Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Filosofia kantiana izvor al dezvoltarii antropologiei filosofice

Rezumat
Am prezentat concepţia lui Immanuel Kant despre om, elementele de antropologie ale
acestei concepţii.
În capitolul introductiv am făcut o scurtă prezentare a lucrării lui Kant Antropologia
din punct de vedere pragmatic, ultima lucrare apărută în timpul vieţii filosofului (1800).
Această antropologie este elaborată în urma unor notiţe de curs kantiene.
În capitolele următoare am prezentat diferitele trăsături şi ipostaze ale fiinţei raţionale,
ale omului aşa cum reies ele din filosofia lui Kant. Am vizat în lucrare numai perioada
criticistă. Astfel am avut în vedere omul ca fiinţă raţională înzestrată cu conştiinţă de sine. În
prima Critică conştiinţa de sine este prezentată în forma conştiinţei propriei experienţe.
Cunoaşterea omului are două surse: sensibilitatea şi intelectul care sunt facultăţile intuiţiilor
şi conceptelor. Conceptele ce nu pot fi presupuse în experientă sunt categoriile. Categoriile
sunt formele noastre de gândire. Condiţiile în care se aplică categoriile sunt principiile. Suma
acestora defineşte limitele pretenţiilor noastre la o cunoaştere a priori. Conştiinţa de sine cere
ca lumea să apară conform categoriilor. O descriere sumară a perspectivei noastre este oferită
de “umanitatea transcendentală a apercepţiei”.
Filosofia critică kantiană ne oferă o perspectivă asupra omului ca scop final. Omul
este un scop în sine şi nu trebuie folosit ca mijloc, este scop obiectiv a cărei existenţă este
prin ea însăşi un scop. Omul este de asemenea fiinţă raţională, fiinţă liberă. Fără libertate
omul n-ar putea fi moral. Faptele morale nu pot fi efectuate decât de o voinţă autonomă, iar
autonomia voinţei presupune libertatea, adică posibilitatea de a îndeplini imperativul
categoric. Moralitatea poate fi exprimată numai în imperative categorice. Ele se întemeiază
numai pe raţiune. Formulările imperativului categoric susţin gândirea morală obişnuită aşa
cum percepţiile sintetice a priori ale intelectului susţin cunoaşterea ştiinţifică comună. În faţa
legii morale toţi oamenii sunt egali. Imperativul categoric interzice toate formele de
constrângere arbitrară. Judecata morală priveşte intenţia bună sau rea a unei acţiuni. Legea
morală se manifestă în agentul moral. Valoarea agentului moral constă în capacitatea de a
rezista înclinaţiilor. Un aspect al fiinţei umane cu relevanţă pentru antropologie este cel de
demnitate. Pentru Immanuel Kant conceptul de demnitate este fundamental. Demnitatea este

Pagina 1 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

definită de către Kant ca fiind valoarea lucrurilor preţuite pentru ele însele. Menirea omului
în univers este pentru Kant cultura. Ea este concepută ca o relaţie între natură şi moralitate şi
cum libertatea este baza moralei, nici fundamentele normative de culturi sau mai pot fi pur şi
simplu naturale. Oamenii nu s-au creat pe ei înşişi, deci sunt supuşi cum şi cultura este supusă
odată cu ei condiţiilor naturale, care, întrucât omul este liber nu trebuie confundate cu
directive naturale sau imperative. Natura lasă nehotărât ceea ce pot întreprinde oamenii pe
baza pusă de ea. Immanuel Kant consideră că omul aparţine a două lumi: lumii sensibile şi
celei suprasensibile. Ca fiinţă aparţinând lumii sensibile se ghidează după doctrina fericirii
întemeiată pe principii empirice iar ca fiinţă inteligibilă are ca doctrină morala, întemeiată pe
principii raţionale, pe conceptul libertăţii ce presupune legea morală. Obiectivul acţiunii
subiectului inteligibil care este Binele Suveran condiţionează scopul subiectului empiric,
fericirea.
În ultimul capitol am prezentat succint interpretarea de către Viorel Cernica. Aceasta
consideră că referirile la om din opera kantiană se prezintă în forma unui proiect
antropologic. De asemenea, am prezentat câteva consideraţii de-ale lui Noica referitoare la
interpretarea heideggeriană a filosofiei lui Kant.

Introducere – conceptul antropologiei la Kant

Această lucrare îşi propune să evidenţieze referirile la om din opera kantiană ce pot fi
considerate elemente de antropologie. Aceste elemente le regăsim în opera kantiană din
perioada criticistă.
Am urmărit prezentarea concepţiei kantiene potrivit căreia omul este scop în sine şi
scop final al existenţei lumii, caracterizat atât prin moralitate cât şi prin fericire.
Lucrarea de faţă nu işi propune interpretarea filosofiei lui Kant ca antropologie, o
astfel de interpretare fiind neadecvată, după cum menţionează şi C. Noica într-un studiu
despre punctul de vedere al lui Heidegger asupra filosofiei critice kantiene.
În elaborarea lucrării am ţinut cont de următoarele; Kant scrie o Antropologie
( Anthropologie in pragmatischer Hinsicht abgefasst \ Antropologie considerată din punct de
vedere pragmatic ), apărută în 1798, după publicarea Criticilor. “Numesc pragmatică legea
practică, determinată de mobilul fericirii”. Punctul de vedere pragmatic se referă la faptul că
omul se interesează de ceea ce a făcut el din sine însuşi si nu de ceea ce a făcut natura din el
(aceasta fiind perspectiva antropologică din punct de vedere fiziologic). “Lucrarea se

Pagina 2 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

deschide cu o prefaţă care tratează despre dificultăţile metodologice ale cunoaşterii omului.
Lipseşte în schimb o introducere (aproape întotdeauna prezentă la Kant) care să-i prezinte
structura şi desfăşurarea.
Prima parte (Didactica antropologică) se ocupă de facultăţile umane şi de
întrebuinţarea lor, chiar şi în aspectele cele mai concrete, chiar anecdotice, ale existenţei.
Kant dezvoltă îndeosebi o reflecţie asupra simţurilor, şi găsim şi o <<apologie în favoarea
sensibilităţii>> (cartea I: Desprea facultatea cunoaşterii)”.
Cartea a doua, Sentimentul de plăcere şi de neplăcere, analizează diversele modalităţi
de plăceri. Printre acestea se numără şi plăcerea intelectuală. În această carte se face distincţia
între idei şi concepte.
În cartea a treia (Despre facultatea de a dori) întâlnim o analiză a dorinţelor, emoţiilor
şi pasiunilor. “Kant schiţează aici un <<Tratat despre pasiuni>>, care aminteşte puţin de
Descartes, prin deosebita grijă acordată observaţiilor practice, susceptibile de a îngădui o
buna folosinţă a pasiunilor. În enumerarea analizelor, în care ne-am putea aştepta la un Kant
auster şi rigorist, filosoful din Königsberg se dovedeşte a fi mai apropiat de Epicur decât de
stoici”.
Lucrarea Antropologie din punct de vedere pragmatic “reuneşte într-o grupare
tematică prelegerile de antropologie ale lui Kant nu lipsite de continuitate, constituind astfel
la prima vedere, o mărturie pentru stadiul limitat în epocă al cunoştiinţelor despre om”.
În lucrarea sa Logică generală, Kant: “Domeniul filosofiei, în acest sens universal,
poate fi redus la următoarele întrebări: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot spera? Ce
este omul? La prima întrebare răspunde metafizica, la a doua morala, la a treia religia, iar la
ultima antropologia. Dar în fond, toate acestea s-ar putea reduce la antropologie, căci primele
trei întrebări se raportează la ultima”.
“Kant atribuise filosofiei misiunea de a răspunde la întrebarea <<Ce este omul?>>,
dar nu trebuie să credem că, din acest motiv, antropologia constituie încoronarea sau
împlinirea operei sale. Ea este mai degrabă un apendice al acesteia, în măsura în care ştiinţa
despre om nu e considerată aici decât ca o ramură aparte a cunoaşterii, iar nu ca o reflecţie
asupra condiţiilor cunoaşterii şi ale practicii umane. În sensul din urmă, adevăratul răspuns la
întrebarea <<Ce este omul?>> e dat de filosofia critică, adică de opera principală a lui Kant”.

Autonomia fiinţei raţionale. Unitatea inteligibilului şi sensibilului

Pagina 3 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În Critica ratiunii practice, Kant postulează unitatea umană, şi anume unitatea laturii
sensibile şi a cele inteligibile a omului. Unitatea dintre sensibil şi inteligibil dă sens
autonomiei fiinţei raţionale îngăduind conceperea ei prin ceea ce este, dar şi prin ceea ce
trebuie să fie. La Kant, susţine Viorel Cernica, “autonomia voinţei, faptul că aceasta işi dă
sieşi legi implică o lume umanizată. Voinţa pură (raţiunea pură practică), se exprimă în afara
sa potrivit normelor pe care ea însăşi şi le prescrie fără a se produce o subiectivare a
exteriorului, ci actualizându-se pe masura principiului subiectiv: pentru o fiinţă raţională
existenţa ei proprie este scop în sine, un principiu obiectiv: fiinţa raţională conştientizează
faptul că pentru semenii săi existenţa lor proprie este scop în sine. Autonomia voinţei este
incompatibilă cu expansiunea subiectivă şi pentru că în principiul ei <<obiectivul>> este
prezent în forma condiţiilor a priori ale vieţii morale”. Viaţa morală este determinată obiectiv
şi universal prin autonomia voinţei. “Voinţa noastră, în determinarea sa morală este absolut
liberă, nu suferă nici o influenţă străină căci altfel şi-ar pierde orice valoare. Libertatea
voinţei noastre se poate deduce şi prin faptul că ea este determinată de legi pur formale”.
“Lumea umanizată” este urmarea exerciţiului autonom al voinţei. “El constă nu doar în
simpla legiferare prin sine a acţiunilor proprii posibile ci şi în acţiunea propriu-zisă. În
această lume omul nu are doar statutul de fiinţă morală; dacă ar fi astfel, atunci legea însăşi
nu ar avea nici un sens pentru el. Omul este şi fiinţă sensibilă în lumea umanizată rezultată
prin exerciţiul voinţei sale autonome; adică este şi fiinţă impresionabilă, cu înclinaţii care îl
îndreaptă spre scopuri relative (condiţionate) şi este fiinţa ce actionează potrivit acestor
scopuri”.
Omul este ca fenomen, fiinţa impresionabilă. El are înclinaţii prin care tinde către
fericire, aceasta fiind un scop relativ, condiţionat ce nu ar putea fi împlinit decât în
perspectiva perfecţiunii morale. Dimensiunea fenomenală, sensibilă a omului este legată de
facultatea de a dori, inferioară. În acest spaţiu fenomenal maximele acţiunilor iau forma
imperativelor ipotetice (relative).
Latura inteligibilă a fiinţei umane este dimensionată prin legea morală, posibilă la
rândul ei prin autonomia voinţei; libertatea se exprimă prin Voinţa liberă ca raţiune practică.
În spaţiul ei noumenal, maxima acţiunilor ia forma imperativului categoric (a poruncii). Acest
spaţiu este al datoriei şi al respectului. Întâlnim urmatoarea definiţie a datoriei: “Datorie!
Cuvânt mare şi măreţ, tu care nu ai nimic plăcut şi măgulitor şi ordoni supunerea, fără a
întrebuinţa totuşi, pentru a zdruncina voinţa, ameninţări apte a aţâţa în mod natural dezgustul
şi groaza, ci mărginindu-te a propune o lege, care de la sine se introduce în suflet şi îl sileşte
la respect (dacă nu întotdeauna la ascultare), şi înaintea căreia tac toate aplecările, deşi ele

Pagina 4 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

lucrează pe înfundate împotriva ei, ce obârşie este vrednică de tine! Unde se poate găsi
originea nobilei tale tulpini care respinge cu mândrie orice alianţă cu aplecările, acea rădăcină
în care trebuie aşezată condiţia neapărată a valorii pe care oamenii şi-o pot da lor înşine?”.
Omul aparţine a două lumi: lumii sensibile si lumii suprasensibile. “Prin impulsiile
egoiste ale naturii sale, omul participă la lumea sensibilă; iar prin obligaţiile morale care trag
brazde adânci în conştiinţa sa, omul se ridică în lumea suprasensibilă a spiritualităţii pure.
Lumea principiilor absolute nu este alta decât lumea cârmuită de legile morale”.
Şi în Critica rţiunii pure existau unele distincţii importante: între forme a priori şi
material empiric sau între fenomen şi noumen, între lucrurile aşa cum ni le reprezentăm noi şi
aşa cum sunt în sine.
Omul este pe de o parte locuitor al lumii empirice, fiinţă sensibilă iar pe de altă parte
locuitor al lumii inteligibile, fiinţă raţională. Fiinţa sensibilă se ghidează după doctrina
fericirii întemeiată pe principii empirice, iar cea inteligibilă are ca doctrină morala întemeiată
pe principii raţionale, pe conceptul libertăţii ce presupune legea morală. Acest dualism
structural pare a-i afecta unitatea omului, dar aceasta nu se întâmplă pentru că, astfel, şi-ar
pierde sensul, finalitatea, libertatea şi cunoaşterea.Unitatea omului este unitatea celor două
lumi, a lumii sensibile şi a celei suprasensibile.
În Antropoligia sa, Kant afirmă: “Graţie unităţii care persistă prin mijlocul tuturor
schimbărilor cărora le este subiect, omul este o singură şi aceeaşi persoană”.
Obiectul acţiunii subiectului inteligibil, care este binele suveran, condiţionează scopul
subiectului empiric: fericirea. “Fericirea este starea unei fiinţe raţionale în lume, căreia în
întregul exisţentei ei, totul îi merge după dorinţă şi voinţă şi se bazează deci pe acordul
naturii cu întregul ei scop, precum şi cu principiul esenţial de determinare a voinţei ei.
Fericirea este precedată şi condiţionată de un alt scop ca expresie a autonomiei voinţei
fiinţei raţionale, anume cel moral. Temeiul unei asemenea succesiuni necesare, binele
suveran ca scop şi fericirea ca mijloc, este libertatea.
Conform maximei “a trebui înseamnă a putea”, este necesar să fie întotdeauna posibil
să acţionam corect: ceea ce înseamnă că, pentru a acţiona corect, omul trebuie să fie
totdeauna liber. Agentul moral, “judecă deci că poate face ceva, fiindcă e conştient că trebuie
s-o facă şi recunoaşte în sine libertatea care, altfel fără legea morală i-ar fi rămas
necunoscută”. Cu alte cuvinte, practica moralităţii ne impune ideea de libertate. Dar aceasta
idee, argumentează Kant, considerată din punct de vedere teoretic, conţine o contradicţie.
Fiecare schimbare care se petrece în ordinea naturii are o cauză: aceasta este “o lege a
intelectului, de la care nu este permis sub nici un pretext să ne abatem”. Prin urmare orice

Pagina 5 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

eveniment din natură este prins într-o reţea de legături cauzale necesare. În acelaşi timp omul
se consideră unic autor al acţiunilor sale producându-le în mod spontan şi nu sub influenta
unei constrângeri exterioare. Dacă acţiunea omului este o parte a naturii, aceasta pare să
contrazică viziunea după care fiecare eveniment din natură este legat de necesitatea cauzală.
Dacă nu este o parte a naturii, atunci ramâne în afara domeniului legăturii cauzale şi voinţa
umană nu va produce nici un efect în lumea naturală.
Aici există o contradicţie numai dacă omul nu este liber. Kant uneori spune că omul
trebuie doar să se considere liber. Faptul că agentul este autorul a ceea ce face, este o
presupoziţie a tuturor acţiunilor care au loc în lume. După opinia lui Kant nu se poate renunţa
la această idee fără a se pierde sensul existenţei omului ca agent. Aceeaşi perspectivă a
raţiunii care vede lumea ca fiind prinsă în relaţii cauzale necesare, afirmă şi existenţa
libertăţii în cadrul ei. Orice exerciţiu de gândire este o exercitare a libertăţii, astfel încât, dacă
raţiunea practică ar fi imposibilă, noi n-am putea gândi în mod coerent. În acest caz,
certitudinea libertăţii omului este la fel de mare ca orice altă certitudine pe care acesta o poate
avea. Raţiunea pură lasă un “loc liber” în descrierea pe care o dă lumii, acolo unde ar trebui
să intervină agentul moral. “Acest gol îl umple acum raţiunea pură practică printr-o lege
determinată a cauzalităţii într-o lume inteligibilă, anume legea morală”.
Această nouă “lege a cauzalitaţii” este numită “libertate transcendentală” şi defineşte
condiţia agentului moral. Legea cauzei şi efectului operează numai în domeniul empiric, al
naturii. Libertatea însa nu aparţine naturii ci acelui domeniu “inteligibil” sau transcendental la
care categoriile, precum cea de cauzalitate nu se aplică. Omul este prezent în lumea naturii ca
un “fenomen”. Dar el există şi ca “lucru în sine”, liber de orice cauzalitate prin legile raţiunii
practice. Totuşi omul nu este două lucruri în acelaşi timp, ci o singură entitate, dar conceput
sub două aspecte diferite. Agentul moral, trebuie întotdeauna “să se reprezinte şi să se
conceapă pe sine însuşi în acest îndoit mod” (Întemeierea metafizicii moravurilor, p. 226).
Prin urmare libertatea este o idee transcendentală fără aplicare în lumea empirică. Ca
fiinţe libere, oamenii sunt în acelaşi timp o parte a naturii şi membrii ai unei lumi
transcendente.

Personalitatea umană
Personalitatea este “puterea unei fiinţe care este supusă unor legi speciale, anume
unor legi pure practice, date de propria-i raţiune, astfel încât persoana ca aparţinând lumii
sensibile este supusă propriei personalităţi”.

Pagina 6 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Pentru N. Bellu conceptul kantian de personalitate este “indicele care autentifică acel
stadiu atind, când omul se manifestă în ceea ce întreprinde ca fiind conştient de ceea ce este şi
de ceea ce poate fi; conştient de ceea ce trebuie să fie”.
Kant considera că datoria fiecărui om este să facă din sine o personalitate, prin
onorarea umanităţii din persoana sa. Individualitatea omului este conştientă de sine şi
răspunzătoare pentru ceea ce întreprinde.
Niculae Bellu considera personalitatea “conceptul integral al moralităţii ceea ce îi
îngăduia o reinterpretare a eticii kantiene prin prisma acestui concept. Kant luminează sensul
personalităţii din unghiul efortului uman de astă dată conştient de a fi <<ce trebuie>> să fie;
de a lucra în direcţia celor care <<trebuie să se întâmple>>, identificând astfel datoria cu
această şi cea mai înaltă menire a omului: a face din sine o personalitate (datoria faţă de sine)
şi a considera în toate acţiunile sale omul ca scop, niciodată ca mijloc (datoria faţă de alţii)”.

Finalitate şi scop - omul ca scop final

Tudor Vianu considera că pentru gânditorii antici, omul este om printr-un asamblu de
însuşiri imanente, pe care le primeşte prin însuşi faptul creaţiei sale ca o fiinţă deosebită în
lanţul fiinţelor, neavând altă menire decât să le dezvolte şi să le perfecţioneze.
La întrebarea privind statutul existenţial al omului, Kant va construi un răspuns în
Critica facultăţii de judecare, în capitolul “Metodologia facultăţii de judecare teleologice”.
Filosoful german spune că: omul este “scop final al creaţiei” sau “scop final al existenţei
lumii” sau “omul îşi este propriul sau scop”.
Pentru Kant, omul nu este un mijloc în vederea unui scop, oricât de înalt, ci un scop în
sine, care trebuie tratat ca atare. “Susţin că omul şi în general orice fiinţa raţională, există ca
scop în sine şi nu ca mijloc în vederea folosinţei arbitrare a cutarei sau cutarei voinţe şi ca în
toate acţiunile sale, fie că îl privesc numai pe el, fie că ele privesc şi alte fiinţe raţionale, omul
trebuie să fie considerat totdeauna ca un scop. Toate obiectele înclinaţiilor noastre n-au decât
o valoare condiţionată, căci dacă înclinaţiile şi nevoile care derivă din ele n-ar exista, aceste
obiecte ar fi atunci lipsite de orice valoare. Pe de altă parte, înclinaţiile înseşi, adică izvoarele
nevoilor noastre, au atât de puţin o valoare absolută şi merită atât de puţin a fi dorite pentru
ele însele, încât toate fiinţele raţionale trebuie să năzuiască mai degrabă a fi liberate de ele.
Astfel, valoarea tuturor obiectelor pe care ni le putem procura prin acţiunile noastre este

Pagina 7 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

totdeauna condiţionată. Tot astfel, fiinţele a caror existenţă nu atârnă de voinţa noastră, ci de
natură, n-au nici ele, întrucât sunt lipsite de raţiune, decât valoarea relativă a unor mijloace şi
primesc, din această pricină, numele de lucruri, în timp ce fiinţelor raţionale le dăm numele
de persoane, pentru că natura lor le dă calitatea unor scopuri în sine, adică a unor lucruri care
nu trebuie să fie întrebuinţate ca nişte mijloace, şi care restrângând în ce le priveşte libertatea
oricui, le impune ca obiectul respectului. Fiinţele raţionale nu sunt în adevăr, scopuri
subiective, a căror existenţă ar avea o valoare numai pentru noi, ca nişte efecte ale acţiunii
noastre; ele sunt scopuri obiective, a căror existenţă este prin ea însăşi un scop, cu neputinţă
de subordonat unui scop mai înalt, prin raport cu care el n-ar fi decât un mijloc. Dacă ar fi
altfel, nimic n-ar avea o valoare absolută şi totul, având numai o valoare condiţionată şi
contingentă, raţiunea ar fi lipsită de orice principiu practic suprem”.
Dacă omul n-ar fi scop în sine, n-ar mai fi posibilă nici o etică omenească.
“Finalitatea intrinsecă a omului fundează morala. Omul nu se cuvine astfel a fi preţuit nici din
pricina originii, nici din cea a menirii sale. Nu pentru că el se trage dintr-o spiţă regală, fie şi
aceea a unei regalitaţi răsturnate de pe tronul măririi ei, nici pentru că el este destinat să
întindă şi să întărească necontenit puterea sa asupra pamântului, nici pentru că el îl
înnobilează şi-l înfrumuseţează, ci numai pentru că este om. Regele detronat devine un
cetăţean într-o republică egalitară a fiinţelor raţionale”.
Viorel Cernica consideră că pentru Immanuel Kant “scopul final este cel care nu
pretinde, ca posibilitate a sa alt scop; este scopul necondiţionat, pentru a cărui producere nu
este suficientă intervenţia naturii. Finalitatea, ca relatie cauzală în care efectul este scopul ce
determină cauza, este necesară, subiectiv, pentru ca omul, în ordinea scopurilor, nu depinde
de nici o condiţie în afară de propria sa idee, spune Kant. Deoarece nu sunt date în experienta
efectele libertaţii, iar aceasta este necondiţionată, nedepinzând de vreo cauză externă, omul ca
posesor al libertaţii este el însuşi necondiţionat, deci este scop al existenţei lumii”.
“Conceptul de libertate (ca noţiune fundamentală pentru orice lege practic
necondiţionată) permite extinderea raţiunii peste acele limite înlăuntrul cărora orice concept
al naturii (teoretic) ar trebui să ramână închis fară speranţă”.
“Rămâne de remarcat că dintre cele trei idei pure ale raţiunii, Dumnezeu, libertatea şi
nemurirea, ideea de libertate este singurul concept al suprasensibilului care-şi dovedeşte
realitatea obiectivă (prin intermediul cauzalităţii care este concepută în el) în natură, prin
efectul pe care îl poate produce în cadrul ei, făcînd posibilă, prin chiar aceasta, reunirea
celorlalte idei cu natura”. Kant consideră libertatea un principiu care poate determina ideea de
suprasensibil din noi cît şi din afara noastră, în vederea cunoaşterii. Libertatea este posibilă

Pagina 8 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

numai în domeniul practicului. Libertatea este prima condiţie a oricărei vieţi morale (Ion
Petrovici). Omul n-ar putea întâlni legea morală fără libertate. Faptele morale nu pot fi
efectuate decât de o voinţă autonomă, iar autonomia voinţei presupune libertatea, adică
posibilitatea de a îndeplini imperativul categoric. De domeniul moralei se ocupă şi raţiunea
pură practică şi tot raţiunea, dar de data aceasta speculativă, se ocupă şi de cunoaştere.
Cunoaşterea şi moralitatea sunt determinări esenţiale ale omului. Finalitatea, principiul
facultăţii de judecare reflexive (potrivit celei de-a treia Critici) mijloceşte între libertate şi
natură. Putem vorbi de o finalitate asupra naturii numai pentru a reflecta asupra ei.
“Finalitatea naturii este deci un concept a priori particular care îşi are originea exclusiv în
facultatea de judecare reflexivă. Căci nu putem atribui produselor naturii ceva de felul
raportării naturii la scopuri în vederea lor; acest concept poate fi folosit doar pentru a reflecta
asupra naturii, relativ la înlanţuirea în ea a fenomenelor, înlanţuire ce e data potrivit legilor
empirice”. Finalitatea naturii este diferita de finalitatea practică deşi e gândită de Kant prin
analogie cu ea.
Finalitatea naturii este un mod de a privi natura, contemplând-o ca şi cum ar exista o
potrivire între natură şi capacitatea noastră de a cunoaşte. Facultatea de judecare reflexivă
reprezintă natura ca un sistem de legi empirice conforme trebuinţelor facultăţii de judecare.
“Găsirea acestei ordini (a naturii) este o îndeletnicire a intelectului care vizează un scop
necesar al său, şi anume de a introduce în natură unitatea principiilor, scop pe care facultatea
de judecare trebuie să-l atribuie ulterior naturii, deoarece intelectul nu-i poate prescrie
acesteia vreo lege în această privinţă”. “Extinderea finalităţii asupra naturii face posibilă
<<cunoaşterea>> legilor particulare ale experienţei şi avansul gândirii de la particular la
general”.
În Critica facultăţii de judecare întâlnim conceptul kantian de finalitate în mai multe
forme. Viorel Cernica consideră că acestea ar fi: “finalitatea naturii şi finalitatea practică.
Prima exprimă modul de a concepe obiectele ce aparţin naturii nu doar potrivit mecanismului
acesteia, ci şi ca mijloace în vederea unor scopuri, prin urmare ca scopuri relative; a doua
exprimă modul de a gândi fiinţa raţională ca scop final al creaţiei deoarece ea posedă
facultatea de a formula scopuri absolut independente de mecanismul sau finalitatea naturii
(finalitatea practică aparţine domeniului artei umane şi chiar moravurilor şi este legată de
facultatea de a dori). De asmenea, finalitatea poate fi întâlnită ca principiu transcendental
(astfel este principiul finalităţii naturii deoarece conceptul obiectelor gândite ca fiind supuse
lui nu conţine nimic empiric, <<fiind doar conceptul pur al obiectelor cunoaşterii
experimentale posibile în genere>>) sau ca principiu metafizic (astfel este principiul

Pagina 9 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

finalităţii practice, fiindcă conceptul facultăţii de a dori trebuie dat empiric). Kant face şi
distincţia între finalitatea subiectivă (formală) ca întruchipare a frumuseţii naturii apreciată
prin gust şi finalitatea obiectiva ca principiu prin care întemeiem <<ideea>> contingenţei
naturii. Putem gândi de asemenea o finalitate fără scop <<în masura în care noi nu situăm
într-o voinţă cauzele acestei forme, dar totuşi nu ne putem explica posibilitatea ei, decât
derivând-o dintr-o voinţă>>. Finalitatea fără scop este <<legitatea liberă a intelectului>>. Tot
în cea de-a treia Critică, Kant diferenţiază între finalitate externă, referitoare la un obiect ce
este mijloc în vederea unui scop, şi finalitatea internă, referitoare la un obiect a cărui realitate
poate să nu fie scop ce devine mijloc pentru alt scop”.
Un exeget de seamă al operei kantiene, Mircea Florian distinge mai multe forme ale
finalităţii la Kant: finalitatea materială şi sensibilă este o forma a finalităţii care constă în
satisfacerea trebuintelor senzoriale. Este de factură empirica fără interes pentru cercetarea
critică. O altă forma a finalităţii este finalitatea formală şi sensibilă. Aceasta este o formă de
finalitate estetică şi constă în acordul obiectelor sau al formei obiectelor cu facultăţile noatre
de cunoaştere. Acest acord are drept conţinut armonia dintre imaginaţie şi intelect. Ea este
liberă. Estetica kantiană e formalistă şi rezumată în conceptul de joc. Jocul este o expresie a
activitaţii spontane, a raţiunii în toate domeniile. Florian mai distinge şi finalitatea formală şi
intelectuală de finalitatea materială si intelectuală. Prima formă de finalitate este prezentă în
geometrie şi poate fi definită prin capacitatea figurilor de a dezlega o problemă după un
principiu unitar. A doua formă de finalitate, şi anume cea intelectuală şi materială e finalitatea
naturală, ca principiu reflectant asupra lucrurilor după nevoile inteligenţei şi pentru a
introduce în imensa varietate a fenomenelor unitatea ratională. În acest caz finalitatea e în
acordul lor cu modul nostru de a le reprezenta, păstrând urmatoarea deosebire dintre
finalitatea estetică şi finalitatea naturii: pe când finalitatea estetică este în sens propriu
subiectivă, fiindcă ea nu are în vedere decât acordul dintre forma obiectelor şi facultăţile
noastre, în jocul liber al acestora, fiindcă ea priveşte acordul dintre materia concretă a
lucrurilor şi unitatea raţiunii, ca şi cum s-ar realiza în lucruri, scopuri sau idei.
Fiecare sens enumerat semnalează, cel puţin parţial şi indirect specificul căpătat de
finalitate prin operatia de extindere a ei asupra naturii. Toate însă trebuie raportate la înţelesul
fundamental: finalitatea este principiul facultăţii de judecare reflexive şi o putem gândi numai
pornind de la fiinţa raţională, singura în stare să-şi propună scopuri.

Imperativul categoric, expresie a relaţiei

Pagina 10 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

raţionale între oameni

Există o relaţie între oameni, întemeiată pe raţiune. Se pune astfel problema: care este
fundamentul acestei relaţii în contextul operei critice kantiene. Immanuel Kant afirma că
filosofia practică este teoria cu privire la ceea ce trebuie să facem din perspectivă raţională;
numai imperativul categoric poate să fie temeiul moralităţii şi al dreptului. De aceea, consider
oportună o prezentare a imperativului categoric. În cadrul raţiunii practice se diferenţiază
între imperativele ipotetice şi cele categorice. Imperativele ipotetice încep cu “dacă...”, au
scop ipotetic şi enunţă mijloacele pentru atingerea acestuia. Validitatea acestor imperative
poate fi stabilită în conformitate cu “principiul suprem” că “oricine doreşte scopul, doreşte şi
mijloacele”. Acest principiu este analitic şi cu toate că imperativele ipotetice pot fi valide, ele
nu pot fi niciodată obiective pentru că sunt întotdeauna condiţionale. Imperativele ipotetice
oferă o motivaţie numai persoanei care urmăreşte scopul menţionat în antecedent şi nu au nici
un efect asupra persoanelor ale căror dorinţe intră în conflict cu scopul respectiv. Acest lucru
este valabil şi în cazul “sfaturilor de prudenţă” care spun ce să facem pentru a fi fericiţi.
Conceptul de fericire e doar o etichetă pentru dorinţele unei fiinţe raţionale; imperativele
ipotetice care ne pun în legătură cu fericirea noastră se aplică în mod universal numai pentru
că ele nu specifică nimic determinat. Fericirea unui om poate fi nefericirea altuia şi
imperativul acceptat de unul poate să nu impună în cazul celuilalt. Prin urmare toate
imperativele ipotetice sunt subiective, condiţionate de dorinţele individului şi nici unul dintre
ele nu corespunde unei adevărate porunci a raţiunii.
Imperativele categorice nu conţin de regulă un “dacă”. Ele îţi spun ce să faci în mod
necondiţionat. Semnul distinctiv al unui astfel de imperativ este prezenţa lui “trebuie”. Kant
argumentează că moralitatea poate fi exprimată numai prin imperative categorice. “Dacă
datoria este un concept care urmează să conţină smnificaţie şi reală legislaţie pentru acţiunile
noastre ea nu poate fi exprimată decât în imperative categorice, iar nicidecum în imperative
ipotetice”. Supunerea faţă de un imperativ ipotetic înseamnă întotdeauna supunere faţă de
condiţia conţinută în antecedentul său. Ea implică întotdeauna heteronomia voinţei. În
schimb, supunerea faţă de un imperativ categoric, pentru că pleacă numai din raţiune, trebuie
să fie întotdeauna autonomă. Kant stabileşte o conexiune, anume aceea între distincţia dintre
cele două tipuri de imperative şi distincţia dintre autonomie şi heteronomie şi prin aceasta
asociază problema imperativelor categorice cu cea a libertăţii transcendentale: “imperative
categorice sunt posibile prin faptul că ideea de libertate mă face membru al unei lumi
inteligibile”.

Pagina 11 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Pentru a fi posibile, imperativele categorice au şi ele nevoie de un principiu suprem

care va arata cum pot fi ele descoperite de raţiune.
Imperativele categorice sunt sintetice pentru că emit cerinţe reale si necondiţionate.
Mai mult, devreme ce se întemeiază numai pe raţiune, ele trebuie să fie a priori. Forma
imperativului categoric face ca autoritatea acestuia să nu poata veni dintr-o alta sursă –
dorinţă, nevoie, interes sau orice altă “condiţie empirică” a agentului. Nu există nici o
modalitate de a deduce imperativul categoric din “constituţia particulară a naturii omeneşti”.
Necesitatea “necondiţională” ataşată legii morale este explicată de o teorie cu un fundament a
priori; prin urmare din fundamentele moralităţii trebuie exclusă orice referinţă la condiţile
empirice.
Principiul suprem al imperativelor categorice este numit imperativul categoric pe baza
presupunerii că există sau trebuie să existe numai un singur astfel de principiu. Acest
principiu este enunţat de Kant în mai multe variante.
Pentru a găsi un imperativ care se impune numai pe baza raţiunii, trebuie să înlăturăm
toate deosebirile care există între agenţii raţionali, în funcţie de interesele, dorinţele şi
ambiţiile lor şi toate “condiţiile empirice” care circumscriu acţiunile acestora. Numai atunci
putem spune că legea este întemeiată numai pe raţiunea practică, deoarce ne vom fi înlăturat
orice alt temei. Prin acest proces de abstragere se ajunge la “punctul de vedere al unui
membru al lumii inteligibile”. Legea formulată astfel va fi un imperativ care se aplică tuturor
fiinţelor raţionale în mod universal. Atunci când omul va trebui să decidă asupra acţiunii sale
ca scop, va fi constrâns de raţiune să acţioneze numai conform acelei maxime pe care în
acelaşi timp o poate postula ca pe o lege universală (Întemeierea metafizicii moravurilor, p.
246). Kant consideră că această primă formulare a imperativului categoric este fundamentul
acelei reguli potrivit căreia nu trebuie să facem altora ceea ce nu am dori să ni se facă nouă.
Imperativul categoric este a priori pentru că se bazează pe ceea ce se poate impune de la sine
numai raţiunii. Aceasta explică dreptul său la o forma “universală” şi la acea necesitate pe
care o include categoricul “trebuie”. Imperativul categoric îşi găseşte scopurile acţiunii
pornind numai de la calitatea de agent raţional. Agentul raţional trebuie să-şi dea propriile
sale scopuri. Fiinţa autonomă este atât agentul, cât şi depozitarul tuturor valorilor şi există,
aşa cum spune Kant, “ca scop în sine”. Pentru a putea avea valori, omul trebuie să respecte
existenţa şi strădaniile fiinţelor raţionale. În acest mod autonomia îşi prescrie propriile sale
limite. Constrângerea asupra libertăţii noastre se manifestă prin aceea că trebuie să respectam
libertatea tuturor: cum ar putea altfel libertatea noastră să fie decretată prin legi universale?
Noi nu trebuie să ne folosim niciodată de o altă persoană fără să ţinem seama de autonomia

Pagina 12 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

sa; nu trebuie să tratăm niciodată o persoană ca un mijloc. Aceasta constatare ne duce la o

alta formulare a imperativului categoric că legea dupa care omul trebuie să actioneze astfel
încât să trateze umanitatea în persoana sa sau a altuia întotdeauna ca scop şi niciodată ca
mijloc (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 238). “Umanitatea” reprezintă toate fiinţele
raţionale, şi distincţia dintre fiinţele care pot şi cele care nu pot fi privite ca simple mijloace
este aceea la care ne referim atunci când deosebim lucrurile de persoane.
Omul nu poate trata agenţii raţionali doar ca mijloace prin care acţionează forţele
exterioare: a face astfel înseamnă a nega autonomia, singura care merită respectul nostru.
Abstractizând legea morală, omul respectă întotdeauna suveranitatea raţiunii. El trebuie să
considere întotdeauna legea morală ca o parte a unei legislaţii universale, care se impune
tuturor fiinţelor raţionale în mod egal. Prin aceasta el este condus la ideea “voinţei oricarei
fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare. Aceasta concepţie conduce către o alta, aceea
a unui “imperiv al scopurilor” în care legislaţia universală căreia omul i se supune de
bunăvoie în acţiunile sale a devenit o lege a naturii. Rezultă că fiecare fiinţă raţională trebuie
să acţioneze ca şi cum ar fi prin maximele sale, în fiecare caz un membru legislator al
împărăţiei universale a scopurilor (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 243). Acest al
treilea imperativ sugerează că orice speculaţie referitoare la scopuri este în acelaşi timp o
postulare a unei lumi ideale în care lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie şi trebuie să fie aşa
cum sunt. În această lume nimic nu intră în conflict cu raţiunea iar fiinţa raţională se supune
şi în acelaşi timp îşi dă propria lege.
Kant credea că diferitele formulări ale imperativului categoric pot fi derivate numai
prin reflecţia asupra ideii de autonomie şi că acest lucru este suficient pentru ca ele să se
impună oricarăi fiinţe raţionale. El credea deasemenea că aceste formulari susţin gândirea
morală obişnuită, aşa cum principiile sintetice a priori ale intelectului susţin cunoaşterea
stiinţifică comună. Kant are meritul deosebit de a fi construit un sistem moral care impune
ordine asupra unei viziuni intuitive a moralitaţii. Această viziune nu este proprietatea unui
singur om ci a tuturor oamenilor. Câteva dintre intuiţiile comune pe care le explică teoria lui
Kant se referă la: conţinutul moralităţii, voinţa bună, agentul moral, rolul legii la raţiune şi
pasiuni.
Moralitatea comună impune respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi; ea nu admite
excepţii în favoarea unei singure persoane; ea consideră toţi oamenii egali în faţa legii
morale. Acestea sunt consecinţe imediate ale imperativului categoric. A doua formulare a
acestui imperativ susţine legi absolut specifice şi universal acceptate. Se interzice crima,
hoţia, necinstea şi toate formele de constrângere arbitrară. Imperativul categoric impune

Pagina 13 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

datoria universală de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi şi cerinţa raţională de a

elimina dintr-o judecată imparţială orice implicare personală. Astfel, el rezumă toate intuiţiile
fundamentale referitoare la justiţie impreună cu un cod moral specific şi intuitiv acceptabil.
În concepţia lui Kant, mobilul moralităţii este complet diferit de acela al interesului
sau al dorintei. El ne indrumă în mod absolut şi necesar, îi simţim puterea chiar şi atunci când
îl sfidăm. Nu este un considerent care poate fi contrabalansat cu altele; ci un dictat
constrângător care poate fi ignorat, dar niciodată respins. Kant crede că aceasta idee este în
acord cu intuiţia comună.
În cadrul judecăţii morale a acţiunii, omul atribuie consecinţele agentului care le
determină. Spre deoasebire de consecinţele intenţionale sau cele datorate neglijenţei, cele
imprevizibile sau neintenţionate nu sunt condamnate niciodată. Judecata morală priveşte nu
efectele unei acţiuni ci intenţia bună sau rea pe care o manifestă. În exprimarea lui Kant “din
tot ceea ce este posibil de conceput în această lume, ba în genere şi în afara ei, nimic nu ar
putea fi considerat ca bun fără nici o restrictie decât numai o voinţă bună”. O virtute rezidă în
autonomie, orice viciu în absenţa acesteia şi întreaga moralitate este cuprinsă în imperativele
care îndrumă voinţa.
Nu putem vorbi de moralitate fără a aminti agentul moral. Acesta are motivaţii diferite
şi este alcătuit altfel decât agenţii naturii. Acţiunile sale nu au numai cauze ci şi temeiuri. El
ia decizii pentru viitor şi astfel distinge intenţiile sale de dorinţele sale. El nu permite ca
dorinţele să-l stapânească întotdeauna şi uneori le rezistă şi le supune. În toate el este atât
activ cât şi pasiv şi stă ca un legislator între propriile sale emoţii. Agentul moral este nu
numai un obiect de afecţiune şi dragoste ci şi de stimă pentru că în el se manifestă legea
morală. În toate aceste distincţii intuitive – între motiv şi cauză, intenţie şi dorinţa, acţiune şi
pasiune, stimă şi afecţiune – găsim aspecte ale distincţiei fundamentale care stă la baza lor,
aceea între persoană şi lucru. Numai o persoană are drepturi, datorii şi obligaţii; numai o
persoană are motive atunci când acţionează şi nu doar cauze; numai o persoană merită
consideraţia noastră. Aceasta distincţie şi toate celelalte în care ea se reflectă îşi găsesc
explicaţia în filosofia imperativului categoric. Tot aici se află explicat şi motivul pentru care
“respectul pentru persoane face parte din orice cod moral”.
O persoană poate acţiona aşa cum ar acţiona un om bun, dar aceasta nu înseamna
nimic daca motivul său este interesul personal. Noi distingem acţiunea conform datoriei de
acţiunea din datorie şi merită laudată cea de-a doua. “Primul mod de a actiona (legalitatea)
este posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile determinante ale voinţei, dar

Pagina 14 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morală trebuie să fie situat exclusiv în aceea că
actiunea are loc din datorie”.
În toate eforturile morale recunoaştem că poate exista un conflict între datorie şi
voinţă. Agentul obişnuit are nevoie de principii pentru că el este înclinat să li se
împotrivească. Kant consideră că mobilul bunăvoinţei este o simpla înclinaţie şi este deci
neutru din punct de vedere moral. “Este foarte frumos să faci oamenilor bine din iubire şi din
bunăvoinţă compătimitoare sau să fii drept din dragoste pentru ordine, dar această nu este
încă maxima morală autentica”. Kant apreciază mai mult binele făcut împotriva oricărei
înclinaţii decât manifestările bunavoinţei prieteneşti. Valoarea agentului moral constă în
capacitatea de a rezista înclinaţiilor.
Dacă examinăm aceste intuiţii putem observa că ele deosebesc agentul moral de
dorinţele sale şi natura autonomă şi liberă, guvernată de raţiune a persoanei de natură neliberă
a animalului.

Demnitatea omului în viziune kantiană

Concept fundamental în opera kantiană, demnitatea omului are relevanţă şi pentru
antropologie. Pentru Kant cuvântul “demnitate” are o importanţă aparte deoarece filosofia sa
morală s-ar putea rezuma în grija demnităţii omeneşti: “omul cinstit, lovit de o nenorocire
mare pe care ar fi putut-o înlatura, dacă ar fi vrut să-şi calce datoria, nu este oare susţinut de
conştiinţa că a menţinut şi a respectat în persoana sa demnitatea omenească, că nu are a roşi
de sine însuşi, şi că se poate examina fără teama!”.
Demnitatea omului este definită de catre Kant ca fiind valoarea lucrurilor preţuite
pentru ele însele. Valoarea demnitaţii nu e definită de locul ei intr-o ierarhie, ci situaţia ei
exterioară oricărei comparaţii şi oricărei ierarhii. “În domeniul scopurilor orice lucru are fie
un preţ fie o demnitate. Ceea ce nu are decât un preţ poate fi înlocuit cu ceva echivalent; dar
ceea ce este deasupra oricărui preţ şi ceea ce prin urmare nu are echivalent, posedă adevărata
demnitate”.
Demnitatea omului în accepţiunea lui Kant nu poate fi măsurată, “nu pentru că ar
sfida-o prin măreţia lui, ci pentru ca fiinţa sa se sustrage sistemului lucrurilor măsurabile”.

Omul şi valorile culturale

Pagina 15 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

“Pentru Kant omul este producătorul valorilor culturale pentru că ele nu aparţin lumii
exterioare. Ştiinţa nu cunoaşte cum este realitatea în sine, ci în ce mod se reflectă ea în
spiritul omenesc. Noi nu cunoaştem prin urmare, lumea în sine sau lucrul în sine, numenul
(das Ding an sich) ci cunoaştem în ce fel aceasta lume se reflectă în spiritul nostru. Aceasta
pentru domeniul teoretic. Pentru domeniul moral, binele nu este altceva decât un fel de a
apărea al lucrurilor în lumina unor criterii fixate în natura umană. Frumosul nu este o faţă a
lucrurilor ci un mod al omului de a le percepe. Valorile culturale sunt prin urmare generate,
produse de interferenţa între faţa lumii necunoscută şi puterile spirituale cu care le
întâmpinăm; o interferenţă între lucruri şi eu. Valorile culturale sunt necesare şi universale
pentru că ceea ce sunt ele depinde de organizarea spirituală a omului. Această organizare este
universală în umanitate, ea funcţionează totdeauna la fel, şi rezultatele organizării spirituale
ale individului uman vor fi şi ele universale şi necesare”. Umanitatea se realizează în
intregimea speţei umane, nu în indivizi izolaţi: “un om ar trebui să trăiască nesfârşit de mult
pentru a învăţa cum să dea o folosinţă deplină tuturor însuşirilor sale naturale; dar dacă natura
i-a impus numai un termen scurt de viaţă (după cum în realitate s-a întâmplat) atunci ea are
nevoie de un şir neprevăzut de generaţii care să-şi transmită luminile dobîndite pentru că în
cele din urmă, germenii ei în speţa noastră să ajungă la o treapta a evoluţiei depline, potrivită
intenţiei ei”.
De aceea ştiinţa poate garanta ca legile, pe care ea le descoperă în natură se vor aplica
veşnic, ca fenomenele se vor succede totdeauna în viitor, dupa cum s-au succedat şi in trecut,
deoarece omul poate să garanteze că, conform structurii sale, el va reflecta, teoretic, lumea
totdeauna în acelaşi fel. Binele şi frumosul răspund unui mecanism necesar al sufletului
omenesc.
Frumosul pentru Kant este o unificare a elementelor disparate ale lumii într-un
ansamblu plin de armonie interioară. Acest gen de aspecte organizate îi produc sufletului o
stare de bucurie, deoarece acesta are nevoie de armonie. Structura spirituală a omului are
bucuria să găsească totdeauna frumoase lucrurile care sunt constituite într-un fel, care produc
o îmbinare interioară a facultaţilor sufletului său. Dacă binele, frumosul, adevărul sunt valori
ale spiritului necesare şi universale, aceasta se datorează faptului că sunt răsfrânte de oameni,
adică de fiinţe organizate în acelaşi mod şi având permanent aceleaşi nevoi şi acelaşi
mecanism sufletesc. “Omul cu organizaţia sufletească permanentă garantează caracterul
absolut al valorilor culturale”.

Pagina 16 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Kant concepe cultura ca pe o relaţie între natură şi moralitate şi o va determina ca pe

marea sarcină pe care omenirea o are de rezolvat în istorie. Dupa Kant omul îşi poate realiza
autonomia ca fiinţă ratională numai în cadrul moralităţii.
“Omul îşi produce libertatea în spontaneitatea actelor sale practice inventive iar
libertatea devine condiţia reproducerii şi expansiunii inventivităţii sale” opinează N. Bellu.
Omul are liber arbitru însă Kant deduce că nu orice pornire emoţională originară
poate determina calitatea morală a acţiunilor omeneşti, ci numai faptul deciziei voluntare
luate de om: “Nu există nimic în lume, ba chiar în afara acesteia, posibil de gândit, care să
poată fi judecat fără restricţie ca bun cum este singura voinţă bună (...) voinţa bună nu e bună
numai prin ceea ce produce şi efectuează, nu prin capacitatea ei pentru realizarea unui scop
oarecare ce şi-l propune ci este prin voliţie, adică este bună în sine”.
Cu toate acestea, Kant ridică libertatea la rangul de bază al moralei, toate pornirile
naturale sunt doar impulsuri motivaţionale cărora omul le poate da curs sau nu în
conformitate cu libertatea sa de voinţă. În locul “vocii naturii” care se manifestă în emotii şi
care e neutralizată cu ajutorul conceptului de libertate, la Kant trece raţiunea însăşi, în masura
în care ea are capacitatea de a determina voinţa; este vorba de voinţa practică. Luând ca
premisă libertatea omului, nici fundamentele normative ale culturii nu mai pot fi pur şi
simplu naturale.
Pentru Kant ieşirea omului din starea naturală reprezintă emanciparea sa faţă de
natură; raţiunea reprezintă acest fapt în formă mitică din istoria păcatului strămoşesc. “Ieşirea
omului din paradis, reprezentat de raţiunea sa ca primă stare a genului sau, nu a fost altceva
decât trecerea făpturii pur animalice la umanitate din leagănul instinctelor la conducerea
raţiunii, într-un cuvânt de sub tutela naturii la starea de libertate”. “Natura a vrut ca omul să
abstragă din sine tot ceea ce trece dincolo de ordinea mecanică a fiinţei sale animalice şi să
nu aibă parte de nici o altă fericire şi împlinire în afară de acelea pe care şi le-a creat el însuşi,
liber faţă de instinct, prin propria sa raţiune”. Printre aceste împliniri se numară şi “calitatea
voinţei de a fi buna” care trebuie să fie ca orice alt bun, “în întregime propria sa operă”. Şi
cultura, în intregul ei devine autonomă faţă de natură. Deoarece oamenii nu s-au creat pe ei
înşişi ei sunt supuşi, cum şi cultura este supusă odată cu ei condiţiilor naturale care, întrucât
omul este liber, nu trebuie confundate cu directive naturale sau imperative; întotdeauna
natura lasă nehotărât ceea ce pot întreprinde oamenii pe baza pe care ea le-a pus-o.

Unitatea conştiinţei de sine a omului kantian

Pagina 17 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Punctul de plecare al întregii filosofii kantiene este premisă conştiinţei de sine a

omului, cele trei Critici concentrându-se asupra următoarelor întrebări: Ce trebuie să
gândească o fiinţă inzestrată cu conştiinţa de sine?; Ce trebuie să facă? şi Ce trebuie să-i
placă?
Conştiinţa de sine se prezintă ca un fenomen profund, cu multe aspecte şi niveluri: ea
manifestă particularitătţi diferite în funcţie de perspectiva din care o abordăm. În cazul primei
Critici iese în evidenţă conştiinţa propriei experienţe. Nu orice fiinţă îşi poate cunoaşte
propria experienţă. Cunoaşterea de sine este accesibilă numai acelor fiinţe care-şi pot pune
întrebarea sceptica: “Sunt lucrurile asa cum îmi apar mie?”.
Cunoaşterea noastră are două surse: sensibilitatea şi intelectul. Prima este facultatea
intelectului, iar cea de-a doua a conceptelor. Aceste două facultăţi sunt ireductibile una la
cealaltă, “numai unite pot judeca obiectiv valabil despre lucruri”.
Judecata este deci actiunea conjugată a sensibilitaţii şi intelectului. O minte fără
concepte nu ar putea să gândească; în mod similar, o minte înzestrată cu concepte, dar lipsită
de date senzoriale la care acestea să se poată aplica nu va avea nimic despre care să
gândească. “Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect n-ar fi nici unul
gâindit. Idei fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe”. Judecata necesită ceea
ce Kant numeşte o “sinteza” între concepte şi intuiţii, numai astfel putând să ia nastere
experienţa. “Sinteza în genere e efect al imaginaţiei”. ”Sinteza aceasta are doua stadii:
“sinteză pură”, prin care intuiţiile sunt grupate împreună într-o totalitate şi apoi actul judecăţii
în care totalitatea este subsumată unui concept. Sinteza pură reprezentată în mod genral dă
conceptul pur al intelectului. Prin această sinteză înteleg pe aceea care se întemeiază pe un
principiu al unităţii sintetice a priori (Critica raţiunii pure, p. 109). Această sinteză nu este un
fapt psihologic; ea este o sinteză transcendental opusă sintezei empirice. Ea este presupusă în
experienţă (conştiinţa de sine) şi nu derivată din aceasta. Experienta poate oferi temeiuri
pentru aplicarea unui concept pentru că ea conţine deja un concept. Există concepte care nu
pot fi date prin experienţă pentru că ele sunt presupuse în experienţă. Kant a numit aceste
concepte fundamentale “categorii”. Aceste categorii sunt formele noastre de gândire. El
împarte categoriile în categorii ale cantitaţii, ale calitaţii, ale relaţiei şi ale modalităţii.
Filosoful german a dat o listă de doisprezece categorii printre care se numară şi cele de
substanţă şi cauzalitate, care sunt categorii ale relaţiei.
Categoriile îşi extind funcţiile lor dincolo de lumea sensibilă, dar nu sunt valabile
cognitiv decât în limitele acestei lumi. Întilnim în context kantian o distincţie riguroasă între a

Pagina 18 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cunoaşte si a gâ ndi. Nu putem cunoaşte decât atunci când formelor sensibilitaţii şi ale
intelectului le este dat un conţinut, prin urmare în lipsa acestui conţinut nu putem gândi.
Aceasta semnifică în acelaşi timp că ceea ce cunoaştem noi nu sunt lucruri în sine ci numai
fenomene. Despre lucrurile în sine nu putem avea nici o cunoştiinţă universală şi necesară:
ele sunt incognoscibile. Fenomen nu înseamnă la Kant existenţa aparentă. Pentru el termenul
“fenomen” are sensul de existenţă reală, de realitate empirică, o realitate mai reală decât
oricare alta din câte realitaţi putem cunoaşte. Fenomenul este modul în care simţurile noastre
sunt afectate de ceva necunoscut. Fenomenul este pe de o parte în legatură cu lucrul în sine,
căci nu ar putea fi fără ceva care să-l facă să apară, pe de altă parte, cu un subiect care să-l
perceapă. Un lucru există în masură în care poate fi perceput. Nu este necesar să fie perceput
real sau nemijlocit. Există atâtea lucruri şi le recunoaştem ca existente, fără a le percepe.
Afirmăm totuşi existenţa lor pe baza altor percepţii şi cu certitudinea că, dacă nu sunt
percepute ar putea să fie percepute. În procesul cunoaşterii se înaintează de la percepţii date
la percepţii posibile, iar fenomen înseamnă un ansamblu de percepţii reale sau posibile pentru
un subiect înzestrat cu sensibilitate şi intelect, pentru un subiect care este însă mai mult decât
subiect empiric, care este o conştiinţă în genere. Se ridică intrebarea: există lucrul în sine? Nu
există cumva numai fenomene? Sensibilitatea pentru a putea funcţiona trebuie să fie într-un
anumit mod afectată. Ea este afectată de ceva nedeterminat, de ceva pe care nu-l cunoaştem şi
nici nu-l putem cunoaşte, dar pe care este necesar să-l gândim, deoarece altfel noţiunea de
fenomen şi-ar pierde sensul şi ar însemna ca ceva să apară fară altceva care să-l facă să apară,
pentru că fenomenele se bazează pe raportul pe care-l au anumite lucruri necunoscute faţă de
sensibilitatea fiinţei umane. Kant numeşte acest ceva nedeterminat, necunoscut şi
incognoscibil dar totuşi conceptibil, care se află dincolo de fenomene fără a fi el însuşi
fenomen, lucrul în sine (noumenon). Lucrul în sine este “corelatul” fenomenului. Noţiunea de
lucru în sine este o noţiune negativă, o noţiune limită care are sensul de a ne preveni să nu
depăşim momentul intuiţiei sensibile.
Condiţiile în care se aplică o categorie sunt principiile. Suma tuturor principiilor
defineşte limitele pretenţiilor noastre la o cunoaştere a priori.
Conştiinţa de sine cere ca lumea să apară “conform categoriilor”.
Dovadă obiectivităţii pretenţiilor noastre de cunoaştere implică demonstraţia
“validitaţii obiective” a categoriilor şi a principiilor presupuse în aplicarea lor.
Cunoaşterea obiectivă are o dublă origine: sensibilitatea şi intelectul. Şi aşa cum
sensibilitatea trebuie “să se conformeze” intelectului, acesta la rândul său trebuie “să se
conformeze” sensibilităţii; altfel sinteza transcedentală a celor două ar fi imposibilă.

Pagina 19 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dovada filosofică a obiectiviţatii legitimează existenţa lumii perceptibile, a ştiinţei şi

a vieţii de fiecare zi şi nu a unei lumi abstracte.
Deducţia obiectivă a categoriilor porneşte de la premisa conştiinţei de sine, descrisă în
limbaj specific ca “unitatea transcendentală a apercepţiei”. “Apercepţia” înseamnă
“experienţa conştientă de sine”. Unitatea apercepţiei constă în “eu gândesc” care poate însoţi
toate percepţiile subiectului gânditor. Ea este conştiinţa imediată pe care acesta o are ca
experienţe simultane îi aparţin lui. Putem gândi imediat faptul că un anumit gând şi o anumita
percepţie sunt ambele ale noastre în sensul că aparţin unităţii conştiinţei care defineşte
perspectiva noastră asupra lumii. Unitatea aceasta este “transcendentală” pentru că n-am
putea niciodată să o derivăm din experienţă. Astfel ca unitatea pe care o percepem în cadrul
perspectivei noastre nu este o concluzie derivată din experienţă ci este o presupoziţie a
experienţei. Temeiul sau “transcende” orice ar putea experienţa să întemeieze. Aşa cum
spune uneori Kant, unitatea conştiinţei “precede” toate datele intuiţiei.
Unitatea transcendentală a apercepţiei oferă o descriere sumară a perspectivei noastre.
Noi putem şti cel puţin un lucru: anume că există o unitate a conştiinţei.

Importanţa filosofiei kantiene

pentru dezvoltarea antropologiei filosofice

“Ceea ce a fost filosofia aristotelică pentru evul mediu pare a constitui gândirea
kantiană pentru epoca noastră: o osatură filosofică permanentă, care poate căpăta desigur
nuanţări şi rotunjiri inedite, dar care-şi păstrează în genere trăsăturile ei fundamentale”.
Potrivit lui H. Plessner în cadrul antropologiei filosofice se îndeplineşte o “intenţie”,
“care a fost simţită prima dată în analiza omului în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea şi şi-a
atins punctul culminant, trecând peste marii filosofi englezi şi francezi ai secolului al XVIII-
lea, în critica raţiunii la Kant”.
Otto Bollnow consideră că antropologia filosofică trebuie inţeleasă ca “extinderea şi
adâncirea teoriei cunoaşterii de până acum, într-un anumit sens se poate spune chiar: a
filosofiei transcendentale a lui Kant”.
“În perioada în care apăreau studiile de antropologie filosofică ale lui Max Scheler
(Die Stellung des Menschen im Cosmos, Philosophische Weltansschauung), Heidegger
încerca o interpretare inedită a Criticilor kantiene, îndeosebi a Criticii raţiunii pure. Pornind
de la ideea că în filosofia critică a lui Kant găsim un discurs asupra omului ca fiinţă ,

Pagina 20 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Heidegger scotea la iveală sensuri ale acestuia ordonate modelului unei ontologii a umanului
ca <<ontologie fundamentală>>, model schiţat în Sein und Zeit (1927) având sensul de
<<analitica existenţial – impersonala a Dasein-ului>>. Pentru Heidegger, critica raţiunii pure
exprimă exigenţa elucidării celui care pune problema metafizică. Prin urmare, ea este o teorie
a omului ca subiect al interogaţiei asupra fiinţei. Ontologia, interogându-se despre fiinţă
(fiinţa ca fiinţă şi fiinţa ca fiind), nu este posibilă decât în urmarea unui discurs asupra celui
care are acces la întrebarea despre fiinţă, discurs ce devine astfel, ontologie fundamentală.
Aşadar, întrucât descrierea lui Heidegger asupra Fiinţei pre-predicative a Dasein-ului
semnifica faptul că <<Fiinţa>> este numai în înţelegerea Dasein-ului, ontologia este posibilă
doar pe temeiul <<analiticii existenţial-impersonale>> a acestuia”.
Heidegger demonstrează că determinarea condiţiilor de posibilitate ale metafizicii
face să determinăm instaurarea şi face să descoperim că faptul de a funda metafizica este o
interogare asupra omului. Fundarea metafizicii, adică determinarea condiţiilor sale de
posibilitate, raportate la fiinţa raţională, altfel spus, determinarea întinderii şi limitelor
raţiunii, constituie obiectul criticii raţiunii pure.
“Pe de altă parte interpretând cele patru întrebări din Introducerea Logicii lui Kant
(Ce pot să ştiu?... Ce este omul?) ca expresii ale finitudinii omului – deoarece a pune în
chestiune o putere, o datorie şi o speranţă înseamnă a exprima finitudinea celui care se
chestionează astfel – M. Heidegger găseşte că toate detaliile existenţiale ale omului ţin de
structura sa de fiinţă şi, prin urmare, ele sunt limite în modul uman de a fi. Raţiunea umană
işi pune aceste întrebări deoarece este finită şi işi asumă finitudinea. Concluzia heideggeriana
este următoarea: deoarece filosofia kantiană stabileşte finitudinea omului, deschide către
ontologia umanului ca ontologie fundamentală (fiind de fapt, o analitică a structurii de fiinţă a
omului şi a atributelor sale finite); ea este cel puţin în Critica raţiunii pure şi fără ca autorul
să-şi propună, o ontologie ce vizează refundarea metafizicii, adică reconstrucţia proiectului
metafizicii”.
Referindu-se la interpretarea filosofiei kantiene ca antropologism, Constantin Noica
spunea că această înseamna o falsificare a filosofiei critice “ca şi cum Kant ar reduce totul la
om şi la felul cum vede omul lumea”. Noica opinează ca la Kant nu este vorba de conştiinta
umană nici de subiectivitatea sa, ci conştiinţa în genere. “Oriunde ar apărea o conştiintă - iar
azi ne putem gândi la orice fiinţă raţională din Cosmos – şi oriunde este vorba de o conştiinţă
care-şi produce singură conţinutul, cum ar fi după Kant intelectul arhetipal (intellectus
archetipus) sau cum este după Schelling intelectul creatorului de artă, conştiinţa nu este o
oglindă care să reflecteze simplu lumea, cu formele şi structurile ei date; este un laborator în

Pagina 21 din 22
 Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

care se prelucrează datele lumii, sau în care datele primite de conştiinţa în genere devin lume.
Căci orice conştiinţa este receptivă de material, dar activă în ce priveşte formele după Kant.
Realul nu e fără formă (de aici idealism), obiectul nu e fără subiect (de aici subiectivism),
diversul nu e fără unitate de conştiintă (de aici antropologism) dar nici formele, nici
subiectele, nici unitatea de conştiinţă nu sunt suspendate”.
Viorel Cernica în lucrarea Constantin Rădulescu-Motru şi proiectul atropologic
kantian (2000), consideră că enunţurile privitoare la om din filosofia lui Kant alcătuiesc o
unitate teoretică în forma proiectului antropologic; acesta apare ca un plan de discurs asupra
fiinţei raţionale ca fiinţă liberă. Cernica argumentează că putem vorbi de un proiect
antropologic în context kantian demonstrând unitatea modului uman şi faptul că omul în
viziune kantiană este scop final al existenţei lumii. “Concentrat conţinutul proiectului
antropologic kantian cuprinde urmatoarele note: a) existenţa omului îşi are scopul suprem în
sine însăşi, fapt care decurge din statutul lui de scop final al existenţei; b) omul nu are acces,
prin cunoaştere, la lucrul în sine; c) există o relaţie organică între oameni, întemeiată pe
raţiune; expresia şi fundamentul acestei relaţii este imperativul categoric; d) omul, ca scop
final al existenţei lumii, este caracterizat mai întâi, prin moralitate şi apoi prin fericire.
Fericirea nu este nici scop ultim al naturii; scopul ultim al naturii referitor la om este cultura;
e) ca locuitor al naturii, omul este fiinţă sensibilă; ca locuitor al universului scopurilor, omul
este fiinţă inteligibilă; f) omul este, ca unitate, ordonatorul lumii fenomenelor şi universul
lumii morale; el se află la interferenţa planului natural cu cel valoric, al celui istoric cu cel
atemporal. Sau, după imaginea creată de Kant în Concluzie la Critica raţiunii practice: omul
este cel ce leagă în conştiinţa existenţei sale planul lumii sensibile externe şi pe cel interior al
moralităţii”.

Pagina 22 din 22