarcat prin crearea romanului ca specie literară și care
poate fi numit un Caragiale al timpurilor trecute prin faptul că prin ironie
evidențiază tarele umane ale societății.