Convenţia de armistiţiu.

Noul statut internaţional al României

Dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, principala şi cea mai urgentă preocupare a
noilor autorităţi de la Bucureşti era stabilirea noului statut internaţional al ţării, trecerea de la
statutul de satelit al Axei la cel de membru al Naţiunilor Unite. Noua situaţia internaţională a
fost reglementată la 12 septembrie 1944, odată cu semnarea Convenţiei de Armistiţiu.

La negocieri au participat din partea Naţiunilor Unite Molotov, Comisarul Afacerilor

Străine al Uniunii Sovioetice, Vişinski, Manuilski şi Maiski, comisari adjuncţi, Generalul
Vinogradov, reprezentând URSS, Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la
Moscova şi ambasadorul Stetelor Unite Averell Harriman, iar România a fost reprezentată de
Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul de Stat şi Ministrul Justiţiei, membru marcant al Partidului
Comunist, General adj.Dumitru Dămăceanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor
Interne, Adjutant al Majestăţii Sale Regelui României, principele Barbu Ştirbei şi Ghiţă Popp,
Constantin Vişoianu, Gheorghe Gussi, Consilier de Legaţiune, Secretar General al delegaţiei.

Armistiţiul a constituit actul internaţional ce a legalizat amestecul sovieticilor în

treburile interne ale României.

Armistiţiul1 poartă pecetea voinţei sovietice, România fiind considerată ţara învinsă.
Acest lucru, ruşii au ţinut să-l precizeze foarte clar în preambulul Convenţiei, unde se
menţiona că: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii
României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit şi
Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului.
Prevederile principale ale Convenţiei de Armistiţiu, erau:

- 1) Încetarea de facto a războiului României contra aliaţilor începând cu data de

24 august 1944. ora 4 şi alăturarea ei puterilor aliate.
- 2) Dezarmarea şi internarea trupelor germane şi ungare aflate pe teriroiul
românesc.
- 3) faciltarea liberei treceri „forţelor sovietice ale celorlalţi Aliaţi”.

1 Vezi Textul Convenţiei de Armistiţiu în 23 August 1944, vol.II, pag.699-703; România

– marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, vol. I, coordonator
Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului din România,Bucureşti,1994, pag.310-314.
1
 - 4) restabilirea frontierei dintre Uniunea Sovietică şi România conform
Convenţiei de Armistiţiu din 28 iunie 1940.
- 5) predarea către sovietici a prizonierilor de război sovietici.
- 11) plata unor despăgubiri de război în cunatum de 300 de milioane de dolari
plătibili în şapte ani în mărfuri („produse petroliere, cereale, materiale
lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini, etc.”)
- 12) restituirea către Uniunea Sovietică a oricăror rechiziţii efectuate de către
trupele române pe teritoriul sovietic în timpul războiului.
- 14) obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora la
arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crimele de război.
- 17) Restabilirea administraţiei româneşti pe întreg teritoriu, exceptând un
sector de front de 50-100 km pe linia frontului.
- 18) Înfinţarea Comisiei Aliate de Control cu sarcina de pune în aplicare
reglementările Convenţiei de Armistiţiu, până la semnarea tratatului de pace.
- 19) Arbitrajul de la Viena erau socotit ca fiind nul, puterile aliate fiind de
acord ca „Transilvania să fie restituită României”.
Ataşat acestui document, a mai fost un altul prin care se aduceau unele clarificări și precizări
pentru şase articole: 2, 3, 10, 11, 16, 18. În finalul Anexei se stabilea că sediul Comisiei
Aliate de Cotrol – C.A.C. urma să fie în Bucureşti, iar funcţionarii săi puteau acţiona în
diferite zone ale României, acolo unde aplicarea articolelor Convenţiei o impunea.

Convenţia a depăşit substanţial condiţia firească a unui asemenea document, ea

conţinând atât termeni juridici, cât şi economici şi militari. Clauzele sale au capacitat practic
pe sovietici să controleze viaţa internă şi externă a statului român.

2
România și Tratatul de Pace de la Paris (1947)

Conferința de Pace de la Paris   (29 iulie – 15 octombrie, 1946) a fost urmată

de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei,
în urma celui de-al doilea război mondial.
In conformitate cu decizia Conferinţei de la Potsdam, în perioada 11 septembrie – 2
octombrie 1945 s-a întrunit la Londra Consiliul Miniştrilor de Externe ce urma să elaboreze
proiectele tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Întrunirea de
la Londra a fost un eşec şi nu s-a ajuns la niciun rezultat, deoarece s-au manifestat divergenţe
privind problema legitimitatii guvernelor din Europa Centrala, si in special din Romania si
Bulgaria, dar şi cele legate de admiterea Franţei şi Chinei la elaborarea tratatelor de pace.
Discuţiile au fost reluate cu ocazia unei noi conferinţe a Consiliului Miniştrilor
Afacerilor Externe, ţinută la Moscova în decembrie 1945. Si de aceasta data problema
recunoasterii guvernului român de către puterile vestice a fost din nou unul dintre punctele
divergente între sovietici şi anglo-americani. In cele din urma, s-a ajuns la un compromis,
guvernul roman angajandu-se sa accepte includerea cate unui membru al partidelor National
Taranesc si National Liberal in guvern si sa fie organizate alegeri libere cat mai curand
posibil.
După ce la 7 ianuarie 1946 Emil Haţieganu (Partidul Naţional Ţărănesc) şi Mihail
Romniceanu (Partidul Naţional Liberal) au depus jurământul în calitate de miniştri secretari
de stat la 5 februarie, deci ministrii fara portofoliu, guvernele american şi britanic au acceptat,
la 5 februarie, recunoaşterea guvernului Petru Groza şi stabilirea de relaţii diplomatice cu
Bucureştiul.
Dupa Conferinta de la Moscova s-a trecut la intocmirea tratatelor de pace cu statele
foste satelite ale Germaniei respectiv, Bulgaria, Finlanda, Italia, Romania si Ungaria.
Tratatul de pace cu Romania a fost discutat la Londra, martie – aprilie 1946, de
adjunctii ministrilor de externe ale celor trei mari puteri.
Discutarea si definitivarea proiectelor Tratatelor de pace cu cele cinci tari ex-satelite
ale Germaniei au facut obiectul lucrarilor Conferintei de la Paris a ministrilor de externe ai
URSS, SUA, Marii Britanii si Frantei, dsfasurata in doua sesiuni distincte: 25 aprilie – 16 mai
şi 15 iunie – 12 iulie 1946.
Conferinţă de pace a început în 29 iulie 1946 la Paris, fiind prezenţi reprezentanţii a
32 de state. Din numărul total al ţărilor participante, 21 de delegaţii erau ai statelor Aliate şi
Asociate, toate cu drept de vot, 6 ţări aveau rol consultativ, iar celelalte 5 delegaţii

3
reprezentau statele foste inamice şi aliate ale Germaniei, cele cu care urma să se încheie
tratatele de pace.
Dezbaterile au avut loc în şedinţe plenare şi în şedinţele comisiilor Conferinţei, iar
deciziile s-au adoptat cu majoritate de 2/3 în problemele de fond şi cu majoritate simplă în
cele de procedură. Nivelul de reprezentare la Conferinţa de pace era cel al miniştrilor de
externe, întrucât Conferinţa nu a luat în dezbatere Tratatele de pace cu Germania şi Japonia.
Era un pas inapoi fata de Conferinta din 1919-1920, ce pusese capat primului razboi mondial,
cand se incheiasera tratate de pace cu toate statele invinse iar, reprezentare era la cel mai inalt
nivel.
Proiectul Tratatului de pace cu România, publicat simultan la Moscova, Washington,
Paris şi Londra în ziua de 31 iulie 1946, cuprindea un preambul, opt parti, 38 de articole si
sase anexe.
Din delegaţia Romaniei, alcatuita din 73 de persoane, ce urma sa reprezinte interesele
tarii la Conferinta faceau parte, printre altii, Gheorghe Tătărescu, care in calitatea sa de
minstru de externe era si conducatorul delegatiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu
Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu. Ion Gheorghe Maurer, Florica Bagdasar, Elena
Văcăresco, Ştefan Voinea, generalul de brigada Dumitru Dămăceanu, la care s-au mai
adăugat Mihail Ralea (ministrul României la Washington), Simion Stoilov (ministrul
României la Paris), Radu Franasovici (ministrul României la Londra), Horia Grigorescu
(ministrul României la Haga), alături de mai mulţi specialişti în diferite domenii.
Obiectivele minimale ale delegatiei Romaniei erau prezentate plenului conferintei, la
12 august, intr-un document intitulat Atitudinea Romaniei fata de Conferinta de Pace.
Acestea erau: recunoasterea cobeligerantei, imbunatatirea clauzelor economie, inlaturarea din
proiectul de tratat a stipulatiilor art. 30 (clauza natiunii celei mai favorizate), imbunatatirea
conditiilor privitoare la limitarea armamentului. Se aducea drept argument efortul militar si
economic facut pentru infrangerea Ungariei si a Germaniei.
Discutiile generale asupra Tratatului de Pace cu Romania au avut loc la 10 octombrie
1946, in a treizeci si saptea sedinta plenara a Conferintei. Sedinta a fost prezidata de Molotov,
reprezentantul Uniunii Sovietice, ceea ce arata si rolul determinant avut de partea sovietica in
acest proces.
Iata pe scurt preverile Tratatului. Prima parte a fost dedicată frontierelor,
specificându-se chiar în primul articol că vor fi cele existente la 1 ianuarie 1941, cu excepţia
frontierei româno-ungare care, prin articolul 2 al Tratatului, a fost stabilită a fi cea existentă
la 1 ianuarie 1938. Cea de a II-a parte a Tratatului a fost dedicată aşa numitelor „clauze

4
politice”. Este vorba de o parte care însumează 7 articole, grupate în două secţiuni distincte,
iar dintre prevederile stabilite vom menţiona câteva. De exemplu, România trebuia: să ia
toate măsurile pentru a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile; să evite discriminarea; să nu îngăduie existenţa şi activitatea unor organizaţii de tip
fascist; să asigure arestarea şi predarea în vederea judecării a persoanelor acuzate de crime de
război; să recunoască Tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda; să accepte
toate aranjamentele încheiate pentru lichidarea Societăţii Naţiunilor şi a Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională etc. Partea a III-a conţine prevederi legate de clauze militare, navale şi
aeriene şi era urmată apoi de o parte cu un singur articol (nr. 21), dedicat retragerii forţelor
aliate. Încă din primul fragment al articolului 21 se specifica că forţele aliate vor fi retrase din
România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de pace; totuşi, Uniunea
Sovietică îşi rezerva dreptul de a păstra pe teritoriul statului român forţele armate care i-ar
putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie.
Urmează o parte dedicată reparaţilor şi restituirilor, prin care România era în primul
rând obligată să plătească despăgubiri Uniunii Sovietice. Partea referitoare la clauzele
economice e cea mai extinsă din Tratat, printre prevederi numărându-se şi obligaţia
guvernului de a abroga orice măsuri legislative luate în timpul războiului împotriva
drepturilor şi proprietăţilor cetăţenilor Naţiunilor Unite (specificându-se foarte clar cine făcea
parte din respectiva categorie de cetăţeni). Conform prevederilor din Tratat, guvernul de la
Bucureşti a fost obligat să-i recunoască Uniunii Sovietice dreptul la toate averile germane din
România care au fost transferate pe teritoriul sovietic înaintea semnării Tratatului. Nu în
ultimul rând, bunurile României şi cetăţenilor români aflate în Germania urmau a fie
restituite, dar, conform art. 30, România era obligată să renunţe la reclamaţiile de orice fel
împotriva Puterilor Aliate şi Asociate. De asemenea, existau şi câteva prevederi referitoare la
schimburile comerciale, taxele vamale, transporturile aeriene comerciale interne şi
internaţionale etc.
Partea a VII-a conţine un singur articol, referitor la libera navigaţie pe Dunăre, iar
Partea a VIII-a, ultima din Tratat, cuprinde 4 articole, reunite sub denumirea de Clauze
finale15. Ceremonia semnării Tratatului între România şi Puterile Aliate şi Asociate a
Ceremonia semnarii tratatului a avut loc la 10 februarie 1947, dupa amiaza, in Sala
Orologiului de la Quai d’Orsay. Din partea Romaniei, Tratatul a fost semnat de Gh.
Tatarescu,Lucretiu Patrascanu, Stefan Voitec si Dumutru Damaceanu.

5
 Tratatului de Pace de la Paris2 a adus pentru România, pe lângă reparaţiile de ordin moral -
consfinţirea retrocedării Ardealului de nord - şi obligaţii de ordin material şi totodată
consfinţea ocupaţia sovietică în Basarabia şi nordul Bucovinei. România va ieşi de sub autoritatea
Comisiei Aliate - posibilitatea anglo-americanilor de a mai interveni fiind nulă - şi va deveni formal
un stat liber şi independent, dar în realitate URSS va dicta, de la politica socială şi economică,
până la alegerea formei de organizare. România a evoluat în acest cadru stabilit de marile puteri.
„Daily Telegraph”, comentând intrarea în vigoare a tratatelor de pace cu cele cinci ţări foste
satelite ale Germaniei considera că acestea au trecut de la starea de sclavie, din timpul
războiului, faţă de Germania, la actuala stare de sclavie, tot de nedorit, faţă de URSS” 3. În
disputa posesiei Transilvaniei, s-au implicat şi Marile Puteri. În timp ce românii au avut
sprijinul Moscovei, partea maghiară a avut susţinerea americană şi britanică4. Ziarul „New
York Times”, din 8 mai 1946 într-un articol intitulat: „Cele patru mari puteri cedează cu
uşurinţă Transilvania, României”, considera că „Hotărârea confirma de fapt decizia lui Stalin
asupra teritoriului contestat de Ungaria”5. Decizia lui Stalin nu a fost dictat de măsuri de
ordin justiţiar, ci din considerente de ordin practic şi diplomatic, Ungaria prezentând încă o
situaţie de nesiguranţă, la acel moment, în ceea ce priveşte posibilitatea includerii sale în
sfera de influenţă sovietică. Prin urmare, Conferinţa de pace conferea puterii bolşevice
statutul de putere „protectoare” a statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, deşi acest lucru
nu era stipulat în Tratat.

2 Vezi continutul Tratatului in Ioan Scurtu (coord), Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1994, p.91-108.

3 ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 9/1947, f. 83.

4 ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 6/1946, f. 81.
5 Ibidem, f. 78.
6
Preluarea puterii de catre comunisti în ROMÂNIA

Sovietizarea României a fost consecinţa a două procese politice, în curs de

desfăşurare în timpul celui de-al doilea război mondial: ocuparea ţării de către Armata Roşie
în 1944 şi înţelegerea dintre anglo - americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în
Europa de Sud – Est.
Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele româneşti aparţineau de fapt
Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor
de la Moscova, ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a confirma
adeziunea lor la poziţia sovietică.

P.C.R. a devenit principalul instrument, prin care Kremlinul şi-a impus linia politică.
La 26 septembrie 1944 a fost publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat,
organizaţie la care au aderat, alături de P.C.R. şi P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Populară
Maghiară (M.A.D.O.S.Z.), sindicatele şi alte organizaţii. Frontul Naţional-Democrat (FND)
s-a constituit in octombrie 1944
La 4 noiembrie 1944, sub presiunea FND, s-a format un nou guvern, prezidat tot de
Constantin Sănătescu; cabinet în care posturile ministeriale s-au împărţit între F.N.D., P.N.Ţ.
şi P.N.L. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de
generalul Nicolae Rădescu.
Între decembrie si ianuarie 1945, Gh. Gheorghiu-Dej, insotit de Ana Pauker, a
întreprins o vizită la Moscova, unde a discutat cu I.V. Stalin, care a sugerat începerea
asaltului decisiv pentru cucerirea puterii politice de către F.N.D. După publicarea, la 28
ianuarie 1945, a Programului de guvernare a F.N.D., au fost organizate o serie de
manifestaţii împotriva guvernului Rădescu. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27
februarie 1945, A.I. Vîşinski, primul locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe

7
al U.R.S.S., a venit la Bucureşti, impunând regelui Mihai demiterea guvernului Rădescu şi
formarea unuia nou, prezidat de dr. Petru Groza.
La 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţi ai
F.N.D. şi ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului dr. P. Groza a însemnat o schimbare de
regim, deoarece forţa politică decisivă era P.C.R..
- la 23 martie 1945 emis decretul privind reforma agrara în urma căreia circa 1,4 milioane
ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900.000
de familii taranesti, dintre care 400.000 de familii de țărani fără pământ -
împroprietărirea era destinată să câștige simpatiile țărănimii pentru noul regim ale cărui
adevărate intenții aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată
colectivizarea agriculturii.
- La 17 mai 1946 s-a creat Blocul Partidelor Democrate (BPD), in vederea alegerilor
parlamentare alcătuit din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul
Plugarilor, Partidul Național Liberal (Gheorghe Tătărescu), Partidul Național-Țărănesc
(Anton Alexandrescu), Partidul Național Popular. Programul: asigurarea regimului
democratic și a suveranității depline a statului român în cadrul Monarhiei Constituționale;
ameliorarea situației muncitorilor manuali și intelectuali, a țărănimii, liber
profesioniștilor, meseriașilor, micilor industriași și comercianți, a invalizilor, văduvelor,
și orfanilor de război, a sinistraților; dezvoltarea culturii, învățământului, științelor și
artelor; ameliorarea sănătății publice; refacerea economiei naționale etc.
- 15 iulie (1946 n.m.) a fost publicată noua lege electorală, care stabilea: Reprezentanța
Națională era formată dintr-o singură Cameră, Adunarea Deputaților, așadar Senatul era
desființat; dreptul de a alege și de a fi ales se extindea și asupra femeilor, militarilor,
funcționarilor publici; mandatele se împărțeau în funcție de numărul de voturi obținute de
fiecare grupare (desființându-se prima electorală introdusă în 1926); se interziceau
drepturile electorale pentru mai multe categorii de cetățeni (criminali de război, hitleriști,
fasciști etc.)
- Campania electorală, lungă şi încărcată de acuzaţii reciproce, s-a desfăşurat practic între
forţele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea
P.C.R.) şi opoziţia reprezentată de P.N.Ţ. şi P.N.L. În timpul campaniei electorale s-a
judecat aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale“, în urma căruia Ion Antonescu,
fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iunie 1946).
- Alegerile din 19 noiembrie – într-o zi de marți – au avut loc într-o atmosferă de tensiune
maximă. Rezultatele oficiale – falsificate – au indicat o victorie zdrobitoare a BPD. Din

8
 totalul de 414 mandate, Blocului Partidelor-Democrate îi reveneau 347 (70% din
sufragii), Uniunii Populare Maghiare, ce participase pe liste separate, dar sprijinise Blocul
guvernamental – 29, Partidului Național-Țărănesc – 33, Partidului Național-Liberal
(C.I.C. Brătianu) – 3, Partidului Țărănesc-Democrat – 2. În interiorul B.P.D., pe primul
loc s-a aflat P.S.D. cu 78 mandate, locul doi Partidul Liberal (Gh. Tătărescu) cu 72, pe
trei Frontul Plugarilor cu 71 iar al patrulea Partidul Comunist cu 70 mandate. Urmau
celelalte grupări fedeniste, cu un număr mai mic de mandate: Partidul Naţional Popular
26 mandate, Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu) cu 21 mandate.
- După oficializarea acestui fals grosolan, au existat câteva note de protest diplomatice, în
special din partea S.U.A. și a Marii Britanii, dar efectele lor au fost nesemnificative.
- În final, rezultatul a fost recunoscut prin deschiderea oficială de către rege a şedinţei
Adunării Deputaţilor, la 1 decembrie 1946. S-a trecut apoi la o serie de noi măsuri, cum
ar fi: etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în
întreprinderi (iunie 1947), stabilizare monetară (august 1947).
- La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele
sovietice rămâneau pe teritoriul nostru până la semnarea tratatului de stat cu Austria.
- Sub pretextul că un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti, sub conducerea lui I. Mihalache, a
încercat să părăsească ţara ilegal pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a
trecut la arestarea tuturor liderilor naţional-ţărănişti, iar P.N.Ţ. a fost desfiinţat. Procesul
care a urmat (octombrie-noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toţi
arestaţii. În august 1947, C-tin I.C.Brătianu a suspendat activitatea P.N.L. Astfel, cele
două partide istorice au părăsit arena vieţii politice.
- La 6 noiembrie 1947, P.C.R. a renunţat la „tovarăşii de drum“, din gruparea Tătărescu;
aceasta a fost nevoită să părăsească guvernarea pentru a face loc unor comunişti
recunoscuţi pentru fidelitatea lor faţă de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe)
şi Vasile Luca (la Ministerul de Finanţe).
- 30 decembrie 1947 – Regele Mihai este obligat să abdice – Actul de abdicare a fost supus
în aceeași zi aprobării Guvernului și apoi Adunării Deputaților. România a fost
proclamată Republică Populară, având în frunte un Prezidiu Provizoriu, alcătuit din: dr.
Constantin I. Parhon – președintele Asociației Române pentru Legături cu Uniunea
Sovietică (ARLUS), scriitorul Mihail Sadoveanu – președintele Adunării Deputaților,
Ștefan Voitec – Ministrul Educației Naționale, Gheorghe Stere – președintele Curții de
Apel din București, Ion Niculi – vicepreședintele Adunării Deputaților.

9
- În februarie 1948 liderul comuniștilor români, Gh. Gheorghiu-Dej, lansa nevoia unui nou
partid muncitoresc: „un partid de luptă revoluţionară, înarmat cu ideologia marxist-
leninistă, care să-i permită să cunoască legile de dezvoltare ale istoriei. Partidul acesta
trebuie să fie detaşamentul de avantgardă al proletariatului, adică un partid care nu se
mărgineşte să înregitreze ce simte şi ce gândeşte masa clasei muncitoare, şi care nu se
târăşte în coada mişcării spontane sau a unor stări de spirit înapoiate, ci ştie să se ridice
deasupra intereselor de moment ale proletariatului şi să ridice masele la nivelul conştiinţei
de clasă a proletariatului”. Creat în februarie 1948, în urma „fuziunii” Partidului Social-
Democrat cu Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) se baza pe
ideologia „marxist-leninist-stalinistă”. Obiectivul declarat al P.M.R. era construirea
socialismului, iar regimul politic era definit ca „democraţie populară”.
- La 23 februarie 1948 se alegea secretarul general al partidului - Gheorghe Gheorghiu Dej
– și Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român format din: Apostol Gh., Alexa
Augustin, Bodnăraş Emil, Borilă Petre, Chivu Stoica, Chişinevschi Iosif, Constantinescu
Miron, Crăciun Constanţa, Coliu Dumitru, Chişinevschi Liuba, Dalea Mihai, Drăghici
Alexandru, Florescu Gh., Gheorghe Gheorghiu-Dej, Georgescu Teohari, Iordăchescu
Theodor, Luca Vasile, Levin Mişa, Maurer I. Gheorghe, Moghioroş Alexandru, Moraru
Mihai, Mateescu Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion Pârvulescu Constantin,
Popa Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheţ Iosif, Răutu Leonte, Rădăceanu Eugenia,
Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam, Sălăjan Leontin, Solomon Barbu, Şerban Avram,
Tănase Zaharia, Ţenescu Olimpia, Voitec Ştefan, Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile.
Membrii supleanţi: Bughici Simion, Bunaciu Avram, Bontea Ştefan, Braeşter A.,
Ceauşescu Nicolae, Doncea Constantin, Drăgoescu Petre, Ionescu Vasile, Manea Anton,
Manole Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu Dumitru, Roşianu Mihail, Stoica Gheorghe, Vass
Ghizela, Vinţe Ion.
- În şedinţa Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost ales Biroul Politic al
Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi,
Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi, Ştefan Voitec. Ca
membrii supleanţi ai Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheţ, Zaharia
Tănase, Vasile Vaida. În aceeaşi zi, şedinţa Biroului Politic al P.M.R. alege Secretariatul
Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe Gheorghiu-Dej - secretar general,
Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu – secretari.
- Organul superior al partidului, congresul, trebuia convocat cel puţin odată la 4 ani pentru
determinarea liniei generale a partidului, pentru revizuirea statutelor, controlarea

10
 activităţii din trecut a Comitetului Central şi procedarea la alegerea noilor organe de
conducere. Comitetul Central, care între Congrese constituia organismul superior al
partidului, avea mai mult aparenţa decât realitatea puterii. El număra în rândurile sale pe
toţi marii demnitari ai regimului, însă alcătuirea sa nu era rezultatul unei autentice alegeri
democratice, ci mai curând a unor manevre de culise. Realitatea puterii nu se afla în
organele de stat, ci în organele de partid. Biroul Politic îşi asuma funcţia de executiv,
adică lua iniţiative şi hotărâri plecând de la informaţiile date de diferitele secţii
subordonate Comitetului Central.
- 1948 adoptată „Constituția Republicii Populare Române din 1948”, construită după
modelul sovietic. Titlul I (art. 1) prevedea: „Republica Populară Română este un stat
popular, unitar, independent și suveran”... în timp ce ţara era ocupată de Armata Roşie, pe
teritoriul României se aflau consilierii sovietici şi reţelele de informatori K.G.B.

Anexe

I Momentul abdicării relatat de însuși Regele Mihai (Mircea Ciobanu, Convorviri cu Mihai I
al României, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 57-62)

(În text, Regele Mihai este trecut cu litera M., autorul interviului, Mircea Ciobanu).

‹‹M. ... Am ajuns la casa din Șoseaua Kiselef. N-am așteptat mult și Groza s-a arătat însoțit de
Gheorghiu-Dej.

M.C. Îl cunoscuseră-ți până atunci pe acesta din urmă?

M. Da, dar foarte puțin. Era deja ministru. La început când a fost impus în guvern, fusese
ministrul Cominicațiilor. Știam despre el că este secretarul partidului comunist. Prezența lui
m-a surprins neplăcut, nu numai pentru că nu fusese anunțat. Am intrat în salon, ne-am așezat
și fără să aștepte mult timp, Groza, pe buze cu un zâmbet jovial, a spus: „Am venit să
discutăm despre un divorț amiabil.” Noi n-am înțeles ce vrea să zică. „Despre ce divorț e
vorba?” l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un șir lung de explicații, că
momentul politic e foarte grav, că marile puteri așteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că
monarhia împiedică democratizarea și modernizarea țării și așa mai departe - nu mai țin minte
toate detaliile. Aberații. Dacă monarhia n-ar fi respectat regulile de joc ale democrației, nici
ei n-ar fi ajuns atât de ușor la mine. Cred că și el își dădea seama de asta - și profita din plin
de situația lui în cadrul jocului a cărui legalitate chiar eu o asiguram. După ce-a încetat
încâlcita lui explicație, mi-a întins o hârtie. Am luat-o și am citit-o la repezeală. Când am
înțeles despre ce este vorba am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc.

M.C. Ați subliniat caracterul grăbit al acțiunilor tuturor colaboratorilor Moscovei.

M. Da. Erau mereu grăbiți. Lor li se întâmpla mereu ceva neprevăzut și care nu suferea
amânare, dar mai ales discuție. Oamenilor care erau în contact cu ei trebuia să li se transmită

11
un sentiment al urgenței, pentru ca să cedeze mai ușor presiunilor și să accepte luare
deciziilor fără prea multe dezbateri. Ceea ce pentru sistemul democratic era de neconceput!
Am spus lui Groza și însoțitorului său că nu pot să dau răspunsul pe loc, că într-o chestiune
ca abdicarea trebuie întrebată țara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă e cazul sau nu
să fie modificată Constituția. Mi s-a răspuns că nu e timp pentru asemenea subtilități. „Țara a
fost învățată să vă iubească, a mai spus Groza. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi.”

M.C. Acest om, după cum înțeleg, nutrea o opinie destul de proastă despre români și despre
popoare în general, de vreme ce își închipuia că unei colectivități i se poate muta o dată
atenția și energia afectivă spre un obiect străin propriei naturi.

M. Da. Acestui om totul i se părea accesibil. Uneori, când îl auzeam vorbind, aveam impresia
că nu este îndeajuns de responsabil de ceea ce spune. Când un om vorbește în numele său este
ceva mai atent la conținutul cuvintelor lui, or Groza nu a fost decât un actor într-o piesă
fabricată de alții. Continui să cred că el nu știa decât un foarte mic fragment din acestă piesă.
Restul îi scăpa. El s-a mulțumit cu un rol foarte neconvenabil, dacă judecăm urmările
guvernării lui. În fine. Am cerut să mi se dea documentul, ca să-l citesc în liniște, și m-am
retras în biroul meu. I-am chemat pe Negel și Ioanițiu, care se aflau în casă și așteptau pe
culoar să poată lua legătura cu mine. Alarmați, mi-au comunicat că firele telefoanelor au fost
tăiate, că garda Palatului a fost arestată și înlocuită cu soldați din alte regimente și că suntem
ținta unor trupe de artilerie gata în orice moment să tragă.

M.C. Când aflaseră asta?

M. În timp ce așteptau să intre la mine. Ei sosiseră aici, în casa de la Kiselef, înaintea mea, și
mă așteptau. De faptul că legătura cu exteriorul a fost întreruptă și că garda a fost înlocuită și-
au dat seama în timpul convorbirii mele cu cei doi.
Atunci am înțeles că nu se mai poate face mare lucru.
Am citit documentul și m-am întors în salon. Am încercat să tratez cu cei doi în termeni
raționali. N-a fost chip să ne înțelegem. De fapt, Constituția pe care eu o invocam încetase de
mult să aibă o putere asupra lor. Au recurs la șantaj. Mi-au comunicat că, tergiversându-se
semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întîmplă ceva deosebit,
iar ei, membrii guvernului adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă
de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei ce fuseseră arestați în ultimul an.

M.C. Arestați pentru ce motive?

M. Mulți dintre ei fuseseră arestați la manifestația din patruzeci și cinci, din timpul grevei
mele. Destul de mulți aparțineau diferitelor partide politice. Arestările fuseseră operate
treptat, iar prilejurile de lichidare a opoziției din rândurile tineretului se iveau des, căci
manifestările aniticomuniste se țineau lanț, Acesta a fost șantajul principal. Viața celor peste
o mie de studenți. Apoi, deodată, Groza mi-a spus că în legătură cu mine există anumite
dosare, pe care, la rigoare, le vor face publice.

M.C. V-au șantajat, deci, și la acest nivel.

M. Da, fără sfială. Spuneau că se află în posesia unor dosare particulare. Acest al doilea șantaj
nu mă interesa. N-aveau ce să spună despre mine. Dacă ar fi ținut să afirme ceva despre mine
ar fi trebuit să administreze și probe. Dacă ar fi avut cu adevărat ceva de spus despre mine s-
ar fi grăbit să o spună, n-ar fi așteptat cine știe ce moment prielnic. Lor toate momentele le
erau prielnice. Dar era vorba de asasinarea unui număr mare de tineri. Viața lor fusese pusă în

12
mâinile mele, nu puteam să-mi iau o asemenea răspundere față de țară. Începusem să cunosc
ferocitatea acestui om care se dădea în fața lumii drept reprezentantul celor mai democratice
vederi. Știam că, pentru a se menține la putere, atât el, cât și ceilalți colaboratori ai Moscovei
nu se vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorârea acelor tineri, vinovați de-a fi înțeles
că susținerea Coroanei este singura cale de evitare a pericolului roșu. Nu era ieșire. Am uitat
până și faptul că sunt înconjurat. Asta era înainte de prânz, pe la zece, unsprezece,
dimineața... Noi intraserăm în București destul de devreme. Totul n-a durat decât un ceas, un
ceas și jumătate.

M.C. Puțin, foarte puțin pentru o decizie de-o asemenea anvergură. Graba de care vorbeați a
operat și aici. Ce însemnau interesele țării față de nerăbdarea lui Stalin? Puțin timp și parcă și
asistența prea puțină pentru gravitatea momentului. Cine credeți că, în afară de Groza și Dej,
ar mai fi fost dispuși să devină mâna Moscovei?

M. Nu știu. Însă ceea ce găsise Moscova era tocmai ce-i trebuia. Sunt oameni care suferă atât
de mult pentru că nimeni nu-i bagă în seamă, încât atunci când li se întinde o mână sunt în
stare pentru ceea ce li se oferă să dea în schimb orice, să vândă orice, chiar și bunuri care nu
le aparțin, și pe ei înșiși.››

‹‹M. ... Un detaliu. După ce a trebuit să semnez acel lucru, în fine, acel document, Groza, cu
un zâmbet larg și iarăși jovial, crezând că face o glumă foarte...

M.C. ... reușită...

M. ... da, reușită, s-a apropiat de mine și m-a rugat să-i pipăi vestonul în dreptul buzunarului.
Mi-a spus: „Pipăiți!”
Și avea pistolul în buzunar.

M.C. Abia asta se potrivește cu omul vremurilor ce se anunțau.

M. Și s-a întors către mama, pentru că mama nu-l slăbea din ochi și a spus: „Ca să nu mi se
întâmple și mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu.” Cu alte cuvinte, ca să poată riposta, dacă aș
fi dat vreun semn că vreau să-l arestez.››

13
II. Datele oficiale algerile din 1946:
1. Blocul Partidelor Democratice – 4 773 689 voturi – 347 mandate – 83,81%
2. MADOSZ – Uniunea Populară Maghiară – 538 862 voturi – 29 mandate – 7,01%
3. PŢD – Dr. Lupu – 161 314 voturi – 2 mandate – 0,49%
4. PNŢ-Maniu – 881 304 voturi – 33 mandate – 7,97%
5. PNL-Brătianu – 259 068 – 3 mandate – 0,72%
6. PSDI-Petrescu – 65 553 voturi – 0 mandate
7. Alte grupări – 128 190 voturi – 0 mandate.

III. S. Brucan

14
“Îmi plăcea şi convenea prioritatea eficacităţii în judecarea acţiunii politice, ideea lui Stalin
că oricât de supra-omenească ar fi sarcina şi de insurmontabilă piedica din cale, treaba
trebuia făcută şi dusă până la capăt. Mujicul trebuia să devină oţelar, iar Rusia înapoiată,
pe care o bătuseră şi umiliseră până atunci toţi, trebuia să se transforme într-o ţară
modernă, avansată. To get things done (Să facem treaba cum trebuie) – spun americanii –
iată care era deviza. Toate acestea se potriveau perfect condiţiei noastre de pitici mâniaţi de
ambiţia himerică de a doborî uriaşul Wehrmacht.
Dar, în ultimă instanţă, ceea ce conta cel mai mult era că, în condiţiile războiului şi
ale ocupaţiei germane, singura noastră speranţă era Armata Roşie, al cărui generalissim era
Stalin. Şi mai era ceva, mai important poate decât calculul politic şi militar la rece, în
condiţiile unei lupte ilegale atât de periculoase încât înfruntai moartea zi de zi şi ceas de
ceas, simţeai nevoia unei credinţe în ceva, ceva care să-ţi insufle curaj şi să-ţi susţină
moralul ridicat: da, o credinţă de esenţă fanatică sau mistică, aşa cum au avut cei puţini
care s-au împotrivit în ţara noastră”.

IV. Planul de comunizare al Romaniei*:

1. Desavarsirea reformei agrare prin confiscarea marilor mosii si ruinare mosierilor;
2. Desfiintarea armatei in forma sa actuala si crearea unei annate din diviziile "Tudor
Vladimirescu" si "Avram Iancu";
3. Lichidarea tututor bancilor prin atacuri impotriva PNL;
4. Desfiintarea micilor gospodarii pentru lipsirea taranilor de proprietati, masini si vite.
Aceasta deschidea calea spre absorbirea lor in sistemul colectivist;
5. Abdicarea regelui si exilul familiei regale;
6. Suprimarea treptata a firmelor de import-export care fac afaceri cu SUA si Marea Britanie
si indreptarea exporturilor spre Uniunea Sovietica si tarile de sub dominatia sovietica;
7. Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea si rapirea membrilor;
8. Crearea unei organizatii de politie de tip NKVD;
9. Indreptarea populatiei rurale spre industrie;

15
10.Nici unui strain, cu exceptia celor din spatiul comunist, nu i se permitea accesul in
Romania.

* Comunisml trebuia instaurat in 3 ani, iar institutiile comuniste prin doua planuri, fiecare de
câte 5 ani.

** Scuzați, va rog, lipsa diacriticelor

Represiunea în regimul comunist din România

România a urmat, în mare, aceeaşi cale spre regimul totalitar de tip stalinist, ca şi
celelalte ţări aşa zis democrat-populare. A existat mai întâi o perioadă de tranziţie, începută în
vara lui 1944 şi încheiată în decembrie 1947, când prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită
monarhia şi proclamată Republica Populară Română, ,,stat popular, unde întreaga putere de
stat emană de la popor şi pentru popor” 6. După această fază tranzitorie se instituia, începând
cu 1948, regimul stalinist în toate componentele sale. Politica generală a statului român
devine o politică de inspiraţie sovietică. Le-a fost impusă românilor, în special, prin mijloace
de constrângere, dar şi prin intermediul celor care s-au raliat noului regim din diferite motive.
Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o amplă activitate represivă şi de
impunere a sistemului sovietic în toate domeniile vieţii sociale şi de stat. Asistăm la
fenomenul represiunii generalizate sau de maximă represiune, în formele cele mai brutale, cu
sute de mii de arestări si deportări. Această perioadă a reprezentat una dintre cele mai

6 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Editura Pentru Literatura Politică, 1953,
p.184.

16
dramatice pagini din istoria României, afirmaţia fiind valabilă şi în cazul altor state aflate sub
dominaţia sovietică.
Între anii 1954-1957 a urmat o perioadă de oarecare relaxare, explicabilă în principal prin
moartea lui Stalin (martie 1953).
Anii 1958-1962 au marcat a doua fază a represiunii, îndreptată îndeosebi împotriva
intelectualităţii şi a ţărănimii. Tot în acest interval a fost introdusă pedeapsa cu moartea şi
pentru delictele economice ce depăşeau o anumită valoare a pagubelor.
A urmat o nouă perioadă de relaxare a regimului (1962-1964), marcată prin graţierea
tuturor deţinuţilor politici, în număr de 14.056.
Între anii 1965-1968 are loc procesul de reorganizare a sistemului represiv. Mimând o
liberalizare strict controlată, Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat, prin intermediul activiştilor
de partid devotaţi, instituţiile represive.
În fine, în perioada anilor 1968-1989, când regimul dădea senzaţia stabilităţii şi solidităţii,
avem de-a face cu aşa-numitul regim al supravegherii generale preventive, cu o schimbare
evidentă a metodelor folosite până la mijlocul anilor ’60.
În România, sistemul represiv s-a manifestat printr-un registru extrem de larg. El a
cuprins legislaţia penală, securitatea, trupele de securitate, miliţia, organele judecătoreşti,
penitenciarele. Responsabilii comunişti români şi-au redactat propria legislaţie penală,
adaptată intereselor noului regim politic, cel al partidului-stat, cu un pronunţat caracter de
clasă.
Este foarte greu de făcut un bilanţ al victimelor regimului comunist în România, ca de
altfel pentru întregul sistem comunist mondial, este foarte greu de făcut, în primul rând din
cauza lipsei bazei documentare. Există cifre diferite de la sursă la sursă, de la perioadă la
perioadă. Astfel, fostul ministru de interne comunist între 1945 şi 1952, Teohari Georgescu, a
fost pus să răspundă în faţa tovarăşilor săi care îl acuzau de ,,o atitudine lipsită de ură de
clasă, capitulardă faţă de elementele capitaliste, moşiereşti, fasciste” în următorii termeni;
,,Lipsa de ură de clasă, capitulare în faţa duşmanului de clasă, aceasta nu… De la 6 martie
1945 pană la 26 mai 1952... în cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi
condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru...”7.
Stelian Tănase vorbeşte despre 81.592 de victime în intervalul 1954-19588, iar
Gheorghe Boldur-Lăţescu avansează pentru anii 1948-1964, cifra de 1.131.000 de victime, cu
o rată a mortalităţii de 30%9.
Academicianul Dinu C. Giurescu a conchis, pe baza surselor pe care le-a consultat, că
în intervalul 1948-1962 au fost 394 216 deţinuţi şi deportaţi politici. Marius Oprea estimează
că numărul celor care au luat drumul închisorilor, al lagărelor de muncă sau au primit

7 Marius Oprea, Pagini din copilăria Securităţii române, p.38, în Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 34-38.
8 Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.158.

9 Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1994,
p.15-20.

17
domiciliu forţat în anii în care Teohari Georgescu şi Alexandru Drăghici au condus aparatul
de represiune a fost cuprins între 4-500 000 de persoane10
La nivel mondial se estimează că în U.R.S.S. şi în ţările satelit, din 1917 până în 1991,
comunismul a făcut aproximativ 100.000.000 de victime11, iar după alţi autori aproximativ
150.000.00012. Cercetări mai recente au arătat, de asemenea, că în perioada august 1937 –
noiembrie 1938, deci în timpul Marii Terori, au avut loc, în medie, 1.600 de execuţii pe zi13.

Dircția Geerală a securității Statului (Securitatea), principalul instrument al

represiunii

 Presedentia Marii Adunari Nationale a emis Decretul nr. 221 aparut in

Monitorul Oficial nr 200 din 30 august 1948, prin care a fost infiintata in cadrul
Ministerului de Interne, Directia Generala a Securitatii Poporului, practic, pe
scurt: Securitatea.
Rolul sau stabilit prin decretul de înfiinţare era acela de „a apara cucerile democratice
si de a asigura securitatea Republicii Populare Romane împotriva uneltirilor duşmanilor din
interior si exterior”. Prin decret se conturau doar liniile principale de funcţionare ale
Direcţiei Securităţii Poporului.
Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite
şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul
vreunui for legislativ. Ele deveneau executive prin inscrierea lor in registrul special si
comunicate celor carora le erau adresate. Bugetul DGSP, justificarea si verificarea
cheltuielilor, se realiza prin derogare de la legea contabilitatii publice, fiind considerate
cheltuieli in interese superioare de stat.
Din punct de vedere structural DGSP a fost organizata in 10 direcţii centrale: Direcţia
I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în
penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale),
Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre),
Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).

10 Marius Oprea, Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 46.

11 Gheorghe Buzatu, Cuvânt înainte, p. 7, în Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hruşciov la
Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Studiu introductiv, note şi glosar de Vladimir Zodian şi Gheorghe Neacşu.
Ediţe îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998.
12 Ibidem, p.8, nota 10.
13 Florin Constantiniu, ,,Cuvânt înainte”, p.7, în Adam B. Ulam, Bolşevicii. Triumful comunismului în
Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Edirura Corint, Bucureşti, 2009, p.7.

18
 In acelasi timp, pana in 1951 cand s-a dizolvat prin integrarea in DGSP, Serviciul
Special de Informatii, ce raspundea de spionajul extern si contraspionaj, a colaborat cu
DGSP lucrand efectiv cu Directiile I si IV ale acesteia
 In functia de Director al DGSP a fost numit generalul-locotenent Pintilie Gheorghe,
pe numele sau adevarat Pantelimon Bodnarenko, cunoscut si sub numele de
Pantiusa, de origine ucraineana. Cele doua functii de directori adjuncti, cu rang de
generali-maiori, au fost ocupate de Alexandru Nikolski, pe numele sau Boris
Grunberg, evreu basarabean rusofon si Vladimir Mazuru, ucrainean din
Bucovina de Nord.Toti trei erau ofiteri NKGB, ce se transformase in 1946 din
comisariat in minister, devenind astfel MGB, asa cum si NKVD a devenit MVD-
Ministerul Sovietic pentru Afacerile Interne.
Obiectivele securitatii, asemanatoare sau identice cu ale NKVD,ii ofereau acesteia
competente nelimitate, permitand ilegalitati si represalii de mare amploare.Insa activitatea
DGSP era supravegheata , chiar directionata prin agentii sai infiltrati ,de catre un corp de
cosilieri sovietici din MGB. Cea mai mare parte a surselor istorice provenite din arhiva
DGSP, referitoare la organizarea acesteia a fost preluata de catre autoritatile sovietice, la
inceputul anilor 60 , atunci cand consilierii rusi au fost retrasi si chemati acasa.
 In cadrul celor 10 Directii nationale erau angajati, la scurt timp dupa constituire ,
1151 de ofiteri., dintre care 25 de persoane ocupau posturi de ofiteri superiori si 848
erau inregistrati ca personal de secretariat sau auxiliar, insa si acestia aveau grade
militare. Fiecarei directii îi erau atasati consilieri sovietici pentru a superviza
pregatirea cadrelor si a monitoriza activitatea.
 Directia Securitatii Poporului a suferit mai multe reorganizari. Numarul Directiilor
Regionale, a crescut de la 13 la 28 , in urma reorganizarii administrative din
septembrie 1950.
 Prin decretul nr 50 din 30 martie 1951, DGSP s-a renumit DGSS (Directia
Generala a Securitatii Statului) adăugându-i-se inca doua directii ; Directia
Transporturi si Directia Supraveghere Informativa.
 La data de 2 aprilie 1951, prin Decretul 264, SSI a fost integrat in DGSS,
acordându-i-se astfel lui Teohari Georgescu, in calitate de Ministrul de Interne,
controlul nominal al operatiunilor de spionaj si de securitate. Secţia I Informaţii
Externe a SSI a devenit Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.), iar Secţia a II-a
Contrainformaţii a SSI a devenit Direcţia de Contraspionaj a D.G.S.S. In realitate
insa, controlul a rămas in mâinile autoritatilor sovietice.

19
  La conducerea D.I.E. a fost numit generalul de origine sovietica Serghei
Nicolau (Nikonov dupa numele sau rus) iar tipurile de sarcini ale Directiei de
Informatii Externe au fost copii fidele ale misiunilor spionajului
sovietic .Principalul scop al directiei: efectuarea activitatii de politie politica in
emigraţie si in rândul personalului roman din Occident și cunoasterea activitatilor de
peste granita indreptate impotriva regimului comunist de la Bucuresti si a lagarului
comunist in general,in scopul de a descoperii la timp intentiile agresive a statelor
capitaliste.In atributiile DIE erau incluse si obtinerea pe orice cale de patente si
informatii cu caracter tehnico-stiintific din tarile capitaliste; actiuni informative
despre sistemele de aparare NATO, in scopul facilitatii expansionismului sovietic;
acţiuni de dezinformare a occidentului despre situatia reala din URSS si blocul
comunist; pătrunderea in centrele de spionaj din tarile capitaliste .Regulamentele
interne ale Directiei de Informatii Externe oglindeau de asemenea regulamentele
NKVD.
Se considera că DIE a avut cea mai mare contributie la sovietizarea tarii. Alexandr
Mihailovici Saharovski, considerat mentorul sovietic al DIE in Romania si-a catalogat
activitatea sa in cadrul DIE ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa
profesională”.

La 4 luni de la indepartara lui Georgescu din ministerul de Interne, si numirea in locul

sau a lui Alexandru Draghici, D.G.S.S., potrivit decretului nr 324 din 20 septembrie
1952 , se desprindea de Ministerul de Interne si tot dupa modelul sovietic intra in
componenta unui nou organism, Ministerul Securitatii Statului.Structura DGSS a ramas
neschimbata , cu exceptia adaugarii unui inspectorat general si a sectiei K de
contrainformaţii in miliţie si închisori.Insa aceasta reorganizare a fost de scurta durata , noua
conducere sovietica a lui Hrusciov, ce l-a succedat pe Stalin la conducerea partidului
Comunist al Uniunii Sovietice , dupa moartea acestuia in data de 5 martie 1953,
avertizata fiind de prea marea putere pe care o lua Securitatea, a recomandat fuziunea
intre MSS si Ministerul de Interne , ce a primit acordul la data de 07 septembrie 1953.

20
Sovietizarea Culturii

Distrugerea societăţii civile a fost obiectivul politic principal al P.M.R.. Sistemul de legi a
fost reconceput pentru a văduvi cetăţeanul de orice sentiment de protecţie. Întregul sistem de
legi a fost răsturnat. Au fost numiţi noi judecători, întreaga procedură judiciară a fost
schimbată. Adevărat deţinător al puterii era aparatul politic al P.M.R.

Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii. Partidul a urmărit
să înlăture toate diferenţele de opinii, atât dinăuntru, cât şi din afară. Marxism-leninismul, aşa
cum era el sistematizat de Stalin, a devenit deţinătorul singurei ideologii acceptate. Proiectul
ideologic stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe deplin controlabil de către partid.
Scriitorii dizidenţi sovietici vorbesc de un om nou, denumindu-l “homo sovieticus”.

21
Formularea conţine ambiţia stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare
socială, ci şi una umană.

-Legea fundamentală a ţării – Constituţia din 27 septembrie 1952 – deşi, proclama că “statul
român democrat – popular” este “stat unitar, suveran şi independent” (Art.17), un amplu
Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în practica constituţională românească,
dezvolta amintita obedienţă către Uniunea Sovietică.

- În dоmeniul vieţii inteleсtuɑle, sсоpul pɑrtidului соmunist ɑ fоst ɑсelɑ de ɑ ɑnihilɑ оriсe
fоrmă de сreɑtivitɑte ɑutentiсă: literɑturɑ, istоriɑ, ɑrtɑ şi filоsоfiɑ trebuiɑu să se subоrdоneze
ideоlоgiс sferei pоlitiсe. După 1948, era considerată necesară cunoaşterea temeinică a
culturii şi experienţei sovietice.
- Un rol important în acest scop l-a deținut- Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului
Central al P.M.R, al cărui rol era acela de a ,,se ocupa cu selecţionarea şi repartizarea
cadrelor, precum şi cu controlul executării partidului şi Guvernului în domeniul
propagandei de partid, al presei şi editurii, al agitaţiei politice şi al muncii culturale de
masă, al învăţământului public al ştiinţei, literaturii, artei şi în toate celelalte domenii ale
vieţii culturale. Secţia avea subordonate următoarele sectoare: a) Sectorul Propagandei de
Partid; b) Sectorul Agitaţiei; c) Sectorul Învăţământului Public; d) Sectorul Presei Centrale;
e) Sectorul Presei din Provincie ; f) Sectorul Muncii Culturale de Masă ; g) Sectorul de
Ştiinţă; h) Sectorul de Literatură şi Artă; i) Sectorul Edituri; j) Sectorul Sport; k) Sectorul
Radio; l) Sectorul Evidenţei Cadrelor şi al Documentării”.

Filоsоfiɑ, istоriɑ, sосiоlоgiɑ şi ɑlte ştiinţe sосiɑle ɑu fоst prinсipɑlele viсtime ɑle ɑсestei
pоlitiсi jdɑnоviste. Sсribi ɑi pɑrtidului preсum Mihɑil Rоller sɑu Petre Cоnstɑntinesсu-
Iɑşi ɑu devenit ɑdevărɑţii îndrumătоri ɑi ştiinţei şi сulturii în „Rоmâniɑ pоpulɑră". Eсhipɑ
сɑre ɑ соntrоlɑt Seсţiɑ de Prоpɑgɑndă şi Agitɑţie între 1946 şi 1953 - fоrmɑtă din Iоsif
Chişinevsсhi, Leоnte Răutu, Ofeliɑ Mɑnоle şi Mihɑil Rоller - ɑ impus şi ɑ suprɑvegheɑt
supunereɑ tоtɑlă fɑţă de liniɑ оfiсiɑlă ɑ pɑrtidului. Intelighenţiɑ сreɑtоɑre erɑ destinɑtă să
соnstruiɑsсă о nоuă сultură bɑzɑtă pe reɑlismul sосiɑlist jdɑnоvist trɑnsplɑntɑt în Rоmâniɑ.
„Uniunile de сreɑţie" (preсum Uniuneɑ Sсriitоrilоr, соndusă de Trɑiɑn Şelmɑru, Mihɑi
Nоviсоv, Niсоlɑe Mоrɑru şi Mihɑi Beniuс, Uniuneɑ Cоmpоzitоrilоr şi Uniuneɑ Artiştilоr
Plɑstiсi) ɑu devenit prinсipɑlele instrumente ɑle pɑrtidului pentru соntrоlul, соrupereɑ şi
сооptɑreɑ intelighenţiei

22
Trɑdiţiɑ сulturɑlă ɑ fоst reinterpretɑtă în соnfоrmitɑte сu nоile dоgme: prinсipɑlele
persоnɑlităţi din literɑturɑ rоmână ɑu fоst eliminɑte din publiсɑţiile оfiсiɑle, сenzurɑ ɑ fоst
ɑpliсɑtă drɑstiс pentru ɑ eliminɑ оriсe ɑduсeɑ ɑ „nɑţiоnɑlism", „соsmоpоlitism",
„оbieсtivism" sɑu ɑlte fоrme de „deсɑdenţă burgheză".

-În dоmeniul vieţii inteleсtuɑle, sсоpul pɑrtidului соmunist ɑ fоst ɑсelɑ de ɑ ɑnihilɑ оriсe
fоrmă de сreɑtivitɑte ɑutentiсă: literɑturɑ, istоriɑ, ɑrtɑ şi filоsоfiɑ trebuiɑu să se subоrdоneze
ideоlоgiс sferei pоlitiсe. Trɑdiţiɑ сulturɑlă ɑ fоst reinterpretɑtă în соnfоrmitɑte сu nоile
dоgme: prinсipɑlele persоnɑlităţi din literɑturɑ rоmână ɑu fоst eliminɑte din publiсɑţiile
оfiсiɑle, сenzurɑ ɑ fоst ɑpliсɑtă drɑstiс pentru ɑ eliminɑ оriсe ɑduсeɑ ɑ „nɑţiоnɑlism",
„соsmоpоlitism", „оbieсtivism" sɑu ɑlte fоrme de „deсɑdenţă burgheză".
În 1950, сu осɑziɑ сentenɑrului nɑşterii pоetului nɑţiоnɑl, Mihɑi Eminesсu, prоpɑgɑndɑ de
pɑrtid ɑ făсut tоt сe i-ɑ stɑt în putinţă pentru ɑ-l prezentɑ pe pesimistul pоet rоmɑntiс сɑ pe
un preсursоr ɑl luptelоr prоletɑriɑtului împоtrivɑ „сɑpitɑlismului lipsit de suflet". Între timp,
ɑu fоst оrgɑnizɑte сɑmpɑnii împоtrivɑ сelоr сɑre refuzɑu să susţină pe deplin simplistele şi
tendenţiоɑsele dоgme оfiсiɑle. Cоtidiɑnul pɑrtidului, „Sсânteiɑ", ɑ juсɑt un rоl impоrtɑnt în
ɑсeste сɑmpɑnii: сhiɑr redɑсtоrul şef, Sоrin Tоmɑ, ɑ fоst însărсinɑt să sсrie un pɑmflet
vulgɑr pentru ɑ-l ɑtɑсɑ pe unul dintre сei mɑi elоgiɑţi pоeţi ɑi Rоmâniei, Tudоr Arghezi.

- Unui proces de transformare fundamentală a fost supusă şi istoria românilor. Începând cu

anul 1948, timp de un deceniu, se va desfăşura etapa decisivă a stalinizării istoriografiei
române, o reinterpretɑreɑ tоtɑlă ɑ istоriei Rоmâniei de сătre о eсhipă соndusă de Mihɑil
Rоller. În generɑl, influenţɑ оссidentɑlă ɑ fоst neglijɑtă, în timp сe mɑrele pоpоr rus, ɑpоi
sоvietiс, erɑ prezentɑt întоtdeɑunɑ сɑ prоteсtоrul rоmânilоr sɑu, сel puţin, ɑl сelоr оprimɑţi
în Rоmâniɑ. Rоller ɑ fоst prinсipɑlul ɑutоr ɑl unui mɑnuɑl şсоlɑr pentru liсee сɑre ɑ servit,
până lɑ mоɑrteɑ lui Stɑlin, drept versiuneɑ definitivă, inсоntestɑbilă, ɑ viziunii соmuniste сu
privire lɑ istоriɑ Rоmâniei.
Cu precădere în anii 1948 – 1953, a avut loc un amplu proces de stalinizare a societăţii
româneşti, în latura oficială a acesteia. Obedienţa regimului de la Bucureşti faţă de Moscova
şi conducătorul de la Kremlin (care în 1949 a împlinit 70 de ani, iar cultul personalităţii sale a
atins cote maxime, inclusiv în România) va cunoaşte, în această perioadă forme diverse.
Statui colosale au fost ridicate la Bucureşti şi Braşov. Oraşul Braşov va fi botezat oraşul
Stalin. (anul 1950). Denumiri de instituţii, pieţe publice şi străzi vor primi numele lui Stalin.

23
Cenzura comunistă - controlul informației

- importanța controlului informației în regimul comunist.

- scopul cenzurii și al propagandei era de a transmite maselor un mesaj simplist din care să
rezulte faptul că sistemul comunist este ”lumea ideală”, lucru posibil prin ascunderea
informațiilor care arătau neajunsurile din țară și prin evidențierea unor realități contrafăcute
cu scopul de a idealiza societatea aflată sub conducerea partidului comunist. De asemenea,
într-o societate care tindea spre crearea ”omului nou” nu puteau exista legături cu trecutul
”murdărit” de elementele ”burgheze”.
- tehnici, metode, instrumente: manipularea, dezinformarea, subinformare, suprainformare,
parainformare.
- la 12 februarie 1945 era publicată în „Monitorul Oficia”l Legea 1021, Decret-lege pentru
epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin
sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti).
-in mai 1945, legea inițiată de Lucreţiu Pătrăşcanu prin care este curatata de elemente
reactionare Societatea Română de Radiodifuziune prin distrugerea a mii de partituri si discuri
cu muzica religioasa.
- În iulie 1947 este adoptată Legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi
filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice. Se înfiinţa, de
asemenea, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi
Creaţiei Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat
reacţionar). - 4 In 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie
şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii” s-a instaurat un control
absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale.
-Anul 1948 - s-au oprit orice contact cu civilizatia si modelele occidentale pentru a se
reorienta total cultura catre Uniunea Sovietica, lucru dorit inca din anii 1920 de prima
generaţie bolşevică. Tot ceea ce venea dinpre Occident si ameninta sa influenteze literatura,
presa, teatrul cinematografia, artele etc.

- 23 mai 1949 lua naștere, ca instituție .oficială a statului, cenzura sub denumirea de Direcția
Generală a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.): aproba orice lucru tiparit, de la simplul bilet de
tramvai sau de intrare la teatru si pana la operele literare si stiintifice Din iulie 1949, se
stabileau și sancțiunile în caz de încălcare a deciziilor luate de partid: ”cei care vor contraveni

24
dispozițiunilor prezentului decret vor fi sancționați cu o amendă de la 25 000 – 1000000 lei și
închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani. În caz de recidivă pedeapsa poate fi dublată.”. Ca
instituție, D.G.P.T. se afla sub supervizarea Secției de Propagandă și Agitație, aflată mult
timp sub conducerea lui Leonte Răutu, unul dintre cele mai importante persoane responsabile
de ceea ce a însemnat cenzura în spațiul românesc.
-treptat s-au scos de pe piață, între 1945-1948, circa 8000 de titluri, printre care lucrările unor
autori precum: Nichifor Crainic, Octavian Goga, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Romulus
Dianu. De asemenea, erau eliminați total sau parțial: Ion Agârbiceanu, V. Alecsandri, Lucian
Blaga, Dan Botta, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, I. Creangă, Mircea Eliade, M. Eminescu, N.
Iorga.

- 23 mai 1949: Reorganizarea radiodifuziunii si radioficării; radioficarea - in lipsa apara-

telor radio - era menita sa difuzeze stirile controlate si verificate;
- înfiintarea Agenției Române de Presă (AGERPRES) (tot la 23 mai 1949).
- cenzura la nivel constituțional - Constituția a R.P.R. din 1952 - libertatea cuvântului și a
presei, ”în conformitate cu interesele celor ce muncesc în vederea întăririi regimului de
democrație populară”.
- 1954 - Hotărârea nr. 267 - o nouă organizare a D.G.P.T. prin care se stabilea împărțirea
sarcinilor în funcție de cele trei sectoare în care era împărțită: presă, carte și propagandă și
agitație orală și vizuală, conduse de un director și un director adjunct, fiecare sector fiind
împărțit în mai multe secții și direcții. De asemenea, la aceeași dată, se lărgesc atribuțiile
instituției, aceasta fiind însărcinată și cu pregătirea și organizarea cursurilor pentru cadre în
scopul de a avea cenzori cât mai bine pregătiți în depistarea devierilor de la linia partidului

Aсɑdemiɑ Rоmână ɑ fоst restruсturɑtă prin eliminɑreɑ unоrɑ dintre сei mɑi prestigiоşi
membri ɑi ei, ɑсuzɑţi de соnvingeri „burgheze".
- La 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română s-a transformat în Academia
Republicii Populare Romane, ulterior, Academia Republicii Socialiste România. instituție de
stat sub autoritatea Presedintiei Consiliului de Ministri, cu bugetul acordat de forul tutelar.
Scopul noii Academii era de „a promova știința și cultura în toate domeniile. În
vederea ridicării nivelului material și cultural al poporului” și de „a promova

25
oameni de știință și cultură de valoare etică și democratică”.Se menționa faptul
că „nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane care,
prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și reacțiunei, dăunând, prin
aceasta, intereselor țării și ale poporului”.
-Prin acelasi decret, a fost confiscat tot patrimoniul Acadmiei cu: 55 de clădiri, 801 000 m2
terenuri intravilane, 8 744 ha terenuri Agricole, 21 464 ha silvice, 12 000 ha pasuni alpine
(total fond funciar 42 209 ha) și 329 622 000 de bucați titluri financiare. S-a trecut la
epurarea masivă a elementelor ,,nesănătoase”. A urmat o „drastică epurare". In anii 1960,
criteriile profesionale au revenit pe prim-plan in sectiile de specialitate.
- La 15 iulie 1948 a fost desfiinţat Institutul de Istorie Naţională din Cluj şi Iaşi, Institutul
pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul pentru Studii Bizantine şi, implicit, şi revistele
acestora: „Revista istorică”, „Revista istorică română” şi „Balcanica”. În locul acestora a fost
înfiinţat Institutul de Istorie al R.P.R. şi revista sa, „Studii”
- In timpul dictaturii comuniste (1948-1989), titlul de membru al academiei a fost decernat
pe criterii politice; Elena Ceaușescu a fost aleasă membru titular în 1974, iar Nicolae
Ceausescu membru titular si presedinte de onoare în 1985. Cei doi aufost exclusi in sedinta
din 26 decembrie 1989. După 1990, institutia si-a recdpdtat numele de Academia Romana.
- treptat s-au scos de pe piață, între 1945-1948, circa 8000 de titluri, printre care lucrările
unor autori precum: Nichifor Crainic, Octavian Goga, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu,
Romulus Dianu. De asemenea, erau eliminați total sau parțial: Ion Agârbiceanu, V.
Alecsandri, Lucian Blaga, Dan Botta, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, I. Creangă, Mircea Eliade,
M. Eminescu, N. Iorga.
-Numeroase personalități culturale românești vor fi excluse din nou creata Academie
-Filоsоfiɑ, istоriɑ, sосiоlоgiɑ şi ɑlte ştiinţe sосiɑle ɑu fоst prinсipɑlele viсtime ɑle ɑсestei
pоlitiсi jdɑnоviste.

-În domeniul literaturii, din cauza închistării de care dădea dovadă sistemul, s-a ajuns treptat
ca scriitorii să încerce să se folosească de anumite tehnici pentru a scăpa de cenzură. S-a
ajuns la transformarea limbajului, la folosirea cuvintelor cu mai multe sensuri, mai ales în
poezie, tocmai pentru ca șansele ca cenzura să oprească publicarea să fie mai mici. Ana
Blandiana afirma în 1992: ”era un sistem de ”șopârle” a cărui cheie o cunoștea și cititorul.
Rubricile mele din ”România literară” și ”Contemporanul” , care erau foarte citite, erau citite
în acest sens, în permanență cu cheie. Uneori se făceau chei care nici nu existaseră în capul

26
meu; ele erau niște comentarii metaforice la ceea ce trăiam cu toții și era un fel de mică
răfuială a fiecăruia cu ceea ce trăise, să descopere în text aceste șopârle”.
-Cenzorii obișnuiau să comenteze astfel de lucrări, acuzându-le că ”...lupta PCR și PRM
contra exploatării și pentru construirea socialismului nu se reflectă în lucrare”.

„Democratizarea” învățământului
-Legea pentru reforma învățământului (3 august 1948). Prin reforma realizată de regimul
comunist a avut loc o uniformizare a întregului sistem de învățământ, în primul rând prin
naționalizarea tuturor școlilor particulare și confesionale și trecerea în proprietatea statului,
dar și prin crearea manualelor și programelor unice și prin introducerea unei metode
pedagogice unice, bazată pe experiența sovietică
-învățământul superior avea să fie ramura cea mai afectată de reforma învățământului.
Partidul Muncitoresc Român urmărea să-și impună controlul politico-ideologic prin
următoarele direcții:
1. Epurarea cadrelor didactice și numirea unor cadre noi, prin aplicarea criteriului politic de
selecție și promovare în detrimentul celui profesional.
2. Suprimarea autonomiei universitare și a Senatelor universitare.
3. Ideologizarea progresivă a cursurilor universitare.
4. Selecția studenților sub formula compoziției sociale, o așa-zisă formă de numerus clausus
pentru învățământul superior românesc din acea vreme.
5. Impunerea modelului sovietic de învățământ și anularea tradițiilor universitare românești.
6. Subsumarea vieții științifice universitare în sensul instituirii priorității bazei ideologice a
învățământului superior și, într-o măsură mult mai mică, a bazei materiale minimale necesare
subzistenței vieții universitare românești.
7. Diminuarea, până la dispariție, a relațiilor culturale cu universitățile internaționale în
perioada 1948-1964.

-Prin decizia Ministerului Învățământului din 29 octombrie 1948 au fost înființate școlile
juridice cu durata de un an, și acestea fiind destinate fiilor de muncitori scoși din producție.
După un an de studii, cursanții primeau o diplomă care le oferea dreptul de a se angaja în
orice funcție juridică, inclusiv magistratură și parchet.
-au fost create facultăți muncitorești

Sub auspiciile noii reforme din 1948, Universitatea din București avea următoarea structură
organizatorică pentru anul universitar 1948-1949:

Facultatea Decan Număr de studenți

27
Chimie Mihai Bărbulescu 525
Filologie Iorgu Iordan 1672
Filosofie Necunoscut 378
Istorie-geografie Emil Condurachi 921
Matematică-fizică Simion Stoilow 533
Pedagogie-psihologie Mihail Ralea 529
Științe Juridice Ion Oancea 2844
Științe Naturale Nicolae Sălăgeanu 320
Total 7722

-Directiva Biroului Politic al CC al PMR din anul 1952 cu privire la măsurile necesare pentru
îmbunătățirea compoziției de clasă a elevilor și studenților, limita drastic accederea în
învățământul superior a fiilor „dușmanilor poporului” (aici încadrându-se o gamă largă de
persoane, de la criminali de război, trădători, spioni, condamnați politic, foști miniștri, până la
vaga formulare „elemente conducătoare ale regimului burghezo-moșieresc”), fiind încurajate
și exmatriculările studenților care prezentau manifestări anticomuniste. În același timp,
această directivă dădea startul unui nou val de exmatriculări, fiii „elementelor dușmane
statului democrat” fiind scoși de clasele V-X ale școlilor de 7 și 10 ani, din școlile medii
tehnice și din învățământul superior. Erau scoși din învățământul de toate gradele elevii și
studenții care avuseseră manifestații potrivnice față de regim, indiferent de originea lor
socială și anul de studii. Dar drumul spre reeeducare nu se termina, astfel că ei rămâneau în
„tutela” autorităților statului. Aceștia urmau a fi îndrumați în câmpul muncii, excepție făcând
cazurile când interesele de stat impuneau aplicarea unor măsuri represive.

-În privința manualelor școlare, acestea au fost, poate, cele mai afectate de instituția cenzurii
sau, mai bine zis, efectele ideologizării lor au fost mult mai puternice pentru că ele formau
generații întregi de elevi. Manualele de dinainte de 1948 au fost eliminate din circuit, iar pe
parcursul perioadei comuniste au fost schimbate în mai multe rânduri, în funcție de
transformările ideologice, cele vechi fiind considerate pline de greșeli, spre exemplu,
”manualele de aritmetică propuneau probleme din care se putea trage concluzia că țăranii dau
statului cote prea mari din produsele agricole, că salariile oamenilor muncii sunt prea mici
ori că chiriile sunt prea mari; manualele de română nu cuprindeau lecturi prin care să se
popularizeze planul cincinal” etc. Manualele de istorie au fost înlocuite și transformate cel

28
mai profund, întrucât rescrierea istoriei pentru a o difuza pe cea ”reală” constituia una dintre
premisele esențiale ale creării ”omului nou”.

Sistemul legislativ al cultelor

- Modelul sovietic considera religia un domeniu ostil care trebuia anihilat cu orice preț. Astfel
că legislația sovietică, inclusive prin constituțiile din 1918 și 1936, a dorit să minimalizeze
rolul public al religiei, ea fiind limitată la spațiul locașurilor de cult. În acest context
patriarhul Tihon este arestat, mulți preoți sunt uciși, biserici și multe mănăstiri sunt închise.
Mai târziu,
succesorul lui Tihon, mitropolitul Serghei realizează un compromis prin Declarația de
loialitate față de comunismul sovietic. Biserica Romano-Catolică devine persecutată sub
pretextul caracterului ei transnațional. Potrivit cercetătorilor, în perioada comunistă au existat
trei grupuri majore religioase: "grupurile suprimate" care includeau bisericile catolice de rit
răsăritean din Ucraina și România, "grupurile cooptate" care au în vedere Biserica Ortodoxă
din Uniunea Sovietică și România, care a participat la legitimarea regimului, și "grupurile
tolerate" reprezentate de bisericile romano-catolice din spațiul comunist.
-la 4 august 1948 în Monitorul Oficial a Legii pentru Organizarea și Funcționarea Cultelor,
se confirma faptul că statul a preluat în întregime controlul absolut asupra problemelor
bisericești, iar asupra cultelor plana prezumția de vinovăție. Textul legii afirma următoarele:
"Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi
ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinii publice şi bunelor moravuri.
-În conformitate cu Art.84 din Constituţia din 1952: “Libertatea de conştiinţă este garantată
tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române. Cultele religioase sunt libere să se
organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată
tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române. Şcoala este despărţită de biserică. Nici o
confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii
de învăţământ general, şi nu numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase se reglementează prin lege”.
- În acelasi timp, urmând indicatiile Moscovei, autoritatile se dezlantuie asupra Bisericii
Greco-Catolice (unita). Prin Constirutia din 1923, Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-
Catolica erau considerate „biserici romanesti". Cea ortodoxa era „biserica dominanta in starul
roman"; cea greco-catolica avea „intaietate" fata de celelalte culte. La 1 decembrie 1948, sub
„motivatia" falsa a reunificarii cu ortodoxia, un decret prezidential statueaza că Biserica

29
Greco-Catolică, cu întreaga ei organizare, „încetează a mai exista", întregul patrimoniu
revenind statului. Inaltii ierarhi (episcopii) uniți, care au refuzat să accepte „revenirea" la
ortodoxie au fost închisi, ca și numeroși preoți uniti. Din ierarhia „unită" au fost arestați
episcopii Ioan Bălan (Lugoj), Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frentiu, Ioan Suciu,
„episcopul tinerilor". Mai mufti ierarhi si-au sfarsit zilele in temnita. In locul lor au fost
hirotonisiti in clandestinitate alti sase episcopi: Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu, luliu
Hirtea, loan Chertes, loan Ploscaru, loan Dragomir.
Biserica Romano-Catolică, desi nu a figurat printre cultele recunoscute de regimul democrat-
popular, a fost tolerata de facto, fără o reglementare oficială.
Regimul a dus o politica represiva si impotriva clericilor si asezamintelor mănăstiresti
ortodoxe.
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a identificat 2 544 de persoane, din care
2398 de preoti care au fost detinuti. Pe confesiuni:
preoti ortodocsi 1725
greco-catolici 226
romano-catolici 165
pastori protestanti 65
pastori neoprotestanti 25
musulmani 23
mozaici 13
(Cifrele se cuvin corelate insa cu totalul preotimii fiecarui cult.)
In 1959 (octombrie), un decret restrange sensibil conditiile pentru practi-carea monahismului
ortodox. O suma de asezaminte manastiresti au fost inchise.

Primii ani ai regimului Ceaușescu. Regimul totalitar între sfidarea

Kremlinului și apopierea de Occident
Preluarea puterii

Consolidarea puterii

Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern

Poziția în „Războiul de Șase Zile”

România și „Primăvara de la Praga”

30
România după ,,Primăvara de la Praga”

Preluarea puterii.

La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare lăsând problema succesiunii sale aparent
nerezolvată. Aparent doar, pentru că la trei zile după moartea sa, Nicolae Ceaușescu, care nu
era unul dintre favoriții la conducerea partidului, a devenit, oficial, prim-secretar al P.M.R..
Este adevărat, la acel moment, Nicolae Ceaușescu era deja un personaj important în cadrul
conducerii partidului, dar nu era unul dintre favoriți. Făcea parte din Biroul Politic al C.C.,
fiind promovat în această funcție de către Gheorghiu-Dej, din 1954, după ce fusese membru
al C.C. timp de doi ani. De asemenea, după 1955, Ceaușescu fusese și secretar al C.C., pe
probleme organizatorice și de cadre, ceea ce i-a asigurat o anumită notorietate în interiorul
partidului.

Alegerea sa ca lider al partidului s-a făcut în urma unor înțelegeri și a unor discuții de culise.
Inițial, Dej i-a propus lui Maurer demnitatea, însă prim-ministrul a refuzat, pe motiv că nu se
încadra în criteriile pe care un lider al partidului comunist trebuia să le îndeplinească („nu era
nici român, nici muncitor”). Probabil, că în luarea unei astfel de măsuri a cântărit și
oprtunismul de care dăduse dovadă de-a lungul carierei sale politice. Apoi, nominalizatul a
fost Gheorghe Apostol, însă, după întâlniri și discuții succesive întreprinse de cei mai
importanți membri ai Biroului Politic, printre care Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Ion
Maurer, Emil Bodnăraș și chiar Ceaușescu, acesta din urmă a fost desemnat noul prim-
secretar al partidului.

Maurer a explicat decizia prin prisma faptului că Drăghici și Ceaușescu își doreau mai mult
puterea, însă Ceaușescu ar fi avut mai mult curaj în a continua linia distanțării de Moscova pe
care Dej o adoptase. Dacă această politică nu era continuată, cariera lui Maurer era încheiată,
mai ales că el era în conducere „omul lui Dej”. Dintre membrii Biroului Politic, singurul care
îi apărea lui Maurer în măsură să continue politica de independență și să țină piept Moscovei
era Ceaușescu. De ce? Fiindcă fusese singurul care îi luase apărarea când Hrușciov îl atacase
direct. Un alt motiv a fost și acela că Nicolae Ceaușescu a știut să-și atragă mulți demnitari de
partea sa, promițindu-le păstrarea privilegiilor și funcții: lui Maurer, Ceaușescu îi promite că
îl va propune și susține ca prim-ministru, iar lui Chivu Stoica funcția de președinte al
Consiliului de Stat și în care va rămâne până în 1967.

31
Alexandru Bârlădeanu prezintă și el acest episod într-un mod diferit. „Și unele fapte pe care
le-am văzut direct, dar al căror tâlc a fost dezlegat după o vreme nu fac parte din categoria
celor firești și previzibile. Unul dintre acestea a fost „alegerea” lui Ceaușescu. Iată cum s-au
întâmplat faptele. În ianuarie-februarie 1965, Dej, bolnav fiind, începuse să lipsească. Și la
una din ședințele Biroului Politic, la care Dej nu se afla, Ceaușescu ne comunică faptul că a
fost adusă o echipă de medici din Franța care l-au consultat pe Dej, au constatat că e bolnav
de cancer și-i mai dau de trăit șase luni de zile. Și mai cere Ceaușescu să nu se ducă nimeni la
el, să nu-l deranjeze. Iar noi, ca niște copii necopți la minte, acceptăm propunerea, din
disciplină de partid. Era o nenorocire această disciplină de partid, această unitate, monolitul
introdus de Lenin și perfecționat de Stalin, care era forma cea mai adecvată și mai eficientă
de a reduce la zero pe cineva. Ceaușescu era singurul care avea dreptul să-l vadă.

În ce calitate?

În aceea de secretar cu probleme organizatorice. El să fie singurul care să-i expună

problemele ce apar și să-l izoleze de noi, iar pe noi de el. Și am acceptat acest lucru. Ba, mai
mult, asta mi-a povestit-o Lica, fiica lui Dej, mai târziu, Ceaușescu a convins-o pe ea – care
era vigilentă păzitoare a lui Dej – să plece cu soțul într-o excursie în țările scandinave. Și ea,
nedându-și seama de nimic, a acceptat. Până a murit Dej, ea nici n-a știut că acesta este
bolnav de cancer. Pentru ea, Dej avea icter. Asta ca s-o împiedice să cerceteze, de teama
contaminării. Iar soțul ei, Rădoi, care a bănuit ceva, a fost chemat și i s-a pus în vedere să nu
sufle o vorbă fiicei despre boala tatălui ei.

De unde ați aflat?

Mă vedeam cu el la Consiliul de Miniștri. El a început să spună că are bănuieli de unde vine

boala aceasta. Și de ce sunt împiedicați să-l vadă pe Dej? Ceaușescu propusese în Biroul
Politic să nu-l vadă nimeni, noi am acceptat și acest lucru a devenit o hotărâre a Biroului, ce
trebuia îndeplinită ca oricare alta. Lucrurile pot părea absurde, dar cine putea bănui intriga ce
se țesea? Iar Lica tot telefona din călătorie: Ce face tata? Ce-i cu tata? - și nu putea să dea de
tata. I se spunea că are o răceală”. (Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și
Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997)

Foarte curând după investire, Ceaușescu va trece la imprimarea unui mod personal de
acțiune, dovedindu-se extrem de activ și de rapid în luarea deciziilor.

32
Între 19 și 24 iulie 1965 are loc ceea ce ar fi trebuit să fie Congresul al IV-lea al P.M.R., însă,
prin decizia lui Ceaușescu, Congresul devine al IX-lea. Numele partidului redevenea P.C.R.,
pentru a sublinia continuitatea, dar surveneau și alte modificări: numelui statului, care
devenea „Republica Socialistă România”; se instituie funcția de secretar-general al C.C. al
P.C.R. în locul celei de prim-secretar, idee care - potrivit lui Paul Niculescu-Mizil - a
aparținut lui Ceaușescu, liderul comunist dorind să se delimiteze de semnificația sovietică a
funcției și să sublinieze poziția sa de lider unic în cadrul partidului. Totodată, schimbarea
Statutului partidului, care va stipula, printre altele, că membrii săi nu au voie să „dețină mai
mult de o funcție cu normă întreagă în aparatul de partid sau de stat”. Ulterior, folosinu-se de
acestă prevedere, Ceaușescu avea să-l înlăture pe Drăghici, care era considerat cel mai
important rival al său. Structurile partidului sunt modificate. Instanţa supremă rămâne
Congresul Partidului, care se reuneşte o dată la patru ani şi alege Comitetul Central. Acesta
alege secretarul general, secretariatul, Comitetul Executiv şi prezidiumul. Biroul Politic este
înlocuit de un Comitet Executiv format din cincisprezece membri plini şi zece membri
supleanţi şi de un prezidium redus, provenit din Comitetul Executiv. Şapte din cei nouă
membri ai Biroului Politic formează noul prezidium: N. Ceauşescu, Chivu Stoica, I
Gh.Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru Drăghici şi Emil
Bodnăraş.

Consolidarea puterii:

În faza inițială, Ceaușecu a condus alături de ceilalți membrii importanți ai P.C.R.. În același
timp, a condamnat anumite acțiuni întreprinse de Dej, pentru a-l discredita și pentru a-și întări
puterea.

Teoretic, rivalii lui N. Ceaușescu erau Gh. Apostol (cel presupus a fi fost desemnat de însuși
Gh.-Dej drept succesor), Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și cel mai temut, Alexandru Drăghici.
Acesta din urmă, avea avantajul de a fi conducătorul Ministerului de Interne (din 1952) și de
asemenea conducător al temutei Securității.

„Plenara C.C. a P.C.R. din 22-25 aprilie 1968” : îl acuză pe Drăghici de prezentarea de date
false Biroului Politic al C.C. al P.M.R. legate de procesul lui L. Pătrășcanu. Bodnăraș și
Apostol sunt și ei amenințați voalat, dar pentru că s-au resemnat și-au păstrat funcțiile
urmând să fie oameni la dispoziția lui Ceaușescu. În același timp, reușea să capete în opinia
publică o popularitate tot mai mare printr-o serie de măsuri: reabilitarea lui L. Pătrășcanu, o
33
anumită liberalizarea economică, deschiderea spre lumea occidentală, precum și relaxarea
ideologică. Toate acestea, făceau din Ceaușescu (la sfârșitul anilor ‘60) un conducător capabil
să detașeze societatea românească de dominația sovietică și să-i ofere acesteia iluzii de
libertate și prosperitate. Ideile lui despre națiuni și stat se întâlneau cu fobia românească față
de Rusia și Soviete. Ceauşescu s-a folosit de antisovietism pentru legitimarea definitivă la
conducerea partidului şi a societăţii româneşti. Primii ani ai perioadei Ceaușescu indică
angajarea liberă și necondiționată a unei bune părți a societății în sprijinirea proiectelor
inițiate de regim.

Pe de altă parte, Ceaușescu a fost și a rămas, un adept convins al ideologiei comuniste,

crezând sincer ca ea este soluția pentru problemele lumii și cu atât mai mult pentru România.

In acești primi ani, Ceaușescu continuă să înbunătățească climatul de destindere moștenit, atât
pe plan intern cât și extern. Din 1967 se admite construcția de locuințe proprietate particulară,
între 1968 și 1970 sunt adoptate noi reglementări privind pașapoartele, care au înlesnit
temporar circulația persoanelor peste graniță. Se iau masuri simbolice, dar populare, cum a
fost relatinizarea numelui țării ( nu Romînia, ci România), adoptarea unei noi Constituții, în
1965, care elimina obediența față de ‚,fratele eliberator”, se trece la reabilitarea mai multor
victime din perioadea stalinistă.

În plan social, la mijlocul anilor ’60, putem vorbi de o redresare economică, prin accelerarea
industrializării, continuarea procesului de urbanizare, creșterea producției bunurilor de larg
consum, cu efecte directe asupra nivelului de trai al populației, și de o stabilitate
instituțională, prin diminuarea terorii și relaxarea ideologică.

În același timp, societatea a fost supusă unor noi experimente menite să asigure coeziunea
internă și să îndeplinească obiectivele pe termen lung ale partidului: instituirea controlului
asupra familiei prin promulgarea legislației anti-avort (octombrie 1966) și a restricțiilor
referitoare la divorțuri.

Așadar, în perioada 1967-1971, asistăm la un parțial dezgheț ideologic şi cultural.

Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern.

Nicolae Ceaușescu a preluat în lini generale politica promovată de Dej în ultimii ani de viață,
mai ales în privința distanțării de U.R.S.S. El va continua și va accentua „național-

34
comunismul” concretizat în industrializare rapidă, pe plan intern, și autonomie pe plan extern,
ceea ce va stimula antisovietismul propriului popor, va intensifica contactele cu Ocidentul.
noțiunile de independență și suveranitate au fost incluse, în permanență, în declarațiile lui
Ceaușescu din acești ani, alături de conceptele de relaționare de pe poziții egale dintre state și
neamestecul în treburile interne, idei cu care a atras antipatia Rusiei sovietice și a Pactului de
la Varșovia, dar și reacții pozitive din Occident.

Principalele relizări notabile ale acestei prime perioade au fost: stabilirea relațiilor
diplomatice cu RFG (ianuarie 1967), refuzul de a recunoaște ca agresor statul Israel în timpul
războiului de șase zile, campaniile pacifiste pentru încetarea războiului din Vietnam,
culminând cu condamnarea intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în
august 1968.

În ceea ce privește relațiile cu Uniunea Sovietică tendința de continuare a politicii naționale

a reieșit de la prima vizită pe care o face în Uniunea Sovietică, în septembrie 1965. Între
subiectele ce urmau a fi abordate, Ceaușescu a selectat o serie de aspecte delicate, precum
pagubele produse de sovromuri, sistarea livrării de uraniu către Uniunea Sovietică, situația
românilor cu dublă cetățenie și chiar tezaurul pe care regimul sovietic de după 1917 îl
confiscase României. Surprins, Brejnev a ripostat că românii erau cei care aveau datorii față
de U.R.S.S., motivând că pagubele create de Armata Română în urma campaniilor militare
întreprinse pe teritoriul sovietic, în al Doilea Război Mondial, depășeau cu mult valoarea
tezaurului, iar reparațiile plătite, ulterior, de România nu erau mai mult decât simbolice.
Delegația română a mai solicitat microfilmele referitoare la condamnarea comuniștilor
români în procesele staliniste și la documentele pe care Cominternul le avusese despre PCdR,
insistând chiar cu solicitarea accesului la arhivele sovietice pe această temă și pe cea a
influenței foștilor consilieri sovietici asupra României, printr-un reprezentant permanent la
Moscova.

Exceptând tezaurul și arhiva partidului, rușii au fost de acord, în linii mari, cu propunerile lui
Ceaușescu, un exemplu fiind semnarea unui acord româno-sovietic cu privire la vânzarea și
predarea cotei de participare sovietică din sovromuri. De altfel, comunicatele oferite presei și
propagandei, de ambele părți, au dat publicității o prezentare cosmetizată a întâlnirii,
menționând doar numele participanților și, succint, aspectele discutate, scopul vizitei fiind
prezentat ca o acțiune de dezvoltare a relațiilor bilaterale, într-o „atmosferă cordială, de
prietenie frățească și înțelegere reciprocă”.

35
În privința legăturilor cu Occidentul, și aici, Ceaușescu își va manifesta voința de a continua
politica lui Gheorghiu-Dej, noul lider de la București având, de altfel, în jurul său oameni
care l-au ajutat în acest sens, precum șeful guvernului, Ion Gheorghe Maurer sau ministrul de
Externe, Corneliu Mănescu. (la 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu fusese ales președinte
al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., desemnarea unui demnitar dintr-
un stat comunist în această funcție constituind o premieră).

Concomitent cu rapida izolare a României în cadrul blocului sovietic, aceasta a început să

promoveze o politică tot mai deschisă faţă de statele occidentale . Pe 24 ianaurie 1968 Ion
Gheoghe Maurer a fost primit neoficial la Vatican de către papa Paul al VI-lea. Conform
relatărilor lui Maurer invitaţia a venit din partea papei. Tema discuţiilor dintre papa şi Maurer
au constituit-o situaţia bisericilor romano-catolice şi greco-catolice din România. Vizita
premierului român la Vatican nu a fost uneveniment essential, dar a lăsat o impresie foarte
bună printer politicenii occidental, mai ales italieni, cu care românii întreţineau relaţii foarte
bune de câţiva ani.

Între 31 martie şi 2 aprilie Maurer a efectuat o vizită în Finlanda unde a depus o coroană de
flori la mormântul lui Carl Gustav Mannerheim. Acest gest a stârnit reacţia de protest a
URSS.

Relațiile cu SUA

În urma întâlnirii dintre Maurer, Johnson și secretarul de stat Rusk, din iunie 1967, unde
prim-ministrul român abordează teme precum situația din Orientul Mijlociu, Vietnam, China,
sau subiectul relațiilor bilaterale dintre România și S.U.A., statul român se erijează în mod
clar în negociator în problema războiului din Vietnam. (Paul Niculescu-Mizil, România şi
războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, București, 2008).

Relațiile cu R.F.G. au constituit o altă componentă importantă a politicii externe românești

din primii ani ai regimului Ceaușescu. Încă din vremea lui Dej, în 1963, fusese semnat un
acord de înființare a reprezentanțelor comerciale cu Germania de Vest după ce, anterior,
viceprim-ministrul Bârlădeanu se întâlnise, la București, cu un reprezentant al companiei
Krupp. România își dezvoltă relațiile cu R.F.G. la nivel de ambasadă, în anul 1967, iar
intâlnirile dintre Mănescu, Willy Brandt și cancelarul Kurt Kiesinger sunt relatate amplu de
presa occidentală, spre surprinderea statelor comuniste.

36
Pe de altă parte, este de menționat și un alt aspect al relațiilor dintre România și R.F.G., și
anume cel al emigrării etnicilor germani. În urma unui acord secret, Germania Federală a
acceptat să plătească României o sumă pentru fiecare cerere de emigrare aprobată etnicilor
germani, sumă ce varia între 4.000 și 10.000 de mărci, în funcție de calificarea acestora și de
vârsta pe care o aveau.

Poziția în „Războiul de Șase Zile”

România era deja prezentă în Orientul Mijlociu datorită industriei petroliere și a modului în
care statele din Orientul Mijlociu au beneficiat de prolificitatea acesteia, prin comerț. Statul
român participă la medierea crizei din acea regiune încă din 1956, apoi va media tratativele
de pace dintre Israel și Egipt.

„Războiul de Șase Zile” a fost denumirea generică dată de ofensivă militară a Israelului,
asupra Siriei, Iordaniei și Egiptului, ce a dus la anexarea Fâșiei Gaza, Cisiordaniei și
Platoului Golan. Imediat, la Moscova se organizează o întrunire a Comitetului Politic
Consultativ al Pactului de la Varșovia, în care decizia celorlalți participanți de a califica
Israelul drept agresor a fost contestată de reprezentanții României.

Întâlnirea a avut caracter secret, iar printre participanți se afla și Iosip Broz Tito, liderul
Iugoslaviei, ceea ce îi conferea o importanță și mai mare, având în vedere istoricul relațiilor
lui Tito cu Moscova, intereselor statului său în Orient, dar și faptul că Iugoslavia nu făcea
parte din Pactul de la Varșovia.

Discursul lui Brejnev a deschis discuțiile, liderul sovietic exprimându-și clar intenția de a
sprijini statele arabe atât economic, cât și militar, cu scopul de a înclina balanța conflictului în
favoarea acestora și rezumând, prin extrapolare, miza, sub forma conflictului între state
comuniste și „imperialism”. După Brejnev au vorbit liderii statelor din cadrul Pactului,
precum Antonin Novotny sau Todor Jivkov, dar și liderul Iugoslaviei, Tito, toți susținând
afirmațiile sovieticului, făcând și ei referire la ajutorul care trebuia acordat arabilor în vederea
anihilării Israelului.

În discursul său, Ceaușescu s-a pronunțat pentru întreruperea conflictului, evitarea

confruntărilor militare și susținerea statelor arabe, însă fără ca statul Israel să fie lezat sau
chiar pus în pericol. De asemenea, liderul român s-a pronunțat clar împotriva catalogării

37
Israelului drept stat agresor, motivând că, astfel, statele socialiste se vor distanța și mai mult
de comuniștii din Occident, care nu au incriminat Israelul în comentariile lor cu privire la
evenimentele ce se desfășurau. Și, chiar dacă ceilalți participanți au încercat să-i convingă de
justețea perspectivei lor, Ceaușescu și Maurer au rămas pe poziții, refuzând punctul de vedere
ce se încerca a le fi impus, iar liderii occidentali (prim-ministrul britanic și președinții francez
și american) au luat act de cele petrecute, prin prisma liniei directe pe care o aveau cu
Brejnev. În consecință, Maurer urma să fie invitat la O.N.U., iar apoi la Casa Albă, pentru a
prezenta situația din Orientul Mijlociu președintelui Johnson și lui Rusk, prilej cu care
premierul român îi descrie pe ruși drept provocatori ai conflictului și promotori ai unei
politici intervenționiste în spațiul arab. Reacția americanilor este una foarte pozitivă, acesta
fiind momentul în care românii sunt invitați să intervină în medierea relațiilor dintre S.U.A. și
China. Ulterior, ministrul de Externe Mănescu va fi ales președinte al celei de-a XXII-a
sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.

În iulie 1967, la Budapesta, are loc o altă întâlnire între statele sovietice, unde România nu
participă, dar în care este dezaprobată poziția românilor, care nu doreau să rupă relațiile cu
Israelul sau să adopte o politică ostilă față de S.U.A. și împiedicau, în cadrul C.A.E.R.,
acordarea de ajutor economic arabilor. Brejnev s-a arătat ofensat de atitudinea statului român,
declarându-se de acord cu intenția Irakului de a influența statele arabe să rupă relațiile cu
România. În continuare, liderul sovietic transformă, pentru scurt timp, cadrul discuțiilor într-
unul confidențial, pentru a preciza că regimul de la Moscova este îngrijorat de traseul politicii
externe românești din ultimii ani și chiar de faptul că România ar putea părăsi Pactul, prilej
cu care va lua în calcul adoptarea unor decizii conforme contextului dat.

Primăvara anului 1968 aduce lui Ceauşescu un spor de prestigiu intern şi extern prin vizita
generalului de Gaulle desfăşurată între 14 şi 18 mai. The Economist îl numea pe Ceauşescu
de Gaulle al Pactului de la Varşovia. Dictatorul român dorea un dialog cu această importantă
personalitate franceză. De Gaulle considera această vizită în România extrem de importantă ,
în ciuda evenimentelor din ţara sa care se doveau a fi extrem de ameninţătoare (celebra criză
din mai ’68). De Gaulle a hotărât să nu contramadeze vizita.

Deși vizita s-a datorat unui prim succes de imagine obținut de Ceaușescu, de Gaulle fiind
impresionat de acesta și dorind să-l atragă spre „Vest”, liderul PCR a jucat cartea precauției,
fiind în asentiment cu președintele francez doar în ceea ce privește retorica, fapt ce l-a

38
nemulțumit pe oaspete, care și-a dat seama că regimul din România vrea să folosească
suportul occidental (moral sau chiar material), pentru a-și accentua imaginea independentă și
disidentă pe care o afișase în cadrul Blocului Estic.

România și „Primăvara de la Praga”

Momentul culminant al politicii lui Ceauşescu s-a produs în data de 21 august 1968, atunci
când Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei. Pentru prima dată P.C.R. avea sprijinul
populației, aceștia venind de bunăvoie la miting. De asemenea oamenii s-au înscris în P.C.R.
deoarece aveau încredere în politica lui Ceauşescu. Pe plan extern, Ceauşescu a avut numai
de câştigat după acest eveniment istoric. A urmat vizita lui Richard Nixon în România, apoi
vizita lui Ceauşescu în S.U.A., obținând clauza națiunii cele mai favorizabile, a aderat la
F.M.I., a fost mediator în diferite conflicte. Occidentul îl privea ca fiind un om cu o gândire
liberală.

La nivel general, situaţia a început să se schimbe radical în întregul bloc sovietic în prima
jumătate a anului 1968. Cele mai radicale schimbări au avut loc în Cehoslovacia, începând cu
luna ianuarie, când prim-secretar a devenit Alexander Dubcek . Dubcek a demarat un amplu
program de reforme care doreau să fie motorul unei politici de liberalizare accelerată,
fenomen cunoscut sub denumirea de primăvara de la Praga. Dubcek dorea un ”socialism cu
față umană”. În aprilie 1968, liderul PCC anunțase ”Programul de acțiune”, un proiect ce viza
liberalizarea parțială a economiei, deschiderea societății în următorii zece ani și crearea unui
stat federal compus din Cehia și Slovacia. Președintele statului – Ludvik Svoboda – a fost de
acord cu schimbările. Liderii cehoslovaci, în primul rând primul secretar Dubcek şi
preşedintele Adunării Naţionale, Smrkovsky, s-au angajat într-un dialog direct cu
reprezentanţii opiniei publice. Curând societatea cehoslovacă era trezită la viaţă şi devenise
un protagonist important în procesul decizional.

În iunie 1968, a fost dat publicităţii un document programatic intitulat „Două mii de
cuvinte pentru muncitori, ţărani, oameni de ştiinţă, artişti şi toţi ceilalţi”, în
săptămânalul Uniiunii Scriitorilor, „Literarni Listy”. Elaborat aproape în întregime de
Ludvik Vaculik, documentul semnifică o rupere de logica supunerii şi cheamă la
părăsirea tehnicilor comuniste de control politic şi manipulare. Manifestul cerea
accelerarea democratizării, eliminarea dogmaticilor din conducerea partidului şi

39
tranziţia rapidă spre un sistem multipartinic. Semnat de şaptezeci de binecunoscute
figuri ale intelighenţiei liberale şi sprijinit de semnăturile a circa 40.000 de oameni din
întreaga ţară, documentul exprima insatisfacţia crescută faţă de introducerea lentă a
reformelor şi de inconsistenţele strategiei oficiale de înnoire. Departe de a chema la
răzbunare împotriva acelora care conduseseră ţara timp de două decenii, documentul se
opunea oricărei folosiri a violenţei. Dimpotrivă, el exprimă speranţa marii majorităţi a
cehilor şi slovacilor că partidul comunist se va putea tranforma într-o adevărată forţă
democratică.

În urma unor încercări de tratative eşuate – celebra scrisoare comună din 15 iulie 1968,
întâlnirile de la Cierna-nad-Tisou(29 iulie-1august) şi Bratislava (3 august) - , o parte dintre
statele membre ale Tratatului de la Varşovia hotărăsc invazia Cehoslovaciei. Astfel, în
noaptea de 20/21 august trupele a cinci țări semnatare ale tratatului de la Varsovia – URSS,
Bulgaria, Germania Democrată, Polonia și Ungaria – au pus în aplicare hotărârea. A fost cea
mai mare operațiune militară din Europa după cel de al doilea război mondial. A fost vorba
de 29 de divizii, 7 500 de tancuri și peste 1000 aparate de zbor. Efectivele folosite erau de
două ori mai numeroase decât cele din Ungaria, în 1956. Armata cehoslovacă a primit ordin
de a nu riposta pentru a preveni o tragedie care ar fi dus la pierderea de vieți omenești.
Inevitabil, s-au înregistrat incidente și accidente, în urma cărora au rezultat între 80 și 200 de
victime.

Reacţia românească

După cum bine se știe, România nu a luat parte la această invazie, conducerea comunistă de
la București nefiind înștiințată asupra acestei acțiuni. De altfel, relațiile dintre România, pe de
o parte și ceilalți membrii ai Tratatului de la Varșovia, pe de altă parte, se înrăutățiseră
considerabil în cursul anului 1968.

Astfel, între decembrie 1967 şi ianuarie 1968, Ceauşescu a efectuat o vizită în URSS, primind
la rândul său vizita unei delegaţii sovietice la Bucureşti, cu scopul elaborării unui tratat de
prietenie, colaborare şi ajutor reciproc. Delegaţii URSS le-au prezentat românilor un proiect
standard, elaborat după modelul celor încheiate deja cu Bulgaria şi Ungaria. Partea română
și-a exprimat rezervele şi în conscință, nu s-a ajuns la nici o versiune comună.

40
Neînţelegeri dintre Republica Socialistă România şi celelalte statele membre ale Pactului de
la Varşovia s-au văzut și în timpul Conferinţelor de la Budapesta, Sofia și Dresda, defășurate
la începutul anului 1968.

În cadrul conferinţei de la Budapesta (29 februarie - 5 martie 1968) au fost criticate dur
anumite partide comuniste, între care şi Partidul Comunist Chinez, care era absent. Discursul
lui Paul Niculescu-Mizil a dus la deschiderea unui atac dur din partea liderului comunist
sirian, Khalid Bagdash. Pe 29 februarie 1968 delegaţia română părăseşte lucrările conferinţei
şi se întoarce în ţară.

In vara lui 1968, Nicolae Ceauşescu în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat, face o vizită
în Cehoslovacia între 15 şi 17 august. Sprijinul pe care îl acordă liderilor comuniști de la
Praga, se datora antisovietismului pe care-1 întrevedea în acţiunile acestora, şi nicidecum, din
susținerea programului de reformă a comunismului pe care aceștia îl aveau în vedere. Luând
apărarea Cehosovaciei, Ceaușescu își apăra propria poziție față de URSS.

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, Ceauşescu era informat despre invazie. Reacţia sa a
fost convocarea, pentru ora 4.30 a.m., la Comitetul Central, a unei şedinţe extraordinare a
Prezidiului Permanent al PCR unde s-a luat decizia mitingului din Piaţa Palatului; decizia a
fost una colectivă, plecând din conştientizarea tuturor că un act de frondă deschisă faţă de
Tratatul de la Varşovia trebuie să aibă suportul poporului român, date fiind consecinţele
posibile.. Ceauşescu hotărăşte, nu pe loc, ci în urma deliberării din Prezidiul Permanent, să se
trimită „celor cinci” o scrisoare (care nu era, încă, destinată publicării) prin care să se
exprime punctul de vedere românesc asupra întregii „istorii”: „această acţiune constituie o
gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relaţiile între statele socialiste, între partidele
comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Vestea că liderii de partid vor ieşi în faţa poporului s-a răspândit cu repeziciune, trezind o
curiozitate şi un entuziasm uşor de explicat în acele condiţii. La sfârşitul dimineţii, piaţa din
faţa Comitetului Central era deja plină de o mulţime. În jurul orei 13.10 p.m. Nicolae
Ceauşescu a ieşit la balcon pentru cel mai de succes discurs politic al carierei sale. În spatele
său, pe balcon, era întreaga conducere de partid, într-o poză a solidarităţii. Același scenariu l-
a încercat și în 1989, numai că de astă dată efectul a fost cu totul contrar.

Discursul, pe care l-a susținut liber, în prezența a aproximativ 100.000 de oameni:

41
„Dragi tovarăși, cetățeni ai țării românești, în aceste momente grele pentru poporul frate
cehoslovac, pentru situația din Europa, doresc ca, în numele Comitetului Central, al
Consiliului de Stat și al Guvernului, să mă adresez dumneavoastră, exprimând
încrederea noastră deplină în hotărârea poporului român de a asigura construcția
pașnică a socialismului în patria noastră.
„Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi
o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de
neconceput în lumea de azi (...) ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi
independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv (...)".

Delegația noastră de partid și de stat, care a vizitat săptămâna trecută Cehoslovacia, s-a
convins că poporul Cehoslovac, Partidul Comunist Cehoslovac, clasa muncitoare
cehoslovacă, bătrâni, femei, tineri, în unanimitate, sprijină conducerea de partid și de
stat în efortul pentru a îndrepta stările de lucruri negative moștenite din trecut, pentru a
asigura triumful socialismului din această țară. [...]
Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate,
alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali, apărătoare ale independeței patriei noastre
socialiste. Dorim ca poporul nostru să-și aibă unitățile sale înarmate pentru a-și apăra
cuceririle revoluționare, pentru a-și asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei
socialiste.

S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii
care să spună că şi aci, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare.
Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei
noastre (...)!".

A fost pentru prima dată în întreaga istorie a comunismului românesc când românii auvenit
de bună voie la un miting organizat de comuniști și când, aplauzele şi uralele care au însoţit
discursul nu au fost regizate.

Mesajul principal al discursului a fost ca niciun stat socialist nu se poate implica în treburile
altui stat socialist, acest lucru putând duce la instabilitate și dezbinare între țările comuniste și
că fiecare stat trebuie să decidă singur felul în care aplică normele marxist-leniniste. Aceată
condamnare publică a lui Ceaușescu i-a oferit un remarcabil capital de imagine atât în interior
cât și în exterior.

42
 Pericolul invadării României

Un posibil răspuns poate fi găsit în cartea lui Anatoli Dobrînin, ambasatorul

URSS la Washington timp de un sfert de secol , In confidence.
Dobrînin relatează o întâlnire cu Dean Rusk, ministrul de externe american: „El
mi-a cerut să-i răspund între patru ochi care au fost adevăratele raţiuni de a trece la
acţiuni în Cehoslovacia. După care a adăugat pe neaşteptate: „Urmează România la
rând ? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare de a controla opinia
publică ”.
„Pe 28 august, Rusk m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre
mişcări de trupe sovietice neobişnuit de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de
ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a
României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu
celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei. Întradevăr – scria
Dobrînin – Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi
trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei
româneşti. Dar Moscova nu se gândea realmente să invadeze România, pentru că nu s-a
îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”.
Aceste mişcări de trupe erau atent urmărite de sercviciile occidentale de
informaţii, care le-au transmis rapid preşedintelui Johnson, aflat în concediu la moşia sa
din Texax. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a dictat pentru
Brejnev un mesaj „emoţional”: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România,
deoarece consecinţele ar fi imprevizibile [subl.n.]. De asemenea, sperăm că nici un fel
de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză
internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar
fi dezastroase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”.
Alarmat, Dobrînin s-a întors la Ambasada URSS, de unde a trimis Kremnin-ului
o telegramă, cerând imperativ un răspuns pentru calmarea situaţiei create de România la
Washington. N-a durat mult şi Dobrînin s-a întors la biroul ministerului de Externe
american cu următorul mesaj de la Kremlin: „Sunt instructat să vă informez că
rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în România sunt
special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu

43
corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalite şi Berlinului occidental”. (Historia,
An XI, Nr. 117, Septembrie 2011)

Conducerea română se aştepta de asemenea la un atac din partea sovieticilor.

Semnificativă pentru descrierea situaţiei în care se afla RS România în acel moment
este declaraţia generalului Ion Gheorghe, prim-adjunct al ministrului şi şef al Marelui
Stat Major român: „În acel moment, România, cu situaţia ei geopolitică, o frontieră
lungă de peste 3000 km ( din care doar 546 cu Iugoslavia ), se vedea nevoită să se
opună singură unor forţe cu mult superioare şi care, în plus, puteau să atace din mai
toate părţile. Ne găseam, deci, într-o situaţie inedită, situaţia unei armate încercuite încă
înainte de începerea ostilităţiilor. Pe deasupra, prezumtivii noştri adversari cunoşteau în
bună măsură valoarea şi dislocarea forţelor noastre armate. Se impunea, deci, în primul
rând să adoptăm rapid un dispozitiv operativ de apărare adecvat acestei situaţii extrem
de dificile”.
Nicolae Ceaușescu a dat următoarele dispoziții:
 Înființarea unor Mari Unități ale Armatei care să fie amplasate în zona Iașului,
Focșaniului, Buzăului și pe granița cu Iugoslavia,
 Securitatea să înființeze noi Batalioane de trupe de Securitate, amplasate cu precădere,
în apropierea trecătorilor din Carpați,
 Consiliul Securității să pună la punct o rețea radio puternică și modernă și un post TV
mobil,
 Să se stabilească o concepție și să se ia măsurile corespunzătoare, de înființare a
Gărzilor Muncitorești.

România după ,,Primăvara de la Praga”

Despre Ceaușescu se va discuta foarte mult atât în mass-media occidentală, cât și în cercurile
politice. Vestul credea că România fusese invitată să invadeze Cehoslovacia, dar refuzase
invitația. României nu i s-a adus la cunoștiință decizia de a invada Cehoslovacia. Pe 22
august, Marea Adunare Națională se întrunea să adopte „Declarația cu privire la principiile de
bază ale politicii externe a României”, ce a fost transmisă Organizației Națiunilor Unite și

44
tuturor statelor care aveau relații diplomatice cu România, iar pe 23 august Ceaușescu a
invitat toate partidele comuniste europene la o discuție asupra a tot ce se petrecuse în acele
zile, tocmai la Praga, însă întâlnirea nu a putut avea loc, deoarece demnitarii cei mai
importanți ai Cehoslovaciei se aflau la Moscova.

În ceea ce privește relațiile României cu Occidentul, un aspect important este colaborarea cu

S.U.A., care a cunoscut o incontestabilă ascensiune după 21 august 1968, în ciuda opoziției
pe care rușii o vor manifesta în acest sens, mai mult sau mai puțin declarată.

Richard Nixon îi va urma în funcție lui Lyndon B. Johnson, menținând aceeași propunere la
adresa statului român, și anume de a interveni, ca mediator, în conflictul dintre Statele Unite
și Vietnam, pe fondul imaginii pozitive, de cunoscător al politicii nord-vietnameze, de care se
bucura Ion Gheorghe Maurer. În aceste condiții, Nixon va vizita România, în august 1969,
fiind primit cu entuziasm de români, având în vedere și că evenimentul însemna prima vizită
a unui președinte american într-un stat comunist, exceptând Uniunea Sovietică.

Întâlnirea dintre Nixon (asistat de Kissinger) și Ceaușescu (secondat de Maurer) a avut

caracter secret, deoarece subiectele propuse spre abordare de președintele american priveau
aspecte precum relațiile culturale sau comerciale, dar și chestiuni de securitate, referitoare la
relațiile dintre Est și Occident sau, prin extensie, la menținerea păcii în lume. Richard Nixon
s-a arătat dispus să mențină o colaborare cât mai strânsă și îndelungată cu statul român,
indiferent de relațiile României cu oponenții Statelor Unite, colaborare ce urma să includă și
o intensificare a relațiilor economice dintre cele două țări, prilej cu care Ceaușescu a
nominalizat ca domenii licențele și utilajele, știința și tehnica, dar și credite de la EximBank
sau chiar obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate. Cu privire la scena internațională,
discuțiile au vizat China, (liderul S.U.A. propunând interlocutorului său să intervină pentru a
media relațiile americano-chineze), dar și Vietnamul, ocazie cu care Nixon și-a exprimat
recunoștința pentru ajutorul oferit de România în scopul soluționării conflictului și a propus
crearea unui canal direct de comunicare cu Bucureștiul, prin intermediul secretarului de stat
Kissinger. De asemenea, Ceaușescu i-a subliniat omologului său faptul că respingea „doctrina
Brejnev”, refuzând să accepte orice teorie despre limitarea suveranității statelor, în contextul
în care România își decidea singură politica.

Una din urmările vizitei lui Nixon la București a fost propunerea acestuia, făcută un an mai
târziu Congresului său, de a privi și trata în mod diferit statele est-europene și nu ca pe un tot

45
unitar, deoarece, afirma el, politica externă dusă de România nu putea trece neobservată. De
exemplu, dat fiind și contextul în care statul român se va confrunta, în 1970, cu dificultăți
pricinuite de o serie de inundații, guvernul american va oferi Bucureștiului asistență în
valoare de 11,5 milioane de dolari, fapt explicat de Kissinger, ulterior, drept un efect al
acestei noi strategii de stimulare a distanțării față de Moscova. Această îndepărtare de
Kremlin, coroborată cu sprijinirea intereselor S.U.A. în Asia îl va determina, de altfel, pe
Nixon să-i confere lui Ceaușescu o primire respectabilă pe teritoriul american, în octombrie
1970.

Un alt efect al vizitei președintelui Statelor Unite s-a petrecut asupra percepției liderului
român despre sine însuși. Astfel, Ceaușescu va începe să se considere un actor important la
nivel internațional, fapt susținut, totuși, și de bilanțul vizitelor diplomatice reciproce dintre
români și străini, dar și de numărul statelor cu care România avea relații diplomatice și
economice, toate aceste statistici indicând un progres față de perioadele anterioare. De altfel,
aceste momente de expunere oarecum pozitivă îl vor determina pe Ceaușescu să urmărească
o relaționare cu țările slab dezvoltate, din așa-numita „lume a treia”, adică spre Africa și
America Latină, state ignorate, în mare parte, de principalii actori internaționali.

Practic, statul român se bucura de o anumită popularitate în acei ani, un argument în

acest sens fiind prezența a 1500 de invitați și a 70 de delegații străine la Congresul al X-lea al
P.C.R., ce a avut loc între 6 și 12 august 1969. Congresul a fost cu atât mai important pentru
comuniștii români cu cât, în acel an, se împlineau 25 de ani de la momentul „23 august”,
prilej cu care regimul de la București reitera ideea conform căreia comuniștii au eliberat
România „de sub jugul fascist”, momentul din 1944 reprezentând „începutul revoluției
populare, antifasciste”.

U.R.S.S. trimite la Congresul al X-lea al P.C.R. doar o delegație mică, formală, fapt observat
și de spațiul internațional, iar în anul următor, pe fondul vizitei liderului român în S.U.A.,
Brejnev îl va acuza pe acesta că sprijină „imperialismul” american, temându-se totodată că
românii pot divulga diverse informații din cadrul Pactului de la Varșovia.

În scurt timp, însă, s-a dovedit că liberalismul promovat de Ceauşescu la începutul puterii sale
nu a fost altceva decât un demers politic mimat, având drept scop înşelarea opiniei publice.
Aparatul represiv, chiar dacă trecuse şi avea să mai treacă prin mai multe transformări, a rămas,
în continuare, unul dintre pilonii centrali ai ,,orânduirii” socialiste. Este foarte adevărat că

46
arestările în masă încetaseră, la fel şi reţinerile arbitrare sau înscenările judiciare, iar deţinuţii
politici fuseseră eliberaţi. Totuşi, aria de supraveghere a rămas foarte largă, iar represiunea a
rămas tot timpul prezentă atât cât a funcţionat regimul socialist/comunist în România.

Aparatul represiv a trecut la o fază superioară a evoluţiei sale, şi-a perfecţionat metodele şi
mijloacele de acţiune folosindu-se de forme mai subtile, precum cea a supravegherii
informative. Noua tehnică a constat, în principal, într-o supraveghere ,,discretă” a persoanelor
sau grupurilor de persoane ostile regimului şi atenţionarea lor, uneori prin punerea în dezbatere
publică şi menţinerea acestora sub control. Iată doar câteva exemple ale acestei tehnici de
urmărire camuflată. Între 1 ianuarie 1967 şi 31 mai 1968, un număr de 353.590 de locuitori din
mediul rural s-au aflat sub o atentă observare cu ajutorul a 30.459 de informatori. Cei care
reprezentau un risc mai mare, adică 1.736 de persoane, au fost avertizaţi; 86 au fost demascaţi
(în dezbateri publice), în timp ce 81 de persoane au fost arestate.

Codul penal din 1968 reflecta concepţia totalitară a statului comunist prin încriminarea şi
sancţionarea faptelor antisociale în raport cu valorile şi relaţiile socialiste (patria, statul,
partidul, poporul, proprietatea de stat si cooperatistă) şi trecerea în plan secundar a drepturilor
individuale.

Libertăţile fundamentale ale omului au fost încălcate printr-o serie de reglementări referitoare
la organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat sau prin organizarea
producţiei şi a muncii în agricultură, context prin care se impuneau criterii discriminatorii
privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din „unităţile socialiste”.

Cu toate că nu mai avem de-a face cu acţiuni brutale şi violente vizibile, represiunea
regimului totalitar se realizează mai subtil, prin teroarea generalizată şi probabilitatea de a fi
bănuit ca „duşman al poporului”. De asemenea, posibilitatea de exprimare liberă prin presă
era strict limitată şi controlată, adică inexistentă.

În scurt timp, regimul ceauşist a trecut de la firavele măsuri de liberalizare la cultul

personalităţii. Regimul patronat de Ceauşescu a căpătat, în special din a doua parte a anilor
‘70, vizibile trăsături staliniste. Cu cât reuşea să concentreze mai mult puterea în propriile
mâini, cu atât regimul a căpătat trăsăturile unui stat poliţienesc, în care poliţia politică a
devenit cel mai important instrument de guvernare. Ceauşescu a reuşit să instaureze un regim

47
de teroare politică, al cărui instrument omnipotent a fost Securitatea, devenită un adevărat stat
în stat, total credincioasă dictatorului.
În anul 1971 după o vizită în China şi Coreea de Nord, a hotărât înăsprirea controlului
asupra culturii, educaţiei şi mijloacelor de comunicare în masă, reluarea campaniei
ideologice, intensificarea propagandei şi diminuarea schimburilor culturale cu Occidentul.
Noua linie urma să asigure triumful activiştilor şi altor ideologi apropiaţi soţilor Ceauşescu.
Populaţia din perioada anilor ’80 era descurajată, dezgustată, disperată. Omul nou,
atât de drag conducătorului, era supus, umilit, uşor de intimidatşi de distrus mental şi
spiritual.
Din cauza producţiei slabe, după 27 de ani de vânzare la liber, în 1981 a fost
reintrodusă raţionalizarea pâinii. Zahărul, făina, uleiul comestibil, orezul, cafeaua erau
raţionalizate. La fel s-a întâmplat şi cu energia, al cărei consum era strict controlat. Românii
sufereau de foame şi de frig. În acest timp, soţii Ceauşescu şi clanul lor trăiau în lux.
În 1984, obsedaţi de problemele de natalitate, soţii Ceauşescu pun la punct un
program de sporire a populaţiei. Existau două categorii de măsuri: pe de-o parte, femeile erau
încurajate să aibe cel puţin patru copii, pe de altă parte, erau pedepsite cele care nu se
supuneau poruncii.
În anul 1989, în timp ce situaţia din Estul Europei se clătina din temelii, Ceauşescu
respingea orice schimbare, orice reformă. Ba chiar l-a tratat pe sovieticul Gorbaciov,
secretarul general al PCUS, cu o oarecare condescendenţă critică în timpul întâlnirilor pe care
le-au avut.
Din martie 1965 până în decembrie 1989, deci mai bine de 20 de ani, Ceauşescu a
stăpânit ca un monarh absolut asupra României.

BIBLIOGRAFIE, 1965-1968
Cf. Buletinului medical publicat în „Scînteia“ din 20 martie 1965.

48
Niculescu-Mizil, O istorie trăită , Memorii, Vol.II, Bucureşti, Moscova, Praga, Bologna,
Editura Democraţia, Bucureşti, 2003

Mioara Anton, Documente diplomatice române, Seria a III-a, România si Tratatul de la.
Conferinţele Miniştrilor de Externe şi ale adjuncţilor lor (1986-1991). Bucureşti, Editura
Alpha MDN 2009

Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, Polirom, București, 2011Paul

Lavinia Betea, Viața lui Ceaușescu. Fiul Poporului., Editura „Adevărul”, București, 2013, pp
Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, București, 2008.
Lavinia Betea, Ştefan Andrei, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli,
Editura Adevărul Holding, București, 2011,
Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi,
editura Polirom, 2001

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic Gold, 2010

Dennis Deletant, România sub regim comunist, Ediţia a II-a revizuită şi adăugată, Fundaţia
Academia Civică, Bucureşti, 2010
Duţu Alesandru, România în istoria secolului XX, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007

Ioan Scurtu, (coordonator), Retragerea trupelor sovietice-1958, Bucureşti, Editura Didactică

si Pedagogică R.A

Zbigniew Brezezinski, Marele eşec: naşterea şi moartea comunisumului în secolul douăzeci,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993

Vasile Buga, Relaţiile româno-sovietice, 1953-1958, în Ovidiu Ecobescu, România,

supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, Târgovişte, editura Cetatea
de Scaun

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu

Teodor,Istoria Romaniei, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2003,

Ion Bucur, Lupta pentru putere. Instaurarea regimului comunist în România (1944-1947),
Bucureşti, Editura Universităţii, 2010.

49
Ion Bucur, Cartea Represiunii 1989, Bucureşti, Editura IRRD, 2014.

Ion Bucur Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Bucureşti (21 decembrie 1989-8
februarie 1990), Autori Mihail Andreescu, Ion Bucur, Cluj Napoca, Edit. Mega, 2009.

Catherine Durandine, Istoria românilor, Institutul European, Bucureşti, 1998

Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României (1939-1965), Bucureşti , Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983

Constantin Olteanu, Alexandru Duţu, Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varsovia.

Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005

Corneliu Mihail Lungu, Mihail Retegan, 1956. Explozia. Perceptii românesti ,iugoslave şi
sovietice asupra evenimemtelor din Polonia şi Ungaria, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996

Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei: o istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Editura
Corint, Bucureşti, 2002

Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel,

Iaşi, Editura Polirom, 1997

Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,

Curtea veche, București, 2007, pp 417-419
Retegan Mihai, 1968 din primăvară până în toamnă, Editura RAO, Bucureşti 1998.

Retegan Mihai, Corneliu Mihail Lungu, 1956: explozia: percepţii române, iugoslave şi
sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996

Preda Dumitru, 1968- Primăvara de la Praga: documente diplomatice: ianuarie 1968 –

aprilie 1969, Editura MondoMedia, Bucureşti 2009.

Jean-Frangois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,
Traducere de Silvia Albisteanu si Ana Zbarcea, Polirom 1998

Petcu, Marian, O cronologie a cenzurii în România, ed. Tritonic, București, 2016;

50
Notă privind convorbirile dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Consiliului de
Stat al Republicii Socialiste România, şi Richard M. Nixon, Preşedintele Statelor Unite ale
Americii, în „Dosarele istoriei“, nr. 11/2004

51
ANEXE

52
53
București 1968

54
55
56
57
58
Însemnări aparținând lui Nicolae Ceaușescu

59
60